Elogiu satului românesc

Alte articole de Revista Limba Română

Lucian BLAGA Nr. 2, anul XXVII, 2017
Lucian BLAGA
 Pentru tipar

Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituţii într-un
moment când s-a procedat la o lărgire a cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă înşel,
de sporul spiritual al ţării. Ales fără înaintaş, ivirea mea aici între Domniile Voastre are
oarecum aspectul unei generări spontane. Trebuie să recunosc că împrejurarea aceasta mă
stânjeneşte puţin, deoarece îmi răpeşte posibilitatea şi norocul, date până acum în chip de la
sine înţeles, de a face, intrând sub această cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut trupeşte,
dar care n-a încetat să fie prezent, graţie înfăptuirilor de o viaţă. Vă rog să-mi acordaţi totuşi,
potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte
nemuritoare prezenţe, care n-a ocupat niciun scaun în această nobilă incintă. Prezenţa
nemuritoare la care mă refer nu e legată de niciun nume, nu râvneşte la nicio laudă şi e
răspândită în spaţiul din preajma noastră, cât ţine întinderea împărătească a ţării. Vreau să
vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră,
despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre satul românesc.

N-aş putea rosti cuvântul că aş fi făcut vreodată cercetări tocmai sistematice şi cu stricte
intenţii monografice cu privire la satul românesc. Satul trăieşte în mine într-un fel mai
palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot – toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie,
adolescenţa, întâia tinereţe până la vârsta de douăzeci şi atâţia ani le-am petrecut, cu
întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat sau în nemijlocită apropiere, în
orice caz în necurmat contact cu satul natal. Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi
s-a format deci sub înrâurirea acelor puteri anonime, pe care cu un termen cam pedant m-am
obişnuit să le numesc „determinante stilistice” ale vieţii colective. Ceea ce şcoala românească
sau străină au adăugat cred că n-a putut să altereze prea mult o substanţă sufletească
modelată după nişte tipare cu atât mai efective, cu cât se impuneau mai inconştient şi mai
neîntrerupt. Şcoala felurită, a noastră şi uneori mai puţin a noastră, mi-a înlesnit doar
distanţarea contemplativă, care mi-a îngăduit să vorbesc cu oarecare luciditate despre
realitatea sufletească a satului şi despre tiparele ei. Voi vorbi, prin urmare, despre satul
românesc, nu ca un specialist, care şi-a potrivit în prealabil metodele în laborator şi porneşte
pe urmă să examineze pe din afară un fenomen. Voi vorbi despre satul românesc din amintire
trăită şi făcând oarecum parte din fenomen. Voi încerca în puţine cuvinte să actualizez mai
ales ceea ce copilul ştie despre sat şi despre orizonturile acestuia. Copilăria petrecută la sat mi
se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se
pare aproape un condamnat al vieţii (cer scuze tuturor citadinilor de faţă pentru această
afirmaţie!). Copilăria şi satul se întregesc reciproc, alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea
vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi
se alege cu un câștig. Căci, pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al
copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că şi satul, la rândul lui, îşi găseşte suprema înflorire în
sufletul copilului. Există un apogeu exuberant, învoit şi baroc, al copilăriei, care nu poate fi
atins decât în lumea satului, şi există, de altă parte, aspecte tainice, orizonturi şi structuri
secrete ale satului, care nu pot fi sezisate decât în copilărie. Cert lucru, pentru a afla ceva
despre viaţa satului şi despre prelungirile ei cosmice, e greşit să iscodeşti sufletul ţăranului
matur cu zarea retezată de nevoile vieţii, de mizeriile şi de cele o sută de porunci ale zilei.
Pentru a-ţi tăia drum spre plenitudinea vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului.
Copilăria e de altfel vârsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Şi satul, ca zarişte integrală,
are nevoie de această sensibilitate, pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi
se pare singura poartă deschisă spre metafizica satului, spre acea stranie şi firească, în acelaşi
timp, metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat subt acoperişurile de paie şi oglindită în
feţele bântuite de soartă, dar cu ochii atârnaţi de cer.

Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui
Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care numai târziu de tot mi s-a părut foarte
semnificativă, ţinea oarecum isonul întregii vieţi, ce se desfăşura în preajma mea.
Împrejurarea era ca un ton, mai adânc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister.
Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în
lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit.
Făceam o tranşantă deosebire între „povestea poveste” şi „povestea adevărată”. Topografia
satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas perspectivele se adânceau şi se
înălţau. Tinda vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era, fără doar şi poate, un loc în care,
cel puţin din când în când, şi mai ales Duminica, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu
alţi douăzeci de copii, toţi pătrunşi de fiorii unui sfânt război, să-l izgonim, stârnind cu fel şi fel
de unelte nişte zgomote ca de trib african? Undeva lângă sat era un sorb; convingerea noastră
era că acel noroi fără fund răspunde de-a dreptul în iad, de unde ieşeau şi clăbucii. Trebuie să
te transpui în sufletul unui copil, care stă tăcut în marginea sorbului şi-şi imaginează acea
dimensiune „fără fund”, ca să ghiceşti ce poate însemna pentru om o geografie mitologică. Iar
în râpa roşie, prăpăstioasă, din dealul viilor, sălăşluia aievea un căpcăun. Satul era astfel situat
în centrul existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în metafizică.
Acestea alcătuiau pervazul natural şi de la sine înţeles al satului. Satul există în conştiinţa
copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste decât le
poate avea un mare oraş, sau metropolă, pentru copiii săi. Atingem cu aceasta deosebirea
esenţială dintre „sat” şi „oraş”. Satul nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua
determinantelor mecanice ale spaţiului ca oraşul; pentru propria sa conştiinţă satul este situat
în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers
de viaţă totalitar, dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic. Aceasta este conştiinţa
latentă a satului despre sine însuşi. Îndrăznesc să fac afirmaţia, fiindcă aşa e înţeles şi trăit
satul, în apogeul copilăriei, vârsta care singură posedă perfectă afinitate cu modul existenţial
al satului.

Să privim, în schimb, oraşul. Copilul se pierde aici, părăsit de orice siguranţă. La oraş conştiinţa
copilului e precoce molipsită de valorile relative ale civilizaţiei, cu care el se obişnuieşte fără de
a avea însă şi posibilitatea de a o înţelege. Cred că nu exagerez spunând că la oraş copilăria n-
are apogeu; oraşul taie posibilităţile de desvoltare ale copilăriei ca atare, dând sufletelor
degrabă o îndrumare bătrâncioasă. La oraş copilul este în adevăr „tatăl bărbatului”, adică o
pregătire pentru vârstele seci! La sat copilăria e o vârsta autonomă, care înfloreşte pentru
sine. Omul crescut la oraş parvine să înţeleagă sau să se prefacă a înţelege cauzalităţile
împrejmuitoare, dar el nu face personal niciodată experienţa vie a lumii ca totalitate, adică o
experienţă muiată în perspective dincolo de imediat şi de sensibil. A trăi la oraş înseamnă a
trăi în cadru fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas de rânduielile civilizaţiei. A trăi la
sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie.

Îmi iau voie să evoc o conversaţie între copii – nu inventată pentru a broda literatură pe
marginea ei. Reproduc conversaţia de pe discul de ceară al celei mai fidele memorii. Nu aveam
mai mult de şapte ani. Eram vreo cinci băieţi, toţi cam de aceeaşi vârsta; stăm în cerc, calmi, în
mijlocul uliţei, pe înserate. Nu mai ştiu în ce legătură s-a întâmplat ca unul să arunce
întrebarea: „Cum o fi când eşti mort?”. Unul dintre noi a răspuns neîntârziat, ca iluminat :
„Mort trebuie să fie ca şi viu. E aşa că nici nu ştii că eşti mort. Noi, bunăoară, stăm aici în cerc
şi vorbim, dar poate că suntem morţi, numai că nu ne dăm seama”, încă o dată, – scena s-a
petrecut întocmai. N-am împodobit-o cu niciun detaliu imaginar. Mi-aduc desăvârşit de bine
aminte şi de fiorul încercat în faţa prăpăstioasei perspective deschise prin răspunsul acelui
băiat. Era acel cutremur ce-l încerci în copilărie, ca şi mai târziu, când calci prin preajma
ultimului hotar. O fetiţă, prietenă de joacă, se căţăra în prunii cimitirului, crescuţi din
morminte. Spunea, sărind, că vrea să vadă ce „gust au morţii”, şi încerca prunele. Când muşca
dintr-o prună amară, spunea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost rău. Când nimerea în alt
pom o prună dulce, zicea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost om bun. Iată concepţii,
viziuni, presimţiri care cresc în chip firesc, chiar în imaginaţia copiilor, în lumea satului. Îmi
amintesc foarte bine cum ieşeam câteodată seara în ogradă. În beznă zăream dintr-o dată
Calea Laptelui şi stelele, ca ciorchinii grei şi mari, coborâte până aproape de acoperişurile de
paie. Priveliştea era copleşitoare; sub impresia ei trăiam în credinţa că, într-adevăr, noaptea
stelele coboară până aproape în sat, participând într-un fel la viaţa oamenilor şi ascultându-le
răsuflarea în somn. Sunt aici în joc sentimente şi vedenii nealterate de niciun act al raţiunii şi
de nicio cosmologie învăţată şi acceptată de-a gata. Iată experienţe vii, care leagă cerul de
pământ, care fac o punte între viaţă şi moarte şi amestecă stihiile după o logică primară, căreia
anevoie i te poţi sustrage şi care mi se pare cu neputinţă în altă parte, decât în mediul înţeles
şi trăit ca o „lume”, a satului.

Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, cum, optic,
fiecare om se plasează pe sine de asemeni în centrul lumii. Numai aşa se explică orizonturile
vaste ale creaţiei populare în poezie, în artă, în credinţă, acea trăire care participă la totul,
siguranţa fără greş a creaţiei, belşugul de subînţelesuri şi de nuanţe, implicaţiile de infinită
rezonanţă şi însăşi spontaneitatea neistovită. Omul satului, întrucât izbuteşte să se menţină pe
linia de apogeu, genială, a copilăriei, trăieşte din întregul unei lumi – pentru acest întreg; el se
găseşte în raport de supremă intimitate cu totalul şi într-un neîntrerupt schimb reciproc de
taine şi revelări cu acesta. Omul oraşului, mai ales al oraşului care poartă amprentele
timpurilor moderne, trăieşte în dimensiuni şi stări tocmai opuse: în fragment, în relativitate, în
concretul mecanic, într-o trează tristeţe şi într-o superficialitate lucidă. Impresiile omului de la
oraş, puse pe cântar de precizie, îngheaţă, devenind mărimi de calcul; ele nu se amplifică prin
raportare intuitivă la un cosmos, nu dobândesc proporţii şi nu se rezolvă în urzeli mitice, ca
impresiile omului de la sat.

Cu riscul de a abuza de amintiri, mai pomenesc un simplu fapt divers, petrecut în anii copilăriei
mele la sat. Mânat de fobiile şi nostalgiile boalei, un câine turbat, venit de aiurea, intrase în
sat, mușcând pe uliţi şi prin ogrăzi copiii întâlniţi. Faptul a luat numaidecât, nu numai în
sufletul meu de copil, ci în tot satul, o înfăţişare apocaliptică, stârnind o panică de sfârşit de
veac. Nişte babe spălau rana unui copil muşcat, la o fântână, şi parcă mai aud şi astăzi pe o
babă zicând: „Vezi căţeii în rană?”. Nu, nu m-am înşelat; baba vorbea despre nişte mici căţei
văzuţi în rana copilului. Am asistat astfel la naşterea unui mit al turbării. Femeia aceea vedea
aievea nişte căţei în rana copilului, căţei care aveau să crească în copil şi de care acesta urma
să turbeze mai târziu. Nu este această imagine a câinelui, care contaminează cu căţei pe cel
muşcat, cel puţin tot atât de impresionantă ca a fiarei apocaliptice? Experienţa inevitabilului şi
toată panica primară a omului care se vede pierdut şi-a găsit întruchipare fulgerătoare în
această viziune. Faptele şi întâmplările se prelungesc pentru omul de la sat într-o imaginaţie
mitică permanent disponibilă. Nimic mai prompt decât reacţiunea mitică a săteanului. Or,
mitul implică totdeauna semnificaţii liminare şi, prin aceasta, o raportare la întregul unei lumi.

