Capitolul I

Introducere în sociologie

Ce este sociologia?

Sociologia este considerată știința care studiază societatea, sub toate formele ei de organizare și
manifestare, precum și comportamentul oamenilor în cadrul societății.
Sociologia ca principală disciplină care studiază societatea, s-a impus ca știință printr-un proces
complex care a acoperit aproape tot secolul al XIX-lea.
Mai simplu, putem spune că sociologia studiază viața socială a oamenilor.
Sociologia nu este însă singura știință care studiază societatea. Mai există și alte științe sociale,
care și ele, din diferite perspective cu metode specifice, studiază viața socială.
Ce particularizează sociologia ca știință despre societate? Aceste întrebări vom încerca să îi
răspundem in continuare.
Cunoașterea științifică a societății reprezintă un proces foarte complex, iar noile metode
specifice acestei științe s-au impus într-o perioada relativ mare de timp. Din acest motiv, in istoria
sociologiei, sunt considerați ca fiind fondatori ai disciplinei 4 mari gânditori din secolul al XIX-lea și
anume: Auguste Comte (1798-1857), gânditor francez, Herbert Spencer (1820-1903), gânditor englez,
Karl Marx (1818-1883) și Max Weber (1864-1920), ambii născuți în Germania.

De la cunoașterea comună la cunoașterea științifică a societății

Sociologia ne ajută să înțelegem lucrurile care nu sunt atât de evidente, ne ajută să trecem
dincolo de aparențe și să înțelegem natura complexă a realității sociale.
Sociologii, printr-o gamă variată de metode științifice de analiză, ajung de multe ori la concluzii
diferite de cele ale oamenilor obișnuiți atunci când analizează și explică un anumit fenomen social și
acest lucru se datorează, în primul rând, demersului diferit de cunoaștere și investigare a realității pe
care îl practică. Se vorbește astfel de 2 moduri de cunoaștere a societății:
 cunoașterea comună, proprie oamenilor obșinuiți aflați în condiții simple de viață.
 cunoașterea științifică, proprie științelor printre care se numără și sociologia.
Cunoașterea comună și cea științifică ar putea fi caracterizate prin trăsăturile indicate în tabelul
următor. Punerea lor în coloane diferite nu înseamnă că opoziția lor se obține mecanic, prin negare
directă.

Metodologia cercetării sociologice

Aceste etape, pe care le vom prezenta detaliat în acest capitol sunt:

A. Formularea problemei care urmează a fi cercetată;
B. Formularea ipotezelor de cercetare;
C. Stabilirea grupului de studiu (selectarea eșantionului care urmează a fi studiat);
D. Alegerea metodei de cercetare și elaborarea instrumentelor de culegere a datelor;
E. Aplicarea instrumentelor și prelucrarea datelor;
F. Analizarea și interpretarea datelor.

1
 A. Formularea problemei

Orice cercetare începe prin formularea unei probleme. Se consideră adesea că o problemă bine
formulată este pe jumătate rezolvată.
Formularea problemei de cercetare trebuie făcută de așa natură, încât să poată fi identificate
soluții care să constituie răspunsul la respectiva problemă. Aceste răspunsuri trebuie formulate mai
întâi sub forma unor ipoteze.

B. Formularea ipotezelor

Ipotezele pot fi considerate modele de răspuns la problemele cercetării. Ipotezele au 2 proprietăți

esențiale. Ele trebuie în mod necesar:
 să contureze o relație cauzală;
 să fie testabile.
Forma logică a ipotezelor trebuie să fie de tipul “dacă X, atunci Y”. Cu alte cuvinte, dacă se
întâmplă X, atunci trebuie să se întâmple Y. Spre exemplu, dacă elevii au o atitudine favorabilă față de
profesori diriginți, atunci ei vor participa mai mult la acțiuni voluntare în cadrul școlii.

C. Stabilirea grupului de studiu

După ce am stabilit ipoteza și variabilele care o compun, etapa următoare este aceea de definire
a grupului care urmează să fie cercetat. Putem să considerăm că grupul
Eșantionarea este procedeul de
de studiu este întreaga populație care urmează să fie investigată. Spre
selectare a unui grup de persoane
dintr-o populație dată astfel încât
exemplu, putem să considerăm că toți elevii de clasa a XI-a dintr-un
acesta să fie reprezentativ pentru
liceu vor fi chestionați (li se aplică un chestionar sau interviu).
întreaga populație. Eșantionarea
În științele sociale se lucrează însă relativ rar cu populații
presupune alegerea prin diverse întregi. Aceasta deoarece este greu să poți observa, chestiona sau
tehnici, cele mai adesea pe intervieva un număr foarte mare de persoane. Pe de altă parte, deloc de
principiul selecției aleatoare neglijat, investigarea unei întregi populații implică costuri uriașe și, în
(întâmplătoare), a unui anumit mare parte, inutile, pentru că, pe baza legilor statistice și pe baza
număr de subiecți care urmează să calcului probabilităților, se pot elabora eșantioane, adică grupuri de
fie investigați în locul întregii subiecți, alese dintr-o populație, care să fie reprezentative pentru
populații. întreaga populație studiată. Cu alte cuvinte, dacă se intervievează toți
elevii de clasa a XI-a din România, se obține date care ar putea fi dobândite, la fel de corect, și dacă
investigăm un număr mult mai mic, de câteva sute de elevi. Acest grup se numește eșantion.

D. Alegerea metodei de cercetare și elaborarea instrumentelor de culegere a datelor

După ce a stabilit persoanele care fac parte din eșantion și a calculat gradul de încredere pe care
îl poate avea în rezultatele investigației, sociologul trece la următoarea etapă: alegerea metodei de
cercetare. Principalele metode de cercetare utilizate în sociologie sunt:
 ancheta sociologică;
 observația;
 experimentul;
 analiza documentelor sociale.

2
 Ancheta sociologică este cea mai răspândită metodă de cercetare și ea este identificată nu
arareori cu cercetarea socială ca atare. Rezultatele anchetelor sociologice bazate pe chestionarea
populației sunt adesea făcute publice, tocmai pentru ușurința cu care ele pot fi interpretate și utilizate.
În principal, există 2 procedee care sunt utilizate în cadrul anchetei:
 chestionarea, care utilizează ca instrument chestionarul;
 intervievarea, care utilizează ca instrument ghidul de intervievare.
Atât chestionatul, cât și ghidul de interviu reprezintă liste sau seturi de întrebări care vizează
ipotezele pe care cercetătorul vrea să le verifice sau să le testeze. Diferența dintre cele 2 instrumente
delimitează 2 tipuri majore de anchete sociologice pe care le prezentăm în continuare.
Ancheta bazată pe chestionar presupune că sociologul formulează nu doar întrebările, ci și
răspunsurile, subiecții neputând să facă altceva decât să aleagă dintre variantele de răspuns existente
sau să le refuze cu totul. Majoritatea întrebărilor dintr-un chestionar, spre deosebire de acelea dintr-o
grilă de interviu sunt întrebări închise, adică întrebări care au variante prestabilite de răspuns.
Răspunsurile pre-formulate pot asigura standardizarea necesară, datele putând fi adunate și prelucrate
statistic pe un număr oricât de mare de subiecți. În cazul în care subiectul nu poate sau nu vrea să
răspundă la o întrebare, cercetătorul alocă o valoare specială ca răspuns la întrebarea respectivă, de
tipul “nu știu, nu răspund”.

Sondajul de opinie este un tip special de anchetă pe bază de chestionar, focalizată pe o

problematică limitată. Instrumentele de lucru sunt, practic, similare: se utilizează chestionare, acestea
sunt administrate unor eșantioane respective pentru anumite populații. Sondajul de opinie este centrat
însă doar pe întrebări care vizează opiniile subiecților, mai mult decât atât, se încearcă estimarea
opiniilor care au caracter public.
Ancheta bazată pe interviu presupune că sociologul nu mai pune decât întrebările (nu și
variantele posibile de răspuns), lăsând subiecții să răspundă absolut liber. Este evident că aceste
răspunsuri se aproprie mult mai mult de ceea ce intervievatul dorește să exprime, în mod real, însă
dezavantajul major este dat de faptul că răspunsurile subiecților sunt mai greu de cuantificat și de
exprimat sintetic. Grila de interviu folosește prioritar întrebări deschise, adică întrebări la care nu
există variante prestabilite de răspuns. Libertatea cercetătorului care utilizează interviul este mai mare,
dar totodată, el trebuie să fie un foarte bun profesionist, pentru că trebuie să se implice într-o măsură
mult mai mare în procesul coordonării și susținerii investigației, punând uneori întrebări de clarificare,
care nu erau trecute în grila stabilită inițial, ori renunțând la întrebări care nu mai sunt relevante care a
urmare a răspunsurilor persoanei intervievate.
Observația sociologică este o metodă de cercetare preluată din metodele de cercetare specifice
științelor naturii. Ea este cea mai veche metodă de cercetare științifică și își propune să analizeze
comportamentele pe care oamenii le au în diferite situații.

3
 Observația sociologică, în funcție de modul în care se desfășoară și se înregistrează datele, poate fi:
a. observație structurată - presupune o cunoaștere
Grila de observație este un instrument
relativ simplu în care sunt trecute, într-o
prealabilă a fenomenelor cercetate, ceea ce permite utilizarea
formă organizată, diferite tipuri de ca instrument a grilei de observație pentru înregistrarea
comportamente pe care vrem să le observăm. datelor.
Observația propriu-zisă constă tocmai în b. observație nestructurată – este utilizată atunci când
notarea ordinii, a numărului de cercetătorul nu cunoaște fenomenele care se vor produce în
comportamente de un anumit tip pe care le- cadrul demersului de cercetare și nu poate utiliza un
am prevăzut în grilă și, eventual, a instrument prestabilit de înregistrare a informațiilor.
caracteristicilor specifice acestora.
Un alt tip de criteriu de clasificare al observației ține
seamă de modul în care se implică cercetătorul în cadrul social în care face observațiile sale. Din acest
punct de vedere, putem vorbi:
 observație participativă – presupune prezența activă a cercetătorului în grupul studiat, cu sau
fără a-i anunța pe membrii grupului în privința intențiilor sale de cercetare;
 observație non-participativă – nu presupune prezența cercetătorului în grupul observat.

Experimentul este metoda care derivă direct din observație. În principiu, experimentul presupune
stimularea, determinarea unei reacții, observarea și măsurarea ei, într-un mediu controlat, fără
interferențe din exterior. În activitatea noastră cotidiană facem relativ des experimente în miniatură:
spunem o glumă cuiva sau facem o farsă și urmărim modul în care acesta reacționează, însă nu
măsurăm reacția (durată, intensitate), ci, de cele mai multe ori, ne amuzăm sau ne bucurăm la apariția
ei.
Experimentul social presupune condiții speciale de realizare, laboratoare, aparatură de
înregistrare etc. El poate fi realizat însă și în mediul în care subiecții sau grupurile studiate își
desfășoară în mod obișnuit activitatea.
Analizarea documentelor sociale este un tip de metodă care ne permite să studiem în științele
sociale atât prezentul, cât și procesele și fenomenele trecute. Documentele sociale pot fi:
- publice (exemplu, ziare, emisiuni TV / radio, cărți);
- oficiale (acte, certificate de naștere, de deces, fișe medicale, acte de proprietate, hotărâri de
divorț etc.).
Analiza de conținut reprezintă exprimarea cantitativă a anumitor “unități de analiză” pe care le
identificăm într-un anumit document. Unitățile de analiză clasice sunt:
- spațiul sau timpul: spațiul, în sensul de spațiu ocupat, de exemplu, de lungimea textelor dintr-
un ziar; timpul în sens de timp de emisie (la radio sau la TV) dedicat anumitor probleme.
- cuvintele: se numără de câte ori apar anumite cuvinte într-un text dat (de exemplu, de câte ori
apare cuvântul “dreptate” într-un manual de istorie);
- temele: sunt propoziții care exprimă anumite idei despre un subiect dat.

