Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor

Instituția falimentului
Falimentul Enron
Construcția unui titan - Enron

ENRON a fost o companie americană, fondată, în 1985 prin fuziunea Houston

Natural Gas și InterNorth, două companii regionale fără impact semnificativ
pe piață; ce desfășura activități în industria energetică, cea a bunurilor de
consum și în sectorul serviciilor. Înainate de declararea falimentului,
ENRON avea aproximativ 29.000 de angajați și reprezenta unul din cei mai mari
actori pe piețele pe care acționa și a fost numită timp de șase ani consecutivi „Cea mai inovativă
companie americană” de către revista Fortune în perioada 1996-2001.
Rădăcinile companiei se trag din Northern Natural Gas Company, înființată în anul
1930, la câteva luni de „vinerea neagră”, în orașul Omaha, Nebraska. Costurile scăzute ale
gazului natural și cele ale forței de muncă din timpul marii recesiuni au dinamizat activitatea
firmei. Compania s-a dublat ca mărime în 1932, fiind primul distribuitor de gaz natural din
Minnesota. Următorii 50 de ani de activitate ai firmei au fost caracterizați de extinderi
permanente prin fuziuni și achiziții. Anul 1979 a însemnat o reorganizare ca subsidiară
principală a holdingului numit InterNorth ce desfășura afaceri în domeniul energetic. Northern
Natural Gas Company era concesionara și operatoarea celei mai mari companii de administrare
a magistralelor de gaz din America de Nord. Anii 1980 au reprezentat pentru InterNorth
devenirea ca principal actor pe piața producției de gaz natural, cea a distribuției de gaz, și în
cea a maselor plastice. În anul 1983 aceasta a fuzionat cu Belco Petroleum Company, o
companie de explorări petrochimice și de dezvoltare de produse, aflată în topul Fortune 500
pentru suma de 770 mil. USD. Prin această achiziție s-au cvadruplat rezervele de gaz natural
și cele de țiței. În decembrie 1984 devine InterNorth o companie tranzacționată regional, cu
aproximativ 35.000 mile de conducte, active de 6.1 miliarde $, 10.551 angajați și 7.5 miliarde
$ venituri în timpul exercițiului financiar 1984. Odată cu o dereglementare federală a piețelor
de gaz natural, oportunități de extindere a afacerilor s-au conturat. Astfel, HNG o companie ce
deținea trei magistrale distincte din Texas, Florida și California, însumând 14.000 mile de
conducte, 3100 de angajați, respectiv 3.9 miliarde $ în active a fost cumpărată în 1985, pentru
suma de 2.26 mld. USD, compania astfel creată luând numele de HNG/InterNorth.Inc, cu
sediul în Omaha. Fuziunea a creat cel mai mare sistem de conducte de pe teritoriul SUA –
49.000 mile. La șase luni după fuziune, CEO devine Kenneth Lay, fostul CEO al HNG,
compania mutându-și sediul în Houston, Texas, dând startul unei campanii de rebranduire.

1
Prima opțiune pentru nume a fost „Enteron” dar din cauza sensului din limba greacă („intestin”)
a căpătat forma de ”Enron”.
Odată cu reorientarea viziunii organizaționale, compania caută să dezinvestească din
domeniile ce nu rezonau cu obiectivele companiei pe termen lung. Ca atare, au fost vândute
active în valoare de 400 milioane de USD în anul 1985, cea mai importantă fiind divizia People
Natural Gas, vândută pentru 250 milioane USD. În același an, activele companiei din Peru au
fost naționalizate, compania, obținându-se în urma negocierilor plăți compesatorii de 218
milioane USD. Anul 1986 a însemnat vinderea subsidiarei care se ocupa de produse chimice
pentru 603 milioane $ și a 50% din acțiunile deținute la Citrus Corporation pentru 360 milioane
$. În 1987 toate operațiunile ce țin de operarea și administrarea magistralelor de gaz au trecut
sub egida Enron Gas Pipeline Operating Company, în același an fiind formată și Enron
Oil&Gas Company, cu responsabilități în explorare și exploatare. În 1989, 16% din acțiunile
Enron Oil&Gas Company erau vândute pe piața de capital pentru aproximativ 200 mil. de $,
în același an terminându-se și disputa cu guvernul peruan, obținându-se încă 162 milioane $.
Fuziunea în sine a general datorii imense, iar cadrul dereglementator și pierderea
drepturilor exclusive asupra folosirii magistralelor a accentuat nevoia unei reconsolidări.
Veniturile companiei au scăzut de la 16.3 mld. $ în 1985 cu aproximativ 10 mld. $ în decursul
a patru ani, cu o ușoară revenire în anul 1990, pe fondul prețului scăzut al gazului natural. Pe
de altă parte, Enron a reușit să își consolideze o poziție mai favorabilă pe piață, de la 14% în
1985, la 18% în 1990.
Baza reconsolidării din anii `90 este oferită de Jeff Skilling, ce a creat un plan inovativ
de afaceri pentru a crește câstigurile și fluxul de numerar. Ca atare, filosofia companiei era
„Trezește-te devreme, forțează să deschizi piețe, poziționează-te să concurezi, vino cu ce ai
mai bun atunci când piața se deschide”- translată în două mari domenii- piețele internaționale
și noua piață dereglementată a gazului și a energiei electrice din SUA. Dereglementarea făcută
de către Congresul American a făcut ca companii precum Enron („Enronomics”) să prospere,
volatilitatea piețelor fiind mereu ponderată prin măsuri fiscale și subvenții din partea statelor
federale, totul realizat prin activități constante de lobby guvernamental și plăți pentru
campaniile electorale ale politicienilor. Afacerile Enron au înflorit în acest context, companiile
fiind constrânse să achiziționeze energie, în sensul unor acorduri favorabile. În anul 1992
comisia pentru comerț era prezidată de Wendy Gramm, soția senatorului de Texas Phil Gramm,
un prieten apropiat al familiei Bush ce a primit donații poltice de 97.350$ de la Enron. În
această comisie s-a votat o scutire de la plata taxelor pentru companiile din sectorul energetic.