Despre satul românesc (cunosc mai ales satele ardeleneşti) se poate în genere afirma, fără de
vreo restricţie esenţială, că mai păstrează, ca structură spirituală, aspecte de natura acelora
despre care tocmai vorbim. Îmi pot foarte bine închipui că, până mai acum vreo sută şi ceva de
ani, satele româneşti să fi reprezentat de fapt pentru oamenii de toate vârstele ceea ce ele
astăzi mai reprezintă doar pentru copii. Desigur că, pe urma contactului diformant, direct şi
indirect, cu civilizaţia timpului, satul românesc s-a depărtat şi el, câteodată chiar destul de
penibil, de definiţia a cărei circumscriere o încercăm. Nu e mai puţin adevărat însă că în toate
ţinuturile româneşti mai poţi să găseşti şi astăzi sate care amintesc ca structură sufletească
„satul-idee”. „Satul-idee” este satul care se socoteşte pe sine însuşi „centrul lumii” şi care
trăieşte în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit. Ca tip antipodic al acestui „sat-idee” cred
că s-ar putea cita, de exemplu, aşezările mărunte, cu înfăţişare ca de sate, din America de
Nord, acele sumbre şi uniforme aşezări de lucrători şi fermieri, ţinute laolaltă de un interes
colectiv, dar niciodată de magia unui suflet colectiv. Dacă satul nostru este clădit în preajma
bisericii, din care iradiază Dumnezeu, în pomenitele aşezări americane biserica e mai puţin un
sălaş al lui Dumnezeu, cât un fel de întreprindere şi bancă a coloniei, o societate pe acţiuni.
Pastorul ţine predici cu invitaţii ca la cinematograf şi cu preţuri de intrare. Nu vom pune
numaidecât şi întru totul la îndoială credinţa acelor bravi cetăţeni (se spune chiar că unii sunt
foarte credincioşi), dar credinţa lor e integrată ca un şurub bine uns în angrenajul vieţii
profesionale închinată succesului practic ca atare. Să mi se îngăduie mândria de a afirma că,
din punct de vedere uman, săteanul nostru reprezintă un tip mult superior, mult mai nobil,
mult mai complex în naivitatea sa. Satul nostru reprezintă o aşezare situată şi crescută organic
într-o lume totală, care e prezentă în sufletul colectiv, ca o viziune permanent efectivă şi
determinantă. Fermierul american, simţindu-se alungat la periferia existenţei, e veşnic abătut
de nostalgia oraşului; cu gândul la bogăţie, cu frica de mizerie, cu Dumnezeul său localizat într-
o singură celulă a creierului, el nu se integrează deschis în cosmos, ci se simte doar chemat să
exploateze un fragment al acestuia sau să-l părăsească în clipa când fragmentul nu mai
rentează.

Am încercat în studiile mele de filosofia culturii să pun în relief aspectele sau categoriile
stilistice ale vieţii şi ale duhului nostru popular. Nu voi repeta aici ce am spus în acele studii
despre „matca stilistică” a culturii noastre. Voi întregi doar punctele de vedere puse în
evidenţă cu câteva noi observaţii. Satul românesc, în ciuda sărăciei şi a tuturor neajunsurilor
cuibărite în el prin vitrega colaborare a secolelor, se învredniceşte în excepţională măsură de
epitetul autenticităţii. Mai precis, între nenumăratele sate româneşti găsim atâtea şi atâtea
aşezări care realizează ca structură sufletească întocmai termenii definiţiei pe care o acordăm
satului. Satul ca aşezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale unei matrici
stilistice, poartă pecetea unei unităţi şi are caracterul unui centru de cristalizare cu raze întinse
spre a organiza în jurul său un cosmos. Cosmocentrismul satului nu trebuie înţeles însă ca o
grotescă trăsătură de megalomanie colectivă, ci ca o particularitate, ce derivă dintr-o supremă
rodnică naivitate. Fiecare sat îşi are sub acest unghi mândria sa, care-l împinge spre o
diferenţiere de celelalte sate învecinate sau mai depărtate. Satele nu ţin să se conformeze
toate la rânduielile unuia singur. În port, în obiceiuri, în cântec, fiecare sat ţine la autonomia şi
la aureola sa. Instinctul de imitaţie, căruia o anume sociologie i-a acordat un rol cu totul
exagerat în viaţa umană, nu depăşeşte decât foarte diminuat şi foarte sever controlat pietrele
de hotar ale colectivităţii unui sat. Să se compare odată această neostentativ mândră
comportare cu aceea a orăşenilor, care se supun docil tuturor ucazurilor modei lansate
dictatorial de undeva dintr-un centru mondial. Intervine aici o diferenţă foarte profundă de
psihologie. Orăşenii trăiesc în altfel de orizonturi şi sufăr aproape întotdeauna de conştiinţa şi
teama periferialităţii. Între marile oraşe e o adevărată întrecere de a preface şi de a proclama
pe toate celelalte drept „provincie”. Termenul de „provincie” circumscrie un vast şi grav
complex de inferioritate. Să se observe însă că problemele de psihologie legate de polaritatea
„metropolă – provincie” nu se pun deloc pentru sufletul satului. Fiecare sat care se respectă ca
atare există pentru sine în centrul unei lumi şi are frumoasa mândrie de a fi puţin mai altfel
decât toate celelalte. Fiecare sat vrea să rămână el însuşi, nu vrea să dicteze celorlalte nici
gustul, nici reguli de comportare. Se constată o oarecare aristocratică distanţare, dar câtuşi de
puţin afişată ca atare, între sat şi sat. Acest mod de a-şi înţelege existenţa aduce cu sine şi
stârneşte acea varietate de aspecte în cadrul unuia şi aceluiaşi stil, vast răspândit pe câte o
întreagă ţară, varietate pe care o ilustrează aşa de minunat diversele „ţări româneşti”.

