CURTEA DE APEL CRAIOVA

BULETINUL JURISPRUDENŢEI

Culegere de practică judiciară

2013

 Dreptul civil
 Litigii cu profesionişti
 Dreptul administrativ şi fiscal
 Dreptul penal
Coordonatori:

Dr. Mihaela Cotora - Preşedinte Curtea de Apel Craiova

Dr. Adina Ponea - Vicepreşedinte Curtea de Apel Craiova
Dr. Laura Chimoiu - Vicepreşedinte Curtea de Apel Craiova

Autori:
Secţia I-a civilă
Alexandrina Marica
Gabriela Ionescu
Ionela Vîlculescu
Elena Stan
Manuela Popescu-Preda
Roxana Mitrache
Ligia Epure
Mihaela Loredana Nicolau Alexandroiu
Lucia Maria Lăloianu
Emilia Bălteanu
Carmen Tomescu
Florica Diaconescu
Mihaela Mitrancă
Marian Lungu
Aurelian Cadea
Marin Covei
Marin Panduru
Aurelian Stelian Cadea

Secţia a II-a civilă

Lotus Gherghină – Președinte secție
Doina Lupea

Secţia contencios administrativ şi fiscal

Gabriel Comănescu – Președinte secție
Alina Răescu
Liliana Mădălina Dună
Lucian Mihai Zamfir

Secţia penală
Claudia Lăutaru
Cristina Crăciunoiu
Mircea Mugurel Şelea
Emanuel Marius Plugărescu

1
 CUPRINS
DREPTUL CIVIL .................................................................................................................... 9
1. Partaj bunuri comune. Contribuţia exclusivă a unuia dintre soţi. ....................................... 9
2. Despăgubiri. Chirii. Servitute. Proprietate privată. Proprietate publică. Concesiuni. ...... 12
3. Mandatul de reprezentare. Răspunderea civilă delictuală. ............................................... 21
ACȚIUNE ÎN REVENDICARE .............................................................................................. 37
4. Constatarea nulităţii unui act juridic pe cale incidentala. Prezumţia puterii de lucru
judecat. Acţiune în revendicare. ........................................................................................... 37
PROPRIETATE ....................................................................................................................... 45
1. Despăgubiri solicitate în temeiul Legii nr.221/2009 pentru un bun confiscat.
Aplicativitatea dispoziţiilor art.5 alin.1 lit.b din lege. .......................................................... 45
CONTRACTE .......................................................................................................................... 48
1. Contract de vânzare – cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995. Retrocedarea
imobilului fostului proprietar. Acţiunea cumpărătorului evins pentru diferenţa dintre preţul
de achiziţionare şi valoarea actuală a imobilului .................................................................. 48
2. Inexistenţa obligaţiei de garanţie a vânzătorului în cazul evicţiunii rezultând din fapta
unui terţ, în situaţia în care cauza evicţiunii a fost cunoscută de cumpărător. ..................... 52
SUCCESIUNI........................................................................................................................... 61
1.Succesiuni, moşteniri. Grăniţuire. ..................................................................................... 61
OBLIGAȚII .............................................................................................................................. 67
1. Obligaţia de a face; coproprietatea forţată ........................................................................ 67
2. Malpraxis. Procedura contestării cazului de malpraxis. ................................................... 71
3. Răspundere delictuală a ziariștilor pentru articolele publicate. ........................................ 78
4. Despăgubiri acordate în temeiul dispoziţiilor art. 504 alin. 4 din Codul de procedură
penală. Dezincriminarea faptei după perioada arestului preventiv....................................... 86
CARTE FUNCIARĂ ................................................................................................................ 89
1. Rectificare/modificare carte funciară. Proprietate privată. Proprietate publică. .............. 89
2. Caracterul subsidiar al acţiunii in rectificare carte funciară. Respectarea principiului
disponibilităţii. .................................................................................................................... 100
3. Carte funciară. Plângere împotriva încheierii de Carte Funciară. .................................. 103
LITIGIU LOCATIV ............................................................................................................... 107
1. Cumpărarea imobilelor cu destinaţia de locuinţe care nu se restituie proprietarilor
îndreptăţiţi........................................................................................................................... 107
REVENDICARE .................................................................................................................... 110
1. Compararea titlurilor de proprietate în acţiunea în revendicare, în cazul în care ambele
părţi din litigiu au titluri de proprietate de provenienţă diferită. ........................................ 110
PRESCRIPȚIE ....................................................................................................................... 113
1. Prescripţii. Aplicarea în timp a dispoziţiilor legale. Suspendarea şi întreruperea cursului
prescripţiei. ......................................................................................................................... 113
DREPT COMUNITAR .......................................................................................................... 119
1. Recunoaşterea efectelor hotărârii judecătoreşti pronunţate în străinătate în materie
matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti. Aplicarea Regulamentului CE 2201/2003.
Condiţii. .............................................................................................................................. 119
DREPTUL FAMILIEI ȘI LEGI SPECIALE ......................................................................... 121
1. Plasament. Menţinere măsură protecţie specială . .......................................................... 121

DREPT PROCESUAL CIVIL ............................................................................................ 125

CĂI DE ATAC ....................................................................................................................... 125
1. Greşeala materială versus greşeală de judecată pe calea unei contestaţii în anulare.
Respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată. .............................................................. 125
2. Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.322 pct.2 Cod procedură civilă. Condiţii. ........ 145

2
 3. Inadmisibilitatea recursului la recurs. Clasificarea cererilor în principale şi accesorii. . 149
4. Recurs inadmisibil. Aplicabilitatea dispoziţiilor art.18 ind.1 C.proc.civ. si la judecarea
căilor de atac. ...................................................................................................................... 152
5. Perimare. Întreruperea termenului de perimare. Înţeles. ................................................ 156
6. Contestaţie în anulare. Inadmisibilitatea formulării de către intimatul din recurs pentru
motivul că nu s-a răspuns apărărilor din întâmpinare......................................................... 158
7. Suspendarea executării hotărârii din apel. Obiect. ......................................................... 161
8. Citare. Obligaţia de a indica numele persoanei care este îndreptăţită să primească actele
de procedură în cazul alegerii de domiciliu. Nerespectare. Consecinţe. ............................ 162
9. Sancţiunea decăderii. Aplicabilitate. .............................................................................. 164
10.Termenul pentru formularea obiecţiunilor la raportul de expertiză în condiţiile în care
lucrarea expertului nu a fost depusă la dosar conform art.209 al.1 Cod procedură civilă. 167
11. Validare poprire. drepturi de natură salarială, câştigate prin hotărâri judecătoreşti ..... 172
12. Valoare obiect. Competența. Stabilire cale de atac. ..................................................... 178
13. Nesemnare cerere recurs. Nulitate. Incidența art.133 alin.1 ......................................... 180
14.Cheltuielile de judecată cerute pe cale separată. Cheltuielile de judecată efectuate în
proces urmează să fie recuperate de partea care are câştig de cauză numai în măsura în care
constituie cheltuieli necesare, reale şi rezonabile. Onorariu de succes. ............................. 181
15. Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 din vechiul cod de procedură civilă.
............................................................................................................................................ 184

DREPTUL MUNCII .............................................................................................................. 190

1. Desfiinţarea locului de muncă; respectarea termenului de preaviz. ............................... 190
2. Desfacerea contractului de muncă pe motive disciplinare. Absenţa nejustificată de la
serviciu. Dreptul la apărare................................................................................................. 195
3. Desfacerea contractului de muncă, ca urmare a desfiinţării postului. Caracterul efectiv al
desfiinţării postului. Daune morale. .................................................................................... 201
4. Desfacerea contractului de muncă pe motive disciplinare. Prezentarea la serviciu în stare
de ebrietate. Dozarea sancţiunii aplicate. Motivarea hotărârii contestate. ......................... 205
5. Desfacerea contractului de muncă. Motive de nulitate ale deciziei de concediere.
Convocarea la cercetarea disciplinară. Precizarea prevederilor din contractul individual de
muncă, fişa postului, contractul colectiv de muncă sau Regulamentului intern care se
impută ca abatere disciplinară. ........................................................................................... 209
6. Contracte de muncă. Instituţia suspendării contractului individual de muncă reglementată
de dispoziţiile art.52 alin. 1 lit. b din Codul Muncii republicat. ......................................... 213
7. Dreptul la preaviz al salariatului disponibilizat. Nemenționarea duratei preavizului în
decizia de concediere ca si faptul că aceasta nu a fost precedată de o durată a preavizului
cel puţin egală cu cea de 20 zile lucrătoare prevăzută de Codul muncii, nu atrag nulitatea
absolută a măsurii concedierii. ........................................................................................... 221
8. Desfacerea contractului de muncă. Drept de preaviz. Forma preavizului şi durata
acestuia. .............................................................................................................................. 225
9. Concediere individuală urmare a evaluării salariaţilor. Asigurarea unui interpret în cazul
evaluării profesionale a unui salariat cu handicap auditiv accentuat.................................. 228
10. Legea aplicabilă în ce priveşte prescripţia dreptului de a contesta decizia de concediere
prin raportare la art. 283 Codul muncii devenit art. 268 după republicarea ce a avut loc în
anul 2011, respectiv art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011. ................................................. 229
11. Desfacerea contractului de muncă. Concedierea salariatului în perioada efectuării
concediului de odihnă. Nelegalitatea deciziei. ................................................................... 233
12. Desfacerea contractului de muncă. Dreptul la acordarea plăţilor compensatorii în
condiţiile reangajării prin încheierea unui nou contract de muncă, ca urmare a preluării
salariatului de către instituţia care a preluat şi patrimoniul societăţii desfiinţate ............... 239

3
 13. Raporturi de muncă. Nemotivare hotărâre in conformitate cu dispoziţiile art.261 alin.5
Cod procedură civilă ........................................................................................................... 243
14. Modificarea contractului individual de muncă. ............................................................ 245
15. Convocarea la cercetarea disciplinară a salariatului trebuie să indice în mod concret
obiectul cercetării disciplinare prealabile. .......................................................................... 248
16. Desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă. Abuzul de drept ............ 251
ASIGURĂRI SOCIALE ........................................................................................................ 255
1. Pensie invaliditate. Suspendare. ..................................................................................... 255
2. Compensaţie pentru atingerea integrităţii fizice ca urmare a unei boli profesionale. .... 259
3. Pensii. ............................................................................................................................. 261
4. Pensie pentru limita de vârstă. Asigurat nevăzător cu handicap preexistent dobândirii
calităţii de asigurat. Aplicarea art. 59 din Legea 263/2010 ................................................ 264
5. Perioada în care persoana a beneficiat de pensie de invaliditate constituie o perioadă
necontributivă şi este asimilată stagiului de cotizare. ........................................................ 267
6. Procedura prealabilă reglementată de legea nr. 63/2010.Obligativitate, obiectul
contestaţiei formulate de către contestator în cadrul acestei proceduri. ............................. 271

LITIGII CU PROFESIONIŞTI .......................................................................................... 274

PROCEDURA INSOLVENŢEI
…………………………………………………………....2745
1. Obligaţii rezultând dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară
deschiderii procedurii, în care promitentul-vânzător intră în procedură. Executarea
obligaţiilor de către administratorul judiciar/lichidator, la cererea promitentului-cumpărător,
este imperativă în condiţiile art. 931 din Legea nr. 85/2006. .............................................. 275
2.Concordat preventiv. ....................................................................................................... 277
Inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 381/2009 privind concordatul preventiv în cazul
imposibilităţii de achitare a datoriilor exigibile. ................................................................. 277
3.Cerere de antrenare răspundere în temeiul art. 138 lit. a şi d din Legea nr. 85/2006.
Administratori sociali succesivi. Solidaritate. .................................................................... 279
4.Contestaţie măsuri administrator judiciar/lichidator în temeiul art. 21 din Legea nr.
85/2006. Condiţii. Calitate procesuală. .............................................................................. 283
5.Acte frauduloase în accepţiunea art. 80 lit. b şi c din Legea nr. 85/2006. ....................... 286
6.Declaraţie de creanţă depusă tardiv din motive neimputabile, dar anterior datei afişării şi
definitivării tabelului preliminar. Cerere de repunere în termenul de declarare a creanţei şi
contestaţie creanţă formulată după întocmirea tabelului definitiv consolidat. Inadmisibilitate
în condiţiile în care nu s-a contestat tabelul preliminar. ..................................................... 290
7.Administratorul/lichidatorul desemnat provizoriu înlocuit de Adunarea Creditorilor.
Legalitate. ........................................................................................................................... 293
8. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Cerere de stabilire a responsabilităţii
administratorului statutar al debitorului pentru săvârşirea faptei prevăzute de art.138 alin.1
lit.a din Legea nr. 85/2006. Lipsa nejustificată de la interogatoriu. ................................... 296
9. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Respingerea cererii de deschidere a
procedurii insolvenţei. Răsturnarea prezumţiei de insolvenţă Contestaţia în anulare. ....... 299
10. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Respingerea cererii de deschidere a
procedurii insolvenţei formulată de o uniune sindicală. ..................................................... 303
11. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Procedura de desemnare a
administratorului judiciar/lichidatorului şi de stabilire a onorariului acestuia. .................. 305
LITIGII CU PROFESIONIŞTI .............................................................................................. 307
1.Lipsă clauză de continuare a societăţii cu moştenitorii asociatului decedat. Drept de
creanţă al moştenitorilor împotriva societăţii. .................................................................... 307

4
 2. Posibilitatea dizolvării în cazul în care activul net al societăţii s-a diminuat la mai puţin
de jumătate din valoarea capitalului social subscris. Dizolvarea se aplică atât societăţii pe
acţiuni, cât şi societăţii cu răspundere limitată. .................................................................. 310
3.Acţiune în revendicare. Compararea titlurilor de proprietate deţinute de părţi. Titlu de
proprietate mai bine caracterizat......................................................................................... 312
4.Cerere de suspendare provizorie a hotărârii AGEA. Condiţii de admisibilitate. ............ 317
5.Acţiunea în simulaţie. Simulaţia prin interpunerea de persoane. Condiţii. ..................... 319
6. Achiziţii publice. Condiţii de acordare a unui termen de graţie sau/şi de stabilire a unor
termene de plată eşalonată a obligaţiei stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor
şi autorităţilor publice. ........................................................................................................ 323
7. Dizolvarea societăţii cu răspundere limitată în situaţia în care activul net al societăţii s-a
diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris. ...................... 326
PROCEDURA CIVILĂ ......................................................................................................... 329
1.Cerere de recuzare. Suspendarea şedinţei pentru soluţionarea cererii de recuzare, cu
anunţarea în şedinţă publică a reluării dezbaterilor. Inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 153
alin.2 pct.1 Cod procedură civilă 1864 privind citarea părţilor. ......................................... 329
2.Admisibilitatea probei cu martori în materie comercială. Început de dovadă scrisă. ...... 330
3. Inadmisibilitatea cererii de reexaminare a cauţiunii. ...................................................... 335
4. Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.322 pct.5 Cod procedură civilă. ....................... 337
5. Prescripţie extinctivă. Exercitarea rolului activ al instanţei. .......................................... 341
Unirea excepţiei cu fondul pentru a determina momentul de la care începe să curgă
termenul de prescripţie. ...................................................................................................... 341

DREPT ADMINISTRATIV ŞI FISCAL ............................................................................ 346

I. ACT ADMINISTARATIV ................................................................................................. 347
1. Comisioane ITM achitate de beneficiar. Cheltuieli neeligibile. ..................................... 347
2. Redevenţă minieră. Mod de calcul ................................................................................. 349
3. Calificarea juridică a deciziei emise de Comitetul Executiv al Consiliului Popular de
trecere în proprietatea publică a unor imobile. Act administrativ cu caracter individual.
Termen de formulare a acţiunii. ......................................................................................... 353
4. Acte exceptate de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, în
raport de statutul persoanei juridice emitentă a actelor contestate şi faţă de atribuţiile în
exercitarea cărora au fost întocmite actele contestate. ....................................................... 355
5. Anulare act administrativ ............................................................................................... 360
6. Administrativ cu caracter normativ. Criterii de calificare. ............................................. 366
7. Act administrativ asimilat. Refuzul de soluţionare a unei cereri privitoare la un drept
legitim. ................................................................................................................................ 371
8. Acţiune în anulare certificat de urbanism ....................................................................... 376
II. ACT ADMINISTRATIV FISCAL .................................................................................... 382
1.Calculul impozitului pe clădiri. Clădiri la care au fost executate lucrări de reconstrucţie,
modernizare, consolidare, modificare sau extindere. ......................................................... 382
2. Contestarea deciziei de soluţionare a contestaţiei administrativ fiscale ......................... 385
Obligaţie suplimentară de plată a TVA pentru înstrăinare imobile. ................................... 385
Depăşirea plafonului de înregistrare în scop de TVA – efecte fiscale . ............................. 385
3. Act administrativ fiscal. Contestaţie formulată împotriva unor acte administrativ fiscale
asimilate având ca obiect stabilirea impozitului pe clădiri ................................................. 392
III. ACHIZIŢII PUBLICE ...................................................................................................... 397
1. Obligativitatea încheierii contractului de achiziţie publică ulterior comunicării
rezultatului procedurii fără posibilitatea condiţionării încheierii acestuia de alocarea
resurselor bugetare. ............................................................................................................. 397
2. Plângere împotriva deciziei CNSC ................................................................................. 399
3. Achiziţii publice. Cerere reconvenţională. Autoritate de lucru judecat. ............................ 404

5
 4. Achiziţii publice. Verificarea cerinţelor de calificare stabilite în documentaţia de
atribuire. .............................................................................................................................. 415
IV. OBLIGAŢIE DE A FACE ............................................................................................... 423
Obligare la emitere titlu de conversie. Neîncălcarea principiului egalităţii în drepturi a
cetăţenilor şi a principiului nediscriminării ........................................................................ 423
V. DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE .................................................................................... 433
1. Funcţionar public. Competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect anularea
deciziei de revocare a deciziei de avizare pozitivă privind accesul la informaţii clasa secret
de stat emisă de ORNISS. .................................................................................................. 433
2. Suspendare executare decizie de constatare a suspendării de drept a raportului de serviciu
al funcţionarului public. ...................................................................................................... 436
3. Funcţionar public. Răspundere materială. Prescripţia dreptului conducătorului autorităţii
sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare. ................................ 443
4. Funcţionar public cu statut special. Obligativitatea avizul conform al comisarului general
al Gărzii Financiare pentru eliberarea din funcţie a personalului de execuţie de către
conducătorul secţiilor judeţene. .......................................................................................... 446
VI. EXCEPŢIA DE NELEGALITATE ................................................................................. 449
Excepţia de nelegalitate - inadmisibilitate .......................................................................... 449
VII. DREPT PROCESUAL CIVIL ........................................................................................ 453
1.Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ în procedura reglementată
de O.U.G. nr. 66/2011 ........................................................................................................ 453
2.Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă. ...................... 457

DREPT PENAL .................................................................................................................... 464

1.Aderare sau sprijinire a unui grup infracţional organizat specializat în comiterea de
infracţiuni de înşelăciune. Delimitare faţă de pluralitatea ocazională de infractori. .......... 464
2.Infracţiune de înşelăciune în convenţii. Faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Litigiu civil. ........................................................................................................................ 472
3.Lipsire de libertate în mod ilegal. Infracţiuni de viol comise asupra unui minor. Distincţie
faţă de infracţiunea de acte sexual cu un minor. Eroare de fapt. Condiţii. ......................... 480
4. Complicitate la tâlhărie. Condiţia prevederii de complice a exercitării de violenţe de
autorul infracţiunii de tâlhărie. Greşita obligare a inculpaţilor minori în solidar cu părţile
responsabile civilmente la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat având în vedere că
părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile .................................................................... 497
5. Infracţiunea de tăiere de arbori nu este o infracţiune de prejudiciu. Neîntrunirea
condiţiilor răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1357 Cod civil în cazul
infracţiunii de tăiere de arbori. ........................................................................................... 501
6. Tentativă la infracţiunea de omor calificat. Vătămarea corporală. Distincţie. Scuza
provocării prin adresarea de injurii de către victimă. ......................................................... 504
7. Tentativă la infracţiunea de omor calificat. Lovirea părţii vătămate cu autoturismul în
scopul de a o speria. Intenţie indirectă. .............................................................................. 508
8. Legitima apărare. Loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Condiţia existenţei unui atac
material. Insultele repetate inculpatei de victimă constituie temei pentru reţinerea
circumstanţei atenuante prevăzute de art. 73 lit. b Cod penal din 1968. ............................ 513
9. Evaziune fiscală. Art. 9 alin 1 lit. b) din Legea 241/2005. Achitare. Rechizitoriu întocmit
fără a avea la dispoziţie întreaga evidenţă contabilă. Depunerea documentelor contabile în
cursul judecăţii. ................................................................................................................... 517
10. Infracţiuni. .................................................................................................................... 525
Refuz prelevare probe biologice de sânge. Solicitare prelevare probe de urină. ................ 525
DREPT PROCESUAL PENAL .......................................................................................... 528
1. Rejudecare după extrădare. Soluţionarea cauzei a cărei rejudecare se solicită în lipsa
inculpatului reprezentant de apărător din oficiu. ................................................................ 528

6
2. Cerere de liberare provizorie sub control judiciar. Instanţa competentă după calitatea
persoanei. Inculpat care a dobândit calitatea de senator. .................................................... 530
3.Cerere de rejudecare a cauzei după extrădare. Condiţii de admisibilitate. Noţiunea de
persoană judecată şi condamnată în lipsă. .......................................................................... 536
4.Propunere de arestare preventivă a inculpatului. Infracţiuni de corupţie. Caracterul neloial
al probelor obţinute prin investigatorul cu identitate reală. Caracterul nelegal al probei cu
înregistrări ale convorbirilor efectuate de denunţătoare. .................................................... 537
5. Probe,dovezi. Dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil. ................................... 543
6. Căi de atac. Momentul începerii executării pedepsei în cazul arestării condamnatului
într-o ţară membră a Uniunii Europene în baza unui mandat european de arestare emis de
autorităţile române. ............................................................................................................. 546
7. Căi de atac. Inadmisibilitatea contestaţiei în anulare. Invocarea în mod formal a unui caz
de contestaţie în anulare care nu este aplicabil în cauză,având în vedere natura cererii
soluţionată prin hotărârea împotriva căreia s-a formulat contestaţie în anulare. ................ 551
8. Arest preventiv. Referat cu propunere de prelungire a arestului preventiv. Urmărire
penală. ................................................................................................................................. 553
9.Aplicarea procedurii prevăzute de art. 320/1 Cod procedură penală
............................................................................................................................................ 555
10. Arestare preventivă. Ascultarea inculpatului................................................................ 557

7
 DREPTUL CIVIL
PROPRIETATE
CONTRACTE
SUCCESIUNI
OBLIGAȚII
CARTE FUNCIARĂ
LITIGIU LOCATIV
REVENDICARE
PRESCRIPȚIE
DREPT COMUNITAR
DREPTUL FAMILIEI ȘI LEGI SPECIALE
DREPT PROCESUAL CIVIL
DREPTUL MUNCII
ASIGURĂRI SOCIALE

8
 DREPTUL CIVIL

1. Partaj bunuri comune. Contribuţia exclusivă a unuia dintre soţi.

Încadrarea unui bun în comunitate, atribuindu-i deci regim de „bun comun” nu

înseamnă de plano, că bunul respectiv se împarte în cotă de ½ între cei doi soţi, decât dacă
este egală contribuţia la dobândirea acestuia.
În astfel de situaţii, problema de atribuire este rezolvată dacă masa de împărţit este
apreciată valoric, prin echivalentul bănesc, iar nu fizic, sub forma bunurilor, în starea lor
fizică. Această modalitate înlătură eroarea de a spori lotul cu contribuţia exclusivă şi
personală dinainte de căsătorie, dar a face ulterior egalizarea loturilor şi obligarea la plata
unei sulte care să includă şi contribuţia personală, ceea ce conduce la recunoaşterea
declarativă a contribuţie, dar, în fapt, obligarea celui care a contribuit mai mult să plătească
o sultă mai mare, sultă care să includă propria contribuţie, ceea ce este nelegal.

În motivarea recursului s-a arătat că prin deciziile de casare ale Curţii de Apel Craiova
a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Olt pentru ca instanţa de apel sa pronunţe o
hotărâre legala prin care sa stabilească cota de contribuţie la dobândirea tuturor bunurilor
mobile și imobile reţinute la masa de partaj și nu în cote diferite pe categorii de bunuri mobile
și separat pe imobilul apartament.
Arată că hotărârea instanţei de apel este nelegala deoarece a fost pronunţata cu
încălcarea dispoziţiilor art.6739 Cod procedură civilă, în ceea ce priveşte mărimea cotei - părţi
ce se cuvine fiecăruia dintre soţi (50% fiecare raportat la probatoriile administrate in cauza
din care a rezultat ca:
a) Imobilul apartament cu trei camere situat in Slatina, B-dul N. Titulescu, bl.-, sc.-,
et.-, ap.-, jud. Olt a fost dobândit prin contractul de construire nr.l52/15.04.1981 actul adiţional
nr. 1/01.11.1981, cu suma de 154.788 lei.
b)Din preţul apartamentului de 154.788 lei paratul a achitat exclusiv, înainte de
căsătorie, respectiv in anul 1980, un avans in suma de 90.000 lei iar pentru diferenţa de preţ a
încheiat, înainte de căsătorie, un contract de împrumut cu CEC Slatina, având nr.
1920/15.04.1981, pentru suma de 66.000 lei.
c)Diferenţa de preţ a fost restituita prin plata unor rate lunare, o parte înainte de încheierea
căsătoriei iar alta parte a fost achitata, prin reţinere pe salariu paratului, in timpul căsătoriei.
Mai arată că imobilul apartament are o pondere valorică de peste 90 % din întregul
active comunitar iar contribuţia trebuie stabilită în raport cu plăţile efective realizate de soţi
atât înainte cât şi după încheierea căsătoriei.
Apreciază că hotărârea instanţei de apel este contradictorie cu privire la stabilirea unei
cote egale de contribuţie pentru fiecare soţ.
Recurentul mai arată că bunurile dobândite in timpul căsătoriei au o valoare de
circulaţie redusa și reprezintă 10%-din activul comunitar (auto+valoarea bunurilor
mobile+diferenţa de preţ imobil apartament de 64.788 lei).
Prin probatoriile administrate pârâtul S L a răsturnat prezumţia contribuţiei egale a
solilor la dobândirea bunurilor comune cu înscrisurile (documentele de plata, expertize,
venituri) depuse la dosarul cauzei.
Plata ratelor din timpul căsătoriei a fost realizată prin reţinere pe card, iar după anul
1990 plata ratelor, a devenit modica datorita devalorizării monedei naţionale dar și a sporirii
veniturilor paratului.
Consideră că formarea convingerii judecătorului cu privire la realitatea stării de fapt,
pe care trebuie sa-si întemeieze hotărârea pronunţata, atârna de corecta și completa
desfăşurare a probaţiunii și de valoarea probelor administrate.
Literatura de specialitate a statuat ca, daca soluţia dată în cauză este rezultatul unei
greşeli grave de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, sau
9
rezultatul omisiuni instanţei de a se pronunţa asupra unei dovezi administrate, care este
hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, în recurs, asemenea hotărâri pot fi casate. (G. Boroi "
Administrarea dovezilor, in Codul de procedura civila "; Editura All; Bucureşti 1994;)
În art. 129. alin.5 Cod procedură civilă se prevede ca „judecătorii au îndatorirea să
stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală pentru aflarea adevărului
în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei
hotărâri temeinice și legale.
Chiar daca venitul reclamantei din timpul căsătoriei a fost mai mare decât al pârâtului
el nu a fost de natură a influenţa masa partajabilă deoarece bunurile dobândite în timpul
căsătoriei au o valoare de circulaţie foarte redusă, reprezentând 10% d i n total activ
comunitar.
Apreciază că instanţa de apel a soluţionat nelegal și cererea pârâtului privind reţinerea
la masa de partaj a unei datorii comune a soţilor de 4.000 lei, suportată exclusiv de pârât
aceasta fiind dovedită cu înscrisurile depuse în primul ciclu procesual.
Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile nr.
117/23.05.2013 pronunţată de Tribunalul Olt și a încheierii de admitere in principiu
pronunţata de Judecătoria Slatina la data de 12.02.20010, în sensul stabilirii unei cote
majorate de 70% pentru pârâtul-reclamant S.L. și 30% pentru reclamanta B.V.I., cu
recalcularea valorică a loturilor.
In drept, invocă dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă și art.312 Cod
procedură civilă.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor invocate şi apărărilor formulate, în
raport de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă, recursul este fondat, criticile
fiind, în parte întemeiate, din următoarele considerente:
În ceea ce priveşte mărimea fizică a cotei părţi ce se cuvine fiecăruia dintre soţi din
comunitatea de bunuri, Curtea, apreciază că hotărârea instanţei de apel este nelegala deoarece
a fost pronunţata cu încălcarea dispoziţiilor art.6739 Cod procedură civilă, raportat la
probatoriile administrate in cauza.
Astfel, s-a dovedit şi nu a fost contestat de niciuna dintre părţi că apartamentul cu trei
camere situat în Slatina, B-dul N. Titulescu, bl….. jud. Olt a fost dobândit prin contractul de
construire nr.l52/15.04.1981 actul adiţional nr. 1/01.11.1981, cu suma de 154.788 lei şi este
de necontestat că din preţul apartamentului, de 154.788 lei, recurentul-pârâtul a achitat
exclusiv, înainte de căsătorie, respectiv in anul 1980, un avans in suma de 90.000 lei iar
pentru diferenţa de preţ a încheiat, înainte de căsătorie, un contract de împrumut cu CEC
Slatina, având nr. 1920/15.04.1981, pentru suma de 66.000 lei. Acestea sunt aspecte certe,
dovedite cu probe şi asupra cărora părţile litigante sunt de acord, în sensul că nu rezultă din
economia dosarului că au fost contestări.
Este dovedit că diferenţa de preţ a fost restituita prin plata unor rate lunare, o parte
înainte de încheierea căsătoriei iar alta parte a fost achitata, prin reţinere pe salariu paratului,
in timpul căsătoriei, dar asupra acestei diferenţe au existat discuţii, în sensul că reclamanta a
susţinut că şi ea la rândul său a făcut nişte împrumuturi pentru sarcinile căsătoriei, astfel că, în
ceea ce priveşte împrumuturile în derulare şi deci, obligaţiile părţilor faţă de terţi, ele rămân
rezolvate aşa cum a hotărât instanţa prin decizia recurată.
Ceea ce nu poate fi acceptat este că instanţa de apel nu a ţinut cont de contribuţia
exclusivă a pârâtului la achiziţionarea apartamentului, adică nu a avut în vedere că din preţul
fixat la data contractării, intervenită înainte de căsătorie, de 154788 lei, pârâtul a achitat, tot
înainte de căsătorie, suma de 90.000lei.Asta ce înseamnă: că deşi apartamentul are regim de
bun comun, este evident că pârâtul a avut o contribuţie mult mai mare la dobândirea acestuia,
comunitatea de bunuri neînsemnând şi contribuţie egală.
Încadrarea unui bun în comunitate, atribuindu-i deci regim de „bun comun” nu
înseamnă de plano, că bunul respectiv se împarte în cotă de ½ între cei doi soţi, decât dacă
este egală contribuţia la dobândirea acestuia.

10
 Se înţelege că instanţele au fost puse în dificultate având în vedere că în masa de
împărţit a celor doi soţi intră în devălmăşie mai multe bunuri şi raţionamentul că bunurile
comune reprezintă un tot unitar, iar cotele se aplică acestui tot, nicidecum unui bun luat
individual, raţionament corect de altfel, care însă, aplicat trunchiat, a condus instanţa la
concluzia greşită de a şterge cu totul contribuţia exclusivă a soţului făcută înainte de căsătorie.
În astfel de situaţii, problema de atribuire este rezolvată dacă masa de împărţit este
apreciată valoric, prin echivalentul bănesc, iar nu fizic, sub forma bunurilor, în starea lor
fizică. Această modalitate înlătură eroarea de a spori lotul cu contribuţia exclusivă şi
personală dinainte de căsătorie, dar a face ulterior egalizarea loturilor şi obligarea la plata unei
sulte care să includă şi contribuţia personală, ceea ce conduce la recunoaşterea declarativă a
contribuţie, dar, în fapt, obligarea celui care a contribuit mai mult să plătească o sultă mai
mare, sultă care să includă propria contribuţie, ceea ce este nelegal.
Revenind la speţa în cauză, Curtea constată că la momentul expertizării, apartamentul
la care recurentul a achitat înainte de căsătorie suma menţionată anterior, a fost expertizat la
139472 lei, aceasta fiind valoarea de circulaţie cu care imobilul se găseşte în masa bunurilor
de împărţit, ceea ce înseamnă că dacă calculăm în procentul de 57,87%-aşa cum a fost stabilit
de experţi - contribuţia recurentului pârât , restul de 42, 13% reprezintă contribuţia comună,
din care ½, valoric este contribuţia recurentului pârât, în procente este de 21,06, ceea ce
înseamnă 78, 93% din apartament, procent care raportat la valoarea actuală a bunului, ar
echivala cu 110.000lei. Dar pentru că masa partajabilă reprezintă un tot unitar, calculul ce
urmează a fi aplicat este ca, după ce, valoric se trece de o parte contribuţia exclusivă dinainte
de căsătorie a recurentului-pârât(care, aşa cum s-a văzut, valoric în prezent este de
81.000lei),din valoarea totală a masei de împărţit, de 143 294 lei (în care e inclusă şi valoarea
actuală a apartamentului) se deduce contribuţia exclusivă a pârâtului, aşa cum rezultă la
valoarea actuală şi rămâne suma de 62 294 lei care reprezintă contribuţia comună a soţilor, în
cote de ½ pentru fiecare, adică 31147 lei. Asta înseamnă că din valoarea totală a bunurilor
comune(inclusiv apartamentul), pârâtului i se cuvine 81000lei(contribuţia sa dinaintea
căsătoriei subrogată în valoarea unui bun-apartamentul) plus ½ din contribuţia comună, deci
plus 31 147 lei, în total 112.147 lei. Cu alte cuvinte, recurentul ar trebui să primească în lotul
său bunuri în valoare de 112.147 lei, dar egalizarea loturilor trebuie făcută până la concurenţa
sumei de 31 147 lei, iar nu mai mult pentru că altfel ar trebui să i se facă o nedreptate prin
ignorarea contribuţiei exclusive dinainte de căsătorie.
Observând componenţa fizică loturilor atribuite prin decizia recurată, Curtea va
menţine această componenţă şi modul de atribuire, apreciind ca echitabilă împărţeala având în
vedere contribuţia efectivă a soţilor, însă, în raport de analiza de mai sus va schimba valoarea
sultei cu următoarea precizare: recurentul pârât trebuie să primească bunuri în valoare totală
de 112 147 lei, astfel că de la 141 936 lei, va achita intimatei reclamante, fosta soţie, diferenţa
până la 112 147 lei, adică 29789lei, iar nu 70 289 cât se stabilise în apel, cu menţiunea că sub
aspectul componenţei fizice, loturile rămân neschimbate.
În considerarea celor expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1
Cod procedură civilă, recursul fiind fondat, urmează a fi admis, se va modifica în parte
decizia recurată în sensul că, apelantul-pârât S. L. va avea un lot valoric de 112.147 lei, iar
apelanta - reclamantă B. V. va avea un lot valoric, adică reprezentat de valoarea bunurilor
atribuite efectiv plus ceea ce i se cuvine în echivalent bănesc pentru egalizare, de 31.147 lei,
raportat la contribuţia fiecăreia dintre părţi la dobândirea bunurilor comune.
Se va menţine componenţa loturilor 1 şi 2, precum şi modalitatea de atribuire dar se va
modifica cuantumul sultei în sensul că, apelantul - pârât, beneficiarul lotului nr.2 va plăti sultă
apelantei reclamante, beneficiara lotului nr.1, suma de 29.789 lei. Se vor menţine celelalte
dispoziţii ale deciziei. (Decizia nr. 9044/2013 – Secția I civilă, rezumat judecător Florica
Diaconescu)

11
 2. Despăgubiri. Chirii. Servitute. Proprietate privată. Proprietate publică.
Concesiuni.

Potrivit art. 41 alin. 4 din Legea nr. 13/2007 „Terenurile pe care se situează reţelele
electrice de distribuţie existente la intrarea în vigoare a prezentei legi, sunt şi rămân în
proprietatea publică a statului”.Recurenta a primit, potrivit HG nr. 627/2000 şi HG nr.
1342/2001, în calitate de prestator al serviciului public de distribuire a energiei electrice, în
administrare gratuită terenul ocupat de instalaţiile electrice, or instanţa a apreciat judicios
că terenul ocupat de stâlpii ce fac parte din reţelele electrice nu a intrat în proprietatea
statului în temeiul unui titlu valabil pentru a se putea transmite dreptul de folosinţă gratuită
concesionarului.

Prin sentinţa civilă nr. 10451 din 10.09.2012 pronunţată de Judecătoria Tg Jiu în dosar
nr. 1973/318/2010 a fost admisă acţiunea cu precizarea ulterioară, formulată de reclamanţii O.
M. şi O. D., împotriva pârâtei S.C CEZ DISTRIBUŢIE S.A - CENTRUL ZONAL TG –JIU .
A fost obligată pârâta la plata sumei de 154.134 lei către reclamanţi, reprezentând
lipsa de folosinţă pe perioada 09.02.2007 – 09.02.2010 .
A fost obligată pârâta la plata sumei de 5300,8 lei către reclamanţi, reprezentând
cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa sentinţa, instanţa de fond a reţinut următoarele :
Reclamanţii sunt proprietarii unui teren de 1183 mp din tarlaua 61, parcelele 88 , 87,
86, 85, 84, 83 şi 82, situat în Tg-Jiu, str. Barajelor F.N. conform titlului de proprietate
13464549/2004 , contract de vânzare cumpărare 1720/2002 , contract de vânzare cumpărare
4447/2001, contract de vânzare cumpărare 1616/2001, contract de vânzare cumpărare
11496/2000, contract de vânzare cumpărare 4408/2001 şi contract de vânzare cumpărare
1606/2002. Vânzătorii din contractele de vânzare cumpărare au fost proprietari în baza
titlurilor de proprietate sau proceselor verbale de punere în posesie eliberate în baza Legii
18/1991.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat nulitatea absolută parţială
a mai multor titluri de proprietate printre care şi al reclamanţilor motivat de faptul că acele
terenuri ar fi trebuit să aparţină domeniului public potrivit art. 3 pct. 51-54 din Legea 13/2007,
art. 41 alin.4, HG 627/2000 şi HG 1342/2001, ataşând înregistrările din contabilitatea firmei.
Instanţa a dispus disjungerea cererii reconvenţionale şi suspendarea judecării acţiunii în baza
art. 244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă până la soluţionarea irevocabilă a cererii
reconvenţionale. Astfel, prin sentinţa civilă 4357/2011 rămasă irevocabilă prin decizia
2391/2011, s-a respins irevocabil acţiunea în nulitatea titlului de proprietate al reclamanţilor.
Terenul pe care se află instalaţiile electrice a fost identificat prin raportul de expertiză
şi răspunsul la obiecţiuni efectuate de expert tehnic Croitoru Speranţa, teren în suprafaţă de
386,65 mp ce nu pot fi folosite de către reclamanţi ca urmare a existenţei instalaţiilor
electrice.
S-a reţinut că reclamanţilor li s-au eliberat certificate de urbanism nr.847/25.05.2009 şi
848/25.05.2009 în cuprinsul cărora este înscris faptul că deşi folosinţa actuală a terenului
deţinut de aceştia este teren arabil, destinaţia terenului conform PUD o reprezintă zonă de
locuinţe. Reclamanţii au încercat negocierea unei despăgubiri cu pârâta prin adresa
înregistrată sub nr.60002965388/11.01.2010 însă pârâta răspunde în data de 29.01.2010 că
reţeaua electrică este pusă în funcţiune din 1964, iar potrivit art.41alin.4 din Legea 13/2007
terenurile unde se află reţelele sunt şi rămân în proprietatea publică a statului şi pentru
modificarea instalaţiilor electrice, respectiv, mutarea, cheltuielile sunt suportate de cel ce le
solicită, respectiv, reclamant.
Ca urmare a acestui răspuns, reclamanţii s-au adresat primarului Municipiului Tg-Jiu
şi prin adresa 5938/09.02.2010 au solicitat schimbul terenului cu un alt teren, răspunzându-i-
se în data de 26.02.2010 că s-a constatat că terenul oferit la schimb este grevat de sarcini în

12
sensul că este ocupat de un stâlp electric de înaltă tensiune şi tranzitat de cablurile electrice,
fiind refuzat acest schimb. La dosar există de altfel şi o schiţă topografică efectuată de expert
tehnic Căvăloiu Dumitru în care sunt evidenţiate aceste sarcini (fila 51).
Între timp, litigiul se derulează şi în faţa instanţei de judecată, iar la termenul de
judecată din 29.11.2011 reclamaţii şi-au precizat câtimea obiectului cererii de chemare în
judecată ţinând cont şi de adresa primăriei Tg-Jiu raportat la preţul de închiriere folosit în
zonă de către această instituţie (filele 92-99). Până la efectuarea expertizei tehnice din
prezenta cauză, reclamanţii au solicitat pârâtei prin adresa cu nr. 60006274788/26.10.2011 să
precizeze dacă au posibilitatea să construiască o casă de locuit şi o pensiune turistică pe
terenul deţin de aceştia. Pârâta a răspuns acestei petiţii în data de 25.11.2011 arătând că orice
construcţie trebuie să respecte ordinul ANRE 49/2007 care precizează că pentru liniile
electrice aeriene (LEA) în plan vertical se interzice amplasarea clădirilor locuite sub LEA 20
kv, în plan orizontal distanţa minimă de siguranţă între conductorul extrem al LEA 20 kv la
deviaţie maximă şi cea mai apropiată parte a clădirii este de 3 m, iar în plan orizontal distanţa
minimă de siguranţă între conductorul extrem al LEA 110 kv la deviaţie maximă şi cea mai
apropiată parte a clădirii este de 4 m.
Pentru că în data de 15.01.2012 reclamanţilor li se eliberează certificatul de urbanism
nr.15, iar pentru emiterea autorizaţiei de construire sunt necesare avize de la pârâtă, în data de
16.01.2012, reclamanţii au formulat o cerere de aviz de amplasament înregistrată cu
nr.060006803713 depunând documentaţie de construire însă în data de 31.01.2012, pârâta
emite un aviz de amplasament nefavorabil întrucât amplasamentul afectează, conform
normelor şi normativelor în vigoare, instalaţiile existente ale pârâtei şi nu se poate emite un
aviz favorabil. Pârâta îi comunică trei variante tehnice: fie modifică poziţia amplasamentului
astfel încât să respecte distanţele legale, fie modifică poziţia obiectivului faţă de
amplasamentul propus pe cheltuiala reclamanţilor, fie menţine amplasamentul dar deviază
instalaţiile electrice pe cheltuiala acestora. Li se mai face o ofertă de elaborare a unui studiu
de soluţie pentru eliberarea amplasamentului contracost, tariful fiind de 5045,95 lei.
Aşa cum s-a arătat anterior, prin sentinţa civilă 4357/2011 rămasă irevocabilă prin
decizia 2391/2011, s-a respins irevocabil acţiunea în nulitatea titlului de proprietate al
reclamanţilor.
A reţinut instanţa de recurs faptul că reclamanţilor le-a fost eliberat titlul de proprietate
nr. 13464549/2004 în urma parcurgerii procedurii Legii nr. 18/1991, pârâta necontestând
îndreptăţirea acestora la reconstituirea dreptului de proprietate, nemulţumirea constând în
aceea că parţial pe terenul reconstituit se află amplasate instalaţii electrice – linii electrice şi
stâlpi de susţinere ale acestora, suprafeţe considerate din această cauză proprietate publică a
statului.
Pârâta din cauza de faţă a susţinut că limitele dreptului de proprietate privată au fost
stabilite prin legi succesive ce au reglementat regimul juridic al reţelelor electrice şi
terenurilor de sub acestea, însă atât OUG nr. 63/1998, Legea nr. 318/2003, cât şi Legea nr.
13/2007 considerate limitele legale ale proprietăţii de către recurentă nu pot fi aplicabile în
speţa de faţă, deoarece sunt avute în vedere terenurile pe care se situează reţelele electrice de
distribuţie existente, terenuri care se aflau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a
actelor normative menţionate, ori terenul intimaţilor se află în proprietatea acestora conform
titlului obţinut drept urmare a reconstituirii proprietăţii.
S-a mai arătat că art. 21 din Legea nr. 13/2007 stipulează în sensul că dacă terenul
necesar pentru înfiinţarea capacităţii energetice este proprietatea privată a unui terţ,
solicitantul autorizaţiei de înfiinţare are ca primă opţiune cumpărarea terenului de la
proprietar sau să urmeze procedura legală de expropriere a terenului pentru cauză de utilitate
publică cu despăgubirea proprietarului şi să obţină concesiunea terenului pe durata existenţei
capacităţii energetice.
De altfel, stâlpii reţelei electrice în cauza de faţă – linia electrică aeriană LEA 35 KV
Bîrseşti 1 Staţia Debarcader - a fost dată în folosinţă în perioada anilor 1964, moment la care

13
era în vigoare Decretul nr. 76/1950 când era necesar ca statul să dobândească în proprietate
publică respectivul bun cu respectarea dispoziţiilor legale de la aceea vreme.
A mai reţinut că neexistând un act de expropriere pentru cauză de utilitate publică care
să justifice proprietatea publică a statului, terenul în litigiu nu poate fi considerat ca
aparţinând domeniului public al statului.
Instanţa a amintit părţilor opinia împărtăşită şi de către Curtea Constituţională prin
Decizia I din 1995, în care s-a reţinut faptul că este unanim recunoscut, în practică şi doctrină,
că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, se ataşează nu numai
dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, considerentele
hotărârilor amintite anterior au intrat în putere de lucru judecat, având efect juridic faţă de
toate părţile implicate în proces, nefiind întemeiată susţinerea pârâtei cu privire la regimul
juridic al terenului afectat de reţelele electrice, în sensul că aparţin domeniului public. Instanţa
apreciază că sarcina impusă reclamanţilor de către pârâtă în a suporta devierea sau alte
modificări de amplasament este o sarcină excesivă, reclamanţii fiind puşi în situaţia în care
deşi sunt proprietarii bunului, nu beneficiază de prerogativele sale, întrucât nu pot dispune de
el şi nici nu au primit o dreaptă despăgubire. Instanţa a avut în vedere faptul că terenul în
litigiu a intrat în patrimoniul reclamanţilor în urma parcurgerii procedurii speciale prevăzută
de Legea 18/1991 privind fondul funciar şi prin contracte de vânzare cumpărare, vânzării din
acele contracte fiind proprietari tot în baza parcurgerii procedurii speciale prevăzută de Legea
18/1991.
Art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cere
în primul rând ca orice lipsire de proprietate să fie legală, principiu care implică norme de
drept intern accesibile, precise şi previzibile.
Curtea a arătat că imposibilitatea de a obţine sume de bani ca urmare a încălcării
continue a dreptului de proprietate constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor,
deci, o încălcare a dreptului de proprietate. Jurisprudenţa CEDO conform căreia dreptul
recunoscut printr-un titlu de proprietate certificat ca fiind valabil printr-o hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă constituie un bun în sensul Convenţiei.
Acest titlu de proprietate a produs în patrimoniul reclamanţilor o creanţă certă şi nu un
drept eventual. Faptul că reclamanţii deşi au purtat negocieri cu pârâta în vederea stabilirii
unei despăgubiri sau folosirii terenului conform destinaţiei stabilite prin PUD (destinaţie
locuinţe), aceste negocieri au fost fără finalitate astfel încât este rupt în continuare echilibru
just dintre apărarea dreptului de proprietate şi cerinţele interesului general. În speţă,
reclamanţii nu au un prejudiciu pur ipotetic, ci o creanţă certă, putându-se invoca protecţia
dreptului asupra bunului său actual.
Curtea, în jurisprudenţa sa constantă a reţinut că există o privare a dreptului de
proprietate care, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, este contrară art.1 din Protocolul
adiţional nr.1, nefolosinţa dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor sale în
sensul Convenţiei i-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă (Cauza Jujescu
împotriva României, Cauza Belasin împotriva României, Cauza Cohen împotriva României,
cauza Porteanu împotriva României etc).
Prin acţiunea de faţă, reclamanţii nu solicită decât o despăgubire echivalentă valorii
terenurilor folosite de pârâtă pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit de aceştia.
S-a reţinut că deşi reclamanţii au încercat o negociere încă din anul 2010 aceştia sunt
la dispoziţia exclusivă a unităţii deţinătoare, astfel că pe toată această perioadă, pârâta nu a
justificat în niciun fel abordarea acestui comportament faţă de reclamanţi. Cum dreptul
reclamanţilor nu este un drept iluzoriu, instanţa nu poate să nu intervină în a sancţiona această
atitudine procesuală a pârâtei care nu poate fi considerată de bună-credinţă. S-a avut în vedere
faptul că deşi dosarul a fost înregistrat în data de 09.02.2010, a fost amânată judecata datorită
acţiunilor pentru nulitate titlu formulate de pârâtă.
Instanţa a reţinut că pentru terenuri învecinate chiar Primăria Tg-Jiu încasează preţuri
similare cu cele reţinute în raportul şi răspunsul la obiecţiuni la raportul de expertiză efectuate

14
de expert tehnic Croitoru Speranţa, suma solicitată pentru închirierea terenurilor fiind mai
mare decât cea solicitată pentru vânzarea terenurilor (filele 92-99). Instanţa a respins
obiecţiunile formulate de pârâtă la raportul de expertiză ca nefiind întemeiate întrucât din
întregul material probator coroborat cu atitudinea pârâtei faţă de solicitările reclamanţilor se
reţine că terenul afectat de sarcini nu poate fi folosit, iar reclamanţii suferă o sarcină
exorbitantă în detrimentul dreptului lor de proprietate.
Faţă de cele arătate mai sus, în baza art.480 Cod civil, coroborat cu art.1 din
Protocolul adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.1073 şi art.998-
999 Cod civil, instanţa de fond a admis acţiunea cu precizarea ulterioară, obligând pârâta la
plata sumei de 154.134 lei către reclamanţi, reprezentând lipsa de folosinţă pe perioada
09.02.2007 – 09.02.2010 .
Văzând şi dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă, potrivit cărora cel ce cade în
pretenţii a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, pârâta a fost obligată la plata sumei
de 5300,8 lei către reclamanţi, reprezentând cheltuieli de judecată, conform chitanţelor
existente la dosar.
Împotriva sentinţei a formulat apel pârâta SC CEZ Distribuţie SA, criticând sentinţa
pentru netemeinicie şi nelegalitate .
S-a susţinut că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii,
neţinând cont de probele administrate în cauză şi legislaţia specifică.
Un prim motiv de apel a vizat împrejurarea că instanţa a respins cererea apelantei de
efectuare în cauză a unei expertize electrotehnice, probă care să stabilească ce suprafaţă de
teren este afectată de reţeaua electrică .
În dezvoltarea acestui motiv de ale s-a susţinut că expertul agricol şi-a depăşit
atribuţiile, ajungând la o suprafaţă de peste 20 de ori mai mare decât cea reală ( 15 mp ocupaţi
de stâlp), că deşi au formulat obiecţiuni, acestea au fost respinse, astfel că în opinia apelantei
un expert în specialitate electrotehnică era singurul în măsură să stabilească corect zona de
siguranţă a instalaţiei electrice.
O a doua critică a vizat cuantumul pretenţiilor, susţinând apelanta că suma stabilită
este rezultatul unui calcul eronat făcut de expert. S-a susţinut că expertul s-a raportat la
preţurile de pornire pentru licitaţiile organizate de Primăria Tg-Jiu şi că oricum expertul fiind
de specialitatea agricolă, nu putea să evalueze un teren intravilan.
O altă critică a vizat împrejurarea că instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile
art. 31 pct. 2 din Ordinul 4/2007, de asemenea nu s-a ţinut seama de Legea 23/2012, art. 44
alin. 4 , potrivit cărora terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la
data intrării în vigoare a prezentei legi sunt şi rămân în proprietatea publică a statului .
De asemenea, nu s-a ţinut seama de dispoziţiile Legii 219/1998 potrivit cărora reţelele
de distribuţie a energiei electrice sunt bunuri publice şi de dispoziţiile Legii 18/1991, potrivit
cărora aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes
public.
S-a susţinut de către apelantă că orice acte juridice încheiate cu nerespectarea acestor
prevederi sunt lovite de nulitate .
S-a mai arătat că apelanta are un drept de folosinţă gratuită asupra reţelelor de
distribuţie şi a terenurilor ocupate de acestea în baza contractului de concesiune a serviciului
de distribuţie nr. 6/2005 , încheiat cu Statul Român prin Ministerul Economiei şi Comerţului .
A susţinut apelanta că are un drept legitim şi gratuit de a folosi terenul ocupat de
instalaţiile electrice de distribuţie a energiei electrice.
S-a solicitat în concluzie admiterea apelului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre
rejudecare , în vederea administrării unui probatoriu complet.
Intimaţii reclamanţi au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca
nefondat .
Tribunalul Gorj prin decizia civilă nr.527 de la 29.11.2012 a respins ca nefondat apelul
declarat de apelanta pârâtă SC CEZ Distribuţie SA Tg-Jiu.

15
 Pentru a se pronunţa astfel Tribunalul Gorj a reţinut că prin cererea dedusă judecăţii,
reclamanţii O. M. şi D. au chemat în judecată pe pârâta SC CEZ Distribuţie SA, solicitând
obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă pentru suprafaţa de 500 mp, pentru ultimii trei ani,
respectiv februarie 2007-februarie 2010, calculul uzufructului urmând să se facă în raport de
chiria practicată pentru terenuri similare, terenul fiind ocupat de instalaţii electrice.
Dovada dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu este făcută de reclamanţi cu
titlul de proprietate nr. 13464549/23.06.2004, prin care li s-a constituit dreptul de proprietate
pentru suprafaţa totală de 2290 mp situată în Tg-Jiu, intravilanul localităţii, în T 61 parcela 88
şi T 62 parcela 37.
Privitor la susţinerile apelantei pârâte potrivit cărora terenul afectat de instalaţii
electrice face parte din domeniul public al statului, iar titlul de proprietate este lovit de
nulitate, acestea sunt nefondate, problema legalităţii titlului de proprietate fiind tranşată în
mod irevocabil prin sentinţa civilă 4357/13.05.2011 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu în dosar
4014/318/2010 , în sensul că titlul este legal emis, sentinţa fiind menţinută prin decizia nr.
2319/24.10.2011 a Tribunalului Gorj.
S-a reţinut aşadar că susţinerile apelantei potrivit cărora ar avea un drept de folosinţă
gratuit asupra ternului în litigiu sunt nefondate, reclamanţii fiind proprietarii terenului, iar în
raport de dispoziţiile art. 12 coroborate cu dispozițiile art. 14 din Legea 123 din 10 iulie 2012
- Legea energiei electrice şi a gazelor naturale , titularilor autorizaţiilor de înfiinţare şi de
licenţe li se recunoaşte: a) dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare realizării,
relocării, retehnologizării sau desfiinţării capacităţii energetice, obiect al autorizaţiei; b)
dreptul de uz pentru asigurarea funcţionării normale a capacităţii, obiect al autorizaţiei de
înfiinţare, pentru reviziile, reparaţiile şi intervenţiile necesare; c) servitutea de trecere
subterană, de suprafaţă sau aeriană pentru instalarea/desfiinţarea de reţele electrice sau alte
echipamente aferente capacităţii energetice şi pentru acces la locul de amplasare a acestora, în
condiţiile legii; d) dreptul de a obţine restrângerea sau încetarea unor activităţi care ar putea
pune în pericol persoane şi bunuri; e) dreptul de acces la utilităţile publice, însă în situaţia în
care instalaţiile electrice afectează proprietate unor peroane fizice sau juridice dreptul de uz şi
servitute nu este unul gratuit ci, titularul licenţei este obligat să plătească proprietarilor
despăgubirea cuvenită pentru pagubele produse, să degajeze terenul şi să-l repună în situaţia
anterioară, în cel mai scurt timp posibil.
Potrivit H.G. 135/2011, cuantumul rentei se stabileşte de comun acord între
proprietarul terenului şi titularul licenţei de exploatare, în caz contrar, instanţa fiind cea care
stabileşte acest cuantum al rentei .
Modul de calcul al rentei este reglementat de dispoziţiile art. 3 alin. 3 din HG
135/2011, respectiv se are în vedere nivelul chiriei minime pe metru pătrat , stabilite pentru
folosirea unui teren din aceeaşi categorie de către administraţia publică locală în a cărei rază
teritorială se află terenul şi se calculează numai pentru suprafaţa de teren ce este efectiv
ocupată pentru realizarea capacităţii electrice.
Privitor la specialitatea expertului ce trebuia numit în cauză, instanţa de apel a apreciat
că un expert agricol era competent să efectueze expertiza, în raport de obiectivele trasate de
instanţă, expertul având de rezolvat atât probleme de identificare a terenului, cât şi obiectiv de
calcul a lipsei de folosinţă.
A reţinut tribunalul că în cauză proba cu expertiză specialitatea electrotehnică nu era
necesară, întrucât litigiul nu se poartă în legătură cu instalaţii electrotehnice, ci expertului i s-a
solicitat să determine ce suprafaţă ocupă în concret stâlpul metalic de înaltă tensiune şi linia
de cabluri electrice, precum şi ce suprafaţă de teren este inutilizabilă pentru edificarea unei
construcţii, ca urmare a existenţei liniei electrice.
În obiectivele 2 şi 3 expertul răspunde în concret la solicitările instanţei, arătând că
stâlpul de înaltă tensiune ocupă efectiv suprafaţa de 15,75 mp, iar linia cablurilor electrice
afectează o lăţime de 6,50 m pe o lungime de 37,70 m , rezultând o suprafaţă totală afectată de
260,75 mp.

