Descărcați ca DOCX, PDF, TXT sau citiți online pe Scribd
Descărcați ca docx, pdf sau txt
Sunteți pe pagina 1din 15
RECUR S L A PATRIMONIU 145
Lucian BLAGA Elogiu satului românesc
Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi ales membru al
acestei ilus tre instituţii într-un moment când s-a procedat la o lărgire a cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă înșel, de sporul spiritual al ţării. Ales fără înaintaș, ivirea mea aici între Domniile Voastre are oarecum aspectul unei generări spontane. Trebuie să recunosc că împrejurarea aceasta mă stânjenește puţin, deoarece îmi răpește posibilitatea și no rocul, date până acum în chip de la sine înţeles, de a face, intrând sub această cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut trupește, dar care n-a încetat să fie prezent, graţie înfăptuirilor de o viaţă. Vă rog să-mi acor daţi totuși, potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face as tăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe, care n-a ocupat niciun scaun în această nobilă incintă. Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de niciun nume, nu râvnește la nicio laudă și e răspândită în spaţiul din preajma noastră, cât ţine întinderea împărătească a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deși nemuritoare, nemuritoare deși așa de terestră, despre unanimul nostru înaintaș fără de nume, despre satul românesc. N-aș putea rosti cuvântul că aș fi făcut vreodată cercetări tocmai siste matice și cu stricte intenţii monografice cu privire la satul românesc. Satul trăiește în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot – toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescen ţa, întâia tinereţe până la vârsta de douăzeci și atâţia ani le- am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al școlarului, la sat sau în nemijlocită apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul na
Elogiul satului românesc a fost tradus în germană (1943), franceză și
italiană (1989), fiind considerat testamentul filozofic al lui Blaga.Versiunea italiană și franceză au cir culat în Occident sub formă de manifest, susținând, în anul căderii comunismului, mișcarea ce se opunea demolării așezărilor urbane din România. 146 ROMÂNĂ
Lucian Blaga a fost primit în Academia Română la 5 iunie 1937
tal. Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a
format deci sub înrâurirea acelor puteri anonime, pe care cu un termen cam pedant m-am obișnuit să le numesc „determinante stilistice” ale vieţii colecti ve. Ceea ce școala românească sau străină au adăugat cred că n-a putut să altereze prea mult o substanţă sufletească modelată după niște tipare cu atât mai efective, cu cât se impuneau mai inconștient și mai neîn trerupt. Școala felurită, a noastră și uneori mai puţin a noastră, mi-a înlesnit doar distanţarea contemplativă, care mi-a îngăduit să vorbesc cu oarecare luciditate despre realitatea sufletească a satului și despre tiparele ei. Voi vorbi, prin urmare, despre satul românesc, nu ca un spe cialist, care și-a potrivit în prealabil metodele în laborator și pornește pe urmă să examineze pe din afară un fenomen. Voi vorbi despre sa tul românesc din amintire trăită și făcând oarecum parte din fenomen. Voi încerca în puţine cuvinte să actualizez mai ales ceea ce copilul știe despre sat și despre orizonturile acestuia. Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu privește în urma sa peste o ase menea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii (cer scuze tuturor citadinilor de faţă pentru această afirmaţie!). Copilăria și satul se întregesc reciproc, alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie și sat, o simbioză datorită căre RECUR S L A PATRIMONIU 147 ia fiecare din părţi se alege cu un câștig. Căci, pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit și cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că și satul, la rândul lui, își găsește suprema înflorire în sufle tul copilului. Există un apogeu exuberant, învoit și baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decât în lumea satului, și există, de altă parte, as pecte tainice, orizonturi și structuri secrete ale satului, care nu pot fi sezisate decât în