Din modul cum satul îşi înţelege existenţa mai rezultă însă şi un al doilea aspect şi alte
consecinţe, care merită să fie reţinute. Satul, situat în inima unei lumi, îşi e oarecum sieşi
suficient. El n-are nevoie de altceva decât de pământul şi de sufletul său şi de un pic de ajutor
de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare destinul. Această naivă suficienţă a făcut, bunăoară, ca
satul românesc să nu se lase impresionat, tulburat sau antrenat de marile procese ale
„istoriei”. Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de
tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine, a dat satului românesc, în cursul multelor secole
foarte mişcate, acea tărie fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu
imperturbabila sa indiferenţă. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din
partea străinilor în preajma noastră. Mândria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui
destin ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat
ispitit şi atras în „istoria” făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în
autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură
a unei autentice istorii româneşti.

Fac elogiul satului românesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei
noastre stilistice. Să nu se creadă însă că, dând grai unei încântări, aş dori să rostesc, cu
ocoluri, dorinţa de a ne menţine pentru întotdeauna în cadrul realizărilor săteşti, îmi refuz
asemenea sugestii sau îndemnuri. De o sută de ani şi mai bine ne străduim toţi intelectualii, pe
o linie mereu înălţată să creăm, într-o epocă de tragice răspântii, o cultura româneasca
majoră. Strădaniile merg paralel cu procesul emancipării noastre politice, cu acela al formării
statului şi al întregirii neamului.

Care sunt însă condiţiile ce trebuie să fie în prealabil date, pentru ca un popor să poată în
genere spera că va putea deveni creatorul unei culturi majore? Opinia curentă, cu care trebuie
să ne războim, e că pentru aceasta ar fi de ajuns un număr cât mai mare de genii şi talente.
Teoria ni se pare simplistă. O cultură majoră nu s-a născut niciodată numai din elan genial.
Desigur, geniul e o condiţie. Dar o cultură majoră mai are nevoie şi de o temelie, iar această
temelie sine qua non e totdeauna matca stilistică a unei culturi populare. Să ne întoarcem
privirile spre trecut. Una dintre cele dintâi culturi majore care au apărut pe globul terestru
este cea egipteană. Până la un moment dat, urmând aparenţele, s-ar fi crezut că această
cultură egipteană a ţâşnit dintr-o dată în dimensiuni majore, aproape gata, cu scut şi cu lance,
ca ştiuta zeiţă din capul ştiutului zeu. Pentru a-şi lămuri aceste dimensiuni majore, cu totul
misterioase, istoricii nu s-au sfiit să recurgă la explicaţia importării. S-a emis, printre alte
ipoteze, ipoteza în favoarea căreia pleda şi un mit platonic, că marea cultură egipteană ar fi de
origine atlantică. Ipoteze de asemenea natură trădau cel puţin o nedumerire a istoricilor.
Apariţia unei culturi majore, fără faze evolutive prealabile, li se părea celor mai mulţi
neverosimilă. În anii din urmă se pare că s-a soluţionat în sfârşit destul de satisfăcător această
problemă a culturii egiptene. Etnologul, călătorul, geograful Leo Frobenius şi-a încoronat
uriaşa operă de cercetător cu o descoperire senzaţională, despre care nu ştiu să se fi făcut
până acum vreo menţiune în publicistica noastră. Frobenius a făcut cercetări în deşerturi
africane, la o depărtare de aproximativ o sută de kilometri de actuala matcă a Nilului, spre
soare-apune, pe vechea albie a acestui fluviu, astăzi complet seacă şi bătută de vânturile celor
cinci sau zece mii de ani. Pe malurile pustii ale străvechiului Nil, Frobenius a avut norocul să
dea de rămăşiţele multor aşezări umane de altă dată. S-au dezgropat, înainte de toate, urmele
unei arhaice culturi minore, care izbeşte luarea aminte prin similitudinea motivelor şi a stilului
ei cu acelea ale culturii majore din Egipt. Frobenius crede că a descoperit cu aceasta, şi nu
avem nicio pricină să-i privim cu neîncredere optimismul, vatra culturii egiptene. Cultura
egipteană n-a apărut deci cu atribute majore, ci a avut o lungă fază de antecedente de
înfăţişare minoră. Descoperirea lui Frobenius invită la speculaţiuni filosofice. S-ar putea afirma
anume că liniile interioare, cadrele stilistice şi posibilităţile culturii egiptene majore au fost
preformate într-o cultură minoră şi date ca un miraculos răsad deodată cu acele straturi fertile
ale acestei culturi minore. S-ar mai putea cita, de altfel, încă multe exemple de preformaţiuni
stilistice.