16
 În ceea ce priveşte stabilirea suprafeţei de teren care nu poate fi utilizată în cazul
edificării unei construcţii, expertul a avut în vedere Ordinul ANRE nr. 49/29.11.2007, care
prevede că zona de protecţie şi siguranţă aferentă capacităţilor electrice este de 3 m în orice
poziţie şi orice parte a clădirii.
În raport de aceste dispoziţii, expertul a concluzionat că zona de protecţie şi siguranţă
aferentă capacităţilor electrice este de 172,75 mp .
S-a concluzionat că suprafaţa de teren afectată de instalaţia electrică şi care nu poate fi
utilizată în cazul edificării unei construcţii pe tern este în total de 433,50 mp .
În determinarea contravalorii lipsei de folosinţă, expertul a ţinut seama de cele stabilite
în art. 3 alin. 3 din HG 135/2011, luând ca nivel al chiriei medii pe metru pătrat informaţiile
oferite de Primăria Municipul Tg-Jiu privitoare la preţurile de pornire practicate pentru
licitaţiile pentru închiriere teren pentru anii 2007-2010, preţuri stabilite prin HCL 308/2006.
Susţinerile apelantei potrivit cărora calculul făcut de expert este unul greşit sunt
nefondate, întrucât expertul s-a raportat la chiria practicată de administraţia publică locală în a
cărei rază teritorială se află terenul, iar pe de altă parte, deşi expertul a solicitat apelantei să
prezinte date din care să rezulte ce chirie plăteşte pentru alte terenuri, apelanta a comunicat
instanţei (fila 194) că nu are încheiate contracte de închiriere şi nu plăteşte chirie pentru
terenurile ocupate de instalaţii electrice, acesta fiind domeniu public al statului .
Concluzionând , reţine tribunalul că expertiza efectuată în cauză este una concludentă ,
expertul interpretând şi aplicând corect dispoziţiile legale la care se face trimitere în lucrarea
tehnică.
Susţinerea apelantei că este posibilă eliberarea unei autorizaţii de construcţie pentru
amplasarea unor clădiri la o distanţă mai mică de distanţa de siguranţă faţă de o capacitate
electrică, astfel că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să primească chiria şi pentru zona de
siguranţă, este nefondată, întrucât aşa cum se arată în Ordinul 4/2007 invocat de apelantă, o
astfel de autorizaţie se eliberează pe baza unei analize de risc, această împrejurare
presupunând că proprietarul terenului îşi asumă riscul edificării unei construcţii la o distanţă
mai mică decât distanţa legală faţă de o capacitate electrică.
Faţă de această împrejurare, este evident că dreptului de proprietate recunoscut
reclamantului i se aduce atingere, acesta neputând folosi bunul aşa cum crede de cuviinţă,
ingerinţa fiind justificată numai în măsura în care reclamantul este despăgubit pentru
îngrădirea suferită .
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta CEZ DISTRIBUŢIE SA Tg.Jiu
criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea recursului a arătat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aplicarea
greşita a legii.
În mod greşit instanţa de apel a respins cererea sa de efectuare a unei expertize
electrotehnice care să stabilească ce suprafaţa de teren este afectată de reţeaua electrica,
considerând ca aceasta nu este necesara, expertul agricol având competenta de a stabili care
este zona de protecţie şi siguranţă.
A arătat faptul că expertul agricol nu avea competenta nici să măsoare care este zona
de siguranţa a liniei electrice şi în nici un caz nu avea competenţa sa stabilească care este
suprafaţa de teren afectată de linia electrică întrucât nu se poate construi.
Singura expertiza de specialitate ce putea răspunde la aceste obiective era o expertiza
electrotehnica, expertul în această specialitate având cunoştinţele necesare de a stabili care sunt
restricţiile menţionate în Ordinul 49/2007 şi de a face un calcul corect al terenului afectat.
Mai departe, instanţa de apel stabileşte ca suprafaţa de 433,50 mp nu poate fi folosita
pentru edificarea unei construcţii, acest calcul fiind făcut corect de expertul agricol, fiind
normal să plătească lipsa de folosinţa pentru această suprafaţă, dar solicită să se observe că nu
există nici un fel de probă la dosar din care să rezulte că reclamanţii au dorit sau doresc să efectueze
o construcţie pe întreaga suprafaţă de 433,50 mp.

17
 Ori, atâta timp cât nu exista un proiect în acest sens sau un certificat de urbanism consideră
ca nu este posibil să fie obligaţi la plata lipsei de folosinţa pentru acest motiv şi în realitate,
întreg terenul ester liber (mai puţin suprafaţa ocupată de stâlpi)putând fi folosit de reclamanţi.
A depus practică în acest sens.
Greşit instanţa de apel a respins motivul de apel referitor la modalitatea de calcul a
lipsei de folosinţă, iar instanţa de fond a acordat o suma exorbitantă reprezentând lipsa de
folosinţa, mai exact 150.000 lei, suma rezultată în urma efectuării unei expertize la care nu au
fost legal citaţi, expertiza ce făcut un calcul total eronat, folosind preturi de pornire pentru
licitaţiile organizate de Primăria Tg Jiu.
De asemenea, a arătat că expertul are specialitatea agricola, iar în acest dosar a
efectuat o expertiza prin care a evaluat un teren intravilan ce are ca destinaţie construcţia de
imobile (după cum instanţa reţine). Astfel, după cum a arătat şi instanţei de fond, preţul de
cumpărare al acestui teren este de trei ori mai mic decât prejudiciul stabilit de instanţa de
judecată.
Este inadmisibil a folosi un asemenea calcul atâta timp cât acesta este un teren privat
(nu aparţine Primăriei) ce poate fi folosit în totalitate cu excepţia suprafeţei ocupate de stâlp,
adică 15,75mp, şi pe acest teren nu sunt „depozitate diverse materiale si organizare de
şantier", iar instanţa avea obligaţia să ţină cont de contracte de închiriere asemănătoare,
contracte pe care le-au depus la dosarul cauzei, de care nici instanţa de apel nu tine cont şi nu
face referire la ele.
A mai arătat că instanţa de apel a stabilit că, chiar daca exista posibilitatea efectuării
unei construcţii pe acest teren conform art.31 pct.2 din Ordinul 4/2007, acest lucru ar însemna
ca reclamanţii să-şi asume riscul în acest sens, iar acest act normativ stabileşte posibilitatea
efectuării unei analize de risc de o instituţie specializată în acest sens, care sa stabilească dacă
exista vreun risc în acest sens, nicidecum cele reţinute de instanţa de apel.
Astfel art.31 pct.2 din Ordinul 4/2007 prevede că amplasarea unor clădiri la o distanţă
mai mică decât distanţa de siguranţă reglementată faţă de o capacitate energetică se poate
face pe baza unei analize de risc, iar reclamanţii nu au făcut niciodată o solicitare în acest
sens, şi instanţa de fond s-a mulţumit cu susţinerea acestora că doresc să construiască şi nu
există o cerere a acestora în acest sens.
Singura probă ce ar putea avea relevanţă referitor la susţinerea reclamantului că doreşte
să construiască nu putea să fie decât o cerere adresata Primăriei în acest sens, un certificat de
urbanism în vederea eliberării autorizaţiei de construcţie şi nu în ultimul rând un aviz
nefavorabil emis de ei şi la dosar nu există nici unul din aceste documente.
Instanţa de apel nu a ţinut cont de actele normative invocate de recurentă.
Potrivit Legii 123/2012 privind energia electrică art.44 alin.4 „terenurile pe care se
situează reţelele electrice de distribuţie existente la data intrării in vigoare a prezentei legi, sunt
si rămân in proprietatea publică a statului.
Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor (art.2 alin.1), prevede că reţelele de distribuţie a
energiei electrice sunt bunuri publice.
Legea 18/1991 privind fondul funciar (art.5), prevede ca aparţin domeniului public terenurile
pe care sunt amplasate construcţii de interes public. Pe de alta parte, Legea 18/1991 art.5 alin (2)
prevede expres natura juridică a terenurilor ce fac parte din domeniul public, în sensul ca
acestea sunt insesizabile, imprescriptibile, inalienabile, orice acte juridice încheiate cu
nerespectarea acestor prevederi fiind lovite de nulitate.
În plus, pentru a statua pe deplin regimul juridic al terenurilor ocupate de instalaţiile
energetice, recurenta este beneficiara a contractului de concesiune a serviciului de distribuţie a
energiei electrice nr.6/2005 încheiat de Statul roman prin Ministerul Economiei si Comerţului,
iar contractul în cauză, conform prevederilor de la art.2 pct.2.2 garantează societăţii recurente
în calitate de concesionar dreptul de folosinţă gratuită asupra reţelelor de distribuţie şi a
terenurilor ocupate de acestea, inclusiv asupra terenurilor proprietate publica a statului.

18
 În atare condiţii societatea recurentă are un drept legitim şi gratuit de a folosi terenul
ocupat de instalaţiile energetice de distribuţie a energiei electrice, garantat de stat si
Constituţie, dobândit şi înscris chiar prin contractul de concesiune la care au făcut trimitere.
Mai mult, în speţă, conform prevederilor HG nr.627/2000 si HG nr. 1342/2001,
societatea recurentă în calitate de prestator al serviciului public de distribuire a energiei electrice
a primit de la Statul român în administrare gratuită terenul ocupat de instalaţiile electrice, astfel
că dreptul de proprietate al reclamantului trebuia apreciat potrivit prevederilor art.481 Cod civil,
în care se arată că „proprietatea este dreptul care îl are cineva de a se bucura şi dispune de un
lucru în mod exclusiv şi absolut, însa în limitele determinate de lege", în speţă cele ale Legii
fondului funciar si ale Legii 13/2007.
Faţă de aceste aspecte, a arătat că sentinţa recurată este nelegală şi a solicitat admiterea
recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond în vederea
administrării unui probatoriu corect, atât din punct de vedere tehnic, cât si al stabilirii lipsei de
folosinţă.
Prin întâmpinare, intimaţii reclamanţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi
menţinerea deciziei ca legală şi temeinică.
Recursul este nefondat.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor invocate şi apărărilor formulate,
Curtea constată că în cauză nu subzistă motive de casare sau modificare din cele expres şi
limitativ prevăzute de lege.
Astfel, nu sunt întemeiate criticile recurentei cu privire la modul greşit în care instanţa
de apel a respins cererea acesteia de efectuare a unei expertize electrotehnice care să stabilească
ce suprafaţă de teren este afectată de reţeaua electrică, expertul agricol având competenţa de a
stabili care este zona de protecţie şi siguranţă, în condiţiile în care instanţa a apreciat judicios
că această probă solicitată nu este concludentă şi utilă în cauză.
Chiar dacă prin mai multe decizii Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra
constituţionalităţii Legii energiei electrice nr.13/2007, nu se poate reţine că instanţa de apel a
făcut o aplicare greşită a legii , pentru a se constata incidenţa în speţă a motivului de recurs
întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Este adevărat că, potrivit art. 41 alin. 4 din Legea nr. 13/2007 „Terenurile pe care se
situează reţelele electrice de distribuţie existente la intrarea în vigoare a prezentei legi, sunt
şi rămân în proprietatea publică a statului”, dar în cauză, recurenta a primit, potrivit HG nr.
627/2000 şi HG nr. 1342/2001, în calitate de prestator al serviciului public de distribuire a
energiei electrice, în administrare gratuită terenul ocupat de instalaţiile electrice, or instanţa a
apreciat judicios că terenul ocupat de stâlpii ce fac parte din reţelele electrice nu a intrat în
proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil pentru a se putea transmite dreptul de
folosinţă gratuită concesionarului.
Deşi legea reglementează regimul juridic al terenurilor pe care se situează reţelele
electrice de transport şi distribuţie existente la intrarea în vigoare a legii, care sunt şi rămân în
proprietatea publică a statului, conform art. 35 alin. 3 şi art. 41 alin. 4 din lege, cu excepţia
celor ”pentru care operatorul de transport şi de sistem a dobândit dreptul de proprietate, în
condiţiile legii”, în cauză, după cum s-a amintit , în lipsa unui titlu valabil nu se putea
transmite dreptul de folosinţă gratuită concesionarului.
De aceea se reţine că lipsa de folosinţă a terenului a fost evaluată corect de către
instanţe, pornindu-se de la lipsa unui titlu valabil care să justifice transmiterea folosinţei, aşa
încât, chiar dacă recurenta a dobândit un drept uz şi de servitute legală, principiul egalităţii în
faţa legii, fără privilegii şi discriminări, impune acordarea unui echivalent bănesc pentru a nu
a se crea o situaţia de discriminare, care să fie justificată obiectiv şi rezonabil.
Principiul egalităţii şi nediscriminării este încălcat atunci când se aplică un tratament
diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există
o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite, iar această
argumentaţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a CEDO, privind aplicarea

19
art.14 din Convenţie şi a Protocolului nr.12 din Convenţie, lista cuprinsă la art.14 având un
caracter indicativ, şi nu restrictiv.
În acest sens, instanţele au constatat că intimaţii reclamanţi sunt îndreptăţiţi la un
echivalent bănesc pentru lipsa de folosinţă a terenului proprietatea acestora, astfel că nu sunt
întemeiate nici criticile care privesc evaluarea exagerată a lipsei de folosinţă a terenului, fiind
avute în vedere preţurile pentru terenuri aflate în aceiaşi zonă intravilan şi nici faptul că nu a
fost citată recurenta, în condiţiile în care expertul a făcut dovada înştiinţării părţilor(fila 176
dosar fond) şi chiar au fost formulate obiecţiuni în cauză, cu privire la care expertul a răspuns.
Cu atât mai mult, Curtea Constituţională în jurisprudenţa se constantă (decizia nr.
986/12.07.2011) a statuat “ că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, conţinutul şi
limitele acestui drept fiind stabilite de lege potrivit art. 44 alin.1 teza finală din Constituţie.
Instituirea dreptului de uz şi servitute asupra proprietăţii afectate de capacităţi
energetice reprezintă astfel de limitări, justificate de faptul că pe această cale se asigură
valorificarea fondului energetic - bun public de interes naţional.
Exercitarea dreptului prevăzut de art. 16 alin.5 din Legea energiei electrice nr. 13/2007
asupra proprietăţii afectate de capacităţi energetice este dat de un interes major de ordin
general şi , ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească condiţiile exercitării
atributelor dreptului de proprietate, în acceptarea principiului conferit de Constituţie, în aşa fel
încât să nu vină în coliziune cu interesul general sau cu interesul particular legitim al altor
subiecte de drept instituind, astfel nişte limite rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept
subiectiv garantat”.
„Curtea a mai reţinut că cele două categorii de titulari ai dreptului de proprietate
privată, şi anume cei pe ale căror trenuri existau deja capacităţi energetice, respectiv cei pe ale
căror terenuri urmau să se realizeze capacităţi energetice după intrarea în vigoare a Legii nr.
13/2007, se diferenţiază prin momentul obiectiv al realizării acelor capacităţile energetice, în
raport cu data intrării în vigoare a legii reglementează dreptul la indemnizaţii şi la
despăgubiri. Legea nr.13/2007 are în vedere capacităţile energetice realizate după intrarea în
vigoare şi nu se referă la cele deja realizate la momentul intrării ei în vigoare în condiţii aparte
în timp şi într-un alt cadru legislativ, astfel că titularilor dreptului de proprietate privată asupra
terenurilor afectate de capacităţi energetice, li se aplică un tratament diferenţiat” (a se vedea
decizia nr. 324/23.03.2010 a Curţii Constituţionale care a statuat în acelaşi mod).
De asemenea, prin decizia nr. 878/10.07.2008 Curtea Constituţională a reţinut „Chiar
dacă prin instituirea dreptului de uz şi servitute titularul dreptului de proprietate suferă o
îngrădire în exercitarea atributelor dreptului său de proprietate, având în vedere că pe această
cale se asigură valorificarea fondului energetic – bun public de interes naţional, reglementarea
legală în sine nu relevă nici o contradicţie cu art. 44 alin. 3 din Constituţie, referitor la
expropriere.
Astfel, exercitarea dreptului de uz şi de servitute asupra proprietăţii afectate de
capacităţi energetice cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora, deşi are ca efect
lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile imobiliare, nu se traduce într-o expropriere
formală şi nici într-o expropriere de fapt.
In acelaşi sens, cu cele expuse, este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, ca de exemplu: cauza ”Spporrong şi Lonuroth împotriva Suediei” 1982, în care
aceasta a statuat că „întrucât autorităţile nu au trecut la exproprierea imobilelor
petiţionarilor, aceştia puteau să îşi folosească bunurile , să le vândă, să le lase moştenire, să
le doneze sau să le ipotecheze. Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate asimila situaţia cu o
expropriere în fapt, deoarece chiar dacă dreptul de proprietate a pierdut în substanţă, el nu a
dispărut”.
In cauză, nu s-a pus problema unor asemenea exproprieri şi nu se poate reţine nici
incidenţa art. 304 pct. 8 C. pr. civ., respectiv că „instanţa, interpretând greşit actul juridic
dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”,

20
criticile invocate neputându-se încadra în acest motiv de recurs, în condiţiile în care instanţele
s-au pronunţat în limitele învestirii asupra raporturilor juridice dintre părţi.
A rezultat de asemenea, că intimaţii reclamanţi au solicitat Primăriei Târgu Jiu atât
eliberarea certificatului de urbanism nr.847,848/25.05.2009(filele 32-35 dosar fond),respectiv
nr.15/12.01.20121 în vederea eliberării autorizaţiei de construcţie, cât şi avizul de
amplasament(filele 37-42 dosar recurs), iar problema legalităţii titlului de proprietate a fost
tranşată în mod irevocabil prin sentinţa civilă 4357/13.05.2011 pronunţată de Judecătoria Tg-
Jiu în dosar 4014/318/2010 , în sensul că titlul este legal emis, sentinţa fiind menţinută prin
decizia nr. 2319/24.10.2011 a Tribunalului Gorj.
Nici celelalte critici nu sunt întemeiate şi nici nu se circumscriu ipotezelor avute în
vedere de legiuitor în art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, aşa încât, în temeiul art. 312 Cod
procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat. (Decizia nr. 2107/20107 Martie 2013-
secţia I civilă, rezumat judecător Lungu Marian)

3. Mandatul de reprezentare. Răspunderea civilă delictuală.

“Răspunsul la această dilemă juridică există în dosar şi chiar în absenţa fizică din
proces, în faţa tribunalului, instanţa trebuia să constate că titulara demersului juridic îi
reprezintă în instanţă pe cei ce se consideră păgubiţi, neinvocând drepturi proprii, distincte
de ale celor ce sunt membrii săi. Astfel, prin cererea formulată la 30. 05. 2007, cea în care
sunt menţionaţi - cu nume şi prenume - sinistraţii din satul S –cei care compun asociaţia care
a promovat acţiunea - se precizează că asociaţia îi reprezintă (sub sintagma „în ceea ce
priveşte membrii asociaţiei pentru care asociaţia are reprezentativitate în prezenta cauză)”.
Precizarea acţiunii de la fil. 115 (acelaşi dosar) reia numele şi prenumele membrilor
asociaţiei, inclusiv domiciliul fiecăruia şi descrie imobilele prejudiciate şi indică estimativ
valoarea prejudiciului pentru fiecare membru al asociaţiei.
Pe de altă parte, mandatul de reprezentare rezultă în mod expres din documentul de la
filele 74-76 „Statutul Asociaţiei S…din satul S…”, unde un număr de 26 de persoane dintre
cele 37 ce figurează în precizarea acţiunii reprezintă membrii fondatori ai asociaţiei, aşadar,
cel puţin pentru aceste persoane, nu se punea nici o problemă de reprezentare care să pună
în discuţie excepţia legitimităţii procesuale, astfel că instanţa nu avea decât să verifice dacă
ceilalţi reclamanţi ale căror nume şi semnături lipsesc din înscrisul de la fil. 77 s-au înscris
în asociaţie şi solicita dovada în acest sens sau dacă au dat mandat de reprezentare
asociaţiei şi de asemenea, solicita dovada în acest sens”.

Prin sentinţa civilă nr. 104 din 25 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Gorj instanţa a
respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâte, a respins ca nefondată
acţiunea formulată de Asociaţia ,, S.din satul S. ,, împotriva pârâtelor Sucursala Minieră P.,
SC Complexul Energetic C.SA, S.N.L.O, Ministerul Economiei şi Comerţului şi a respins şi
cererea de chemare în garanţie formulată de SC Complexul Energetic C.SA împotriva
chematelor în garanţie Consiliul Judeţean G., Primăria R. de A., Prefectura G., SNLO şi
Ministerul Economiei şi Comerţului.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat apel, iar prin decizia nr.379 din 26
noiembrie 2008, Curtea de Apel Craiova a admis apelul şi a anulat sentinţa, trimiţând cauza
spre soluţionare în primă instanţă la Judecătoria N., judeţul G.
Instanţa de casare a reţinut că în situaţia în care reclamantul formulează un capăt de
cerere principal şi unul sau mai multe capete de cerere accesorii, competenţa de soluţionare
este determinată de capătul principal de acţiune.
Că, în raport de capătul principal din acţiunea introductivă, respectiv obligaţia de a
face, competenţa de soluţionare a acţiunii aparţine Judecătoriei N, în conformitate cu
dispoziţiile art. 1 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă.

21
 Că, competenţa de soluţionare în primă instanţă aparţine acestei judecătorii, faţă de
precizarea de acţiune depusă în dosarul Tribunalului G la fila 236, prin care reclamanta arată
în mod expres că înţelege să se judece cu pârâţii numai pentru obligaţie de a face, renunţând
la celelalte capete de cerere.
Împotriva aceste decizii reclamanta şi pârâta au formulat recurs, iar prin decizia nr.
6551 din 11 iunie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursurile ca nefondate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei N la data de 26.10.2009 sub nr. dosar
2081/267/2009.
Prin încheierea de şedinţă din data de 31 martie 2010 a fost respinsă excepţia invocată
de pârâta Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, iar prin încheierea de
şedinţă din data s-a dispus introducerea în cauză şi citate în calitate de pârâte a Primăriei R de
A , Consiliului Judeţean G şi Prefecturii G .
Raportul de expertiză geologică solicitat, a fost depus la dosar la data de 05.07.2010,
prin Serviciul Registratură al acestei instanţe.
Împotriva acestui raport, reclamanta, prin reprezentat a formulat obiecţiuni, pe care
instanţa le-a încuviinţat, experţii răspunzând la acestea pentru termenul din 11.11.2010 .
Prin sentinţa civilă nr. 1730 din data de 06.12.2010 pronunţată de Judecătoria Novaci
în dosarul nr. 2081/267/2009 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive
invocată de pârâta Ministerul Economiei şi Comerţului.
A fost respins ca nefondată acţiunea formulată de Asociaţia în contradictoriu cu
pârâtele Sucursala Minieră P , SC Complexul Energetic C SA , S.N.L.O , Ministerul
Economiei şi Comerţului.
Împotriva sentinţei a formulat apel reclamanta Asociaţia iar prin decizia civilă nr. 101
din 10.03.2011 pronunţată de Tribunal a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual active
a reclamantei, excepţie invocată de intimata pârâtă Complexul Energetic C. A fost admis
apelul formulat de apelanta reclamantă, a fost desfiinţată sentinţa cauza fiind trimisă spre
rejudecare.
A reţinut instanţa de apel că în cauză cadrul procesual nu a fost corect stabilit,
impunându-se ca reclamanta să precizeze în ce calitate stă în proces, respectiv de titular al
drepturilor procesuale afirmate sau în calitate de mandatar a celor 37de persoane indicate la
fila 112, în caz afirmativ trebuiau citate aceste persoane cu menţiunea de a preciza dacă
înţeleg să stea în justiţie în calitate de reclamante în litigiu dedus judecăţii, temeinicia acţiunii
urmând să se stabilească în raport de drepturile afirmate de aceste persoane .
Împotriva deciziei au formulat recurs pârâţii Complexul Energetic C, SNLO iar prin
decizia civilă nr.1094 din 8.07.2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova a fost admis
recursul, casată decizia , cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului G .
A reţinut instanţa de recurs că apelul fiind o cale devolutivă de atac, instanţa de apel
avea posibilitatea de a lămuri calitatea în care reclamanta Asociaţia Sinistraţii din satul Seciuri
stă în proces iar după rezolvarea acestei probleme să se fi procedat la soluţionarea excepţiei
lipsei calităţii procesual active a reclamantei .
Cauza a fost înregistră pe rolul Tribunalului G sub nr…./2009* iar prin decizia civilă
nr.398 din 24.10.2011a fost respins apelul ca nefondat .
A reţinut instanţa de apel, în rejudecare , că reclamanta nu are calitate procesuală
activă pentru promovarea acţiunii , aceasta nefiind titulara drepturilor ce fac obiectul judecăţii
şi nu poate culege folosul practic urmărit.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie, conform dispoziţiilor art.304 pct.6 şi 9 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.3344 din 9.03.2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova a fost
admis recursul, modificată decizia civilă atacată , în sensul că a fost admis apelul declarat de
apelanta reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1730 din 6.12.2010 pronunţată de
Judecătoria N în dosar nr. 2081/267/2009, a fost desfiinţată sentinţa , cauza fiind trimisă spre
rejudecare la Judecătoria N.

22
 A reţinut instanţa de recurs că instanţa de fond nu a stabilit corect cadrul juridic, în
raport de părţile acestui litigiu, astfel cum s-a invocat şi prin cererea formulată de reclamantă
existentă la fila 112 din dosarul nr… 2007 şi pentru a nu priva părţile de un grad de
jurisdicţie, constatând totodată că omisiunea de stabilire a cadrului juridic dedus judecăţii în
privinţa părţilor, echivalează cu necercetarea în totalitate a fondului cauzei, Curtea urmează să
facă şi aplicarea dispoziţiilor art.297 alin. 1 Cod procedură civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei N sub nr… /2009** , iar prin sentinţa
civilă nr. 899 din 13.06.2011 a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanta Asociaţia
„S…din satul S…”, împotriva pârâtelor reţinând că reclamanta a fost citată pentru a se
prezenta la proces prin reprezentant, şi a indica numele şi domiciliul persoanelor afectate
pentru a putea fi introduse în cauză, conform îndrumărilor deciziei de casare, iar
reprezentanţii asociaţiei reclamante nu s-au prezentat la proces, nici nu au depus alte cereri la
dosar, deşi au fost legal citaţi pentru termenele de judecată din data de 30 mai 2012,
procedura de citare fiind legal îndeplinită, astfel cum rezultă din Procesul-verbal privind
dovada de îndeplinire a procedurii de citare conform Legii 202/ 20123, aflată la dosar, fila 8.
Pentru termenul de judecată din data de 13.06.2012, reclamanta a fost citată cu
menţiunea dacă mai stăruie în soluţionarea acţiunii, avându-se în vedere durata mare de timp
în care s-a desfăşurat judecarea cauzei, însă deşi procedura de citare a fost din nou îndeplinită,
fiind semnată chiar de Preşedintele asociaţiei, dl C.C. (f.22), acesta nu s-a prezentat la proces.
Pentru considerentele expuse, neputându-se stabili corect cadrul juridic al litigiului,
conform deciziei de casare, acţiunea a fost respinsă.
Împotriva sentinţei a formulat apel Asociaţia Sinistraţilor din satul Seciuri, criticând
sentinţa pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând în esenţă, admiterea apelului,
desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, introducerea în
cauză şi citarea persoanelor indicate la fila 112 din dosarul nr. …/2007 , iar după stabilirea
cadrului procesual dedus judecăţii, să se administreze probele necesare pentru judecarea
cauzei pe fond.
În subsidiar, s-a solicitat ca, dacă toate părţile din proces îşi dau acordul pentru
admiterea cererii de intervenţie în interes propriu a membrilor asociaţiei sinistraţilor din satul
Seciuri la instanţa de apel, să se admită apelul, să se anuleze hotărârea şi să se judece procesul
pe fond.
În motivarea apelului, a fost reluată stare de fapt redată în acţiunea iniţială, precum şi
apărările formulate de părţi pe parcursul dosarului. De asemenea, s-a făcut trimitere la
expertizele efectuate în cauză şi s-a făcut aprecieri cu privire la soluţiile pronunţate de
instanţele de judecată până în acest moment.
Privitor la sentinţa nr. 899/13.06.2012 ce face obiectul prezentului apel, a susţinut
apelanta că sentinţa nu este motivată pe fondul cauzei, apreciind că în măsura în care instanţa
ar fi reţinut că, cadrul procesual nu este clar, avea posibilitatea să suspende judecata cauzei în
condiţiile art.155 ind.1 Cod procedură civilă, arătând, totodată, prin încheiere, ce obligaţii nu
au fost respectate.
A susţinut apelanta că prin decizia de casare s-a stabilit că titulari ai dreptului solicitate
prin acţiune sunt membrii asociaţiei iar prin respingerea acţiunii pe fond pentru o presupusă
culpă a asociaţiei a fost afectat dreptul membrilor asociaţiei.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului G ca recurs iar prin încheierea din
18.10.2012, s-a procedat la calificarea căii de atac, instanţa reţinând că apelul este calea de
atac susceptibilă în cauză, motivat de obiectul cauzei, obligaţie de a face şi pretenţii care
depăşesc 100.000 lei, dar şi de împrejurarea că, în ciclurile anterioare parcurse de dosar,
sentinţa de instanţei de fond a fost atacată cu apel şi recurs
Prin decizia civilă nr. 471 din data de 01 noiembrie 2012, Tribunalul G, în dosar nr….
/2009**, a respins ca nefondat apelul formulat de Asociaţia “S…din satul S…”, împotriva
sentinţei civile nr.899/13.06.2012 pronunţată de Judecătoria Novaci în dosarul nr.
2081/267/2009**, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi reţinând că potrivit deciziei civile

23
nr.3344/09.03.2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, instanţa de control judiciar a
reţinut că în cauză era necesară stabilirea cadrului procesual dedus judecăţii, reclamanta
urmând să precizeze dacă înţelege să acţioneze în calitatea de mandatară acelor 37 de
persoane indicate la fila 112, iar în caz afirmativ, acestea trebuiau citate cu menţiunea de a
preciza dacă înţeleg să stea în justiţie în calitate de reclamante în litigiul dedus judecăţii, astfel
încât, judecata să se realizeze în raport de drepturile afirmate de acestea persoane.
La instanţa de fond, cauza a avut trei termen de judecată pentru când procedura de
citare cu părţile a fost legal îndeplinită, la niciunul din aceste termene, reclamanta nefiind
reprezentată în instanţă de preşedinte sau de o altă persoană.
La termenul din 30.05.2012 instanţa de fond a procedat la citarea reclamantei cu
menţiunea dacă mai stăruie în soluţionarea acţiunii, însă reclamanta nu a dat curs solicitării
instanţei, neprezentându-se în instanţă şi nici nu a depus la dosarul cauzei vreo cerere care să
arate în ce calitate înţelege să stea în justiţie în prezenta cauză în raport de decizia de casare.
Susţinerea apelantei că, instanţa de fond avea obligaţia să citeze în cauză persoanele
fizice indicate în tabelul depus la fila 112 din dosarul nr. …2007 şi să judece cauza în raport
de drepturile patrimoniale pretinse de acestea, este nefondată, întrucât ca o expresie a
principiului disponibilităţii reclamantului îi revine sarcina de a stabili cadrul procesual prin
acţiunea dedusă judecăţii, astfel că aceasta avea obligaţia de a indica calitatea în care stă în
proces, respectiv dacă acţiona în calitate de titulară a drepturilor patrimoniale pretinse sau în
calitate de mandatară a persoanelor fizice, membre ale asociaţiei, ale căror gospodării au fost
afectate de alunecările de teren din data de 05.05.2006 .
Dispoziţiile art.129 Cod procedură civilă, în raport decare instanţei i-ar fi revenit
obligativitatea de a pune în discuţia părţilor lămurirea cadrului procesual dedus judecăţii nu
dau posibilitatea instanţei de a introduce din oficiu părţi în proces, aşa cum susţine apelanta.
Reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-şi preciza calitatea , deşi în rejudecare
instanţa de fond a acordat trei termen de judecată , astfel că în mod corect prima instanţă a
reţinut că reclamanta Asociaţia Sinistraţii din satul Seciuri pretinde repararea unor drepturi
patrimoniale al căror titulară nu este , astfel că nu are calitate procesuală activă în cauză.
De menţionat că şi instanţa de apel a solicitat apelantei reclamantei la termenul din
18.10.2012 să precizeze calitatea în care stă în proces şi, în situaţia în care acţionează ca
mandatar al unor persoane fizice , să indice persoanele în numele cărora acţionează, obligaţie
pe care nu şi-a îndeplinit-o. Simpla trimitere la tabelul depus la fila 112 neechivalând cu o
precizare a acţiunii în înţelesul art.112 coroborat cu art. 132 Cod procedură civilă.
De asemenea, tabelul nominal depus la dosarul de apel (filele 50-52) nu echivalează cu
stabilirea cadrului procesual prin indicarea persoanelor care au calitate de intimaţi în dosar,
acest înscris, aşa acum rezultă şi din preambulul său, fiind un tabel cu membrii asociaţiei care
solicită declararea apelului împotriva sentinţei 899/2012 şi care îl mandatează pe avocat M.I.
să reprezinte Asociaţia şi îl împuternicesc pe preşedintele asociaţiei să negocieze onorariul de
succes cu apărătorul.
A reţinut tribunalul că, în măsura în care reclamanta acţiona în calitate de mandatar al
unor persoane fizice, aceasta trebuia să depună în faţa instanţei de fond o precizare din care să
rezulte în mod neîndoielnic această calitate, să indice persoanele pentru care acţionează, iar
acestea să precizeze, în concret, ce bunuri le-au fost degradate în urma evenimentului din data
de 05.05.2006, să depună acte de proprietate pentru aceste bunuri. În urma acestei precizări,
persoanele fizice respective dobândeau calitatea de reclamante în cauză , în măsura în care îşi
manifestau această intenţie şi, în raport cu acestea , instanţa putea să soluţioneze fondul
cauzei.
Cum la dosarul cauzei, apelanta nu a depus o astfel de precizare, a reţinut tribunalul că
aceasta nu are legitimitate procesuală activă în cauză şi, în mod corect instanţa de fond a
respins acţiunea.
În ceea ce priveşte susţinerea apelantei de a se admite în apel cererea de intervenţie în
interes propriu formulată de membrii asociaţiei, instanţa a constatat că în această fază

24
procesual nu a fost formulată o astfel de cerere, în raport de dispoziţiile art. 50 Cod procedură
civilă raportat la art. 112 Cod procedură civilă cererea de intervenţie trebuind să fie formulată
în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată .
Susţinerea apelantei că instanţa de fond trebuia să procedeze la suspendarea cauzei în
condiţiile art.1551 Cod procedură civilă este nefondată , dispoziţiile art. 1551 Cod procedură
civilă îşi găsesc aplicabilitate numai în situaţia în care desfăşurarea normală a procesului este
împiedicată din vina părţii reclamante ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor prevăzute de lege
ori stabilite în cursul judecării cauzei . În schimb problema stabilirii cadrului procesual îi
incumbă în exclusivitate reclamantei care avea obligaţia şi interesul de a lămuri această
problemă . Cum legitimitatea procesual activă este un aspect ce trebuie clarificat cu precădere
şi cum reclamantei i s-au dat mai multe termene de judecată în acest sens, în mod corect
instanţa a soluţionat cauza şi nu a procedat la suspendarea ei.
Aşa cum tribunalul a mai arătat anterior problema cadrului procesual dedus judecăţii
nu a fost pusă în discuţie pentru prima dată în rejudecare pentru a se putea susţine că ar fi fost
un element surpriză , ci prin deciziile civile nr. 101 din 10.03.2011 şi nr. 398 din 24.10.2011
pronunţate de Tribunalul Gorj, ca instanţă de apel şi prin deciziile civile nr. 1094/08.07.2011
şi nr. 3344/2012 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, ca instanţă de recurs, instanţele au
reţinut că reclamanta trebuie să arate în ce calitate stă în proces , astfel esenţial în soluţionarea
cauzei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamantă ASOCIATIA “S din satul S”,
criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a arătat că, în fapt prin acţiunea civilă
formulată pe rolul Tribunalului G-secţia Civilă şi înregistrata sub nr… /2007 Asociaţia …. a
chemat în judecată pârâtele Sucursala Minieră P. SC Complexul Energetic C., Societatea
Naţională a Lignitului O., Ministerul Economiei şi Comerţului solicitând ca prin sentinţa ce se
va pronunţa acestea să fie obligate la reconstrucţia caselor afectate de alunecările de teren sau
la plata în echivalent a contravalorii acestora la piaţa despăgubirilor aferente lipsei de
folosinţă a terenurilor afectate de alunecările de teren,a contravalorii culturilor distruse de
alunecările de teren şi a cheltuielilor de judecată.
In motivare menţionează că, în noaptea de 4 spre 5 mai 2006 în comuna R. de A., satul
S. a avut loc o alunecare de teren ce a determinat afectarea în mod iremediabil a mai multor
gospodării necesitând strămutarea unei părţi dintre locuitori în alte zone ale judeţului.
A mai arătat că alunecările de teren au fost determinate de modalitatea defectuoasă de
exploatare a cărbunelui de către pârâtă Sucursala Minieră P. ce aparţine de S.C. Complexul
Energetic C. SA,cu atât mai mult cu cât pe data de 2 mai 2006 aceasta a executat un canal
scurt de drenare dintr-un lac aflat la un nivel superior satului dând drumul apei în mod
necontrolat,ceea ce a declanşa alunecările de teren.
Ulterior, şi-au precizat acţiunea în sensul că solicită să se judece cu pârâtele numai
pentru obligaţia de a face, respectiv obligaţia de a reconstrui casele distruse pe un
amplasament nou achiziţionat de către pârâte, la propunerea membrilor asociaţiei afectaţi de
alunecările de teren, renunţând la capetele de cerere privind obligarea pârâtelor la plata în
echivalent a caselor distruse, la plata despăgubirilor aferente lipsei de folosinţă a terenurilor
agricole şi plata contravalorii culturilor distruse.
Pentru dovedirea susţinerilor au depus la dosar raportul de expertiză extrajudiciar
întocmit de expert O. A., adresa nr. 230 din 14.03.2005, nr.1351 din 20.07.1999 nr.982 din
31.03.1999, procesul verbal nr.2070 din 06.06.2006,procesul verbal din 11.03.2007, publicaţii
în Ziarul Impact, adeverinţe de salariu,cupoane de pensie,adeverinţe privind veniturile
agricole ale membrii: asociaţiei,solicitând efectuarea unor expertize de specialitate în
domeniul construcţiilor şi al geologiei care au fost încuviinţate fiind numiţi ca experţi Stanică
Ion şi Rădulescu Gheorghe.
Au arătat că, prin sentinţa civilă nr. 104 din 25 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul G
instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâte, a respins ca
nefondată acţiunea formulată de Asociaţia ,, S din satul S ,,

25
 Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat apel, iar prin decizia nr.379 din 26
noiembrie 2008, Curtea de Apel Craiova a admis apelul şi a anulat sentinţa, trimiţând cauza
spre soluţionare în primă instanţă la Judecătoria N, reţinând că în situaţia în care reclamantul
formulează, un capăt de cerere principal şi unul sau mai multe capete de cerere accesorii,
competenţa de soluţionare este determinată de capătul principal de acţiune.
A reţinut instanţa de apel că în cauză cadrul procesual nu a fost corect stabilit,
impunându-se ca reclamanta să precizeze în ce calitate stă în proces, respectiv de titular al
drepturilor procesuale afirmate sau în calitate de mandatar a celor 37 de persoane indicate la
fila 112,în caz afirmativ trebuiau citate aceste persoane cu menţiunea de a preciza dacă
înţeleg să stea în justiţie în calitate de reclamante în litigiu dedus judecăţii,temeinicia acţiunii
urmând să se stabilească în raport de drepturile afirmate de aceste persoane.
Dispoziţiile art.129 Cod procedură civilă, în raport decare instanţei i-ar fi revenit
obligativitatea de a pune în discuţia părţilor lămurirea cadrului procesual dedus judecăţii nu
dau posibilitatea instanţei de a introduce din oficiu părţi în proces, aşa cum susţine apelanta.
Instanţa de judecată nu se poate substitui părţilor şi nu poate proceda la îndreptarea
unor acţiuni defectuos formulate, aşa cum este cazul în prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât
reclamanta a avut asigurată apărare calificată pe întreg parcursul dosarului. Rolul activ al
judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii
ale procesului civil : al disponibilităţii şi contradictorialităţii , tocmai în respectarea acestui
echilibru judecătorul nu are posibilitatea de a se substituii părţii în invocarea unor apărări sau
administrarea de probe ori , aşa cum este cazul în prezenta cauză, de a îndrepta neregulile
acţiunii
A precizat că, Asociaţia nu a avut cunoştinţă de termenele de judecată din 30 mai 2012
şi 13.06.2012, procedura de citare fiind viciată potrivit art.89 alin.(l) Cod procedură civilă,
citaţia, sub pedeapsa nulităţii, trebuia înmânată părţii cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de
judecată, părţi în proces fiind - Asociaţia “S din satul S”, reprezentată prin preşedinte C.C. şi
membrii asociaţiei ce trebuiau introduşi în cauză, potrivit deciziei nr. 3334/2012 a Curţii de
Apel Craiova, numele şi prenumele membrilor asociaţiei fiind precizate la fila VI din dosarul
nr…/2007, aspect precizat în ultimele două aliniate pag.5.
Sentinţa civilă nr.899/13 iunie 2012 a Judecătoriei N s-a pronunţat în contradictoriu cu
societatea nou înfiinţată S.C Complexul Energetic O dar această societate nu fusese
conceptată în cauză şi nici părţile potrivnice nu au fost înştiinţate că în locul pârâtelor S.C.
Complexul Energetic CS.A, Sucursala Minieră P şi S.N.L O S.A va fi introdusă ca pârâtă
societatea nou înfiinţată.
Consideră că, s-a apreciat incorect de către instanţă că nu s-a putut stabili corect cadrul
juridic al litigiului, conform îndrumărilor date prin decizia de casare, din culpa reclamantei
Asociaţia "S din satul S"care nu s-a prezentat la proces şi nu a indicat numele şi domiciliul
persoanelor afectate pentru a fi introduse în cauză. De asemenea, instanţa a respins acţiunea
pe fond fără să cerceteze fondul cauzei şi evident fără să-şi motiveze în nici un fel soluţia pe
fondul cauzei.
In speţa dedusă judecăţii, dacă instanţa a ajuns la concluzia ca desfăşurarea normală a
procesului este împiedicată din vina parţii reclamante, prin neîndeplinirea obligaţiei de a se
prezenta în instanţa şi a comunica numele şi domiciliul membrilor asociaţiei, pentru a fi
introduşi in cauză, avea posibilitatea legală să suspende judecata în conformitate cu
dispoziţiile art.15 ind. 1 alin.1 Cod procedură civilă, arătând prin încheiere care anume
obligaţii nu au fost respectate, judecata urmând a se relua la cererea părţii dacă obligaţiile
instituite în sarcina acesteia au fost îndeplinite.
A mai arătat că, pentru motivele de netemeinicie şi nelegalitate prezentat la pct. 1-5
din acest apel, se impune admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei civile nr. 899 din
13.06.2011 pronunţată de Judecătoriei N sub nr. …./2009**, să se trimită cauza spre
rejudecare la Judecătoria N, pentru îndeplinirea procedurii de citare a Asociaţiei "S din satul S
i", introducerea în cauză a S.C Complexul Energetic O S.A în locul pârâtelor : Complexul
Energetic C S.A, Sucursala M P , S.N.L O S.A şi citarea societăţii nou înfiinţate la sediul din
26
oraş T i, str. Uzinei,nr.1, jud. G , introducerea în cauză şi citarea membrilor asociaţiei
nominalizaţi la fila 112 din dosarul nr.3617/95/2007, iar după stabilirea cadrului procesual
dedus judecăţii să se administreze probele necesare soluţionării pe fond a cauzei."
S-a reţinut de către instanţa de apel că îndrumările date prin decizia de casare
nr.3344/09.03.2012, pronunţată de Curtea de Apei Craiova, nu trebuie înţelese în sensul că
instanţa avea obligaţia de a introduce din oficiu în cauză cetăţenii ce figurau în tabelul de la
fila 112 din dosar 3617/95/2007, ci de a solicita reclamantei în ce calitate stă în proces, iar în
raport de această precizare să stabilească cadrul procesual .
A apreciat că decizia nr. 471/ 01 noiembrie 2012 a Tribunalului G, este nelegală
pentru următoarele motive:
S-au încălcat dispozițiile art.315 alin(1) Cod procedură civilă în sensul că îndrumările
date prin decizia de casare nr.3344/09.03.2012, pronunţată de Curtea de Apel Craiova cu
privire la necesitatea introducerii în cauză a membrilor asociaţiei, cuprinşi in tabelul fia fila
112 şi următoarele din dosarul 3617/95/2007, precum şi necesitatea administrării probelor în
vederea soluţionării pe fond a cauzei, erau obligatorii pentru instanţa de fond şi cea de apel
ambele instanţe având posibilitate şi obligaţia impusă prin susmenţionata decizie) să-i
introducă din oficiu in cauza pe membrii asociaţiei chiar dacă asociaţia nu a indicat încă o
dată care sunt persoanele pentru care a promovat acţiunea.
Motivarea instanţei de apel, potrivit căreia în speţă nu se impunea aplicarea
disp.art.155 ind.1 Cod procedură civilă privitor la suspendarea cauzei pentru neîndeplinirea de
către reclamantă a obligaţiei de a preciza numele membrilor asociaţiei pentru care se
judecă,deoarece respectivele dispoziţii sunt aplicabile numai în situaţia în care desfăşurarea
normală a procesului este împiedicată din vina părţii reclamante, urmare a neîndeplinirii
obligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecă-cauzei este în contradicţie cu
motivarea aceleiaşi instanţe conform căreia instanţa nu a putut soluţiona pe fond cauza
deoarece:"problema stabilirii cadru procesual îi incumbă în exclusivitate reclamantei care
avea obligaţia şi interesul de a lămuri acesta problemă"(în ghilimele citat din considerentele
deciziei recurate)
A susţinut că, acest motiv de recurs intră sub incidenţa art.304 pct.7, dar şi art.304
pct.9 Cod procedură civilă, fiind evident faptul că în speţa nu se impunea judecarea cauzei ci
suspendarea în temeiul art.155 ind. l Cod procedură civilă.
Soluţia instanţei de apel de respingere a apelului, cu implicaţia menţinerii soluţiei
instanţei de fond care a respins acţiunea pe fond,este în contradicţie cu motivarea instanţei de
apel, potrivit căreia acţiunea se impunea a fi respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active a
Asociaţiei "Sinistraţii din satul Seciuri".
Motivarea dată de instanţa de apel impunea admiterea apelului şi modificarea sentinţei
apelate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamante:,o astfel de
soluţie neafectând dreptul membrilor asociaţiei de a promova fiecare,acţiune pentru repararea
prejudiciului produs de către societăţile cu profil minier şi energetic. În drept, întemeiază
recursul pe dispozițiile art.304 pct.7,8,9, art.315 Cod procedură civilă.
Legal citat intimatul pârât SOCIETATEA COMERCIALA COMPLEXUL
ENERGETIC O SA, a formulat întâmpinare la motivele de recurs, prin care solicită
respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii pronunţată
de Tribunalul Gorj.
Prin întâmpinarea formulată, s-a arătat că, în fapt, Asociaţia „S din satul S " a formulat
cerere de chemare in judecata prin a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa sa
oblige S.C.COMPLEXUL ENERGETIC C S.A. în solidar cu S.N.L.O la reconstrucţia caselor
afectate ca urmare a alunecărilor de teren din data de 04-05.05.2006 precum și la plata de
despăgubiri. Ulterior depunerii cererii de chemare in judecată reclamanta a renunţat la capătul
de cerere privind despăgubirile.
In motivare reclamanta a susţinut ca alunecările de teren din satul Seciuri au fost
determinate de modalitatea defectuoasă de exploatare a cărbunelui de către unitate precizând

27
faptul că punctul culminant al acestor alunecări 1-a constituit executarea unui canal de drenare
în data de 02.05.2006 prin care s-a evacuat apa necontrolat dintr-un lac.
In primul ciclu procesual al acestei cauze prin sentinţa civila nr. 104/25.05.2008
pronunţata de către Tribunalul G acţiunea reclamantei a fost respinsa motivat pe faptul ca nu
exista legătura de cauzalitate intre alunecările de teren și activitatea miniera desfăşurata in
zona. Pentru a pronunţa aceasta sentinţa instanţa a reţinut faptul ca din raportul de expertiza
întocmit de către Departamentul de Cercetare - geologie și geofizica ambientala - al
Universităţii din Bucureşti, raport care se refera la alunecările de teren din zona Seciuri,
rezultă foarte clar că alunecările de teren s-au datorat cauzelor naturale in zonă existând un
potenţial ridicat de risc natural. Din acelaşi raport, instanţa a mai reţinut ca activitatea de
exploatare a lignitului din Carierele Ruget - Seciuri și Bustuchin nu putea influenta
declanşarea și evoluţia alunecărilor de teren. factorii determinanţi pentru destabilizarea
versanţilor fiind eroziunea regresivă a văilor şi condiţiile de alimentare prin infiltrare datorită
condiţiilor geologice și structurilor existente.
A arătat că, reclamanta S.C. COMPLEXUL ENERGETIC C S.A a solicitat instanţei
de judecată ca în baza prevederile art. 201 alin. 2 și 3 Cod procedură civilă sa se încuviinţeze
efectuarea unei expertize in domeniul geologie-dinamica pământului, expertiza care sa fie
efectuata de către un institut de specialitate care poseda atât aparatura, specialişti in diferite
domenii de activitate (geologie inginereasca, hidrogeologie, geomecanica) cat și dotarea
corespunzătoare efectuării unor asemenea lucrări de specialitate întrucât o asemenea expertiza
nu poate fi întocmita decât de către specialişti care sa se bazeze pe date ştiinţifice rezultate din
foraje geologice de cercetare, analize fizico-chimice de laborator a rocilor din componenta
terenului, zboruri fotogrammetrice etc. Cauza alunecărilor de teren este una amplă astfel încât
punctul de vedere asupra acestora nu se poate spune decât daca la analiza factorilor participa
specialişti din diferite domenii care au o strânsa legătura intre ele.
In urma încuviinţării expertizei solicitate, instanţa a nominalizat Universitatea din
Bucureşti Facultatea de geologie-geofizica in vederea efectuării acesteia care a concluzionat
ca zona înconjurătoare satului S a fost și este o zona cu potenţial ridicat de alunecări
determinat de litologia, structura și morfologia terenului astfel încât aceste alunecări nu au și
nu au avut nici o legătură cu activitatea minieră urmând să explice în detaliu fenomenul
alunecărilor in cadrul răspunsului la obiectivele încuviinţate de către instanţa precum și in
răspunsului la obiecţiuni.
In urma judecării cauzei instanţa de fond in mod corect a respins acţiunea
reclamanţilor reţinând faptul ca nu exista legătura de cauzalitate intre alunecările de teren care
au avut loc in satul Seciuri in noaptea de 4 spre 5 mai 2006, alunecări care au generat
distrugerea sau degradarea locuinţelor reclamanţilor și activitatea miniera. aceste alunecări
având in totalitate cauze naturale și nefiind primele in zona.
In motivarea sentinţei, instanţa de fond a reţinut ca principala cauza in alunecările de
teren din zona S este structura geologica a terenului care are un potenţial ridicat de alunecări
precum și faptul ca expertiza a fost efectuata in baza studiilor și V.K cercetărilor, redând
paragrafe din aceasta.
A considerat că instanţa de apel în mod corect a respins apelul declarat de către
Asociaţia " S din satul S ,, reţinând ca prin decizia civila nr. 3344/09.03.2012 pronunţata de
către Curtea de Apel Craiova, instanţa de control judiciar, prin care s-a reţinut ca in cauza era
necesar stabilirea cadrului procesual dedus judecaţii, reclamanta urmând sa precizeze dacă
înţelege să acţioneze în calitate de mandatară a celor 37 de persoane indicate la fila 112 din
dosarul de fond, iar in caz afirmativ, acestea trebuiau citate cu menţiunea de a preciza dacă
înţeleg să stea în faţa instanţei de judecată în calitate de reclamante in litigiu, astfel încât,
judecata sa se realizeze in raport de drepturile afirmate de aceste persoane.
Susţinerile recurentei in apel precum și prin recurs ca, instanţa de fond avea obligaţia
sa citeze in cauza persoanele fizice indicate in tabelul depus la fila 112 din dosarul nr.
3617/95/2007 și sa judece cauza in raport de drepturile patrimoniale pretinse de acesta
28
consideram ca sunt nefondate și ca atare in mod corect au fost respinse de către instanţa de
apel. S-a reţinut ca, expresie a principiului disponibilităţii. reclamantului ii revine sarcina de a
stabili cadrul procesual prin acţiunea dedusa judecaţii, astfel ca aceasta avea obligaţia de a
indica calitatea in care sta in proces. respectiv daca acţionează in calitate de titulara a
drepturilor patrimoniale pretinse sau in calitate de mandatara a persoanelor fizice, membre ale
asociaţiei, ale căror gospodarii au fost afectate de alunecările de teren din zona Seciuri din
data de 05.05.2006.
Raportat la dispoziţiile art. 129 Cod procedură civilă, instanţei de fond i-ar fi revenit
obligaţia de a pune in discuţia pârtilor lămurirea cadrului procesual dedus judecaţii și in nici
un caz nu avea posibilitatea de a introduce din oficiu parti in proces, asa cum susţine
recurenta. Instanţa de judecata nu se poate substitui pârtilor și nu poate proceda la îndreptarea
unor acţiuni defectuos formulate.
A considerat că limitele casării au stabilite prin decizia civila nr. 3344/09.03.2012 de
către Curtea de Apel Craiova, aceste aspecte fiind menţionate și in decizia nr. 101/10.03.2011
a Tribunalului G cât și în decizia nr. 1094/08.07.2011 a Curţii de Apel Craiova, recurenta
reclamanta cunoştea care sunt lipsurile acţiunii și avea posibilitatea sa îndrepte aceste lipsuri,
având obligaţia de a preciza in concret calitatea in care sta in proces. Reclamanta recurenta nu
s-a îndeplinit obligaţia deşi in rejudecare instanţa de fond a acordat trei termene de judecata
astfel ca, instanţa de fond in mod corect a reţinut ca reclamanta Asociaţia " S din satul S”..
pretinde repararea unor drepturi patrimoniale al căror titulara nu este deducând ca aceasta nu
are calitate procesuala activa in cauza.
A considerat că, în ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la aspectul ca instanţa
de fond trebuia sa procedeze la suspendarea cauzei in condiţiile art. 155 indice 1 Cod
procedură civilă. Un alt motiv de recurs invocat de către recurenta reclamanta Asociaţia ..S
din satul S" a constat în faptul că instanţa de fond nu a cercetat fondul cauzei și nu a motivat
in fapt sentinţa pronunţata dar, și de data aceasta consideram ca se face o eroare de către
recurenta in ceea ce priveşte soluţionarea cauzei cu ocazia rejudecării după casare întrucât
instanţa de fond era obligata sa tina cont de îndrumarea instanţei de recurs ori singurul motiv
de casare a constat in stabilirea cadrului procesual dedus judecaţii astfel încât consideram ca
soluţia pe fond nu putea fi modificata.
Recurenta reclamanta face trimitere la un set de hotărâri pronunţate de către instanţele
de judecata invocând astfel excepţia puterii lucrului judecat dar, consideram ca se încearcă
inducerea in eroare in ceea ce priveşte conţinutul acestor hotărâri întrucât daca se analizează
conţinutul acestora se poate observa foarte uşor ca nu sunt îndeplinite elementele puterii
lucrului judecat ce rezulta din art.1201 Cod civil aplicabil la data depunerii acţiunii respectiv
tripla identitate intre părţi, obiect și cauza astfel încât solicită respingerea acestei excepţii.
In concluzie, a solicitat respingerea recursului formulat de către Asociaţia „S din satul
S" împotriva deciziei civile nr. 471/01.11.2012 pronunţata de Tribunalul Gin dosarul nr.
…/2010** ca nefondat și menţinerea deciziei recurate ca temeinică şi legală.
In drept, întemeiază prezenta întâmpinare pe prevederile art. 115-118 Cod procedură
civilă.
Curtea de Apel Craiova prin decizia civilă nr.978 de la 07.02.2013 a admis recursul
declarat de recurenta reclamantă ASOCIATIA S DIN SATUL S, împotriva deciziei civile
nr.471 din data de 01 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul G, în dosar nr…/2009**,în
contradictoriu cu intimaţii pârâţi SOCIETATEA COMERCIALA COMPLEXUL
ENERGETIC O. SA, SUCURSALA DIVIZIA MINIERA T. J., MINISTERUL ECONOMIEI
și COMERTULUI și MEDIULUI DE AFACERI, PRIMARIA R. . A., CONSILIUL
JUDETEAN G., PREFECTURA G., având ca obiect obligaţie de a face, a casat ambele
hotărâri şi a reţinut cauza pentru a rejudeca în fond, cauza la data de 21.03.2013.
Pentru a se pronunţa astfel Curtea a reţinut că prin decizia de casare cu trimitere,
pronunţată de Curte, s-a apreciat că în raport de dispoziţiile art.129 alin.5 Cod procedură
civilă, ce instituie principiul rolului activ al judecătorului, instanţei de fond îi revine obligaţia

29
de a pune în discuţia părţilor stabilirea cadrului procesual dedus judecăţii, cu atât mai mult cu
cât la fila 112 din dosarul nr…/2007 reclamanta arată că acţionează în numele a 37 de
persoane afectate de alunecările de teren, în notele de şedinţă depuse la dosar fiind indicate
persoanele ce trebuie să aibă calitatea de reclamante în cauză.
De asemenea s-a subliniat obligaţia instanţei de a pune în discuţia reclamantei dacă
înţelege să acţioneze în calitate de mandatară a celor 37 de persoane indicate la fila 112,
acestea urmând a fi citate cu menţiunea de a preciza dacă înţeleg să stea în justiţie în calitate
de reclamante în litigiul dedus judecăţii, astfel încât judecata să se realizeze în raport de
drepturile afirmate de aceste persoane.
Tribunalul nu numai că nu s-a conformat dispoziţiilor de casare, ci, din considerentele
deciziei recurate se conturează anumite critici aduse deciziei de casare, fără însă a stabili
cadrul procesual dedus judecăţii, concluzionând că aceasta e obligaţia reclamantei, calitatea
procesuală nefiind pusă în discuţie cu ocazia rejudecării pentru a se putea susţine că a fost un
element de surpriză.
Prin întâmpinare s-a susţinut că instanţa nu avea obligaţia de a introduce în cauză
membrii asociaţiei, chiar dacă aceştia erau indicaţi în tabelul depus la fila 112 din dos. nr.
3617/95/2007, ci doar de a stabili cadrul procesual însă numai după ce reclamanta ar fi
precizat dacă stă în proces în calitate de titulară a drepturilor pretinse sau ca mandatară a
membrilor asociaţiei. Apărările intimaţilor pe acest aspect , care este prioritar de analizat
având în vedere soluţiile pronunţate, nu pot fi reţinute, raţionamentul fiind greşit, aşa cum
rezultă din cele ce vom expune în continuare.
Răspunsul la această dilemă juridică există în dosar şi chiar în absenţa fizică din
proces, în faţa tribunalului, instanţa trebuia să constate că titulara demersului juridic îi
reprezintă în instanţă pe cei ce se consideră păgubiţi, neinvocând drepturi proprii, distincte de
ale celor ce sunt membrii săi. Astfel, prin cererea formulată la 30. 05. 2007, cea în care sunt
menţionaţi (cu nume şi prenume) sinistraţii din satul Seciuri –cei care compun asociaţia care a
promovat acţiunea - se precizează că asociaţia îi reprezintă (sub sintagma „în ceea ce priveşte
membrii asociaţiei pentru care asociaţia are reprezentativitate în prezenta cauză”).
Precizarea acţiunii de la fila 115 (acelaşi dosar) reia numele şi prenumele membrilor
asociaţiei, inclusiv domiciliul fiecăruia şi descrie imobilele prejudiciate şi indică estimativ
valoarea prejudiciului pentru fiecare membru al asociaţiei.
Pe de altă parte, mandatul de reprezentare rezultă în mod expres din documentul de la
filele 74-76 „Statutul Asociaţiei Sinistraţii din satul Seciuri”, unde un număr de 26 de
persoane dintre cele 37 ce figurează în precizarea acţiunii reprezintă membrii fondatori ai
asociaţiei, aşadar, cel puţin pentru aceste persoane, nu se punea nici o problemă de
reprezentare care să pună în discuţie excepţia legitimităţii procesuale, astfel că instanţa nu
avea decât să verifice dacă ceilalţi reclamanţi ale căror nume şi semnături lipsesc din înscrisul
de la fil. 77 s-au înscris în asociaţie şi solicita dovada în acest sens sau dacă au dat mandat de
reprezentare asociaţiei şi de asemenea, solicita dovada în acest sens.
Or, instanţa nu a dat nici o valoare juridică înscrisului de la fila 115 neluând act de
precizarea făcută, fapt ce rezultă atât din considerente cât şi din dispozitiv, unde formularea
este „respinge ca nefondată acţiunea formulată”, nu acţiunea precizată, aşa cum era corect sub
aspect procedural (sentinţa nr. 104/25 iunie 2008).
Prin această sentinţă şi prin prima decizie de casare nr.379/26 nov. 2008 nu s-a pus
problema legitimităţii procesuale a reclamantei, pârâta fiind cea care a invocat lipsa calităţii
procesuale pasive, excepţie ce a fost respinsă la fond; nici în rejudecarea fondului nu s-a pus
problema lipsei calităţii procesuale active sau a lipsei de reprezentare a reclamantei, ci aceeaşi
excepţie a lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtă şi din nou s-a respins excepţia
formulată de pârâtă şi s-a respins pe fond acţiunea(sentinţa nr 1730/6 dec. 2010).
Prin decizia 101/10 martie 2011 a Tribunalului G, în dosar 2081/267/2009, s-a respins
excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate de pârâtă, s-a admis apelul reclamantei

30
declarat împotriva sentinţei nr. 1730/2010 fiind desfiinţată sentinţa şi cauza trimisă spre
rejudecare aceleiaşi instanţe, adică Judecătoriei N.
Împotriva acestei decizii de desfiinţare date de tribunal, pârâţii au formulat recurs,
care a fost admis, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul G pentru a se verifica
excepţia lipsei calităţii procesuale active pe actele din dosar sub aspectul scopului înfiinţării
asociaţiei, conţinutul concret al cererilor dacă promovarea litigiului s-a făcut în interesul
asociaţiei(decizia 1094/8 iulie 2011).
În rejudecarea apelului, prin decizia nr.398/24 octombrie 2011 tribunalul a respins
apelul reclamantei, cu motivarea că acesta nu este fondat deoarece reclamanta nu are calitate
procesuală activă, nu a făcut în cauză dovada unui mandat din partea membrilor asociaţiei
chiar dacă din statut rezultă că scopul declarat este acela de strângere de fonduri şi
recuperarea prejudiciului cauzat locuitorilor satului.
Împotriva acestei decizii reclamanta a făcut recurs, iar prin decizia nr 3344/9 martie
2012 Curtea de Apel a admis recursul reclamantei, a modificat decizia atacată în sensul că a
admis apelul aceleiaşi reclamante, apel formulat împotriva sentinţei nr.1730/06.12.2010 şi în
consecinţă, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei N, părţile
litigante regăsindu-se, practic, la acelaşi stadiu procesual la care se aflau la 10 martie 2011
când s-a pronunţat decizia nr 101 a Tribunalului G, cu deosebirea faptului că la acea dată
excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei era rezolvată, un an mai târziu, adică la
9 martie 2012 reveneau la instanţa de fond pentru rezolvarea excepţiei lipsei legitimităţii
procesuale a reclamantei.
În rejudecarea cauzei la instanţa de fond, a fost un singur termen de judecată, respectiv
13 iunie 2012, dată la care Judecătoria N a respins acţiunea cu motivarea că nu se poate stabili
cadrul procesual al cauzei deoarece reprezentantul reclamantei nu a stăruit în soluţionarea
cauzei nefiind prezent la proces(deşi demersurile făcute în scris, precum şi promovarea căilor
de atac, denotă contrariul).
Din practicaua sentinţei rezultă că nu au fost prezente la proces niciuna dintre părţile
litigante cu ocazia dezbaterilor, iar după încheierea dezbaterilor s-a prezentat reprezentantul
pârâtei care a invocat schimbarea denumirii, depunând acte în acest sens, instanţa ia act de
schimbarea denumirii cu ocazia deliberării, deşi dezbaterile ce presupun contradictorialitatea
– unul din principiile fundamentale ale procesului civil -, alături de oralitate, se poartă între
părţile litigante conceptate cu denumirea corectă, principiile fiind încălcate atunci când
periplul procesual a fost între unele părţi, iar dispozitivul ce cuprinde soluţia asupra cauzei se
pronunţă între alte părţi.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta formulează apel, iar prin decizia nr. 471/01
noiembrie 2012 a Tribunalului G, apelul este respins cu motivarea că apelanta nu a precizat
dacă acţionează cu mandat pentru toate cele 37 persoane indicate la fil 112 din dosarul de
fond sau numai pentru o parte din acestea, iar în caz afirmativ acestea trebuiau citate, astfel că
neputând fi stabilit corect cadrul procesual deoarece reclamanta nu a indicat calitatea în care
stă în proces, acţiunea va fi respinsă, deşi la dosarul cauzei erau suficiente elemente în raport
de care instanţa să stabilească cadrul procesual şi să lămurească calităţile părţilor, depuse încă
din anul 2007(a se vedea precizarea de la fila 115 din dosarul de fond, menţionată anterior),
iar la dosar(în rejudecarea apelului), reclamanta a depus înscrisurile de la fil.49-50 pe care
tribunalul nu le-a analizat.
În considerarea celor expuse, Curtea constatând că la dosar sunt suficiente elemente
pentru lămurirea cadrului procesual şi calităţii părţilor dar ţinând cont de lunga perioadă în
care cauza se află pe rolul instanţelor, din anul 2007 şi până în prezent, precum şi de
interdicţia instituită de art. 312 alin 6 Cod de procedură civilă –având în vedere cele 4 casări
dispuse în cei şase ani de periplu procesual, a admis recursul şi a casat ambele hotărâri, a
reţinut cauza pentru a fi judecată în fond potrivit art. 312 alin 6 raportat la alin. 4 Cod
procedură civilă, sens în care a fixat şi termen pentru judecata în fond, cu citarea părţilor la
data de 21 martie 2013.