copilărie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viaţa satului și despre prelungirile ei cosmice, e greșit să iscodești sufletul ţăranului matur cu zarea retezată de nevoile vieţii, de mizeriile și de cele o sută de porunci ale zilei. Pentru a-ţi tăia drum spre plenitudinea vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e de altfel vârsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Și satul, ca zariște inte grală, are nevoie de această sensibilitate, pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisă spre me tafizica satului, spre acea stranie și firească, în același timp, metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat subt acoperișurile de paie și oglindită în feţele bântuite de soartă, dar cu ochii atârnaţi de cer. Mi-aduc aminte: vedeam satul așezat înadins în jurul bisericii și al ci mitirului, adică în jurul lui Dumnezeu și al morţilor. Această împreju rare, care numai târziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregii vieţi, ce se desfășura în preajma mea. Împre jurarea era ca un ton, mai adânc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după ico nostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o po veste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. Făceam o tranșantă deosebire între „povestea poveste” și „povestea adevărată”. Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas perspectivele se adânceau și se înălţau. Tinda vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era, fără doar și poate, un loc în care, cel puţin din când în când, și mai ales Duminica, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi pătrunși de fiorii unui sfânt răz boi, să-l izgonim, stârnind cu fel și fel de unelte niște zgomote ca de trib african? Undeva lângă sat era un sorb; convingerea noastră era că acel noroi fără fund răspunde de-a dreptul în iad, de unde ieșeau și clăbucii. Trebuie să te transpui în sufletul unui copil, care stă tăcut în marginea sorbului și-și imaginează acea dimensiune „fără fund”, ca să ghicești ce poate însemna pentru om o geografie mitologică. Iar în râpa roșie, pră- 148 ROMÂNĂ păstioasă, din dealul viilor, sălășluia aievea un căpcăun. Satul era astfel situat în centrul existenţei și se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie și în metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural și de la sine înţeles al satului. Satul există în conștiinţa copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită și cu alte zări, mai vaste decât le poate avea un mare oraș, sau metropolă, pentru copiii săi. Atingem cu aceasta deosebirea esenţială dintre „sat” și „oraș”. Satul nu este situat într-o geografie pur materială și în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului ca orașul; pentru propria sa conștiinţă satul este situat în centrul lumii și se prelungește în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic. Aceasta este conștiinţa latentă a satului despre sine însuși. Îndrăznesc să fac afirmaţia, fiindcă așa e înţeles și trăit satul, în apogeul copilăriei, vârsta care singură posedă perfectă afinitate cu mo dul existenţial al satului. Să privim, în schimb, orașul. Copilul se pierde aici, părăsit de orice siguranţă. La oraș conștiinţa copilului e precoce molipsită de valorile relative ale civilizaţiei, cu care el se obișnuiește fără de a avea însă și po sibilitatea de a o înţelege. Cred că nu exagerez spunând că la oraș copi lăria n-are apogeu; orașul taie posibilităţile de desvoltare ale copilăriei ca atare, dând sufletelor degrabă o îndrumare bătrâncioasă. La oraș co pilul este în adevăr „tatăl bărbatului”, adică o pregătire pentru vârstele seci! La sat copilăria e o vârsta autonomă, care înflorește pentru sine. Omul crescut la oraș parvine să înţeleagă sau să se prefacă a înţelege cauzalităţile împrejmuitoare, dar el nu face personal niciodată experi enţa vie a lumii ca totalitate, adică o experienţă muiată în perspective dincolo de imediat și de sensibil. A trăi la oraș înseamnă a trăi în cadru fragmentar și în limitele impuse la fiecare pas de rânduielile civilizaţiei. A trăi la sat înseamnă a trăi în zariște cosmică și în conștiinţa unui des tin emanat din veșnicie. Îmi iau voie să evoc o conversaţie între copii – nu inventată pentru a broda literatură pe marginea ei. Reproduc conversaţia de pe discul de ceară al celei mai fidele memorii. Nu aveam mai mult de șapte ani. Eram vreo cinci băieţi, toţi cam de aceeași vârsta; stăm în cerc, calmi, în mijlocul uliţei, pe înserate. Nu mai știu în ce legătură s-a întâmplat ca unul să arunce întrebarea: „Cum o fi când ești mort?”