Mult timp s-a crezut, bunăoară, că arta, cultura gotică s-a înălţat la un moment dat,
monumentală, spre cer, ca un havuz, irezistibil şi prin nimic prevăzut. Ulterior s-a descoperit că
goticului monumental i-a premers de fapt o cultură populară minoră, cu forme şi motive
similare, răspândite la seminţii germanice sau celte. Concluzia că geniile de cultură majoră nu
fac în mare decât să urmeze un itinerar îndelung pregătit se îmbie de la sine. Fără de acel
complex apriori al unei matrici stilistice, preformată în plăsmuirile şi creaţiile unei culturi
minore, cred că nu s-a ivit până azi, nicăieri şi niciodată, o cultură majoră. Un popor lipsit de
acest profund apriori stilistic, ca matcă a unei culturi populare, nu va crea niciodată o cultură
majoră, oricâte genii şi talente ar avea la dispoziţie pentru asemenea înfăptuire. Geniul creator
rămâne geniu pustiu, dacă nu e integrat în câmpul unui asemenea potenţial stilistic. Cine
poate tăgădui ţiganilor geniul muzical? El îl posedă într-un grad mai vădit decât toate
popoarele europene. Geniul lor rămâne însă fără întrebuinţare, fiindcă ţiganul, ca fiinţă etnică
sfâşiată şi împărţită pe la toate periferiile vieţii, e lipsit de determinantele interioare ale unei
matrici stilistice. Să însemnăm şi un alt fenomen destul de paradoxal, care ni se pare explicabil
întrucâtva prin nivelul, complexitatea şi posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice.
Fenomenul, la care facem aluzie, e următorul: se ştie că cele mai importante şi cele mai înalte
creaţii de cultură, poetice, artistice sau filosofice din Europa apuseană nu aparţin neapărat
popoarelor celor mai bine înzestrate cu duhul. Poporul german, care a dat pe un Goethe sau
Kant, sau poporul englez cu al său singular Shakespeare e sigur că nu pot fi puse, ca medie
generală a aptitudinilor spirituale, la acelaşi nivel cu poporul francez sau italian. O comparaţie
sub unghiul mediei spirituale fireşti este desigur în dezavantajul germanilor sau al englezilor.
Misterul unor apariţii precum a lui Goethe sau Shakespeare, într-o medie relativ nu tocmai
impozantă, se lămureşte, poate, în perspectivă stilistică. În cazul acesta trebuie să admitem
însă că nivelul, complexitatea şi posibilităţile stilistice, proprii sufletului german şi englez, sunt
superioare acelora ale altor popoare, la rândul lor, evident, mai bine înzestrate ca inteligenţă
şi talent sau chiar ca habitus vital. Realizarea unei opere superioare, nivelul şi complexitatea ei
ni se par că atârnă, cu alte cuvinte, nu numai de existenţa geniului ca atare, ci şi de
posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice colective. Iată de ce am socotit că un examen
stilistic al culturii noastre populare se impune poruncitor. De rezultatul unui asemenea
examen depinde, nici mai mult nici mai puţin, decât credinţa în destinul nostru spiritual. În
studiile mele de filosofia culturii, intitulate Orizont şi stil şi Spaţiul mioritic, am ajuns la unele
concluzii care îndreptăţesc cel mai robust optimism. Avem un orizont sufletesc al nostru, acel
spaţiu indefinit ondulat, ca plaiurile ţării, manifestat îndeosebi în doină şi în cântecele noastre,
şi nu mai puţin într-un unanim sentiment românesc al destinului. Am avut prilejul de-a arăta,
de pildă, ce rol joacă în sufletul nostru popular categoriile „organicului”, în felul cum ne
comportăm fată de rânduielile firii şi rolul pe care îl joacă transfigurarea „sofianică” a realităţii
în poezie, în artă, în credinţă. Înclinarea spre pitoresc îşi are la noi şi ea specificul ei, întrucât
apare solidară cu un deosebit simţ al măsurii şi atenuat de un accent de molcomă discreţie. Nu
voi stărui asupra tuturor acestor structuri şi categorii ale inconştientului nostru etnic colectiv,
pe care mi-am luat sarcina să le pun în lumină altădată. Matca stilistică românească este o
realitate. O realitate sufletească de necontestat. Putem privi ca niciunul din popoarele
înconjurătoare, în afară poate de cel rusesc, cu mândrie de binecuvântaţi stăpâni asupra
acestui incomparabil şi inalienabil patrimoniu. Matca stilistică populară, şi cele înfăptuite sub
auspiciile ei, indică posibilităţile felurite ale viitoarei noastre culturi majore. Să ridicăm cu o
octavă mai sus torentul de lirism, ce curge unduitor în imnul mioritic al morţii, să subliniem şi
să monumentalizăm în închipuire aspectul bisericilor de lemn din Maramureş sau din Bihor,
sau al caselor ţărăneşti din Ţara Oaşului, să prelungim în mari proiecţiuni metafizice viziunea
cuprinsă în aceste versuri populare: „Foaie verde grâu mărunt, / Câte flori sunt pe pământ, /
Toate merg la jurământ. / Numai spicul grâului/ Şi cu viţa vinului, / Şi cu lemnul Domnului /
Zboară-n naltul cerului, / Stau în poarta raiului / Şi judecă florile: / Unde li-s miroasele”.

