1.

Constituția în sens material și constituția în sens formal:

Sub aspect etimologic, noţiunea de constituţie este legată de verbul latin constituo (=a
statornici, a aşeza cu temei).
La începutul evului mediu, termenul „constituţie” era utilizat cu precădere în limbajul
ecleziastic pentru a desemna anumite reguli monastice. Ulterior, începând cu primele secole ale
epocii moderne, prin „constituţie” se înţelegea alcătuirea ori structura politico-juridică a unei
entităţi politice ori a unui anumit stat. În acest sens, orice stat avea o constituţie. În secolul XVIII
se impune ideea adoptării unui act legislativ de către reprezentanţa naţională – ceea ce atestă
impunerea concepţiei suveranităţii naţionale – act care să consacre relaţiile fundamentale în stat.
Un asemenea act ar fi reprezentat o limitare considerabilă a prerogativelor monarhului -
constituind totodată un puternic instrument favorabil intereselor stării a III-a (=a burgheziei), aflată
în ascensiune pe plan social şi politic. Consacrarea expresă (şi limitativă) a întinderii atribuţiilor
puterii centrale constituia totodată şi o garanţie a libertăţii colective şi individuale a celor guvernaţi,
în condiţiile apariţiei statului modern, caracterizat prin adoptarea frecventă de acte normative ce
modifică dreptul existent (şi, odată cu acesta, garanţiile vechilor libertăţi), prin armată permanentă,
un corp de funcţionari publici şi prin extinderea fără precedent a funcţiilor şi atribuţiilor statale,
ceea ce implica şi o creştere substanţială a sarcinilor fiscale ale populaţiei.
Noile raporturi politice şi juridice impun pe de o parte delimitarea mai strictă a
prerogativelor statului – a cărui atotputernicie din ce în ce mai vădită îl pune în conflict cu
drepturile şi interesele individuale – dar şi legitimarea acestor prerogative până nu demult
inacceptabil de largi printr-o manifestare expresă a celor voinţei guvernaţi. Ca atare alături de
vechea accepţiune materială a noţiunii de constituţie (care ia în considerare conţinutul şi
importanţa relaţiilor reglementate) apare un concept formal: constituţia este legea fundamentală
adoptată de către o adunare reprezentativă (parlament, reprezentanţă naţională, convenţie
naţională, adunare constituantă), printr-o procedură specială, diferită de cea uzitată în cazul legilor
ordinare, având forţă juridică superioară acestora. Forţa juridică superioară a constituţiei (şi
implicit a garanţiei drepturilor fundamentale conţinute în aceasta) reprezenta un eficient mijloc de
apărare contra pericolelor atotputerniciei statale. Ideii moderne de constituţie i se asociază şi
principiul separaţiei puterilor. În concepţia Franţei revoluţionare, formulată în art. 16 al Declaraţiei
drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789, „orice societate în care garanţia drepturilor
şi a libertăţilor nu este înfăptuită, şi nici separaţia puterilor în stat nu este realizată, nu are
constituţie”.
Evident, ideea consacrării într-o lege fundamentală adoptată de către o adunare
reprezentativă a unor reguli fundamentale privind organizarea statului precum şi limitele puterii
acestuia are mai mult decât simple consecinţe de ordin tehnic şi nu se reduce la un aspect formal.
Deşi ideea limitării puterii autorităţii este la fel de veche ca şi statul, iar existenţa unor drepturi
aparţinând celor guvernaţi, opozabile deţinătorilor puterii poate fi constatată din cele mai vechi
timpuri, îmbinarea acestor idei, încadrarea lor într-o concepţie sistematică şi formularea lor în scris
constituie evenimente de natură să transforme profund societatea şi statul. Legile scrise, accesibile
în principiu cunoaşterii şi înţelegerii oricui constituiau o garanţie a drepturilor supuşilor sau
cetăţenilor. O reglementare scrisă clară, raţională şi sistematică permitea instituirea unei ordini
juridice inteligibile, suple şi dinamice, în care individul să poată anticipa consecinţele actelor sale,
să poată prevedea rezultatul judecăţii în caz de litigiu şi să depindă mai puţin de bunăvoinţa,
înţelegerea sau capriciul unui magistrat ori demnitar. Apariţia şi impunerea unei economii
dominate de valorile pieţii şi a unei societăţi orientată spre evoluţie şi deschidere vor încuraja
tendinţa de a aplica în domeniul dreptului public reguli şi instituţii specifice dreptului privat.