. Unul dintre RECUR S L A PATRIMONIU 149 noi a răspuns neîntârziat, ca iluminat : „Mort trebuie să fie ca și viu. E așa că nici nu știi că ești mort. Noi, bunăoară, stăm aici în cerc și vor bim, dar poate că suntem morţi, numai că nu ne dăm seama”, încă o dată, – scena s-a petrecut întocmai. N-am împodobit-o cu niciun deta liu imaginar. Mi-aduc desăvârșit de bine aminte și de fiorul încercat în faţa prăpăstioasei perspective deschise prin răspunsul acelui băiat. Era acel cutremur ce-l încerci în copilărie, ca și mai târziu, când calci prin preajma ultimului hotar. O fetiţă, prietenă de joacă, se căţăra în prunii cimitirului, crescuţi din morminte. Spunea, sărind, că vrea să vadă ce „gust au morţii”, și încerca prunele. Când mușca dintr-o prună amară, spunea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost rău. Când nimerea în alt pom o prună dulce, zicea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost om bun. Iată concepţii, viziuni, presimţiri care cresc în chip firesc, chiar în imaginaţia copiilor, în lumea satului. Îmi amintesc foarte bine cum ieșeam câteodată seara în ogradă. În beznă zăream dintr-o dată Calea Laptelui și stelele, ca ciorchinii grei și mari, coborâte până aproape de acoperișurile de paie. Priveliștea era copleșitoare; sub impresia ei tră iam în credinţa că, într-adevăr, noaptea stelele coboară până aproape în sat, participând într-un fel la viaţa oamenilor și ascultându-le răsuflarea în somn. Sunt aici în joc sentimente și vedenii nealterate de niciun act al raţiunii și de nicio cosmologie învăţată și acceptată de-a gata. Iată experienţe vii, care leagă cerul de pământ, care fac o punte între viaţă și moarte și amestecă stihiile după o logică primară, căreia anevoie i te poţi sustrage și care mi se pare cu neputinţă în altă parte, decât în me diul înţeles și trăit ca o „lume”, a satului. Fiecare sat se simte, în conștiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, cum, optic, fiecare om se plasează pe sine de asemeni în centrul lumii. Numai așa se explică orizonturile vaste ale creaţiei populare în poezie, în artă, în credinţă, acea trăire care participă la totul, siguranţa fără greș a creaţiei, belșugul de subînţelesuri și de nuanţe, implicaţiile de infinită rezonanţă și însăși spontaneitatea neistovită. Omul satului, întrucât izbutește să se menţină pe linia de apogeu, genială, a copilări ei, trăiește din întregul unei lumi – pentru acest întreg; el se găsește în raport de supremă intimitate cu totalul și într-un neîntrerupt schimb reciproc de taine și revelări cu acesta. Omul orașului, mai ales al orașu lui care poartă amprentele timpurilor moderne, trăiește în dimensiuni și stări tocmai opuse: în fragment, în relativitate, în concretul mecanic, 150 ROMÂNĂ într-o trează tristeţe și într-o superficialitate lucidă. Impresiile omului de la oraș, puse pe cântar de precizie, îngheaţă, devenind mărimi de calcul; ele nu se amplifică prin raportare intuitivă la un cosmos, nu do bândesc proporţii și nu se rezolvă în urzeli mitice, ca impresiile omului de la sat. Cu riscul de a abuza de amintiri, mai pomenesc un simplu fapt divers, petrecut în anii copilăriei mele la sat. Mânat de fobiile și nostalgiile boalei, un câine turbat, venit de aiurea, intrase în sat, mușcând pe uliţi și prin ogrăzi copiii întâlniţi. Faptul a luat numaidecât, nu numai în sufletul meu de copil, ci în tot satul, o înfăţișare apocaliptică, stârnind o panică de sfârșit de veac. Niște babe spălau rana unui copil mușcat, la o fântână, și parcă mai aud și astăzi pe o babă zicând: „Vezi căţeii în rană?”