4
 Capitolul II
Individul și societatea

Cultura

Cea mai simplă definiție pe care o putem da astăzi, și care, în forme diferite, este acceptată de un
număr mare de cercetători sociali, este următoarea: cultura reprezintă toate modurile de gândire, de
comportament și de producție transmise de la o generație la alta prin comunicare sau prin orice
alt mijloc, cu excepția celui genetic.

Structura culturii

În general, toate aspectele vieții sociale fac parte din și definesc cultura unei societăți, aceasta
incluzând valorile, credințele, obiceiurile, ritualurile, modelele de comportament și obiectele folosite în
viața cotidiană. Dacă vom detalia analiza, vom descoperi 3 componente majore ale culturii:
a. Componența ideatică se referă la totalitatea ideilor (valori, credințe, mituri), care sunt
vehiculate într-o societate dată. O categorie specială a acestora o formează valorile care sunt
idei prețuite, respectate de către membrii unei comunități. Valorile precizează ceea ce este bun
sau rău, ghidează, în general, acțiunile oamenilor, pe baza lor elaborându-se majoritatea
normelor sociale. Credințele sunt idei despre lume și viață, despre ceea ce este adevărat sau
fals.
b. Componența obiectuală se referă la toate tipurile de produse culturale care au o existență
materială. Este componența cea mai vizibilă a culturii. Orice obiect creat sau doar utilizat de om
cu un anumit scop, în măsura în care este transmis generațional ca modalitate de utilizare sau
producere a sa aparține culturii.
c. Componența normativă se referă la totalitatea regulilor pe care oamenii le respectă într-o
societate. Acestea sunt modele prescrise de comportament pentru anumite situații sociale.

Cultura, subcultura și contracultura

Cea mai simplă componență a unei culturi poartă numele de element cultural. Un simplu
obiect, o melodie, o normă de salut etc. sunt exemple în acest sens. Aceste elemente funcționează într-o
cultură doar într-o manieră integrată, adică în cadrul unor complexe culturale. Acestea sunt sisteme în
care sunt asociate mai multe elemente culturale. Dansul, spre exemplu, este un complex cultural care
reunește muzica, versuri, norme pentru cei care dansează (o componentă strict tehnică, prin urmare), o
anume îmbrăcăminte etc.
Mai multe comunități pot avea aceeași cultură de bază, însă pot avea complexe culturale proprii,
capabile să le diferențieze. Putem vorbi atunci de o cultură dominantă și de subculturi, adică de
culturile care aparțin unor comunități ce și-au dezvoltat complexe culturale proprii. Subculturile pot să
aparțină:
 unor comunități profesionale (de exemplu, putem vorbi de o subcultură a sociologilor, în care
pot să existe formule de comunicare proprii, un anumit stil de viață etc.);
 unor comunități care au valori, norme și stiluri proprii de viață (de exemplu, subcultura
rockerilor).

5
 Contracultura este un tip special de subcultură în care unele valori, credințe, norme sunt în
opoziție cu acelea ale culturii dominante. Comunitățile marginale, grupurile deviante or sectele
religioase, de exemplu, dezvoltă uzul contraculturii.

Contractul între culturi

Este o realitate indiscutabilă faptul că oamenii din comunități și din societăți diferite
interacționează în permanență. Culturile diferitelor societăți sunt, astfel, puse continuu în contact.
Atunci când 2 societăți interacționează, culturile lor întră și ele în contact, caz în care sunt posibile 3
tipuri mari de situații:
a. Aculturația este procesul prin care, ca urmare a contractului dintre 2 culturi, se ajunge la
apariția unor complexe culturale noi, care au în componență elemente din culturi diferite. Traista
țărănească dotată cu fermoar, ca și balconul închis și utilizat ca o verandă sunt 2 exemple de
aculturație. Trebuie subliniat însă faptul că, de multe ori, noile complexe ajung să se impună și
să fie uitată cu totul originea lor.
b. Acomodarea este procesul prin care 2 culturi diferite ajung să-și definească granițe clare și să
conviețuiască, fără să se transforme în mod radical. Între cele 2 culturi există numeroase
împrumuturi, însă ambele își păstrează identitatea. Comunitățile asiatice, în marile orașe, sunt
exemple de comunități ce au culturi care s-au acomodat.
c. Asimilația este procesul prin care o cultură a unei comunități și-a pierdut identitatea și a fost
înglobată în cultura dominantă, respectiva populație nu păstrează, decât, cel mult, anumite
complexe cultura proprii și, prin urmare, cultura sa nu mai există decât ca o subcultură a unei
culturi dominante. Un exemplu celebru îl oferă populația negrilor din S.U.A: ei și-au pierdut cu
totul cultura de origine, practic, nu mai păstrează în prezent nimic din cultura africană de
origine. Mai mult, așa cum spunea un sociolog american, ei sunt cei mai americani dintre
americani pentru că nu au mai păstrat absolut nimic din cultura de origine, în timp ce toți ceilalți
americani proveniți din Europa sau Asia au păstrat numeroase complexe culturale din culturile
de origine, uneori chiar și limba sau religia.

Socializarea
Ce este socializarea?
Încă din secolul al XVIII-lea, mulți oameni de știință, în special medici, au fost preocupați de
cazurile ieșite din comun ale “copiilor-lup”. Este vorba de copii care, din cauza unor întâmplări
nefericite, au fost părăsiți în primele luni de viață în locurile sălbatice și au fost crescuți de animale.
Asemenea accidente sunt extrem de rare, dar, în fiecare dintre ultimele 3 secole s-au înregistrat cel
puțin câteva cazuri. În special, femelele de lup, dar nu numai ele, sunt cele care au ajuns să crească
“pui” de om. Savanții moderni au fost fascinați de aceste cazuri în primul rând pentru că respectivii
copii reproduceau uluitor de bine comportamentul animalelor care îi crescuseră. Încercarea de a îi
reintegra în societate a eșuat întotdeauna dacă respectivul copil trăiește mai mulți ani în sălbăticie.
Interesant este faptul că acești copii nu mai reușeau să învețe limbajul articulat, dacă nu o făcuseră
atunci când trebuia, adică în primii ani de viață. Poate și mai curios încă este faptul că toți acești copii
sălbatici au murit aproximativ la vârsta la care mor, de regulă, animalele care i-au crescut, cel mai
frecvent în jur de 10-12 ani.
Procesul prin care individul uman se formează ca ființă socială poartă numele de socializare.
Socializarea este procesul prin care se formează personalitatea umană, prin care individul învață de la
6
părinți, profesori, prieteni, colegi, din familie, din școală și alte instituții, comportamente, abilități,
informații care îl transformă în ființă socială, capabilă să trăiască și să se dezvolte într-o societate.
Factorii care influențează procesul de socializare
Procesul de socializare este influențat de mai mulți factori pe care îi vom prezenta în continuare.
a. Factori biologici. Formarea personalității individului și procesul de achiziții a culturii unei
societăți sunt influențate de anumite caracteristici biologice, inclusiv ereditare. Un anumit tip de
temperament, anumite caracteristici afective fac ca individul să asimileze diferit și să reacționeze diferit
la realitatea socială.
b. Mediul fizic ca atare ne influențează în procesul de socializare într-o măsură semnificativă.
Aceasta deoarece suntem permanent obligați să ne adaptăm la el. Este, de altfel, un lucru știut faptul că,
de exemplu, oamenii care trăiesc în regiunile nordice au un alt tip de temperament, alte moduri de a
reacționa, alte tipuri de a relaționa decât aceia care trăiesc în sud. Încă din secolul trecut au fost lansate
teorii care încercau să surprindă relația dintre spațiul geografic cultural al unei societăți. Teoria
spațiului mioritic a lui Lucian Blaga este o variantă a acestora.
c. Cultura. Profitul cultural al unei societăți imprimă anumite caracteristici procesului de
socializare. Astfel, procesul de socializare diferă foarte mult de la o societate și de la o comunitate la
alta în interiorul aceleiași societăți. Astfel, în România, copiii sunt crescuți (socializați) într-o manieră
total diferită comparativ cu țările lumii arabe. În același timp, socializarea se realizează în alt mod în
diferitele comunități contemporane din România. Astfel, copiii rromi sunt socializați altfel decât copiii
maghiari sau români. În același timp, socializarea în mediul rural diferă de socializarea în mediul
urban, stilul de viață al acestor comunități, cultura lor, influențând masiv valorile, credințele,
atitudinile, normele și comportamentele care sunt cultivate.
d. Experiența de grup. Viața în grupuri este o caracteristică general umană. Este, astfel, firesc
ca experiența indivizilor, la nivelul grupurilor în care trăiesc, să îi influențeze în mod deosebit. Când
vom trata, în finalul acestui capitol, agenții de socializare, vom insista mai mult asupra rolului
grupurilor în procesul de socializare.
e. Experiența personală este, de asemenea, un factor esențial în procesul de socializare.
Situațiile prin care trecem lasă întotdeauna în urmă o serie de învățături care ne modifică următorul
comportament sau modul în care, în viitor, ne vom raporta la o situație similară. Cele mai multe
conflicte dintre adolescenți și părinții lor pornesc tocmai din diferența dintre experiența personală a
părinților, pe care aceștia încearcă să o transmită copiilor, și dorința de a experimenta a adolescenților.

Tipuri de socializare

Literatura sociologică defineşte 6 tipuri majore de procese de socializare, în funcţie de mai

multe criterii pe care le vom prezenta în continuare:
A. În funcţie de momentul în care se realizează, socializarea poate fi:
a. Socializare primară, care are loc în primii ani de viaţă şi se încheie în jurul vârstei de 7 ani.
În această perioadă, copilul învață limbajui, normele de bază pentru viaţa în societate şi asimilează
valorile fundamentale ale societăţii în care trăieşte. În primii ani de viaţă, copilul achiziţionează
principalele elemente ale propriei culturi, elemente care îl fac capabil să poată trăi în societate. În