31
 Procedând la judecata în fond, Curtea, pe lângă materialul probator existent în cauză,
a verificat numărul membrilor fondatori ai Asociaţiei „ S din SS”, precum şi existenţa
cererilor de aderare a membrilor asociaţiei care nu figurau în lista membrilor fondatori,
solicitând în acest sens actele constitutive ale asociaţiei şi cererile de aderare(fil.74-92, 107-
112, 136-155, dosar).
De asemenea, a solicitat părţilor prezentarea oricăror probe pe care le deţin, în
susţinerea acţiunii precizate şi în apărare, astfel că reclamanta a depus la dosar mai multe
hărţi, planşe fotografice (fila 200-217, 245-254, 256-257, dosar), precum şi înscrisuri: adresa
nr. 448/26.06.2013 emisă de Primăria R de A (fila 255, Hot. nr. 15/15.03.2013 a CL al
Comunei A, jud. G, Raportul Gărzii Naţionale de Mediu-Comisariatul Judeţean G nr.
230/14.03.2005(fila 218-220), Adresa nr. 1351/20. 07. 1997 emisă de Prefectura G (fil.221,
dosar), în facsimil Raportul privind alunecările de terten din Comuna R de A, judeţul G, datat
23 mai 2006, întocmit de expert tehnic –atestat MLPAT- prof. ing. M F în urma deplasării la
faţa ţocului cu o Comisie mixtă compusă din: Subprefect CD, Primar al Com. R de A CF,
Consilier ing. CB din partea SNL OSA T J şi Ing. V P, director al ICSITPML C (fila 222-225,
dosar), în facsimil Decret Prezidenţial nr. 56/1983 (fila 227-228 dosar) şi decizia irevocabilă
nr. 1450/07 dec. 2009 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. …./2006, cu titlu
de practica judiciară (fila 113-118) şi concluzii scrise ( fila 263-268)
La rândul său, în apărare, pârâta a depus, în facsimil, Harta de risc la alunecările de
teren (Studiu de caz: com. R de A, jud. G) întocmită în baza contractului nr. 82/2006 de către
Search Corporation la cererea beneficiarului SC Experco-ISPIF SRL (fila 163-197, dosar),
borderou cu acte(fil.59-77) a formulat memorii, note de şedinţă (fila 30-32, 159- 162); de
asemenea, a depus un set de hotărâri judecătoreşti (fila 19-26; 41-58) cu titlu de practică
judiciară, a prezentat instanţei, spre studiu, mai multe lucrări de specialitate ce au fost
consemnate în procesul-verbal/27.06.2013(fil.244, dosar), dovada înfiinţării SC Complexul
Energetic O SA din fuziunea prin contopire a SC Complexul Energetic TSA, SC Complexul
Energetic C SA, SC Complexul Energetic RSA, SNLO-SA(fil.17-18), dovezile de radiere de
la Reg. Com. - instanţa luând act - şi concluzii scrise (fil.269-276).
Analizând pe fond acţiunea introductivă, aşa cum a fost precizată prin cererea de la
fil. 115(dos. nr. 3617/95/2007) formulată de reclamanta Asociaţia „S din S S.”, în raport cu
apărările de fond făcute de pârâte şi de ansamblul materialului probator administrat, Curtea,
reţine următoarele:
Reclamanta a solicitat ca pârâtele să fie obligate la reconstrucţia caselor afectate de
alunecările de teren ce au avut loc în satul S., Comuna R. de A., jud. G. sau obligarea la plata
în echivalent a construirii caselor; obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor aferente lipsei de
folosinţă a terenurilor afectate de alunecările de teren; obligarea pârâtelor la plata c/valorii
culturilor distruse de alunecările de teren şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de
judecată.
A invocat că există o legătură de cauzalitate între activitatea minieră desfăşurată de
Sucursala Minieră P.-Complexul Energetic C. SA şi scufundările şi alunecările de teren
produse în noaptea de 04/05. 05. 2006, care au condus la distrugerea gospodăriilor. A mai
arătat faptul că alunecările de teren s-au produs din cauza exploatării defectuoase a cărbunelui
de către pârâtă care a practicat un canal scurt de drenare la un lac aflat la o cotă de nivel
superioară satului S., în partea de nord, dând drumul apei într-un mod necontrolat ceea ce a
dus la o acumulare de apă, prin infiltraţie, în rocile de pe versanţi, declanşând alunecările de
teren.
Mai arată că lacul avea dimensiuni considerabile şi o adâncime de peste şase metri, iar
societatea pârâtă a primit reclamaţii de la săteni că apa din lac, neavând posibilitatea scurgerii,
se va infiltra şi va provoca alunecări de teren deoarece va schimba echilibrul hidrodinamic.
Arată că pârâta a evacuat apa din lac cu motivarea că periclita stabilitatea transportorului cu
banda TM, iar la două zile după evacuare, s-a produs alunecarea de teren, nefiind nici un

32
dubiu că acţiunile pârâtei au provocat acest dezastru prin drenarea necorespunzătoare a
lacului.
Reclamanta a mai arătat şi că pârâta a fost sesizată atât de săteni cât şi de Garda
Naţională de Mediu, încă din anul 1997 şi ulterior, în acest sens fiind adresele nr.
1352/20.07.1997 şi nr. 1228/16.03.2005.
Prin precizarea formulată la fond, fila 115 reclamanta a individualizat, pentru fiecare
membru al asociaţiei, gospodăria şi din ce se compune aceasta (teren, casă de locuit, anexe,
împrejmuiri, etc.) estimând într-o apreciere proprie valoarea edificiilor, la nivelul anului 2007
când s-a formulat cererea. Curtea, constată că din 2007 până în prezent, reclamanta nu a
solicitat efectuarea unor expertize care să stabilească valoarea de piaţă a gospodăriilor
individuale, astfel că, în absenţa unei evaluări judiciare a imobilelor, cererea formulată fiind
considerată ca nedovedită.
De altfel, la nivelul anului 2013 ar fi dificil de apreciat valoric bunurile, acestea fiind
degradate în mare parte sau pierite aşa cum rezultă şi din planşele fotografice depuse de
reclamantă (fil.202-217, dosar), planşe ce au fost vizualizate şi confirmate şi de reprezentantul
în instanţă al pârâtei SC Complexul Energetic SA.
Cât priveşte cererile de obligare a pârâtelor la plata c/valorii culturilor distruse şi la
plata c/valorii lipsei de folosinţă a terenurilor afectate de alunecările de teren, Curtea constată
că în nici o fază procesuală, reclamanta nu a solicitat o expertiză prin care să se stabilească,
pentru fiecare membru al asociaţiei, suprafeţele de teren cultivate, categoria de folosinţă a
terenului, categoria culturii (soiul, productivitatea la ha, etc) pentru a se putea aprecia în
concret, în funcţie de probe, asupra acestor petite, astfel că, ele, apar nedovedite.
Este adevărat că în dosarul nr. 3617/95/2007 există adeverinţe emise în mai 2007 de
către Primăria R. de A.(fil. 126-224) cu extrase din rolul agricol al membrilor asociaţiei în
care se menţionează membrii familie şi suprafeţele de teren deţinute, însă menţiunile nu sunt
suficiente în dovedirea cererii. Instanţa, în acest sens, dă un singur exemplu: adeverinţa nr.
3676/24.05.2007(fila 126, dos.nr. 3617/95/2007) atestă că numitul C. C., născut în anul 1972
figurează la poziţia de rol 58 în componenţa registrului agricol, cu o suprafaţă totală de 29500
mp teren agricol, din care 8500mp arabil, 13000mp fâneţe, 7000mp alte terenuri, că este
muncitor, soţia sa este casnică, are 5 copii minori şi locuieşte împreună cu tatăl său, C.D.
născut în 1937. Instanţa nu cunoaşte valoarea fâneţelor, nu cunoaşte dacă suprafaţa de
8500mp teren arabil a fost sau nu, cultivată şi cu ce fel de cultură, dacă suprafaţa de 7000mp
menţionată la „alte terenuri” a fost sau nu cultivată şi de asemenea, nu se cunoaşte dacă
întreaga suprafaţă de 29500mp a fost afectată de alunecările de teren sau doar o parte din
aceasta.
Ceea ce este dovedit o reprezintă faptul că gospodăriile individuale, compuse din case
şi anexe gospodăreşti precum şi împrejmuirile, fântânile, terenurile de sub acestea(intravilane)
şi cele din vecinătatea lor(extravilane) au fost afectate de alunecările de teren produse în zona
satului Seciuri, situaţie necontestată de pârâţii în cauză.
Ceea ce se contestă însă, de către pârâta SC Complexul Energetic O. SA, o reprezintă
faptul că nu există o legătură de cauzalitate între activitatea minieră desfăşurată în zonă de
către societatea pârâtă şi alunecările de teren produse în primăvara anului 2006, alunecări ce
au provocat distrugerea gospodăriilor membrilor asociaţiei reclamante.
În acest sens, se invocă mai multe lucrări de specialitate, potrivit cu care, zona Seciuri
ar fi dispusă la alunecări de teren pe cale naturală datorită structurii geomorfologice şi a
precipitaţiilor abundente din anumite perioade ale anilor şi în nici un caz ca urmare a
factorului antropic. Astfel, se susţine că raportul de expertiză judiciară întocmit în dosarul nr.
20453/318/2010 de către Universitatea „Gh. Asachi” din Iaşi ar demonstra că alunecările de
teren din zona Poiana care ar fi situată la 5Km de satul Seciuri s-au produs pe cale naturală.
De asemenea, raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. 1925/189/2011 de către
expertul S.V. din cadrul Biroului de expertize judiciare Lugoj ar concluziona că alunecările de
teren din zona Poiana-Seciuri s-au produs pe cale naturală, în aceeaşi idee se indică şi Studiul

33
geologic şi geotehnic realizat de Universitatea din Petroşani-Facultatea de Mine, studiu
efectuat la comanda Sucursalei Miniere P., raportul de expertiză întocmit în dosarul
nr…../2009 şi raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. -…../2006 de către Institutul de
Cercetare şi Proiectări Miniere din Baia Mare.
Pârâta SC Complexul Energetic O SA a susţinut că atât zona satului Poiana-Seciuri cât
şi zona satului Seciuri sunt zone instabile datorită structurii geomorfologice a terenului, iar
alunecările de teren s-au datorat cauzelor naturale, activitatea minieră nefiind cauza acestor
alunecări şi că Prin HG nr 810/2006 au fost alocate fonduri pentru reconstruirea locuinţelor
sinistraţilor din satul Seciuri, au fost acordate materiale de construcţie în cazul reconstruirii
locuinţelor în regie proprie, tabele în acest sens fiind depuse la fil. 140 din dosarul de fond.
Pârâta SC Complexul Energetic O SA s-a mai apărat invocând faptul că în dosarul de
recurs există la fil. 66 tabel cu locuitorii din satul Seciuri care au primit materiale de
construcţii pentru strămutarea locuinţei pe alt amplasament; la fila 75 există un tabel de
redistribuire a locuinţelor prin ANL şi a materialelor de construcţie pentru construirea în regie
proprie; la fila 70 există o adresă a Primăriei R de A prin care se transmitea situaţia celor 15
familii care au beneficiat de reconstruirea de către ANL a unor locuinţe cu câte 2 camere în
localitatea A, iar cum statul intervine numai în cazuri de calamitate naturală, această
intervenţie demonstrează că societatea pârâtă nu a favorizat alunecările de teren prin
activitatea desfăşurată.
Apărările pârâtei, în sensul că intervenţia statului în ajutorarea sinistraţilor pentru
reducerea efectelor alunecării de teren demonstrează că, în fapt, în speţă cauza alunecărilor de
teren ţine de structura geomorfologică a zonei fiind o calamitate naturală, nicidecum de
activitatea minieră a pârâtei, nu pot fi primite din două considerente: primul, este acela că
statul, prin reprezentanţii legali în teritoriu, intervine în orice situaţie ce poate fi asimilată unei
calamităţi în virtutea rolului său fundamental de ocrotire a siguranţei cetăţenilor săi(aşa se
explică, de exemplu, intervenţia în cazuri de incendii, care nu sunt calamităţi naturale fiind
provocate de neglijenţă umană); al doilea considerent, ar fi acela că, potrivit HG nr. 1024/12
oct. 2011(art. 9), invocat de însăşi pârâtă ca act de înfiinţare, Statul are reprezentanţi atât în
AGA cât şi în CA ale societăţii pârâte, ceea ce înseamnă că este acţionar în cadrul pârâtei,
astfel că –dacă ar fi să urmăm logica pârâtei expusă mai sus- ar însemna că ajutorarea
sinistraţilor de către stat s-a făcut tocmai în considerarea faptului că , într-un anumit procent,
statul însuşi face parte din societatea comercială prin a cărei activitate au fost produse
alunecările de teren.
Cât priveşte susţinerea că la fil. 70 există o adresă a Primăriei R de A prin care se
transmitea situaţia celor 15 familii care au beneficiat de reconstruirea de către ANL a unor
locuinţe cu câte 2 camere în localitatea A, adresa respectivă, comunicată către Instituţia
Prefectului Judeţului G menţioneză că beneficiază de reconstrucţia unor locuinţe cu 2 camere
în locaţia Al-C M un nr de 46 de familii, însă nu există dovada indubitabilă că membrii
asociaţiei de faţă au acceptat fără nici o obiecţie mutarea în acele locuinţe şi nici dovada
indubitabilă că s-au construit efectiv locuinţele respective.
Astfel, Hot. nr. 15/15.03.2013 a CL al Comunei A(fil.241, dosar) atestă că pentru
terenul aferent locuinţelor construite, sinistraţilor li se solicită bani, aşadar, nu se poate vorbi
de o strămutare propriu-zisă din moment ce această operaţiune nu este cu titlu gratuit, ci
oneroasă, iar prin adresa nr. 448/26.06.2013 emisă de Primăria R de A (fil. 255, dosar) se
precizează că niciodată nu au fost primite sau alocate fonduri pentru combaterea fenomenului
de alunecare a terenurilor la nivelul satului Seciuri, aşa cum s-a afirmat în raportul de
expertiză întocmit de Univ. Bucureşti în dos. nr. 2081/267/2009, iar casele din zonă erau
dispuse pe o distanţă de patru km, conform legii sistematizării, ceea ce înseamnă că membrii
asociaţiei reclamante au respectat legea atunci când şi-au edificat gospodăriile întrucât
autorităţile locale afirmă acest lucru.
Celelalte înscrisuri invocate de pârâtă, că ar face dovada strămutării sinistraţilor şi
acceptării de către aceştia, fără obiecţiuni, a unor alte locuinţe, nu sunt concludente,

34
respectivele probe, nefăcând decât dovada unui schimb de relaţii între autorităţile locale cu
privire la sinistraţi.
Astfel, adresa Primăriei R de A nr 5063/05.09.2006 către Primăria T. J.(fil.72, dosar)
nu face decât dovada faptului că un număr de persoane (menţionate cu nume şi prenume) fac
parte din categoria sinistraţilor şi este rugată Primăria Tg C. să le pună la dispoziţie materiale
de construcţie din depozitul C-Tg. C. pentru a-şi reconstrui imobile în regie proprie, iar în
situaţia din tabel nu figurează decât două nume de persoane ce coincid cu numele a doi dintre
membrii asociaţiei reclamante, or, în asociaţie, membrii fondatori şi aderenţi sunt 36 de
persoane.
Această ultimă adresă nu se conciliază cu conţinutul altor adrese invocate de pârâtă,
cea cu nr.4564/11.08.2006 (fil. 69, dosar) şi cea cu nr. 4940/31.08.2006(fil. 70-71, dosar)
unde sunt raportate situaţii cu sinistraţi care „beneficiază” de locuinţe, iar o lună mai târziu, o
altă primărie este rugată să-i ajute cu materiale de construcţie pentru a-şi clădi nişte case, iar
nu pentru a-şi reconstrui gospodăriile; pentru că nu se poate interpreta altfel, situaţia, când
gospodăriile sinistraţilor se compuneau din case cu mai multe camere, unele cu baie, centrale
termice, bucătărie, anexe gospodăreşti(magazii, fânare, grajduri, coteţe, fântâni etc,
împrejmuiri ş.a., conform Anexei 1 intitulată „Individualizare imobile”(fil. 379-392, dos. nr.
3617/95/2007) întocmită de expert judiciar ing. RG, coautor al raportului de expertiză
judiciară dispusă în cauză(fil. 369-379, dos, 3617/95/2007), iar aceştia sunt trimişi la alte
primării din zonă pentru a obţine materiale de construcţie spre a edifica o clădire cu două
camere, iar mai apoi, să li se solicite şi bani pentru terenul pe care şi-ar construi cele două
camere.
Cât priveşte expertizele invocate de pârâtă, în alte speţe, acestea nu sunt relevante pe
de o parte pentru că unele dintre acestea privesc alte cauze, altele au fost efectuate
extrajudiciar, la comanda pârâtei, iar pe de altă parte pentru că vizează alte zone decât zona în
care locuiesc membrii asociaţiei reclamante, cu excepţia expertizei din cauza nr.
211.3/267/2006, cauză în care, s-a judecat separat numitul P I. C, membru fondator al
asociaţiei reclamante în prezenta speţă şi care a avut câştig de cauză.
În expertiza efectuată sub nr.102421/12.06 de expert th atestat MLPAT prof dr ing M
Fl, o concluzie vine să zdruncine eşafodul apărării pârâtei SC Complexul Energetic O SA şi
să confirme susţinerile reclamantei şi anume „ la originea pârâului Cotului, la creastă, a
existat o baltă care a fost acoperită de o haldă a industriei miniere, drenarea apei din izvoare,
acumulată în baltă, nefiind asigurată corespunzător, reprezintă una din cauzele alunecării”
(fila 222, dos). Din hărţile depuse(fil.245-248 şi 250-253), realizate pe o scară de 1:5000 se
observă locul şi dimensiunea lacului ce a fost drenat de pârâtă, acesta apărând cu o suprafaţă
imensă, având în vedere scara la care e realizată harta.
În harta de hazard depusă de pârâtă se poate observa că zona Seciuri este vulnerabilă
atât din cauze naturale cât şi din cauza exploatării miniere. Astfel, pct. 65 şi 67 reprezintă
versanţi dreapta instabili datorită defrişărilor, drumul a fost rupt, rocile sunt îmbibate cu apă,
punctul 72 fiind spre capătul localităţii, unde pe o suprafaţă de 300 m terenul este plat fără
posibilităţi de alunecare, iar aproape de localitate terenul devine accidentat cu pante mari.
Această „hartă” depusă de pârâtă este de fapt un studiu teoretic, pârâta nedepunând la dosar
harta propriu-zisă, realizată urmare a constatărilor din teren, pentru ca instanţa să poată
vizualiza punctele analizate în studiu. Oricum, în ordinea factorilor de risc avuţi în vedere de
experţi la elaborarea lucrării, alunecările de teren sunt situate pe poziţia a treia, după
cutremurele de pământ şi după inundaţii, ceea ce contrazice apărările pârâtei (fila 175, dos),
riscul de alunecare a terenului din cauze naturale fiind mai mic în comparaţie cu riscul de
cutremur şi de inundaţii.
Niciuna dintre lucrările de specialitate, invocate de pârâtă şi efectuate extrajudiciar, în
alte cauze sau la comanda sa, ca studiu, nu precizează şi nu explică cronologic, dacă pârâta,
care s-a amplasat în zona S, Jud. G prin decr.56/1983 a respectat perimetrul de amplasare
conform planului de situaţie nr. 6, anexă la decretul respectiv.

35
 Nu rezultă din nici un studiu dacă extinderea ulterioară a perimetrului şi exploatarea
minieră s-au făcut în baza unor studii geotehnice şi geodezice, a unui plan de fezabilitate
pentru a demonstra că exploatarea minieră a zonei s-a făcut corect, pe baza unor studii tehnice
de specialitate, că nu s-a făcut haotic cu ignorarea riscurilor şi vulnerabilităţilor zonei şi
încălcarea normelor de mediu. Instanţa constată că expertizele invocate în apărare sunt
ulterioare dezastrului din 5.05 2006, dezastru ce a condus la declanşarea prezentului litigiu,
astfel că cele efectuate la comanda pârâtei au un pronunţat caracter pro causa.
Prin adresa emisă de Garda Naţională de Mediu datată 14. 03. 2005, deci cu un an
înainte de a se produce dezastrul din zona Seciuri, societatea pârâtă Complexul Energetic
Oltenia, a fost avertizată că nu există date privind modul de funcţionare al canalelor de gardă
de pe conturul hălzii pentru colectarea apelor, că societatea pârâtă a modificat tehnologia de
lucru faţă de cea avută în vedere la emiterea autorizaţiei de mediu nr. 141/2003, că în zona
benzii de transport cărbune TMC2 există instabilitatea hălzii apărută încă din anul 2003 şi că
aceasta nu a fost urmărită şi nu au fost efectuate lucrări care să elimine fenomenul.
De asemenea, Raportul Gărzii de mediu trasează nişte obligaţii în sarcina pârâtei de
faţă, care se numea atunci CEN Craiova-Sucursala Minieră P, obligaţii pe care pârâta nici nu a
susţinut, nici nu a dovedit că le-a îndeplinit, garda de mediu a concluzionat că neregulile
găsite au o contribuţie în fenomenul de alunecare a terenului, menţionând inclusiv traficul
greu care generează vibraţii ce au determinat fisuri la locuinţele cetăţenilor.
Faţă de aceste dovezi, se apreciază că exploatarea defectuoasă a zăcământului minier
prin cele două cariere SECIURI I Est şi Seciuri I Vest ce aparţin pârâtei SC Complexul
Energetic O SA, respectiv încălcarea avizului de mediu prin modificarea neautorizată a
tehnologiei de exploatare, nesupravegherea fenomenului de instabilitate a hălzii în zona benzii
de transport cărbune, nerespectarea unor norme de drenare corespunzătoare a apelor, inclusiv
a lacului aflat în amonte de satul S, neefectuarea unor lucrări corespunzătoare de colectarea a
apelor de pe versanţi, inclusiv a apelor pluviale şi nu în ultimul rând, neconformarea potrivit
obligaţiilor trasate de Garda Naţională de Mediu, au condus la crearea, în patrimoniul
membrilor asociaţiei reclamante a unui prejudiciu echivalent cu valoarea gospodăriilor
individuale, avute în proprietate de către fiecare dintre aceştia.
Cum reclamanta, în temeiul răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 998-999
C.civil a solicitat prin cererea principală, repararea în natură a prejudiciului suferit, instanţa va
admite această cerere în considerarea faptului că acela care desfăşoară o activitate, deşi legală,
însă prin aceasta produce consecinţe nefaste asupra mediului înconjurător sau produce
prejudicii în patrimoniul altuia, este ţinut a restabili situaţia anterioară, respectiv a repara
prejudiciul produs, în speţă, repararea prejudiciului nu se poate realiza decât prin obligarea
pârâtei SC Complexul Energetic O SA la reconstruirea gospodăriilor fiecărui membru
fondator şi aderent al reclamantei, cu excepţia numitului P I. C, care, deşi este membru al
asociaţiei, acesta şi-a rezolvat situaţia printr-un litigiu separat, tranşat irevocabil.
În considerarea celor expuse, Curtea va admite în parte acţiunea precizată (fila 115,
dosar 3617/95/2007) formulată de reclamanta ASOCIATIA S DIN S S, în contradictoriu cu
pârâta SOCIETATEA COMERCIALA COMPLEXUL ENERGETIC O SA, SUCURSALA
DIVIZIA MINIERA T J, MINISTERUL ECONOMIEI și COMERTULUI și MEDIULUI DE
AFACERI, PRIMARIA R DE A, CONSILIUL JUDETEAN G, PREFECTURA G.
Va obligă pârâtele către reclamantă, respectiv către membrii fondatori şi aderenţi -
nominalizaţi conform actelor constitutive ale asociaţiei şi cererilor de aderare - la
reconstrucţia gospodăriilor individuale compuse din terenuri extravilane şi intravilane precum
şi din edificii: case de locuit, anexe gospodăreşti(magazii, grajduri pentru animale, coteţe
pentru păsări, garduri împrejmuitoare/despărţitoare din beton/lemn/sârmă/fier, fântâni, fânare,
pătule etc.), aşa cum au fost individualizate în ANEXA 1 sub denumirea "Individualizare
imobile"(fil.379-392, dos.nr.3617/95/2007) întocmită de expert ing. R Gh, coautor al
raportului de expertiză judiciară(fil.369-379, dos.nr.3617/95/2007) conform precizării acţiunii
(fil.115, dos nr.3617/95/2007).

36
 Va respinge petitele privind obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor aferente lipsei
de folosinţă a terenurilor afectate de alunecările de teren şi la plata c/valorii culturilor distruse
de alunecările de teren, ca nedovedite sub aspectul prejudiciului material concret.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă va obliga pârâtele către reclamantă la plata
sumei de 9517,10 RON, cheltuieli de judecată pentru toate gradele de jurisdicţie(reprezentate
de onorariu avocaţi, onorariu experţi, taxă timbru, taxă judiciară şi cheltuieli de transport).
(Decizia nr. 7597/11 iulie 2013 – Secția I civilă, rezumat judecător Florica
Diaconescu)

ACȚIUNE ÎN REVENDICARE

4. Constatarea nulităţii unui act juridic pe cale incidentala. Prezumţia puterii de

lucru judecat. Acţiune în revendicare. Drept de superficie. Inexistenta vreunui litigiu si
anterioritatea construirii imobilelor fata de momentul dobândirii titlului de proprietate
de către reclamant nu constituie un temei suficient pentru dobândirea dreptului pretins
de recurenţii-paraţi, putând fi insa analizate in cadrul cererii de demolare a
construcţiilor si anexelor, ca argument in sprijinul soluţiei de respingere a unei astfel de
solicitări.

Prin sentinţa civilă nr.9222/22.06.2012 pronunţată de judecătoria Tg-Jiu s-a respins

excepţia insuficientei timbrări invocată prin întâmpinarea depusă la fila 57 şi concluziile
scrise depuse de pârâtul S.I şi ceilalţi pârâţi.
S-a respins excepţia prescripţiei achizitive de scurtă durată, cât şi excepţia prescripţiei
achizitive de lungă durată invocată de pârâţi prin întâmpinările depuse la filele 238 şi 266.
A fost admisă în parte acţiunea civilă ulterior precizată ( file 275–276) formulată de
reclamantul L. Gr. G, în contradictoriu cu pârâţii V. G., M. (V.) E., C. C., C. G, N. G, , D.S., ,
B. E., B. N. N., , S. I.şi S. S.D.
A fost respinsă cererea reconvenţională ulterior precizată ( file 238, 246 şi 266).
S – a luat act de renunţarea intervenientei S. S. D. la judecata cererii de intervenţie
(fila 51) conform declaraţiei autentificate sub nr.2151/2012 de BNP S. B.
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii S. I. şi S. S.
D.(fila 72 şi fila 273).
Au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie
suprafeţele identificate prin raportul de expertiză întocmit de inginer M. M.
Au fost obligaţi pârâţii menţionaţi la punctele 2 – 8 să demoleze construcţiile
reprezentate de anexele amplasate pe terenul descris anterior, iar în caz de refuz abilitează pe
reclamant să efectueze lucrarea pe cheltuiala pârâţilor.
S –a respins capătul de cerere privind demolarea construcţiilor reprezentate de casele
de locuit deţinute de pârâţii menţionaţi la punctele 2 – 8 .
S-a dispus rectificarea cărţilor funciare nr. x şi nr. y ale Municipiului Tg.- Jiu, în
sensul radierii din cartea funciară a imobilelor având numărul cadastral x, respectiv numărul
cadastral y .
Au fost obligate pârâtele V. G. şi M. E. să plătească în solidar cheltuieli de judecată
reclamantului, în cuantum de 79 lei, iar pe fiecare dintre pârâţii C. I. şi C. G. îi obligă la câte
79 lei (sumă ce reprezintă taxa judiciară de timbru de 54 lei, precum şi 50 lei cota de 1/8 din
onorariul apărător menţionat în chitanţa depusă la fila 12 bis).
Au fost obligaţi pârâţii S. I. şi S. S. D. să plătească în solidar cheltuieli de judecată
reclamantului, în cuantum de 63 lei, iar pe fiecare dintre pârâţii N. G., D. S., B. E. şi B. N. îi
obligă la câte 63 lei (sumă ce reprezintă taxa judiciară de timbru de 38 lei, precum şi 50 lei
cota de 1/8 din onorariul apărător menţionat în chitanţa depusă la fila 12 bis).
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că, prin cererea înregistrată
pe rolul Judecătoriei Tg-Jiu sub nr.x, reclamantele V. . şi V. E. au chemat în judecată pârâtul

37
L. Gr. Grigore, în contradictoriu cu intimatele Comisia Locală Târgu Jiu de aplicare a Legii
18/1991 şi Comisia Judeţeană de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor
Gorj, solicitând ca prin sentinţa ce va pronunţa să constate nulitatea absolută parţială a titlului
de proprietate nr. y, emis pe numele pârâtului la data de 15.09.2006, pentru suprafaţa de 4736
mp teren, precum şi a actelor premergătoare care au stat la baza emiterii acestui titlu de
proprietate, respectiv HCJ nr. x şi procesul verbal de punere în posesie nr. y, cu obligarea
pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea înregistrată sub nr.x pe rolul Judecătoriei Tg-Jiu, reclamanţii C. C., C. G.,
N.G., D. S., B. E. şi B. N. au chemat în judecată pârâţii L. G., Comisia Locală Târgu Jiu de
aplicare a Legii 18/1991 şi Comisia Judeţeană de stabilire a dreptului de proprietate privată
asupra terenurilor Gorj solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să se constate
nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x, emis pe numele pârâtului L. G. şi a actelor
premergătoare care au stat la baza emiterii acestui titlu, cu obligarea pârâtului la plata
cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 20.04.2007 pronunţată în dosarul nr.x, s-a dispus
conexarea dosarului nr.x la dosarul nr.y, reţinându-se că există identitate de obiect şi cauză,
precum şi o strânsă legătură între cele 2 dosare, fiind îndeplinite dispoziţiile art. 164
C.p.civilă.
În urma administrării probatoriilor încuviinţate, la ultima rejudecare a cauzei s-a
pronunţat sentinţa civilă 7834/2011 (rămasă irevocabilă) prin care a fost respinsă excepţia
autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtul L. G., iar pe fond au fost respinse cererile de
chemare în judecată, conexate în dosarul nr. x al Judecătoriei Târgu-Jiu.
În considerentele s.c. nr. 7834/2011, instanţa a reţinut că prin contractul de vânzare
cumpărare încheiat la data de 17.09.1945, autorul pârâtului L. G., a cumpărat de la A. şi P. V.
un teren arabil, în suprafaţă de 2,5 ha, situat pe raza oraşului Târgu Jiu, (fără să se arate
dimensiunea) şi pentru acest teren pârâtul L. Gr. G. a formulat cerere de reconstituire a
dreptului de proprietate, soluţionată prin HCJ nr.x în sensul reconstituirii dreptului de
proprietate asupra suprafeţei de 2,5 ha, teren situat pe raza Municipiului Târgu Jiu, iar prin
sentinţa civilă nr. 4126/2004, pronunţată de Judecătoria Târgu-Jiu, s-a admis cererea pârâtului
din actuala cauză şi a fost obligată Comisia Locală de aplicare a Legii 18/1991 Tg-Jiu să–l
pună în posesie pentru terenul în suprafaţă de 2,5 ha, situat în intravilanul Municipiului Tg-
Jiu, Intrarea Gilort, precum şi la întocmirea şi să înaintarea documentaţia către Comisia
Judeţeană Gorj, în vederea eliberării titlului de proprietate pentru suprafaţa de 2,5 ha.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu sub nr. y, reclamantele V. G. şi
V. E., au solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâtul L. Gr. G., să constate nulitatea
absolută parţială a HCJ nr.x, pentru suprafaţa de 5000 mp, teren care se regăsea în posesia
reclamantelor, conform actului de schimb, datat 1958 şi prin sentinţa civilă nr.
8253/21.12.2004 a Judecătoriei Târgu-Jiu, rămasă irevocabilă, s-a respins această cerere,
după care, la data de 27.08.2006, beneficiarul reconstituirii (L. Gr. G.) a fost pus în posesie
pentru suprafaţa de 1,8436 ha, cu dimensiunile şi vecinătăţile menţionate în procesului verbal
de punere în posesie nr. 2105 şi a fost eliberat titlul de proprietate nr. x.
În favoarea autorului pârâtelor V. G. şi V. E., numitul V. A., a fost emis actul de
schimb prin care, în baza Decretului nr.151/1950, i s-a atribuit de către Statul Român
suprafaţa de 0,50 ha, iar autorul pârâtelor a dat în schimb un teren primit cu prilejul
împroprietăririi.
Cu ocazia efectuării raportului de expertiză în specialitatea topografie de către expert
tehnic judiciar M. M., în litigiul anterior, s-a reţinut că pârâtele V. G. şi M. E. deţin o
suprafaţă de 4736 mp, iar conform actului de schimb pe care îl invocă, încheiat între V. A. şi
Statul Român, terenul ar trebui să aibă 5000 mp, fără a se cunoaşte clar dimensiunile şi forma
acestei suprafeţe.
Cu privire la pârâtul C. C., s-a reţinut de către expert că acesta deţine o suprafaţă de
2962 mp, iar conform actului de schimb făcut de C. I. în 1958 cu Statul Român, acesta a

38
primit o suprafaţă de 7500 mp, din care a vândut reclamanţilor C. G., B. E., D. S., C. E. şi B.
N., o suprafaţă de 3718 mp, dimensiunile şi forma terenului de 7500 mp, primit la schimb de
C. I., nefiind descrise în actul de schimb.
Referitor la pârâtul C. G., s-a reţinut că acesta deţine o suprafaţă de 901 mp, deşi
conform contractului de vânzare cumpărare din 1965 pe care îl deţine, ar trebui să deţină o
suprafaţă de 700 mp, iar N. G. deţine o suprafaţă de 731 mp, deşi conform dovezii sub
semnătură privată din 1966, trebuia să deţină o suprafaţă de 679 mp.
Pârâta D. S., conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar M. M.,
deţine o suprafaţă de 889 mp, conform dovezii sub semnătură privată din 21.03.1966, aceasta
cumpărând de la C. I. o suprafaţă de 768 mp, deţinând astfel o suprafaţă în plus de 121 mp. .
De asemenea, pârâţii B. E. şi B. N., deţin o suprafaţă de 363 mp, respectiv 428 mp,
deşi conform actelor invocate (dovada sub semnătură privată încheiată cu C. I. şi contractul
de donaţie din 1992), B. E. ar trebuit să deţină 311 mp, iar B. N. 300 mp.
Tot cu referire la toate aceste terenuri, expertul a constatat că toate aceste suprafeţe în
litigiu se regăsesc în actul de vânzare cumpărare din 17.10.1945 al autorului reclamantului L.
G., materializat cu contur roşu pe schiţa anexă 1 a raportului de expertiză în specialitatea
topografie.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa a reţinut în considerentele s.c. nr. 7834/2011, că
cererile de chemare în judecată conexate sunt neîntemeiate, cu motivarea că, verificând
legalitatea procedurii emiterii titlului de proprietate nr. x, constată că îndreptăţirea la
reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 2,50 ha, din care face parte şi
terenul în suprafaţă de 1,8436 ha (pentru care s-a eliberat titlul contestat) a fost analizată în
dosarul nr. y al Judecătoriei Târgu-Jiu.
Aşadar, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, intrată în puterea
lucrului judecat, s-a stabilit că terenul reconstituit în favoarea pârâtului L. Gr.G., în suprafaţă
de 2,50 ha ce cuprinde şi terenul din litigiu, intră sub incidenţa Legii 18/1991, prin procedura
de reconstituire a dreptului de proprietate, iar întinderea dreptului de proprietate a fost
analizată de instanţă, în dosarul Judecătoriei Târgu-Jiu, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr.
8253/21.12.2004, definitivă şi irevocabilă.
Cele două sentinţe mai sus menţionate stabilesc o prezumţie de lucru judecat deoarece
autoritatea de lucru judecat stabilită printr-o hotărâre judecătorească cunoaşte două
manifestări procesuale, printre care şi aceea de prezumţie, mijloc de probă în legătură cu
raporturile juridice dintre părţile litigante.
Autoritatea de lucru judecat are drept scop evitarea situaţiilor contradictorii între două
hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre judecătorească să
nu fie contrazise într-un alt litigiu. Autoritatea de lucru judecat are un caracter de
obligativitate, în sensul că părţile litigante, trebuie să se supună efectelor lucrului judecat, iar
partea în favoarea căreia acţionează, să nu poată renunţa la dreptul de-a o invoca.
Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii
raporturilor juridice care implică între altele ca soluţia dată în mod definitiv unui litigiu de
către instanţe să nu mai fie pusă în discuţie.
Curtea Europeană a drepturilor omului, a considerat că dreptul la un tribunal ar fi
iluzoriu în toate contestaţiile în materie civilă dacă sistemul judiciar al unui stat contractant ar
permite ca o hotărâre judecătorească ce a dobândit un caracter definitiv şi executoriu să fie
schimbată pentru simplul motiv al unei aprecieri diferite de cea a instanţelor anterioare, în
vederea realizării unei noi examinări a cauzei.
Faţă de cele mai sus menţionate, instanţa a reţinut, în considerentele s.c. nr.
7834/2011, că actele de reconstituire contestate au la bază hotărâri judecătoreşti definitive şi
irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat.
Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 23 din Legea 18/1991, instanţa a reţinut, în
considerentele s.c. nr. 7834/2011, că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cauză întrucât
reclamanţii, nu au fost membrii cooperatori şi nici proprietari ai terenurilor înainte de

39
cooperativizare, ci, o parte dintre autorii reclamanţilor au dobândit terenurile pe care le
stăpânesc de la un neproprietar, respectiv, de la stat, care a preluat terenul din litigiu de la
autorul pârâtului, L. Gr. G., în baza HCM nr. x, iar alţi reclamanţi au dobândit terenurile ce le
stăpânesc prin acte de vânzare cumpărare şi acte sub semnătură privată.
De asemenea, reclamanţii nu se află sub incidenţa disp. art. 24 alin.1 din Legea
18/1991 deoarece pentru a fi incidente aceste era necesar ca pe de o parte, terenul din litigiu
să fi fost atribuit reclamanţilor sau autorilor lor de cooperativele agricole de producţie, iar pe
de altă parte reclamanţii sau autorii lor să fi fost membri CAP.
Referitor la actele de schimb, invocate de reclamanţi cu privire la terenul în litigiu,
instanţa a reţinut că, prin decizia nr. 449/22.03.2007 a Curţii de Apel Craiova, s-a stabilit că
aceste acte de schimb, încheiate anterior anului 1958, sunt lovite de nulitate absolută,
deoarece statul a intrat în mod abuziv în posesia terenului preluat de la autorul pârâtului L.
Gr. G. prin HCM 308/1950, astfel că statul nu putea să înstrăineze acest teren, ulterior, în
mod valabil, către subdobânditori, căci nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât
are el însuşi, iar simpla bună credinţă a cumpărătorului (coschimbaşului) nu poate consolida
ipso iure actul încheiat.
Cu privire la dobândirea prin prescripţie achizitivă, invocată de reclamanţi în litigiul
soluţionat prin s.c. nr. 7834/2011, terenurile pe care le stăpânesc, ce se suprapun cu terenul
pentru care a fost eliberat titlul de proprietate nr. 134641145/15.09.2006, instanţa a constatat
că uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, nu operează în speţa
dedusă judecăţii întrucât uzucapiunea de treizeci de ani reglementată de dispoziţiile art. 1890
Cod civil, presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii şi anume: posesorul să posede
bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani şi posesia să fie utilă, adică să nu fie
afectată de vreun viciu, adică să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume
de proprietar, însă posesia reclamanţilor nu a fost una utilă, atâta timp cât a fost fondată pe
violenţă, terenul fiind preluat abuziv de stat de la autorul pârâtului.
Reclamanţii din dosarul nr. x au invocat în sprijinul tezei pe care o susţin decizia civilă
nr. 4/16.01.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa reţinând că aplicarea deciziei nu
înlătură condiţia existenţei unei posesii utile, iar pe de altă parte, decizia se referă doar la
terenurile care nu au ieşit niciodată din proprietatea privată a persoanelor, nu şi la terenurile
preluate abuziv de stat şi înstrăinate ulterior către terţe persoane.
În temeiul art. 137 Cod procedură civilă, instanţa a soluţionat mai întâi excepţia
insuficientei timbrări invocată prin întâmpinarea depusă la fila 57 şi concluziile scrise depuse
de pârâtul S. I. şi ceilalţi pârâţi, în sensul respingerii cu motivarea că valoarea la care se
calculează taxa de timbru este cea declarată în acţiune sau cerere, nefiind vorba de valoarea de
circulaţie a bunului ce face obiectul litigiului, valoare care oricum se apreciază în raport de
împrejurări particulare, iar în speţa de faţă existenţa litigiilor (notate în cartea funciară),
precum şi faptul că terenurile sunt ocupate de construcţii ce nu aparţin beneficiarului
reconstituirii, influenţează negativ valoarea bunului, astfel că instanţa apreciază că valoarea
indicată de reclamant nu este una derizorie.
Totodată, instanţa a respins excepţia prescripţiei achizitive de scurtă durată, cât şi
excepţia prescripţiei achizitive de lungă durată invocată de pârâţi reţinând că posesia
reclamanţilor nu a fost una utilă, atâta timp cât a fost fondată pe violenţă, terenul fiind preluat
abuziv de stat de la autorul pârâtului, aşa cum s-a reţinut în litigiile anterioare.
Astfel în litigiile anterioare, instanţele au stabilit că actele de schimb încheiate în 1958
de autorii pârâţilor (V.A. şi C.I.) sunt lovite de nulitate absolută deoarece, atâta timp cât statul
a intrat în mod abuziv în posesia imobilelor, nu putea să le înstrăineze ulterior în mod valabil
către subdobânditori, simpla bună credinţă a cumpărătorului nefiind în măsură să consolideze
actele încheiate sub aspectul valabilităţii lor.
În privinţa efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare, instanţa
a reţinut că actul jurisdicţional (ca orice act juridic, în general) produce, pe lângă efectele

40
obligatorii între părţi, întemeiate pe principiul relativităţii, şi efecte de opozabilitate faţă de
terţi.
Ca element nou apărut în ordinea juridică şi în cea socială, hotărârea nu poate fi
ignorată de către terţi sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei.
Faţă de aceştia însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic şi cu valoarea unui
mijloc de probă (prezumţie).
Astfel, potrivit art. 1200 pct. 4 Cod civil, statuările unor hotărâri irevocabile, cu
valoare de prezumţii legale, se răsfrâng în mod indirect şi asupra terţilor, însă, pentru că terţul
nu a participat la dezbaterea judiciară finalizată prin hotărâre judecătorească ce i se opune, el
are posibilitatea ca în cadrul procesului ulterior, prin administrarea de probe să răstoarne
prezumţia invocată de parte şi care faţă de el are doar valoare relativă, caracterul absolut al
prezumţiei legale funcţionând, în condiţiile art.1202 alin 2 Cod civil, doar în relaţiile dintre
părţi, cu precizarea că în litigiile anterioare au fost părţi pârâţii din cauza de faţă, cu excepţia
pârâţilor S.I. şi S.S.D.
Aceasta înseamnă, raportat la datele speţei, ca pârâţilor S. I. şi S. S. D. care sunt terţi,
în raport de litigiile anterioare, să demonstreze că terenul reconstituit reclamantului este
proprietatea acestora, însă contractul de vânzare-cumpărare invocat nu are relevanţă atâta
timp cât vânzătoarea S. E. nu a dobândit dreptul de proprietate, cu privire la terenul pe care l-
a înstrăinat, în vreunul dintre modurile prevăzute de lege, iar antecontractul încheiat de
aceasta (înscrisul intitulat „Dovadă", încheiat la data de 08.10.1961 între vânzătorul C. I.) nu
a transmis dreptul de proprietate.
În temeiul art. 246 Cod procedură civilă, instanţa a luat act de renunţarea
intervenientei S.S.D. la judecata cererii de intervenţie (fila 51) conform declaraţiei
autentificate sub nr.2151/2012 de BNP S.B..
Cu privire la acţiunea în revendicare, instanţa a reţinut că prin această acţiune
proprietarul care a pierdut posesia bunului său poate cere restituirea acestui bun de la
posesorul neproprietar, reclamantul fiind obligat pentru a-şi legitima pretenţiile sale şi a avea
câştig de cauză să dovedească că este titularul dreptului de proprietate, dobândit în oricare din
modurile prevăzute de lege şi că bunul revendicat se află în posesia nelegitimă a pârâtului.
În speţa de faţă s-a constatat că reclamantul a făcut dovada ambelor elemente: a
dovedit că este titularul dreptului de proprietate (cu titlul de proprietate nr. x) asupra
suprafeţelor identificate de expertul M. M. în dosarul nr. x, precum şi ocupaţiunea imobilului
în cauză coroborată cu recunoaşterile pârâţilor şi celelalte expertize întocmite în dosarele
ataşate, inclusiv expertiza specialitatea construcţii.
Cu privire la solicitarea reclamantului în sensul obligării la demolarea construcţiilor
a pârâţilor, precum şi la cererea reconvenţională ulterior precizată (file 238, 246 şi 266) prin
care pârâţii solicită instituirea unui drept de superficie aferent terenului ocupat de construcţii
şi anexe, instanţa a reţinut următoarele:
Raţiunea textelor din Codul civil din 1864 care reglementează accesiunea imobiliară
artificială exprimă în mod clar intenţia legiuitorului de a proteja interesele proprietarului
terenului, iar proprietarul terenului dobândeşte un drept de proprietate asupra lucrării doar în
momentul în care îşi manifestă dorinţa de a lua în stăpânire terenul, însă în situaţia în care
constructorul este de bună credinţă, acesta nu poate fi obligat să ridice lucrarea.
Instanţa a reţinut că pârâţii sau antecesorii acestora au fost de bună credinţă (definită
ca o convingere eronată, dar neculpabilă cu privire la o anumită reprezentare a realităţii) la
momentul edificării caselor de locuit (doi dintre aceştia depunând şi autorizaţie de construire),
aceştia înscriind la rol locuinţele şi achitând impozitele şi taxele locale, potrivit înscrisurilor
depuse la dosar şi analizate în cuprinsul raportului de expertiză întocmit de inginer constructor
D. N. în dosarul nr. x.
În ipoteza de accesiune imobiliară artificială prevăzută de art. 494 Cod civil din
1864, buna credinţă a autorului lucrării se întemeiază pe convingerea sa că este proprietarul

41
terenului în virtutea unui mod de dobândire a dreptului de proprietate privată, fie el şi putativ,
indiferent dacă este vorba de un act juridic sau fapt juridic în sens restrâns.
În cauza de faţă bună credinţă a fost reţinută ca urmare a contractelor de schimb
încheiate în 1958, cât şi a antecontractele de vânzare cumpărare existente la momentul
edificării locuinţelor, precum şi de împrejurarea că locuinţele au fost înregistrate în evidenţele
fiscale, însă instanţa nu va reţine buna credinţă a pârâţilor şi antecesorilor acestora cu privire
la anexe pentru care nu s-au prezentat autorizaţie de construire şi dovada achitării impozitelor
şi taxelor locale.
Cu privire la dreptul de superficie, instanţa aminteşte hotărârea din 15.02.2007 în
cauza Bock şi Palade împotriva României în cuprinsul căreia a fost sintetizată jurisprudenţa
instanţelor interne potrivit cu care dreptul de superficie rezultă doar din lege, din prescripţie
achizitivă, din legat sau din acordul părţilor, însă în cauza de faţă nu ne regăsim în niciunul
dintre aceste cazuri, având în vedere şi considerentele expuse mai sus referitoare la
neîndeplinirea condiţiilor pentru reţinerea prescripţiei achizitive ca urmare a exercitării unei
posesii viciate.
Prin decizia civilă nr. 483 din 06.11.2012, pronunţată de Tribunalul Gorj a fost respins
apelul declarat de reclamantul L. G.
Au fost admise apelurile declarate de pârâți.
A fost schimbată sentinţa în parte în sensul că s-a respins capătul de cerere privind
demolarea construcţiilor reprezentate de anexele amplasate pe terenurile de la punctele 2-8
din dispozitivul sentinţei.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
A fost obligat apelantul-reclamant să plătească apelanţilor-pârâţi cheltuieli de judecată
efectuate în calea de atac.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, instanţa de recurs constata
următoarele:
Recursul declarat de recurentele-parate V. G. şi M. E. este nefondat,urmând a fi respins ca
atare,in temeiul art. 312 Cod procedură civilă, instanţa de apel făcând o corecta aplicare in
cauza a legii atunci când a reţinut posibilitatea analizării valabilităţii unui act juridic si
constatarea nulităţii acestuia pe cale incidentala, cat si incidenta prezumţiei puterii de lucru
judecat.
Astfel, deşi in sistemul nostru procesual instanţa de judecata nu poate, in lipsa unei
cereri exprese formulate intr-un litigiu, sa se pronunţe in dispozitivul hotărârii asupra nulităţii
unui act juridic întrucât s-ar încălca principiul disponibilităţii, aceasta are nu doar
posibilitatea, ci chiar obligaţia, in temeiul art. 1247 alin. 3 Cod civil, sa invoce din oficiu
nulitatea unui act juridic dedus judecăţiii, cu consecinţa respingerii cererii ce are ca
fundament un astfel de act.
Deci, aceasta îndreptăţire a instanţei de a constata nevalabilitatea unui act juridic îşi
are izvorul in lege si aceasta in considerarea interesului general ocrotit de sancţiunea nulităţii
absolute.
Aşa fiind, este nefondata critica privind dezlegarea data de către instanţa de apel
acestei chestiuni, in mod corect aceasta constatând ca nulitatea unui act juridic se poate invoca
pe cale incidentala, situaţie ce nu echivalează cu arbitrariul in justiţie câta vreme părtile
interesate au posibilitatea sa îşi exprime punctele de vedere referitor la acest aspect, sa îl
susţină sau sa îl combată in modul in care apreciază necesar.
Pe de alta parte, in ceea ce priveşte incidenta prezumţiei puterii de lucru judecat, se
retine ca noţiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor
de drept in litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au
caracter obligatoriu in litigiile ulterioare, deoarece altfel s-ar încălca principiul securităţii
raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale si aceasta chiar
daca problema juridica a fost tranşata pe cale incidentala.