. Nu, nu m- am înșelat; baba vorbea despre niște mici căţei văzuţi în rana copilului. Am asistat astfel la nașterea unui mit al turbării. Fe meia aceea vedea aievea niște căţei în rana copilului, căţei care aveau să crească în copil și de care acesta urma să turbeze mai târziu. Nu este această imagine a câinelui, care contaminează cu căţei pe cel mușcat, cel puţin tot atât de impresionantă ca a fiarei apocaliptice? Experienţa inevitabilului și toată panica primară a omului care se vede pierdut și-a găsit întruchipare fulgerătoare în această viziune. Faptele și întâmplări le se prelungesc pentru omul de la sat într-o imaginaţie mitică perma nent disponibilă. Nimic mai prompt decât reacţiunea mitică a săteanu lui. Or, mitul implică totdeauna semnificaţii liminare și, prin aceasta, o raportare la întregul unei lumi. Despre satul românesc (cunosc mai ales satele ardelenești) se poate în genere afirma, fără de vreo restricţie esenţială, că mai păstrează, ca structură spirituală, aspecte de natura acelora despre care tocmai vor bim. Îmi pot foarte bine închipui că, până mai acum vreo sută și ceva de ani, satele românești să fi reprezentat de fapt pentru oamenii de toa te vârstele ceea ce ele astăzi mai reprezintă doar pentru copii. Desi gur că, pe urma contactului diformant, direct și indirect, cu civilizaţia timpului, satul românesc s-a depărtat și el, câteodată chiar destul de penibil, de definiţia a cărei circumscriere o încercăm. Nu e mai puţin adevărat însă că în toate ţinuturile românești mai poţi să găsești și as tăzi sate care amintesc ca structură sufletească „satul- idee”. „Satul-idee” este satul care se socotește pe sine însuși „centrul lumii” și care trăiește RECUR S L A PATRIMONIU 151 în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit. Ca tip antipodic al aces tui „sat-idee” cred că s-ar putea cita, de exemplu, așezările mărunte, cu înfăţișare ca de sate, din America de Nord, acele sumbre și uniforme așezări de lucrători și fermieri, ţinute laolaltă de un interes colectiv, dar niciodată de magia unui suflet colectiv. Dacă satul nostru este clădit în preajma bisericii, din care iradiază Dumnezeu, în pomenitele așezări americane biserica e mai puţin un sălaș al lui Dumnezeu, cât un fel de întreprindere și bancă a coloniei, o societate pe acţiuni. Pastorul ţine predici cu invitaţii ca la cinematograf și cu preţuri de intrare. Nu vom pune numaidecât și întru totul la îndoială credinţa acelor bravi cetăţeni (se spune chiar că unii sunt foarte credincioși), dar credinţa lor e inte grată ca un șurub bine uns în angrenajul vieţii profesionale închinată succesului practic ca atare. Să mi se îngăduie mândria de a afirma că, din punct de vedere uman, săteanul nostru reprezintă un tip mult su perior, mult mai nobil, mult mai complex în naivitatea sa. Satul nostru reprezintă o așezare situată și crescută organic într-o lume totală, care e prezentă în sufletul colectiv, ca o viziune permanent efectivă și deter minantă. Fermierul american, simţindu-se alungat la periferia existenţei, e veșnic abătut de nostalgia orașului; cu gândul la bogăţie, cu frica de mizerie, cu Dumnezeul său localizat într-o singură celulă a creierului, el nu se integrează deschis în cosmos, ci se simte doar chemat să exploateze un fragment al acestuia sau să-l părăsească în clipa când fragmentul nu mai rentează. Am încercat în studiile mele de filosofia culturii să pun în relief aspectele sau categoriile stilistice ale vieţii și ale duhului nostru popular. Nu voi repeta aici ce am spus în acele studii despre „matca stilistică” a culturii noastre. Voi întregi doar punctele de vedere puse în evidenţă cu câteva noi observaţii. Satul românesc, în ciuda sărăciei și a tuturor neajunsu rilor cuibărite în el prin vitrega colaborare a secolelor, se învrednicește în excepţională măsură de epitetul autenticităţii. Mai precis, între nenu măratele sate românești găsim atâtea și atâtea așezări care realizează ca structură sufletească întocmai termenii definiţiei pe care o acordăm satu lui. Satul ca așezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale unei matrici stilistice, poartă pecetea unei unităţi și are caracterul unui centru de cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul său un cos mos. Cosmocentrismul satului nu trebuie înţeles însă ca o grotescă tră sătură de megalomanie colectivă, ci ca o particularitate, ce derivă dintr-o 152 ROMÂNĂ supremă rodnică naivitate. Fiecare sat își are sub acest unghi mândria sa, care-l