Asemenea operaţii sunt destinate să ne dea presentimentul just al viitoarelor noastre

posibilităţi de cultură majoră. Recitiţi, de exemplu, legenda poetizată Soarele şi luna din
colecţia Teodorescu şi veţi găsi viziuni prin nimic inferioare celor măi admirate din marile
poeme ale omenirei, de la Divina Comedie până la Faust.

Drept încheiere, să mi se îngăduie să dau expresie şi unui gând restrictiv. Aş dori ca acest
elogiu al satului românesc să nu fie înţeles ca un îndemn de ataşare definitivă la folclor şi ca
îndrumare necondiţionată spre rosturi săteşti. Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o
sublimează, nu o măreşte în chip mecanic şi virtuos, ci o monumentalizează potrivit unor vii
forme, accente, atitudini şi orizonturi lăuntrice. O cultură majoră nu se stârneşte prin imitarea
programatică a culturii minore. Nu prin imitarea cu orice preţ a creaţiilor populare vom face
saltul de atâtea ori încercat într-o cultură majoră. Apropiindu-ne de cultura populară, trebuie
să ne însufleţim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu şi activ, decât de întruchipări ca
atare. Nu cultura minoră dă naştere culturii majore, ci amândouă sunt produse de una şi
aceeaşi matrice stilistică. Să iubim şi să admirăm cultura populară, dar, mai presus de toate, să
luăm contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvântat şi rodnic ca stratul
mumelor.

5 iunie1937, Aula Academiei Române

Elogiul satului românesc a fost tradus în germană (1943), franceză și italiană (1989), fiind considerat
testamentul filozofic al lui Blaga.Versiunea italiană și franceză au circulat în Occident sub formă de
manifest, susținând, în anul căderii comunismului, mișcare