7
cadrul acestei etape, cel mai important agent de socializare îl reprezintă familia. Sintagma „a avea cei 7
ani de acasă“ reflectă tocmai importanța acestei etape din procesul de socializare.
b. Socializare secundară, care începe în jurul vârstei de 7 ani și se încheie odată cu
adolescența. În această etapă de socializare, copilul asimilează toate rolurile sociale, produsele culturale
și normele care îl fac să poată trăi normal în societate. Copilul învață în această etapă să fie un/o bun/ă
fiu/fiică, prieten/prietenă, coleg/colegă, elev/elevă, învață cum să înveţe, își dezvoltă acele cunoştinţe
care îl fac util în societate și care îi vor defini cariera.
c. Socializarea continuă, care durează cel mai mult în viaţa unui individ, încheindu-se doar
odată cu dispariția acestuia. Acest proces de învățare continuă a modului de convieţuire în societate,
deși îndelungat, este cu mult mai puțin intens decât socializarea primară și secundară. În această etapă
asimilăm cunoștințe şi comportamente care țin de rolul nostru de cetăţeni ai unei comunități, de
angajați la un loc de muncă, de soţi/soţii, de părinţi ai următoarei generaţii.
B. În funcţie de scopul pentru care se realizează, socializarea poate fi:
a. Socializarea anticipatorie, care se referă la procesul prin care un individ se socializează
pentru, anumite roluri sociale pe care nu le deține încă și cel mai adesea, nici nu poate să le deţină în
momentul socializării. Majoritatea jocurilor copiilor reprezintă procese de socializare anticipatorie.
Atunci când o fetiţă se joacă, spre exemplu, cu păpuşile, cu siguranţă, ea se socializează anticipator
pentru rolul de mamă, dar şi atunci când copiii se joacă „de-a medicul“ sau „de-a poliţistul“, ci se
socializează anticipator, nu neapărat pentru rolurile de medic sau poliţist, ci pentru acela de cetăţean
care va interacţiona mai târziu în societate cu medici sau poliţişti.
b. Socializarea negativă, care reprezintă procesul prin care individul învaţă modele
comportamentale, valori sau norme care sunt opuse celor specifice comunităţii/societăţii în care
trăieşte. Ea duce, de cele mai multe ori, la apariţia unor comportamente deviante sau chiar la
delincvenţă, societăţile tinzând, ca şi un organism, să izoleze indivizii care intră în contradicţie majoră
cu normele şi valorile pe care o societate le are într-un anumit moment.

c. Resocializare, este un proces de socializare în care individul învaţă noi modele

comportamentale, valori sau norme diferite de cele pe care le posedă deja. Resocializarea presupune
renunţarea la anumite valori, credinţe, obiceiuri, norme şi acceptarea altora noi. Acest proces se
regăseşte mai ales în procesele de tranziţie de la o etapă a vieţii la alta: trecerea de la copilărie la
adolescenţă sau de la adolescenţă la viaţa adultă. Un caz aparte de resocializare regăsim în cadrul unor
instituţii cu funcţii puternice de constrângere (școli de corecţie, închisori, armată) care urmăresc tocmai
realizarea unui proces de resocializare.

8
Agenții de socializare

Socializarea se realizează în urma acţiunii unor agenţi de socializare, adică a unor persoane,
grupuri sau organizaţii care intervin în procesul de socializare şi care influenţează ceea ce învaţă
individul - valorile, convingerile şi comportamentele acestuia.
Cei mai importanţi agenţi de socializare sunt:
- familia: are un rol fundamental în socializarea primară a copilului;
- şcoala: contribuie la socializarea indivizilor şi la consolidarea şi rafinarea anumitor valori,
convingeri, atitudini sau comportamente dezirabile;
- grupurile de egali: reprezintă grupurile formatedin membri care au aproximativ aceeaşi vârstă
(grupuri, în special, de joacă, pe care copiii le formează în şcoală sau în afara ei); aceste grupuri
reprezintă pentru tineri cel mai important agent de socializare, alături de familie, iar odată cu
socializarea secundară ele devin uneori chiar mai importante;
- mass-media (radio, televiziuni, ziare) are capacitatea de a impune și de a promova anumite
valori, norme sau modele de comportament.

Educație și socializare

Educația reprezintă ansamblul acțiunilor și proceselor sociale prin care societatea transmite
noilor generații cunoștințele, valorile, atitudinile și comportamentele necesare integrării sociale.
În acest context, putem distinge 3 tipuri majore de educație:
a. educaţie informală - este procesul de învăţare voluntară sau involuntară realizat prin
intermediul relaţiilor şi interacţiunilor noastre cu ceilalţi (familie, prieteni, mass-media);
b. educație formală - reprezintă ansamblul proceselor de învățare derulate în cadrul sistemului
de învățământ. Aici, educaţia este atent planificată şi controlată, realizată de personal specializat
- cadre didactice - având obiective clare, prestabilite (educaţia se face pe baza unor programe
şcolare);
c. educație non-formală - reprezintă activităţile de învăţare derulate într-un cadru formal, însă
în afara sistemului de învăţământ. Acest proces este mai puţin riguros, depinde aproape exclusiv
de voinţa/opţiunea individului şi include o gamă largă de organizaţii sau programe: şcoli de
vară, cenacluri, cluburi sportive, cercuri artistice etc.
Există o importantă corelaţie între conceptele de status şi rol. Din acest motiv, ele pot fi definite
în mod asemănător. Putem spune, astfel, că statusul reprezintă tot ceea ce un individ aşteaptă de la
ceilalţi pe baza poziţiei pe care o are, în timp ce rolul se referă la tot ceea ce toţi ceilalţi aşteaptă de la
un individ datorită poziţiei pe care acesta o deţine.

9
Tipologia statusurilor

Putem observa că există două tipuri diferite de status: unele care pot fi dobândite de subiecţi prin
diferite procedee, şi altele, cum este, de exemplu, statusul sexual (bărbat - femeie) care nu pot fi
dobândite. Avem, aşadar, de a face cu două mari categorii de statusuri. Este vorba de statusurile
atribuite și statusurile dobândite.
Unele statusuri sunt atribuite prin naștere, de către societatea/comunitatea în care trăim. Statusul
de cetăţean, statusul etnic sau cel sexual, statusurile de vârstă sunt exemple de statusuri atribuite.
Majoritatea statusurilor sunt, în societatea contemporană, statusuri dobândite. Toate statusurile
profesionale sunt dobândite, nu atribuite. Este evident faptul că această calitate a statusului - de a fi
atribuit sau dobândit - depinde de modul în care el este definit într-o anume societate. Cetăţenia, istoric
vorbind, a reprezentat, în primul rând, un status dobândit. Şi astăzi ea poate reprezenta un astfel de tip
de status pentru cei care îşi schimbă cetăţenia. Dacă ne gândim, spre exemplu, la istoria României, au
existat nenumăraţi domnitori care au ajuns la putere pentru că li s-a acordat acest status pe bază
succesorală (aşadar, pe baza sistemului normativ al societăţii momentului), dar şi mulţi alţii care au
ajuns la putere dobândind tronul pe baza unor eforturi serioase, financiare şi nefinanciare.
Statusurile atribuite sunt primite de un individ în afara unui efort voluntar de a le obţine.
Statusurile dobândite sunt obţinute în urma unui efort, ele presupunând o anumită cheltuială de
resurse (de orice tip) din partea celui care le deţine, iar accesul la ele nu este presupus automat pe baza
apartenenţei la o structură socială dată.
Indicatorii de status sunt elemente care pot să ajute la indicarea statusului unei persoane. Spre
exemplu, un medic se îmbracă în spital în halat alb, are eventual și un ecuson, iar uneori mai folosește
și un stetoscop purtat la gât, chiar şi atunci când doar se deplasează prin spital şi, prin urmare, nu are ce
face, în realitate, cu el. Pentru multe statusuri există indicatori foarte precişi, de exemplu, pentru
statusul de persoană căsătorită există verigheta ca indicator de status, pentru profesor, catalogul.
Rolurile sociale pot fi clasificate în multe modalități. În primul rând, ar trebui să facem distincţia
între două tipuri de raportare la rolurile sociale. Pe de o parte, există rolurile prescrise pentru un
anumit status şi pe care ceilalţi se aşteaptă să le performeze cineva, de aceea le vom numi roluri
aşteptate. Pe de altă parte, există rolurile performate în mod real de o persoană pe care, de aceea, le
vom numi, simplu, roluri performate.
Conflictul de rol apare atunci când există cerinţe contrare între două roluri care provin din două
statusuri diferite pe care le deţine aceeaşi persoană. Dacă, de exemplu, un profesor are propriul copil ca
elev şi, intr-o anumită situaţie particulară, ar trebui să îl sancţioneze, atunci avem un conflict de rol.
Aceasta deoarece, pe de o parte, rolul de profesor îi cere să fie intransigent şi, prin urmare, să
sancţioneze elevul, pe când rolul de părinte îi cere să îl protejeze, aşadar, să nu îl sancţioneze.

10
Instituții sociale și tipologia lor

Instituțiile sociale reprezintă seturi de statusuri și de roluri atașate acestora, care contribuie la
îndeplinirea unor funcții sau a unor nevoie sociale. Spre exemplu, în raport cu tipul de funcţie socială
pe care o îndeplinesc, instituţiile pot fi:
• instituţii politice - se referă la conducerea comunităţilor şi a societăţilor (spre exemplu, statul,
partidele, consiliile locale etc.);
• instituţii juridice - privesc administrarea controlului social şi asigurarea ordinii (spre
exemplu, tribunalele, baroul etc.);
• instituţii economice - se ocupă cu producerea de bunuri şi servicii (orice organizaţie
economică etc.);
• instituţii culturale - se îndeletnicesc cu producerea şi difuzarea culturii (de exemplu, teatrele,
mass-media etc.);
• instituţii religioase - administrează practicile şi ideologiile religioase (spre exemplu, Biserica,
sectele etc.);
• instituţii ale vieţii private - asigură desfăşurarea vieţii private a indivizilor (spre exemplu,
familia, căsătoria, adulterul etc.)

Familia ca instituție socială

Familia reprezintă un grup de oameni care relaţionează datorită unor legături de sânge, mariaj
sau adopţie. Acestea sunt, în fapt, cele trei forme de relaţii pe baza cărora se pot întemeia familiile.
Relaţiile dintre membrii familiei sunt relaţii de rudenie. Rudenia, poate fi, la rândul ei, biologică,
bazată pe legături „de sânge", sau socială, prin căsătorie. Putem însă vorbi şi de rudenie de tip spiritual:
năşia, frăţia de cruce etc. Pot exista, totodată, şi grupuri de oameni care au relaţii afective puternice şi
care nu formeză totuşi o familie (bazată pe căsătorie sau relaţii de sânge). Acesta este un exemplu des
întâlnit în oraşul modern, unde vecinii pot avea relaţii mai puternice intre ei decât cu propriile familii.
Atunci când rudenia nu se referă la relaţiile dintr-o familie bazate pe legături de căsătorie sau de sânge
vorbim de rude fictive.
Familia, ca instituţie socială, deţine în societate câteva funcţii principale. Acestea sunt:
- funcţia de status se referă la faptul că, în mod uzual, cele mai importante statusuri ale
unei persoane sunt oferite de familie (fiu/fiică, soţ/soţie, mamă/tată etc.);
- funcţia afectivă se referă la faptul că orice fiinţă umană îşi găseşte echilibrul afectiv, în
primul rând, în cadrul familiei;
- funcţia proiectivă se referă la faptul că oamenii sunt protejaţi în orice societate, în
primul rând, de instituţia familiei, şi mai apoi de alte instituţii;
- funcţia economică se referă la faptul că familia reprezintă o unitate economică, atât ca
producţie, cât şi ca registru de consum;
- funcţia de socializare, care a fost amintită deja în acest capitol, prin care se asigură
învăţarea comportamentelor, abilităţilor, informaţiilor necesare fiecărei persoane pentru a
putea să trăiască şi să se dezvolte într-o societate;
- funcţia de reproducere este una biologică şi socială în acelaşi timp, presupunând
dezvoltarea demografică a unei societăţi.