împinge spre o diferenţiere de celelalte sate învecinate sau mai de părtate. Satele nu ţin să se conformeze toate la rânduielile unuia singur. În port, în obiceiuri, în cântec, fiecare sat ţine la autonomia și la aureola sa. Instinctul de imitaţie, căruia o anume sociologie i-a acordat un rol cu totul exagerat în viaţa umană, nu depășește decât foarte diminuat și foarte sever controlat pietrele de hotar ale colectivităţii unui sat. Să se compare odată această neostentativ mândră comportare cu aceea a orășenilor, care se supun docil tuturor ucazurilor modei lansate dic tatorial de undeva dintr-un centru mondial. Intervine aici o diferenţă foarte profundă de psihologie. Orășenii trăiesc în altfel de orizonturi și sufăr aproape întotdeauna de conștiinţa și teama periferialităţii. Între marile orașe e o adevărată întrecere de a preface și de a proclama pe toate celelalte drept „provincie”. Termenul de „provincie” circumscrie un vast și grav complex de inferioritate. Să se observe însă că proble mele de psihologie legate de polaritatea „metropolă – provincie” nu se pun deloc pentru sufletul satului. Fiecare sat care se respectă ca atare există pentru sine în centrul unei lumi și are frumoasa mândrie de a fi puţin mai altfel decât toate celelalte. Fiecare sat vrea să rămână el în suși, nu vrea să dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. Se constată o oarecare aristocratică distanţare, dar câtuși de puţin afi șată ca atare, între sat și sat. Acest mod de a-și înţelege existenţa aduce cu sine și stârnește acea varietate de aspecte în cadrul unuia și aceluiași stil, vast răspândit pe câte o întreagă ţară, varietate pe care o ilustrează așa de minunat diversele „ţări românești”. Din modul cum satul își înţelege existenţa mai rezultă însă și un al doi lea aspect și alte consecinţe, care merită să fie reţinute. Satul, situat în inima unei lumi, își e oarecum sieși suficient. El n-are nevoie de altceva decât de pământul și de sufletul său și de un pic de ajutor de sus, pentru a-și suporta cu răbdare destinul. Această naivă suficienţă a făcut, bună oară, ca satul românesc să nu se lase impresionat, tulburat sau antrenat de marile procese ale „istoriei”. Satul e atemporal. Conștiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor și a încercărilor de tot soiul, conștiinţa de a fi o lume pentru sine, a dat satului românesc, în cursul multelor se cole foarte mișcate, acea tărie fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor în preajma RECUR S L A PATRIMONIU 153 noastră. Mândria satului de a se găsi în centrul lumii și al unui destin ne-a menţinut și ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit și atras în „istoria” făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei și a mitologiei sale, pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei au tentice istorii românești. Fac elogiul satului românesc, creatorul și păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistice. Să nu se creadă însă că, dând grai unei încântări, aș dori să rostesc, cu ocoluri, dorinţa de a ne menţine pentru întotdeauna în cadrul realizărilor sătești, îmi refuz asemenea sugestii sau îndemnuri. De o sută de ani și mai bine ne străduim toţi intelectualii, pe o linie mereu înălţată să creăm, într-o epocă de tragi ce răspântii, o cultura româneasca majoră. Strădaniile merg paralel cu procesul emancipării noastre politice, cu acela al formării statului și al întregirii neamului. Care sunt însă condiţiile ce trebuie să fie în prealabil date, pentru ca un popor să poată în genere spera că va putea deveni creatorul unei cul turi majore? Opinia curentă, cu care trebuie să ne războim, e că pentru aceasta ar fi de ajuns un număr cât mai mare de genii și talente. Teoria ni se pare simplistă. O cultură majoră nu s-a născut niciodată numai din elan genial. Desigur, geniul e o condiţie. Dar o cultură majoră mai are nevoie și de o temelie, iar această temelie sine qua non e totdeauna matca stilistică a unei culturi populare. Să ne întoarcem privirile spre trecut. Una dintre cele dintâi culturi majore care au apărut pe globul terestru este cea egipteană. Până la un moment dat, urmând aparen ţele, s-ar fi crezut că această cultură egipteană a ţâșnit