42
 Excepţia puterii de lucru judecat, diferita de cea a autoritarii de lucru judecat, pune in
discuţie obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti, fără ca in cel de al doilea proces sa fie
aceleaşi parţi, sa se discute acelaşi obiect si aceeaşi cauza, fiind dezvoltata pe baza
principiului ca hotărârea este prezumata a exprima adevărul si nu trebuie contrazisa de o alta
hotărâre.
Cu alte cuvinte, chiar daca o problema de drept a fost dezlegata de o instanţa pe cale
incidentala, fără ca aceasta sa se pronunţe si in dispozitivul hotărârii, aceeaşi problema nu
poate primi o soluţionare diferita in cadrul unui alt litigiu, aceasta din urma instanţa investita
fiind legata de dezlegarea data, indiferent de alte considerente pe care le-ar avea.
Aceasta este si situaţia in cauza, in mod corect instanţele de fond reţinând ca problema
valabilităţii actului de schimb opus de paraţi a fost analizata si tranşata in litigiul finalizat prin
pronunţarea s.c. nr. 7834/07.10.2011 a Judecătoriei Tg-Jiu, rămasa irevocabila, cu referire la
decizia nr. 449/2007 a Curţii de apel Craiova, instanţa constatând ca este lovit de nulitate
absoluta.
Aceeaşi maniera de abordare a problemei se impune si in privinţa criticii referitoare la
imposibilitatea reclamantului de a beneficia de prevederile Legii nr. 18/1991, acesta obţinând
titlul de proprietate de care se prevalează in prezentul litigiu ca urmare a aplicării acestui act
normativ, aplicare ce a fost contestata fără succes in alte litigii aflate pe rolul instanţelor si
care au format obiectul dosarelor nr. x al Curţii de Apel Craiova, nr. y al Curţii de Apel
Craiova si nr. z, nemaiputându-se proceda, aşadar, la o analiza a situaţiei juridice a terenului
prin prisma aplicării legii fondului funciar.
Astfel fiind, in mod corect instanţa de fond a admis acţiunea in revendicare fără a
analiza comparativ si actul de schimb exhibat de paraţi in sensul pretins de aceştia, căci pentru
a se realiza o comparare a titlurilor in cadrul acţiunii in revendicare este necesar ca părţile sa
posede titluri de proprietate valabile, or, cum s-a arătat, actul de schimb invocat a fost
constatat anterior ca fiind lovit de nulitate absoluta.
Considerentele pentru care actul de schimb a fost apreciat ca lovit de nulitate absoluta
au impus, pe cale de consecinţa, si respingerea cererii de constatare a dobândirii dreptului de
proprietate prin uzucapiunea de lunga sau scurta durata, reţinându-se, in aplicarea art. 1890
c.civ. , ca posesia nu a îndeplinit cerinţele legii, fiind fondata pe violenta,in primul caz, chiar
daca durata sa permitea concluzia îndeplinirii uneia dintre condiţii si anume cea referitoare la
termen.
In aceeaşi ordine de idei, nici criticile recurenţilor C. C., D. S., C. G., N. G., B. N N. şi
B. E. vizând dezlegarea data de către instanţa de apel excepţiei prescripţiei achizitive scurte
nu pot fi primite, aceasta antamând problema in discuţie, chiar daca intr-o maniera comuna si
problemei uzucapiunii de lunga durata, astfel cum rezulta din considerentele deciziei recurate.
Potrivit acestor considerente, instanţa de apel a constatat ca viciul de care a fost
afectata posesia, respectiv violenta, opreşte posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate
asupra imobilului teren prin uzucapiune, violenta derivând din preluarea abuziva de către stat
a terenului, preluare ce a dat posibilitatea reclamantului de a uza de prevederile Legii nr.
18/1991, astfel încât raportarea instanţei la soluţiile date in litigiile de fond funciar este
corecta.
Aşa fiind, fata de neîndeplinirea uneia dintre cerinţele necesare pentru a uzucapa, in
mod justificat instanţa de apel a respins solicitarea apelanţilor-paraţi de încuviinţare a probei
testimoniale, făcând o aplicare corecta a prevederilor art. 167 Cod procedură civilă potrivit
cărora dovezile se pot încuviinţa numai daca instanţa socoteşte ca ele pot sa aducă dezlegarea
pricinii, adică daca sunt pertinente, concludente si utile soluţionării cauzei.
Concluzionând, fata de statuările instanţelor care au judecat litigiile anterioare de fond
funciar, nu se poate reproşa instanţei de apel nici ca a adăugat la dispoziţiile Legii nr.
18/1991, nici ca a considerat ca abrogarea unui act normativ produce aceleaşi efecte ca si
nulitatea sa, cum recurenţii pretind, aceasta nefăcând decât sa dea relevanta cuvenita

43
prezumţiei puterii de lucru judecat, precum si autoritarii de lucru judecat de care se bucura
hotărârile pronunţate in acea materie .
Totodată, aceleaşi considerente expuse in analizarea motivului de recurs declarat de
paratele V. G. şi M. E. vizând obligativitatea comparării titlurilor de proprietate exhibate de
pârti sunt valabile si in ceea ce priveşte critica din acest recurs pe acelaşi aspect,
neimpunându-se o analizare separata a sa.
Nici critica referitoare la instituirea dreptului de superficie nu este fondata, in mod
legal instanţa de apel înlăturând posibilitatea paraţilor de a se prevala de acest drept.
Deşi nu este reglementat direct si expres in Codul Civil, dreptul de superficie consta in
dreptul de proprietate al unei persoane, numita superficiar, privitor la construcţiile, plantaţiile
sau alte lucrări ce se afla pe un teren proprietatea altuia, teren asupra căruia superficiarul are
un drept de folosință, fiind vorba, aşadar, de suprapunerea a doua drepturi de proprietate, unul
al superficiarului asupra construcţiilor si altul asupra terenului al cărui titular este o alta
persoana.
Acest drept poate fi dobândit prin titlu, uzucapiune sau direct prin lege.
Cum in cauza nu s-a dovedit dobândirea sa prin convenţie, testament sau act de
concesiune, reţinând si ca, fata de soluţia data in uzucapiune, posesia nu este utila, in mod
corect instanţa de apel a constatat ca acest drept nu a fost dobândit de paraţi.
De altfel, in condiţiile in care nu s-a invocat si dovedit dobândirea dreptului de
superficie direct prin lege, susţinerea recurenţilor potrivit căreia situaţia juridica a caselor si
anexelor judecătoreşti trebuia analizata prin prisma legilor incidente in cauza pe baza cărora s-
a emis actul de schimb nu poate fi primita, decretul nr. 151/1950 neprevăzând un astfel de
drept.
Astfel fiind, inexistenta vreunui litigiu si anterioritatea construirii imobilelor fata de
momentul dobândirii titlului de proprietate de către reclamant nu constituie un temei suficient
pentru dobândirea dreptului pretins de recurenţii-paraţi, putând fi insa analizate in cadrul
cererii de demolare a construcţiilor si anexelor, ca argument in sprijinul soluţiei de respingere
a unei astfel de solicitări.
Sub acest aspect, instanţa urmează a analiza si recursul declarat de recurentul-
reclamant, respingând critica adusa de acesta deciziei recurate in privinţa modului de
soluţionare a petitului privind demolarea anexelor.
Pentru a se stabili drepturile proprietarului solului si ale constructorului, art. 494 Cod
civil face o distincţie după cum constructorul este de rea-credinţa sau de buna-credinţa.
Deşi acest text nu face trimitere la definiţia posesorului de buna-credinţa in materia
restituirii fructelor, totuşi acea definiţie poate fi adoptata si in materia accesiunii.
Va fi deci de buna-credinţa acea persoana care poseda un teren pe care a executat
construcţii, crezând ca este proprietarul acelui teren si a cărui credinţa eronata se întemeiază
pe un titlu ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute.
Buna-credinţa se apreciază in momentul in care se efectuează incorporarea la sol,
adică in momentul edificării construcţiei, neinteresând daca acel constructor de buna-credinţa
a devenit de rea-credinţa după executarea lucrărilor.
Pentru stabilirea bunei-credinţe este necesar ca persoana constructor sa fi avut un just
titlu asupra terenului pe care a construit sau cel puţin un titlu putativ, inexistenta acestuia
ducând la concluzia relei-credinţe.
In cauza, paraţii se prevalează de existenta unui contract de schimb încheia de către
antecesori in anul 1958, anterior obţinerii de către reclamant a titlului de proprietate ce a stat
la baza admiterii acţiunii in revendicare, act in privinţa căruia s-a pus problema nevalabilităţii
ulterior edificării construcţiilor cu o vechime mare, aşa cum s-a arătat anterior.
Acest fapt, unit cu inexistenta vreunei opuneri a actualului proprietar al terenului pe
care sunt edificate construcţiile ori a autorilor săi sunt de natura sa releve buna lor credinţa la
momentul construirii.

44
 In plus, inexistenta autorizaţiilor de construcţie nu este de natura sa influenţeze acest
aspect psihologic, creând doar posibilitatea suportării unei sancţiuni cu caracter administrativ,
fără relevanta in materia in discuţie, cu consecinţa respingerii acestei critici.
Sunt fondate insa criticile aduse de recurentul-reclamant deciziei sub aspectul modului
de soluţionare al apelului declarat de către apelantele M. E. si V. G., considerentele expuse
anterior atât de instanţa de recurs, cat si de instanţa de apel impunând, in temeiul art. 312 rap.
la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă,soluţia admiterii recursului si modificării in parte a
deciziei in sensul respingerii apelului declarat de către acestea, cale de atac ce nu a vizat decât
cererea in revendicare , nu si cererea de demolare a construcţiilor, in privinţa acesteia din
urma acestea nefiind implicate dat fiind ca nu deţin construcţii pe terenul revendicat.
Pe cale de consecinţa, fata de soluţia data apelului declarat de acestea, in aplicarea art.
274 Cod procedură civilă, va fi înlăturata obligaţia apelantului-reclamant de plata a sumei de
481 lei reprezentând cheltuieli de judecata către apelanta V.G..
Totodată, având in vedere ca apelul celorlalţi paraţi a fost admis doar in privinţa
cererii de demolare a anexelor,taxata conform Legii nr. 146/1997 cu taxa judiciara de timbru
in cuantum de 4 lei, fara a fi schimbata soluţia primei instanţe data acţiunii in revendicare, se
va face aplicarea art. 274 Cod procedură civilă in sensul ca va fi obligat apelantul-reclamant
la plata cheltuielilor de judecata efectuate in apel după cum urmează: către apelantul C. C.-
405 lei, C.G.-405 lei, N. G.-405 lei, D. S. -405 lei, B. N. si E.-986 lei, S. I. si S.D. -686 lei.
Se vor menţine restul dispoziţiilor deciziei.
In temeiul art. 274 C.proc. Civ., vor fi obligaţi intimaţii la plata sumei de 179 lei
cheltuieli de judecata către recurentul reclamant.
Potrivit art. 312 C.proc. civ., vor fi respinse ca nefondate recursurile declarate de către
recurenţii-paraţi. (Decizia civilă nr. 2833/25.03.2013 - Secţia I Civilă, rezumat judecător
Roxana Mitrache)

PROPRIETATE

1. Despăgubiri solicitate în temeiul Legii nr.221/2009 pentru un bun confiscat.

Aplicativitatea dispoziţiilor art.5 alin.1 lit.b din lege.

Potrivit art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, „persoanele îndreptăţite pot solicita
instanţei acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin
hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu i-au fost
restituite sau nu au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr.10/2001
republicată, cu modificările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005, privind reforma în
domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi
completările ulterioare”.
Chiar dacă textul de lege nu se referă în mod expres la bunuri imobile, aria sa de
aplicare vizează exclusiv astfel de bunuri sau, eventual, bunuri mobile devenite imobile prin
destinaţie (cazul bunurilor enumerate în art. 6 din Legea nr. 10/2001, de exemplu).
De asemenea, se pot solicita doar bunuri care, totodată, fac şi obiectul legilor
speciale de reparaţie menţionate în text şi pentru care încă nu s-au obţinut măsuri
reparatorii. Aceasta deoarece, în cuprinsul dispoziţiei enunţate, se arată că pot fi solicitate
daune materiale constând în echivalentul bunurilor confiscate „…dacă bunurile respective nu
i-au fost restituite…în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 247/2005”.
Într-o interpretare gramaticală, termenul „respective” se referă la „obiectul despre
care este vorba”, care se raportează la fiecare bun în particular şi, cum această
individualizare vizează cele două legi de reparaţie, Legea nr.10/2001 şi Legea nr. 247/2005,
sub imperiul cărora partea interesată trebuie să nu fi obţinut deja o reparaţie, obiectul
pretenţiilor materiale formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu pot fi decât imobile prin
natura lor sau prin destinaţie.
45
 Prin cererea înregistrată la data de 11.06.2012 reclamantul C.G. a solicitat în contradictoriu
cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei
de 250000 euro reprezentând contravaloarea bunurilor mobile şi imobile confiscate părinţilor
săi la momentul deportării în Bărăgan, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 37 din 15.03.2013, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, a fost
admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul C.G., în contradictoriu cu pârâtul
Statul Român Prin Ministerul Finanţelor Publice cu sediul în Bucureşti, sector 5, str.
Apolodor, nr. 17.
A fost obligat pârâtul la plata sumei de 48055 lei, reprezentând daune materiale şi la
plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2100 lei.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Reclamantul a solicitat despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea bunurilor
mobile şi imobile confiscate de la părinţii săi în anul 1951, ca urmare a strămutării familiei în
Bărăgan, (comuna Pelicanu, judeţul Călăraşi),măsura administrativă cu caracter politic, fiind
aplicată în temeiul deciziei MAI nr. 200/1951.
Din procesul-verbal încheiat la 21.09.1951 depus la dosar, coroborat cu depoziţia
martorului audiat în cauză, reiese că bunurile din gospodăria părinţilor reclamantului,
menţionate în cererea de chemare în judecată, au fost confiscate de regimul comunist, nefiind
restituite la întoarcerea din Bărăgan, în anul 1956.
În actul de confiscare sunt menţionate şi bunuri pentru care Legea nr.221/2009 nu a
prevăzut acordarea de despăgubiri materiale, respectiv, recolta de cereale mazăre, cânepă,
paie, lucernă, lemne, motiv pentru care contravaloarea acestora va fi scăzută din cea stabilită
de expert pentru bunurile mobile (13865 lei), dar şi contravaloarea a 60 litri ţuică, 375 l must,
tescovină în fierbere, pentru aceleaşi considerente, bunuri, care, de altfel, nici nu au fost
solicitate de reclamant.
Ca atare, apreciind că acţiunea este întemeiată în parte, în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b
din Legea nr.221/2009, a fost admisă ca atare şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 48.055
lei reprezentând despăgubiri materiale (contravaloarea bunurilor imobile - 41660 lei şi
mobile- 6393 lei, confiscate).
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă, a fost obligat pârâtul la
plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamant, în sumă de 2100 lei, reprezentând
onorariul de expert şi onorariul de avocat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul STATUL ROMÂN PRIN
MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În primul motiv de recurs s-a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit
dispoziţiile art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, în sensul acordării despăgubirilor
materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, în condiţiile în care nu s-a făcut
dovada confiscării bunurilor prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii admistrative
cu caracter politic, nefiind administrate probe pertinente cu privire la componenţa
gospodăriei, la data dislocării, la dreptul de proprietate asupra bunurilor a căror contravaloare
se solicită, apriind că suma acordată de instanţa de fond nu corespunde contravalorii bunurilor
imobile şi mobile acordate.
În cel de al doilea motiv de recurs s-a criticat sentinţa în privinţa acordării
despăgubirilor şi pentru bunurile mobile, susţinând că pot fi acordate despăgubiri materiale
numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicate a Legii nr.10/2001, sub
rezerva îndeplinirii celorlalte cerinţe, respectiv să fi fost confiscate prin hotărârea de
condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive şi să nu fi obţinut în condiţiile
Legii nr.10/2001, măsuri reparatorii în natura sau în achivalent.
Ultima critică din recurs vizează obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată
în suma propusă de parte.
În drept, recursul s-a întemeiat pe dispoziţiile. art.299 şi 3041 Cod procedură civilă.

46
 Recursul declarat de pârât s-a admis, conform următoarelor considerente:
Soluţia adoptată de tribunal, de admitere în parte a acţiunii este legală, numai în parte,
fiind justificată de probele administrate în cauză.
Potrivit art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, „persoanele îndreptăţite pot solicita
instanţei acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin
hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu i-au fost
restituite sau nu au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr.10/2001
republicată, cu modificările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005, privind reforma în
domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi
completările ulterioare”.
Chiar dacă textul de lege nu se referă în mod expres la bunuri imobile, aria sa de
aplicare vizează exclusiv astfel de bunuri sau, eventual, bunuri mobile devenite imobile prin
destinaţie (cazul bunurilor enumerate în art. 6 din Legea nr. 10/2001, de exemplu).
De asemenea, se pot solicita doar bunuri care, totodată, fac şi obiectul legilor speciale
de reparaţie menţionate în text şi pentru care încă nu s-au obţinut măsuri reparatorii. Aceasta
deoarece, în cuprinsul dispoziţiei enunţate, se arată că pot fi solicitate daune materiale
constând în echivalentul bunurilor confiscate „…dacă bunurile respective nu i-au fost
restituite…în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 247/2005”.
Într-o interpretare gramaticală, termenul „respective” se referă la „obiectul despre care
este vorba”, care se raportează la fiecare bun în particular şi, cum această individualizare
vizează cele două legi de reparaţie, Legea nr.10/2001 şi Legea nr.247/2005, sub imperiul
cărora partea interesată trebuie să nu fi obţinut deja o reparaţie, obiectul pretenţiilor materiale
formulate în temeiul Legii nr.221/2009 nu pot fi decât imobile prin natura lor sau prin
destinaţie.
Procesul-verbal încheiat la 21.09.1951 depus la dosar ( fila 3), coroborat cu depoziţia
martorului audiat în cauză, au evidenţiat că bunurile din gospodăria părinţilor reclamantului,
menţionate în cererea de chemare în judecată, au fost confiscate de regimul comunist, nefiind
restituite la întoarcerea din Bărăgan, în anul 1956.
Fără a depăşi cadrul procesual, referitor la obiectul acţiunii, privind strict imobilele faţă
de care se cere a se acorda despăgubiri, în temeiul Legii nr.221/2009, cu respectarea
principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, este de observat că, în cazul concret
dedus judecăţii, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.5 alin.1 lit.b din Legea
nr.221/2009, numai în privinţa bunurilor mobile, evaluate de expert la valoarea de 13865 lei.
Reclamantul nu poate pretinde obţinerea unor despăgubiri pentru bunuri mobile ce nu
fac obiectul reglementării art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009.
Critica privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este nefondată,
tribunalul aplicând corect prevederile art.274 Cod procedură civilă, existând culpa procesuală
a pârâtului, în raport de soluţia pronunţată.
Faţă de considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente dispoziţiile art.304 pct.9
Cod procedură civilă, invocate în recurs, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a fost
admis recursul declarat de pârât, s-a modificat, în parte sentinţa civilă, în sensul că a fost
obligat pârâtul la plata sumei de 41660 lei reprezentând daune materiale, pentru bunurile
imobile. (Decizia civilă nr.5962/03.06.2013 – Secţia I Civilă, rezumat judecător Alexandrina
Marica)

47
 CONTRACTE

1. Contract de vânzare – cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995. Retrocedarea

imobilului fostului proprietar. Acţiunea cumpărătorului evins pentru diferenţa dintre
preţul de achiziţionare şi valoarea actuală a imobilului

Legea nr.1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr.10/2001 a modificat

art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, având, astfel, următorul cuprins”restituirea preţului
prevăzut la alin.2 şi alin.21 se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul
extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995, cu modificările
ulterioare”.
De asemenea, prin acelaşi act normativ, după art.50 s-a introdus un nou articol,
respectiv art.501 potrivit căruia”proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare
încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost
desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea
preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, rezultă că după intrarea în
vigoare a Legii nr.1/2009, publică în M.O.nr.63/3.02.2009, trebuie realizată distincţia între
preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilelor ce se cuvine persoanelor interesate, această
distincţie funcţionând în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza
unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, a pierdut bunul
imobil prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu rea-credinţă, ce
reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate sau prin
admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune prin
definiţie existenţa unor titluri valabile de proprietate.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 23.12.2011,

reclamantul R. I. a chemat în judecată pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj,
solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată la plata sumei de 303.461,69 lei,
actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
Prin sentinţa civilă nr.15598/02.11.2012, pronunţată de Judecătoria Craiova. a fost
admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P Dolj.
A fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calităţii
procesule pasive.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul R. I., în contradictoriu cu pârâtul
Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, ca neîntemeiată.
Împotriva aceste sentinţe a declarat apel, reclamantul R. I., criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 235 din 20 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul
nr.34604/215/2011, s-a respins apelul declarat de apelantul-reclamant R. I. împotriva sentinţei
civile nr. 15598/02.11.2012, pronunţată de Judecătoria Craiova, în contradictoriu cu intimaţii-
pârâţi DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE DOLJ şi MINISTERUL
FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, s-au reţinut următoarele:
Prin acţiunea introdusă, reclamantul R. I. a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa
să fie obligată Direcţia Generală a Finanţelor Publice a jud. Dolj la plata sumei de 303.461,69
lei reprezentând despăgubiri.
În susţinerea acţiunii, a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare
nr.93/25.03.1997 a dobândit prin cumpărare cu plata în rate dreptul de proprietate asupra
imobilului situat în Craiova, str. Bujorului nr.6, în valoare de 32.851.900 ROL.

48
 Ulterior, contractul a fost desfiinţat prin S.C. nr.1350/03.02.1999 devenită definitivă şi
irevocabilă prin Decizia civilă nr. 978/03.02.2000 a Curţii de Apel Craiova.
Urmare acestui fapt, a fost despăgubit cu suma de 31.819.076 lei, reprezentând preţul
achitat prin contractul de vânzare cumpărare nr.93/1997 şi spezele contractului de vindere,
fără daune interese, fiind respins dreptul la despăgubiri.
In urma pronunţării deciziei civile nr.103/02.2004 în dosarul nr.5124/civ/2003 al
Tribunalului Dolj, rămasă irevocabilă, a fost efectuată de către Ministerul Finanţelor Publice
si plata sumei de 34.719,39 RON, reprezentând diferenţa dintre preţul actualizat stabilit la
data evicţiunii bunului şi preţul efectiv achitat prin contractul de vânzare-cumpărare
nr.93/25.03.1997.
Precizează reclamantul că suma solicitată în prezenta cauză reprezintă diferenţa între
preţul de piaţa al imobilului estimat la 30.11.2011 la suma de 303.461,69 lei şi sumele
restituite.
Prima critica în apel vizează neaplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. 21 din Legea nr.
10/2001, text de lege introdus prin Legea nr.1/2009 şi care stabileşte că cererile sau acţiunile
în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţa al imobilelor, privind contractele de
vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 cu modificările
ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt
scutite de taxele de timbru.
In legătură cu acest aspect, se observă că, deşi instanţa de fond a stabilit în sarcina
apelantului reclamant obligaţia de a achita taxa de timbru în cuantum de 7145 ron şi timbru
judiciar în valoare de 5 ron, la termenul din data de 09.03.2012 a revenit asupra acestei
dispoziţii, dând eficienţă prevederilor legale la care s-a făcut referire anterior.
Referirea la taxa judiciară de timbru în considerentele prezentei decizii a fost făcută
pentru acurateţe, deoarece în realitate, invocând textul la care s-a făcut referire, apelantul
solicită despăgubiri la nivelul preţului de piaţă al imobilului care a făcut obiectul contractului
de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/1995.
Potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001 introdus prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale
căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.
112/1995 cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive si
irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţa al imobilelor, stabilit conform
standardelor internaţionale de evaluare.
Şi art.50 alin.21 din Legea nr.10/2001 invocat de către apelant, referindu-se la
restituirea preţului de piaţa al imobilelor, face trimitere tot la contractele de vânzare-
cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Apelantul reclamant a fost beneficiarul contractului nr.93/25.03.1997, contract care nu
a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale, întrucât apartamentul pentru care solicită
despăgubiri în prezent, fusese redobândit în proprietate de către R.M. în calitate de fost
proprietar, conform Sentinţei civile nr.13196/1994 a Judecătoriei Craiova (cu aproximativ trei
ani anterior datei contractului apelantului reclamant). Or, potrivit Legii nr. 112/1995, obiectul
contractului de vânzare-cumpărare îl putea face numai un imobil care nu era supus restituirii
în natură foştilor proprietari, deci care nu a fost revendicat şi obţinut de fostul proprietar.
Tocmai de aceea, instanţa a constatat nulitatea contractului în discuţie.
Apelantul este nemulţumit şi de faptul că nu s-a ţinut seama de buna sa credinţa, mai
exact ca nu s-a demonstrat ca ar fi fost de rea-credinţă la încheierea contractului anulat.
Nici aceasta critica nu este pertinenta, buna sau reaua credinţa a cumpărătorului, fiind
o analiză ce excede cadrului procesual de faţă. Aceasta reprezintă o apărare de fond, de care
reclamantul s-a folosit, de altfel, în cauza în care s-a pronunţat anularea contractului.
Sub aspectul despăgubirilor, reţinând ca actul anulat nu a fost încheiat cu respectarea
Legii nr.112/1995, apare evident că nu sunt incidente dispoziţiile referitoare la acordarea
valorii de piaţa a imobilului, ci cele referitoare la preţul actualizat plătit de către chiriaşi (art.
50 alin. 2 din Legea nr.10/2001).

49
 Dar apelantul reclamant nu mai încearcă în prezent niciun prejudiciu, deoarece decizia
civila nr.103/02.02.2004 a Tribunalului Dolj, i-a acordat o reparaţie echitabilă şi circumscrisă
prevederilor legale, obligând Statul Român la plata sumei de 347.193.900 lei, ce reprezintă
diferenţa dintre preţul achitat iniţial actualizat conform coeficientului de inflaţie la data
evicţiunii şi preţul efectiv plătit şi restituit.
Faţă de cele expuse, instanţa a respins ca nefondat apelul.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul R.I., criticând-o pentru
netemeinicie şi nelegalitate.
În primul motiv de recurs, s-a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a
legii, tribunalul reţinând eronat că buna-credinţă a reclamantului la data cumpărării locuinţei,
în temeiul Legii nr.112/1995, excede cadrului procesual de faţă.
S-a arătat că instanţa nu a respectat dispoziţiile art.20(21) din Legea nr.10/2001,
modificată şi completată prin Legea. nr.1/2009 referitoare la chiriaşii care au cumpărat cu
bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost
desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare.
În cel de al doilea motiv de recurs, s-a criticat decizia în privinţa modului de aplicare a
prevederilor art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001, susţinându-se că prin decizia
nr.103/2.02.2004 nu a fost acordată o reparaţie echitabilă, în contextul în care cumpărătorul
reclamant nu a primit preţul actualizat până la apariţia Legii nr.1/2009, beneficiind astfel de
aplicarea prevederilor art.50 alin.2 din lege.
Reclamantul a arătat că este îndreptăţit la restituirea diferenţei dintre preţul plătit
pentru locuinţa cumpărată, preţ actualizat cu rata inflaţiei la data admiterii prezentei acţiuni şi
suma restituită în cuantum 347.193.900 lei ROL, sumă stabilită prin decizia
nr.103/02.02.2004, la data producerii evicţiunii (10.05.2002) hotărârea fiind pusă în executare
la data de 26.03.2006.
În cererea formulată, reclamantul nu a invocat temeiul de drept al recursului declarat
împotriva deciziei instanţei de apel.
La data de 14.10.2013, intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice
Craiova, în numele Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român a depus
întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
S-a arătat că decizia pronunţată în apel este legală şi temeinică, în contextul în care
este nefondat motivul de recurs în ce priveşte aplicarea art.50 alin.21 din Legea nr.10/2001,
reclamantul nefăcând nici dovada că nu a uzat de dispoziţiile art.20 alin.21 din Legea
nr.1/2009, invocate în cererea de recurs.
Curtea, analizând decizia prin prisma criticilor invocate în recurs, constată că recursul
este nefondat, pentru următoarele considerente:
Examinând decizia în raport de criticile invocate în recurs, se constată că hotărârea s-a
pronunţat cu aplicarea corectă a legii.
Obiectul prezentei acţiuni, astfel cum a fost precizată, l-a reprezentat obligarea
pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei reprezentând
diferenţa dintre valoarea de piaţă a imobilului în litigiu, ce a făcut obiectul contractului de
vânzare-cumpărare nr.93/25.03.1997 şi suma primită anterior cu titlu de preţ, conform
deciziei civile nr.103/2.02.2004, pronunţată de Tribunalul Dolj, acţiunea fiind întemeiată pe
dispoziţiile art.50 alin.2 ind.1 şi alin.3 şi art.501 din Legea nr.10/2001.
În conformitate cu prevederile art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001, republicată, cererile
şi acţiunile privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşi ale căror contracte de
vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/2005 au fost desfiinţate
prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de plata taxei de timbru.
Legea nr.1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr.10/2001 a modificat
art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, având, astfel, următorul cuprins”restituirea preţului
prevăzut la alin.2 şi alin.21 se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul

50
extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995, cu modificările
ulterioare”.
De asemenea, prin acelaşi act normativ, după art.50 s-a introdus un nou articol,
respectiv art.501 potrivit căruia”proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare
încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost
desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului
de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, rezultă că după intrarea în
vigoare a Legii nr.1/2009, publică în M.O.nr.63/3.02.2009, trebuie realizată distincţia între
preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilelor ce se cuvine persoanelor interesate, această
distincţie funcţionând în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui
contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, a pierdut bunul imobil
prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu rea-credinţă, ce reprezenta
titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate sau prin admiterea unei
acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune prin definiţie existenţa
unor titluri valabile de proprietate.
Instanţa reţine că, menţinându-se alineatul 2 al art.50 din Legea nr.10/2001,
realizându-se modificarea de la alineatul 3 al art.50 care cuprinde ipotezele de la alin.2 şi
alin.21 şi introducându-se art.501, este evidentă concluzia că nu în toate cazurile în care
chiriaşii cumpărători au fost evinşi( deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de
piaţă a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare cumpărare încheiate in
temeiul Legii nr.112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care,
menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare, încheiate în temeiul Legii
nr.112/1995, chiriaşi au fost evinşi prin efectul admiterii acţiunii în revendicare prin
compararea titlurilor.
În cauza de faţă, Curtea constată că recurentul reclamant nu se încadrează în ipoteza
reglementată de art.501 din Legea nr.10/2001, republicată, respectiv în ipoteza încheierii
contractului de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 şi a
menţinerii valabilităţii acestui contract, respectiv a operării evicţiunii, în contextul în care prin
sentinţa civilă nr.1350/3.02.1999, pronunţată de Judecătoria Craiova, rămasă definitivă şi
irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a locuinţei
cumpărată de reclamant în temeiul Legii 112/1995, urmare a evicţiunii, fiindu-i restituită
suma de 31.879.076 lei, respectiv preţul plătit şi spezele contractului de vânzare –cumpărare,
iar prin decizia civilă nr.103/2.02.2004, pronunţată de Tribunalul Dolj a fost obligat Statul
Român prin Ministerul Finanţelor să restituie reclamantul suma de 347.193.900 lei ROL,
reprezentând diferenţa dintre preţul actualizat, stabilit la data evicţiunii bunului şi preţul
efectiv achitat şi încasat de reclamant.
Sunt nefondate susţinerile din recurs referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art.50
alin.2 din Legea nr.1/2009 şi cele în care se invocă evicţiunea suportată de reclamant, Curtea
apreciind că existenţa evicţiunii presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat,
iar în ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlul oneros se desfiinţează, ca o
consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele
nulităţii, respectiv desfiinţarea contractului cu efect retroactiv, cu consecinţa repunerii părţilor
în situaţia anterioară”restitutio in integrum”.
În temeiul acestor principii, tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat,
trebuie restituit pentru ca părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acest act nu s-ar
fi încheiat.
În speţă, instanţele au reţinut întemeiat că prin hotărârile judecătoreşti definitive şi
irevocabile, prin care au fost finalizate procesele civile privind imobilul în litigiu, s-a stabilit
cu putere de lucru judecat că respectivul contract de vânzare cumpărare al imobilului încheiat
de reclamant în temeiul Legii nr.112/1995, a fost întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor art.9
din Legea nr.112/1995, fiind astfel exclusă buna-credinţă a cumpărătorilor, ce putea fi

51
invocată în procesele finalizate prin hotărârile judecătoreşti arătate, ce se bucă de prezumţia
de validitate, nemaiputând fi repusă în discuţie în prezentul recurs, în contextul în care
instanţa constată că în cauză a intervenit desfiinţarea titlului de proprietate al reclamantului,
ca urmare a nerespectării dispoziţiilor Legii nr.112/1995, situaţie ce excede aplicabilitatea şi
incidenţa dispoziţiilor art.501 din Legea nr.10/2001.
Aşadar, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, raportat doar la
incidenţa dispoziţiilor art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001, republicată, reclamanţii având
dreptul numai la restituirea preţului actualizat plătit, astfel cum s-a dispus prin hotărârea
judecătorească definitivă şi irevocabilă, respectiv prin decizia nr.103/2.02.2004, pronunţată de
Tribunalul Dolj, în dosarul nr… din 2003.
Faţă de considerentele menţionate, constatând că decizia din apel nu este afectată de
niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, în
temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a fost respins ca nefondat recursul declarat de
reclamant. (Decizia civilă nr. 8915/ 14.10.2013 – Secţia I Civilă, rezumat judecător
Alexandrina Marica)

2. Inexistenţa obligaţiei de garanţie a vânzătorului în cazul evicţiunii rezultând

din fapta unui terţ, în situaţia în care cauza evicţiunii a fost cunoscută de cumpărător.

În situaţia în care s-a reţinut că reclamantul cumpărător nu a fost de bună credinţă la

încheierea contractelor de vânzare cumpărare, dispoziţiile art.1344 şi 1348 cod civil nu sunt
aplicabile şi acesta nu mai poate invoca şi opune vânzătorilor obligaţia de garanţie, el
urmând să suporte consecinţele constatării nulităţii absolute a contractului în sensul
repunerii în situaţia anterioară, prin restituirea preţului plătit.

Prin sentinţa civilă nr.9973 din data de 06.07.2012 pronunţată de Judecătoria Tg.Jiu în
dosarul nr.16293/318/2011, a fost admisă în parte acţiunea civilă ulterior precizată (disjunsă
din dosarul nr. 2109/318/2009 formulată de reclamanţii O.V. şi O.A. domiciliaţi în Tg.- Jiu, în
contradictoriu cu pârâţii Z.N., cu domiciliul ales la procuratorul S.E. din Bucureşti,şi Z.V.R.,
domiciliat în Bucureşti.
A fost anulată ca netimbrată cererea reconvenţională (fila 79 din dosarul
2109/318/2009) şi cererea de intervenţie (fila 200 din prezentul dosar), formulată de
intervenienta C.E., domiciliată în Târgu Jiu.
A fost obligat pârâtul Z.N. să achite reclamanţilor suma de 52650 lei, actualizată cu
rata inflaţiei începând cu 05.08.2006 şi până la data plăţii.
A fost obligat pârâtul Z.V.R. să achite reclamanţilor suma de 16.000 lei actualizată cu
indicele de inflaţie de la data de 15.09.2003, până la data plăţii.
S-a respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată din dosarul
1803/318/2006 şi s-a instituit un drept de retenţie în favoarea reclamanţilor cu privire la
apartamentul folosit de aceştia, în suprafaţă de 60,65 mp situat în Tg-Jiu, (fila 91) precum şi
cu privire la terenul aferent de 97, 96 mp (descris în schiţa depusă la fila 92).
A fost obligat pârâtul Z. N. să achite reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum de
7206 lei.
A fost obligat pârâtul Z. V. R. să achite reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum
de 7606 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin s.c. nr.668/2008 a
fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă C. E., s-a constat nulitatea
absolută a contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr.1231/2006 de BNP C. E. C.
şi nr.5223 din 15.09.2003 de BNP B. S., a fost respinsă cererea cu privire la obligarea
vânzătorilor la încheierea unui nou contract de închiriere formulată de pârâta reclamantă
reconvenţională C. E., fiind respinsă şi acţiunea în evacuare formulată de reclamanţii pârâţi O.
V. şi O. A. împotriva pârâtei reclamante reconvenţional C. E.

52
 În considerentele sentinţei civile nr.668/2008, instanţa a reţinut că pârâţilor Z.R. şi
Z.N. le-au fost restituite terenul şi construcţia din Tg.Jiu,, în temeiul Legii 10/2001, prin
dispoziţia Primarului Municipiului Tg.Jiu, la momentul restituirii având calitatea de chiriaş
reclamantul O. V. pe o parte din construcţie şi pârâta reclamantă C. E. pe o altă parte din
construcţie, contractele de închiriere depuse la dosar în care figurează cu calitatea de chiriaş al
unităţii locative de stat făcând dovada dreptului său locativ, drept care ulterior fost prorogat
legal prin actele normative adoptate cu privire la protecţia chiriaşilor.
Instanţa a constatat neîntemeiată acţiunea principală referitoare la evacuarea pârâtei,
care, păstrându-şi dreptul locativ prin prorogarea legală a contractului de închiriere nu poate fi
evacuată, conform art.11 din OG 40/1999, neplata chiriei până la încheierea noului contract
neputând fi invocată de proprietar ca motiv de evacuare a chiriaşului, iar art.10 alin.1 din OG
40/1999 prevede obligaţia proprietarului de a notifica chiriaşul prin executorul judecătoresc în
vederea încheierii contractului de închiriere, sancţiunea neîndeplinirii acestei obligaţii fiind
aceea a prelungiri de drept a contractului de închiriere, astfel că s-a apreciat că nu este
întemeiată nici cererea pârâtei reclamante pentru obligarea proprietarilor la încheierea unui
nou contract de închiriere, el existând de drept.
Sub aspectul nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, instanţa a reţinut
în cuprinsul sentinței civile nr. 668/2008 că sunt incidente dispoziţiile art. 18 alin.1 din OG
40/1999 în conformitate cu care chiriaşii au drept de preemţiune la cumpărarea locuinţei, cât
şi cele ale art.948 Cod civil referitoare la condiţiile de validitate ale convenţiilor, din
precizările luate părţilor rezultând că proprietarii nu au notificat intenţia lor de vânzare a
cotelor părţi indivize către chiriaşi, conform disp.art.14 alin.2 şi 3 din OG 40/1999, iar
dispoziţiile legii speciale coroborate cu dispoziţie art. 948 pct.4 Cod civil referitoare la
existenţa cauzei licite pentru validitatea unei convenţii, conduc la concluzia că există motive
de nulitate a celor două acte de vânzare-cumpărare contestate, impunându-se constatarea
nulităţii în întregime a convenţiilor şi nu pro parte, având în vedere că fiecare dintre
înstrăinători deţinea la momentul încheierii cotă parte indiviză din bunurile restituite, situaţie
în care nu se poate şti care dintre cotele părţi indivize reprezintă unitatea locativă ocupată de
pârâta reclamantă, nerealizându-se ieşirea din indiviziune la momentul înstrăinării.
Expertiza întocmită în cauza de faţă a identificat apartamentul locuit de reclamanţii O.
V. şi O. A., precum şi terenul aferent precizând că apartamentul locuit de reclamanţi se află
situat în imobilul din str. M. E. Tg-Jiu, jud. Gorj, are suprafaţa utilă de 60,65 mp, iar terenul
aferent apartamentului are lungimea la str. M. E. de 13,15 m şi lăţimea de 7,45m cu
suprafaţa de 97,97 mp.
Valoarea de circulaţie a imobilului situat în str. M.E. având suprafaţa utilă de 121,30
mp a fost stabilită de expert la suma de 374.000 lei, la data de 4 iunie 2008, data rămânerii
definitive a sentinţei civile 668/2008, pronunţată în dosarul 1803/318/2006, iar valoarea de
circulaţie a terenului aferent de 214 mp a fost stabilită la suma de 260.120 lei, la aceeaşi data,
respectiv 4 iunie 2008, rezultând suma totală de 634.120 lei.
La data de 31 decembrie 2011 cursul leu/Euro la BNR a fost de 4,3197 şi la data de
01.08.2006 cursul leu/Euro la BNR a fost de 3,5480, iar la data de 15.09.2003 cursul
leu/Euro la BNR este de 3,8032, astfel că expertul R. P. a concluzionat că valoarea
actualizată a preţului de 15.000 euro din contractul nr. 1231/2006 este de 64.795,50 lei şi
valoarea actualizată a preţului de 160.000.000 lei din contractul 5223/2006 este de 181.729
lei.
Instanţa a constatat că nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare
5223/2003 şi 1231/2006 a fost justificată de nerespectarea dispoziţiilor art.18 alin.1 din OUG
40/1999 în conformitate cu care chiriaşii au drept de preemţiune la cumpărarea locuinţei, cât
şi cele ale art.948 pct.4 Cod civil referitoare la condiţiile de validitate ale convenţiilor,
precum şi de faptul că proprietarii nu au notificat intenţia lor de vânzare a cotelor părţi
indivize către chiriaşi, conform disp.art.14 alin.2 şi 3 din OG 40/1999, însă în prezenta cauză
cumpărătorii susţin că au fost de bună credinţă şi vânzătorii răspund pentru evicţiune,

53
susţinere ce va fi înlăturată de către instanţă în sensul reţinerii relei credinţe şi a
cumpărătorilor (reclamanţii) cu următoarea motivare:
Raportat la datele prezentei cauze, instanţa a reţinut că reaua-credinţă a
cumpărătorilor (reclamanţii O.) reiese din chiar cuprinsul contractelor încheiate în care nu se
face trimitere la verificarea îndeplinirii cerinţelor prevăzute de dispoziţiilor OUG 40/1999,
precum şi din împrejurarea că locuiau în acelaşi imobil cu celălalt chiriaş (C. E.), deci
cunoşteau că nu au fost respectate dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii
contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr.5223/2003 şi nr. 1231/2006.
Mai mult, reclamanţii aveau posibilitatea de a evita desfiinţarea contractului de
vânzare cumpărare autentificate sub nr. 5223/2003 prin formularea unei cereri pentru ieşirea
din indiviziune şi atribuirea în lotul vânzătorului a părţii din imobil folosită de reclamanţi în
calitate de locatari, posibilitate de care nu au uzat de la data încheierii acestui contract (2003)
şi până la pronunţarea sentinţei nr. 668/2008 (chiar după pronunţarea acestei sentinţe, situaţie
în care se putea suspenda judecata recursului până la soluţionarea cererii de ieşire din
indiviziune).
Că, reţinerea relei-credinţe şi a cumpărătorilor, precum şi asumarea de către vânzători
a obligaţiei de garanţie contra evicţiunii, cât şi principiul echităţii justifică soluţia admiterii în
parte a acţiunii civile ulterior precizată în sensul obligării celor doi pârâţi la restituirea
preţului menţionat în contract, actualizat cu rata inflaţiei începând cu data autentificării
contractului, cu precizarea că elementele luate în considerare în speţa de faţă sunt diferite de
cele din cauza invocată de reclamanţi (cauza Raicu împotriva României) şi nu susţin
pretenţiile privind restituire de către pârâţi a preţului actual al imobilelor.
Prin soluţionarea cererii principale (pretenţiile referitoare la restituirea preţului),
instanţa a apreciat că a rămas fără obiect cererea subsidiară prin care se solicita pronunţarea
unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare a întregului imobil, solicitare
nefondată întrucât eludează prevederile legale avute în vedere la constatarea nulităţii
contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr. 5223/2003 şi nr. 1231/2006.
Totodată, instanţa a respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de
judecată din dosarul 1803/318/2006, pentru motivele ce au condus la reţinerea relei-credinţe
a cumpărătorilor la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub
nr. 5223/2003 şi nr. 1231/2006 şi urmează să instituie un drept de retenţie în favoarea
reclamanţilor doar cu privire la apartamentul folosit de aceştia, în suprafaţă de 60,65 mp,
situat în Tg-Jiu, str. M.E., nr., jud. Gorj (descris în schiţa anexată la raportul de expertiză-fila
91), precum şi cu privire la terenul aferent de 97,96 mp (descris în schiţa depusă la fila 92)
deoarece doar această parte din imobil se află în posesia reclamanţilor şi numai în această
modalitate se asigură respectarea dreptului locativ al locatarei C.E. pentru cealaltă parte din
imobil, drept stabilit prin s.c. nr. 668/2008 ce a rezolvat cererea în evacuare a acestei locatare
în sensul respingerii (pentru considerentele amintite şi în cuprinsul prezentei hotărâri).
Instanţa reţinând culpa procesuală a celor doi pârâţi (deci neincidenţa art. 275 Cod
procedură civilă), având în vedere cota egală din bunul înstrăinat a apreciat că pârâţii
urmează să fie obligaţi, în temeiul art. 274, 277 Cod procedură civilă, la cheltuieli de judecată
egale din suma dovedită cu chitanţele depuse la dosarul nr. 16293/318/2011 şi în dosarul nr.
2109/318/2009 doar până la disjungerea cererii (având în vedere soluţiile pronunţate de
instanţele de control judiciar), cheltuieli ce reprezintă taxa judiciară de timbru (9453 lei),
onorariu apărători (4600 lei), transport (359.80 lei), cu precizare că pârâtul Z.V.R. va suporta
aceste cheltuieli majorate cu suma de 400 lei achitată de reclamanţi pentru expertiză, având
în vedere că şi pârâtul Z.N. a achitat suma de 400 lei pentru efectuarea expertizei, iar în
cuantumul acestor cheltuieli nu vor fi incluse zilele la care reclamantul a fost prezent în
instanţă deoarece nu a dovedit că în aceste zile desfăşura activităţi pentru care primea zilnic
suma indicată (60 lei).

54
 În consecinţă, instanţa a obligat pârâtul Z.N. să achite reclamanţilor cheltuieli de
judecată în cuantum de 7206 lei, iar pârâtul Z.V.R. a fost obligat să achite reclamanţilor
cheltuieli de judecată în cuantum de 7606 lei.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii O.V. şi O.A., precum şi pârâtul Z.N.
prin procurator S. E., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Reclamanţii au criticat sentinţa, în principal, sub aspectul formei de despăgubire la
care a fost obligat pârâtul, aceştia invocând împrejurarea că restituirea preţului imobilului
actualizat cu indicele de inflaţie nu acoperă prejudiciul suferit prin pierderea dreptului de
proprietate şi că instanţa trebuia să oblige pârâtul la valoarea de piaţă actuală a imobilului în
discuţie, respectiv la valoarea cu care ei (reclamanţii) şi-ar putea cumpăra în prezent o altă
locuinţă de natura celei a cărei proprietate au pierdut-o, sau să fie pronunţată o hotărâre care
să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare pentru întreg imobilul.
A fost criticată sentinţa şi pentru faptul că în mod greşit a fost reţinută reaua lor
credinţă la cumpărarea imobilului, aceasta venind în contradicţie cu sentinţa prin care s-a
constatat nulitatea contractelor de vânzare cumpărare şi în care a fost reţinută reaua credinţă
numai în ceea ce-l priveşte pe vânzător.
De asemenea apelul reclamanţilor a vizat şi cheltuielile de judecată care s-au acordat
arătând în acest sens că suma de 400 lei reprezentând onorariu expert este cu mult inferioară
sumei reale de 800 lei pe care au achitat-o.
Pârâtul Z.N. a criticat sentinţa pe considerentul că în mod greşit prima instanţă a
dispus ca suma pe care trebuie să o achite reclamanţilor trebuie să fie actualizată cu rata
inflaţiei începând cu data de 05.08.2006 până la data plăţii, aceasta întrucât reclamanţii au
folosit începând cu anul 2006, continuând pe toată durata procesului şi până în prezent
imobilul în litigiu.
Altă critică a vizat cheltuielile de judecată la care a fost obligat, în acest sens apelantul
pârât arătând că nu datora aceste cheltuieli întrucât a recunoscut pretenţiile reclamanţilor de la
primul termen de judecată, iar în situaţia în care totuşi se considera că aceste cheltuieli sunt
datorate, ele trebuiau stabilite în proporţie cu valoarea la care s-a admis acţiunea.
Tribunalul Gorj prin decizia civilă nr. 501/14.11.2012 a respins ca nefondate atât
apelul reclamanţilor cât şi apelul pârâtului, reţinând că soluţia instanţei de fond este corectă.
Împotriva sentinţei Judecătoriei Tg-Jiu şi a deciziei Tribunalului Gorj au formulat
recurs reclamanţii O.V. şi O.A., precum şi pârâtul Z.N., criticându-le pentru netemeinicie şi
nelegalitate.
Recursul reclamanţilor a vizat nepronunţarea şi neanalizarea cererii privitoare la
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare
pentru imobilele casă de locuit şi teren aflate în litigiu, criticând totodată şi greşita reţinere a
relei credinţe a reclamanţilor, apreciată de către apelanţii reclamanţi ca nefiind dovedită cu
probe certe.
Recursul pârâtului a vizat greşita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată, precum
şi la plata actualizată cu rata inflaţiei a preţului imobilului către reclamanţi
Curtea de Apel Craiova prin decizia nr.2136/7.03.2013 a admis atât recursul
reclamanţilor cât şi recursul pârâtului, a casat decizia civilă nr.501/14.11.2012 a Tribunalului
Gorj şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Gorj.
S-a reţinut în decizia de casare că recurenţii au criticat faptul că instanţa de fond şi cea
de apel nu s-au pronunţat şi nu au analizat petitul ce vizează pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare pentru imobilul casă de
locuit şi pentru terenul în suprafaţă de 214 mp situat în Tg.Jiu, str. M. E, şi verificând această
critică a constatat instanţa de recurs că aceasta se regăseşte în cuprinsul motivelor de apel
formulate de către reclamanţi, însă tribunalul nu a analizat-o în cuprinsul considerentelor
deciziei recurate, aspect ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei şi care atrage
imposibilitatea exercitării controlului judiciar în ceea ce priveşte aplicarea legii.

55
 S-a dispus de către instanţa de recurs ca în rejudecare, tribunalul să analizeze critica
formulată de recurenţii reclamanţi privind nepronunţarea instanţei de fond asupra petitului ce
vizează pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare
cumpărare pentru imobilul în cauză.
La rejudecarea apelurilor reclamanţilor şi pârâtului, părţile au arătat că nu mai au
cereri şi nici probe de formulat fiind suficiente probele care se află la dosarul cauzei.
Prin decizia civilă nr. 347/02.09.2013, pronunţată de Tribunalul Gorj – Secţia I Civilă
în dosarul nr. 16293/318/2011* s-au respins ca nefondate apelurile civile declarate de
apelanţii reclamanţi O. V. şi O. A. şi apelantul pârât Z. N., împotriva sentinţei civile nr. 9973
din data de 06.07.2012 pronunţată de Judecătoria Tg.Jiu în dosar nr.16293/318/2011, după
casare.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut:
În ceea ce priveşte apelul declarat de către reclamanţi s-a reţinut că prima instanţă în
mod corect le-a acordat acestora restituirea preţului actualizat cu indicele de inflaţie la data
plăţii, această modalitate apreciindu-se că acopere prejudiciul suferit de reclamanţi,
dispoziţiile art.1341 Cod procedură civilă, reglementând situaţiile când vânzătorul este
răspunzător de evicţiune în cazul cumpărătorului evins, vânzătorul datorând restituirea
preţului, fructele, daune interese şi spezele instanţei. Solicitarea apelanţilor reclamanţi de a le
fi acordată valoarea de înlocuire a imobilului, respectiv acordarea unei sume cu care să-şi
poată achiziţiona o altă locuinţă în prezent, nu are suport legal, o asemenea posibilitate nefiind
reglementată de legislaţia în vigoare. Mai mult, valorile imobilelor în cauză au fost stabilite
prin expertizele efectuate conform normativelor legale în vigoare.
Nefondată a fost considerată şi critica vizând reţinerea relei credinţe în ceea ce-i
priveşte pe apelanţii reclamanţi, aceasta întrucât la întocmirea actelor de vânzare cumpărare
aveau cunoştinţă de faptul că şi celălalt chiriaş, respectiv intimata intervenientă C. E. locuia în
acelaşi imobil şi că astfel nu s-au respectat dispoziţiile legale care erau în vigoare la momentul
înstrăinării imobilului OUG nr.40/1999 - reaua credinţă presupunând atitudinea unei persoane
care îndeplineşte acte sau fapte contrare legii şi fiind în acelaşi timp conştientă de caracterul
ilicit al conduitei sale.
A fost considerat ca nefondat nici motivul de apel vizând neanalizarea capătului de
cerere privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare,
prima instanţă făcând o corectă dezlegare a acestei cereri şi arătând în considerentele sentinţei
apelate că de îndată ce prin sentinţă judecătorească irevocabilă s-a dispus restituirea preţului
imobilelor ce formaseră obiectul înstrăinării o asemenea cerere a rămas fără obiect şi totodată
o asemenea solicitare este şi nefondată, întrucât pronunţarea unei astfel de hotărâri ar eluda
prevederile legale avute în vedere la constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare
autentificate sub nr.5223/2003 şi nr.1231/2006 prin sentinţa civilă nr.668/2008 a Judecătoriei
Tg.Jiu.
Nici critica vizând cheltuielile de judecată care le-au fost acordate nu a fost
considerată întemeiată, la stabilirea cuantumului acestora avându-se în vedere actele
doveditoare depuse la dosar, respectiv chitanţele justificative, precum şi faptul că şi intimatul
pârât Z. N. a achitat 400 lei pentru efectuarea raportului de expertiză.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârât s-a apreciat că în mod just instanţa de fond
a acordat actualizarea preţului pentru imobilele cumpărate cu rata inflaţiei de la data plăţii,
aceasta fiind în concordanţă cu dispoziţiile art.1341 Cod procedură civilă, precum şi cu
principiul conform căruia prejudiciul suferit trebuie să fie reparat integral.
Nici critica vizând cheltuielile de judecată la care apelantul pârât a fost obligat nu a
fost fondată, în speţă nefiind întrunite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art.275 Cod
procedură civilă, pârâtul nerecunoscând în totalitate pretenţiile reclamanţilor, iar cuantumul
cheltuielilor la care a fost obligat au fost dovedite cu chitanţele depuse la dosar.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii O.V., O.A. şi de pârâtul Z.N.,
prin procurator S.E. şi pârâtul Z.V.R..