11
Tipologia familiei

În dimensiune istorică, există o tipologie variată a acestei instituții. Tipul cel mai răspândit astăzi
îl reprezintă familia nucleară. Aceasta este familia formată din membrii a cel mult doua generaţii care
trăiesc în aceeași gospodărie. Una dintre formele cele mai răspândite ale familiei nucleare o reprezintă
familia conjugală, singura care are și funcții de procreere, care este o familie nucleară formată din soț,
soție (eventual și copii). Deosebirea față de cazul mai larg al familiei nucleare este aceea că, în afară de
forma conjugală, pot să mai existe şi cazuri ale unor familii formate din alte tipuri de rude (bunici-
nepoţi, frate şi soră etc.) care, menţionăm din nou, trăiesc în aceeaşi gospodărie. Un alt tip de familie
nucleară este familia monoparentală, denumire utilizată pentru a desemna familiile în care copiii sunt
crescuţi doar de unul dintre părinţi. Opusă familiei nucleare este familia extinsă. Aceasta este formată
din membrii a mai mult de două generații care, și în acest caz, trăiesc în aceeași gospodărie.

Alternative la familia clasică

Familia ca instituţie a evoluat permanent de la începuturile civilizaţiei umane, forma actuală,

care ne este cunoscută, reprezentând doar o etapa în acest proces evolutiv. Prin urmare, trebuie să ne
aşteptăm ca şi acest model să evolueze. Cum o va face însă? Care sunt alternativele la familia clasică
dc astăzi? Prezentăm în continuare câteva alternative care există în acest moment.
1. Familia de tip poligam (în fapt, este vorba de poliginie) este un tip de familie des întâlnit în
unele state arabe şi orientale.
2. Căsătoria de tip homosexual: a devenit legală în unele societăţi. Este vorba fie de
homosexualitatea propriu-zisă, de tip masculin, fie de lesbianism, în cazul relaţiilor dintre femei.
Această formă a familiei ridică semne de întrebare referitoare la asigurarea funcţiei de
reproducere şi, implicit, de socializare. Tendinţa spre homosexualitate nu este însă majoritară la
nivelul populației.
3. Coabitarea consensuală presupune ca două persoane să trăiască în comun, ca o familie, însă
în afara unei căsătorii formale. Coabitarea consensuală este de două tipuri: coabitare
consensuală premaritală, atunci când cei doi trăiesc împreună o perioadă de timp, înaintea
căsătoriei sau în vederea unei căsătorii ulterioare și coabitare consensuală propriu-zisă, atunci
când cei doi decid să trăiască permanent în acest mod. Numărul coabitărilor consensuale a
crescut aproape constant în ultimele decenii, foarte multe cupluri decizând, măcar pentru o
perioadă de timp, să trăiască astfel.
Aceste alternative pot fi înlocuite de altele. Mutaţiile semnificative la nivelul unei
instituţii sociale precum aceea a familiei, nu se produc în câţiva ani, ci, uneori, chiar în secole.

Religia ca instituție socială

Într-o definire succintă, vom spune că religia reprezintă ansamblul credințelor și

comportamentelor umane cu privire la ființe, forțe sau puteri supranaturale, sacre sau divine. La baza
religiei stă distincția dintre sacru – tot ceea ce este supranatural, divin – și profan – tot ceea ce este
obișnuit, pământesc.

12
 Capitolul III
Structura socială

Grupul și relațiile sociale

Fiecare om aparţine, în acelaşi timp, unui număr foarte mare de grupuri: familia, prietenii cu
care jucăm cărţi, prietenii cu care ieşim la petreceri, colegii de clasă, vecinii de bloc sunt tot atâtea
grupuri din care facem parte. În fapt, ne formăm şi trăim în şi prin grupuri. Mai mult decât atât, atunci
când suntem într-un grup, ne purtăm altfel decât atunci când suntem singuri. La adăpostul
sentimentului de securitate pe care ni-l dă grupul şi din cauza presiunii de grup, facem lucruri pe care
singuri nu le-am face. Astfel, cei mai mulţi tineri încep sa fumeze sau chiar sa se drogheze din cauza
presiunii de grup. Tot din cauza presiunii de grup se produc cele mai multe chiului de la școală – de
regulă, nu chiulim singuri, ci împreună cu alți colegi sau pentru a fi alături de alți prieteni. Tot din
cauza presiunii de grup, tinerii ajung să își înceapă viața sexuală din ce în ce mai devreme.
În sociologie, grupul social este definit ca fiind orice agregare umană de două sau mai multe
persoane, având următoarele caracteristici:
 sentimentul de apartenență la grup - membrii grupului conştientizează faptul că formează un
grup şi, mai mult decât atât, ei sunt percepuţi ca atare de către ceilalţi membri ai societăţii
(ceilalţi se raportează la ei ca la un grup);
 între membrii grupului există interacțiuni - altfel spus, dacă între membrii unei colectivităţi
umane nu există nici un fel de relaţii, atunci nu avem de a face cu un grup, ci, cel mult, cu un
grup potenţial sau cu o categorie socială;
 existența unor caracteristici comune (valori, credințe, aspirații, obișnuințe, interese comune);
 existența unor interese comune și a unui scop comun.

Tipologia grupurilor sociale

Cele mai importante tipuri de grupuri sociale sunt:

a. Grupuri primare și grupuri secundare:
- grupurile primare sunt grupuri mici, în care membrii comunică direct și au relații de tipul “față
în față”. Ele au o puternică încărcătura afectivă, având o mare putere de influenţare a individului.
Familia sau grupul de prieteni sunt exemple de grupuri primare;
- grupurile secundare, opusul grupurilor primare, desemnează grupurile care nu se bazează pe
interacțiuni afective; sunt, adesea, grupuri de interese sau profesionale care au, în mod uzual,
scopuri precise şi în care, de cele mai multe ori, interacţiunile sunt mijlocite de instrumente.
Implicarea emoţională a individului în aceste grupuri este redusă.
b. Grupuri formale și grupuri informale:
- grupurile formale sunt grupuri care au o formă prestabilită, creată în mod normal de o structură
organizațională. Poziţiile si relaţiile din interiorul grupurilor formale sunt independente de subiecţii
care le ocupă, acestea fiind redate printr-o organigramă. Relaţiile şi interacţiunile din grupurile
formale se realizează după anumite reguli scrise, în interiorul grupului existând o ierarhie oficială.
Astfel, toţi profesorii dintr-un anumit liceu formează un grup formal;
- grupurile informale sunt grupuri “naturale”, care apar în decursul interacțiunilor dintre anumiți
subiecți. Aceste grupuri, de cele mai multe ori, nu au scopuri, reguli sau structuri interne clar
precizate. Apartenenţa la un astfel de grup are la bază simpatia şi atracţia dintre membri.
c. Grupuri de apartenență și de referință:
13
 - grupurile de apartenență sunt grupurile din care facem parte la un moment dat;
- grupurile de referință sunt acelea din care nu facem parte, deși luăm ca reper valorile, normele
și/sau simbolurile lor. Grupurile de referință sunt grupuri pe care le apreciem și la care aspirăm să
ajungem, ele putând avea o influență covârșitoare asupra noastră. Aceste grupuri de referinţă au un
rol esenţial în socializarea anticipativă, fiind grupuri ale căror specificităţi (valori, atitudini,
comportamente) avem tendinţa de a le imita. Mai mult decât atât, din rândul grupurilor de referinţă
cei mai mulţi tineri îşi selectează idolii. Dorinţa prea puternică de a face parte dintr-un anumit grup
de referinţă poate, în unele cazuri, genera frustrări, insatisfacţii şi stări de disconfort faţă de grupul
actual.
d. Înăuntru și în afara grupului (in-group și out-group)
Această distincție scoate în evidență tendința unor grupuri de a se delimita clar de ceilalți indivizi
care nu sunt membri ai grupului. Astfel, unele grupuri pot fi închise, exclusiviste sau ermetice,
membrii lor neputând să face parte din alte grupuri complementare.

La nivelul unui grup, ansamblul interacţiunilor dintre membrii săi poate avea la bază trei tipuri mari
de relații: atracție, respingere sau indiferență. Analiza acestor relaţii în interiorul unui grup informal
ne permite trasarea unei sociograme, adică a unei hărţi a relaţiilor dintre indivizi, a subgrupurilor şi
canalelor de comunicare din interiorul grupului.

Stratificarea socială

Stratificarea socială este un fenomen care ne afectează profund vieţile. Termenul face trimitere
la geologie, mai exact, la modul în care straturile de rocă se suprapun. În mod similar, stratificarea
socială înseamnă ordonarea pe vertical a indivizilor unui grup sau ai unei societăți în funcție de:
- resursele pe care aceștia le au la dispoziție. Prin resurse înțelegem, de obicei, orice “lucru”
care are valoare pentru membrii unui grup sau ai unei societăţi. Exemplul cel mai la îndemână îl
reprezintă banii - ca resursă financiară. Aurul, bijuteriile, automobilele de lux, hainele, operele
de artă, locuinţele, pământul constituie resurse ori bunuri intens valorizate în societăţile
contemporane;
- influența socială de care aceştia dispun. Prin influenţă socială avem în vedere două lucruri: pe
de-o parte, este vorba de putere - capacitatea unui individ de a-şi impune propria voinţă în ciuda
rezistenţei altora. Pe de altă parte, influenţa socială se referă şi la prestigiul ori stima de care se
bucură o persoană datorită poziţiei pe care o are. Bunăoară, un director de şcoală se poate bucura
de mai mult prestigiu în localitate decât personalul auxiliar al instituţiei
Consecința directă a stratificării sociale este inegalitatea socială - faptul că membrii unei
societăți au acces inegal la resurse, poziții și influență socială.

14
Teorii cu privire la stratificarea socială
Karl Marx: clase și conflict social

Pentru Karl Marx și Friedrich Engels, societățile umane se împart în 2 mari grupuri ori clase sociale:
 minoritate de indivizi care deţin controlul asupra celor mai multe bunuri şi mijloace de
producţie din acea societate (de exemplu, pământ, păduri, utilaje, fabrici etc.) şi care este
denumită clasa dominantă ori exploatatoare;
 majoritatea indivizilor, care deţin puţine proprietăţi şi bunuri şi care trebuie să muncească
pentru a-şi câştiga existenţa; aceasta este clasa dominată ori exploatată.
Contradicţia fundamentală a fiecărei orânduiri (între caracterul social al muncii şi cel privat al
proprietăţii) presupune existenţa unui conflict între clasa dominantă şi clasa dominată concretizat în
lupta de clasă.

Max Weber: clase, grupuri de prestigiu și putere

Pentru Marx şi Engels, stratificarea şi inegalităţile sociale aveau o singură cauză şi anume
proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Datorită faptului că invocă un singur factor -
proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie - drept cauză a inegalităţilor sociale, modelul
marxist al stratificării sociale este considerat un model unidimensional.
Pentru sociologul Max Weber, economicul reprezintă doar unul dintre factorii care ordonează pe
verticală membrii unei societăți. Din acest punct de vedere, Weber distinge următoarele patru mari
clase sociale în capitalism:
1. muncitorii;
2. mica burghezie (micii meseriași, antreprenorii, comercianți fără angajați);
3. funcţionarii, tehnicienii şi intelectualii - persoane care nu au proprietăţi însemnate, dar au o
pregătire intelectuală care le asigură şanse mai mari de ascensiune socială decât muncitorilor,
ţăranilor sau mic-burghezilor;
4. clasa proprietarilor şi a antreprenorilor care îşi câştigă existenţa de pe urma rentei sau a
exploatării muncii altor indivizi.
Pentru Weber, stratificarea socială este un fenomen cu multiple dimensiuni, poziţia pe care
indivizii o ocupă într-un grup sau societate datorându-se următorilor factori:
- economici (proprietatea asupra mijloacelor de producţie);
- sociali (stimă şi prestigiu);
- politici (puterea deţinută,în cadrul unui grup sau al unei organizaţii politice).