dintr-o dată în dimensiuni majore, aproape gata, cu scut și cu lance, ca știuta zeiţă din capul știutului zeu. Pentru a-și lămuri aceste dimensiuni majore, cu to tul misterioase, istoricii nu s-au sfiit să recurgă la explicaţia importării. S-a emis, printre alte ipoteze, ipoteza în favoarea căreia pleda și un mit platonic, că marea cultură egipteană ar fi de origine atlantică. Ipoteze de asemenea natură trădau cel puţin o nedumerire a istoricilor. Apari ţia unei culturi majore, fără faze evolutive prealabile, li se părea celor mai mulţi neverosimilă. În anii din urmă se pare că s-a soluţionat în sfârșit destul de satisfăcător această problemă a culturii egiptene. Etno logul, călătorul, geograful Leo Frobenius și-a încoronat uriașa operă de 154 ROMÂNĂ cercetător cu o descoperire senzaţională, despre care nu știu să se fi fă cut până acum vreo menţiune în publicistica noastră. Frobenius a făcut cercetări în deșerturi africane, la o depărtare de aproximativ o sută de kilometri de actuala matcă a Nilului, spre soare-apune, pe vechea albie a acestui fluviu, astăzi complet seacă și bătută de vânturile celor cinci sau zece mii de ani. Pe malurile pustii ale străvechiului Nil, Frobenius a avut norocul să dea de rămășiţele multor așezări umane de altă dată. S-au dezgropat, înainte de toate, urmele unei arhaice culturi minore, care izbește luarea aminte prin similitudinea motivelor și a stilului ei cu acelea ale culturii majore din Egipt. Frobenius crede că a descoperit cu aceasta, și nu avem nicio pricină să-i privim cu neîncredere optimis mul, vatra culturii egiptene. Cultura egipteană n-a apărut deci cu atri bute majore, ci a avut o lungă fază de antecedente de înfăţișare minoră. Descoperirea lui Frobenius invită la speculaţiuni filosofice. S-ar putea afirma anume că liniile interioare, cadrele stilistice și posibilităţile cul turii egiptene majore au fost preformate într-o cultură minoră și date ca un miraculos răsad deodată cu acele straturi fertile ale acestei culturi minore. S-ar mai putea cita, de altfel, încă multe exemple de preforma ţiuni stilistice. Mult timp s-a crezut, bunăoară, că arta, cultura gotică s-a înălţat la un moment dat, monumentală, spre cer, ca un havuz, irezistibil și prin nimic prevăzut. Ulterior s-a descoperit că goticului monumental i-a premers de fapt o cultură populară minoră, cu forme și motive simila re, răspândite la seminţii germanice sau celte. Concluzia că geniile de cultură majoră nu fac în mare decât să urmeze un itinerar îndelung pre gătit se îmbie de la sine. Fără de acel complex apriori al unei matrici sti listice, preformată în plăsmuirile și creaţiile unei culturi minore, cred că nu s-a ivit până azi, nicăieri și niciodată, o cultură majoră. Un popor lipsit de acest profund apriori stilistic, ca matcă a unei culturi populare, nu va crea niciodată o cultură majoră, oricâte genii și talente ar avea la dispoziţie pentru asemenea înfăptuire. Geniul creator rămâne geniu pustiu, dacă nu e integrat în câmpul unui asemenea potenţial stilistic. Cine poate tăgădui ţiganilor geniul muzical? El îl posedă într-un grad mai vădit decât toate popoarele europene. Geniul lor rămâne însă fără întrebuinţare, fiindcă ţiganul, ca fiinţă etnică sfâșiată și împărţită pe la toate periferiile vieţii, e lipsit de determinantele interioare ale unei matrici stilistice. Să însemnăm și un alt fenomen destul de paradoxal, RECUR S L A PATRIMONIU 155 care ni se pare explicabil întrucâtva prin nivelul, complexitatea și posi bilităţile imanente ale unei matrici stilistice. Fenomenul, la care facem aluzie, e următorul: se știe că cele mai importante și cele mai înalte creaţii de cultură, poetice, artistice sau filosofice din Europa apuseană nu aparţin neapărat popoarelor celor mai bine înzestrate cu duhul. Po porul german, care a dat pe un Goethe sau Kant, sau poporul englez cu al său singular Shakespeare e sigur că nu pot fi puse, ca medie generală a aptitudinilor spirituale, la același nivel cu poporul francez sau italian. O comparaţie sub unghiul mediei spirituale firești este desigur în dez avantajul germanilor sau al englezilor. Misterul unor apariţii precum a lui Goethe sau Shakespeare, într-o medie relativ nu tocmai impozantă, se