Noţiunea de „contract social” este un exemplu în acest sens.
Supremaţia normelor constituţionale, implicând abrogarea oricăror cutume sau legiuiri mai
vechi incompatibile cu dispoziţiile acesteia precum şi lipsirea de efect a oricărui act normativ
ulterior care contravine dispoziţiilor respective, este o componentă esenţială a noţiunii moderne de
constituţie. Din acest motiv, criteriul formal al definirii acesteia are un rol atât de important în
societatea modernă. Criteriul formal nu epuizează însă conţinutul noţiunii de constituţie. O analiză
istorică sau sociologică a evoluţiei statelor poate evidenţia oricând faptul că anumite reglementări
(privitoare, de exemplu, la contracte, comerţ, proprietate, moştenire sau la sistemul fiscal) au avut
consecinţe mult mai durabile şi mai profunde asupra evoluţiei acestor state decât anumite norme
constituţionale. În consecinţă, în definirea constituţiei ar trebui luat în considerare şi criteriul
material.
Sub aspect formal, o constituţie este o lege fundamentală, intitulată de regulă chiar „constituţie”,
adoptată de o adunare special constituită – adunarea constituantă – conform unei proceduri
speciale, deosebite de cea a adoptării legilor ordinare, şi care are o forţă juridică superioară
celorlalte legi.
 Sub aspect material, constituţia include toate reglementările, indiferent de sursa lor
formală, referitoare la instituirea şi exercitarea puterii în stat, raportul dintre puterile statului,
precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale. Cu alte cuvinte, noţiunii de constituţie în sens
material îi sunt subsumabile nu numai reglementările cuprinse în actul intitulat „constituţie”
(=constituţia în sens formal), ci şi o serie de reglementări cuprinse în legi organice sau ordinare
(legea electorală, legea partidelor politice, legea cetăţeniei, legile privind organizarea Curţii
Constituţionale, a Guvernului sau a altor autorităţi publice), în acte ale Guvernului (de exemplu,
ordonanţa de urgenţă privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă), hotărâri ale
Parlamentului (regulamentele Parlamentului) sau chiar în cutume.
După cum se poate observa cu uşurinţă, noţiunea de constituţie în sens material este cu
mult mai largă decât cea de constituţie în sens formal. Practic întotdeauna, prima noţiune este
inclusă în cea de-a doua. Destul de rar, ce-i drept, apar şi situaţii în care în legea fundamentală se
găsesc norme reglementând relaţii relativ puţin importante din viaţa socială, neîncadrabile sub
aspect material în constituţie, dar care îndeplinesc totuşi criteriile formale, având în consecinţă
forţa juridică a unei reglementări constituţionale.
În literatura juridică s-a manifestat tendinţa de a formula definiţia constituţiei prin utilizarea
concomitentă a ambelor criterii: formal şi material. În ce ne priveşte, ne raliem opiniei profesorului
clujean Tudor Drăganu, care consideră că o “definiţie a noţiunii de constituţie bazată pe cumularea
criteriului material cu cel formal este uneori prea strâmtă pentru a putea cuprinde realitatea în
întreaga ei complexitate”.
Constituţia în sens formal – legea fundamentală a unei ţări – are un caracter sistematic şi,
de cele mai multe ori, exhaustiv. Sub acest aspect ea se deosebeşte de aşa numitele acte
constituţionale care vizează nu întregul ansamblu al raporturilor sociale relevante pe plan
constituţional, ci doar anumite aspecte punctuale ale acestora. Ele sunt specifice perioadelor de
tranziţie, fie de la un regim constituţional către unul autoritar sau chiar totalitar, fie în sens invers,
în direcţia (re)stabilirii democraţiei şi a statului de drept.