15
Clase sociale în societățile contemporane

Clasele sociale reprezintă grupuri de indivizi care au aceleași resurse materiale, influență socială
și șanse similare de a avansa în ierarhia unei societăți.
a. Educația ori nivelul de şcolarizare al unei persoane. Educaţia are un rol hotărâtor pentru
stabilirea poziţiei sociale pe care o deţine o persoană. În societăţile contemporane, educaţia -
înţeleasă ca ani de şcoală absolviţi - reprezintă o resursă deosebit de importantă pentru
bunăstarea indivizilor. De obicei, cu cât un individ este mai educat ori cu cât are un nivel de
şcolarizare mai ridicat, cu atât va deţine o poziţie mai importantă în societate şi va dispune de
mai multe resurse materiale.
b. Ocupația este un indicator extrem de important al poziţiei deţinute de o persoană în ierarhia
unei societăţi. Fără îndoială, ocupaţia unei persoane este influenţată, printre altele, de educaţia
pe care aceasta o are.
Deşi în prezent există diferenţe din punctul de vedere al inegalităţilor sociale, populația fiecărei
societăți poate fi împărțită în următoarele mari clase:
a. La vârful ierarhiei se află clasa de sus care cuprinde circa 0.5% din populație. Deși din punct
de vedere numeric este redusă, clasa de sus serveşte adeseori drept grup de referinţă pentru
celelalte clase sociale. Puterea ori influenţa politică de care se bucură cei din clasa de sus
sunt, de asemenea, însemnate. Sursa principală de venit a celor din clasa de sus o reprezintă
moştenirile şi investiţiile proprii.
b. Următoarea clasă este formată din indivizi care deţin poziţii importante în corporaţiile şi
companiile multinaţionale. Aceasta este aşa-numita clasa managerială ori clasa
corporatistă și cuprinde circa 0.5% din populație; indivizii care fac parte din această
categorie au, de asemenea, venituri si averi considerabile. Diferenţa dintre clasa de sus și cea
corporatistă ţine de faptul că prima este alcătuită cu precădere din membri ai unor familii
vechi ori cu tradiţie. Cei din clasa corporatistă sunt indivizi care au reuşit să acceadă, prin
educaţie şi eforturi proprii, în păturile superioare ale unei societăţi.
c. Clasa de mijloc îi include pe cei mai mulți (45%) dintre cetățenii societăților capitaliste
dezvoltate. În această clasă intră micii meseriaşi şi micii antreprenori, specialiştii cu ocupaţii
intelectuale (de exemplu, medicii, avocaţii, profesorii, inginerii, arhitecţii etc.) şi micii
funcţionari (de exemplu, vânzătorii, poliţiştii, secretarele, micii funcţionari din administraţia
publică, învăţătorii, asistentele medicale etc.). Ca nivel de educaţie, persoanele din clasa de
mijloc au absolvit cel puţin liceul, iar o proporţie însemnată sunt absolvenţi de învăţământ
superior; sursa principală de venit este salariul.
d. Clasa muncitoare – circa 38% din populație – îi include pe muncitorii calificați,
semicalificaţi şi necalificaţi din industrie, comerţ şi agricultură. Unii dintre ei sunt absolvenţi
de liceu, au venituri relativ mici care provin în întregime din salarii, au proprietăţi puţine şi,
de obicei, se bazează pe ajutorul rudelor pentru sprijin.,
e. Clasa de jos – circa 16% din populație – include persoanele cu venituri foarte mici, care nu
deţin proprietăţi şi au un nivel de şcolarizare foarte scăzut. Cel mai adesea, în această
categorie intră şomerii şi cei care trăiesc din ajutoare sociale. Această clasă este cea a
săracilor unei societăţi - persoane care au resurse materiale şi influenţă socială extrem de
reduse şi care depind adeseori de ajutorul unor instituţii specializate (guvern sau organizaţii
de caritate) pentru a supravieţui.

16
Mobilitate socială

Mişcările unor indivizi sau grupuri dintr-o clasă socială în alta sunt definite generic prin
termenul de mobilitate socială.
Mobilitatea socială este de mai multe feluri, în funcţie de criteriile de clasificare folosite.
După criteriul direcţiei mişcării persoanelor, mobilitatea poate fi:
 Mobilitate socială verticală - mişcarea unor indivizi sau grupuri de la o clasă socială la alta.
Mobilitatea socială verticală poate fi:
- ascendentă, respectiv, mişcarea de la o clasă socială inferioară la o clasă socială superioară.
Acesta poate fi cazul unei persoane din clasa de mijloc ai cărei părinți aparţin clasei
muncitorilor. Întrucât respectiva persoană a atins o clasă socială superioară celei a părinţilor,
spunem că avem de-a face cu mobilitate socială ascendentă (ori „în sus“);
- descendentă atunci când are loc trecerea unui individ dintr-o clasă socială superioară intr-o
clasă socială inferioară (mobilitate socială descendentă ori „în jos"). Acesta poate fi cazul
unei persoane din clasa muncitoare ai cărei părinţi provin însă din clasa de mijloc.
 Mobilitate socială orizontală se referă la mişcările unui individ sau grup de indivizi dintr-o
poziţie socială în alta aflată însă la acelaşi nivel cum ar fi, de pildă, un strungar care îşi
schimbă locul de muncă de la firma A la firma B sau o asistentă medicală care se transferă de
la un spital la altul, continuând să aibă aceeaşi ocupaţie. Cu alte cuvinte, în aceste cazuri este
vorba de mișcări în interiorul aceleiași clase sociale.

Gen, etnie și inegalități sociale

Inegalitățile de gen

Atunci când ne uităm în jurul nostru, vedem fete şi băieţi, femei şi bărbaţi. Din perspectivă
biologică, sexul îi diferenţiază. El este bărbătesc sau femeiesc. Dacă suntem atenţi însă la
comportamentul celor care ne înconjoară, am putea vorbi despre o purtare feminină sau masculină a
colegilor noştri. Această calificare a actelor noastre se bazează pe lucruri pe care le-am învăţat de mici,
care ni s-au spus acasă şi la şcoală. Ele constituie perspectiva de gen. Genul este un construct cultural.
El se referă la diferenţele culturale dintre femei şi bărbaţi.

Etnie și inegalitate

În multe societăți contemporane, grupurile etnice constituie minorități sociale. Noțiunea de minoritate
socială nu implică neapărat faptul că un grup este mai puţin numeros decât altul. Pentru sociologi, o
minoritate socială este un grup care, pe baza perceputei lor diferenţe faţa de aite grupuri dintr-o
societate, are resurse materiale şi putere socială mai reduse. Bunăoară, în timpul regimului de
segregaţie rasială din Africa de Sud, deşi populaţia de culoare reprezenta 85% din populaţie, ea
constituia totuşi o minoritate socială, întrucât avea drepturi politice şi resurse economice mult mai
puţine decât grupul dominant alcătuit din populaţia albă de origine europeană.

17
 Capitolul IV
Mecanisme de funcționare a societății

Organizarea socială

Organizarea socială este procesul prin care oamenii îşi coordonează activităţile în vederea
realizării unor obiective comune.
Diferenţierea şi separarea activităţilor sociale pe sectoare specializate, în condiţiile existenţei
unei coordonări de sarcini sau relaţii de schimb de bunuri şi servicii, poartă denumirea de diviziune a
muncii. Diviziunea muncii este procesul care stă la baza organizării sociale.
Complexitatea modului în care se organizează oamenii poate fi surprinsă prin 2 caracteristici:
 gradul / nivelul de agregare al indivizilor: el poate să plece de la nivel de grup şi poate să
ajungă până la organizaţii, state, organizaţii internaţionale;
 formlaizarea relațiilor dintre membri: organizarea poate să fie slab formalizată, relațiile
dintre indivizi să fie slab preformulate (adică sunt mai mult informale, spontane, ca într-un
grup de elevi care lucrează la un proiect) și pot să ajungă până la un grad înalt de
formalizare, adică relaţiile dintre indivizi sunt prescrise, au o formă prestabilită pe care
membrii o respectă cu stricteţe (spre exemplu, într-o organizaţie militară inclusiv salutul
dintre militari este preformulat, desfăşurându-se într-un anume mod).
Organizarea oamenilor bazată pe un cadru formal de relaţionare formează un tip special de
structuri sociale pe care le vom denumi organizaţii.

Organizații sociale

Termenul organizație vine din limba greacă veche (organon) și însemna “unealtă”. De aici și
unul dintre atributele definitorii ale organizațiilor: ele sunt grupuri mari de oameni între care există
relații formale (care sunt predefinite, există dinaintea intrării lor în organizație) la nivelul cărora
există scopuri clar definite, norme și reguli care le reglemenează activitatea.

Clasificarea organizațiilor

Există mai multe criterii posibile de clasificare a organizațiilor.

a. După criteriul mărimii, există:
 micro-organizații care dispun de maximum 9 angajați;
 organizaţii mici, având 10 - 49 de salariaţi;
 organizaţii mijlocii cu 50 - 249 de angajaţi;
 organizaţii de mari dimensiuni numărând peste 250 de angajaţi.
b. După criteriul obiectului de activitate există organizații care funcționează în agricultura, în
industria extractivă, în industria prelucrătoare, în construcții, comerț, hoteluri și restaurante,
poștă şi telecomunicaţii, organizaţii care desfăşoară activităţi financiare, bancare şi de asigurări,
organizaţii care se ocupă de administraţie publică, învăţământ sau sănătate şi asistenţă socială.
Clasificarea activităţilor din economia naţională (CAEN) prevede toate obiectele de activitate
pe care o organizație ar putea avea.

18
 c. După criteriul formei de proprietate, organizațiile pot fi:
 organizații publice, atunci când acestea aparțin statului sau autorităților locale, fiind înființate
prin decizii parlamentare, guvernamentale sau ale consiliilor locale cărora li se şi subordonează.
Exemple de organizaţii publice sunt primăriile, agenţiile guvernamentale, Oficiul pentru
Protecţia Consumatorilor, ministerele, şcolile, liceele, spitalele etc;
 organizaţii private, atunci când acestea sunt rezultatul liberei iniţiative a indivizilor si astfel
sunt autonome în condiţiile respectării legii. În cazul organizaţiilor private, există:
- organizațiile private pentru profit,societățile comerciale cu răspundere limitată sau pe acţiuni
care pot acţiona fie în domeniul industrial (producţia de maşini, bunăoară), fie în cel al
serviciilor (bănci, trusturi media, hoteluri, cinematografe, companii de asigurări etc.). Ele
desfăşoară activităţi economice şi urmăresc obţinerea unui profit;
- organizațiile private nonprofit, asociaţiile şi fundaţiile care urmăresc interese comunitare sau
generale, nu doar pe cele ale membrilor organizaţiei; astfel de interese ţin de respectarea
drepturilor minorităţilor sau animalelor, promovarea unor cauze sociale (spre exemplu,
susţinerea democraţiei, promovarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi), asistenţă oferită
persoanelor aflate în nevoie (copii instituţionalizaţi, bătrâni) etc. Ele urmăresc obiective de
interes general sau comunitar.

