Lucian Blaga - Elogiul Satului Romanesc, discurs de primire in Academia Romana, 1937

Vă rog să-mi acordaţi totuşi potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul
unei alte nemuritoare prezenţe care n-a ocupat nici un scaun în această nobila incintă. Prezenţa nemuritoare la care
mă refer nu e legată de nici un nume, nu rîvneşte la nici o laudă, şi e răspândită în spaţiul din preajma noastră, cît
ţine întinderea împărătească a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deşi nemuritoare,
nemuritoare deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre: satul românesc.
Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot – toată copilăria, o
fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întîia tinereţe pînă la vîrsta de douăzeci şi atîţia ani, le-am petrecut, cu
întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat, sau în nemijlocită apropiere, în orice caz în
necurmat contact cu satul natal. Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrîurirea
acelor puteri anonime, pe cari cu un termen cam pedant m-am obişnuit să le numesc „determinante stilistice” ale
vieţii colective. Voi vorbi despre satul românesc din amintire trăită şi făcînd oarecum parte din fenomen. Voi
încerca în puţine cuvinte să actualizez mai ales ceea ce copilul ştie despre sat şi despre orizonturile acestuia.
Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o asemenea
copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii (cer scuze tuturor citadinilor de faţă, pentru această afirmaţie
!). Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză
între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un cîstig. Căci, pe cît de adevărat e că
mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atît de adevărat e că şi satul la rîndul lui îşi găseşte
suprema înflorire în sufletul copilului. Există un apogeu exuberant, învoit şi baroc, al copilăriei, care nu poate fi
atins decît în lumea satului, şi există de altă parte aspecte tainice, orizonturi şi structuri secrete ale satului, cari nu
pot fi sezisate decît în copilărie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viaţa satului şi despre prelungirile ei cosmice,
e greşit să iscodeşti sufletul ţăranului matur cu zarea retezată de nevoile vieţii, de mizeriile şi de cele o sută de
porunci ale zilei.
Pentru a-ţi tăia drum spre pleniudinea vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e de
altfel vîrsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Şi satul, ca zărişte integrală, are nevoie de această sensibilitate
pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisa spre metafizica satului,
spre acea stranie, şi firească în acelaşi timp, metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat subt acoperişele de paie,
şi oglindită în feţele bîntuite de soartă, dar cu ochii atîrnaţi de cer. Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în
jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care numai tîrziu de
tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregei vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Localizam
pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste,
ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. Făceam o tranşantă deosebire între „povestea poveste” şi
„povestea adevărată”.
Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas perspectivele se adînceau şi se
înălţau. Tinda vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era fără doar şi poate, un loc în care, cel puţin din cînd în
cînd, şi mai ales Dumineca, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi pătrunşi de
fiorii unui sfînt război, să-l izgonim stîrnind cu fel şi fel de unelte nişte zgomote ca de trib african ? – Undeva lîngă
sat era un sorb ; convingerea noastră era, că acel noroi fără fund răspunde de-a dreptul în iad de unde ieşeau şi
clăbucii. Trebuie să te transpui în sufletul unui copil, care stă tăcut în marginea sorbului, şi-şi imaginează acea
dimensiune „fără fund”, ca să ghiceşti ce poate însemna pentru om o geografie mitologică. Iar în rîpa roşie,
prăpăstioasă, din dealul viilor, sălăşluia aievea un căpcăun.
Satul era astfel situat în centrul existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în
metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural şi de la sine înţeles al satului. Satul există în conştiinţa copilului ca o
lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste, decît le poate avea un mare oraş, sau
metropolă, pentru copiii săi. Atingem cu aceasta deosebirea esenţială dintre „sat” şi „oraş”. Satul nu este situat într-
o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul ; pentru propria sa
conştiinţă satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un
mers de viaţă totalitar dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic. Aceasta este conştiinţa latentă a satului
despre sine însuşi. Îndrăznesc să fac afirmaţia, fiindcă aşa e înţeles şi trăit satul, în apogeul copilăriei, vîrsta care
singură posedă perfectă afinitate cu modul existenţial al satului.