2
După această lege, Wendy Gramm a demisionat din funcția anterior deținută pentru a se alătura
consiuliului director al Enron.
În 1997, pe fondul unor probleme privind intrarea pe piața din Pennsylvania, una din
cele mai mari piețe din America, Kenneth Lay cere ajutorul lui George Bush Jr. (care i se adresa
cu ”Kenny Boy”), care intervine pe lângă guvernatorul Tom Ridge, care mai apoi a fost făcut
Secretar al Apărării Naționale în noul cabinet al lui Bush. Lay, respectiv Enron au fost mari
susținători financiari ai lui Bush Jr., din 1993, directorii executivi ai companiei i-au donat mai
mult de 2 mil. $, de asemenea Lay donând și 326.000 $ către partidul republican cu 3 ani înainte
de pariul electoral asumat de Bush și 100.000 soției acestuia pentru festivitățile de instaurare
la Casa Albă. Administrația americană era înțesită de oficiali de rang înalt cu participații la
Enron, consilierul economic Larry Lindsay și Reprezentatul Comerțului Robert Zoellick au
trecut au fost anterior angajați ai Enron. Pe departe cel mai important acționar din structurile
administrative era Secretarul Armatei – Thomas White, un fost director executive al Enron cu
participații cuprinse între 50 și 100 mil. $.
În anul 1991, Enron contruiește prima centrală energetică în Teesside, Marea Britanie,
ce devine cea mai mare centrală din lume, cu o putere instalată de 1875 MW. În același timp,
Enron construiește centrale în țări industrializate sau în curs de dezvoltare – Italia, Turcia,
Argentina, China, India, Brazilia, Guatemala, Bolivia, Columbia, Republica Dominicană,
Filipine. Până în 1996 câștigurile din aceste proiecte însumau circa 25% din câstigurile
companiei. În SUA, statele federale au primit termen până în 1994 să dereglementeze piața
gazului și a energiei electrice, după principiul liberei alegeri a furnizorului, o oportunitate
uriașă pentru Enron, valorificată prin orientarea și pe piața consumatorilor casnici de energie
electrică – prin achiziția Portland General, ale cărei rețele îi permiteau accesul pe piața de 20
mld. $ a Californiei, precum și un acces la cei peste 650.000 consumatori din Oregon.
În 1998, Enron a atacat și piața distribuției de apă, prin subsidiara nou creată – Azurix
Corporation, dar înregistrează eșecuri repetate, după cea mai mare concesiune, din Buenos
Aires a suferit pierderi uriașe.
CEO-ul Enron, Kenneth Lay promitea, în 1995, investorilor o creștere a profiturilor de
de 15% pe an pentru următorul cincinal. Cu toate acestea, dereglementările sperate nu s-au
produs în ritmul așteptat, doar 7 state au făcut demersurile necesare pentru liberalizarea
piețelor, iar cheltuielile cu lobby-ul și publicitatea fiind de ordinal milioanelor. În același timp,
era aplicată o politică de personal ce implica doar personal supracalificat din universități de top
pentru definirea noilor piețe în contextul unui culture organizaționale foarte concurențiale. Alte
proiecte au luat întorsături nefericite, precum construcția unei centrale electrice în India - cu o
3
valoare estimate de 2.8 mld. $, ținută în loc de politicieni locali. Astfel, dacă la începutul anilor
1990 ratele anuale de creștere a veniturilor erau undeva între 16 % și 20%, în 1995 acestea au
scăzut la 11% și mai apoi de doar 1% în 1997, când s-au înregistrat pierderi de 550 milioane $
pentru proiecte eșuate. Avansarea pe piața liberalizată a Californiei, ofertele agresive și
cheltuielile mari de publicitate, chiar dacă au adus adus 4 mld. $ încasări, au generat o pierdere
de 100 mil. $, eforturile de extindere în California fiind sistate. Pe de altă parte, contextul
dezvoltării internetului a presupus o diversificare și în sfera online, în anul 1999 lansând Enron
Online, o platformă de tranzacționare a gazului și a electricității, precum și a altor contracte
future (future - vreme, pentru companiile care depindeau de starea vremii în desfășurarea
activității lor: terenuri de golf, companii de termoficare ) și a altor peste 500 de mărfuri, fiind
prima platformă de acest fel ce permitea cumpărarea, vânzarea și tranzacționarea acestora la
nivel global. Platforma concentra mai multe site-uri, printre care Dealbench.com, ce și-a
continuat activitatea și după falimentul companiei până în 2007 sub sigla EnronAssets.
Sistemele de tranzacționare online au fost implicate în schema de contabilitate mincinoasă ce
a dus la sfârșitul Enron. Directorul operational, Jeffrey Skilling a devenit avocatul unei idei
noi- compania nu trebuie să dețină active productive ci poate funcționa doar ca intermediar și
broker de mărfuri, drept pentru care Enron devine cel mai mare vânzător cu gaz și electricitate,
tranzacționând în valoare de 27 mld. $. Sub conducerea lui Skilling, Enron a adoptat „mark to
market accounting” (trecerea în contabilitate a bunurilor la valoarea lor curentă de piață) în
care profitul anticipat al unei afaceri era trecut ca profit deja realizat, chiar și în situația în care
rezultatul efectiv era o pierdere.
Enron a lansat de asemenea Enron Broadband Services, o unitate ce tranzacționa
capacitatea lățimilor de bandă a rețelor de telecomunicații. Compania a investiti 1.3$ mld. $
pentru a construi o rețea de fibră optică pentru ca mai mulți jucători de pe piață să poată vinde
și cumpăra lățime de bandă.
Sucursale principale: Enron Engineering and Construction; Enron International Inc.;
Enron Renewable Energy Corp.; Enron Ventures Corp.; EOG Resources Inc.; EOTT Energy
Partners LP; Florida Gas Transmission Co.; Houston Pipeline Co.; Transwestern Pipeline Co.;
Enron Wind Corp.; Louisiana Resources Co.; Northern Border Pipeline Co.; Northern Plains
Natural Gas Co.; Northern Transportation & Storage; Linc Corp.; Azurix Corp.; Enron Capital
& Trade Resource; Enron Corp.
În decembrie 2001, Enron era structurată în șapte unități:
 Servicii de comercializare online;