Prezentăm în continuare câteva aspecte care ar trebui luate în consideraţie în analiza unei organizaţii.
a. Mediul concurențial. În timp ce organizațiile economice funcționează într-un mediul
concurențial (există mai multe organizaţii similare care intră în competiţie pentru furnizarea
aceluiaşi tip de servicii către aceiaşi clienţi), organizaţiile publice funcţionează într-un mediu
neconcurential (organizaţiile respective deţin monopolul, cetăţenii neavând posibilitatea de a
apela la alte organizaţii care să ofere servicii similare). Mediu concurențial determină
organizaţiile private să caute în permanență modalităţi de îmbunătăţire a serviciilor și de
atragere de noi clienţi, acest lucru asigurându-le supraviețuirea și performanța. Mediul
neconcurențial determină o dependență de cetățeanul de organizațiile publice (și nu o
dependență a organizațiilor de cetățean ca în cazul organizațiilor private). Acest lucru le permite
organizațiilor publice să fie mai rigide, pentru că supraviețuirea lor nu depinde de performanțele
înregistrate.
b. Definirea scopurilor. Analizele sociologice au arătat că scopurile și obiectivele organizațiilor
publice sunt mult mai vagi și mai ambigue decât acelea ale organizațiilor private economice sau
nonprofit. Organizațiile publice recurg uneori la această practică, în special pentru a evita
conflictele si contradicțiile cu alte organizații sau interese publice. Spre exemplu, Garda de
Mediu - ca instituţie publică a cărei obligaţie este sa asigure respectarea normelor legate de
mediu - nu îşi poate propune să închidă jumătate din marii poluatori industriali, pentru că acest
lucru ar afecta alte interese publice prin creşterea ratei şomajului. Acest lucru nu se întâmplă
însă la nivelul organizaţiilor economice care nu sunt obligate să ţină cont de alte interese decât
cele proprii, aceste organizaţii putându-și propune obiective extrem de specifice precum
„creşterea profitului cu 30% “.

19
c. Mecanisme de evaluare a performanțelor. Dacă la nivelul organizaţiilor economice evaluarea
performanţelor se face foarte simplu, prin intermediul profitului realizat, la nivelul
organizaţiilor publice evaluarea este cu mult mai complicată. Există două cauze majore care
explică acest aspect. În primul rând, definirea vagă şi ambiguă a scopurilor organizaţionale face
dificilă şi evaluarea performanţelor organizaţionale. În al doilea rând, în cazul instituţiilor
publice, evaluarea se face, de regulă, de alte instituţii publice. Spre exemplu, Garda de Mediu,
fiind subordonată Ministerului Mediului este evaluată de acesta din urmă.
d. Surse de finanțare. O altă diferenţă majoră, care explică numărul mare de reguli şi proceduri
impuse organizaţiilor publice, ţine de sursele de finanţare: organizaţiile publice sunt finanţate
din bani publici (taxe şi impozite ale persoanelor fizice şi juridice), pe când cele private surit
finanţate din bani privaţi. Astfel, instituţiile publice sunt obligate să cheltuiască, prin
respectarea reguilor şi procedurilor, banii publici, pe când organizaţiile private sunt obligate să
cheltuiască nu numai corect, ci şi eficient resursele. Astfel, într-o organizaţie publică, o
persoană care cheltuie eficient, dar incorect resursele organizaţiei îşi poate pierde locul de
muncă, în timp ce o persoană care cheltuie corect, dar ineficient poate fi promovată. Nu acelaşi
lucru se întâmplă într-o organizaţie privată.
e. Modalități de motivare a angajaților. Studiile sociologice cu privire la motivaţia şi moralul
angajaţilor au arătat diferenţe foarte mari între organizaţiile publice şi cele private, angajaţii din
organizaţiile private înregistrând un nivel motivţional cu mult mai ridicat. Nivelul motivaţional
ridicat, fiind acompaniat de o preocupare crescută a angajaţilor pentru eficienţa şi performanţa
proprie şi a organizaţiei, este un factor important care contribuie la performanţa organizaţiilor.
Dar cum se explică aceasta diferenţă a nivelului motivaţiei? În primul rând, în organizaţiile
publice nu există o legătură directă şi clară între performanţa individuală şi performanţa
organizaţiei şi nici între performanţa individuală şi nivelul recompenselor. În al doilea rând,
persoanele care preferă să lucreze în sectorul public diferă de acelea care preferă să lucreze în
sectorul privat. Astfel, angajaţii sectorului public apreciază într-o mai mare măsură securitatea
locului de muncă (securitatea locului de muncă este mai mare în organizaţiile publice decât în
cele private) şi, în al doilea rând, măsura în care locul de munca îi oferă satisfacţii financiare
sau profesionale. Nu acelaşi lucru se întâmplă la nivelul angajaţilor care preferă sectorul privat,
aceştia valorizând, în primul rând, măsura în care locul de munca oferă satisfacţii profesionale
şi financiare. O alta cauză a nivelului scăzut de motivaţie a angajaţilor din organizațiile publice
ține de modalităţile foarte reduse de motivare pe care le poate utiliza managerul unei organizaţii
publice comparativ cu managerul unei organizaţii private. Astfel, organizaţiile private dispun de
un fond de recompensare a performanţelor cu mult mai flexibil (bonusuri lunare şi/sau anuale,
vacanţe plătite de organizaţie) folosit în strânsă legătură cu performanţele angajaţilor. În
instituţiile publice, deşi există „fonduri de premier, acestea se distribuie angajaţilor nu în funcţie
de performanţe, ci în funcţie de alte criterii (vechime în organizaţie, poziţie ierarhică, nivel de
instruire etc.) sau se distribuie fără nici un fel de criteriu („al treisprezecelea salariu").

20
Birocrația

Birocrațiile sunt organizații de mari dimensiuni, având o structură ierarhică și o bună definire
a sarcinilor asociate fiecărui rol. Comunicarea între membri este preponderent formală, iar relațiile
sunt functionale şi impersonale. Structura este proiectată astfel încât să răspundă nevoilor de eficienţă
în realizarea scopurilor organizaţionale. Organizaţia birocratică apare astfel ca unul dintre mecanismele
de raţionalizare specifice marilor organizaţii moderne. Forma dc organizare birocratică este specifică
organizaţiilor moderne de mari dimensiuni, indiferent dacă acestea sunt publice sau private.
Organizațiile birocratice sunt caracterizate prin următoarele trăsături:
 au dimensiuni mari; oficialii de pe poziții superioare nu îi cunosc personal, de regulă, pe toți
membrii organizației;
 majoritatea angajaților lucrează în cadrul organizației cu normă întreagă cea mai mare parte a
vieții lor (dezvoltă o carieră), aceasta fiind principala lor sursă de venit; angajaţii sunt
promovaţi pe criterii de vechime; ei sunt angajaţi pe viaţă şi nu pot fi demişi cu uşurinţă, ci
doar în anumite circumstanţe;
 angajaţii sunt numiţi pe baza unui tip de evaluare a competenţelor lor, nu pe baza vreunei
caracteristici prescrise (religie, clasă socială, relaţii sociale) şi nici ca urmare a unui proces de
alegere publică;
 sunt conduse prin structuri de autoritate ierarhice, între superior şi subordonat, drepturile şi
obligaţiile fiind stabilite prin norme stricte;
 subordonarea este datorată poziţiei de autoritate, nu persoanei care ocupă respectiva poziţie;
relaţia de subordonare funcţionează doar la locul de muncă şi doar în limita programului de
lucru;
 menţin o separaţie strictă între poziţia de autoritate şi persoana care o deţine; superiorii nu
deţin în proprietate acea poziţie, nu pot genera beneficii de pe urma acelei poziţii în afara
salariului corespunzător funcţiei.

Max Weber a întreprins o analiză a formelor de administraţie în sensul larg al termenului, a

modurilor de a impune o autoritate recunoscută ca legitimă de către ceilalţi. Weber deosebeşte trei
forme de bază ale autorităţii:
 autoritatea rațional-egală: este întemeiată pe norme şi legi scrise, ea decurge din prevederi
legale şi nu din caracteristici individuale;
 autoritatea tradițională: este întemeiată pe tradiţii, pe dispoziţii transmise de-a lungul
timpului; autoritatea este datorată persoanei care îndeplineşte o funcţie socială şi îmbracă
forma respectului;
 autoritatea charismatică: se întemeiază pe caracteristicile personale ale unei persoane, pe
valoarea exemplară a acesteia.

21
Organizaţiile neguvernamentale şi non-profitabile

Există multe tipuri de astfel de organizaţii şi chiar mai multe tipuri de definiţii ale lor. Câteva
caracteristici general valabile pentru organizaţiile acestui sector sunt următoarele:
- sunt private ca formă de proprietate dar publice ca scopuri urmărite (au ca scop să promoveze
interese publice sau interese colective);
- pot genera profit, însă este interzisă distribuirea profitului către cei ce formează sau conduc
aceste organizaţii;
- sunt independente de instituțiile publice, având un grad ridicat de autonomie;
- presupun participarea voluntară a unor persoane; această caracteristică este una definitorie, în
ciuda faptului că foarte multe organizaţii private non-profit îşi desfăşoară activitatea cu personal
plătit.

Studiile realizate asupra organizațiilor neguvenrmentale au arătat că acestea au un rol important,

din mai multe puncta de vedere:
a. Organizațiile civice duc la creșterea performanțelor organizațiilor publice, ele mediind
relațiile dintre cetăţeni şi instituţiile publice. Astfel, cu cât organizaţiile civice sunt mai
numeroase şi mai active, cu atât instituţiile publice funcţionează mai bine.
b. Organizațiile civice facilitează dezvoltarea economică și cooperarea civică, reprezentând un
fundament solid pentru cooperarea economică.
c. Organizaţiile civice reprezintă o alternativă cu mult mai eficientă la o serie de servicii
furnizate în mod tradiţional de stat. Este, mai ales, cazul serviciilor sociale, unde
organizaţiile neguvernamentale tind să înlocuiască organizaţiile de stat.
d. Organizațiile civice satisfac o nevoie fundamental de asociere și afiliere a oamenilor.
e. Organizaţiile civice reprezintă un spaţiu de învăţare şi formare de competenţe pentru tineri.
Studiile au arătat că tinerii care desfăşoară muncă voluntară în organizaţii non-profit, ulterior,
găsesc mai uşor locuri de muncă mai bine plătite.

Integrarea socio-profesională

Integrarea socio-profesională presupune mai multe etape:

 Socializarea anticipativă se realizează înainte ca persoana să devină membră a organizaţiei
în care urmează să funcţioneze; în general, are loc în cadrul sistemului formal de educaţie, în
şcoli, licee, şcoli profesionale, facultăţi, unde indivizii dobândesc cunoştinţe şi abilităţi
necesare îndeplinirii anumitor roluri sociale (meserii).
 Adaptarea se realizează imediat ce individul se alătură unei organizaţii, confruntând
propriile aşteptări despre viaţa organizaţională cu realitatea de zi cu zi. Aspecte formale ale
acestei etape pot include programe de orientare, perioade de stagiu sau probă, programe de
formare specifică la locul de muncă. Informal, nou-venitul se acomodează stilului de lucru al
colegilor şi şefilor, rutinelor, procedurilor, normelor, într-un cuvânt culturii organizaţionale.
 Integrarea propriu-zisă se realizează atunci când individul se identifică total cu organizaţia
şi îşi autocontrolează comportamentul, astfel încât să răspundă cât mai bine rolurilor
organizaţionale.