56
 În recursul declarat de reclamanţi, aceştia critică în esenţă următoarele :
Tribunalul Gorj, prin decizia atacată a preluat motivarea din considerente sentinţei
9973/2012 pronunţată de Judecătoria Tg.Jiu în dosarul 16293/318/2011, neanalizând motivele
şi criticile din apel referitoare la nepronunţarea asupra petitului prin care a solicitat
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare
privind imobilele - casa şi terenul aferent - din Tg. Jiu, Str., Jud. Gorj.
Se arată că nici dispozitivul, nici considerentele sentinţei 9973/2012 pronunţată de
Judecătoria Tg. Jiu în dosarul 16293/318/2011 nu conţin o analiză şi o pronunţare a acestui
petit, apreciindu-se astfel că decizia atacată este lovită de nulitate absolută, nerespectând
deciziile Curţii de Apel Craiova, care era obligatorie potrivit art.315 alin. 1 Cod procedură
civilă, cu aplicarea art. 129 alin. 4-6 Cod procedură civilă şi art. 261 pct. 3 şi 5 Cod procedură
civilă.
Pentru toate celelalte aspecte şi petite, recurenţii menţin integral tot ceea ce s-a
invocat, argumentat şi probat în toate ciclurile procesuale anterioare, dezvoltat inclusiv prin
motivele de apel, prin motivele din recursul anterior, prin concluziile scrise şi prin notele
depuse în ciclurile anterioare pe care le menţin integral, reprezentând critici şi motive
îndreptate împotriva ambelor hotărâri, atât cu privire la nelegalitatea acestora, dar şi cu privire
la neacordarea cheltuielilor efectuate de recurenţii reclamanţi în dosarul anterior –
nr.1803/318/2006 al Jud. Tg. Jiu-, cât şi în ceea ce priveşte neacordarea unei sume de bani
reprezentând cheltuieli de judecată în dosarul de recurs, în primul ciclu procesual şi implicit,
pe căile de atac.
Se mai arată că s-a solicitat în principal pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de
act autentic de vânzare-cumpărare, ca obligaţie principală, iar în subsidiar, în cazul unui refuz
explicit din partea pârâţilor, de a îndeplini această obligaţie, au solicitat dezdăunări sub forma
unor daune interese materiale, care să reprezinte atât pierderea suferită cât şi beneficiul
realizat-potrivit art.1084 Cod civil, cu aplicarea art. 1073 şi art. 1075 Cod civil, art. 1344 Cod
civil, dar şi art. 481 Cod civil şi art. 1 paragraful 1 şi paragraful 2 din CEDO, suma de
634.120 lei – reprezentând valoarea de piaţă a imobilului calculată de expertul R. P., suma
reprezentând despăgubire inegrală potrivit art. 1084 din 06.02.2008, când s-a pronunţat
sentinţa civilă 668/2008 de către Judecătoria Tg. Jiu şi instituirea unui drept de retenţie în
favoarea noastră asupra acestor imobile până la plata integrală a întregului prejudiciu suferit
de pierderea proprietăţii acestor imobile.
În drept îşi întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 6-9 Cod procedură
civilă,art. 312 alin.1 şi 5 Cod procedură civilă, art. 969-970 Cod civil, art.1074 Cod civil, art.
1075 Cod civil, art. 1084 Cod Civil, art.480-482 Cod civil, art.111 Cod procedură civilă, art.1
paragr.1 din Protocolul adiţional nr.1 al. CEDO, art.16, art.20, 21,24,4,46 şi 148 din
Constituţia României, art.16, art.13 şi 17 din CEDO, art.315 alin.1,3 şi 4 Cod procedură
civilă, art.296, Cod procedură civilă, 274, 129 alin. 4-6 Cod procedură civilă, art.261 pct.3 şi
art. 1337-1350 Cod civil, art.18-21, OUG 40/1999.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei 347/02.09.2013, pronunţată de
Tribunalul Gorj – Secţia I Civilă în dosarul nr. 16293/318/2011*, în sensul admiterii apelului,
admiţând capătul de cerere privind pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, care să ţină loc de
act autentic de vânzare-cumpărare.
Admiterea recursului, modificarea deciziei 347/02.09.2013, pronunţată de Tribunalul
Gorj – Secţia I Civilă în dosarul nr. 16293/318/2011*, în sensul admiterii capătului de cerere
privind obligarea pârâţilor la plata sumei de 634,120 lei, actualizată de la data de 06.02.2008-
data pronunţării sentinţei 668/06.02.2008 pronunţată de către Judecătoria Tg. Jiu în dosarul
nr. 1803/318/2006 cu instituirea unui drept de retenţie în favoarea recurenţilor asupra
imobilelor.
Admiterea recursului, casarea deciziei 347/02.09.2013, pronunţată de Tribunalul Gorj
– Secţia I Civilă în dosarul nr. 16293/318/2011*, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

57
Tribunalul Gorj pentru soluţionarea apelului în sensul celor dispuse prin decizia civilă
2136/07.03.2013 a Curţii de Apel Craiova.
Admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri recurate şi trimiterea cauzei la Jud. TG.
Jiu pentru soluţionarea petitului nesoluţionat în ciclurile anterioare de judecată, privind
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare
pentru imobilul casă de locuit şi teren aferent din Tg. Jiu, strM.E.
Admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri, reţinerea cauzei de către Curtea de
Apel Craiova pentru evocarea fondului asupra tuturor petitelor.
În recursul său pârâtul S.E. procurator pentru Z.N, critică următoarele :
În primul motiv de apel a arătat că obligarea la plata sumei ce corespunde actualizării
preţului este lipsită de temei legal atâta vreme cât reclamanţii au folosit începând cu anul
2006, continuând pe toată durata procesului, dar şi actual să beneficieze de folosinţa exclusivă
a imobilului în litigiu, critica fiind respinsă de instanţa de apel, motivând că instanţa de fond a
procedat corect la soluţionarea acestei situaţii, întrucât numai aşa reclamanţii ar putea
beneficia de o acoperire completă a prejudiciului.
Cu privire la cheltuielile de judecată acordate de instanţa de fond, a solicitat ca
instanţa de apel să respingă cererea reclamanţilor, absolvindu-l de plata acestora, întrucât
potrivit prevederilor art. 274 şi următoarele Cod procedură civilă, cheltuielile de judecată nu
puteau fi acordate atunci când au fost recunoscute pretenţiile reclamanţilor, chiar de la primul
termen de judecată, fără să fi fost notificat cu privire la aceste pretenţii înainte de pornirea
procesului.
A mai arătat că în situaţia în care s-ar susţine că trebuie să plătească cheltuieli de
judecată, suma la care ar putea fi obligat trebuie să fie redusă proporţional cu valoarea acţiunii
care a fost admisă, suma solicitată de O.V., O.A. - de 634 120 lei fiind apreciată de instanţa de
fond ca fiind nejustificată, fiind aprox. de 12 ori mai mare decât suma pe care Judecătoria Tg.
Jiu a acordat-o reclamanţilor, instanţa respingând şi această critică.
Cu privire la cheltuielile de judecată, decizia criticată încalcă dispozițiile art. 274 şi
următoarele Cod procedură civilă, întrucât recunoaşterea făcută de recurent priveşte capătul
de cerere care a fost găsit întemeiat de către instanţă, iar dacă instanţa a avut în vedere toate
capetele de cerere, iar toate celelalte nu au fost admise, apreciază că nu putea fi obligat la
plata cheltuielilor de judecată făcute de reclamanţi.
În drept invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei 347/02.09.2013, pronunţată de
Tribunalul Gorj – Secţia I Civilă în dosarul nr. 16293/318/2011*, admiterea apelului,
modificarea sentinţei 9973/06.07.2012 a Judecătoriei TG. Jiu, în sensul înlăturării obligaţiei
stabilite în sarcina recurentului, prin care, pe lângă suma de 52650 lei pe care trebuie s-o
restituie reclamanţilor, a fost obligat în mod greşit la plata unei sume ce ar rezulta în urma
actualizării cu indicele de inflaţie a acesteia, cu respingerea cheltuielilor de judecată acordate
reclamanţilor.
Recursul reclamanţilor O.V., O.A. este nefondat şi se va respinge ca atare, iar recursul
pârâtului Z.N., prin procurator S.E. este fondat şi se va admite, pentru următoarele
considerente.
Critica vizând nerespectarea de către instanţa de apel a îndrumărilor date prin decizia
de casare nr.2136/7.03.2013 a Curţii de Apel Craiova este neîntemeiată.
Prin decizia 2136/7.03.2013 Curtea de Apel Craiova a stabilit că în rejudecare
Tribunalul va analiza critica referitoare la petitul ce vizează pronunţarea unei hotărâri ce tine
loc de act autentic de vânzare cumpărare, pe care recurenţii reclamanţi au formulat-o şi în
cadrul motivelor de apel.
În consecinţă,prin decizia 347/2.09.2013 instanţa de apel a apreciat că este nefondat
motivul privind neanalizarea acestui capăt de cerere şi că modalitatea în care această solicitare
a fost soluţionată este cea corectă.

58
 Reclamanţii au solicitat conversia unor acte juridice declarate nule în promisiuni de
vânzare cumpărare care apoi să fie transformate de către instanţă în acte autentice de vânzare
cumpărare identice cu cele declarate nule.
Prin conversiunea actului juridic se înţelege considerarea manifestării de voinţă în
sensul în care reprezintă un act juridic valabil,iar nu numai în sensul în care reprezintă un act
juridic lovit de nulitate.
În cazul conversiunii, manifestarea de voinţă este calificată ca echivalentă unui anumit
act juridic, chiar dacă nu este valabilă ca alt act juridic.
Fundamentul conversiunii este impus de concepţia asupra nulităţii, în sensul că
nulitatea fiind îndreptată împotriva efectelor care contravin scopului legii, urmează ca toate
efectele care nu contravin legii să fie menţinute şi deci trebuie să se admită soluţia că în locul
actului nul îşi va produce efectele actul juridic valabil.
Ori în speţă nu poate fi vorba de salvarea şi protejarea unor efecte şi interese legitime,
în condiţiile în care prin sentinţa 668/6.02.2008 a Judecătoriei Târgu Jiu prin care s-a
constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub
nr.1231/2006 şi 5223/15.09.2003, s-a reţinut inexistenţa cauzei licite pentru validitatea
convenţiilor.
Pe de altă parte, pentru a se putea pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic,
în contradictoriu cu promitenţii vânzători,este necesar ca bunul promis a fi vândut să se mai
găsească în patrimoniul vânzătorului.
În cauză bunul vândut nu se mai găseşte în patrimoniul vânzătorului Z. V. R., prin
actul de partaj voluntar autentificat sub nr.1240/21.07.2009 de către notar public I. G., cota de
1/1 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Tg.Jiu str. M. E. judeţul Gorj compus
din teren şi construcţii retrocedat în baza dispoziţiei nr.1338/11.07.2003, revenind în lotul
atribuit copartajanţilor Z.N. şi Z.D..
În consecinţă, susţinerile reclamanţilor, concretizate în motivele de recurs în sensul că
este posibilă pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de act autentic sunt neîntemeiate.
Neîntemeiate sunt de asemenea susţinerile recurenţilor prin care se arată că buna sau
reaua credinţă a cumpărătorilor nu poate influenţa cuantumul şi întinderea prejudiciului.
Recurenţii reclamanţi şi-au întemeiat acţiunea precizată pe dispoziţiile art.1337,1344
Cod Civil.
Evicţiunea, faţă de care potrivit al.1 pct.1 art.1336, vânzătorul îl garantează pe
cumpărător, semnifică pierderea proprietăţii în tot sau în parte a lucrului vândut sau tulburarea
cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar.
Condiţia pentru a deveni operantă obligaţia de garanţie este ca pierderea sau după caz
tulburarea proprietăţii să se datoreze faptei vânzătorului sau faptei unui terţ, evicţiunea să
provină de la vânzător sau de la un terţ, tulburarea putând fi o tulburare de fapt sau de drept.
În cauză, ca urmare a cererii formulate de un terţ, C.E., prin sentinţa civilă
nr.688/6.02.2008 a Judecătoriei Tg.Jiu rămasă irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a
contractelor de vânzare cumpărare autentificate sub nr.1231/2006 şi 5223/2003.
Obligaţia de garanţie a vânzătorului în cazul evicţiunii rezultând din fapta unui terţ
există dacă sunt îndeplinite trei condiţii şi anume:să fie o tulburare de drept,cauza evicţiunii să
fie anterioară vânzării şi să nu fi fost cunoscută de cumpărător,ultima condiţie nefiind
îndeplinită în cauză.
În speţa dedusă judecăţii instanţa a reţinut că reclamanţii cumpărători nu au fost de
bună credinţă la încheierea contractelor de vânzare cumpărare, deci au cunoscut cauza
evicţiunii astfel încât dispoziţiile art.1344 şi 1348 nu sunt aplicabile.
În atare situaţie, cu privire la pierderea proprietăţii, cumpărătorii nefiind de bună
credinţă, aceştia nu mai pot invoca şi opune vânzătorilor obligaţia de garanţie pentru
evicţiune, ei urmând să suporte consecinţele constatării nulităţii absolute, în sensul repunerii
în situaţia anterioară, prin restituirea preţului plătit, astfel că soluţia pronunţată de instanţele
de fond şi în această privinţă este legală.

59
 Pentru aceleaşi motive, Curtea reţine că în mod corect nu s-au acordat cheltuielile de
judecată efectuate în cadrul dosarului 1803/318/2006.
În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Z.N., Curtea reţine:
Având în vedere că recurentul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a timbra până la termenul
stabilit de instanţă (5.11.2013),deşi a fost citat cu această menţiune, în temeiul art.20 al.3
legea 146/1997, Curtea urmează să anuleze recursul în ceea ce priveşte motivele ce nu vizează
critici privind modul de soluţionare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
Criticile privind obligarea pârâtului Z.N. la plata cheltuielilor de judecată sunt
întemeiate în parte.
Pentru ca dispoziţiile art.275 cod procedură civilă invocat de recurent, să fie
aplicabile, în sensul ca pârâtul să nu fie obligat la plata cheltuielilor de judecată, acesta trebuie
să recunoască integral pretenţiile reclamantului.
Cum în cauză pretenţiile reclamanţilor nu au fost recunoscute integral,criticile vizând
aceste aspecte sunt neîntemeiate.
Potrivit art. 276 cod procedură civilă când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate
numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata
cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.
Poziţia juridică de parte câştigătoare în proces este determinată de raportul dintre
conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului.
Atunci când pretenţiile ce formează obiectul litigiului sunt admise parţial, instanţa
trebuie să acorde celui ce a câştigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată,
proporţional cu pretenţiile admise.
În cauză, pârâtul recurent a fost obligat să achite reclamanţilor suma de 52650 lei
actualizată, astfel că din taxa judiciară de timbru achitată de reclamanţi, acesta nu poate fi
obligat decât la plata unei sume corespunzătoare taxei pentru pretenţiile admise de instanţă,
aceasta fiind în cuantum de 2664 lei.
De asemenea în cheltuielile de judecată pe care pârâtul trebuie să le suporte este
inclusă şi suma de 400 lei onorariu expertiză achitată de reclamant în data de 21.11.2011,
instanţele de fond reţinând în mod corect că restul onorariului de expert a fost suportat de
către pârât.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată reprezentând onorariu apărător, Curtea
constată că acesta a fost dovedit doar cu chitanţa nr.74/2012 aflată la fila 218 dosar
16293/318/2011 în cuantum de 2000 lei, din care recurentul pârât va suporta ½ potrivit
dispoziţiilor art. 277 cod procedură civilă, restul fiind suportat de celălalt pârât.
În ceea ce priveşte cheltuielile de transport, Curtea constată că au fost acordate în mod
nelegal de către instanţele de fond, acestea nefiind dovedite, la dosar neexistând bonuri fiscale
în acest sens.
Faţă de aceste motive, recursul formulat de către pârâtul Z.N. cu privire la cheltuielile
de judecată la care a fost obligat,urmează a fi admis.
În baza art.312 cod procedură civilă Curtea urmează să respingă recursul reclamanţilor
şi să admită recursul pârâtului Z. N. cu privire la cheltuielile de judecată,să modifice decizia
atacată în sensul admiterii apelului declarat de acesta, schimbării sentinţei în sensul obligării
acestui pârât la plata sumei de 3704 lei reprezentând cheltuieli de judecată la prima instanţă.
Restul dispoziţiilor sentinţei vor fi menţinute.
Faţă de neîndeplinirea obligaţiei de timbrare până la termenul stabilit, recursul
formulat de pârâtul Z.N. va fi anulat în ceea ce priveşte criticile ce nu vizează cheltuielile de
judecată. (Decizia 9546/26.11.2013- Secția I civilă, rezumat judecător Lucia-Maria Lăloianu)

60
 SUCCESIUNI

1.Succesiuni, moşteniri. Grăniţuire.

Aşa cum prevede art.261 C.pr.civ. „hotărârea va cuprinde motivele de fapt şi de drept
care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile
părţilor”, iar pe de altă parte aspectele invocate privesc modalitatea în care a fost efectuată
expertiza tehnică, respectiv netemeinicia deciziei instanţei de apel şi care nu se pot încadra în
cazurile de nelegalitate a hotărârii prevăzute expres şi limitative de art.304 pct.1-9 C.pr.civ.

Prin sentinţa civilă nr. 760/21.01.2008 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul

nr. 6986/215/2007 s-a admis acţiunea, s-a dispus grăniţuirea proprietăţilor părţilor şi s-a
stabilit linia de hotar pe aliniamentul punctelor 1031-1024 şi punctelor 1012-1021-1020-1031,
conform raportului de expertiză tehnică topografică şi schiţei-anexă la acest raport întocmit de
expert-inginer D. D., şi au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamanţilor suma de 470 lei,
reprezentând cheltuieli de judecată.
La data de 29.04.2008, s-a formulat apel de către pârâţii C. D. şi C. S. M. împotriva sentinţei
civile nr. 760/21.01.2008 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 6986/215/2007 ca
netemeinică şi nelegală.
Prin Decizia civilă nr. 740/26.nov. 2009 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.
6986/215/2007 s-a admis apelul formulat de apelanţii -pârâţi C. D. şi C. S.M., împotriva
sentinţei civile nr. 760 din 21/01/2008 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr
6986/215/2007 în contradictoriu cu intimaţii- reclamanţi G. M., P. C.V.-decedată şi având ca
moştenitor pe Ţ. G. A., V. M., s-a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi s-a trimis cauza spre
rejudecare la aceeaşi instanţă .
La data de 26.01.2010 s-a înregistrat spre rejudecare dosarul pe rolul Judecătoriei
Craiova sub nr. 2466/215/2010 şi s-a dispus citarea părţilor.
Pârâţii au depus cerere reconvenţională în raport de actele de vânzare-cumpărare a
drepturilor litigioase depuse în faza apelului prin care au invocat excepţia lipsei calităţii
procesuale active a reclamantelor V. M., fostă S. şi a moştenitorilor defunctei reclamante – P.
C.V., fostă S., respectiv a numiţilor : Ţ. G. A.şi P. P. P.-D., deoarece aceştia şi-au înstrăinat
drepturile litigioase care fac obiectul cauzei.
Au mai arătat că solicită în contradictoriu cu reclamantul G.M. si cu R. S. Ş. ieşirea
din indiviziune asupra terenului în suprafaţă de 56 m.p. ce îl reprezintă curtea comună situat
în Craiova str. Ecaterina Teodoroiu nr. 18, în cota de 2/3 pentru pârâţi şi 1/3 pentru
reclamantul –pârât.
La termenul din 02.04.2010 s-a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a numitei R.
Ş. S., iar la termenul următor din 07.05.2010 reclamantul a arătat că şi el menţine solicitarea
din dosarul de recurs de a se introduce în cauză ca pârâtă această persoană.
Tot la termenul din 07.05.2010 s-a dispus introducerea în cauză în calitate de
reclamant a numitului P. P. P.D.fiind moştenitorul lui P. D. E.decedată aceasta fiind
moştenitoarea reclamantei decedate P. C.V.
La termenul din 09.09.2011 s-a depus precizare de acţiune de către reclamant prin care
a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de cesiune de creanţă si
antecontractelor, constatarea faptului că suprafaţa imobilului cu nr. 18 B moştenit de A. S. de
aproximativ 180 mp confirmată si printr-o măsurătoare cadastrală nu corespunde cu suprafaţa
trecută arbitrar în certificatul de moştenitor nr. 377/1984 de 220 mp, constatarea faptului că
apelul declarat de pârâţi are la bază motive imaginare, obligarea pârâtului C. D. la plata de
daune materiale, morale si daune interese în total cel puţin 3000 euro, disjungerea capetelor
de cerere din precizare şi suspendarea dosarului până la soluţionarea irevocabilă a dosarului
ce se va forma in baza art. 244 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ.. A mai solicitat respingerea cererii
reconvenţionale ca neîntemeiată.
61
 La termenul următor, reclamantul a arătat în ceea ce priveşte primul capăt de cerere
din precizare că solicită constatarea nulităţii absolute a tuturor contractelor de cesiune de
creanţă de la dosar.
Prin sentinţa civilă nr. 13964/30.09.2011 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosar
nr. 2466/215/2010 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor P. P.
P. D., Ţ. G. A. si V. M. invocată de pârâţii C. D. si C.S.M.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii P. P. P. D., Ţ. G. A. şi V. M.
împotriva pârâţilor C. D.şi C. S.M., ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală
activă.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul G. M., aşa cum a fost precizată de
acesta, împotriva pârâţilor C. D. , C. S.M. şi R. S.Ş.
A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâţii C. D., şi C.S. M
Au fost respinse cererile pentru cheltuieli de judecată formulate de reclamantul G. M.
si respectiv de pârâţii C. D. si C. S. M .
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul G. M., pârâţii C. D.,şi C. S. M.,
criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Tribunalul Dolj – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale prin decizia civilă
nr.213/30.04.2013 a admis apelurile şi a schimbat în parte sentinţa civilă atacată în sensul că:
A admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamantul pârât G. M.
A admis cererea reconvenţională precizată formulată de pârâţii reclamanţi C. D. şi C.
S.M.
A dispus ieşirea din indiviziune asupra curţii comune în cote de 1/2, conform variantei
nr. 1 din raportul de expertiză întocmit de expert M. A. D.(filele 76-83 dosar apel) şi Anexei 3
la acest raport.
A stabilit linia de hotar pe punctele 8-15-28-29-30 conform Anexei nr. 3 la raportul
întocmit de expert M. A. D., fila 82.
A obligat apelanţii pârâţi reclamanţi la plata către apelantul reclamant pârât a sumei de
9 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarele:
Prin hotărârea atacată au fost respinse atât acţiunea formulată de reclamantul G. M. de
stabilire a liniei de hotar între proprietatea sa şi cea aparţinând pârâţilor C., cât şi cererea
reconvenţională formulată de pârâţii reclamanţi C. D. şi C. S. M., având ca obiect ieşire din
indiviziune asupra terenului în suprafaţă de 56 mp ce îl reprezintă curtea comună, în cotă de
1/3 pentru pârâţii reclamanţi şi 1/3 pentru reclamantul pârât, instanţa de fond apreciind că nu
s-a dovedit şi nu s-a invocat în proprietatea cui este curtea comună.
Concluzia instanţei de fond este greşită, apelurile fiind întemeiate sub acest aspect,
întrucât, din actele de la dosarul cauzei rezultă succesiunea în timp a proprietarilor asupra
curţii comune, astfel:
- prin actul de vânzare cumpărare autentificat prin procesul verbal de autentificare nr.
663/13.04.1909 al Tribunalului Dolj – Secţia comercială şi de notariat şi transcris sub nr.
2861/1909, I.A., în calitate de cumpărător a dobândit de la vânzătorii I. F. C., A. M. I., M. A.
Ş., dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Craiova, str. Grădinarilor, nr. 20, colţ cu
str. Sf. Nicolae, compus din patru corpuri de casă unite între ele şi formând un cadrilater şi
terenul pe care se află construite aceste case, având o suprafaţă de 692 mp aproximativ.
- prin convenţiunea de partaj voluntar autentificată prin procesul-verbal nr. 582/1936
al Tribunalului Dolj – Secţia a III-a, s-a reţinut că averea rămasă de pe urma defunctului I. A.
se compune din două imobile, şi anume: un imobil situat în Craiova, str. Ecaterina Teodoroiu,
nr. 16 (fostă str. Grădinari, nr. 20) şi un imobil situat în Craiova, str. Sf.Nicolae 2 (fost nr. 6),
moştenitorii legali ai defunctului I. A. hotărând ieşirea din indiviziune astfel:
- L. (Elena-Maria) A. – imobilul situat în Craiova, str. Sf. Nicolae, nr. 2;

62
 - F. A., etajul şi parterul (fiecare cu câte patru camere, gangul şi două closete despre
str. Sf. Nicolae şi str. Ecaterina Teodoroiu) din imobilul situat în Craiova, str. Ecaterina
Teodoroiu, nr. 16 (fostă str. Grădinari, nr. 20);
- A. S. – corpul de case din compus din două camere, una sală şi pivniţă despre str. Sf.
Nicolae şi corpul de case compus din şase camere, despre biserica Sf, Nicolae din imobilul
situat în Craiova, str. Ecaterina Teodoroiu, nr. 16 (fostă str. Grădinari, nr. 20) ;
- I. A. – corpul de case compus din cinci camere şi un antreu, două pivniţe şi două
closete din imobilul situat în Craiova, str. Ecaterina Teodoroiu, nr. 16 (fostă str. Grădinari, nr.
20);
- A. G. – corpul de case compus din trei camere şi una sală despre str. Ecaterina
Teodoroiu şi două pivniţe.
La punctul III din convenţiunea de partaj voluntar autentificată prin procesul-verbal nr.
582/1936 al Tribunalului Dolj – Secţia a III-a s-a precizat expres că terenul curte comună
urmează "să fie deavalma" fiind în interesul proprietarilor F. A., A. S. şi A. G., I. A. neavând
drept la această porţiune de curte.
De pe urma defunctei F. A., au rămas ca moştenitori P.C.V., în calitate de nepoată de
soră, cu o cotă de 1/4, V. M., în calitate de nepoată de soră, cu o cotă de ¼ şi G. M., în calitate
de nepot de soră, cu o cotă de 2/4.
De pe urma defunctei A. S., au rămas ca moştenitori P. C.V., (decedată în cursul
procesului şi având ca moştenitori pe Ţ. G. A., P.P. P. D.) şi R. S.Ş.
Prin decizia nr. 494/12.05.1960 a Sfatului Popular al oraşului Craiova s-a transmis
spre administrare IRCFL Craiova, imobilul situat în Craiova, str. Ecaterina Teodoroiu nr. 16,
fostă proprietatea lui F.A.
Prin dispoziţia nr. 5257/18.04.2003 a Primarului Municipiului Craiova s-a dispus
restituirea în natură, în indiviziune, în cote nedeterminate, a imobilului compus din construcţie
şi teren aferent în suprafaţă de 108 mp, compus din parter, etaj şi pivniţă, situat în Craiova,
str. Ecaterina Teodoroiu, nr. 18, către reclamanţii G. M., V.M.şi P.C.V.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29/11.01.2005, reclamanţii
P.C. V., G. M., şi V.M. au transmis către S. I., şi S. M. dreptul de proprietate asupra
imobilului situat în Craiova, str. Ecaterina Teodoroiu, nr. 18 A (fost nr. 18) jud. Dolj, compus
în întregime din teren în suprafaţă de 108 mp împreună cu o casă construită din cărămidă şi
acoperită cu tablă.
Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 583/30.01.2007, S. I.,
şi S. M., au transmis dreptul de proprietate atât asupra imobilului situat în Craiova, str.
Ecaterina Teodoroiu, nr. 18 A (fost nr. 18) jud. Dolj, cât şi asupra imobilului situat în Craiova,
str. Ecaterina Teodoroiu, nr. 18 B către pârâţii reclamanţi din prezentul dosar, C.D. şi C. S. M.
Prin contractul de donaţie autentificat sub nr. 7104/1980 de Notariatul de Stat Judeţean
Dolj, defuncta G. A., a donat fiului său, reclamantul pârât din prezenta cauză, G. M., casa
proprietatea sa de cărămidă, acoperită cu tablă, cu două camere, hol, bucătărie, cămară şi
pivniţă, situată în Craiova, str. Ecaterina Teodoroiu, nr. 18, pe un teren loc de casă în
suprafaţă indiviză de 130,90 mp, terenul trecând în proprietatea statului, în baza art. 30 din
Legea nr. 58/1974.
Prin Ordinul Prefectului nr. 59/1993 reclamantului pârât G. M. i-a fost atribuit în
proprietate terenul în suprafaţă de 130.90 mp.
De pe urma defunctei G. A. a rămas ca unic moştenitor, în calitate de fiu, reclamantul
G. M.
În niciunul din actele de proprietate de la dosarul cauzei nu se face vorbire despre
curtea comună, ceea ce prezumă că ea a continuat a fi folosită conform convenţiei de partaj
voluntar autentificată prin procesul-verbal nr. 582/1936 al Tribunalului Dolj – Secţia a III-a,
în interesul proprietarilor celor 3 imobile, aspect susţinut, de altfel şi de reclamantul pârât G.
M., acesta precizând că, curtea comună nu a făcut niciodată obiectul preluării de către stat
fiind utilizată continuu în scopul folosirii celor 3 imobile.

63
 Conform raportului de expertiză întocmit de expert M. A.D., curtea comună are o
suprafaţă de 61,40 mp, dreptul fiecărei părţi din suprafaţa curţii comune fiind de 30,70 mp.
Urmare a acestor considerente, tribunalul a apreciat fondate cele două apeluri,
impunându-se admiterea lor în baza art. 296, 297 C.pr.civ. şi schimbată hotărârea instanţei de
fond, în sensul admiterii în parte atât a acţiunii precizate, cât şi a cererii reconvenţionale
precizate, cu consecinţa ieşirii din indiviziune asupra curţii comune în cote de 1/2, conform
variantei nr. 1 din raportul de expertiză întocmit de expert M. A. D. (filele 76-83 dosar apel) şi
Anexei 3 la acest raport.
Tribunalul a stabilit linia de hotar pe punctele 8-15-28-29-30 conform Anexei nr. 3 la
raportul întocmit de expert M. A.D., fila 82.
În ce priveşte motivul de apel vizând respingerea de către prima instanţă a capătului de
cerere având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare succesive în ce priveşte
suprafaţa de 220 mp, tribunalul l-a respins ca nefondat, întrucât, aşa cum corect a reţinut
prima instanţă, motivele invocate de reclamantul pârât - respectiv faptul că dreptul de
proprietate al pârâţilor reclamanţi C. este asupra unei suprafeţe de 184 mp şi nu de 220 mp –
nu constituie cauze de nulitate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G.M. , criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut corect istoricul evoluţiei drepturilor de
proprietate asupra terenurilor în dispută, însă în parte, fără să analizeze însă şi proprietatea din
str. E. Teodoroiu nr. 18 B, astfel că decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală din
următoarele considerente:
În primul motiv de recurs, a arătat că modalitatea de determinare a curţii comune şi de
delimitare a celor două proprietăţi este una eronată şi în mod greşit instanţa de apel a
omologat expertiza întocmită în apel, după ce a respins obiecţiunile formulate de către
recurent, în contextul în care atât măsurătorile, cât şi modalitatea concretă de împăciuire
iniţiată şi materializată de expert încalcă dreptul de proprietate al reclamantului.
A solicitat ca şi obiectiv la expertiza dispusă în apel să se identifice proprietăţile
părţilor prin raportare la actul de partaj din 1936 şi schiţa anexă, pornindu-se măsurătorile de
la punctele de reper fixe, neschimbate de-a lungul timpului respectiv de la limita stradală a
imobilelor.
Doar în acest mod se poate determina fiecare dintre proprietăţi, urmărind dimensiunile
înscrise în schiţa din 1936, aşa cum de altfel instanţa a încuviinţat ca şi obiectiv al expertizei
la cererea acestuia, respectiv:
- pornindu-se de la identificarea iniţială a proprietăţilor de la nr. 18 (130,9 m.p. –
reclamantul) şi 18A (108 m.p. - cea din intersecţie), proprietăţi ale căror dimensiuni şi puncte
de reper sunt clare şi nemodificate din 1936,
- după delimitarea iniţială a celor 2 proprietăţi, , expertul ar fi trebuit să
identifice şi să poziţioneze curtea comună,
- abia după această operaţiune ar fi trebuit să poziţioneze în schiţă şi proprietatea
din str. E Teodoroiu nr. 18 B - proprietate in privinţa căreia, aşa cum s-a arătat, s-a strecurat
o eroare în certificatul de moştenitor perpetuata ulterior in privinţa suprafeţei, pornind de la
limita dinspre curtea comună şi proprietatea de la 18A.
Instanţa a încuviinţat obiective la expertiză pe de o parte, la cererea recurentului,
această modalitate de identificare a proprietăţilor, iar pe de altă parte, la solicitarea pârâţilor
C., o variantă prin raportare la documentaţia cadastrală întocmită pentru terenul proprietatea
exclusivă a acestora.
Expertul însă a realizat o a treia variantă de expertizare, respectiv a combinat în mod
ciudat cele 2 variante, nerăspunzând practic obiectivelor fixate de părţi şi instanţă.
Modalitatea pe care a ales-o să determine curtea comună porneşte greşit nu de la actele
de proprietate, ci de la starea de fapt pe care a identificat-o în teren şi de la delimitarea faptică
actuală. Această modalitate proprie, contrară oricăror principii de drept ce guvernează materia

64
drepturilor reale şi acţiunea în grăniţuire, a făcut ca expertul să împăciuiască părţile fără a ţine
cont de drepturile reale asupra suprafeţelor de teren expertizate.
Mai mult, independent de acest aspect esenţial de natură a încălca în mod direct
dreptul de proprietate prin efectuarea unor măsurători nereale, expertul a refuzat explicit să
propună o variantă de lotizare care să atribuie părţilor zidul casei fiecăruia. Aşa cum rezultă
din varianta unică practic propusă de expert în cote de 1/2 pentru fiecare, punctul de
intersecţie al celor două proprietăţi în zona caselor nu se face la intersecţia dintre cele două
construcţii, cum ar fi fost firesc pentru ca fiecare parte să îşi stăpânească zidul casei, ci se face
pe zidul casei recurentului, la circa un metru depărtare de intersecţia construcţiilor.
Motivarea oferită de către expert a fost una hilară, respectiv că nu poate frânge linia.
Această modalitate de grăniţuire este de natură să genereze în viitor noi situaţii litigioase,
zidul reclamantului rămânând în curtea pârâţilor C., fără nicio argumentaţie.
Sub acest aspect, hotărârea pronunţată cu aplicarea greşită a legii (art. 304, pct. 9
C.pr.civ.), respectiv cu încălcarea dreptului de proprietate al recurentului pe de o parte, prin
neidentificarea corectă a proprietăţii acestuia şi a curţii comune, iar pe de altă parte prin
modalitatea de grăniţuire aleasă în zona intersecţiei celor două clădiri. De asemenea, sunt
incidente în acest sens şi dispoziţiile art. 304, pct. 8 C.pr.civ., interpretarea dată actelor de
proprietate fiind eronată (convenţia de partaj cu schiţa aferentă, titlul meu de proprietate şi
actele intimaţilor).
Pe de altă parte, prin modalitatea artificială de delimitare a curţii comune instanţa a
acordat părţii adverse mai mult decât i se cuvine, cu consecinţa diminuării dreptului său de
proprietate, (art. 304, pct. 6 C.pr.civ.).
Prin cel de al doilea motiv de recurs, a arătat că în ceea ce priveşte problematica
nulităţii contractelor de vânzare - cumpărare succesive aferente imobilului situat în str. E.
Teodoroiu, nr. 18B, instanţa a apreciat în mod eronat că ar nu ar fi existat motive de nulitate a
acestora, în realitate recurentul a dovedit prin probele administrate că dreptul de proprietate
transmis prin respectivele înscrisuri nu a corespuns cu dreptul real existent în patrimoniul
vânzătorilor, întrucât suprafaţa de 220 m.p. a fost artificial înscrisă, din actul de partaj şi
schiţa aferentă nerezultând un asemenea drept, ci 180 de m.p. aferenţi proprietăţii de la 18B.
Sub acest aspect instanţa nu a intrat în cercetarea fondului, iar hotărârea nu cuprinde motivele
pe care se sprijină (art. 304, pct. 7 C.pr.civ.)
În cel de al treilea motiv de recurs, a arătat că apelul formulat de către pârâţii C., a fost
în mod greşit admis, în realitate instanţa dând relevanţă în considerente şi dispozitiv doar
motivelor de apel invocate de către recurent.
Intimaţii pârâţi C., au solicitat o cota mai mare din curtea comună, respectiv 2/3,
cerere în fapt respinsă de către instanţă, motiv pentru care se impune modificarea deciziei
recurate şi respingerea apelului părţilor adverse.
Prin cel de al patrulea motiv de recurs şi ultimul a arătat că, greşit a soluţionat instanţa
şi cererea sa privitoare la obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate
cu judecata pricinii în toate ciclurile procesuale.
Faptul că s-a ajuns la această rejudecare şi la admiterea apelului său, a fost cauzat de
refuzul pârâţilor C., de a depune la dosar documentele doveditoare a dreptului de proprietate
şi istoricul acestuia, astfel că instanţele alături de recurentul reclamant, au fost nevoite să
descopere trunchiat, gradual, realitatea acestora, fiind îndreptăţit la recuperarea tuturor
cheltuielilor ocazionate de acest dosar, soluţia pronunţată de instanţa de apel fiind nelegală
,dată cu încălcarea legii (art 304 pct. 9 C.pr.civ.).
Cu privire la motivele de recurs invocate de către recurentul reclamant nu s-a depus
întâmpinare.
Recursul este nefondat.
Examinând decizia prin prisma criticilor invocate şi a apărărilor formulate şi potrivit
art. 304 C. pr. civ. , Curtea constată că nu subzistă motive de casare sau modificare din cele
expres şi limitativ prevăzute de aceste dispoziţii legale.

65
 Astfel, nu sunt întemeiate criticile recurentului din primul motiv de recurs cu privire la
aplicarea greşită a legii, neputându-se încadra aceste în motivul de recurs prevăzut de art.304
pct.9 C.pr.civ., în condiţiile în care instanţa de apel a apreciat judicios că potrivit actelor de
proprietate exhibate de părţi nu se face vorbire despre curtea comună, fapt care a format
convingerea instanţei întemeiată pe prezumţia, că a continuat să fie folosită aşa cum au
convenit părţile prin convenţia de partaj voluntar nr.582/1936 (Tribunalul Dolj-secţia a III-a
civilă) în interesul proprietarilor celor trei imobile.
Nemulţumirea recurentului constă în aceea că expertul nu a identificat şi poziţionat
curtea comună, după delimitarea iniţială a celor două proprietăţi şi că acesta a refuzat explicit
să propună o variantă de lotizare prin care să fie atribuite părţilor litigante zidul casei
fiecăruia, astfel că s-a ajuns în situaţia ca zidul casei recurentului reclamant să rămână în
curtea familiei C., fără nicio argumentaţie şi prin aceasta a fost afectat dreptul său de
proprietate.
Nu pot fi primite nici aceste critici, în condiţiile în care potrivit raportului de
expertiză(fila 78 dosar apel) curtea comună este reprezentată de S.2A în suprafaţă de 60,51
m.p., fiind identificată în raport de proprietăţile părţilor(anexa 2), astfel că suprafaţa care va
reveni recurentului reclamant potrivit variantei nr.1 va fi de 161,60 m.p., fiind compusă din
C.18 compusă din 89,18 m.p., plus S.1 compusă din 36,89 m.p., la care se adaugă o suprafaţă
de 35,53 m.p. din S.2B., iar potrivit celei de a doua variante propuse de expert suprafaţa de
teren care revenea aceluiaşi recurent era de 146,25 m.p.
În raport de obiectivele expertizei încuviinţate de către instanţă prin încheierea din
29.06.2012, prin care s-a dispus expertului să facă două propuneri de lotizare şi să măsoare
curtea interioară comună, nu se poate reţine că expertul tehnic a refuzat să facă o altă
propunere de lotizare, iar prin încheierea din 26.10.2012 instanţa a motivat respingerea cererii
pentru efectuarea unei noi expertize, aşa cum prevede art.261 C.pr.civ.
Potrivit acestuia „hotărârea va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format
convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”, iar pe de altă
parte aspectele invocate privesc modalitatea în care a fost efectuată expertiza tehnică,
respective netemeinicia deciziei instanţei de apel şi care nu se pot încadra în cazurile de
nelegalitate a hotărârii prevăzute expres şi limitative de art.304 pct.1-9 C.pr.civ.
În aceste condiţii, apar ca neîntemeiate şi criticile recurentului care privesc art. 304
pct. 7 C.pr.civ., respectiv că instanţa nu a intrat în cercetarea fondului, iar hotărârea nu
cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât instanţa a avut în vedere atunci când a dispus
ieşirea din indiviziune criteriile prevăzute de dispoziţiile art.673/9 C.pr.civ.
Pe cale de consecinţă, nu pot fi primite nici susţinerile recurentului că instanţa a
acordat părţii adverse mai mult decât i se cuvine, cu consecinţa diminuării dreptului său de
proprietate, neputându-se încadra aceste critici în motivul de recurs prevăzut de art.304, pct. 6
C.pr.civ., pentru că instanţa s-a pronunţat în limitele învestirii, respectiv a stabilit asupra curţii
comune cote egale de ½ şi nu „ a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut”.
Cu privire la cel de al doilea motiv de recurs, se reţine că nici acesta nu se poate
încadra în motivul prevăzut de art.304 pct.7 C.pr.civ., în condiţiile în care instanţa a apreciat
corect că împrejurarea în care pârâţii reclamanţi C., au un drept de proprietate pentru 184 mp.
şi nu 220 nu poate constitui un motiv de nulitate, astfel că a confirmat soluţionarea dată
pricinii sub acest aspect de către prima instanţă.
Nici criticile din ultimul motiv de recurs nu se pot încadra în cazurile de nelegalitate
prevăzute de art.304 pct.1-9 C.pr.civ., în condiţiile în care instanţa a procedat legal la
compensarea cheltuielilor de judecată potrivit art.276 C.pr.civ., pretenţiile fiecărei părţi fiind
încuviinţate numai în parte.
În acest sens, se poate observa că părţile din această cauză au avut calităţi duble de
reclamant şi pârât şi, cum ambele acţiuni au fost admise în parte, instanţa a trebuit să facă
aplicaţiunea dispoziţiilor amintite, în sensul că trebuia să dispună compensarea cheltuielilor
de judecată efectuate de părţi.

66
 Neputându-se reţine nici existenţa unora din cazurile prevăzute de art.306 alin.2
C.pr.civ., în temeiul art.312 C.pr.civ., recursul a fost respins ca nefondat, fiind menţinută
soluţia instanţei de apel ca legală şi temeinică.
Se va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată.(Decizia nr. 9026/17 Octombrie
2013 -secţia I civilă, rezumat judecător Lungu Marian)

OBLIGAȚII

1. Obligaţia de a face; coproprietatea forţată

Coproprietatea forţată şi perpetuă are ca obiect un bun sau anumite bunuri care, prin
natura lor, pot şi sunt folosite în mod permanent de doi sau mai mulţi proprietari, neputând fi
împărţite. Dacă sunt împărţite, aceste bunuri, de regula, devin improprii folosinţei căreia i-au
fost destinate.
Dreptul de coproprietate este un drept real de sine stătător, el este principal, dreptul
de coproprietate aparţine concomitent mai multor titulari care exercita impreuna atributele
conferite de dreptul de proprietate(adică posesia,folosinţa și dispoziţia) sau de alt drept real.
intervine in mod evident o limitare a exerciţiului dreptului de proprietate, nici unul dintre
coproprietari neputand face acte de dispozitie asupra bunului comun fara acordul unanim al
tuturor coproprietarilor.deci in cazul coproprietatii, dreptul de proprietate este afectat de
modalitate, insa el ca și drept ramane un drept de sine statator.
În cazul coproprietăţii forţate și perpetue, coproprietatea este forţată deoarece există
indiferent și se menţine indiferent de voinţa coproprietarilor. De obicei, izvorul coproprietăţii
este natura sau destinaţia bunului și deoarece acestea au un caracter permanent
coproprietatea dobândeşte un caracter perpetuu, neputând sa înceteze prin partaj. Astfel că,
ne aflam în prezenţa unui drept real de sine stătător, titularul său bucurându-se de aceleaşi
garanţii şi ocrotiri legale ca titularul oricărui alt drept real.

Prin acţiunea formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei C la data de 20.07.2012,

sub nr. 18836/215/2012, reclamanta DDE a chemat în judecată pârâţii F E,ş.a. pentru ca prin
hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii să elibereze uscătoria de materialele
depozitate abuziv şi să permită necondiţionat accesul reclamantei în spaţiul destinat pentru
uscătorie, aflat pe casa scării nr. 1 între etajele 2-3 din blocul D 10, iar în caz de neexecutare
să fie obligaţi pârâţii să plătească fiecare reclamantei câte o sută de lei pe zi de întârziere,
începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data executării prezentei hotărâri,
precum şi la cheltuieli de judecată.
În fapt, s-a arătat că începând cu data de 1 ianuarie 2011, reclamanta nu se poate folosi
de bunul comun destinat pentru uscătorie, aflat pe casa scării nr. 1 între etajele 2-3 din blocul
D 10, deoarece pârâţii vecini de la apartamentele 14, 15, 16 în mod abuziv au ocupat şi
transformat acest spaţiu în depozit de materiale încălcând prevederile Legii nr. 230/2007.
Reclamanta a mai precizat că le-a solicitat pârâţilor să ridice materiale depozitate
abuziv, însă aceştia au refuzat. De asemenea, a mai învederat că la data de 24.05.2012, a
solicitat sprijinul pârâtei Asociaţia de Proprietari nr…, care a recunoscut că pârâţii vecini de la
ap. 14, 15, 16 fac un abuz prin interzicerea reclamantei de a-şi folosi dreptul de proprietate
asupra spaţiului destinat pentru uscătorie, motiv pentru care, la data de 25.06.2012 a încheiat
un proces verbal, conform adresei depusă la dosar nr. 181/25.06.2012. În drept şi-a întemeiat
cererea pe dispoziţiile Legii nr. 230/2007, art. 1169 C. Civil.
Prin sentinţa civilă nr. 619/16.01.2013, pronunţată de Judecătoria C ., a fost respinsă
acţiunea formulată, instanţa a constatat şi reţinut că la data de 31.05.2012 cu nr. 170 pârâta
Asociaţia de Proprietari a comunicat reclamantei o adresă în care i-a comunicat că uscătoriile

67
sunt proprietatea comună a proprietarilor din blocul respectiv şi fiind proprietate comună,
proprietarii sunt obligaţi să asigure folosirea lor de către toţi proprietarii respectivi, în scopul
pentru care au fost construite, respectiv ca uscătorie. Proprietarii de la apartamentele 14, 15, şi
16 fac un abuz prin interzicerea unui proprietar să-şi folosească dreptul de proprietate asupra
acestui spaţiu. Asociaţia a discutat cu ei şi au promis că vor elibera uscătoria.
La data de 25.06.2012 pârâta a comunicat reclamantei o altă adresă prin care a
comunicat că asociaţia a discutat cu proprietarii de la apt. 14, 15, 16 şi că aceştia refuză în
continuare accesul reclamantei în uscătoria blocului. Instanţa de fond a reţinut că utilă şi
concludentă cauzei era proba cu martori şi înscrisuri recente din care să rezulte dacă la
momentul judecăţii uscătoria blocului reclamantei era sau nu ocupată exclusiv de proprietarii
apartamentelor 14,15,16. Din aceste considerente instanţa nu a reţinut întemeiate susţinerile
reclamantei şi ca urmare a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta criticând-o pentru netemeinicie şi
nelegalitate.
Apelanta a arătat că prima instanţă a încălcat prevederile art. 6 din CEDO normele de
drept material şi procesual, art. 218 Cod procedură civilă a nesocotit proba cu înscrisuri,
respectiv nu a luat în considerare procesul-verbal din data de 25.06.2012, deşi l-a consemnat
în hotărâre, şi nici interogatoriul pârâţilor. Intimaţii au formulat întâmpinare, prin care au
solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei
apelate. Au arătat că susţinerile apelantei din cererea de chemare în judecată sunt neadevărate
şi nedovedite. Cu privire la încălcarea art. 6 din CEDO, au arătat că o astfel de încălcare nu a
avut loc, atâta timp cât apelanta a avut acces în cauză la o judecată echitabilă.
Tribunalul Dolj prin decizia civilă nr.367/2013 a respins apelul declarat de reclamanta
D.D.E, reţinând că prima critică formulată de apelantă referitoare la încălcarea de către prima
instanţă a prevederilor art. 6 CEDO nu poate fi reţinută, întrucât nu s-a arătat care sunt
acţiunile sau inacţiunile instanţei ce au dus la încălcarea acestei dispoziţii convenţionale, ce
garantează dreptul la un proces echitabil.
Dreptul la un proces echitabil este un drept complex fiind întemeiat pe o multitudine
de principii şi garanţii procesuale ce se află într-o interdependenţă şi condiţionare reciprocă.
Încălcarea dreptului la un proces echitabil prin nesocotirea unei dispoziţii legale care
reglementează desfăşurarea procesului civil, nu poate duce în mod automat la concluzia că
hotărârea este lovită de nulitate absolută, în condiţiile în care apelanta face o raportare
generică la încălcarea prevederilor art. 6 CEDO fără a indica şi vătămările procesuale
produse.
Cea de-a doua critică referitoare la faptul că prima instanţă nu a analizat procesul
verbal din 25.06.2012, depus de reclamantă în dovedirea cererii sale este neîntemeiată
deoarece prima instanţă a analizat înscrisul invocat de reclamantă şi a apreciat valoarea
probatorie a acestuia, reţinând în mod corect că acesta nu este suficient pentru a dovedi starea
de fapt invocată de reclamantă, chiar dacă acest înscris a fost preconstituit în scopul de a fi
folosit ca mijloc de probă.
Nedepunerea întâmpinării se sancţionează cu imposibilitatea de a formula excepţii și
propune probe, cu excepţia celor de ordine publică, însă nu poate echivala cu recunoaşterea
pretenţiilor reclamantei sau cu existenţa culpei pârâţilor, în condiţiile în care reclamanta nu a
dovedit starea de fapt invocată, sarcină ce îi revenea conform art. 1169 Cod civil de la 1864,
iar neadministrarea probei cu interogatoriu de către prima instanţă, probă solicitată de către
reclamantă prin cererea de chemare în judecată a fost suplinită de către instanţa de apel, în
temeiul caracterului devolutiv al judecăţii în apel.
Împrejurarea că intimaţii pârâţi nu au răspuns la chemarea instanţei la interogatoriu nu
poate valora ca o mărturisire deplină, implicit ca o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei în
sensul dispoziţiilor art. 225 Cod procedură civilă, ci, cel mult ca un început de dovadă scrisă
ce trebuie să fie coroborat cu alte mijloace de probă. În speţă, din procesul verbal depus de
pârâtă şi încheiat la data de 04.09.2013, a rezultat faptul că reclamanta are acces la uscătoria

68
în litigiu, deci o stare de fapt contrară celei atestate tot printr-un proces verbal, dar la o dată cu
mult anterioară, respectiv 25.06.2012, înscris ce reprezintă singurul mijloc de probă invocat
de reclamantă în dovedirea susţinerilor sale..
În consecinţă, faţă de probele administrate la cererea reclamantei şi, din oficiu de către
instanţa de apel, reţinerea primei instanţe în sensul că reclamanta nu a făcut dovada
susţinerilor sale apare ca întemeiată.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate
şi netemeinicie, arătând că instanţa a încălcat prevederile art.6 CEDO, nu a făcut o judecată
corectă, aplicând greşit legea faţă de obiectul acţiunii, că instanţa a încălcat prevederile
art.118 (2) Cod procedură civilă.
De asemenea, a arătat că nedepunerea întâmpinării se sancţionează cu imposibilitatea
de a formula excepţii şi propune probe şi că pârâta Asociaţia de Proprietari nu a formulat
întâmpinare, însă completul de judecată a facilitat crearea probei depusă de pârâtă în
20.09.2013 (proces-verbal nr.162/04.09.2013 şi încheierile instanţei pronunţate anterior)
subliniind şi nefinalizarea administrării probei cu interogatoriul pârâţilor-intimaţi încălcându-
se rolul activ al judecătorilor, deşi s-a invocat art.129 alin.5 Cod procedură civilă.
Recurenta mai arată că nu are cunoştinţă despre procesul-verbal nr.162/04.09.2013
invocat în hotărârea recurată şi că o acţiune se judecă pe starea de fapt existentă până la
introducerea acţiunii, ori instanţa de apel a creat în mod abuziv o nouă stare de fapt în
04.09.2013, de care apelanta-reclamantă nu are cunoştinţă. Noua stare de fapt apărută în
04.09.2013 dovedeşte nelegalitatea hotărârii instanţei de fond.
Solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacată în sensul admiterii apelului,
admiterea cererii reclamantei, cu cheltuieli de judecată.
În drept invocă prevederile art. 304 şi următoarele Cod procedură civilă.
Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate şi apărărilor formulate, în
raport de dispozițiile art. 3041 şi art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă, recursul este fondat
având în vedere următoarele: considerentele instanţei în sensul că, reclamanta nu s-a prezentat
în proces pentru a administra proba testimonială cu care să facă dovada că la data judecării
cauzei era împiedicată să folosească spaţiul coproprietate, cu destinaţia de locuinţă sunt
greşite.
Astfel, la dosar au fost solicitate proba cu înscrisuri şi proba interogatoriului, existând
suficiente elemente probatorii care să conducă la admiterea acţiunii. Este greşit raţionamentul
că reclamanta trebuia să dovedească starea de fapt de la momentul judecăţii, instanţa fiind
investită cu fapte întâmplate anterior judecăţii, cu o stare de fapt ce a determinat declanşarea
litigiului şi care era dovedită prin probatoriul administrat. Se au în vedere, aici, constatările
făcute de reprezentanţii asociaţiei şi adresele trimise atât la dosar, cât şi reclamantei. Astfel,
cu o lună înainte de demersul juridic al recurentei-reclamante, asociaţia, fiind sesizată de
reclamantă, a constatat că proprietarii de la apartamentele nr. 14, 15, şi 17 „fac un abuz prin
interzicerea unui alt proprietar să-şi folosească dreptul de proprietate asupra acestui
spaţiu”(adresa nr. 170/31.05.2012, fil.8, dos. fond). La 25. 06. 2012, Asociaţia de Proprietari,
prin reprezentanţii săi legali confirmă starea de fapt reclamată şi declară în scris că recuranta a
făcut mai multe sesizări cu privire la faptul că pârâţii au ocupat abuziv spaţiul comun (cu
destinaţia de uscătorie, n.n.) şi îi interzic acesteia să-l folosească, iar în urma discuţiilor
purtate de conducerea asociaţiei de proprietari cu pârâţii, aceştia refuză în continuare să
permită reclamantei să aibă acces în spaţiu (fila 9, dosar fond). Or, pârâţii nu s-au apărat în
nici un fel, nu au contestat conţinutul acestor înscrisuri, susţinerile reprezentanţilor asociaţiei
şi nici nu au formulat întâmpinare. Împrejurarea că reclamanta a solicitat judecarea în lipsă a
cauzei, nu constituie un motiv legal de respingere a acţiunii, instanţa având posibilitatea
legală, dacă ar fi considerat că probele propuse sau administrate nu sunt suficiente pentru
lămurirea în întregime a procesului, să ordone alte probe chiar dacă părţile s-ar fi împotrivit.
Prin coroborarea dispoziţiilor art. 225 Cod procedură civilă cu proba cu înscrisuri ce a
fost administrată, Curtea, apreciază că starea de fapt invocată de reclamantă la fond şi

69
susţinută în apel a fost dovedită, astfel că sarcina instituită de art. 1169 c. civil a fost
îndeplinită
Cât priveşte procesul-verbal nr. 162/04.09.2013 întocmit în faza de judecată apelului
(fil.39, dos. apel) Curtea, îl apreciază ca lipsit de relevanţă juridică în cauză din trei
considerente: primul ar fi că menţiunile din acest proces verbal au fost contrazise cu ocazia
judecării recursului de către reprezentantul emitentei actului (astfel, în procesul-verbal se
arată că reclamanta D.D.E are acces la uscătorie, deci o poate folosi având o cheie, iar în
recurs, reprezentantul în instanţă al asociaţiei a arătat că recurenta nu posedă o cheie de la uşa
de acces în uscătorie, deci nu poate folosi acest spaţiu, n.n.); al doilea considerent ar fi că în
procesul-verbal se menţionează că au fost convocaţi pentru 04 septembrie 2013, ora 18 toţi
proprietarii de pe scara 1 din blocul D10(locul unde e situată uscătoria), inclusiv recurenta-
reclamantă, pentru a se discuta şi rezolva problema uscătoriei, însă Curtea constată că nu s-a
făcut dovada niciunui convocator( pentru a se da relevanţa dorită acestui proces-verbal), iar
înscrisul este semnat doar de pârâţii în cauză, respectiv proprietarii apartamentelor 14, 15 şi
16 din bl. D 10, sc. 1, ceea ce înseamnă că acest înscris a fost întocmit pro causae, în scopul
deturnării adevărului şi inducerii în eroare a instanţei, acesta fiind un al treilea element ce
conduce la lipsa de relevanţă a înscrisului. Or, considerentele deciziei din apel tocmai pe acest
înscris lipsit de relevanţă juridică se bazează, ceea ce a condus la a o soluţionare greşită a
cauzei.
În speţa dedusă judecăţii, ne aflăm în cazul unei coproprietăţi asupra părţilor comune
din clădirile cu două sau mai multe apartamente ce au proprietari diferiţi, adică în situaţia unei
coproprietăţi forţate şi perpetue.
Coproprietatea forţată şi perpetuă are ca obiect un bun sau anumite bunuri care, prin
natura lor, pot şi sunt folosite în mod permanent de doi sau mai mulţi proprietari, neputând fi
împărţite. Daca sunt împărţite, aceste bunuri, de regula, devin improprii folosinţei căreia i-au
fost destinate.
Dreptul de coproprietate este un drept real de sine stătător, el este principal, dreptul de
coproprietate aparţine concomitent mai multor titulari care exercita împreună atributele
conferite de dreptul de proprietate(adică posesia,folosinţa și dispoziţia) sau de alt drept real.
intervine in mod evident o limitare a exerciţiului dreptului de proprietate, nici unul dintre
coproprietari neputând face acte de dispoziţie asupra bunului comun fara acordul unanim al
tuturor coproprietarilor, deci in cazul coproprietatii, dreptul de proprietate este afectat de
modalitate, insa el ca și drept ramane un drept de sine statator.
În cazul coproprietăţii forţate și perpetue, coproprietatea este forţată deoarece există
indiferent și se menţine indiferent de voinţa coproprietarilor. De obicei, izvorul coproprietăţii
este natura sau destinaţia bunului și deoarece acestea au un caracter permanent coproprietatea
dobândeşte un caracter perpetuu, neputând sa înceteze prin partaj. Astfel că, ne aflam în
prezenţa unui drept real de sine stătător, titularul său bucurându-se de aceleaşi garanţii şi
ocrotiri legale ca titularul oricărui alt drept real.
Revenind la speţa în cauză, Curtea apreciază că recurenta trebuie să se bucure de
aceleaşi drepturi şi garanţii legale cu privire la spaţiul cu destinaţie de uscătorie din blocul
unde locuieşte, la fel ca toţi ceilalţi proprietari ai apartamentelor situate pe scara 1 din blocul
menţionat, nefiind permis nici unuia dintre aceştia să interzică sau să îngrădească accesul
vreunui coproprietar la spaţiul respectiv. Cel care interzice sau îngrădeşte accesul vreunui
coproprietar la spaţiul comun trebuie să fie conştient că încalcă legea ce ocroteşte
coproprietatea, că aduce prejudicii celuilalt coproprietar şi că poate fi tras la răspundere civilă,
materială sau de altă natură, după caz.
Prin urmare, acţiunea de îngrădire a accesului recurentei la spaţiul comun, de către
intimaţii pârâţi este dovedită în cauză şi este indubitabil că nici până la data judecării
prezentului recurs, recurenta nu a avut acces, aceasta nefiind în posesia unei chei de la uşa
uscătoriei, prejudicierea recurentei fiind evidentă prin lipsa de folosinţă a coproprietăţii
potrivit destinaţiei pentru care a fost creată.

70
 În considerarea celor expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1
Codul de procedură civilă, recursul fiind fondat, urmează a fi admis, se va modifica în tot
decizia în sensul că se va admite apelul, va fi schimbată sentinţa şi pe fond, se va admite în
parte acţiunea.
Vor fi obligaţi pârâţii-coproprietari F.E., S.M, Ţ.G, să permită necondiţionat accesul
reclamantei în spaţiul comun destinaţie „uscătorie” aflat în blocul D, sub sancţiunea, iar în caz
de nerespectare a acestei obligaţii la plata unor daune cominatorii in solidium şi în cuantum de
50 lei/zi întârziere, calculate de la trecerea a 15 zile de la data pronunţării prezentei decizii,
acesta fiind un termen de graţie acordat de instanţă, pârâţilor. (Decizia nr. 9660/05.12.2013 -
Secţia I Civilă, rezumat judecător Florica Diaconescu).