4
  Servicii Broadband;
 Servicii de energie și mărfuri;
 Servicii de gestionare a capitalului și de management de risc;
 Dezvoltare de proiecte și servicii de management;
 Servicii de delocalizare comercială și industrială;
 Transport al energiei/ gazelor și servicii de conexe;

Căderea în dizgrație- falimentul Enron.

Ceea ce a atras investitorii către Enron a fost ideea de a prelua o afacere de la zero și a
contrui un colos. Enron s-a promovat mereu ca fiind un pionier al multor domenii, birourile din
Houston fiind o mărturie a opulenței și succesului. În realitate, afacerile de bază ale Enron erau
în derivă, la finele anilor 1990, existau estimări ale unor pierderi de aproximativ 2 mld. $ în
industria Telecom, 2 mld. $ în sectorul furnizării de apă, 2 mld. $ pierdere legată de investițiile
din Brazilia și 1 mld. $ în ceea ce privește o investiție controversată din India, pierderi ce erau
mascate în parteneriate complexe și angajamente colaborative, fiind ținute în afara registrelor
Enron, ceea ce menținea un preț ridicat al acțiunilor, în măsura în care acționarii ce aveau
cunoștință de acestea făceau operațiuni cu participațiile lor. În anul 2001, COO Jeffrey Skilling
a demisionat invocând motive personale. De asemenea o spargere a bulei ”dot.com”, prețul
acțiunilor înjumătățindu-se de la un trimestru la altul, anunțându-se pierderi de 618 mil. $ în
2001, la scurt timp, comunicându-se detalii despre contabilitatea frauduloasă ținută încă din
1997. În timpul investigațiilor privind frauda, Enron a încercat să vândă toată activele către o
altă firmă din Houston – Dynegy, tranzacție ce a picat când lucrurile s-au limpezit.
La începutul anului 2001 Enron Corp era cel mai important comerciant în industria
energetică, cu venituri ”raportate” de 101 mld. $ în anul 2000. La mijlocul lui noiembrie 2001,
după o serie de descoperiri ale unor neregularități în procedurile contabile, s-a produs unul din
cele mai mari falimente din istorie.
Afacerile din Europa ale Enron au depus cereri pentru faliment pe 30 noiembrie 2001,
ca mai apoi să ceară protecție conform Art. 11 din Statele Unite pe 2 decembrie. Enron a cerut
falimentul în districtul de Sud-Est al New-Yorkului, și au ales Weil, Gotshal&Manges ca
consilieri pentru faliment. A iesit din procedura de faliment în noiembrie 2004 după unul din
cele mai mari și mai complexe procese de faliment din istoria SUA.