22
 Capitolul V
Probleme sociale

Prejudecăți și discriminare

O serie importantă de probleme sociale sunt cauzate de prejudicii și discriminare. Pentru a

înțelege problema prejudiciilor, vom apela întâi la noțiunea de stereotip. Stereotipurile sunt păreri
preconcepute despre caracteristicile comportamentale unor categorii de personae sau grupuri.
Stereotipurile pot fi pozitive sau negative.
Mulți dintre noi am auzit expresii precum “nemții sunt oameni serioși și muncitori”, „persoanele
cu fruntea înaltă sunt deosebit de inteligente" sau „românul
Prejudecată - atitudine față de o persoană
sau grup de persoane, care nu se bazează
s-a născut poet". Acestea sunt exemple de stereotipuri
pe realitate, ci doar pe considerentul pozitive. De asemenea, mulţi dintre noi am întâlnit păreri
apartenenţei persoanei sau persoanelor potrivit cărora „femeile sunt fiinţe sensibile ce se lasă
respective la un anumit grup (etnic sau conduse numai de emoţii şi „locul femeii este în bucătărie,
rasial), ori la o categorie socială sau nu în politică”.
profesională. La baza lui stau stereotipurile Pe baza lor funcţionează prejudiciile care sunt opinii
care pot fi numite în limbajul comun și şi atitudini ce trădează sentimente de profundă antipatie şi
prejudecăți pe care le avem despre anumite dispreţ faţă de membrii unui alt grup sau ai unei alte
categorii sociale. categorii de persoane (de exemplu, persoanele de altă
religie, persoanele vârstnice, membrii unor grupuri etnice,
femeile, persoanele care au suferit condamnări penale, homosexualii şi lesbienele etc.
Este extrem de important de subliniat că prejudiciile (părerile preconcepute despre alte
persoane) se bazează pe zvonuri, pe informații “din auzite” și nu pe cunoașterea direct a persoanelor
față de care există stereotipuri și respective prejudicii. De asemenea, prejudiciile sunt foarte greu de
schimbat. Mulți dintre noi avem prejudicii faţă de diverse categorii sociale ori persoane; multe dintre
acestea ne sunt transmise prin intermediul grupurilor primare (familia, cercul de prieteni) şi al
comunităţii mai largi din care facem parte (grupul etnic, religios, satul, cartierul, regiunea istorică, ţara
etc.).
Atunci când ne comportăm în raport cu alte persoane pe baza prejudiciilor pe care le avem
despre acestea pot să apară unele probleme. În acest caz, vorbim
Xenofobia - teama de indivizi despre discriminare - înţeleasă ca fiind comportamentul ce este
“străini” care aparțin altor culture generat şi ghidat de prejudiciile despre persoane care aparţin
sau grupuri entice. Este o atitudine altor grupuri sau categorii sociale si implică un tratament incorect
extremă a etnocentrismului și
aplicat acestor persoane. Cineva poate însă să discrimineze fără a
implică refuzul, respingerea
avea prejudicii. Spre exemplu, cineva poate să nu aibă o părere
radicală a “străinilor”; ea conduce
proastă despre un membru al unui anumit grup, dar, la presiunea
aproape întotdeauna la prejudecată
și la discriminare.
celorlalţi, să discrimineze respectiva persoană.
Cele mai frecvente prejudicii şi comportamente
discriminatorii sunt întâlnite în raport cu alte grupuri etnice. Etnia
este o categorie construită social care este formată din indivizi care au aceeaşi limbă, origini, cultură,
tradiţii şi, uneori, religie. Aşadar, prejudiciile etnice îşi au de multe ori originea în faptul că percepem
alte persoane ca fiind diferite de noi (vorbesc o altă limbă sau au alte tradiţii sau obiceiuri decât noi.

23
 Discriminările şi conflictele pe criterii etnice apar însă mai ales când indivizii aparţinând unor
grupuri etnice diferite intră în competiţie pentru resurse. Prin resurse înţelegem, de obicei, orice „lucru”
care are valoare pentru membrii unui grup sau ai unei societăţi. Exemplul cel mai la îndemână îl
reprezintă banii - ca resursă financiară. Pământurile, petrolul, metalele preţioase constituie alte resurse
ori bunuri intens valorizate în decursul istoriei în mai toate societăţile.
Explicaţiile sociologice cu privire la existenţa prejudiciilor şi a discriminărilo pe criterii etnice
pun accentul pe factorii socio-culturali şi economici. Bunăoară, în orice grup uman există suspiciuni cu
privire la indivizii care nu fac parte din acelaşi grup. Acest lucru se întâmpla, în special, în comunităţile
omogene, închise și relativ izolate.
Discriminările pe criterii de gen. De asemenea, în anumite ţări, indivizii aparţinând unei
minorităţi religioase sunt, de asemenea, excluşi, discriminaţi şi persecutaţi în raport cu persoanele care
fac parte din grupul religios dominant (discriminare pe criterii religioase)
Din discuţia despre prejudecăţi şi discriminare trebuie să reţinem ca importante următoarele:
 prejudecăţile sunt construite social prin interacţiunea dintre indivizi care aparţin unor grupuri
diverse;
 prejudecăţile sunt atitudini şi opinii care indică, adesea, o profundă antipatie faţă de
persoanele care sunt percepute ca diferite;
 discriminarea este consecinţa comportamentală uzuală a prejudecăţilor; ea implică
excluderea din viaţa economică, socială şi politică, şi persecutarea sistematică a
persoanelor aparţinând altor grupuri (etnice, religioase, de gen, minorităţi sexuale, bolnavi
etc.).

Devianță și infracționalitate
Devianța

Conceptul de devianță descrie ansamblul abaterilor de la normele și valorile acceptate la nivelul

unei societăți, de către un individ sau un grup social. Ea cuprinde o arie largă de acte sau conduite de la
cele excentrice (spre exemplu, gesturile nonconformiste) până la cele imorale (cum ar fi atitudinile
obscene) şi care, de regulă, nu sunt sancţionate prin
Anomia socială – termenul derivă din lege. Sociologii folosesc termenul devianţă pentru a
grecescul a “fără” și nomos “lege”. desemna un ansamblu de conduite şi manifestări
Desemnează, în general, starea de dereglare a dezaprobate de societate, cum ar fi: prostituţia,
funcționării unui sistem sau subsistem social. consumul de droguri, sinuciderile, infracţiunile, dar şi
Emile Durkheim a utilizat pentru prima oară orice altă încălcare a unei norme sociale, cum ar fi
termenul în sociologie, pentru a defini o salutul atunci când intrăm într-o încăpere etc.
anumită ambiguitate normativă, o lipsă sau o În secolul XX , Robert K. Merton preia şi
absență a regulilor. Conform lui Durkheim, reanalizează conceptul de anomie dintr-o perspectivă
starea de anomie se manifestă atunci când, la nouă. Pentru el, anomia reprezintă nu o caracteristică a
nivelul societății se înregistrează schimbări structurii sociale, a unui sistem, ci una a indivizilor sau
bruște care afectează “sănătatea medie” a grupurilor sociale. În acest sens, el a construit aşa-
acesteia (revoluțiile sau calamitățile naturale). numita paradigmă (teorie) a tipurilor de răspuns la
situații anomice, termenul ca atare devenind sinonim cu
frustrarea.

24
Devianță și infracționalitate

În literatura sociologică, infracţionalitatea este asimilată ca semnificaţie cu termenul de

delincvență. Delincvența este, în sens larg, un domeniu particular al devianţei sociale şi reprezintă
totalitatea actelor şi manifestărilor care încalcă modelul normativ al unei societăţi şi sunt sancţionate în
plan penal.
Cauzele devianței și delincvenței. Majoritatea indivizilor se conformează normelor şi valorilor
societăţii în care trăiesc datorită procesului de socializare, încă de la apariţia sa ca ştiinţă, sociologia a
fost preocupată să dea răspunsuri la întrebări de tipul: ce anume îi determină pe oameni să nu respecte
legea? Care sunt mecanismele şi resorturile din cauza cărora unii oameni încalcă normele? Ce norme
sunt încălcate mai uşor?
Pentru a răspunde acestui tip de întrebări, s-au conturat de-a lungul timpului mai multe curente
de analiză care identifică şi localizează cauzele comportamentului deviant la nivelul factorilor
biologici, antropologici, psihologici sau sociali.
a. Teoria atavismului a fost elaborate de către Cesare Lombroso, professor universitar de
medicină legală la Universitatea din Torino, și are caracter explicative preponderant antropologic și
biologic. Conform lui Lombroso, etiologia delincvenței rezidă în identificarea la nivel individual a unor
malformații anatomice care creează puternice tendințe criminogene, cum ar fi dezvoltarea masivă a
maximalelor, anomalii ale urechilor, ochiului, nasului etc.
b. O altă teorie, de altfel contestată de către cunoașterea științifică, este aceea asupra raselor
elaborată de către Joseph Arthur Gobineau care susținea că rasele sunt inegale sub raport biologic,
fiziologic și intelectual. Această inegalitate face ca o rasă să fie permanent inferioară celeilalte. Astfel,
rasa albă, prin caracterele sale anatomice, biologice, psihologice, ar fi superioară celorlalte rase, deci
mai puțin predispusă la acte deviante.
c. Teoria dezorganizării sociale, elaborată în cadrul Școlii de la Chicago, pune în evidenţă
influenţa ecologiei urbane asupra infracţionalităţii. Reprezentanţii Școlii de la Chicago au examinat
caracteristicile ariilor urbane, metropolitane, ajungând la concluzia că ratele raţionalităţii erau
distribuite diferenţiat în tot oraşul, iar zonele cu cote înalte de criminalitate aveau cote înalte și la alte
probleme ale comunităţii, precum mortalitatea infantilă, sărăcia, tulburările psihice etc.
d. Teoria asociațiilor diferențiale elaborate de Edwin Sutherland considerat a fi “decanul
criminologiei americane”, constă în interpretarea comportamentului criminal ca proces de învățare
socială. Esențială în existența unor valori sociale ignorate sau negate de individual deviant, precum și
prezența unor grupuri izolate care se îndepărtează de normele consacrate social.
e. Teoria conflictelor culturale elaborată de către Thorsen Sellin (1896-1994), profesor al
Universității din Pennsylvania, consideră următoarele: cu cât numărul de contradicţii dintre valorile şi
normele unui grup și normele legale (dominante) este mai mare, cu atât este mai ridicată rata
criminalităţii. Comportamentul delincvent apare pe fondul acestor conflicte de cultură, când individul
este obligat să interiorizeze un sistem ambivalent de valori şi norme.

25
Ordine și control social

În general, prin ordine socială se înțelege ansamblul instituțiilor și al conexiunilor stabile dintre
acestea, existente într-o societate dată.
Perspectiva sociologică asupra ordinii sociale se înscrie în două mari orientări diferite.
a. Prima dintre ele concepe ordinea socială ca un sistem integrat funcţional de societăţi ţinute
în echilibru datorită unor mecanisme reglatoare. în acest sens, Talcott Parsons subliniază
faptul că o societate se întemeiază şi funcţionează pe baza unui sistem congruent de norme
sociale generale, unanim acceptate.
b. O a doua orientare referitoare la ordinea socială construieşte o explicaţie a acesteia pe baza
conceptelor de constrângere şi forţă. Conform acestei teorii, în societăţile structurate în
clase, ordinea socială reprezintă sistemul instituţional istoric constituit prin care se asigură
dominaţia unor clase de către altele.
Într-un sens general, controlul social, desemnează procesul prin care o instanță (persoană, grup,
instituție) influențează, reglementează, modifică sau orientează comportamentele sau acțiunile altei
instanțe care aparține aceluiași sistem cu ajutorul unor instrumente materiale și simbolice în vederea
asigurării echilibrului și funcționării specifice sistemului.
Funcțiile controlului social sunt de prevenire, limitare sau eliminare a abaterilor de la
normativitatea existentă.
Controlul psihosocial reprezintă coordonarea și reglementarea comportamentelor individual și
de grup prin intermediul mijloacelor și instrumentelor formale sau informale.
- Controlul social formal este definit şi constituit din ansamblul de norme, reguli şi prescripţii
impersonale elaborate, de regulă, de către organizaţii şi asociaţii. Ele stipulează drepturi şi
obligaţii, recompense şi sancţiuni, având drept scop buna funcţionare a subsistemului sau
sistemului social. Îndeobşte, controlul social formal sau instituţional tinde către standardizarea
conduitelor in vederea asigurării ordinii sociale.
- Controlul social informal se identifică la nivelul rolurilor sociale dintr-un sistem. El este
rezultatul socializării primare şi secundare şi asigură conformitatea comportamentelor
individuale si colective cu normativitatea socială. Într-un sens particular, controlul informal se
manifestă și ca autocontrol în sensul de asumare raţională a propriilor comportamente şi relaţii.