Să privim în schimb oraşul. Copilul se pierde aici părăsit de orice siguranţă. La oraş conştiinţa copilului e
precoce molipsită de valorile relative ale civilizaţiei, cu care el se obişnuieşte fără de a avea însă şi posibilitatea de
a o înţelege. Cred că nu exagerez spunînd că la oraş copilăria n-are apogeu ; oraşul taie posibilităţile de desvoltare
ale copilăriei ca atare, dînd sufletelor de grabă o îndrumare bătrînicioasă. La oraş copilul este în adevăr „tatăl
bărbatului”, adică o pregătire pentru vîrstele seci! La sat copilăria e o vîrsta autonomă, care înfloreşte pentru sine.
Omul crescut la oraş parvine să înţeleagă sau să se prefacă a înţelege cauzalităţile împrejmuitoare, dar el nu face
personal niciodată experienţa vie a lumii ca totalitate, adică o experienţă muiată în perspective dincolo de imediat şi
de sensibil. A trăi la oraş înseamnă a trăi în cadru fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas de rînduielile
civilizaţiei.
 A trăi la sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie. Îmi iau voie să
evoc o conversaţie între copii – nu inventată pentru a broda literatură pe marginea ei. Reproduc conversaţia de pe
discul de ceară al celei mai fidele memorii. Nu aveam mai mult de şapte ani. Eram vreo cinci băieţi, toţi cam de
aceeaşi vîrsta ; stăm în cerc, calmi, în mijlocul uliţei, pe înserate. Nu mai ştiu în ce legătură s-a întîmplat ca unul să
arunce întrebarea: „Cum o fi cînd eşti mort?”. Unul dintre noi a răspuns neîntîrziat, ca iluminat : „Mort trebuie să
fie ca şi viu. E aşa că nici nu ştii că eşti mort. Noi bunăoară stăm aici în cerc şi vorbim, dar poate că suntem morţi,
numai că nu ne dăm seama”, încă o dată, – scena s-a petrecut întocmai. N-am împodobit-o cu nici un detaliu
imaginar. Mi-aduc desăvîrşit de bine aminte şi de fiorul încercat în faţa prăpăstioasei perspective deschise prin
răspunsul acelui băiat. Era acel cutremur, ce-l încerci în copilărie, ca şi mai tîrziu, cînd calci prin preajma ultimului
hotar. O fetiţă, prietenă de joacă, se căţăra în prunii cimitirului, crescuţi din morminte. Spunea sărind, că vrea să
vadă ce „gust au morţii”, şi încerca prunele. Cînd muşca dintr-o prună amară, spunea că mortul de la rădăcină
trebuie să fi fost rău. Cînd nimerea în alt pom o prună dulce, zicea că mortul de la rădăcină, trebuie să fi fost om
bun. Iată concepţii, viziuni, presimţiri, cari cresc în chip firesc, chiar în imaginaţia copiilor în lumea satului. Îmi
amintesc foarte bine cum ieşeam cîteodată seara în ogradă. În beznă zăream dintr-o dată Calea laptelui şi stelele, ca
ciorchinii grei şi mari, coborîte pînă aproape de acoperişele de paie. Priveliştea era copleşitoare ; sub impresia ei
trăiam în credinţa că întradevăr noaptea stelele coboară pînă aproape în sat, participînd într-un fel la viaţa
oamenilor şi ascultîndu-le răsuflarea în somn. Sunt aici în joc sentimente şi vedenii nealterate de nici un act al
raţiunii şi de nici o cosmologie învăţată şi acceptată de-a gata.
Iată experienţe vii, cari leagă cerul de pămînt, care fac o punte între viaţă şi moarte şi amestecă stihiile după
o logică primară, căreia anevoie i te poţi sustrage, şi care mi se pare cu neputinţă în altă parte, decît în mediul
înţeles şi trăit ca o „lume”, a satului. Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al
lumii, cum optic fiecare om se plasează pe sine de asemeni în centrul lumii. Numai aşa se explică orizonturile vaste
ale creaţiei populare în poezie, în artă, în credinţă, acea trăire care participă la totul, siguranţa fără greş a creaţiei,
belşugul de subînţelesuri şi de nuanţe, implicaţiile de infinită rezonanţă şi însăşi spontaneitatea neistovită.
Cu riscul de a abuza de amintiri, mai pomenesc un simplu fapt divers, petrecut în anii copilăriei mele la sat.