lămurește, poate, în perspectivă stilistică. În cazul acesta trebuie să admitem însă că nivelul, complexitatea și posibilităţile stilistice, proprii sufletului german și englez, sunt superioare acelora ale altor popoare, la rândul lor, evident, mai bine înzestrate ca inteligenţă și talent sau chiar ca habitus vital. Realizarea unei opere superioare, nivelul și complexi tatea ei ni se par că atârnă, cu alte cuvinte, nu numai de existenţa ge niului ca atare, ci și de posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice colective. Iată de ce am socotit că un examen stilistic al culturii noastre populare se impune poruncitor. De rezultatul unui asemenea examen depinde, nici mai mult nici mai puţin, decât credinţa în destinul nostru spiritual. În studiile mele de filosofia culturii, intitulate Orizont şi stil și Spaţiul mioritic, am ajuns la unele concluzii care îndreptăţesc cel mai robust optimism. Avem un orizont sufletesc al nostru, acel spaţiu inde finit ondulat, ca plaiurile ţării, manifestat îndeosebi în doină și în cân tecele noastre, și nu mai puţin într-un unanim sentiment românesc al destinului. Am avut prilejul de-a arăta, de pildă, ce rol joacă în sufletul nostru popular categoriile „organicului”, în felul cum ne comportăm fată de rânduielile firii și rolul pe care îl joacă transfigurarea „sofianică” a realităţii în poezie, în artă, în credinţă. Înclinarea spre pitoresc își are la noi și ea specificul ei, întrucât apare solidară cu un deosebit simţ al măsurii și atenuat de un accent de molcomă discreţie. Nu voi stărui asupra tuturor acestor structuri și categorii ale inconștientului nostru etnic colectiv, pe care mi-am luat sarcina să le pun în lumină altădată. Matca stilistică românească este o realitate. O realitate sufletească de necontestat. Putem privi ca niciunul din popoarele înconjurătoare, în afară poate de cel rusesc, cu mândrie de binecuvântaţi stăpâni asupra 156 ROMÂNĂ acestui incomparabil și inalienabil patrimoniu. Matca stilistică popu lară, și cele înfăptuite sub auspiciile ei, indică posibilităţile felurite ale viitoarei noastre culturi majore. Să ridicăm cu o octavă mai sus torentul de lirism, ce curge unduitor în imnul mioritic al morţii, să subliniem și să monumentalizăm în închipuire aspectul bisericilor de lemn din Maramureș sau din Bihor, sau al caselor ţărănești din Ţara Oașului, să prelungim în mari proiecţiuni metafizice viziunea cuprinsă în aceste ver suri populare: „Foaie verde grâu mărunt, / Câte flori sunt pe pământ, / Toate merg la jurământ. / Numai spicul grâului/ Și cu viţa vinului, / Și cu lemnul Domnului / Zboară-n naltul cerului, / Stau în poarta raiului / Și judecă florile: / Unde li-s miroasele”. Asemenea operaţii sunt destinate să ne dea presentimentul just al vi itoarelor noastre posibilităţi de cultură majoră. Recitiţi, de exemplu, legenda poetizată Soarele şi luna din colecţia Teodorescu și veţi găsi viziuni prin nimic inferioare celor măi admirate din marile poeme ale omenirei, de la Divina Comedie până la Faust. Drept încheiere, să mi se îngăduie să dau expresie și unui gând restric tiv. Aș dori ca acest elogiu al satului românesc să nu fie înţeles ca un îndemn de atașare definitivă la folclor și ca îndrumare necondiţionată spre rosturi sătești. Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o su blimează, nu o mărește în chip mecanic și virtuos, ci o monumentali zează potrivit unor vii forme, accente, atitudini și orizonturi lăuntrice. O cultură majoră nu se stârnește prin imitarea programatică a culturii minore. Nu prin imitarea cu orice preţ a creaţiilor populare vom face saltul de atâtea ori încercat într-o cultură majoră. Apropiindu-ne de cultura populară, trebuie să ne însufleţim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu și activ, decât de întruchipări ca atare. Nu cultura minoră dă naștere culturii majore, ci amândouă sunt produse de una și aceeași matrice stilistică. Să iubim și să admirăm cultura populară, dar, mai presus de toate, să luăm contactul, dacă se poate, cu centrul ei genera tor, binecuvântat și rodnic ca stratul mumelor. 5 iunie1937, Aula Academiei Române Text reprodus din volumul Izvoade – eseuri, conferinţe, ar ticole, Editura Minerva, București, 1972.