5
 Fig. 1. Date financiare Enron.1

În cadrul Enron s-a pus la punct un mecanism instituționalizat, sistematic și creativ de

fraudă financiară, sub bagheta lui Andrew Fastow, director general al companiei, și cu ajutorul
a câteva bănci și firme financiare, prin crearea SPEs (special purpose entities) cu nume ca Bob
West Treasure, Jedi sau Hawaii, ce au permis să fie desfășurate tranzacții financiare anonime,
disimulări ale veniturilor în împrumuturi. Toate aceste disimulări și o încredere mare acordată
de companiile de rating ce îndemnau investitorii să cumpere acțiuni au dus la falimentul de
proporții cunoscut azi. Procesele lungi și implicațiile acestora s-au translat și în lumea politică,
Enron plătind, sub formă de donații peste 7 mil. $ din 1990 și până în anii 2000, atât în SUA
cât și în Marea Britanie.
După terminarea procedurii de faliment s-a trecut la lichidarea efectivă a companiei,
reorganizată în CrossCountry Energy – în domeniul gazului și al administrării magistralelor și
Prisma Energy International – pe partea de energie electrică. Prima a fost cumpărată de CCE
Holdings, deținută la rândul ei de General Electric. Cel mai valoros activ, sub forma companiei
Northern Natural Gas, a fost cumpărată de un grup de investitori din Omaha, astăzi parte a
Warren Buffett`s Mid American Energy Holdings Corp, fiind și în prezent viabilă economic.
Prisma Energy International și restul afacerilor Enron au fost vândute în 2006 către Ashmore

1
Enron Case Study, Aldridge, disponibil la www.csinvesting.wordpress.com

6
Energy International Ltd. Numeroase instituții financiare ca Citigroup și J.P Morgan au plătit
sume de ordinul sutelor de milioane în amenzi și penalități pentru rolul pe care l-au jucat în
stabilirea parteneriatelor ce au dus la colapsul Enron. De asemenea, firmele au plătit mai mult
de 7 mld. $ pentru a plăti creditorii și investitorii, cu toate că datoriile depășeau 70 mld. $.
Falimentul Enron a avut consecințe legislative semnificative, congresul american a
semnat Sarbanes-Oxley Act pe 30 iulie 2002 ce prevede sancțiuni mai aspre pentru fraudă și
impiedică volume mari de cheltuieli defalcate pentru consultanță, respectiv prevede o raportare
publică a informațiilor financiare și să permiterea accesului la situațiile financiare pentru audit.
Falimentul Enron a atras după sine și pe cel al Arthur Andersen LLP., companie ce se
ocupa de contabilitatea Enron. Ca rezultat principal, cei mai mulți dintre angajații Enron și-au
pierdut drepturile la pensii și asigurările de viață.
Enron reprezintă cel mai mare scandal legat de o companie din istoria Statelor Unite, și
a devenit un simbol al corupției sistemului economic din Vest. Astfel:
- 4500 de angajați și-au pierdut slujbele;
- Investitorii au pierdut peste 60 mld. $;
- Fondul de pensii al companiei a fost desființat;
- Încrederea în sistemul bancar american s-a clătinat.
Principalul garant financiar al Enron a fost J. P. Morgan Chase, a cărui pierdere a fost
de 500 mil. $. Alte bănci direct afectate au fost Abbey National – 165 mil. $, Barclay`s 100
milioane $, France Credit Lyonnais 250 milioane $, Royal Bank of Scotland – 100 milioane $,
ABN- Amro 98 milioane $ (Olanda), și patru bănci australiene cu pierderi cuprinde între 50 și
100 milioane $. În Olanda, Aegon NV, părintele Transamerica Corp. a fost extrem de implicată
în activitățile Enron la nivel european, a declarant o pierdere generate de faliment prin prisma
unor împrumuturi neacoperite de 300 milioane $, de asemenea și ING Group, cu pierderi de
195 milioane $.