Mînat de fobiile şi nostalgiile boalei, un cîine turbat venit de aiurea, intrase în sat, muscînd pe uliţi şi prin ogrăzi
copiii întîlniţi. Faptul a luat numai decît, nu numai în sufletul meu de copil, ci în tot satul, o înfăţişare apocaliptică,
stîrnind o panică de sfîrşit de veac. Nişte babe spălau rana unui copil muşcat, la o fîntînă, şi parcă mai aud şi astăzi
pe o babă zicînd: „Vezi căţeii în rană?” – Nu, nu m-am înşelat; baba vorbea despre nişte mici căţei văzuţi în rana
copilului. Am asistat astfel la naşterea unui mit al turbării. Femeia aceea vedea aievea nişte căţei în rana copilului,
căţei cari aveau să crească în copil, şi de care acesta urma să turbeze mai tîrziu. Nu este această imagine a cîinelui,
care contaminează cu căţei pe cel muşcat, cel puţin tot atît de impresionantă ca a fiarei apocaliptice? Experienţa
inevitabilului şi toată panica primară a. omului, care se vede pierdut, şi-a găsit întruchipare fulgerătoare în această
viziune. Faptele şi întîmplările se prelungesc pentru omul de la sat într-o imaginaţie mitică permanent disponibilă.
Despre satul românesc (cunosc mai ales satele ardeleneşti) se poate în genere afirma, fără de vreo restricţie
esenţială, că mai păstrează ca structură spirituală, aspecte de natura acelora despre care tocmai vorbim.... Satul
nostru reprezintă o aşezare situată şi crescută organic într-o lume totală, care e prezentă în sufletul colectiv, ca o
viziune permanent efectivă şi determinantă. .... Satul românesc, în ciuda sărăciei şi a tuturor neajunsurilor cuibărite
în el prin vitrega colaborare a secolelor, se învredniceşte în excepţională măsură de epitetul autenticităţii. ...Fiecare
sat îşi are sub acest unghi mîndria sa, care-l împinge spre o diferenţiere de celelalte sate învecinate, sau mai
depărtate. Satele nu ţin să se conformeze toate la rînduielile unuia singur. În port, în obiceiuri, în cîntec, fiecare sat
ţine la autonomia şi la aureola sa.
Să se compare odată această neostentativ mîndră comportare cu aceea a orăşenilor, cari se supun docil
tuturor ucazurilor modei lansate dictatorial de undeva dintr-un centru mondial. Fiecare sat care se respectă ca
atare, există pentru sine în centrul unei lumi, şi are frumoasa mîndrie de a fi puţin mai altfel decît toate celelalte.
Fiecare sat vrea să rămînă el însuşi, nu vrea să dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. Se constată o
oarecare aristocratică distanţare, dar cîtuşi de puţin afişată ca atare, între sat şi sat. Acest mod de a-şi înţelege
existenţa aduce cu sine şi stîrneşte acea varietate de aspecte în cadrul unuia şi aceluiaşi stil, vast răspîndit pe cîte o
întreagă ţară, varietate pe care o ilustrează aşa de minunat diversele „ţări româneşti”.
Satul, situat în inima unei lumi îşi e oarecum sieşi suficient. El n-are nevoie de altceva decît de pămîntul şi
de sufletul său şi de un pic de ajutor de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare destinul. Această naivă suficienţă a făcut
bunăoară ca satul românesc să nu se lase impresionat, tulburat sau antrenat de marile procese ale „istoriei”. Satul e
atemporal. ..Mîndria satului de la se găsi în centrul lumii şi al unui destin, ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor
peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria” făcută de alţii peste capul nostru. El s-a
păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri cînd va putea să devină temelie
sigură a unei autentice istorii româneşti.
Fac elogiul satului românesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistică.
Avem un orizont sufletesc al nostru, acel spaţiu indefinit ondulat, ca plaiurile ţării, manifestat îndeosebi în doină şi
în cîntecele noastre, şi nu mai puţin într-un unanim sentiment românesc al destinului. ... Să iubim şi să admirăm
cultura populară, dar, mai presus de toate, să luăm contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvîntat şi
rodnic ca stratul mumelor.