2. Malpraxis. Procedura contestării cazului de malpraxis.

Decizia adoptată de Comisia de Monitorizare si Competenta Profesională de

respingere a sesizării pentru constatarea cazului de malpraxis ca nefondată si de clasare a
cazului, in temeiul art. 28, se poate contesta la instanţa judecătorească competentă.

Prin sentinţa civilă nr.3847/13.03.2012 pronunţată de Judecătoria

Craiova a fost respinsă acţiunea precizată formulată de reclamanta G. I. în
contradictoriu cu pârâţii Comisia de Monitorizare şi Competenţă Profesională pentru Cazurile
de Malpraxis - D S P Dolj , şi pârâtul S C. A. ca neîntemeiată.
S-a luat act că pârâţii nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că reclamanta G I. a
sesizat Comisia de Monitorizare şi Competenţă Profesională pentru Cazurile de Malpraxis-
D.S. P. aducându-i la cunoştinţă nemulţumirile sale în legătură cu intervenţia chirurgicală la
care a fost supusă, efectuată de doctorul S C în cadrul clinicii H.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta G. I. arătând că in mod gresit
instanţa de fond a apreciat că decizia Comisiei fiind una de clasare, este un act ce nu poate fi
contestat în instanţa de judecată iar pe de altă parte, a apreciat că soluţia adoptată, raportat la
documentele medicale depuse şi fotografiile care au fost efectuate la scurt timp după
intervenţie, când nu definitivase rezultatul, este una corectă.
Referitor la prima teză, criticile apelantei pornesc de la un principiu elementar de
drept, anume acela că un act administrativ nu poate avea caracter definitiv, obligatoriu şi
necenzurat în instanţa de judecată.
Dacă s-ar accepta argumentaţia instanţei de fond , şi anume caracterul necontestabil al
actului, se ajunge chiar la o denegare de dreptate şi la încălcarea unui principiu elementar
garantat atât de Constituţia României, cât şi de art.6 din Convenţia E.D.O, accesul la o
instanţă. Pretinzând caracterul definitiv şi de necombătut al actului, instanţa îşi neagă practic
competenţa.
Pe de altă parte, apelanta arată că, potrivit dispoziţiilor art.673 alin.1 din Legea
nr.95/2006, controlul asupra deciziei Comisiei este exercitat de către instanţa de judecată. Nu
se face nicio deosebire în dispoziţiile acestui articol între modalitatea de atacare a unei decizii
pe fond şi a unei decizii de clasare, după cum nu se face menţiunea că decizia de clasare este
incontestabilă.
Explicaţia instanţei că există o diferenţiere între decizia luată în urma unei expertize şi
decizia dată potrivit art.28 din OMS nr.1343/2006 de respingere ca nefondată şi clasare a
sesizării, constituie aşadar o adăugare la lege şi o încălcare a principiului "ubi lex non
distinguit, nex nos distinguere debemus".
Apelanta arată că instanţa a făcut o scurtă analiză a procedurii medicale pe care o
consideră ca fiind parcursă corect, dar şi a rezultatului efectiv al intervenţiei de chirurgie

71
plastică reparatorie, menţionând că starea actuală a pacientei, probată cu planşele fotografice,
nu este una definitivă.
Instanţa nu face altceva decât sa preia din apărările pârâtului care a efectuat intervenţia
chirurgicală, deşi sunt suficiente elemente care trebuiau să o conducă la o cu totul altă
concluzie.
Examinand sentinta civila atacata, prin prisma motivelor de apel si a dispozitiilor art.
296 C.pr.civ., tribunalul a constatat ca sunt intemeiate o parte dintre criticile formulate de
apelanta parata.
A constatat ca prin actiunea dedusa judecatii, asa cum a fost precizata la 07.02.2012,
reclamanta G I a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Comisia de Monitorizare şi Competenţă
Profesională pentru Cazurile de Malpraxis şi S C A anularea deciziei nr. 6 /14.12.2011 şi să
se constate existenţa cazului de malpraxis pentru intervenţia specialitatea chirurgie plastică
reparatorie efectuată de către asupra reclamantei la 16.04.2011.
A mai constatat ca decizia contestata a fost pronuntata de parata Comisia de
Monitorizare şi Competenţă Profesională pentru Cazurile de Malpraxis din cadrul Direcţiei
de Sănătate Publică Dolj, in temeiul art. 28 din OMS nr.1343/2006, ca urmare a sesizarii
formulate de reclamanta la 19.10.2011.
Potrivit art. 28 din OMS nr.1343/2006, sesizarile adresate comisiei, care nu respecta
dispozitiile legale si ale prezentului regulament, sunt respinse ca fiind nefondate si se
claseaza cazul, comunicandu-i-se persoanei care a facut sesizarea decizia adoptata, in termen
de 5 zile calendaristice de la data adoptarii acesteia.
Din interpretarea coroborata dispozitiilor legale rezulta ca in ceea ce priveste
conditiile pe care trebuie sa le îndeplinească sesizarea si in lipsa carora se impune a se
dispune, prin decizie, respingerea ca nefondata a sesizarii si clasarea cazului in intelesul art.
28, acestea sunt cele legate de forma sesizarii respectiv mentiunile pe care trebuie sa le
cuprinda aceasta, cele referitoare la persoana care poate sesiza comisia si documentele ce
trebuie anexate sesizarii, iar nu conditii de fond referitoare la temeinicia cazului de malpraxis
reclamat, intrucat asupra acestui aspect ( existenta cazului de malpraxis si implicit temeinicia
sesizarii) comisia nu se poate pronunta decât dupa analizarea raportului asupra cazului, raport
care trebuie întocmit întotdeauna de un expert sau grup de experti, in conditiile art. 29 si urm.
din OMS 1343/2006.
In speţă, din actele dosarului rezulta fără dubiu ca sesizarea depusa de reclamanta G I
la 19.10.2011 la Comisia de Monitorizare şi Competenţă Profesională pentru Cazurile de
Malpraxis îndeplineşte conditiile de forma cerute expres de art. 26 din OMS 1343/2006, iar
in plus la sesizare au fost anexate actele detinute de reclamanta, acte din care sa rezulte
calitatea persoanei care a sesizat comisia, iar ulterior la cererea comsie, reclamanta a depus
precizari cu privire la aspectul ca actele medicale referitoare la interventie se gasesc la clinica
unde s-a facut interventia medicala, solicitand comisiei sa solicite aceste acte medicale
potrivit art. 10 lit. C din OMFS 1343/2006. Sub acest aspect, tribunalul a constatat ca este
întemeiata critica formulata de apelanta in ceea ce priveste gresita retinerea de catre instanta
de fond in sensul ca deciziei de clasare nr. 6/14.12.2011 este legala, motivat de imprejurarea
ca reclamanta nu a facut dovada prin actele anexate sesizarii ca interventia medicala suferita
nu respecta procedura medicala.
Tribunalul a constatat astfel ca este gresita interpretarea data de instanta de fond in
ceea ce priveste documentele medicale la care se refera art. 27 mentionat mai sus, in sensul
ca, aceste documente medicale trebuiau sa provina de la alti medici de specialitate, sa fie
ulteiroare interventiei invocate de reclamante si să confirme susţinerile reclamantei in sensul
ca interventia medicala la care a fost supusa nu a fost corespunzatoare sau cel puţin să ridice
un dubiu asupra modului în care s-a desfăşurat operaţia, întrucat din interpretarea coroborata
a dispoz. art. 25-27 , art. 19 si 29-34 din OMS 1343/2006 rezulta ca doar in baza raportului
primit de la expertul sau expertii desemnati, comisia stabileste daca in cauza a fost sau nu o
situatie de malpraxis, avand in vedere criteriile prevazute de art. 34 din OMS 1343/2006, iar

72
nu in baza unor acte medicale emise de alti medici. Tribunalul constata astfel ca documentele
medicale la care se refera art. 27 pct. 1 sunt acele acte medicale ce au stat la baza interventiei
medicale sesizate de persoana la comisia de malpraxis, documente ce trebuie depuse de
persoana ce formuleaza sesizarea daca le deţine, sau pot fi solicitate de comisie de la unitatea
medicala unde a avut loc interventia medicala, potrivit art. 10 lit. c din OMS 1343/2006,
intrucat numai asemenea documente sunt in stransa legatura cu conditiile de forma prevazute
de art. 26 - numele si prenumele autorului actului de malpraxis sesizat, data efectuarii actului
de malpraxis sesizat, descrierea faptei si a imprejurarilor acesteia.
Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat ca decizia nr. 6 /14.12.2011 prin
care s-a dispus respingerea sesizarii reclamantei ca nefondata si de clasare a cazului, in
temeiul art. 28, a fost adoptata cu încalcarea dispozitiilor art. 25-34 din OMS 1343/2006, sub
acest aspect fiind întemeiata cererea reclamantei privind anularea decizie nr. 6/2011, astfel
încât, a dispus schimbarea solutiei instantei de fond de respingere a acestui capăt de cerere si
anularea deciziei nr. 6 /14.12.2011 adoptata de Comisia de Monitorizare şi Competenţă
Profesională pentru Cazurile de Malpraxis .
Tribunalul a constatat ca este greşita si teza subsidiara pe care instanţa de fond si-a
întemeiat soluţia de respingere a cererii de anulare a deciziei nr. 6/14.12.2011 adoptata de
Comisia de Monitorizare şi Competenţă Profesională pentru Cazurile de Malpraxis din cadrul
Direcţiei de Sănătate Publică Dolj, in sensul ca reclamanta nu avea posibilitatea sa o conteste
la instanţa de judecata. Cu privire la aceasta apreciere a instanţei de fond, tribunalul a
constatat in primul rând ca o asemenea împrejurare reţinuta de instanţa – aspectul ca nu se
prevede o cale de atac împotriva deciziei de clasare prevazuta de art. 28 din OMS 1343/2006
– constituie o exceptie de inadmisibilitate a actiunii de anulare dedusa judecatii, exceptie care
facea de prisos analizarea fondului cauzei (motivelor de nulitate invocate), si pe care instanta
era obligata sa o puna in discutie si sa o solutioneze inainte de administrarea probelor ce tin
de fondul cauzei si înainte de cercetarea fondului cauzei, respectiv a temeiniciei motivelor de
nulitate invocate de reclamanta, in conformitate cu dispoz. art. 137 C.pr.civ., ori instanta de
fond nu a pus in discutie o asemenea exceptie si in plus a analizat-o dupa cercetarea fondului
cauzei, ca un alt argument in sprijinul solutiei de respingere a actiunii reclamantei.
Tribunalul a constatat ca este gresita o asemenea modalitate de solutionare a cauzei,
iar, in plus, este greşită retinerea instantei de fond în sensul ca decizia nr. 6/2011 nu poate fi
contestată la instanţa de judecata.
Sub acest aspect, tribunalul a constatat ca din interpretarea coroborata a dispoz. art. 10
din OMS 1343/2006, care prevede atributiile comisiei, art. 18 care se refera la decizia de
clasare pentru împlinirea termenului de prescriptie si pentru situatia in care sesizarea nu a
fost facuta de persoanele indreptatite, art. 28 care se refera la decizia data sesizarilor care nu
respecta dispozitile legale si art. 34 care se refera la decizia prin care se stabileste daca exista
sau nu cazul de malplaxis, pe de o parte, si dispoz. art. 35-36 si art. 10 lit. I din OMS
1343/2006, care prevad ca decizia adoptata de comisie se comunica tuturor persoanelor
implicate, inclusiv asiguratorului, in termen de 5 zile calendaristice, prin scrisoare
recomandata cu confirmare de primire, iar în cazul in care asiguratorul sau oricare dintre
partile implicate nu este de acord cu decizia comisiei, o poate contesta la instanta de judecata
competenta, in termen de 15 zile de la data comunicarii deciziei, rezulta fara echivoc ca, in
toate situatiile mentionate mai sus si prevazute de art. 18, 28 si 34, comisia se pronunta
printr-o decizie, decizie care se comunica persoanelor interesate, inclusiv asiguratorului, si ca
oricare dintre partile implicate nu este de acord cu decizia comisiei, o poate contesta la
instanta de judecata competenta, in termen de 15 zile de la data comunicării. Din acest punct
de vedere tribunalul a constatat ca nu poate fi acceptata ca si corecta interpretarea instantei de
fond ca numai decizia prin care se stabileste daca exista sau nu cazul de malplaxis poate fi
atacata la instanta de judecata, iar nu si celelalte decizii, întrucat art. 36 nu face distinctia
intre decizia data in temeiul art. 34 si celelate decizii date in temeiul art. 18 sau 28,
modalitatea de grupare a articolelor de lege neputand fi un argument suficient care sa duca la

73
concluzia ca pot face obiectul contestarii in fata instantelor judecatoresti doar deciziile
adoptate in temeiul art. 34, asa cum retine instanta de fond.
Dimpotriva, interpretarea care se impune este aceea a posibilitatii contestarii tuturor
deciziilor comisiei fie ca acestea au privit doar analizarea conditiilor privind persoana care a
formulat sesizarea( art. 18), conditiile de forma ale sesizarii( art.28), intervenirea prescriptiei
(art.18), fie conditiile de fond (art. 34 - in urma analizarii raportului de expertiza), in baza
principiului de drept privind accesul la justitie si a principiului "ubi lex non distinguit, nex
nos distinguere debemus" (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distinga),
legiuitorul prevazand expres cazurile in care anumite acte nu sunt supuse controlului
judecatoresc (ca exceptie de la regula accesului la justitie si in aplicarea principiului de drept
ca exceptiile trebuie prevazute expres si sunt de stricta interpretare), ori in speta in OMS
1343/2006 nu se regaseste vreo dispozitie expresa privind acte ale comisiei ce nu pot face
obiectul controlului judecatoresc.
In ceea ce priveste capatul de cerere privind existenta cazului de malpraxis, tribunalul
a constatat ca este prematur formulata o asemenea cerere pentru urmatoarele considerente:
Potrivit art. 34 din OMS 1343/2006, comisia de monitorizare si competenta
profesionala pentru cazurile de malpraxis este competenta sa stabileasca, prin decizie, daca
in cauza a fost sau nu o situatie de malpraxis, in baza raportului primit de la expertul sau
expertii desemnati potrivit art. 29, stabilirea existentei cazului de malpraxis urmand a se face
potrivit criteriilor prevazute de art. 34 - existenta unei fapte produse in exercitarea unei
activitati de preventie, diagnostic si tratament; fapta sa fie cauzatoare de prejudiciu
patrimonial sau moral; vinovatia faptuitorului; raportul de cauzalitate dintre fapta si
prejudiciu, iar potrivit art. 36 din OMS 1343/2006, persoana nemultumita de decizia comisiei
asupra existentei cazului de malpraxis o poate contesta la instanta de judecata competenta, in
termen de 15 zile de la data comunicarii.
Cum in speta, tribunalul a constatat ca decizia de clasare nr. 6/14.12.2011 adoptata de
Comisia de monitorizare şi Competenţă Profesională pentru cazurile de Malpraxix Dolj in
temeiul art. 28 din OMS 1343/2006 este nelegala, intrucat sesizarea formulata de reclamanta
Gorun Ioana la 19.10.2011 îndeplineşte conditiile de formă si cu privire la persoana
indreptatita sa sesizeze comisia prevazute de art. 25-26 din OMS 1343/2006, apreciaza ca in
interpretarea art. 29-34 din OMS 1343/2006, numai dupa ce comisia se va pronunta asupra
existentei cazului de malpraxis invocat de reclamanta prin sesizarea formulata la 19.10.2011,
prin decizie data asupra cazului( decizie prin care stabileste daca in cauza a fost sau nu o
situatie de malpraxis, in intelesul art. 34 din OMS 1343/2006), in baza raportului intocmit de
expertul sau grupul de experti la care face referire art. 29, si potrivit criteriilor prev. de art. 34,
reclamanta poate contesta o asemenea decizie la instanta de judecata, daca va fi nemultumita
de decizia primita, instanta neputand analiza direct daca exista sau nu caz de malpraxis.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a admis apelul declarat de apelanta-
reclamantă G. I si a schimbat sentinţa civilă atacată, în sensul că a anulat decizia nr.
6/14.12.2011 emisă de Comisia de monitorizare şi Competenţă Profesională pentru cazurile
de Malpraxix Dolj si a admis excepţia prematurităţii capătului de cerere privind constatarea
existentei cazului de malpraxis, respingand acest capăt de cerere ca prematur.
Împotriva aceste decizii în termen legal au declarat recurs atât reclamanta G. I, cât şi
pârâta . S. P. – Comisia de Monitorizare şi Competenţă Profesională pentru Cazurile de
Malpraxis, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului său recurenta-pârâtă a arătat că prin decizia recurată s-a dispus
anularea deciziei nr. 6/14.12.2012 emisă de Comisia de Monitorizare şi Competenţă
Profesională pentru Cazurile de Malpraxis Dolj, apreciind că aceasta este nelegală, ea fiind
una de casare a cazului şi nu de stabilire a existenţei unui caz de malpraxis.
Comisia are următoarele atribuţii principale: c) dacă dosarul nu conţine toate
documentele necesare în vederea elucidării cazului expertizat, solicită instituţiilor abilitate,

74
precum şi persoanei care a sesizat comisia prezentarea de documente şi de informaţii
suplimentare referitoare la cazul respective.
Având în vedere componenţa comisiei (7 medici, 2 asistenţi medicali, 2 farmacişti şi 2
jurişti) şi faptul că sarcina acesteia este de a stabili complexitatea cazului pentru a hotărî
desemnarea unuia sau mai multor experţi medicali, iar onorariul acestora se stabileşte tot în
funcţie de complexitatea cazului, considerăm că rolul Comisiei nu era numai acela de
intermediar între reclamantă şi expertul medical, ci în primul rând acela de a analiza dacă din
documentele prezentate la dosar de părţile implicate reiese în vreun fel existenţa unei fapte
cauzatoare de prejudiciu, produsă în exercitarea activităţii medicale, fapt ce ar fi justificat
desemnarea unui expert. Ba mai mult, având în vedere prevederile art.2 din OMS 1356/2006
„Onorariile pentru serviciile prestate de către experţii medicali menţionate în anexă se
stabilesc în raport cu complexitatea cazului expertizat şi sunt suportate de partea interesată,,,
considerăm că era o datorie în plus a Comisiei de a analiza corect cazul pentru a nu pricinui
reclamantei un prejudiciu material prin desemnarea unui expert în mod nejustificat, aceasta
suportând plata onorariului.
Ori, având în vedere faptul că reclamanta deşi afirmă că a consultat mai mulţi
specialişti ulterior intervenţiei chirurgicale, specialişti potrivit cărora aceasta susţine că „în
mod cu totul nejustificat şi inexplicabil din punct de vedere medical..., medicul care a efectuat
intervenţia chirurgicală a considerat necesar să-mi mute şi ombilicul,,, nu-şi susţine aceste
afirmaţii cu niciun document medical eliberat de aceşti specialişti.
Astfel, analizând documentele de la dosar, Comisia a constatat că reclamanta s-a
prezentat de bunăvoie la cabinetul d-lui Dr. S C., cabinet care funcţionează potrivit
contractului de închiriere nr.24/01.06.2009, prelungit prin actul adiţional din 01.06.2010 şi
contractului de prestări servicii medicale nr.278/01.06.2009, contracte încheiate cu clinica
privată în care a avut loc intervenţia chirurgicală, intervenţie la care a fost supusă reclamanta.
Singurul document depus de reclamanta in susţinerea plângerii 1-a reprezentat câteva
fotografii, aceasta nu a depus eventual, documente medicale eliberate de medici de
specialitate, in urma intervenţiei chirurgicale, şi care să ateste cele susţinute în plângere.
A precizat faptul ca dispoziţiile legale incidente nici nu prevăd posibilitatea contestării
in fata instanţei a hotărârii de clasare, ci numai a deciziei luate de Comisie in urme efectuării
unei expertize prevăzute de art. 29, prin care comisia stabileşte daca exista sau nu caz de
malpraxis, deci a deciziei date pe fondul cauzei, iar nu si a deciziei prin care se analizează
chestiuni prealabile de forma.
Din actele medicale depuse la dosar comisia formata din personal de specialitate
medicala a concluzionat ca nu rezulta necesitatea efectuării unei expertize, rezultând foarte
clar faptul ca intervenţia chirurgicala a decurs in condiţii normale răspunzând cerinţelor
formulate de pacienta care a fost informata corect in prealabil asupra riscurilor pe care le
implica orice intervenţie de acest gen si, in deplina cunoştinţa de cauza si-a exprimat acordul
asupra efectuării ei,
Analiza sesizărilor cazurilor de malpraxis implica doua etape, una premergătoare in
care se analizează documentele depuse de cel care face sesizarea si care se poate finaliza fie
cu clasare, fie cu trecerea a celei de a doua etapa in care se efectuează o expertiza, urmata de
adoptarea unei decizi de malpraxis conform art.33 si numai aceasta poate fi contestata de cel
nemulţumit în instanţă în termen de 15 zile de la data comunicării, astfel cum prevede art. 36.
Recurenta-reclamantă G I., prin recursul promovat a arătat următoarele:
1. Raţionamentul instanţei este corect in ceea ce priveşte necesitatea anulării deciziei
emise de către Comisia de Monitorizare si Competenta Profesionala pentru Cazurile de
Malpraxis Dolj, având in vedere in primul rând faptul ca, actul administrativ nu poate avea un
caracter definitiv, obligatoriu si de necenzurat in instanţa de judecata aşa cum apreciase
anterior Judecătoria Craiova. Astfel, daca s-ar accepta argumentaţia instanţei de fond, si
anume caracterul necontestabil al actului, se ajunge chiar la o denegare de dreptate si la

75
inculcarea unui principiu elementar garantat atât de Constituţia României, cat si de art. 6 din
Convenţia Europeana a Drepturilor Omului - accesul la o instanţa,
Ori, pretinzând caracterul definitiv si de necombătut al actului, Judecătoria Craiova isi
nega practic competenta.
Pe de alta parte, sesizarea mea îndeplinea toate condiţiile de forma prevăzute de
art.25-27 din OMS 1343/2006 (normele metodologice), o eventuala lipsa a unor acte trebuind
imputata unităţii spitaliceşti private sau publice după caz, întrucât dosarul medical al
pacientului se păstrează de unitatea care a efectuat intervenţia sau tratamentul, potrivit art. 10,
lit. c din OMS nr.1343/2006
Insa greşeala de interpretarea a legii este realizata de instanţa atunci când
argumentează excepţia ridicata din oficiu, si anume, cea a prematuritătii constatării cazului de
malpraxis.
Astfel, se pretinde ca urmarea fireasca a admiterii primului capăt de cerere, respectiv
anularea deciziei de malpraxis era administrarea unui probatoriu complex, respectiv expertiza
medico-legala, alături de celelalte înscrisuri medicale specifice pentru ca instanţa sa se poată
pronunţa asupra existentei sau nu a cazului de malpraxis.
Invocând excepţia nu face altceva decât sa lase nesoluţionata chestiunea
litigioasa dintre parti, întrucât nu dispune obligarea Comisiei de Monitorizare la
reluarea procedurii prevăzute de art. 18-20 din OMS 1343/2006, ci doar ii anulează
decizia pretinzând ca este prematur sa se pronunţe pe celalalt capăt de cerere.
Ori, daca s-ar accepta aceasta soluţie, firesc ar fi sa fie însoţita si de instituirea
obligaţiei la reanalizarea sesizării, necesitate despre care instanţa "vorbeşte " in considerente -
"numai după ce comisia se va pronunţa asupra existentei cazului de malpraxis prin sesizarea
formulata la 19.10.2011….reclamantul poate contesta"- dar nu o menţionează in dispozitiv.
2. Justificarea instanţei rezida in ideea ca, in cauza, Comisia nu s-a pronunţa pe fond,
respingând plângerea in mod greşit, pe unele condiţii de forma care, in realitate, fuseseră
îndeplinite de reclamanta.
Este adevărat ca prin pretinderea neîndeplinirii unor condiţii de forma a fost respinsa
plângerea, insa trebuie sa observam exprimarea legiuitorului din art. 28 al OMS 1343/2006 pe
care instanţa ii invoca in justificarea soluţiei sale, text in care se menţionează ca "sesizările
adresate comisiei, care nu respecta dispoziţiile legale si ale prezentului regulament, sunt
respinse ca nefondate si se clasează cazul".
Din moment ce legiuitorul foloseşte expresia "respins ca nefondat" este evident ca are
loc o analiza a fondului sesizării, analiza care se supune ulterior cenzurii instanţei de judecata,
potrivit disp. art. 673 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 si ale art. 36 din OMS 1343/2006.
Recursul formulat de către recurenta-pârâtă Direcţia de Sănătate Publică – Comisia
de Monitorizare şi Competenţă Profesională pentru Cazurile de Malpraxis este nefondat.
Criticile exprimate prin acest recurs vizează în esenţă admisibilitatea contestaţiei
îndreptate împotriva deciziei nr. 6 /14.12.2011, respectiv în ce măsură decizia contestată este
afectată de un motiv de nulitate.
Instanţa de apel, prin soluţia pronunţată a stabilit în mod corect că decizia contestată
poate fi atacată în instanţă, considerând că dispoziţiile legale aplicabile, prin referire expresă
la art. 36 nu fac distincţie între decizia dată în temeiul art. 34 si celelalte decizii date in
temeiul art. 18 sau 28, modalitatea de grupare a articolelor de lege neputând fi un argument
suficient care să ducă la concluzia că pot face obiectul contestării în faţa instantelor
judecătoresti doar deciziile adoptate in temeiul art. 34, aşa cum retine prima instanţă.
Pe de altă parte , orice altă interpretare ar intra în contradicţie cu prevederile art. 6 din
CEDO, care impun asigurarea dreptului de acces la o instanţă echitabilă şi imparţială.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect şi că sesizarea depusa de reclamanta G. I. la
Comisia de Monitorizare şi Competenţă Profesională pentru Cazurile de Malpraxis din cadrul
D. S. P. Dolj îndeplineşte condiţiile de formă cerute expres de art. 26 din OMS 1343/2006,
iar în plus la sesizare au fost anexate actele deţinute de reclamanta, acte din care sa rezulte

76
calitatea persoanei care a sesizat comisia, iar ulterior la cererea comisiei, reclamanta a depus
precizări cu privire la aspectul ca actele medicale referitoare la interventie se gasesc la clinica
unde s-a facut interventia medicala.
Fiind îndeplinite toate condiţiile pentru a se considera legal sesizată, Comisia de
Monitorizare şi Competenţă Profesională pentru Cazurile de Malpraxis trebuia a cerceta
cazul de malpraxis , pe calea unei expertize de specialitate, astfel cum reiese din interpretarea
coroborata a dispoz. art. 25-27 , art. 19 si 29-34 din OMS 1343/2006.
Ori, decizia nr. 6 /14.12.2011, fiind emisă cu flagranta încălcare a dispoziţiilor legale
mai sus amintite a fost în mod corect anulată de către instanţa de apel.
Recursul formulat de către recurenta-reclamantă G. I este fondat.
Instanţa de apel face o eronată interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile atunci când
consideră ca fiind prematur capătul de cerere privind constatarea existentei cazului de
malpraxis.
Este adevărat că potrivit art. 34 din OMS 1343/2006, comisia de monitorizare si
competenta profesionala pentru cazurile de malpraxis este competentă să stabilească, prin
decizie, daca în cauză a fost sau nu o situatie de malpraxis, in baza raportului primit de la
expertul sau expertii desemnati potrivit art. 29, iar potrivit art. 36 din OMS 1343/2006,
persoana nemultumita de decizia comisiei asupra existentei cazului de malpraxis o poate
contesta la instanţa de judecata competenta, în termen de 15 zile de la data comunicarii.
Greşeala de raţionament apare la momentul la care instanţa de apel se consideră ca
necompetentă a analiza în mod direct daca există sau nu caz de malpraxis.
Astfel, într-o primă teză, dacă s-ar admite că numai comisia instituită de lege poate
analiza în mod direct cazul de malpraxis, iar instanţei îi revine numai atribuţia de a cenzura
respectivul act administrativ, atunci ar deveni inaplicabile disp. art. 673 din legea nr.
95/2006, care au următorul conţinut:
„ (1) În cazul în care asiguratorul sau oricare dintre părţile implicate nu este de acord
cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanţa de judecată competentă, în termen de 15 zile
de la data comunicării deciziei.(2) Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică
liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun.”
Prin urmare, procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la
justiţie, potrivit dreptului comun, de unde rezultă că o astfel de procedură este facultativă şi
neparcurgerea sa nu poate fi opusă persoanei vătămate, decât dacă s-ar fi finalizat prin
pronunţarea unei soluţii, menţinută cu putere de lucru judecat de către o instanţă de judecată,
ceea ce nu este cazul în speţă.
A doua teză - care este în opoziţie cu argumentarea instanţei de apel - se bazează pe
posibilitatea instanţei de judecată de a cenzura soluţia Comisiei de Monitorizare şi
Competenţă Profesională pentru Cazurile de Malpraxis.
Astfel, în cazul în care s-ar constata de către comisie că nu este incident un caz de
malpraxis, instanţa este în drept, să concluzioneze că probele administrate în cauză – atât în
faţa comisiei, dar şi în faţa instanţei de judecată - pot conduce la o altă soluţie, de constatare a
cazului de malpraxis.
În aplicarea principiului qui potest plus, potest minus, instanţa de apel ar fi putut
constata deci că , dacă este în drept a verifica şi cenzura concluziile unei comisii, cu atât mai
mult poate să se substituie acelei comisii în completarea probatoriului pe care îl poate folosi
la pronunţarea unei soluţii corecte.
Într-o a treia teză, se poate reproşa instanţei de apel neobservarea disp. art. 33 din
OMS 1343/2006, potrivit cărora „Comisia adoptă o decizie asupra cazului, în maximum 3
luni de la data sesizării.”
Ori, este evident că acest termen a fost depăşit, iar instanţa de apel nu a identificat
niciun text legal care să permită reluarea procedurii.
Sensul acelor dispoziţii ale art. 33 din OMS 1343/2006 stă tocmai în urgenţa
procedurii care se desfăşoară în faţa Comisiei de Monitorizare şi Competenţă Profesională

77
pentru Cazurile de Malpraxis, urgenţă care ar trebui să caracterizeze şi procedura de judecată
care se desfăşoară în faţa instanţei de judecată, de această dată.
Această urgenţă este justificată la rândul său de specificul activităţii de constatare al
existenţei sau inexistenţei cazului de malpraxis, care, pentru a fi mai facil de constatat trebuie
să se desfăşoare la un interval de timp cât mai apropiat de cel la care s-a petrecut incidentul
reclamat.
Al patrulea argument care contrazice modul în care instanţa de apel a soluţionat
capătul de cerere privind constatarea existenţei cazului de malpraxis ţine de modalitatea în
care Comisia de Monitorizare şi Competenţă Profesională pentru Cazurile de Malpraxis s-a
desesizat de reclamaţia cu care era învestită, respectiv această comisie a decis nu numai
clasarea cazului, dar şi respingerea sesizării ca nefondată – pentru lipsa documentelor
medicale care să susţină afirmaţiile din sesizare - , ceea ce poate fi asimilată unei soluţii pe
fondul plângerii cu care era sesizată.
Pe de altă parte, din ansamblul prevederilor Codului de procedura civila rezulta că, în
procesul civil, apelul este mijlocul procesual prin care partea, nemulţumită de hotărârea
primei instante, solicita instantei superioare ierarhic reformarea hotărârii, apelul fiind, sub
acest aspect, o cale de atac ordinara, suspensiva, de reformare si devolutivă.
Cel mai semnificativ si caracteristic efect al apelului este deci “efectul devolutiv” , ce
consta într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi
de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instantei de apel.
In sensul celor ce preced, art. 295 C. proc. civila dispune ca “instanţa de apel va
verifica, in limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt si aplicarea legii de către prima
instanţă. Motivele de ordine publica pot fi invocate si din oficiu. Instanţa va putea încuviinţa
refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţa, precum si administrarea
probelor noi propuse în condiţiile art. 292, daca considera ca sunt necesare pentru
soluţionarea cauzei.”
Rezulta, din textul citat, multitudinea de mijloace puse de legiuitor la dispoziţia
instanţei de apel, în sensul ca aceasta poate soluţiona litigiul în baza probelor administrate de
prima instanta, ori poate sa refacă o parte din aceste mijloace de proba sau să completeze
probatoriul cauzei, prin administrarea de noi probe.
In final, instanţa de apel va pronunţa propria sa hotărâre prin care, potrivit art. 296
C.proc.civ. poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, observând desigur
respectarea principiului “non reformatio in peius”.
Oricum, instanţa de apel este obligata sa examineze toate motivele invocate de
apelant prin cererea sa şi să răspundă criticilor aduse hotărârii atacate cu apel.
Pentru toate considerentele arătate, soluţia adoptată de tribunal, pe capătul de cerere
privind constatarea existenţei cazului de malpraxis nu îşi găseşte un fundament legal nici în
prevederile art. 294 – 298 C. proc.civ. - prin care este reglementată judecata in apel - , nici în
cele ale OMS 1343/2006 - prin care este reglementata procedura constatării cazului de
malpraxis - , hotărârea pronunţată fiind în aceste condiţii nelegală.
(Decizia civilă nr.5591/24 mai 2013 - Secţia I civilă, rezumat judecător Mihaela Mitrancă)

3. Răspundere delictuală a ziariștilor pentru articolele publicate.

Răspunderea civilă delictuală a ziariştilor pentru articolele publicate . Pentru a se

putea considera că există un delict civil, pentru care s-ar impune acordarea de măsuri
reparatorii, trebuie să se poată reţine, în mod cumulativ, existenţa unui prejudiciu dovedit,

78
existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu (fapta
să cauzeze prejudiciul), precum şi existenţa vinovăţiei.
Libertatea de informare este unul din elementele libertăţii de exprimare, protejată
prin art. 10 din CEDO. Sub rezerva limitărilor prevăzute de dispoziţiile de la paragraful 2 al
textului, conţinutul oricărui mesaj adresat publicului trebuie să fie liber, respectându-se
diversitatea de idei.
Restricţiile impuse publicării unei opinii sau informaţii trebuie să fie examinate
amănunţit, respectându-se principiul acţionării cu bună credinţă din partea celui care face
publicarea, în aşa fel încât să ofere informaţii exacte, în respectul deontologiei profesionale
specifice jurnaliştilor.
Libertatea de exprimare a ziariştilor poate presupune o doză de exagerare sau chiar
de provocare privitoare la judecăţile de valoare pe care le formulează. (cauza Dalban c.
României, hotărârea din 28 sept. 1999), cu condiţia ca afirmaţiile să aibă o bază factuală a
cărei realitate să poată fi demonstrată.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Mehedinţi la data de 05.07.2010 reclamantul P

T a chemat în judecată pe pârâţii , D. E. P. şi C.R. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa
aceştia să fie obligaţi la plata de daune morale după cum urmează:
- obligarea pârâtei S.C. T. S. S. SRL la plata sumei de 184.000 lei ,cu titlu de daune
morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a editării în ziarul „I..S.” din data de 10.11.2008 a
articolului „P.T . una spune alta face”;
- obligarea pârâtului D.E.P. la plata sumei de 183.000 lei cu titlu de daune morale
pentru prejudiciul suferit ca urmare a publicării în acelaşi ziar din data de 20.11.2008 a
articolului „P.T., urmărit penal”;
- obligarea pârâtului C. R. la plata sumei de 183.000 lei cu titlu de daune morale
pentru prejudiciul suferit ca urmare a publicării în acelaşi ziar din data de 21.11.2008 a
articolului „ I … 200 milioane euro”
- obligarea pârâtei S.C. T. S. S. SRL în solidar cu fiecare dintre cei doi pârâţi , la plata
sumelor de bani sus menţionate şi de asemenea obligarea pârâtei să publice pe cheltuiala
proprie în ziarul ” I. S.” şi în orice altă publicaţie pe care o editează dispozitivul hotărârii
pronunţate.
La cererea pârâţilor, instanţa a dispus în conformitate cu prevederile art. 164, alin. 4
cod procedură civilă, conexarea la prezenta cauză a unei alte cauze înregistrată ă la
Judecătoria Drobeta Turnu Severin, între cele două existând identitate de obiect, cauză şi părţi
(cu menţiunea modificării cuantumului pretenţiilor) .
În cauza respectivă reclamantul a chemat în judecată, în afara pârâţilor din prezenta
cauză, şi pe A. E., sub pseudonimul Al.D., autorul articolului intitulat „ P.T.-una spune, alta
face”, însă acesta a decedat iar reclamantul a precizat acţiunea, inclusiv după conexarea
dosarelor, în sensul că pentru prejudiciul ce i s-a produs prin publicarea acestui articol solicită
despăgubiri doar de la S.C. T. S. S. SRL-
Prin sentinţa civilă nr.226/14.07.2011, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi – Secţia
Civilă s-a respins acţiunea formulată de reclamantul P. T., . împotriva pârâţilor S.C. T. S. S.
SRL , D. E. P. şi C. R., pentru următoarele considerente
În cursul lunii noiembrie 2008, perioadă în care se afla în derulare campania electorală
pentru alegeri parlamentare la care reclamantul candida pentru o funcţie de senator în judeţul
Mehedinţi, în ziarul „I S” patronat de S.C. T. S. S. SRL, au apărut la data de 10.11.2008, un
articol intitulat „Pamflet” de A. D.- „P. T. – una spune alta face”, la data de 20.11.2008,
articolul „P. T., urmărit penal” sub semnătura P. E. care este pseudonimul lui D.E.P. şi la data
de 21.08.2011 un nou articol (sub semnătura lui C. R. - pseudonim M. I.) în care
reclamantului i se aduc acuzaţii de falimentare a S.C.S. S.A.
Reclamantul acuză că publicarea celor trei articole a fost de natură să-i producă
serioase prejudicii de imagine, morale şi de sănătate motiv pentru care solicită acordarea de

79
daune în cuantum câte 550.000 lei de la pârâţii S.C. T. S. S. SRL, C.R., D.E. P.( autorul A. D.
a decedat în cursul judecăţii ) .
Din lecturarea celor trei articole s-a constatat că :
Primul dintre articole, de altfel intitulat „Pamflet”, descrie într-o manieră mai mult sau
mai puţin satirică aspecte din activitatea reclamantului, parcursul său de om de afaceri, modul
în care a participat la gestionarea resurselor unor societăţi comerciale, şi, deşi este vădit că
autorul nu apreciază modalitatea de abordare a reclamantului, nu reiese în nici un fel din acest
material că acesta din urmă nu a dat dovadă de spirit de afacerist, că şi-a condus activitatea cu
rea credinţă, articolul încadrându-se în ceea ce literatura defineşte a fi pamfletul .
Cel de-al doilea articol „P.T.-urmărit penal” este consecinţa unei prealabile informări,
prin adresa Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 1 Bucureşti comunicându-se autorului
articolului că împotriva reclamantului se efectuează cercetări penale, adresa fiind şi ea
publicată în facsimil .
Este adevărat că în titlul articolului se foloseşte noţiunea de „urmărit” şi nu cea de
„cercetat” dar este greu de presupus că publicul larg face diferenţa între cele două noţiuni
juridice pe de o parte, iar pe de altă parte dacă articolul a stârnit curiozitatea cititorului, avizat
sau nu, din lecturarea conţinutului acestuia reiese clar ce fel de activităţi se derulează
împotriva reclamantului .
Cât priveşte cel de-al treilea articol incriminat de reclamant, intitulat „I ….200 de
milioane de euro” atât în cererea iniţială adresată Judecătoriei Drobeta Turnu Severin cât şi în
cea adresată Tribunalului Mehedinţi, se reclamă faptul că în articol reclamantul este acuzat de
falimentarea S.C. S. S.A. .
În conţinutul articolului nu este menţionat nici măcar o dată numele acestei societăţi
ceea ce denotă că nici măcar reclamantul nu a avut curiozitatea de a-l citi.
În fapt articolul este o relatare detaliată şi aparent informată a evoluţiei economice a
unor societăţi din Moldova, în privinţa căreia se pare există suspiciunea unor nereguli,
suspiciune confirmată de faptul că în această privinţă Parchetul derulează cercetări cu privire
la eventuale infracţiuni economice .
Referirile la reclamant vizează doar încercările acestuia de a obţine pachetul majoritar
de acţiuni la „M. export – import”, încercări neconcretizate, dar care nu reprezintă în forma
prezentată în articol vreo infracţiune .
Faţă de conţinutul concret al articolelor vizate, s-a apreciat că afirmaţiile din acestea
nu sunt de natură a aduce atingere imaginii, onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantului,
fiind acţiuni de informare desfăşurate într-un context specific, acela al campaniei electorale,
când aşa cum acceptă însuşi reclamantul în concluziile depuse „limitele criticii admisibile
sunt mai largi” .
Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 998 cod civil conform cărora
„Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a
ocazionat, a-l repara” şi art. 1000 cod civil „Suntem asemenea responsabili de prejudiciul
cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde” , art. 54 din Decretul nr.
31/1954 şi art. 30 alin 6 şi 8 din Constituţie .
Deşi martorii propuşi de reclamant au susţinut că au observat modificarea atitudinii,
stării de spirit şi de sănătate a reclamantului în perioada ulterioară apariţiei acestor articole, nu
a fost depusă vreo probă din care să reiese că acesta a suferit un anume prejudiciu în sensul că
a făcut vreun consult medical sau a urmat vreun tratament.
Cum s-a reţinut deja că cele trei articole, deşi critice la adresa reclamantului nu i-au
creat acestuia un prejudiciu, încadrându-se în ceea ce articolul 10 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului defineşte a fi „libertatea de exprimare” stabilind totodată restrângerile de
la această libertate în sensul că include nu numai informaţiile şi ideile care sunt primite
favorabil de opinia publică dar şi pe cele care ofensează, şochează sau deranjează, astfel că
eventualul disconfort pe care l-a resimţit ulterior apariţiei acestora nu poate fi pus pe seama

80
conţinutului lor, cu atât mai mult cu cât informaţiile nu erau de dată recentă, ele fiind
vehiculate în mass-media încă din anul 2006 .
În concluzie chiar dacă a existat o anumită afectare a stării de spirit a reclamantului în
perioada de după apariţia acestor articole (care a coincis cu campania electorală), aceasta nu
poate fi pusă pe seama conţinutului lor .
Cât priveşte capătul cererii de chemare în judecată în obligarea pârâtei S.C. T. S. S.
SRL să publice în toate publicaţiile pe care le patronează, dispozitivul hotărârii, instanţa a
apreciat că în contextul în care politica editorială aparţine fiecărei publicaţii şi faţă de analiza
celorlalte capete de cerere, aceasta nu se impune .
Faţă de aceste considerente tribunalul a apreciat că în speţă nu poate fi antrenată
răspunderea civilă delictuală întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 998 cod civil
respectiv existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre acesta şi fapta incriminată.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamantul P. T., criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de apel a solicitat admiterea apelului şi modificarea totală a hotărârii, în
sensul admiterii acţiunii pe calea acţiunii în răspundere civilă delictuală.
A arătat apelantul că afirmaţiile articolului „Pamflet – P. T., una spune alta face”
publicat în data de 10.11.2008 în ziarul „I. .S.”, care nu îndeplineşte condiţiile de formă şi de
fond ale pamfletului, i-au afectat în mod direct şi foarte grav onoarea, demnitatea, imaginea
personală şi implicit capitalul politic.
Fără a avea nici o urmă de dovadă, s-a afirmat că ar fi falimentat societăţi cum ar fi M.
export - import, S. SA, inducând ideea că ar fi contribuit la falimentarea acestor societăţi şi la
pierderea locurilor de muncă a mii de oameni.
I s-au adus acuze şi de trafic de influenţă asupra anumitor persoane din mediul politic
cu funcţii de decizie, în a dispune anumite măsuri favorabile care să-i aducă profit.
A fost „acuzat” şi pentru că ar fi salvat de la faliment, SC C. SA.
De asemenea a arătat că în 20.11.2008, acelaşi ziar a publicat articolul „P. T., urmărit
penal” unde se publică o serie de informaţii denigratoare şi neadevărate în legătură cu un
dosar în care s-ar fi început urmărirea penală pentru săvârşirea unor infracţiuni economice
referitor la activitatea a două societăţi M export - import şi SC F. S.A. Iaşi, fără a se face
distincţie în mod intenţionat între cele două instituţii de drept penal, cercetare şi urmărire
penală.
În data de 21.11.2008, acelaşi cotidian a revenit cu un nou articol prin care se afirmă
că este cercetat penal şi i s-au aduse grave acuze, fără ca acestea să fie susţinute cu probe.
A apreciat că situaţia prezentată în sentinţa atacată nu este cea reală.
Deşi limitele criticii admisibile sunt mult mai largi în privinţa unui om politic decât a
unui individ obişnuit, iar ziariştilor le revine obligaţia de a răspândi informaţii şi idei în
legătură cu problemele dezbătute în arena politică, presa nu trebuie să depăşească limitele
stabilite, printre altele, în vederea protecţiei dreptului la reputaţie, care, ca element al vieţii
private, este protejat de art.8 al Convenţiei.
Ori, instanţa de fond a analizat în mod greşit speţa dedusă judecăţii în raport de
probele administrate, deoarece ar fi trebuit să constate că în cauză sunt îndeplinite condiţiile
răspunderii civile delictuale, respectiv există fapta ilicită, există prejudiciu moral şi vinovăţia
ziariştilor, care cu intenţie au făcut aceste afirmaţii şi o legătură de cauzalitate între faptă şi
prejudiciu.
A solicitat admiterea apelului, modificarea totală a hotărârii în sensul admiterii cum a
fost formulată
În drept şi-a întemeiat apelul pe dispoziţiile art. 282 298 C.pr.civ.
Prin decizia civilă nr. 390 din 19.12.2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, s-a
respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul P. T reţinându-se următoarele:

81
 Acţiunea promovată de reclamant presupune analizarea angajării răspunderii civile
delictuale a pârâţilor, cărora li se cere să repare prejudiciul moral suferit de reclamant prin
publicare a unor articole de presă defăimătoare la adresa acestuia.
În atare situaţie, instanţa trebuie să stabilească dacă a existat un prejudiciu, dacă pârâţii
au săvârşit o faptă ilicită, care a generat respectivul prejudiciu.
În acelaşi timp, acţiunea se analizează şi din perspectiva dispoziţiilor art. 10 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la exprimare,
recunoscut pârâţilor ziarişti, şi care comportă îndatoriri şi responsabilităţi, putând fi supus
unor restrângeri, în condiţiile paragrafului 2 al textului convenţional.
Pornind de la aceste statuări ale instanţei europene de la Strasbourg, transformate în
reguli de drept în condiţiile art. 20 din Constituţie, se apreciază că publicarea unor articole,
unul din ele chiar subintitulat pamflet, referitoare la activitatea reclamantului nu poate
constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, aşa cum impun dispoziţiile art. 998, 999 cod
civil, decât dacă viaţa privată a reclamantului ar fi substanţial atinsă.
În esenţă,s-a reţinut faptul că, nu trebuie confundate sentimentele negative resimţite de
reclamant la citirea unor articole ce îi sunt defavorabile cu îndeplinirea condiţiilor răspunderii
civile delictuale, în speţă neexistând legătura de cauzalitate între publicarea articolelor şi ceea
ce reclamantul pretinde ca prejudiciu moral.
Concluzia care se impune este aceea că articolele de presă care conţineau informaţii
despre reclamant, activitatea sa profesională şi politică, nu constituie fapte ilicite cauzatoare
de prejudicii, soluţia adoptată de prima instanţă fiind legală şi temeinică.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul reclamant.
Prin decizia civilă nr.3703/27.07.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
s-a admis recursul declarat de reclamantul Paul Tudor, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza
spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, reţinându-se că, în virtutea cazului de suspendare
reglementat de art. 243 C.P.civ. , prevăzut la îndemâna părţii interesate sau a moştenitorilor
pentru continuarea judecăţii, instanţa nu putea trece peste lipsa unei cereri de renunţare
expresă la judecată din partea reclamantului, în ceea ce priveşte pârâtul decedat , ca act de
dispoziţie unilateral.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova
Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor din apel şi a dispoziţiilor legale
aplicabile, instanţa reţine următoarele:
În rejudecare, în raport cu dezlegările date de instanţa de recurs, la 27 feb. 2013 ,
constatând că în cauză sunt întrunite prevederile art. 243 alin.1 C.P.civ. instanţa de apel a
dispus suspendarea judecării cauzei până la identificarea moştenitorilor pârâtului decedat
A.E.şi adresei acestora în vederea introducerii lor în cauză.
Judecata a fost reluată, la 12 iunie 2013, apelantul reclamant T. P.depunând la dosar
declaraţia autentificată sub numărul 837/2013 la B.N.P. A.E.R. şi Ş.A.R. , prin care acesta a
renunţat la pretenţiile formulate împotriva pârâtului A. E. – decedat - şi a eventualilor săi
moştenitori .
Faţă de această împrejurare , instanţa constată că pamfletul lui A.D. ( pseudonimul lui
A.E.) intitulat „ P. T. - una spune, alta face” nu mai face obiectul cercetării judecătoreşti,
întrucât autorul, chemat în judecată de reclamant în dosarul Tribunalului Mehedinţi, a decedat
anterior pronunţării sentinţei civile 348/28 iunie 2010 prin care tribunalul a declinat
competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Judecătoriei Dr. Tr. Severin, iar reclamantul a
înţeles să renunţe la pretenţiile formulate împotriva acestuia şi a eventualilor săi moştenitori ,
conform declaraţiei sale exprese .
Pentru soluţionarea cauzei de faţă, este necesară analizarea îndeplinirii condiţiilor
răspunderii civile delictuale a pârâţilor, chemaţi în judecată pentru acoperirea prejudiciul
suferit de reclamant urmare a publicării unor articole de presă defăimătoare la adresa acestuia.

82
 Temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului l-a constituit art. 998-999 şi următoarele
C.civ. potrivit cărora orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din
a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.
Art. 1003 Cod civil stabileşte că atunci când delictul sau cvasidelictul este imputabil
mai multor persoane, ele sunt ţinute solidar pentru despăgubire.
Pe cale de consecinţă, pentru a se putea considera că există un delict civil, pentru care
s-ar impune acordarea de măsuri reparatorii, ar trebui să se poată reţine, în mod cumulativ,
existenţa unui prejudiciu dovedit, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de
cauzalitate între faptă şi prejudiciu (fapta să cauzeze prejudiciul), precum şi existenţa
vinovăţiei.
În ceea ce priveşte prejudiciul, acesta trebuie să fie dovedit, nu doar afirmat, iar
paguba şi/sau suferinţa să fie reală.
Cât priveşte fapta ilicită, aceasta trebuie să constea într-o încălcare a unei norme legale
în vigoare.
În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, fapta ar trebui ar
trebui să producă direct şi nemijlocit prejudiciul, iar în ceea ce priveşte vinovăţia, ar trebui
dovedit faptul că s-ar fi acţionat cu depăşirea limitelor bunei credinţe.
În ceea ce priveşte obiectul prezentei cauze, respectiv reparaţia unui pretins prejudiciu
moral, instanţa reţine că cauză există o pluralitate de pârâţi şi mai multe de fapte generatoare
de prejudiciu.
Se reţine în acelaşi timp că, potrivit art. 30 alin. 1 din Constituţia României , libertatea
de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor ca şi libertatea creaţiilor de orice fel
(inclusiv prin scris) sunt inviolabile.
Conform alin. 6 , libertatea de exprimare nu poate prejudicia libertatea, onoarea, viaţa
particulară a persoanei după cum nici dreptul la propria imagine, iar conform alin. 8,
răspunderea civilă pentru informaţia făcută publică revine editorului sau autorului, în
condiţiile legii.
În acelaşi timp, acţiunea urmează a fi circumscrisă şi dispoziţiilor art. 10 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la exprimare,
recunoscut pârâţilor ziarişti,dar care, astfel cum s-a statuat prin jurisprudenţa în materie, poate
fi supus unor restrângeri, în condiţiile paragrafului 2 al textului convenţional.
Cu privire la articolul „P.T., urmărit penal” acesta conţine o eroare cu privire la stadiul
procesual al cercetărilor efectuate de parchet faţă de reclamant, în sensul că nu era începută
urmărirea penală, însă se apreciază că eroarea este scuzabilă pentru că noţiunile juridice de
urmărire penală şi cercetare penală, ca şi consecinţele ce decurg din aceste două situaţii de
drept, sunt chestiuni care ţin de practicarea dreptului şi pot fi dificile pentru un necunoscător.
Cu privire la prezentarea informaţiilor intr-un articol de presa, aceasta nu trebuie sa
aibă precizia faptelor prezentate intr-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, anumite
verificări de detaliu putând scăpa jurnaliştilor.
Ziariştii nu sunt jurişti si raţionamentul lor nu poate fi urmărit cu rigoarea cu care se
analizează un raţionament al unui jurist, specialist intr-o anume materie a dreptului.
O prezentare de tipul celei expuse în articolele incriminate nu este neobişnuită în timpul
campaniilor electorale, iar eventualele păreri critici faţă de calităţile de lider politic sau de
manager economic al unui candidat nu pot constitui temei de fapt al răspunderii civile
delictuale cât timp se bazează pe fapte concrete.
Se reţine că în viziunea publicului cititor asupra reclamantului nu se produc schimbări
decisive, în sensul negativ, dacă se face o confuzie între aceste noţiuni, o mică parte a
persoanelor cărora informaţia le era adresată ar putea face distincţia între respectivele etape
procesuale.
În afara acestei confuzii terminologice, articolul nu conţine afirmaţii defăimătoare, ci
face referire la fapte uşor verificabile.

83
 Astfel, ziaristul arată că numele reclamantului a apărut pe o listă întocmită de un
anumit organism, cuprinzând candidaţi incompatibili, ceea ce constituie o informare pură şi
simplă, fără elemente de subiectivism.
În continuare, autorul face referire la informaţiile care apar despre reclamant folosind
motorul de căutare Google şi dă detalii despre un alt articol, apărut în presă la 9 oct. 2006,
redând, în rezultat, conţinutul acestuia.
Concluzia care se desprinde lecturând articolul „P. T., urmărit penal” este aceea că
ziaristul D. E. P. nu a făcut afirmaţii defăimătoare la adresa reclamantului, care să fie
asimilate unui fapt ilicit cauzator de prejudicii.
In acest sens este si vasta jurisprudenţa CEDO care arata ca ziaristul sau ziarul nu
poate fi sancţionat pentru ceea ce alţii au spus mai înainte iar jurnaliştii au preluat si transmis
publicului.
Astfel libertatea de informare este unul din elementele libertăţii de exprimare,
protejată prin art. 10 din CEDO. Sub rezerva limitărilor prevăzute de dispoziţiile de la
paragraful 2 al textului, conţinutul oricărui mesaj adresat publicului trebuie să fie liber,
respectându-se diversitatea de idei.
Restricţiile impuse publicării unei opinii sau informaţii trebuie să fie examinate
amănunţit, respectându-se principiul acţionării cu bună credinţă din partea celui care face
publicarea, în aşa fel încât să ofere informaţii exacte, în respectul deontologiei profesionale
specifice jurnaliştilor.
Curtea a admis că libertatea de exprimare a acestora presupune o doză de exagerare
sau chiar de provocare privitoare la judecăţile de valoare pe care le formulează ( cauza Dalban
c. României, hotărârea din 28 sept. 1999), cu condiţia ca afirmaţiile să aibă o bază factuală a
cărei realitate să poată fi demonstrată.
Mai mult, reclamantul a recunoscut la interogatorul ce i-a fost luat la data de
11.02.2011 că ştia despre articolul apărut în 2006 .
În aceste condiţii instanţa reţine că readucerea în memoria publicului cititor a unor
informaţii mai vechi prin preluarea acestora în alte articole de presă nu poate constitui un
temei al răspunderii civile delictuale, nefiind o legătură de cauzalitate între publicarea
articolului în anul 2008 şi un eventual prejudiciu suferit de reclamant, cum chiar el a
recunoscut.
Cel de al treilea articol la care reclamantul se referă în acţiune, se constituie, de
asemenea, ca o prezentare de fapte concrete, de natură economică, privitoare la anumite firme
comerciale, la care reclamantul a avut calitatea de acţionar, informaţiile oferite sunt exacte,
realitatea lor poate fi demonstrată, ele fiind preluate din alte surse, deja publicate.
Calităţile manageriale ale reclamantului pot fi apreciate subiectiv de ziarist, ca şi de
orice persoană, fără ca aceasta să constituie o atingere adusă vieţii sale personale sau să
genereze un prejudiciu de natură morală.
. Fiind opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, deci implicit concluzii proprii,
judecăţilor de valoare nu li se aplica cerinţa demonstrării veridicităţii lor, cum se întâmplă in
cazul informaţiilor, ele bucurându-se de protecţia art. 10 din Convenţia Europeana a
Drepturilor Omului, in măsura in care se bazează pe o argumentare logica a autorului lor,
respectiv au la baza elemente obiective care sa le justifice.
Atâta timp cat judecăţile de valoare sunt fondate pe un minim de fapte, se poate retine
ca ele au fost formulate cu buna credinţă in exerciţiul normal al libertăţii de exprimare,
La fel se retine când, la baza emiterii judecăţii de valoare exista un început de proba..
Prin deciziile sale, CEDO a statuat ca libertatea presei presupune dreptul de a recurge
la o doza de exagerare, provocare şi de a utiliza expresii care ar putea să fie considerate drept
polemice sau chiar lipsite de măsură pe plan personal si transmiterea de informaţii in termeni
violenţi ori care ofensează, şochează sau deranjează.
Faptul ca reclamantul este o astfel de persoana publica, implicata in activităţi politice,
rezulta nu doar din înscrisurile depuse in dosarul cauzei, ci si din recunoaşterea intimaţilor.