Corupția

În literatura de specialitate corupția este considerată una dintre cele mai grave forme ale
devianței sociale. În sens general, corupția reprezintă încălcarea normelor unei organizații sau instituții
de către unii membri care, în virtutea faptului că dețin o anumită autoritate, o folosesc în scopul
obținerii de foloase materiale necuvenite. Istoric vorbind, termenul a fost folosit in conexiune cu
sistemul administrativ şi politic, doar în epoca modernă. Ca fenomen însă, corupţia există încă din
Antichitate, ca un tip de comportament dintre cele mai grave, răspândit la nivelul funcţionarilor publici.
În Europa, Codul Penal Francez din 1810, cunoscut și sub denumirea de “Codul Napoleon”,
introducea pentru prima data sancțiuni aspre pentru infracțiunea de corupție. În epoca modernă,
termenul corupție a fost legat cu precădere de sistemul politic. Sociologia contemporană consideră
corupţia ca un fenomen specific organizaţiilor birocratice. Deşi incriminată penal astăzi în toate statele
democratice, corupţia se reraregăsește, practic, în toate societăţile. În sistemul legislativ din România,
termenul de corupție desemnează, în sens larg, încălcări ale legii penale referitoare la sfera relaţiilor de
serviciu.

26
 Capitolul VI
Dinamică și schimbare socială

Două mari inovații ale societății antice:

Agricultura și orașul

Agricultura este o inovație consecinţe atât de vaste, încât schimbarea socială care i-a urmat a
fost denumită „revoluţie neolitică". Cele mai vechi dovezi de cultivare a plantelor şi de domesticire a
animalelor le avem din aşa-numita „semilună roditoare" (văile Nilului, Tigrului şi Eufratului şi ale
Luduşului) cu 8.000-9.000 ani î.Hr., dar agricultura a fost „inventată" independent de populaţii diferite,
în locuri și epoci diferite (China, America de Sud). Ea s-a răspândit relativ repede ca urmare a
contactelor dintre societăţile umane şi a superiorităţii societăţilor agricole asupra celor non-agricole,
dar nu a fost adoptată de toate grupurile umane.
Revoluţia pe care o produce agricultura constă din trecerea de la culegerea mijloacelor de
subzistenţă („parazitarea" resurselor naturale ale mediului la producerea subzistenţei, o formă radical
nouă de existenţă pentru lumea vie. De la această cotitură evolutivă, societăţile umane se dezvoltă şi se
organizează ca societăţi producătoare de mijloace de existenţă şi de alte tipuri de resurse (culturale,
militare ctc.).
Orașul a fost o altă inovație cu consecințe la fel de importante ca și cele ale agriculturii.
Descoperiri arheologice recente la Ierihon (Israel), Çatalhöyük şi Asikli (Turcia) dovedesc că grupuri
mari de oameni au devenit sedentari şi au trăit împreună înainte şi independent de apariţia agriculturii.
Aceste prime aglomerări umane au ridicat probleme de organizare a spaţiului, a arhitecturii şi a
populaţiei. Ceea ce merită notat este din nou faptul că fiecare dintre ele a adoptat o altă soluţie. La
Ierihon, există un zid de apărare şi un turn. La Çatalhöyük nu există nici zid, nici străzi, nici spaţii
publice. Invers, la Asikli există spaţii publice şi străzi.
Oraşele „adevărate" au apărut mult mai târziu, aproximativ pe la 3.500 î.Hr. şi probabil că Uruk,
în Mesopotamia, este cel mai vechi oraş. El era locuit de oameni care nu se ocupau cu agricultura, ci cu
meşteşugurile, cu comerţul, cu religia şi războiul. Oraşul nu îsi produce hrana, ci o obţine prin schimb
sau prin impozite de la populaţia din jur, care se ocupa cu agricultura. Orașul este rezultatul societății
stratificate social, cu conducători politici, religioși și militari, cu piață, cu sisteme de impozite și cu o
administrație care le încasează și le gestionează, cu depozite și sisteme de înregistrare a cantităților -
așadar, care deține un alfabet și cunoaște aritmetica.
Societăţile moderne sunt din ce în ce mai urbanizate; majoritatea populaţiei (75-85%) din
societăţile dezvoltate ale Europei Occidentale şi Americii de Nord trăind în oraşe. Uneori, mai multe
oraşe apropiate se conectează, alcătuind o zonă metropolitană, denumită şi megalopolis sau megacity,
cum este aceea care reuneşte Tokyo cu Yokohama şi Kawasaki (34 de milioane de locuitori) sau
Mexico City şi Seul. În fiecare locuind circa 22 de milioane de oameni.

27
Proprietatea și sistemele politicie

Între inovaţiile pe care combinaţia dintre oraş şi stat le-a făcut posibile trebuie menţionate două
instituții sociale care au jucat un rol special în istorie proprietatea și sistemele politice.
a. Instituția proprietății a apărut in momentul în care producătorii (de hrană, de exemplu au
fost siliţi să cedeze altora (statului, nobilimii, preoţilor etc.) o parte din ceea ce produceau.
Orice produce un agricultor este rezultatul a două lucruri: munca depusă de el şi
productivitatea pământului. Împreună, ele conduc la producţia de hrană. Singurul mod de a
lua o parte din această hrană pentru a o distribui celor care au lucrat pământul este de a crea o
instituţie socială prin care fie munca, fie pământul nu aparţin agricultorului. Instituţia socială
care permite separarea producătorului de produsele muncii sale este proprietatea. Iar pentru
societăţile care se bazează pe agricultură, cea mai importantă proprietate este cea asupra
pământului.
b. Sistemele politice constau din totalitatea instituțiilor care asigură exercitarea puterii în
societate. Definitorii pentru sistemele politice sunt regimul politic şi forma de guvernământ.
Regimurile politice pot fi:
- regimuri politice autoritariste (în care decizia politică aparținea unui singur lider –
denumit rege, tiran, sultan, țar etc.);
- regimuri politice oligarhice (în care puterea politică aparținea unui grup mic de
oameni);
- regimuri politice democratice (în care puterea politică aparținea cetățenilor). În
regimurile democratice, cetățenii puteau fi majoritatea populației – ca în societățile
democratice moderne – sau doar o minoritate, precum în Atena antică, în care sclavii,
străinii și femeile, adică majoritatea locuitorilor, nu erau considerați cetățeni.
Forme de guvernământ importante sunt monarhia cu diferite forme cum sunt monarhia
parlamentară, monarhia constituţională şi republica.
În schimb, după Primul Război Mondial şi până astăzi, societatea românească s-a schimbat
radical de trei ori, odată prin dezvoltarea capitalistă din perioada interbelică, devenind o societate
socialistă între 1948-1989 şi prin tranziţia la democraţie şi capitalism de după 1989.
Teoriile evoluționiste susțin ideea de progres ca schimare continuă dinspre inferior către
superior, atât în natură, cât şi în lumea vie şi în societate. Sociologi precum Herbert Spencer au
afirmat că oamenii şi societăţile evoluează de la forme simple și primitive, la forme din ce în ce mai
perfecționate. Spencer credea că societăţile se schimbă deoarece cei mai „puternici" dintre oameni îi
domină şi îi înlătură pe cei mai „slabi". Rezultatul este o evoluţie a societăţilor care asigură dominaţia
„celor mai înzestraţi" oameni (sănătoşi, harnici, inteligenţi etc.) asupra celor „mai puţin înzestraţi".
Această concepţie, denumită Darwinism social a avut un mare succes până la al Doilea Război
Mondial.
Emile Durkheim considera că societăţile trec de la organizarea pe baza unei solidarităţi
mecanice, bazate pe asemănarea oamenilor şi a comportamentelor lor în societate, la organizarea pe
baza unei solidarităţi organice, întemeiată în diviziunea socială a activităţilor şi ocupaţiilor.
Dar cea mai influentă teorie evoluţionistă a societăţii a fost materialismul istoric al lui Karl
Marx care afirmă că societăţile evoluează de la o formă inferioară la o formă superioară, dezvoltându-şi
continuu forţele de producţie. Prima formă de societate este comuna primitivă (societăţile de vânători şi
culegători). Ea este urmata de societatea sclavagistă (în care sclavii erau principal forță de muncă).
Aceasta este înlocuită de societatea feudală în care nevoile producţiei duc la eliberarea sclavilor, dar la
transformarea lor în iobagi sau şerbi, subordonaţi nobilimii.

28
 Noua etapă de dezvoltare a producţiei care rezultă din inventarea industriei, duce la înlocuirea
feudalismului cu societatea capitalista, în care burghezia (formată din proprietarii de capital)
înlocuieşte nobilimea, iar proletarii industriali liberi înlocuiesc ţărănimea aservită. Principala
preocupare a lui Marx era să demonstreze că şi societatea capitalistă va fi înlocuită de o nouă societate,
societatea comunistă. Dezvoltarea industriei prin înlocuirea continuă a muncitorilor de mașini va face
inutilă, crede Marx, proprietatea private asupra capitalului, iar producția va fi atât de dezvoltată, încât
toți oamenii vor putea să-și satisfacă toate nevoile. Această societate, ultima pe scara evoluţiei, este
societatea comunistă. Ea nu apare dintr-o dată, ci printr-o societate intermediară, care este societatea
socialistă. In socialism, capitaliştii dispar şi, odata cu ei, și inegalitățile sociale.
Dezvoltarea forţelor de producţie (uneltele şi forţa de muncă) este continuă în istorie, datorită
inovanilor şi răspândirii lor. În schimb, relațiile de producție, adică relațiile dintre proprietari şi
non-proprietari (sclavi şi proprietarii de sclavi în Antichitate, ţărani şi proprietarii de pământ în Evul
Mediu, capitalişti şi proletari în societatea modernă) sunt stabile.
Marx formulează şi ideea că va avea loc o revoluție a proletariatului care va înlătura
proprietatea privata asupra capitalului şi va deschide drumul societăţii socialiste. Această prognoză a
lui Marx a fost preluată şi adaptată de un gânditor şi om politic rus, Vladimir Ilici Ulianov (1870-
1924), mai cunoscut sub pseudonimul de Lenin.
Valorile eticii protestante - egalitatea oamenilor, ascetismul, căutarea succesului prin muncă
eficientă etc. - au fost aplicate în viaţa cotidiană şi au dus la apariţia şi succesul unei noi categorii
sociale - întreprinzătorii capitalişti, care au transformat vechea societate medievală, în noua societate
capitalistă.

29