84
 Însă articolele de presă privind un om politic, limitele criticii admisibile sunt mai largi
decât în privinţa unui particular, deoarece persoanele publice se expun conştient unui control
atent al faptelor, trebuie să dea dovadă de toleranţă, iar imperativele protecţiei vieţii lor
private se pun în balanţă cu interesele discutării în public a unor probleme politice, cea ce
duce la concluzia că excepţiile de la libertatea de exprimare se interpretează mult mai
restrictiv (cauza Lopes Gomes da Silva c. Portugaliei, hotărârea din 28 sept. 20000).
Pornind de la aceste statuările instanţei europene de la Strasbourg, transformate în
reguli de drept în condiţiile art. 20 din Constituţie, se apreciază că publicarea unor articole,
unul din ele chiar subintitulat pamflet, referitoare la activitatea reclamantului nu poate
constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, aşa cum impun dispoziţiile art. 998, 999 cod
civil, decât dacă viaţa privată a reclamantului ar fi substanţial atinsă.
. Instanţa reţine astfel că nu este îndeplinită condiţia de existenta a faptei ilicite, fata de
împrejurarea ca faptele criticată au caracter licit, in considerarea faptului ca suntem in situaţia
atipica a exercitării unui drept subiectiv “colectiv”, astfel cum este reţinut acesta de catre
CEDO si de către jurisprudenţa sa, respectiv dreptul de exprimare si la informare prin mass-
media (si art. 30 si art. 31 al Constituţiei).
Fapta reclamata fiind una licita, “comisa” in exercitarea dreptului la libera exprimare
si a dreptului a primi si comunica informaţii, numai exercitare abuziva deci cu rea credinţă,
deci cu o vădită intenţie directa a acestui drept poate antrena răspunderea civilă delictuală.
Prin practica si doctrina ce interpretează Convenţia Europeana a Drepturilor Omului s-
a statuat ideea că deşi libertatea de exprimare este un drept recunoscut tuturor cetăţenilor,
libertatea presei este categoria de discurs cel mai bine apărată.
Instanţa constată că în cauză nu este îndeplinită nici condiţia vinovăţiei pentru
antrenarea răspunderii civile delictuale.
. Având in vedere faptul ca fapta a fost săvârşită in exerciţiul unui drept subiectiv re
reţine că numai o exercitare abuziva a dreptului la exprimare poate fi sancţionată
În cadrul vinovăţiei civile, singura atitudine psihica fata de fapta si urmările sale ce
atrage răspunderea delictuala in speţa este intenţia.
In speţă, doar intenţia directa sau indirecta va trebui reţinuta pentru antrenarea
răspunderii civile delictuale, or, in sarcina intimaţilor persoane fizice nu poate fi reţinută
reaua-credinţă ci buna-credinţă.
In acest sens este si vasta jurisprudenţa CEDO care arata ca ziaristul sau ziarul nu
poate fi sancţionat pentru ceea ce alţii au spus si jurnaliştii au preluat si transmis publicului,
prin intermediul ziarului.
Cu privire la pretinsa legătura de cauzalitate se reţine că apelantul reclamant nu a
dovedit ce anume prejudicii au produs articolele incriminate ca fapte pretins ilicite, in ce
măsura efectele negative ale acestora –dat fiind momentul publicării articolelor plasat în
timpul campaniei electorale - sunt altele fata de alte publicări anterioare, recunoscute a fi fost
realizate de alţi ziarişti.
Or, aşa cum a decis CEDO atunci când un prejudiciu produs nu i se poate imputa celui
ce si-a exercitat dreptul la exprimare, sancţionarea acestuia nu se impune.
Referitor la atragerea răspunderii a S.C.T. S. S., se reţine că cererea este de asemenea
nefondată, acordarea posibilităţii unor jurnalişti de a se exprima prin intermediul unui ziar,
este perfect legală pentru că are în vedere dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului şi art. 30 alin. 2 din Constituţia României.
Cu privire la răspunderea comitentului ce se impută acestei intimate, instanţa reţine că
intre aceasta şi autorii materialelor de presa incriminate nu pot exista raporturi de prepuşenie,
având in vedere că în cauză nu există raporturi de prepuşenie ci este vorba despre raporturi
specifice presei scrise.
Potrivit art. 1000 alin. 3 C.civ. comitentul răspunde “de prejudiciul cauzat de prepuşii
lor in funcţiile ce li s-au încredinţat.”

85
 Pornindu-se de la ideea ca legea se refera la o răspundere pentru fapta prepusului “in
funcţiile încredinţate”, ceea ce este definitoriu pentru calităţile de comitent si prepus este
existenta unui raport de subordonare care îşi are temeiul in împrejurarea ca, pe baza acordului
dintre ele, o persoana fizica sau juridica a încredinţat unei persoane fizice o anumita
însărcinare.
Din aceasta încredinţare decurge posibilitatea pentru prima persoana – denumita
comitent – de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma si controla activitatea celeilalte
persoane - denumita prepus - acesta din urma având obligaţia de a urma îndrumările si
directivele primite.
Acesta dependenţă funcţională a prepusului fata de comitent, respectiv subordonarea
constituie nota caracteristica a raportului de prepuşenie care atrage aplicarea dispoziţiilor art.
1000 alin. 3 C. civ., dacă sunt întrunite condiţiile generale si cele specifice ale răspunderii.”
Ori , in condiţiile in care cenzura de orice fel este interzisa , în presa scrisă , jurnalistul
nu poate primi directive obligatorii, in sensul de a scrie sau a nu scrie ceva, aceasta ingerinţa
in libertatea de exprimare fiind interzisa chiar prin Constituţie.
Jurnaliştii colaborează cu ziarele prin intermediul unor contracte de cesiune drepturi
de autor, intre jurnalist si publicaţia ca atare nu exista relaţie de subordonare (raport de
prepuşenie), ziaristul fiind cel care garantează si este singurul răspunzător pentru materialul
propus.
În speţă, nu exista un contract intre S.C. T. S. si pârâţi prin care sa se fi comandat un
subiect privindu-l pe apelantul reclamant, prin urmare faptele nu au fost săvârşite in funcţiile
ce le-au fost încredinţate apelanţilor persoane fizice.
Ziaristul este cel care scrie articolul pe un anumit subiect, în funcţie de sursele pe care
le are la dispoziţie şi de contextul domeniului în care scrie.
Prin urmare, in speţă nu exista un raport de prepuşenie intre S.C. T. S. si jurnaliştii
pârâţi, neexistând un raport de subordonare, societatea nefiind in situaţia in care ar fi
încredinţat semnatarilor materialelor de presa “funcţia” de a scrie despre intimat sau de a scrie
despre subiectele ce fac obiectul articolelor incriminate.
Pentru toate aceste considerente, instanţa concluzionează că articolele de presă
incriminate nu constituie fapte ilicite cauzatoare de prejudicii , soluţia instanţei de fond este
legală şi temeinică , motivele de apel sunt nefondate în întregime astfel că, în temeiul art. 296
C.P.civ va respinge apelul declarat ca fiind nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi
temeinică a sentinţei pronunţată de instanţa de fond.
(Decizia civilă nr.43 / 19.06. 2013 – Secția I civilă, rezumat judecător Carmen Tomescu)

4. Despăgubiri acordate în temeiul dispoziţiilor art. 504 alin. 4 din Codul de

procedură penală. Dezincriminarea faptei după perioada arestului preventiv.

Dezincriminarea faptei după perioada arestului preventiv nu dă dreptul persoanei

arestate la despăgubiri în temeiul art. 504 alin. 4 din Codul de procedură penală. Pentru a
beneficia de despăgubiri în temeiul art. 504 din Codul de procedură civilă, persoana arestată
şi ulterior achitată pentru motivul că fapta a fost dezincriminată a re posibilitatea de a uza de
calea prevăzută de art. 13 (1) din Codul de procedură penală, privind continuarea procesului
penal.

Curtea de Apel Craiova a constatat că sunt fondate recursurile formulate de recurentul

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL GORJ, şi pârâtul STATUL ROMÂN PRIN
MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE PRIN D.G.F.P. GORJ împotriva hotărârii de
obligare a Statului la despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură
penală .
Recurenţii au pus in discuţie legalitatea sentinţei recurate sub aspectul temeiului
juridic aplicabil situaţiei reclamantului.

86
 În drept, textul legal care reglementează cazurile care dau dreptul persoanei
condamnate sau private de libertate în mod nelegal la despăgubire, sunt cele din art. 504 din
Codul de procedură penală:
„Art. 504 - Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei
(1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a
pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de
achitare.
(2) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost
privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
(3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin
ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin
ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale
pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a
măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin
hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit.
j).
(4) Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate
după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
În cazul în care cererea de despăgubire se fundamentează pe ideea unei arestări nelegale,
atunci instanţele de judecată trebuie să determine dacă reclamantul a fost privat de libertate în
mod nelegal, verificând dacă a fost stabilit acest aspect în vreuna din modalităţile prevăzute la
art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală, respectiv prin ordonanţă a procurorului de
revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de
scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în
art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive
de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a
procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Instanţa învestită cu o cerere în despăgubire pentru cazul prevăzut la art. 504 alin. 2 din
Codul de procedură penală are deci obligaţia de a verifica îndeplinirea primei condiţii, aceea a
existenţei actului de procedură în care s-a stabilit faptul că privarea de libertate a fost
nelegală.
Dacă însă în cuprinsul actului de procedură nu a fost menţionat expres acest lucru,
practica judiciară a statuat că instanţa învestită cu soluţionarea cererii în despăgubire
analizează dacă măsura dispusă a avut sau nu caracter nelegal.
Pentru situaţiile în care a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei,
legiuitorul a reglementat expres situaţia în care persoana privată de libertate are dreptul la
despăgubire, la art. 504 alin. 4 din Codul de procedură penală. Textul prevede că dreptul la
despăgubire se naşte în situaţia în care privarea de liberate a avut loc sau s-a continuat după
data intervenirii prescripţiei, amnistiei sau dezincriminării. Prin urmare, legiuitorul a înţeles să
instituie dreptul la despăgubire numai pentru situaţia în care instituţiile statului decid luarea
măsurii sau continuarea acestei măsuri de restrângere a libertăţii după intervenirea uneia din
cauzele enumerate la alin. 4. Dacă însă restrângerea libertăţii a intervenit anterior, atunci
persona faţă de care a fost luată măsura nu are dreptul la despăgubire întrucât această măsură
nu poate fi apreciată ca fiind nelegală.
În speţa de faţă, reclamantul susţine că a obţinut o hotărâre de achitare pentru toate
infracţiunile pentru care fusese dispusă arestarea prin mandatul de arestare preventivă nr.
11/25.08.2003, care, în opinia sa este temeiul pentru a se constata că arestarea dispusă în cazul
său a fost nelegală. De asemenea reclamantul susţine în însuşi cuprinsul cererii de chemare în
judecată faptul că această hotărâre de achitare, respectiv sentinţa penală nr. 160/27.07.2007 a
Tribunalului Sibiu, rămasă definitivă, ar confirma faptul că nu se face vinovat de infracţiunile
pentru care a fost arestat timp de aproximativ 17 luni.

87
 Raţionamentul reclamantului, preluat de către instanţa de fond este greşit, deoarece prin
sentinţa respectivă nu s-a constatat lipsa vinovăţiei pentru toate infracţiunile pentru care a fost
judecat.
Pentru a determina dacă privarea reclamantului de libertate a fost nelegală, respectiv a
stabili textul legal aplicabil, trebuie analizat temeiul juridic al achitării, în ceea ce priveşte
toate infracţiunile pentru care a fost luată măsura arestării preventive a reclamantului.
Din cuprinsul mandatului de arestare preventivă provizorie nr. 11/25.08.2003 şi al
încheierii din 26.08.2003 a Tribunalului Gorj rezultă că arestarea preventivă a fost dispusă
pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la acordarea de credite cu încălcarea legii sau a
normelor de creditare, abuz în serviciu în formă calificată, înşelăciune, fals intelectual, uz de
fals, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzute şi pedepsite de art. 26 C.P raportat
la art. 10 lit. b din Legea nr. 78/2000, modificată şi republicată prin Legea nr. 161/2003, art.
215 alin. 1-5 Cod penal cu 41/2 Cod penal, art. 289- Cod penal cu 41/2 Cod penal; art. 248-
248 1 Cod penal; art. 323 alin. 2 Cod penal, toate cu referire la art. 17 lit. b, c, d din Legea nr.
78/2000, modificată prin Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 33 lit. a din Cod penal.
Din cuprinsul sentinţei nr. 160/27.07.2007 pronunţate de Tribunalul Sibiu rezultă
temeiurile juridice avute în vedere de către instanţa de judecată au fost distincte. Dacă pentru
complicitate la infracţiunea de înşelăciune, infracţiunea de abuz în serviciu, complicitate la
infracţiunile de fals intelectual şi uz de fals, temeiul achitării a fost cel prevăzut de art. 10 lit.
d din Codul penal, instanţa considerând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale
infracţiunilor, în cazul primei infracţiuni, aceea prevăzute de art. 26 Cod penal raportat la art.
10 lit. b din Legea nr. 78/2000, temeiul juridic al achitării a fost art. 10 lit. b din Codul penal.
Se precizează în cuprinsul sentinţei faptul că „încadrarea juridică dată faptelor tuturor
inculpaţilor a gravitat în jurul a două infracţiuni. Prima, prevăzută în art. 10 lit. b din Legea
nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie consta, la
momentul sesizării instanţei, în acordarea de credite cu încălcarea legii sau a normelor de
creditare, neurmărirea conform legii sau normelor de creditare a destinaţiilor contractate ale
creditelor ori neurmărirea creditelor restante”.
Constatând că prin Legea nr. 69/26 martie 2007 privind modificarea lit. b şi c ale art. 10
din Legea nr. 78/2000, faptele de la art. 10 lit. b şi c au fost dezincriminate, rămânând în
conţinutul celor două reglementări doar referirile la subvenţii şi la creditele garantate din
fonduri publice, instanţa a dispus achitarea inculpatului C.D. pentru infracţiunea prevăzută la
art. 26 Cod penal raportat la art. 10 lit. b din Legea nr. 78/2000.
Ca urmare a achitării pentru această faptă, instanţa a constatat că infracţiunea scop nu
mai există, astfel că nici infracţiunea mijloc, asocierea în vederea comiterii de infracţiuni nu
poate exista, motiv pentru care toţi inculpaţii din dosar au fost achitaţi pentru infracţiunea
prevăzută de art. 323 alin. 2 din Codul penal .
Prin urmare, cum pentru infracţiunea principală pentru care a fost dispusă arestarea,
temeiul achitării îl constituie dezincriminarea faptei, rezultă că în cauză sunt aplicabile
dispoziţiile art. 504 alin. 4 din Codul de procedură penală.
Trebuie analizat astfel dacă arestarea reclamantului a intervenit după momentul
dezincriminării. Cum reclamantul a fost arestat în perioada 25 august 2003-10 ianuarie 2005,
iar dezincriminarea faptei a intervenit în anul 2007, Curtea constată reclamantul nu are dreptul
la despăgubire, cererea acestuia fiind neîntemeiată.
Legiuitorul nu a lăsat nereglementată această situaţie, asigurând dreptul inculpatului de a
cere continuarea procesului penal. Astfel, potrivit art. 13 (1) din Codul de procedură penală,
„în caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii prealabile, precum şi în cazul
existenţei unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea
procesului penal”. Interpelat fiind dacă a uzat de procedura prevăzută la art. 13 alin. 1 din
Codul de procedură penală, intimatul reclamant a precizat că nu a înţeles să utilizeze această
procedură şi nici nu a formulat vreo cale de atac împotriva sentinţei Tribunalului Sibiu.

88
 În aceste condiţii, Curtea apreciază că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii,
că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii statului în temeiul dispoziţiilor
art. 504 din Codul de procedură penală, criticile recurenţilor fiind fondate sub aceste aspecte.
Prin urmare, Curtea, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 din Codul de procedură
civilă, a admis recursurile, a modificat sentinţa şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
(Decizia nr. 780/04.02.2013 - Secția I civilă, rezumat judecător Manuela Preda-Popescu )

CARTE FUNCIARĂ

1. Rectificare/modificare carte funciară. Proprietate privată. Proprietate publică.

Art.888 din noul C.civ., prevede că „înscrierea în cartea funciară se efectuează în

baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, a certificatului
de moştenitor sau în baza unui alt act emis de autorităţile administrative, în cazurile în care
legea prevede aceasta”. Transcrierea nefiind atributivă de proprietate nu poate valida un act
care nu este valabil prin el însuşi, ea este doar un mijloc de publicitate, iar nu unul de
validare a actelor nule.Transcrierea produce efecte limitate: între părţi, ceea ce transferă
proprietatea este convenţia; faţă de terţi, proprietatea nu se dobândeşte în lipsa
transcrierii.Lipsa transcrierii sau înscrierii atrage inopozabilitatea, adică ineficacitatea
dreptului real dobândit faţă de terţi.

Asupra recursului civil de faţă, constată:

Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei Novaci sub nr.1793/267/2012 petenta
Obştea Banca Gilortul Novaci a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Oficiul de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară Gorj, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea
încheierii nr.40207/23.07.2012 şi a încheierii nr.48274/06.09.2012 emise de Oficiul de
Cadastru şi Publicitate Imobiliară Gorj şi pe cale de consecinţă admiterea cererilor de
reexaminare a încheierilor nr.28007/2012 şi nr.28007/2012 emise de Oficiul de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară Gorj, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea plângerii s-a arătat că în fapt, prin încheierile contestate, au fost înfiinţate
cărţile funciare nr.36237 şi nr.36279 ale oraşului Novaci, cu proprietar Statul Român, fiind
înscris şi un drept de administrare în favoarea Ministerului Apărării Naţionale. S-a procedat în
acest mod deşi, în prealabil emiterii actelor contestate, Obştea Banca Gilortul Novaci a
încunoştinţat Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Gorj cu privire la faptul că prin
sentinţa civilă nr.609/09.04.2009 pronunţată de Judecătoria Novaci i s-a reconstituit dreptul
de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 77,61 ha gol alpin, inclusiv pentru terenul
consemnat în cărţile funciare nr.36237 şi nr.36279 ale oraşului Novaci.
Totodată, anterior emiterii încheierilor a solicitat Oficiului de Cadastru şi Publicitate
Imobiliară Gorj, în temeiul art.4 din Legea privind circulaţia juridică a terenurilor să noteze
interdicţia de înstrăinare, de constituire de drepturi reale sau de creanţă, precum şi dispozitivul
sentinţei civile nr.609/2009 pronunţată de Judecătoria Novaci, iar Oficiul de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară Gorj nu a soluţionat cererea petiţionarei, admisibilă în baza art.881 Cod
civil, art.902 alin.2 pct.19 Cod civil, art.l alin.3 din Legea nr.7/1996, art.20 alin.l din Legea
nr.7/l996 şi art. 20 alin.3 din Legea nr.7/l996. S-a mai menţionat de către reclamantă faptul că
Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Gorj avea cunoştinţă de sentinţa civilă
nr.906/2009 pronunţată de Judecătoria Novaci este dovedit de corespondenţa adresată
Comisiei Locale Novaci pentru aplicarea legii 18/1991 şi Comisiei Judeţene Gorj pentru
aplicarea legii 18/1991 în luna ianuarie 2012.
S-a mai arătat că încheierile contestate sunt nelegale şi potrivit dispoziţiilor art.58 al.4
din Legea nr.7/1996 „titlurile de proprietate emise se vor înscrie din oficiu în cartea funciară
pe baza planurilor parcelare validate de comisia judeţeană de aplicare a legilor de restituirea
proprietăţilor funciare şi recepţionate de către oficiul teritorial, potrivit regulamentului aprobat
89
prin ordin cu caracter normativ al directorului general al Agenţiei Naţionale” şi în ceea ce
priveşte înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român, cu drept de administrare în
favoarea Ministerului Apărării Naţionale, aceste operaţiuni nu sunt legale din moment ce s-a
dispus reconstituirea dreptului lor de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Totodată, s-a concluzionat că Statul Român nu poate să prezinte un act de proprietate
asupra terenului pentru care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea
Obştii Banca Gilortul Novaci şi chiar dacă s-ar invoca un act administrativ, acesta nu are
relevanţă, întrucât potrivit art.III alin.ll din Legea nr.169/l997 cu modificările şi completările
ulterioare „actele administrative prin care au fost trecute în domeniul public sau privat al
statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire îşi suspendă
efectele până la soluţionarea cererii de retrocedare”.
În drept şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.50 alin.22 din Legea nr.7/l996.
Prin sentinţa civilă nr.1568/06.11.2012 pronunţată de Judecătoria Novaci în dosarul
nr.1793/267/2012 a fost respinsă plângerea formulată de petiţionara Obştea Banca Gilortul
Novaci împotriva încheierilor nr.40207/23.07.2012 şi nr. 48274/06.09.2012 emise de Oficiul
de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Gorj.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că potrivit art.907 C.civ.
când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică reală, se poate cere
rectificarea acesteia, iar prin rectificare se înţelege radierea, îndreptarea sau corectarea
oricărei înscrieri inexacte efectuate în cartea funciară. Situaţia juridică reală trebuie să rezulte
dintr-o recunoaştere făcută de titularul înscrierii a cărei rectificare se solicită, prin declaraţie
dată în formă autentică notarială, ori dintr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată
împotriva acestuia, prin care s-a admis acţiunea de fond. Acţiunea de fond poate fi, după caz,
o acţiune în anulare, rezoluţiune, reducţiune sau orice altă acţiune întemeiată pe o cauză de
ineficacitate a actului juridic
În speţă însă, petenta nu a făcut dovada că ar fi promovat o astfel de acţiune în fond
împotriva titularului dreptului înscris, hotărârea judecătorească invocată vizând reconstituirea
unui drept de proprietate pronunţată în contradictoriu cu comisiile de fond funciar şi nu cu
Statul Român care şi-a înscris dreptul în temeiul HG nr.1705/2006.
Prin urmare, s-a apreciat de către instanţa de fond că, întrucât nu există recunoaşterea
titularului înscrierii, în forma cerută de lege şi nici acţiune în fond admisă în favoarea petentei
în contradictoriu cu acest titular, plângerea urmează să fie respinsă.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel reclamanta Obştea Banca Gilortul
Novaci, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând admiterea apelului,
desfiinţarea sentinţei instanţei de fond şi rejudecând cauza să fie admisă plângerea formulată
împotriva încheierilor nr.40207/23.07.2012 şi nr.48274/06.09.2012 emise de Oficiul de
Cadastru şi Publicitate Imobiliară Gorj cu admiterea cererii de reexaminare a încheierilor
nr.28000/2012 şi nr.28007/2012 emise de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Gorj,
în sensul anulării acestor încheieri.
În motivarea apelului s-a arătat că sentinţa instanţei de fond nu este motivată în ceea
ce priveşte toate problemele juridice ridicate prin cererea de chemare în judecată, astfel încât
aceasta echivalează cu o nemotivare a sentinţei, ceea ce este în contradictoriu cu dispoziţiile
art.261 C.pr.civ. potrivit cărora hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde motivele de fapt
şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat
argumentele părţilor, astfel încât s-a încălcat dreptul apelantei reclamante la un proces
echitabil.
De asemenea, motivarea este realizată cu încălcarea dispoziţiilor art.907 alin.3 C.civ.
potrivit căruia situaţia juridică reală trebuie să rezulte dintr-o recunoaştere făcută de titularul
înscrierii a cărei rectificare se solicită, prin declaraţie dată în formă autentică notarială, ori
dintr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar instanţa de fond nu a observat că prin sentinţa
civilă nr.609/09.04.2009 pronunţată de Judecătoria Novaci în dosarul nr.1631.3/267/2007 s-a
dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu în favoarea apelantei

90
reclamante, iar în acest proces a avut calitatea de parte atât Comisia Judeţeană Gorj pentru
aplicarea Legii 18/1991, cât şi Comisia Locală Novaci pentru aplicarea Legii 18/1991,
reprezentante ale Statului Român în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate.
Că potrivit art.III alin.11 din Legea nr.169/1997 actele administrative prin care au fost
trecute în domeniul public sau privat al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au
depus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate privată îşi suspendă efectele cu privire
la aceste terenuri până la soluţionarea cererii de către comisia de fond funciar, cu excepţia
terenurilor intrate deja în circuitul civil, iar după validarea cererii de reconstituire terenul trece
în rezerva comisiei de fond funciar în vederea punerii în posesie.
Rezultă astfel că, prin lege, toate actele administrative prin care au fost trecute în
domeniul public terenurile solicitate spre reconstituire îşi suspendă efectele cu privire la
aceste terenuri până la soluţionarea cererii de retrocedare. S-a mai menţionat că prin cele două
încheieri contestate au fost înfiinţate cărţile funciare nr.36237 şi nr.37279 cu proprietar Statul
Român şi înscrierea unui drept de administrare în favoarea Ministerului Apărării Naţionale, în
condiţiile în care în prealabil emiterii acestora apelanta reclamantă încunoştinţase Oficiul de
Cadastru şi Publicitate Imobiliară Gorj cu privire la faptul că prin sentinţa civilă
nr.609/09.04.2009 pronunţată de Judecătoria Novaci în dosarul nr.1631.3/267/2007 s-a
reconstituit dreptul de proprietate în favoarea apelantei pentru suprafaţa de 77,61 ha gol alpin
care include şi terenul cu privire la care s-au înfiinţat cele două cărţi funciare.
Înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român a fost posibilă şi datorită faptului
că Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Gorj nu a dat curs cererii apelantei reclamante
de a nota interdicţia de înstrăinare, de constituire de drepturi reale sau de creanţă cu privire la
terenul menţionat în sentinţa civilă nr.609/09.04.2009 pronunţată de Judecătoria Novaci în
dosarul nr.1631.3/267/2007, cerere întemeiată pe dispoziţiile art.881 alin.2 şi art.902 alin.2
pct.19 C.civ., precum şi pe dispoziţiile art.1 alin.3 şi art.20 alin.1 şi 3 din Legea nr.7/1996.
Faptul că Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Gorj, care a pronunţat încheierile
contestate, avea cunoştinţă despre pronunţarea acestei hotărâri judecătoreşti este probat de
corespondenţa purtată cu această instituţie. Totodată, s-a mai menţionat că după cum rezultă
din dispozitivul hotărârii judecătoreşti, reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa
de 77,61 ha gol alpin şi 2,61 ha teren cu vegetaţie forestieră s-a dispus direct de către instanţa
de judecată pentru terenul reprezentând vechiul amplasament al obştii, iar potrivit art.58 alin.4
din Legea nr.7/1996 titlurile de proprietate emise în baza legilor de restituire a proprietăţilor
funciare se vor înscrie din oficiu în cartea funciară pe baza planurilor parcelare validate de
comisia judeţeană, cu atât mai mult cu cât şi dispozitivul hotărârii judecătoreşti face trimitere
la rapoartele de expertiză întocmite în cauză efectuate de un expert autorizat de Ministerul
Justiţiei şi care a indicat coordonatele cadastrale ale terenului. În acest mod Oficiul de
Cadastru şi Publicitate Imobiliară Gorj putea să identifice în mod corect terenul şi să ajungă la
concluzia admiterii cererii de reexaminare şi notare în cartea funciară a hotărârii judecătoreşti
irevocabile prin care se reconstituise dreptul de proprietate în favoarea Obştii Banca Gilortul
Novaci.
În ceea ce priveşte intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, s-a
arătat că acesta din urmă nu a prezentat un act de proprietate pentru terenul în litigiu şi nu s-a
conformat dispoziţiilor art.581 alin.4 din legea nr.7/1996 potrivit cărora în cazul imobilelor
proprietatea publică a statului şi a unităţilor administrativ teritoriale intabularea se realizează
la cererea conducătorului instituţiei publice centrale sau locale în baza actelor de proprietate,
iar în lipsa acestora a extraselor de pe inventarul centralizat al bunurilor respective certificate
pentru conformitate.
La rândul său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Apărări Naţionale a formulat
întâmpinare, solicitând respingerea apelului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei
instanţei de fond.
S-a arătat că din conţinutul sentinţei civile nr.199/2006 pronunţată în dosarul
nr.363/COM/2006 al Tribunalului Gorj şi din hotărârile pronunţate în dosarul nr.259/54/2007

91
al Curţii de Apel Craiova rezultă în mod cert faptul că apelanta reclamantă (care a fost
înfiinţată în temeiul OG nr.26/2000 prin încheierea din 08.06.2005 pronunţată de Judecătoria
Novaci în dosarul nr.3/2005) nu reprezintă continuatoarea personalităţii juridice a unei
instituţii financiar bancare de credit reprezentate de Banca Populară Gilortul, prin hotărârile
judecătoreşti menţionate anterior statuându-se irevocabil că SC Consumcoop Novaci este
continuatoare a personalităţii juridice a Băncii Populare Gilortul. Deşi Obştea Banca Gilortul
Novaci cunoştea despre existenţa acestor hotărâri judecătoreşti, la momentul soluţionării
dosarului nr.1631.1/267/2007 al Judecătoriei Novaci nu le-a prezentat instanţei, astfel încât s-
a putut pronunţa hotărârea judecătorească pe care-şi întemeiază dreptul de proprietate.
În schimb, imobilele în litigiu aparţin domeniului public al statului, se află în
administrarea Ministerului Apărării Naţionale şi sunt înscrise în inventarul bunurilor care
alcătuiesc domeniul public al statului publicat în HG 1045/2000, HG nr.1326/2001, HG
nr.45/2003, HG nr.15/2004, HG nr.2060/2004 şi HG nr.1705/2006, dreptul de proprietate
fiind înscris în cartea funciară nr.28000/2012 şi nr.28007/24.05.2012 emise de Oficiul de
Cadastru şi Publicitate Imobiliară Gorj şi aceste imobile au intrat în administrarea
Ministerului Apărării Naţionale prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.17/1959 şi Decizia
nr.103/1968 a Consiliului Popular Judeţean Gorj. De asemenea, potrivit art.5 din Legea
nr.18/1991 aparţin domeniului public al statului terenurile pentru nevoile apărării, pentru alte
folosinţe care potrivit legii sunt de domeniul public, ori care prin natura lor sunt de uz sau
interes public, iar terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile
şi imprescriptibile, neputând fi introduse în circuitul civil. Semnificaţia sintagmei de
inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil este dată de dispoziţiile art.11 din Legea nr.213/1998,
ceea ce conduce la concluzia că terenurile, nefiind în circuitul civil şi neputând fi decât obiect
al proprietăţii publice, dreptul de proprietate asupra acestora nu poate fi dobândit prin unul din
modurile comune de dobândire a proprietăţii. Acest sens este confirmat de decizia nr.23/2011
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii
privind interpretarea şi achitarea dispoziţiilor art.10 alin. 2 din Legea 1/2000 şi art.10 alin. 2
din Legea nr.213/1998 raportat la art.55 alin. 5 din Legea nr.45/2009.
Cum în cazul de faţă nu există o hotărâre a guvernului prin care terenul în litigiu să fi
fost trecut în domeniul privat, iar singurul care putea dispune era Statul Român, proprietarul
terenului, intabularea dreptului de proprietate în favoarea acestuia din urmă apare ca fiind în
conformitate cu dispoziţiile legale enunţate anterior. În ceea ce priveşte dreptul de
administrare al Ministerului Apărării Naţionale, acesta a fost conferit de către Statul Român în
condiţiile prevăzute de Legea nr.213/1998, iar titularul dreptului de administrare poate să
posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta fără a avea un drept de dispoziţie juridică.
În condiţiile în care prima instanţă a soluţionat procesul în lipsa pârâtului Statul
Român prin Ministerul Apărării Naţionale, tribunalul a procedat la citarea în cauză a acestui
pârât în faţa instanţei de apel şi la pronunţarea unei hotărâri care să evoce fondul, cu toate
părţile legal citate.
Tribunalul Gorj prin decizia civilă nr.310 de la 28.06.2013 a admis apelul declarat de
apelanta reclamantă Obştea Banca Gilortul Novaci, cu sediul în Novaci, str.Hirişeşti, nr.86,
judeţul Gorj împotriva sentinţei civile nr.1568/06.11.2012 pronunţată de Judecătoria Novaci
în dosarul nr.1793/267/2012 şi în contradictoriu cu intimatul pârât Ministerul Apărării
Naţionale-Direcţia pentru Relaţia cu Parlamentul şi Asistenţă Juridică-prin UM nr.02517
Craiova, cu sediul în Bucureşti, strada Izvor, nr.3-5, sector 5, a schimbat sentinţa civilă
nr.1568/06.11.2012 pronunţată de Judecătoria Novaci în dosarul nr.1793/267/2012 în sensul
că a admis plângerea formulată de Obştea Banca Gilortul Novaci şi a anulat încheierile
nr.40207/23.07.2012, nr.48274/06.09.2012, nr.28007/2012 şi nr.28000/2012 emise de Oficiul
de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Gorj.
A admis cererea formulată de apelanta reclamantă Obştea Banca Gilortul Novaci şi a
dispus notarea în cartea funciară a prezentului litigiu.

92
 A respins capătul de cerere având ca obiect obligarea intimatului pârât Ministerul
Apărării Naţionale la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă
nr.609/09.04.2009 pronunţată de Judecătoria Novaci în dosarul nr.nr.1631.3/267/2007 a fost
admisă plângerea formulată de Obştea Banca Gilortul Novaci împotriva HCJ
nr.4619/04.05.2007 şi s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea acesteia
pentru suprafaţa de 2,61 ha teren cu vegetaţie forestieră şi suprafaţa de 77,61 ha gol alpin
individualizate în raportul de expertiză întocmit în cauză. După pronunţarea acestei hotărâri
judecătoreşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.1191/25.05.2010 pronunţată de
Tribunalul Gorj, titularul dreptului de proprietate a adresat cereri către Oficiul de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară Gorj pentru a se nota în cartea funciară existenţa litigiului având ca
obiect suprafaţa de teren cu privire la care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate
potrivit raportului de expertiză întocmit de domnul expert Toacsen Ion, iar pronunţarea acestei
sentinţe a fost notată în cartea funciară la rubrica „observaţii”, după cum rezultă din extrasul
de carte funciară depus în copie la dosarul cauzei.
La data de 07.05.2012 Statul Român, prin reprezentantul său Ministerul Apărării
Naţionale, titular al dreptului de administrare, a solicitat înscrierea în cartea funciară şi
atribuirea numărului cadastral pentru suprafaţa de teren identificată ca fiind cazarma 2428,
oraşul Novaci, zona Rânca, judeţul Gorj, menţionându-se că actul juridic prin care se face
dovada dreptului de proprietate este decizia Consiliului Popular al Judeţului Gorj
nr.103/13.05.1968 şi HG nr.1705/2006. În corespondenţa purtată între solicitantul Statul
Român prin Ministerul Apărării Naţionale şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară
Gorj se menţionează sentinţa civilă nr.609/09.04.2009 pronunţată de Judecătoria Novaci în
dosarul nr.1631.3/267/2007 şi după comunicarea şi a acestei sentinţe către Oficiul de Cadastru
şi Publicitate Imobiliară Gorj şi realizarea documentaţiei cadastrale s-a procedat la emiterea
încheierilor nr.28000/24.05.2012 şi nr.28007/24.05.2012 prin care s-a intabulat dreptul de
proprietate al Statului Român pentru suprafaţa de 19 ha şi deschiderea cărţilor funciare
nr.36279 şi nr.36237 ale oraşului Novaci.
Împotriva acestor încheieri a formulat cerere de reexaminare Obştea Banca Gilortul
Novaci, solicitând anularea celor două încheieri prin care s-a intabulat dreptul de proprietate
în favoarea Statului Român, motivarea fiind aceea că pentru acelaşi imobil s-a pronunţat
sentinţa civilă nr.609/09.04.2009 în dosarul nr.1631.3/267/2007 al Judecătoriei Novaci, prin
care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu în favoarea
Obştii Banca Gilortul Novaci.
În ceea ce priveşte legea aplicabilă prezentului litigiu, tribunalul a reţinut că acesta
este reprezentată de Legea nr.287/2009 (Codul civil) în forma în vigoare la momentul
realizării înscrierilor în cartea funciară, după cum rezultă din art.76 din legea nr.71/2011,
potrivit căruia „dispoziţiile art.876-915 din Codul civil privitoare la cazurile, condiţiile,
efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice
încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil”. În
condiţiile în care cererea de intabulare a dreptului de proprietate al Statului Român şi
înscrierea în cartea funciară s-au realizat ulterior datei de 01.10.2011, procedura de înscriere
în cartea funciară, radiere şi rectificare carte funciară vor urma regulile Legii nr.287/2009.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.24 alin.3 din Legea nr.7/1996 „dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe
baza înscrisului autentic notarial sau a certificatului de moştenitor, a hotărârii judecătoreşti
rămase definitivă şi irevocabilă sau pe baza unui act emis de autorităţile administrative, în
cazurile în care legea prevede aceasta, prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod
valabil”, iar, după cum s-a arătat, în speţa de faţă înscrierea dreptului de proprietate al
intimatului pârât Statul Român nu s-a realizat cu respectarea acestei cerinţe, căci schiţa
cadastrală în baza căreia s-a intabulat dreptul de proprietate vizează o altă suprafaţă de teren

93
decât cea pentru care s-au emis actele invocate de intimatul pârât şi care, în conformitate cu
art.24 alin.3 din Legea nr.7/1996, reprezintă temeiul intabulării dreptului de proprietate.
Astfel, cererile de intabulare a dreptului de proprietate admise prin încheierile
nr.28000/24.05.2012 şi nr.28007/28.05.2012 emise de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate
Imobiliară Gorj au fost însoţite, ca acte doveditoare (după cum rezultă din conţinutul acestor
încheieri) de HG nr.1705/01.01.2006, Hotărârea nr.103/13.05.1968 emisă de Consiliul
Popular al Judeţului Gorj, actul nr.3853/16.05.2012 emis de Primăria Novaci şi sentinţa civilă
nr.609/09.04.2009 pronunţată de Judecătoria Novaci în dosarul nr.1631.3/267/2007, însă nici
unul din aceste acte nu face dovada dreptului de proprietate pentru terenul cu privire la care s-
a dispus intabularea dreptului de proprietate şi identificat în schiţa cadastrală ac având
suprafaţa de 19 ha. În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr.609/09.04.2009 pronunţată de
Judecătoria Novaci în dosarul nr.1631.3/267/2007, aceasta viza reconstituirea dreptului de
proprietate pentru terenul în litigiu în favoarea altei persoane decât cea care cerea intabularea
dreptului de proprietate, iar în referatul nr.2031/2012 emis de Oficiul de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară Gorj se menţionează obligaţia solicitantului înscrierii în cartea funciară
de a dovedi dreptul său de administrare pentru teren şi a clarifica situaţia generată de
pronunţarea sentinţei irevocabile de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea
apelantei reclamante Obştea Banca Gilortul Novaci. De asemenea, Hotărârea
nr.103/13.05.1968 emisă de Consiliul Popular al Judeţului Gorj viza transmiterea în folosinţa
Ministerului Forţelor Armate a suprafeţei de 8000 mp, actul nr.3853/16.05.2012 emis de
Primăria Novaci este un certificat de atestare fiscală pentru persoane juridice şi, condiţiile în
care intimatul pârât Statul român deţine un act de „trecere în administrare” (care nu
echivalează cu dovada dreptului de proprietate) pentru suprafaţa de 8000 mp a procedat la
intabularea suprafeţei de 195470 mp măsurată cu ocazia întocmirii planului de amplasament
şi delimitare a corpului de proprietate.
Tribunalul a reţinut, analizând legalitatea încheieri nr.40207/04.09.2012 emisă de
Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Gorj şi a încheierii nr.48274/13.09.2012 emisă
de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Gorj (prin care s-au soluţionat cererile de
reexaminare formulate de Obştea Banca Gilortul Novaci), că acestea nu au fost pronunţate cu
respectarea dispoziţiilor art.888 din Codul civil şi art.31 din Legea nr.7/1996 potrivit cărora
înscrierea în cartea funciară se realizează în temeiul unui act de proprietate, în sensul prevăzut
de lege, iar în situaţia în care dreptul de proprietate urmează să fie înscris în favoarea Statului
Român, acesta va trebui să probeze dreptul său cu un act administrativ prin care actul a trecut
în proprietatea statului sau cu alt act autentic.
În speţa de faţă, în condiţiile în care cu privire la terenul în litigiu se notase în cartea
funciară hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de
proprietate în favoarea apelantei reclamante, iar aceasta din urmă a contestat înscrierea
dreptului de proprietate în favoarea Statului Român pentru acelaşi teren, o nouă înscriere în
cartea funciară în favoarea altui titular decât Obştea Banca Gilortul Novaci nu respectă
obligaţiile impuse de art.876-915 C.civil şi procedura prevăzută de Legea nr.7/1996, Oficiul
de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Gorj neavând căderea să aprecieze care dintre cele două
titluri (al Statului Român sau al apelantei reclamante) are preferabilitate, acesta din urmă
trebuind să refuze deschiderea celor două cărţi funciare solicitate de Statul Român până la
momentul la care s-ar fi rezolvat situaţia juridică a terenului. Practic, deşi avea cunoştinţă de
litigiul cu privire la terenul pentru care se solicitase intabularea dreptului de proprietate (după
cum rezultă din referatul depus la fila 29 din dosarul de apel), Oficiul de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară Gorj a procedat la intabularea dreptului de proprietate în favoarea altei
persoane decât cea dispusă prin sentinţa civilă nr.609/09.04.2009 pronunţată de Judecătoria
Novaci în dosarul nr.1631.3/267/2007, fără a menţiona cum au fost remediate deficienţele
sesizate în referatul nr.2031/2012 şi a respins cererile de reexaminare formulate de titularul
dreptului stabilit prin sentinţa civilă nr.609/09.04.2009 pronunţată de Judecătoria Novaci în
dosarul nr.1631.3/267/2007 împotriva acestei intabulări.

94
 În acest mod s-a ajuns ca această situaţie (de intabulare a unui drept de proprietate cu
nerespectarea dispoziţiilor legale în materie) nu a fost remediată nici ca urmare a cererilor de
reexaminare formulate de apelanta reclamantă împotriva încheierilor pronunţate de Oficiul de
Cadastru şi Publicitate Imobiliară Gorj prin care se intabulase dreptul de proprietate în
favoarea Statului Român, în cuprinsul încheierilor arătându-se că cererea de reexaminare
urmează să fie respinsă. Nu s-a motivat în vreun fel această soluţie, emitentul mulţumindu-se
să enumere textul art.21 alin.3 din legea nr.213/1998, dispoziţiile art.907-910 C.civ, art.50 din
legea nr.7/1996 şi conţinutul dispozitivului sentinţei civile nr.609/09.04.2009 pronunţată de
Judecătoria Novaci în dosarul nr.1631.3/267/2007, fără a specifica relevanţa şi aplicabilitatea
acestora în cauză. Practic, cele două încheieri prin care instituţia autorizată s-a pronunţat
asupra cererilor de reexaminare formulate de Obştea Banca Gilortul Novaci sunt nemotivate,
iar apelanta pârâtă nu a avut cunoştinţă de considerentele pentru care s-a respins cererea sa de
reexaminare şi s-a acordat preferinţă titlului prezentat de Statul Român.
Cele două încheieri apar ca lipsite de temei legal, cu atât mai mult cu cât, după cum
rezultă din actele depuse în faţa instanţei de apel, pentru terenul cu privire la care s-a
pronunţat sentinţa civilă nr.609/09.04.2009 de către Judecătoria Novaci în dosarul
nr.1631.3/267/2007, a fost eliberat titlul de proprietate în favoarea Obştii Banca Gilortul
Novaci, titlu care reprezintă actul final în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate
şi cu care apelanta pârâtă face dovada în condiţiile Legii nr.18/1991 a dreptului său de
proprietate pentru terenul în litigiu.
Instanţa de faţă nu este investită să analizeze care dintre cele două titluri prezentate de
părţi este preferabil, ci doar să analizeze legalitatea încheierilor prin care s-a intabulat dreptul
de proprietate în cartea funciară în favoarea Statului Român pentru o suprafaţă de teren cu
privire la care se notase existenţa unui litigiu în cartea funciară şi, pe cale de consecinţă, cum
s-a soluţionat cererea de reexaminare formulată împotriva încheierii de intabulare, cu atât mai
mult cu cât intabularea dreptului de proprietate s-a realizat în temeiul unor documente care nu
fac dovada dreptului de proprietate în condiţiile legii şi reprezentate de hotărârea Consiliului
Popular al Raionului Novaci din 13.05.1968 prin care se dispune „transmiterea în folosinţa
Ministerului Forţelor Armate a terenului în suprafaţă de 8000 mp situat în zona Rînca,
comuna Novaci” şi a HG nr.1705/01.01.2006, deşi în nici unul dintre cele două documente nu
se menţionează identificarea exactă a celor 19 ha intabulate în cartea funciară şi modalitatea
în care acestea au intrat în proprietatea Statului Român.
Din acest motiv tribunalul a apreciat că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu
încălcarea dispoziţiilor Codului civil şi Legii nr.7/1996, în sensul că nu s-a verificat
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru înscrierea dreptului de proprietate al Statului
Român în cartea funciară pentru un teren cu privire la care se dispusese deja reconstituirea
dreptului de proprietate în procedura legii 18/1991, în contradictoriu cu reprezentantele
autorităţii statale, şi anume comisia locală şi comisia judeţeană de fond funciar.
Instanţa nu a avut în vedere apărările invocate de pârâtul Statul Român, prin
Ministerul Apărării Naţionale referitoare la faptul că apelanta pârâtă nu are calitate de
continuator al personalităţii juridice al titularului dreptului de proprietate al Băncii Populare
Gilortul, deoarece pentru terenul în litigiu s-a pronunţat sentinţa civilă nr.609/09.04.2009 de
către Judecătoria Novaci în dosarul nr.1631.3/267/2007 prin care s-a dispus reconstituirea
dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu în favoarea apelantei pârâte şi acest aspect a
intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi repuse în discuţie. Pe de altă parte, celelalte
argumente inserate în cuprinsul întâmpinării au vizat titlul de proprietate al statului pentru
terenul în litigiu, titlu care după cum s-a arătat nu este comparat de către instanţa de apel cu
titlul Obştii Banca Gilortul Novaci, tribunalul verificând doar dacă încheierile contestate în
cauza de faţă au fost emise cu respectarea dispoziţiilor Codului civil şi Legii nr.7/1996.
De asemenea, în ceea ce priveşte susţinerea Oficiului de Cadastru şi Publicitate
Imobiliară Gorj că intabularea dreptului de proprietate s-a realizat în conformitate cu
dispoziţiile art.41 din Legea nr.7/1996 şi protocolul încheiat cu Ministerul Apărării Naţionale

95
din anul 2010, tribunalul a reţinut că art.41 din Legea nr.7/1996 vizează doar „procedura” de
intabulare (deci aspectele formale) şi nu existenţa altor temeiuri de drept decât cele inserate în
art.888 C.civil, iar protocolul în discuţie reglementează aceleaşi aspecte de ordin procedural
(privind întocmirea documentaţiilor cadastrale, modul de realizare a măsurătorilor, etc), astfel
încât cele două elemente invocate nu reprezintă aspecte de fond care să fi acordat
preferabilitate înscrierii dreptului de proprietate în favoarea Statului Român.
În consecinţă, pentru considerentele menţionate anterior, în baza art.296 şi art.297
C.pr.civ. a fost admis apelul de faţă şi a fost anulată sentinţa instanţei de fond şi admisă
plângerea formulată de reclamanta Obştea Banca Gilortul Novaci, dispunându-se anularea
nr.40207/23.07.2012 şi nr.48274/06.09.2012 emise de Oficiul de Cadastru şi Publicitate
Imobiliară Gorj, precum şi, pe cale de consecinţă, a încheierilor nr.28000/2012,
nr.28007/2012 emise de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Gorj.
De asemenea, în baza art.31 din Legea 7/1996 a fost admisă şi cererea formulată de
apelanta reclamantă cu privire la notarea prezentului litigiu în cartea funciară şi s-a dispus
notarea de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Gorj a litigiului de faţă.
În baza art.274 C.pr.civ. a fost respinsă cererea apelantei reclamante de obligare a
pârâtului Ministerul Apărării Naţionale la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în
prezenta cauză, deoarece Obştea Banca Gilortul Novaci nu a probat în condiţiile prevăzute de
lege efectuarea acestor cheltuieli, factura fiscală depusă la fila 239 din dosarul de apel
nefăcând dovada plăţii efective a acestei sume de 3000 lei menţionată în cuprinsul facturii.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naţionale
Bucureşti criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului a arătat că decizia tribunalului a fost dată cu încălcarea şi
aplicarea greşită a legii.
În acest sens, a arătat că Statul Român prin Ministerul Apărării Naţionale nu putea fi
introduse în cauză direct în apel, s-au încălcat astfel dispoziţiile art.294 C. pr.civ., (vechi).
Chiar dacă apelul este o cale de atac devolutivă, aceasta înseamnă doar că instanţa de apel
poate proceda la cercetarea fondului, dar nu înseamnă că poate schimba calitatea părţilor sau
poate introduce în cauză alte părţi, după bunul plac, părţi care nu au participat la judecată în
faţa instanţei de fond şi cărora hotărârea judecătorească supusă apelului nu le este opozabilă.
Instanţa (cu atât mai mult instanţa de apel) nu putea introduce din oficiu alte persoane
în judecată, de vreme ce Codul de procedură civilă aplicabil cel vechi) nu prevede această
posibilitate .
În cuprinsul deciziei recurate se afirmă că „ În condiţiile în care prima instanţă a
soluţionat procesul în lipsa pârâtului Statul Român prin Ministerul Apărării Naţionale,
tribunalul a procedat la citarea în cauză a acestui pârât în faţa instanţei de apel şi la
pronunţarea unei hotărâri care să evoce fondul, cu toate părţile legal citate.
Concluzia instanţei de apel cuprinde mai multe erori: în primul rând instanţa de apel
constată în mod eronat că instanţa de fond a soluţionat procesul în lipsa pârâtului Statul
Român prin Ministerul Apărării Naţionale, deşi realitatea este alta: Statul Român prin
Ministerul Apărării Naţionale nu a avut niciodată la fond calitatea de pârât (deoarece nu a fost
chemat în judecată de către reclamantă).
În al doilea rând chiar în situaţia în care instanţa de apel ar fi constatat un viciu de
citare cu unul dintre pârâţi (deşi nu este cazul în această cauză), pentru acest motiv trebuia să
desfiinţeze hotărârea atacată şi să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe, aşa cum
prevede art.297 alin.(1) C. pr.civ., nicidecum să încalce prevederile legale şi să introducă
forţat în cauză, direct în apel, în calitate de pârât, alte persoane.
În al treilea rând, deşi instanţa de apel a citat în apel Statul Român prin Ministerul
Apărării Naţionale, în realitate a citat doar pe Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu
şi nu în calitate de reprezentant al Statului Român. Oricum, Ministerul Apărării Naţionale nu
poate avea calitatea de reprezentant al Statului Român în instanţă-potrivit art.223 C.pr. civ.,
participarea statului în raporturile civile se face prin Ministerul Finanţelor Publice.

96
 Ministerul Apărării Naţionale are asupra terenurilor menţionate în încheierile OCPI
doar un drept de administrare, reglementat de art.866-870 C. civ., drept corespunzător
dreptului de proprietate publică al statului (dar totodată distinct de acesta) reglementat la
art.858-865 C. civil.
Instanţa de apel face confuzie între dreptul de proprietate publică şi dreptul de
administrare (care alături de dreptul de concesiune reprezintă drepturile corespunzătoare
proprietăţii publice). De asemenea, pare a confunda titularii celor două drepturi distincte,
precum şi modul de participare de reprezentare a acestora în proces.
Instanţa de apel încălcând prevederile legii procedurale şi cu erori de interpretare a
legii nu face altceva decât să acopere o altă eroare a reclamantei, care nu a înţeles să cheme în
judecată şi pe titularii dreptului de proprietate publică, respectiv al dreptului de administrare,
care fac obiectul încheierilor OCPI.
În ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel asupra fondului cauzei, aceasta este dată cu
aplicarea greşită a legii.
Astfel, aşa cum de altfel în mod corect a reţinut instanţa de fond, potrivit art.907
C.civ., rectificarea unei cărţi funciare se poate cere numai când o înscriere în cartea funciară
nu corespunde cu situaţia juridică reală, situaţie care trebuie să rezulte fie printr-o
recunoaştere făcută de titularul înscrierii a cărei rectificare se cere, fie dintr-o hotărâre
judecătorească definitivă pronunţată împotriva titularului înscrierii, aşa cum prevede în mod
expres alin.(3) al aaart.907 C. civil. În speţă, reclamanta a solicitat OCPI rectificarea înscrierii
în cartea funciară a dreptului de proprietate publică al Statului Român şi a dreptului de
administrare al Ministerului Apărării Naţionale pe baza unei hotărâri judecătoreşti care nu a
fost pronunţată împotriva titularilor drepturilor înscrise în cartea funciară-sentinţa civilă
609/2009 a Judecătoriei Novaci a fost pronunţată doar în contradictoriu cu comisiile de fond
funciar, nu şi cu titularul dreptului de proprietate înscris Statul Român şi nici cu titularul
dreptului de administrare înscris Ministerul Apărării Naţionale.
În acest sens, sunt irelevante susţinerile apelantei reclamante că OCPI avea cunoştinţă
despre sentinţa 609/2009 cu toate că această sentinţă nu a fost pronunţată împotriva titularilor
drepturilor înscrise în cartea funciară, OCPI nu putea să procedeze la rectificarea cărţilor
funciare în dauna acestora, în baza acelei sentinţe, deoarece acea sentinţă nu îndeplineşte
condiţiile prevăzute de art.907 alin.(3) C.civ.
În acelaşi timp, instanţa de apel face o greşită interpretare şi aplicare şi a dispoziţiilor
art.888 C.civil, care prevede că înscrierea în cartea funciară se poate face, printre altele, şi în
baza unui alt act emis de autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta.
Ori, art.581 alin.(2) din Legea 7/1996 (în forma în care era în vigoare la data înscrierii)
prevede că înscrierea dreptului de proprietate publică al statului se poate face şi în lipsa
titlului de proprietate, în baza extraselor de pe inventarul centralizat al bunurilor respective,
ceea ce s-a întâmplat: dreptul de proprietate publică al statului a fost înscris în mod legal în
baza extrasului din HG 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din
domeniul public al statului-act emis de autorităţile administrative, iar aceasta nu reprezintă un
alt temei de drept decât cele inserate în art.888, aşa cum eronat a reţinut instanţa de apel.
În ceea ce priveşte înscrierea dreptului de administrare în favoarea Ministerului
Apărării Naţionale şi aceasta s-a făcut în mod corect, în baza actului administrativ prin care a
fost constituit acest drept, Hotărârea Consiliului Popular al Raionului Novaci din 13.05.1968.
Nu pot fi reţinute nici susţinerile apelantei reclamante că Statul Român nu poate să
prezinte un act de proprietate asupra terenului, în condiţiile în care în primul rând Statul
Român nu este parte în acest proces şi nu a fost parte nici în procesul soluţionat cu sentinţa
civilă nr.609/2009 prin care reclamantei i s-a reconstituit dreptul de proprietate, aşadar
reclamanta nu are de unde să ştie dacă statul poate sau nu să prezinte un titlu de proprietate.
În al doilea rând, prezenta acţiune nu este una în revendicare, pentru că instanţa să
procedeze la compararea titlurilor, ci una în rectificarea înscrierilor în cartea funciară, în care
instanţa trebuie doar să verifice dacă înscrierile s-au făcut cu respectarea prevederilor legale.

97
 Motivarea instanţei de fond precum că schiţa cadastrală în baza căreia s-a intabulat
dreptul de proprietate vizează o altă suprafaţă de teren, este total greşită, de unde cunoaşte
instanţa această situaţie din moment ce în cauză nu s-a efectuat o asemenea expertiză care să
verifice eventuale suprapuneri.
Dispozitivul deciziei este contradictoriu în sensul că se dispune anularea încheierilor
de carte funciară şi a cererilor de reexaminare fără a se dispune, în mod concret raportat la
activitatea de publicitate imobiliară, asupra consecinţelor, ceea ce s-ar înţelege sistarea cărţii
funciare şi implicit anularea documentaţiei cadastrale, lăsând totodată părţile în aceiaşi
incertitudine, dând posibilitatea de a se proceda din nou la intabularea imobilului respectiv,
întrucât nu s-a apreciat la validitatea actelor de proprietate, instanţa nefăcând aplicarea
dispoziţiilor art.907 şi următ. C. civ.
A solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii
apelului şi menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei dată de instanţa de fond.
În drept a invocat prevederile art.299 şi următ., art. 304 pct.9 şi art.3041 C. pr.civ., şi
dispoziţiile legale enunţate în cuprinsul motivelor de recurs.
Reclamanta Obştea Banca Gilortul Novaci a depus o serie de înscrisuri şi note de
şedinţă solicitând respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei civile
pronunţate de Tribunalul Gorj.
În acest sens, a arătat că decizia instanţei de apel nu este afectată de vicii de procedură,
întrucât recurentul nu justifică o vătămare a drepturilor sale fiind citat în apel, iar alte nulităţi
puteau fi invocate numai de partea interesată şi cu privire la fond a rezultat că potrivit art.III
alin.1/1 din Legea nr.169/1997 actele administrative prin care au fost trecute în domeniul
public sau privat al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri de
restituire a dreptului de proprietate privată îşi suspendă efectele până la soluţionarea cererii de
către comisia de fond funciar, cu excepţia celor intrate în circuitul civil.
În aceste condiţii actul administrativ nr.103/13.05.1968 al Consiliului Popular Gorj nu
a mai produs efecte până la soluţionarea cererii de retrocedare dispusă prin sentinţa nr.609/09
aprilie 2009 pronunţată de Judecătoria Novaci în dosar nr.1631.3/267/2007.
Recursul este fondat.
Examinând decizia prin prisma criticilor invocate, a apărărilor invocate, precum şi a
dispoziţiilor art.304 pct.1-9 C.pr.civ., Curtea a constatat că aceasta este afectată de motivul de
modificare prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., în condiţiile în care instanţa de apel a făcut o
interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legale relevante în soluţionarea cauzei.
Astfel, sunt întemeiate criticile recurentului pârât sub acest aspect prin raportare la
dispoziţiile art.888 şi art.907 din noul C.civ., cât şi cele ale art. art.581 alin.(2) din Legea
7/1996 în forma în care era în vigoare la data înscrierii.
În acest sens, cu privire la condiţiile de înscriere art.888 din noul C.civ., prevede că
„înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii
judecătoreşti rămase definitivă, a certificatului de moştenitor sau în baza unui alt act emis de
autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta”.
De asemenea, transcrierea nefiind atributivă de proprietate nu poate valida un act care
nu este valabil prin el însuşi, ea este doar un mijloc de publicitate, iar nu unul de validare a
actelor nule.Transcrierea produce efecte limitate: între părţi, ceea ce transferă proprietatea este
convenţia; faţă de terţi, proprietatea nu se dobândeşte în lipsa transcrierii.Lipsa transcrierii sau
înscrierii atrage inopozabilitatea, adică ineficacitatea dreptului real dobândit faţă de terţi.
Pentru ca o persoană să se poată prevala cu succes de această calitate si să invoce lipsa
de transcriere, adică inopozabilitatea actului netranscris, sunt necesare întrunirea mai multor
condiţii:
a) să fi dobândit un drept real de la acelaşi autor şi cu privire la acelaşi bun;
b) dreptul dobândit să fi fost supus transcrierii sau după caz, înscrierii;
c) să fi îndeplinit formalităţile de transcriere sau înscriere, după caz cel ce
transcrie(sau înscrie), mai întâi are un drept mai puternic chiar dacă actul său a fost

98
 încheiat ulterior, prin derogare(iar nu în aplicare) de la regula qui prior in tempore
potior in iure.
Instanţa de apel a reţinut eronat că recurentul pârât nu a făcut dovada dreptului de
proprietate pentru terenul cu privire la care s-a dispus intabularea, întrucât chiar art.888 din
noul C.civ., permite ca înscrierea în cartea funciară să se poată efectua în baza unui alt act
emis de autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta.
Din acest punct de vedere se reţine că potrivit art.46, bunurile domeniale ale statului şi
unităţilor administrativ-teritoriale se înscriu în cărţi funciare speciale ţinute de birourile de
cadastru şi publicitate imobiliară, dacă prin lege nu se dispune altfel.Cărţile funciare speciale
se ţin tot de birourile teritoriale de cadastru şi publicitate imobiliară.
În acest sens, se poate vorbi în primul rând despre cărţi funciare obişnuite, pentru
imobilele care fac parte din domeniul privat; aceste bunuri sunt proprietate privată de stat,
după caz, a unităţilor administrativ-teritoriale supuse regimului juridic de drept comun, dacă
prin lege nu se prevede altfel(art.41 alin.2 din Constituţie; art.5 alin.2 din Legea nr.213/1998),
iar în al doilea rând despre cărţi funciare speciale, pentru bunurile din domeniul public aflate
în proprietate publică şi care sunt supuse unui regim juridic special, derogator de la dreptul
comun(art.136 alin.4 din Constituţie;art.11 din Legea nr.213/1998).
În cazul acestor bunuri, mai exact, în ce priveşte înscrierea dreptului de proprietate
publică, cartea funciară nu are caracterul unui registru strict de publicitate, întrucât aceste
bunuri-scoase din circuitul civil-nu li se aplică regimul cărţilor funciare.
Dispoziţia legală anterior amintită, nu face nicio distincţie de regim juridic între
imobilele din domeniul public şi cele din domeniul privat, prevăzând că toate aceste bunuri se
înscriu în cărţile funciare speciale.
Prin urmare, nu toate imobilele aparţinând domeniului statului ori unităţilor
administrativ-teritoriale sunt supuse înscrierii în cărţile funciare speciale ţinute de birourile de
cadastru şi publicitate imobiliară.
Chiar dacă este înscris în cartea funciară , întrucât dreptul de proprietate publică se
dobândeşte şi devine opozabil independent de orice înscriere în cartea funciară, nu-şi pot găsi
aplicarea o serie de prevederi din legea cărţilor funciare, precum cele privind efectul de
opozabilitate a înscrierii(art.25), forţa probantă a înscrierii în cartea funciară şi principiul
publicităţii materiale(art.30-31), efectele acţiunii în rectificare a înscrierilor în cartea funciară,
în măsura în care se aduc restricţii dreptului de a ataca o intabulare sau înscriere provizorie pe
această cale, atunci când statul sau, după caz, o unitate administrativ-teritorială revendică un
imobil ce se află în posesia nelegitimă a altuia(art.34-37), înscrierea intenţiei de a înstrăina
sau a notifica(art.39-40).
Regulamentul de asemenea precizează, că dacă terenurile domeniului public sunt
concesionate sau închiriate persoanelor fizice sau juridice, aceste situaţii juridice se vor
înscrie în cărţile funciare speciale(art.123/1), şi mutatis mutandis, această soluţie trebuie
extinsă şi la ipoteza dării în administrare sau în folosinţă, în condiţiile legii, a imobilelor mai
sus amintite, exact ca în pricina de faţă.
Instanţa de apel a ignorat aceste aspecte relevante în soluţionarea pricinii, astfel că deşi
se arată că a fost examinată legalitatea celor două încheieri împotriva cărora s-a formulat
plângere, în realitate prin soluţia dată instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale
relevante din noul C.civ., şi la care a făcut trimitere, concluzionând eronat că intabularea
dreptului de proprietate s-a efectuat cu nerespectarea dispoziţiilor legale, în condiţiile în care
se menţionează că nu se face o comparare a titlurilor exhibate de părţi, se acordă totuşi un
grad de preferinţă titlului intimatei reclamante.
Instanţa de apel a apreciat în acelaşi timp că cele două încheieri supuse controlului
jurisdicţional nu sunt motivate corespunzător, deşi a rezultat că dreptul de proprietate
intabulat a făcut obiectul cărţilor funciare speciale, fiind aplicabile dispoziţiile art.11 din
Legea nr.213/1998 şi cele ale art.888 şi 907 din noul C.civ., înscrierea fiind efectuată în baza
unor acte emise de autorităţile administrative, respectiv hotărâri ale Guvernului României şi

99
care îşi produc în continuare efectele juridice, astfel că o asemenea înscriere este valabilă,
neexistând motive de nelegalitate a încheierilor.
Nu se pot reţine ca întemeiate, susţinerile intimatei cu privire la suspendarea efectelor
actelor administrative potrivit art.III alin.1/1 din Legea nr.169/1997 prin care au fost trecute în
domeniul public sau privat al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri
de restituire a dreptului de proprietate privată până la soluţionarea cererii de către comisia de
fond funciar, în condiţiile în care aşa cum s-a arătat au fost exceptate de la această regulă cele
deja intrate în circuitul civil.
În acest sens, se poate observa că potrivit încheierilor a căror anulare a fost solicitată,
intabularea dreptului de proprietate în favoarea Ministerului Apărării Naţionale, prin
U.M.nr.02517 Craiova a avut ca temei juridic H.C.M nr.1765/01.09.1969 şi
H.G.R.nr.1705/2006, astfel că terenul aflat în litigiu intrase deja în circuitul civil, nefiind
aplicabile dispoziţiile invocate de intimată.
În consecinţă, la intabularea dreptului de proprietate au fost îndeplinite condiţiile de
validitate prevăzute de lege, precum şi faptul că nu au existat impedimente la înscriere, chiar
dacă a existat o notare a litigiului de faţă, astfel că eronat instanţa de apel a apreciat că nu a
avut loc un control de legalitate la instanţa de fond.
Fiind vorba de un control de legalitate, iar nu de rezolvare a unui diferend, încheierea
de admitere sau de respingere a cererii de înscriere nu validează şi nici nu invalidează, actul
juridic în cauză, ceea ce se poate întâmpla doar în cadrul unui proces, declanşat la cererea
părţii interesate, care are deschisă, în condiţiile legii, după cum se ştie, nu numai calea acţiunii
de drept comun, ci şi calea unor acţiuni specifice de carte funciară.
În acest sens, prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile legale relevante şi a reţinut că
demersul judiciar al intimatei a fost întemeiat pe dispoziţiile art.50 alin.2 indice 1 din Legea
nr.7/1996, că aceasta nu a făcut dovada promovării unei acţiuni în temeiul art.907 C.civ., iar
dreptul de proprietate a fost intabulat în temeiul H.G.nr.1705/2006.
Aşadar, potrivit art.312 C.pr.civ., raportat la art.304 pct.9 C.pr.civ., a fost admis
recursul, modificată în tot decizia instanţei de apel, în sensul respingerii apelului intimatei şi
menţinerii ca legală şi temeinică a soluţiei instanţei de fond.(Decizia nr. 9507/21.11.2013 -
Secţia I civilă, rezumat judecător Lungu Marian)

2. Caracterul subsidiar al acţiunii in rectificare carte funciară. Respectarea

principiului disponibilităţii.

Asupra recursului civil de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial la Judecătoria Vişeul de Sus, reclamanta Ş. T., în
contradictoriu cu pârâta P. M., a solicitat instanţei ca, în urma administrării probelor, să
dispună rectificarea de carte funciară în sensul anulării încheierii nr.653/2002 pentru
terenurile situate în comuna X, înscrieri în favoarea pârâtei P. M. şi să dispună restabilirea
situaţiei de carte funciara anterioară din CF X în CF Y pentru terenul situat în locul numit
Lunca, în suprafaţă de 4.780 mp, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
In motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că este fiica şi unica moştenitoare a
defuncţilor U. I. şi U. I. , decedaţi la 25 aprilie 1978 şi respectiv 15 iunie 1969 , terenurile în
litigiu fiind dobândite de tatăl său prin actul de donaţie autentic nr.293/1943. Cu privire la
întreaga moştenire după cei doi defuncţi au fost derulate mai multe litigii, soluţionate definitiv
în favoarea sa, iar pârâta, care a fost parte în toate acestea, în mod fraudulos s-a intabulat
asupra terenurilor din litigiu, fără să o cheme în judecată, arătând că tatăl său, U. I., a decedat
fără moştenitori, deşi cunoştea că este unica moştenitoare a acestuia iar terenurile i-au revenit
ei, prin moştenire.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca
inadmisibilă şi nefondată.
Prin Sentinţa civilă nr. 231/25.01.2010 cererea reclamantei a fost respinsă.

100
 Apelul declarat împotriva acestei sentinţe a fost admis, prin Decizia civilă nr. 3/A a
Tribunalului Maramureş dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în
rejudecare .Hotărârea Tribunalului a fost menţinută prin Decizia civilă nr.1469/R/2011 a
Curţii de Apel Cluj, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta P. M.
împotriva Deciziei nr.3/A /13 ianuarie 2011 a Tribunalului Maramureş.
Prin precizarea de acţiune depusă de reclamantă în al doilea ciclu procesual, la data de
26.01.2012 , aceasta a reluat solicitările din cererea introductivă, precum şi cele din motivele
de recurs formulate în primul ciclu procesual, mai arătând că sentinţa civilă nr.493/2002 a
Judecătoriei Vişeu de Sus nu îi este opozabilă, instanţa dispunând validarea unui înscris de
mână încheiat între N. I., tatăl pârâtei şi U. I., tatăl reclamantei, or transmiterea dreptului de
proprietate nu se poate face decât prin act autentic , fiind obligatoriu a fi citată în acel proces,
în calitate de fiică a defunctului care se presupune că ar fi făcut acea promisiune de vânzare-
cumpărare şi care putea fi valorificată doar în contradictoriu cu moştenitorii defunctului.
Prin sentinţa civilă nr. 2028/26.09.2012 pronunţată de către Judecătoria Vişeu de Sus a
fost admisă în parte acţiunea civilă intentată de reclamanta S. T., s-a dispus anularea în parte a
încheierii de carte funciară nr. X dată în baza Sentinţei civile nr.493 din 05.03.2002, privind
imobilele de natură teren înscrise în CF X provenită din CF Y, nr top. Z , pentru suprafaţa de
3728 m.p. şi CF X, nr. top. Y , pentru suprafaţa de 6800 m.p., s-a dispus restabilirea situaţiei
anterioare de carte funciară, respectiv CF X şi CF Y şi a fost obligată pârâta să plătească
reclamantei suma de 6450 lei cu titlu cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal au declarat recurs reclamanta Ş.T. şi pârâta
P. M..
Prin decizia civilă nr. 71 din 28 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, s-a
respins apelul formulat de reclamanta Ş. T., împotriva sentinţei civile nr. 2028/26.09.2012
pronunţată de către Judecătoria Vişeu de Sus .
S-a admis apelul pârâtei P. M., împotriva sentinţei civile nr. 2028/26.09.2012
pronunţată de către Judecătoria Vişeu de Sus .
S-a schimbat sentinţa în sensul că s-a respins acţiunea.
A fost obligată reclamanta Ş. T. la plata sumei de 1800 lei cheltuieli de judecată în
toate ciclurile procesuale.
Curtea, analizând sentinţa prin prisma criticilor invocate în recurs, constată că
recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, în ceea ce priveşte dispoziţiile legale aplicabile în cauză, va reţine
instanţa că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 7/1996, în condiţiile în care prezenta acţiune a
fost înregistrată pe rolul instanţei in anul 2009, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil,
şi văzând şi dispoziţiile art. 223 din Legea nr. 71/2011.
Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 76 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art.
876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în
cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori
produse după intrarea în vigoare a Codului civil, iar potrivit dispoziţiilor art. 80 din acelaşi act
normativ, cererile de înscriere, precum şi acţiunile în justiţie, întemeiate pe dispoziţiile Legii
nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de data
introducerii lor, vor fi soluţionate potrivit normelor materiale în vigoare la data încheierii
actului sau, după caz, la data săvârşirii ori producerii faptului juridic generator al dreptului
supus înscrierii, cu respectarea normelor procedurale în vigoare în momentul introducerii lor.
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Viseul de Sus, recurenta
reclamanta a înţeles să investească instanţa cu o acţiune în rectificarea înscrierilor în cartea
funciară, care este reglementată de dispoziţiile art. 33 – art. 37 şi art. 51 din Legea nr. 7/1996.
Potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 7/1996, în cazul în care cuprinsul
cărţii funciare nu corespunde, în privinţa înscrierii, cu situaţia juridică reală, se poate cere
rectificarea sau, după caz, modificarea acesteia, prin rectificare înţelegându-se radierea,
îndreptarea sau menţionarea înscrierii oricărei operaţiuni, susceptibilă a face obiectul unei

101
înscrieri în cartea funciară, în timp ce prin modificare se înţelege orice schimbare privitoare la
aspecte tehnice ale imobilului, schimbare care nu afectează esenţa dreptului care poartă asupra
acelui imobil.
Dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996 reglementează cazurile şi condiţiile în care
poate fi promovată acţiunea în rectificare, prevăzând că orice persoană interesată poate cere
rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă s-a constatat că: înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a
fost valabil; dreptul înscris a fost greşit calificat; nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a
dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;
înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală actuală a imobilului.
În acelaşi sens, potrivit dispoziţiilor art. 33 alin 4, rectificarea înscrierilor în cartea
funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin declaraţie autentică, fie în caz de litigiu, prin
hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar potrivit alin. 6 din acelaşi articol,
procedura de rectificare a înscrierilor în cartea funciară, a modificărilor şi cea de îndreptare a
erorilor materiale se va stabili prin regulament aprobat de directorul general al Agenţiei
Naţionale.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă, astfel cum in mod corect a reţinut
instanţa de apel, că acţiunea în rectificarea cărţii funciare are un caracter subsidiar, accesoriu,
fiind grefată pe o acţiune de fond, acţiune ce are ca obiect nulitatea sau anularea actului,
simulaţie, rezoluţiune, etc., rectificarea menţiunilor din cartea funciara putând fi cerută doar
daca anterior sau concomitent a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitiva şi
irevocabila prin care sa se fi constatat vreuna din cele 4 situaţii enumerate de textul de lege.
De asemenea, rectificarea se justifica faptic întotdeauna pe împrejurări ivite după rămânerea
definitiva a înscrierii, care se vrea astfel pusa în concordanta cu noua realitate juridica.
În acelaşi sens, potrivit art. 51, înscrierile şi radierile efectuate în cărţile funciare nu
pot fi rectificate decât pe baza hotărârii instanţei judecătoreşti definitive şi irevocabile sau pe
cale amiabilă, în baza unei declaraţii date în formă autentică, de titularul tabular, respectiv de
titular, în baza unei documentaţii cadastrale, prevederile art. 50 (referitoare la căile de atac ce
pot fi exercitate împotriva încheierii prin care se soluţionează cererile privind înscrierea sau
radierea în cartea funciară a unui act sau fapt juridic) urmând a se aplica în mod
corespunzător.
Aplicând aceste dispoziţii legale situaţiei de fapt din prezenta cauză, se reţine că,
promovând acţiunea in rectificare de fata, reclamanta se prevalează de un drept de proprietate
asupra imobilelor terenuri ce au făcut obiectul înscrierii in cartea funciara, dobândit in urma
parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991, nefinalizate insa prin emiterea titlului
de proprietate, intimata opunând, la rândul sau, un drept de proprietate asupra imobilelor ce a
fost constatat prin s.c. nr. 493/2009 pronunţata de Judecătoria Viseu de Sus .
Acţiunea la care fac referire dispoziţiile legale precitate nu poate fi acţiunea în
rectificare care, după cum s-a arătat anterior, este o acţiune subsidiară, accesorie, ci o alta
acţiune care permite compararea titlurilor de proprietate invocate de fiecare din cei doi
pretinşi proprietari.
Constatând aceasta situaţie juridica, instanţa de apel nu a negat dreptul de proprietate
al reclamantei si nici nu a contestat faptul ca hotărârea judecătoreasca de care intimata se
prevalează nu este opozabila acesteia, din contra, considerentele deciziei reculate atesta faptul
ca instanţa a reţinut inopozabilitatea, apreciind insa , in mod corect, ca o comparare a titlurilor
de proprietate cu efectul rectificării înscrierilor in cartea funciara nu se poate realiza intr-un
astfel de cadru procesual in care instanţa nu a fost investita si cu un capăt de cerere tinzând la
desfiinţarea titlului intimatei sau constatarea inopozabilităţii sale.
Pe de alta parte, instanţa de apel nici nu putea ignora existenta hotărârii judecătoreşti
intrata in puterea lucrului judecat pe care intimata o opune reclamantei in dovedirea dreptului
sau de proprietate, dar nici nu putea proceda la compararea celor doua titluri, cum recurenta
pretinde, limitele judecaţii fiind in mod definitiv fixate prin cererea introductiva de instanţa,

102
astfel cum a fost modificata sau precizata de reclamant, in respectarea principiului
disponibilităţii.
Actul jurisdicţional, (ca orice act juridic, în general) produce pe lângă efecte
obligatorii între părţi, întemeiate pe principiul relativităţii, şi efecte de opozabilitate faţă de
terţi.
Astfel fiind, eventualele statuari eronate ale instanţei de apel asupra prezentei părţilor ce au
figurat in litigiul anterior sunt lipsite de relevanta in acest litigiu, după cum acelaşi efect îl au
si susţinerile recurentei privind reaua-credinţa a acestora, o atare analiza neputând fi făcuta in
acest cadru in care, cum s-a arătat, nu se poate contesta, dar nici afirma care titlu de
proprietate este preferabil.
Reţinând aşadar că în prezenta cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege
pentru a se dispune rectificarea cărţii funciare, în mod corect a fost respinsa acţiunea
promovata.
Faţă de aceste considerente şi văzând dispoziţiile art. 312 C.pr.civ., urmează a fi
respins recursul ca nefondat.
În baza dispoziţiilor art. 274 C.pr.civ., recurenta va fi obligata să plătească intimatei
suma de 2496 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
(Decizia civila nr. 8522/30.09.2013 - Secţia I civilă, rezumat judecător Roxana
Mitrache)

3. Carte funciară. Plângere împotriva încheierii de Carte Funciară.

În cadrul procedurii de înscriere în cartea funciară, care are caracter necontencios, nu

se analizează opozabilitatea hotărârii judecătoreşti faţă de proprietarul tabular şi nici efectele
pe care le produce hotărârea respectivă asupra drepturilor acestuia.

Potrivit prevederilor art. 26 alin. 4 lit. c coroborate cu dispoziţiile art. 38 din Legea
nr. 7/1996, pe lângă drepturile reale imobiliare, sunt supuse înscrierii în cartea funciară prin
notare, anumite drepturi de creanţă, fapte sau raporturi juridice în legătură cu imobilele
cuprinse în cartea funciară, astfel încât terţii să aibă cunoştinţă de situaţia reală a imobilului,
iar drepturile şi interesele lor să fie cât mai bine apărate, în măsura în care se folosesc de
datele cuprinse în cartea funciară.

Prin sentinţa civilă nr.11930/14.09.2012 pronunţată de Judecătoria Craiova a fost

respinsă plângerea formulată de reclamanţii R G şi R, în contradictoriu cu intimatul A A Ş,
împotriva încheierii de CF nr. 8594/2012 şi împotriva încheierii de CF nr. 95631/2011, ca
neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că la data de 28.12.2011, numitul A A Ş a
înaintat către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Dolj cerere de înscriere în Cartea
Funciară nr. 13648 a mun. Craiova, obiectul înscrierii fiind notarea deciziei nr.
1657/22.09.2011 ce priveşte imobilul având numărul cadastral 9469, situat în str. România
Muncitoare nr. 5 (fost nr. 13).
Prin încheierea nr. 95631 pronunţată de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară
Dolj, la data de 06.01.2012 în cadrul dosarului cu acelaşi număr, s-a dispus notarea deciziei
nr. 1657/22.09.2011 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 36518/215/2010,
constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 48 din Legea nr. 7/1996.
Prin încheierea nr. 8594/04.04.2012, OCPI Dolj a respins cererea de reexaminare
formulată de reclamanţii în cauză, R G şi R C, împotriva încheierii de carte funciară nr.
95631/06.01.2012.
Întemeindu-se pe dispoziţiile. art. 50 din legea nr. 7/1996, reclamanţii R G şi R C
sesizează instanţa de judecată cu plângere împotriva celor două încheieri de carte funciară,
solicitând respingerea cererii de notare a deciziei civile nr. 1657/22.09.2011 pronunţată de

103
Tribunalul Dolj în dosarul nr. 36518/215/2010, invocând faptul că sunt titularii dreptului de
proprietate ai imobilului situat în Craiova, str. România Muncitoare nr. 13, astfel cum rezultă
din cuprinsul cărţii funciare nr. 13648 a mun. Craiova.
În susţinerea plângerii, reclamanţii invocă, - în mod nejudicios însă - prevederile art.
881 din Noul Cod Civil şi deplâng faptul că, în cuprinsul încheierii de reexaminare se
„completează motivarea în drept a încheierii atacate, cu prevederile art. 902 Cod civil.”,
apreciind că nu le sunt aplicabile nici una dintre situaţiile de drept menţionate în acest articol.
Relativ la reglementările legale incidente în cauză, instanţa atrage atenţia asupra
dispoziţiilor art. 80 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil, potrivit cărora: „ Cererile de înscriere, precum şi acţiunile în justiţie
întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, indiferent de data introducerii lor, vor fi soluţionate potrivit normelor materiale în
vigoare la data încheierii actului sau, după caz, la data săvârşirii ori producerii faptului juridic
generator, modificator sau extinctiv al dreptului supus înscrierii ori rectificării, cu respectarea
normelor procedurale în vigoare în momentul introducerii lor.”
De asemenea, potrivit dispoziţiile. art. 77 din aceeaşi lege de punere în aplicare, nr.
71/2011: „Înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice
încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse anterior intrării în vigoare a Codului civil vor
produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la
data săvârşirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data
intrării în vigoare a Codului civil.”
Având în vedere aceste dispoziţii legale, s-a constatat că, în cauză, nu sunt incidente
dispoziţiile noului cod civil, ci normele materiale în vigoare la data pronunţării deciziei civile
nr. 1657/22.09.2011, a cărei notare a făcut obiectul cererii de înscriere înaintată la OCPI Dolj,
respectiv legea cadastrului şi publicităţii imobiliare, nr. 7/1996, astfel cum a fost modificată.
Acestea fiind stabilite, instanţa a constatat că, în mod corect, prin încheierea
registratorului nr. 95631/06.01.2011, s-a procedat la verificarea respectării procedurii de
înscriere în cartea funciară, reglementată de dispoziţiile. art. 47 şi 48 din legea nr. 7/1996.
Rămânând în acelaşi context legislativ, verificând mapa încheierilor de carte funciară
contestate, instanţa a constată că, în mod corect, în scopul realizării unei publicităţi complete,
s-a procedat la notarea deciziei civile nr. 1657/22.09.2011 pronunţată de Tribunalul Dolj în
dosarul nr. 36518/215/2010, în cartea funciară nr. 13648, privind imobilul situat în Craiova,
str. România Muncitoare nr. 13.
Aceasta pentru că, astfel cum rezultă din coroborarea dispoziţiile. art. 26 alin. 4 lit. c,
cu dispoziţiile. art. 38, ambele din Legea nr. 7/1996, pe lângă drepturile reale imobiliare, sunt
supuse înscrierii în cartea funciară, prin notare, anumite drepturi de creanţă, fapte sau
raporturi juridice în legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară, astfel încât terţii să aibă
cunoştinţă de situaţia reală a imobilului iar drepturile şi interesele lor să fie cât mai bine
apărate, în măsura în care se folosesc de datele cuprinse în cartea funciară.
În speţă, la cererea pârâtului din prezenta cauză , prin decizia a cărei notare s-a
solicitat, s-a constatat, în mod irevocabil, nulitatea absolută parţială a ordinului prefectului nr.
75/1997, privind atribuirea imobilului teren în suprafaţă de 56 mp., situat în Craiova, str.
România Muncitoare nr. 13, în proprietate exclusivă numitului P S, dispunându-se de
asemenea, emiterea unui nou ordin al prefectului pentru acelaşi imobil teren şi cu privire la
aceeaşi persoană, însă, în indiviziune, proporţional cu cota deţinută din construcţia amplasată
pe acesta.
În cuprinsul plângerii, reclamanţii atribuie pârâtului în cauză, titularul cererii de notare
a deciziei civile, calitatea de „terţ faţă de cartea funciară în discuţie”.
Susţinerile reclamanţilor sunt neîntemeiate şi aceasta pentru că, potrivit dispozițiilor
art. 47 alin. 5 din Legea nr. 7/1996 modificată, „Înscrierile în cartea funciară se efectuează la
cererea părţilor interesate, cu excepţia cazurilor în care legea prevede înscrierea din oficiu;

104
cererea de înscriere se îndreaptă la biroul unde se află cartea funciară în care urmează să se
facă înscrierea.”
Ori, prin chiar decizia nr. 1657/22.09.2011, s-a analizat interesul reclamantului A A Ş
- pârât în cauza de faţă – la declanşarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a ordinului
prefectului nr. 75/1997 emis pe numele numitului P S, stabilindu-se în mod irevocabil, că
interesul său „derivă din existenţa în patrimoniul acestuia a dreptului de proprietate indiviză,
încălcat prin emiterea ordinului contestat pentru suprafaţa exclusivă şi nu indiviză …”.
Este indubitabilă calitatea de „persoană interesată” , în sensul dispoziţiilor. art. 47 alin.
5 din Legea nr. 7/1996, a pârâtului A A Ş, întrucât, prin decizia ce a făcut obiectul notării, s-a
tranşat în mod irevocabil modalitatea dreptului de proprietate asupra terenului de 56 mp.,
situat în Craiova, str. România Muncitoare nr. 13, ca fiind una indiviză şi nu exclusivă,
recunoscându-i-se implicit calitatea de coindivizar, pârâtului însuşi, din prezenta cauză.
Aşa fiind, constatând că pârâtul A A Ş este o persoană îndreptăţită să solicite
efectuarea înscrierii deciziei civile nr. 1657/22.09.2011, în cartea funciară, ţinând seama şi de
raporturile juridice existente între titularii de carte funciară – în speţă reclamanţii - şi debitorul
dreptului de creanţă recunoscut prin decizia amintită, instanţa a constatat că în mod corect s-a
procedat la notarea deciziei sus amintite, urmând ca plângerea împotriva încheierilor de carte
funciară nr. 95631/2012 şi nr. 8594/2012, pronunţate de Oficiul de Cadastru şi Publicitate
Imobiliară Dolj, să fie respinsă, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii R G şi R C, care au arătat că sentinţa
a fost pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii, întrucât nu s-a pus în discuţie
stabilirea legii aplicabile litigiului, că nu au cunoştinţă despre existenţa vreunui litigiu cu
privire la imobilul aflat în proprietatea lor, nefiind părţi în dosarul respectiv, că drepturile
respective nu le sunt opozabile, că sunt succesori cu titlu particular ai debitorului dreptului de
creanţă şi că la data dobândirii dreptului lor de proprietate erau aplicabile dispoziţiile art.38,
alin.2 din Legea nr.7/1996, conform cărora acţiunile în rectificare se prescriu în termen de trei
ani de la înregistrarea cererii pentru înscrierea dreptului a cărui rectificare se cere, în cazul
dobândirii dreptului de către un terţ de bună-credinţă printr-un act cu titlu oneros.
Prin decizia civilă nr. 112/13.03.2013, Tribunalul Dolj a respins apelul declarat de
apelanţii petenţi R G şi R C, împotriva sentinţei civile nr. 11930 din 14.09.2012 pronunţată de
Judecătoria Craiova în dosarul nr.9463/215/2012, în contradictoriu cu intimatul A A Ş,
Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prima instanţă a făcut o analiză riguroasă a probelor cauzei, reţinând în mod corect
starea de fapt şi de drept dedusă judecăţii şi pronunţând o sentinţă temeinică şi legală.
Sunt nefondate criticile de ordin procedural privind încălcarea principiului
contradictorialităţii, deoarece instanţa nu a făcut altceva decât să facă o corectă încadrare
juridică a datelor de fapt ale speţei, iar incidenţa dispoziţiilor Legii nr.7/1996 nu poate fi
considerată drept imprevizibilă pentru reclamanţii care au indicat drept temei al plângerii lor
tocmai dispoziţiile art.50 din acest act normativ (evident, în forma anterioară intrării în
vigoare a noului cod civil).
De altfel, problematica referitoare la legea aplicabilă nu este una esenţială iar incidenţa
dispoziţiilor Legii nr.7/1996, reţinută în considerentele sentinţei, nu a fost de natură să le
producă vreo vătămare reclamanţilor, deoarece, fie că este vorba despre art.902 şi 881 din
Noul Coc Civil, fie că este vorba despre art.26, alin.4, lit.c din Legea nr.7/1996 în
reglementarea anterioară intrării în vigoare a acestuia, instituţia juridică a notării în cartea
funciară are aceeaşi aplicabilitate în speţă, raportul juridic consfinţit prin hotărârea
judecătorească ce a făcut obiectul notării având legătură cu drepturile tabulare înscrise în
cartea funciară nr.13648 a localităţii Craiova.
Criticile legate de fondul cauzei sunt, de asemenea, nefondate, deoarece litigiul
soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr.1657/22.09.2011 a Tribunalului Dolj are legătură
cu dreptul de proprietate înscris în cartea funciară asupra terenului situat în Craiova, str.
România Muncitoare, nr.13 mai exact cu situaţia juridică a acestui teren.

105
 Instanţa are în vedere raţiunea şi finalitatea reglementărilor legale care dau conţinut
instituţiei juridice a notării în cartea funciară, care constau în aducerea la cunoştinţa terţilor a
oricăror împrejurări de fapt ori de drept ce au legătura cu imobilul înscris în cartea funciară
ori cu drepturile ce poartă asupra acestuia. Or, existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile
ce a consfinţit o anumită situaţie juridică cu privire la o suprafaţă indiviză din totalul terenului
înscris în cartea funciară este o situaţie de fapt ce trebuie adusă la cunoştinţa terţilor,
indiferent de consecinţele pe care aceasta le-ar avea sau nu asupra drepturilor tabulare ale
apelanţilor reclamanţi.
Se impune precizarea că în cadrul procedurii de înscriere în cartea funciară, care are
caracter necontencios, nu se analizează opozabilitatea hotărârii judecătoreşti faţă de
proprietarul tabular şi nici efectele pe care le produce hotărârea respectivă asupra drepturilor
acestuia.
În speţă nu se pune problema aplicării dispoziţiilor din materia acţiunii în rectificare
tabulară, aceste susţineri ale apelanţilor fiind străine de natura pricinii, deoarece notarea în
cartea funciară, plângerea împotriva încheierii registratorului de carte funciară şi acţiunea în
rectificarea cărţii funciare sunt instituţii juridice distincte, iar fiecare trebuie analizată în
contextul ei specific.
Faţă de cele arătate, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, apelul a fost respins ca
nefondat.
Împotriva acestei decizii, cât şi a sentinţei pronunţată de Judecătoria Craiova, au
declarat recurs reclamanţii R G şi R C.
Prin criticile formulate recurenţii susţin că, instanţa de apel în mod greşit a apreciat că
litigiul soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 1657/22.09.2011 pronunţată de Tribunalul
Dolj are legătură cu dreptul de proprietate înscris în cartea funciară asupra terenului, situat în
Craiova, str. România Muncitoare, nr. 13, fără a analiza motivaţia primei instanţe cu privire la
corectitudinea acestei notări.
Arată recurenţii, în dezvoltarea acestui motiv de recurs că, instanţa de apel nu a
analizat critica adusă de ei potrivit căreia, în calitatea lor de succesori cu titlu particular le sunt
opozabile numai actele juridice, şi pe cale de consecinţă drepturile sau obligaţiile născute din
ele, încheiate anterior dobândirii de către aceştia a dreptului de proprietate.
Recurenţii susţin că, au dobândit dreptul de proprietate de 10 ani şi că nu le este
opozabilă hotărârea judecătorească, deoarece nu au fost părţi în acest litigiu, astfel încât prin
notarea în Carte Funciară, au fost luate măsuri care nu le sunt opozabile.
Recursul este nefondat.
Prin încheierea nr. 95631/06.01.2012 Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară
Dolj s-a dispus notarea deciziei civile nr. 1657/23.09.2011 pronunţată de Tribunalul Dolj în
dosarul nr. 36518/215/2010, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 48 din
Legea nr. 7/1996.
Potrivit prevederilor art. 26 alin. 4 lit. c coroborate cu dispoziţiile cu art. 38 din Legea
nr. 7/1996, pe lângă drepturile reale imobiliare, sunt supuse înscrierii în cartea funciară, prin
notare, anumite drepturi de creanţă, fapte sau raporturi juridice în legătură cu imobilele
cuprinse în cartea funciară, astfel încât terţii să aibă cunoştinţă de situaţia reală a imobilului,
iar drepturile şi interesele lor să fie cât mai bine apărate, în măsura în care se folosesc de
datele cuprinse în cartea funciară.
Criticile formulate în recurs de către reclamanţi, în sensul că, instanţa de apel nu a avut
în vedere, calitatea acestor de succesori cu titlu particular, calitate în temeiul căreia le sunt
opozabile numai actele juridice, şi pe cale de consecinţă drepturile sau obligaţiile născute din
ele, încheiate anterior dobândirii de către aceştia a dreptului de proprietate, sunt neîntemeiate,
pentru următoarele considerente.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 47 alin. 5 din Legea nr. 7/1996 „Înscrierile în cartea
funciară se efectuează la cererea părţilor interesate, cu excepţia cazurilor în care legea prevede

106
înscrierea din oficiu; cererea de înscriere se îndreaptă la biroul unde se află cartea funciară în
care urmează să se facă înscrierea.”.
Or, în cauză interesul pârâtului, privind notarea în cartea funciară derivă din decizia
civilă nr. 1657/2011, prin care s-a dispus anularea ordinului prefectului nr. 75/1997, emis pe
numele numitului P S, sub aspectul atribuirii suprafeţei de 56 mp, teren situat în Craiova, str.
România Muncitoare, nr. 13, drept de proprietate încălcat prin emiterea acestui ordin pentru
suprafaţa exclusivă şi nu indiviză.
Aşa fiind, Curtea constată că, pârâtul are calitate de persoană interesată, în sensul
dispoziţiilor art. 47 alin. 5 din Legea nr. 7/1996 şi este îndreptăţită să solicite efectuarea
înscrierii în cartea funciară a deciziei nr. 1657/2011, prin care s-a tranşat, irevocabil
modalitatea dreptului de proprietate asupra terenului, ca fiind una indiviză şi nu exclusivă,
acestuia recunoscându-i-se implici calitatea de coindivizar.
Faţă de cele prezentate Curtea, apreciază ca nefundat recursul formulat de reclamanţi
şi în temeiul art. 312 Cod procedură civilă îl va respinge.
(Decizia nr. 8538/01.10.2013 – Secția I civilă, rezumat judecător Marin Covei)

LITIGIU LOCATIV

1. Cumpărarea imobilelor cu destinaţia de locuinţe care nu se restituie

proprietarilor îndreptăţiţi.

Posibilitatea înstrăinării imobilului către chiriaşul ce a dobândit această calitate

după data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 Dispoziţiile art. 42 alin. 3 din Lg. 10/2001
coroborate cu art. 9 din Legea 112/1995 trebuie interpretate unitar, deosebirea de tratament
juridic între diverşii chiriaşi ai imobilelor nerestituite proprietarilor îndreptăţiţi este
discriminatorie, nefiind justificata în mod obiectiv si rezonabil.

Prin sentinţa civilă nr. 1602/02.02.2012 pronunţată de Judecătoria Craiova a fost

admisă cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanta G. A. în
contradictoriu cu pârâţii R. A. D .P. F. L CRAIOVA şi Direcţia Judeţeană de Pază şi Servicii
Dolj.
Au fost obligate pârâtele R. A. D .P. F. L CRAIOVA şi Direcţia Judeţeană de Pază şi
Servicii Dolj, să vândă reclamantei G. A. locuinţa situată in Craiova , str. Unirii nr. 35 , jud.
Dolj, compusă din două camere şi dependinţe, ce a făcut obiectul contractului de închiriere
pentru suprafeţe de locuinţe nr. 4541/ 20.07.2007, încheiat între reclamantă şi parata R. A. D.
P. F. L CRAIOVA, modificat prin actul adiţional încheiat la data de 02.07.2009 .
S-a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 240/18.05.2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosar
nr.27726/215/2011, s-a admis apelul formulat de pârâta R. A. A. D. P. F. L. CRAIOVA,
împotriva sentinţei civile nr.1602/02.02.2012 pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosar nr.
27726/215/2011, în contradictoriu cu reclamanta G. A. şi pârâta DIRECŢIA JUDEŢEANĂ
DE PAZĂ ŞI SERVICII DOLJ.
S-a schimbat sentinţa atacată, în sensul că s-a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Instanţa de apel a avut în vedere următoarele:
Deşi instanţa de fond a reţinut în mod corect că prin intrarea în vigoare a Legii nr.
10/2001, chiriaşii din fostele case naţionalizate au dobândit un drept de preferinţă la
cumpărarea imobilului în care locuiesc numai în măsura în care proprietarul intenţionează să
vândă, în mod greşit apreciază că, pârâta RAADPFL Craiova, prin refuzul de a proceda la
întocmirea documentaţiei ce se impunea în vederea vânzării locuinţei către reclamantă a
încălcat dispozițiile art. 16, alin. 1 din Constituţie, dispozițiile art. 14 din CEDO şi ale art. 1
referitoare la interzicerea generală a discriminării din Protocolul 12 la CEDO.

107
 Astfel, potrivit jurisprudenţei CEDO, există discriminare în sensul art. 14 în cazul
aplicării de tratamente diferenţiate unor situaţii analoage sau comparabile.
În speţă, instanţa de fond a reţinut pârâtele au încheiat cu terţii C. C. şi I. S. contracte
de vânzare-cumpărare privind locuinţe situate în Craiova, str. Unirii, jud. Dolj, fără însă a
analiza temeiul juridic în baza căruia au fost încheiate aceste contracte.
Tribunalul a reţinut că încheierea contractului de vânzare cumpărare cu numitul C. s-a
făcut în considerarea faptului că acesta deţinea locuinţa ce a făcut obiectul contractului de
vânzare-cumpărare din anul 1978, aşa cum reiese din adresa nr. 11.900/30.06.1978 a IJGCL
Dolj aflată la fila 82 dosar fond, fiind astfel respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr.
112/1995, iar contractul de vânzare cumpărare nr. 12573/28.10.2010 - filele 62-63 dosar fond,
încheiat între pârâtă, în calitate de vânzătoare şi numita S. I., în calitate de cumpărătoare a
avut ca obiect un spaţiu comercial (şi nu un spaţiu cu destinaţia de locuinţă), a căreia vânzare
s-a făcut în temeiul Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate
privată a statului şi a celor de prestări servicii aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a
consiliilor locale şi nu în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că nu ne aflăm în prezenţa unor
situaţii similare sau analoage şi, implicit discriminare.
În materia proprietăţii, legiuitorul a reglementat vânzarea-cumpărarea locuinţelor
deţinute de chiriaşi, pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1946-22 decembrie
1989, constituind pentru chiriaşi dreptul de preemţiune.
În cazul dreptului de preemţiune se reglementează numai prioritatea la cumpărare în
condiţii identice şi nu dobândirea de bunuri în condiţii avantajoase, fără a se crea privilegii
pentru categoria de persoane ce le deţin.
Reclamanta intimată, în calitate de chiriaş a dobândit vocaţia de a cumpăra, iar pârâta
apelantă de a vinde imobilul ce nu a fost revendicat şi restituit în conformitate cu dispozițiile
art. 42, alin. 2 din Legea nr. 10/2001 şi respectiv art. 9 din Legea nr. 112/1995.
În interpretarea dispoziţiilor menţionate, vocaţia nu echivalează cu obligaţia, nu se
poate pune semnul egalităţii şi nici nu se poate reţine că numai chiriaşul are opţiunea
cumpărării locuinţei, iar unitatea deţinătoare nu poate opta în a nu vinde locuinţa.
În art. 44 alin. a Constituţia garantează dreptul de proprietate privată, oricare ar fi
titularul acesteia, persoană fizică sau juridică , între care şi a unităţilor administrativ
teritoriale. Prin înlăturarea posibilităţii autorităţilor publice locale de a dispune în mod liber de
bunurile aflate în proprietatea privată a unităţilor administrativ teritoriale, în sensul de a opta
sau nu pentru vânzarea acestora, se încalcă dreptul acesteia de exercitare a prerogativei
dispoziţiei ca atribut ce ţine de esenţa dreptului de proprietate, cât şi principiul libertăţii
contractuale. În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 871/2007
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor OUG nr. 110/2005 privind
vânzarea spaţiilor proprietate privată a statului sau unităţilor administrativ teritoriale, cu
destinaţia de cabinete medicale, precum şi a spaţiilor în care se desfăşoară activităţi conexe
actului medical, probată cu modificări şi completări prin Legea nr. 236/2006, dar care poate fi
reţinută şi în speţă, regimul juridic al bunurilor fiind acelaşi, acestea aparţinând domeniului
privat.
Nu în ultimul rând este de reţinut că în sensul acestei soluţii s-a pronunţat şi Comisia
de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei şi conflicte de muncă şi
asigurări sociale în minuta din 10.03.2010.
Având în vedere toate aceste considerente de fapt şi de drept, tribunalul, în baza art.
296 şi art. 297 Cod procedură civilă, a admis apelul şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că
a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate
şi netemeinicie.
În motivarea recursului, reclamanta arată că hotărârea pronunţată a fost dată cu
aplicarea greşita a legii, astfel:

108
 Art. 42 alin. 3 din Legea 10/2001 reglementează posibilitatea cumpărării imobilelor
cu destinaţia de locuinţe care nu se restituie proprietarilor îndreptăţiţi.
Textul de lege mai sus amintit nu distinge între persoanele care pot solicita
cumpărarea, astfel încât este posibil ca si un terţ să poată cumpăra locuinţa.
Cu atât mai mult are acest drept chiriaşul care locuieşte efectiv în această locuinţă,
având un drept de preemţiune, fără a avea relevanţă data încheierii contractului de închiriere.
Dispoziţiile art.. 42 alin. 3 din Legea 10/2001 coroborate cu art. 9 din Legea 112/1995
trebuie interpretată unitar, legiuitorul neurmărind să creeze o discriminare între chiriaşii
titulari ai contractelor de închiriere la data intrării în vigoare a Legii. 112/1995 şi cei care au
dobândit acest drept ulterior.
În consecinţă, deosebirea de tratament juridic între diverşii chiriaşi ai imobilelor
nerestituite proprietarilor îndreptăţiţi este discriminatorie, nefiind justificata în mod obiectiv si
rezonabil.
În speţă s-a făcut dovada că toate încăperile cu sau fără destinaţie locativă din clădirea
în care este situat şi apartamentul în litigiu au fost vândute de către intimata R.A.A.D.P.F.L.
Craiova şi nu este niciun fel de raţiune pentru ca aceasta sa fie tratată în mod diferit ( art.16
Constituţia României art. 14 Constituţia CEDO).
Pentru motivele mai sus arătate solicită admiterea recursului, modificarea deciziei
Tribunalului Dolj, în sensul respingerii apelului R.A.A.D.P.F.L. Craiova.
Verificând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată
recursul fondat, urmând a-l admite, pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile legale aplicabile în cauza de faţă sunt:
Legea nr. 112/1995 „Art. 9 - Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se
restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea
termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în
rate a preţului... Fac excepţie de la prevederile alin. 1 chiriaşii titulari sau membrii familiei lor
- soţ, soţie, copii minori - care au dobândit sau au înstrăinat o locuinţă proprietate personală
după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu...”.
Legea nr. 10/2001 „ Art. 42 - (1) Imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap.
III nu se restituie persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor actuali... (3)
Imobilele cu destinaţia de locuinţe, prevăzute la alin. (1), pot fi înstrăinate potrivit legislaţiei
în vigoare, chiriaşii având drept de preemţiune.”
În speţă, se reţine că imobilul - locuinţă situat în Craiova, Str. Unirii nr. 31 ( (fost nr.
35, fost nr. 55) a aparţinut numitului R. L. şi a fost trecut în proprietatea statului în urma
aplicării Deceretului nr. 92/1950.
În prezent, el este proprietatea Municipiului Craiova, dat în administrarea intimatei
RAADPFL Craiova şi a fost închiriat recurentei, cu titlu de spaţiu de locuit, încheindu-se
contractul de închiriere nr. 4441/20 iulie 2007.
Potrivit adresei nr. 197677/6 ianuarie 2012 (fila nr. 72 dosar fond), recurenta „nu a
figurat şi nu figurează în evidenţele fiscale cu bunuri imobile”, fiind respectată astfel, condiţia
impusă de art. 9 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Singurul motiv al refuzului de a înstrăina locuinţa reclamantei este cel cel menţionat în
adresa nr. 8054/19iulie 2011 emisă de intimata pârâtă RAADPFL Craiova (fila nr. 17 dosar
fond): „Cererea nu poate fi soluţionată favorabil pe motiv că dumneavoastră deţineţi contract
de închiriere după apariţia Legii nr. 112/1995”.
De menţionat că intimatele pârâte nu au invocat, în motivarea refuzului, lipsa intenţiei
de a vinde locuinţele respective ci doar imposibilitatea înstrăinării imobilului către chiriaşul
ce a dobândit această calitate după data intrării în vigoare a legii nr. 112/1995.
Referitor la acest din urmă aspect, se reţin următoarele:
Pe de o parte, Curtea reţine că legea nu distinge între chiriaşii al căror contract de
închiriere a fost încheiat înainte sau după intrarea în vigoare a Legii 112/1995.

109
 Prin urmare, nu pot fi decât un adaos la lege, dispoziţiile art. 6 din HG nr. 20/1996
potrivit cărora „dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din Legea
nr. 112/1996, îl au numai chiriaşii care, având un contract de închiriere valabil încheiat,
ocupă apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii”.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001, ulterioară HG menţionat anterior, confirmă, fără
nici o distincţie, dreptul de preemţiune al chiriaşilor la cumpărarea imobilelor cu destinaţia de
locuinţe.
Prin urmare, refuzul înstrăinării imobilului locuinţă către recurenta reclamantă –
motivat astfel - constituie o veritabilă atitudine discriminatorie faţă de aceasta, prin încălcarea
dispoziţiilor art. 16 alin. 1 din Constituţia României care garantează egalitatea cetăţenilor în
faţa legii.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit considerentelor deciziei nr. 731/26 mai 2010
pronunţată de Curtea de Apel Craiova (depusă la filele nr. 31 şi următoarele dosar de recurs),
opozabilă pârâtelor din cauza de faţă, acestea au încheiat anterior contract de vânzare
cumpărare cu terţii C. I. şi C. G. aflaţi într-o situaţie similară - titulari ai unui contract de
închiriere încheiat în anul 1999, ulterior intrării în vigoare a legii nr. 112/1995.
În acest context, este evident că prin refuzul de faţă, pârâtele au încălcat, fără o
justificare obiectivă şi rezonabilă, dispoziţiile legii fundamentale, fiind firesc ca persoanelor
având statutul de chiriaş, să li se asigure aceleaşi drepturi, indiferent sub incidenţa căror
prevederi legale s-ar afla, printr-o reglementare uniformă care să recunoască un tratament
juridic egal persoanelor care au aceeaşi calitate de chiriaş şi deţin cu chirie un apartament care
nu a fost solicitat de fostul proprietar..
Faţă de toate aceste considerente arătate anterior, date fiind dispoziţiile art. 312 rap. la
art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, se va admite recursul, se va modifică decizia, în sensul că
se va respinge apelul.
(Decizia nr. 373/ 23.01.2013 - Secţia I Civilă, rezumat judecător Ligia Epure )

REVENDICARE
1. Compararea titlurilor de proprietate în acţiunea în revendicare, în cazul în care
ambele părţi din litigiu au titluri de proprietate de provenienţă diferită.

Ambele părţi având titluri de proprietate - dispoziţie de restituire în natură a unui teren,
emisă în temeiul dispoziţiilor Legii 10/2001 şi certificat de atestare a dreptului de proprietate,
în analiza cererii în revendicare a terenului în litigiu, instanţele trebuie să analizeze
drepturile în funcţie de titlurile opuse de părţi, fără ca această operaţiune să presupună
constatarea unei eventuale nevalabilităţi a unuia dintre titlurile opuse de părţi ci stabilirea
titlului preferabil dintre cele două.

Prin sentinţa civilă nr.7904/23.05.2012 pronunţată de Judecătoria Tg.Jiu. a fost admisă

acţiunea formulată de reclamantele D.R.E. şi V.D.I. în contradictoriu cu pârâta SC H. SA Tg.
Jiu - acţiune prin care reclamantele au solicitat instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să
fie obligată pârâta să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie un teren în suprafaţă de
3035 mp., situat în centrul mun. Tg. Jiu la est de amplasamentul Hidrocentralei de pe Jiu,
zona Pieţei centrale, învecinat cu proprietatea pârâtei, conform aliniamentului de grăniţuire
stabilit prin raportul de expertiză efectuat de domnul expert I. D.
A fost obligată pârâtă să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamantelor,
suprafaţa de 3035 mp. teren identificat de expert G. M.
S-a dispus radierea din CF 44893 a Municipiului Tg Jiu, de pe numele pârâtei, a
acestei suprafeţe.
Împotriva sentinţei a declarat apel SC H. SA BUCUREŞTI - SUCURSALA TG-JIU.

110
 Prin decizia civilă nr.361/20.0910.2012, pronunţată de Tribunalul Gorj, a fost respins
apelul civil formulat de apelanta pârâtă SC H. SA BUCUREŞTI- SUCURSALA TG JIU
împotriva sentinţei civile nr.7904/23.05.2012 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr.
17140/318/2011 ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Compararea titlurilor de proprietate şi acordarea preferabilităţii titlului de proprietate
al reclamantelor s-a realizat de către instanţa de fond pe baza unei juste argumentări.
În acest sens, s-a avut în vedere că dispoziţia de restituire în natură a suprafeţei de
5099 mp a fost emisă în baza deciziei nr.27/2010 a Curţii de Apel Craiova, în care deşi pârâta
nu a fost parte, fiind o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat este menită să facă dovada
calităţii de proprietare a terenului în litigiu pentru reclamante, respectiv decizia în cauză
reprezintă titlu de proprietate prin raportare la disp.art.25 alin. 4 din Legea nr.10/2001,
republicată, conform cărora decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii in natura
a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probanta
a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după
îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
În condiţiile în care pârâta a opus certificatul de atestare a dreptului de proprietate, ca
fiind titlul ei de proprietate asupra aceluiaşi teren, instanţa de fond a procedat în mod corect la
compararea titlurilor părţilor şi în mod just a dat preferabilitate celui de care se prevalează
reclamantele.
Legea nr.10/2001 are menirea de a asigura reintrarea în patrimoniul proprietarilor
iniţiali a imobilelor de care au fost deposedate de către stat, în mod abuziv, fiind în fapt şi o
recunoaştere încă de la data dobândirii proprietăţii de către persoanele îndreptăţite la
retrocedarea imobilului, a dreptului acestora de proprietate.
Este evident că intrarea terenului în patrimonial pârâtei s-a realizat ulterior dobândirii
dreptului de proprietate de către reclamante, drept care se consideră a nu fi niciodată pierdut
câtă vreme s-a constatat chiar cu ocazia derulării litigiului întemeiat pe dispoziţiile Legii
nr.10/2001, că deposedarea reclamantelor de către stat a fost realizată în mod abuziv.
Îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară la care se face referire şi în art. 2 al
Dispoziţiei emise de Primarul Municipiului Tg. Jiu, în acord cu disp.art.25 alin. 4 din Legea
nr.10/2001 nu sunt cerute în vederea dovedirii dreptului de proprietate, ci în vederea asigurării
caracterului de titlu executoriu.
Ori, în cauza dedusă judecăţii se urmăreşte stabilirea în contradictoriu cu terţa
persoana ce invocă la rândul ei un drept de proprietate, a dreptului de proprietate din partea
reclamantelor prin efectul comparării titlurilor de proprietate, urmărindu-se astfel obţinerea
unui titlu executoriu în raport de această pârâtă, titlu care creează premisele realizării
formalităţilor de publicitate imobiliară .
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâta SC H. SA., arătând că:
1) Instanţa de apel în mod greşit a analizat şi ulterior a respins ca nefondate motivele
ce vizau critici aduse sentinţei atacate sub aspectul admiterii capătului de cerere privind
revendicarea; în opoziţie cu raţionamentul dezvoltat în. considerente, potrivit căruia nu ar
avea nicio relevanţă împrejurarea că Certificatul de proprietate MO3 nr.6457/15.05.2001 este
intabulat în CF prin încheierea nr.4750./ întrucât dispoziţiile art.565 din noul Cod civil sunt
inoperante potrivit art. 56 alin.1 din Legea nr. 71/2011, considerând că titlul este preferabil
celui reclamantelor întrucât are dată mai veche, este valabil, producând efecte, iar
reclamantele nu au înţeles să formuleze capăt de cerere privind constatarea nulităţii absolute
parţiale a acestuia.
Cât priveşte titlul reclamantelor reprezentat de dispoziţia de primar, acesta a fost emis
în baza deciziei nr.27/2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova pe ale cărei considerente se
fundamentează în mare parte motivarea sentinţei civile, decizie care însă nu le este opozabilă
întrucât nu a fost parte în proces. Intimatele au cunoscut că terenul în litigiu era ocupat de
pârâtă, dar nu au înţeles nici atunci să se judece în contradictoriu.

111
 Atât Tribunalul Gorj cât şi Judecătoria Tg. Jiu au reţinut că dispoziţia primarului
reprezintă un veritabil act autentic având forţa probantă necesară pentru a face dovada
dreptului de proprietate a titularelor, deşi contrar acestor argumente, la art. 2 al dispoziţiei se
menţionează … are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru
punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Analizând decizia prin prisma criticilor formulate în recurs şi a dispoziţiilor legale
aplicabile în cauză, Curtea constată următoarele :
În ceea ce priveşte recursul declarat de S.C. Hidroelectrica SA, Curtea constată că acesta este
fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:
Reclamantele au solicitat prin cererea de chemare în judecată admiterea acţiunii lor în
revendicare pentru suprafaţa de teren în litigiu de 5099 mp. , invocând dispoziţia de restituire
în natură a acestui teren nr. 3867/ 268.06.2010 emisă de Primarul Municipiului Tg. Jiu , care a
pus în executare decizia Curţii de Apel Craiova nr. 27/4.02.2010, irevocabilă, de restituire în
natură a terenului.
Acestui titlu, pârâta îi opune certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria
MO3/6457/2001 emis în baza H.G. 834/1991, certificat intabulat prin încheierea nr. 4750 din
14.09.2001 pentru o suprafaţă de 3035 mp. din cei 5099mp. solicitaţi de reclamante.
Prin urmare, ambele părţi având titluri de proprietate, în analiza cererii în revendicare
a terenului în litigiu, instanţele trebuie să analizeze drepturile în funcţie de titlurile opuse de
părţi, fără ca această operaţiune să presupună constatarea unei eventuale nevalabilităţi a unuia
dintre titlurile opuse de părţi ci stabilirea titlului preferabil dintre cele două.
În concret, Curtea constată că reclamantele opun pârâtei o dispoziţie de restituire în
natură a terenului din anul 2010 care a fost emisă în executarea deciziei civile nr.
27/04.02.2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, decizie care nu este, însă, opozabilă
pârâtei SC H. SA, întrucât aceasta nu a fost parte în cauza respectivă.
În opoziţie cu această împrejurare, certificatul de atestare a dreptului de proprietate
opus de pârâtă - şi care apare, de altfel menţionat şi în cuprinsul deciziei pronunţată de Curtea
de Apel în litigiul la Legea 10/2001 are o dată mai veche - fiind emis în anul 2001, iar prin
intabularea în Cartea Funciară prin încheierea nr. 4750/14.09.2001 şi-a extins efectele, acesta
devenind opozabil erga omnes – inclusiv faţă de pârâte.
Argumentele instanţei de fond precum şi susţinerea reclamantelor referitoare la
întabulare - în sensul că această operaţiune nu determină un caracter preferabil dreptului de
proprietate al pârâtei întrucât potrivit art. 56 din legea 71/2011 dispoziţia cuprinsă în art. 565
Cod Civil este inoperantă – sunt rezultatul unei interpretări şi respectiv, al unei aplicări greşite
a legii (art. 304 pct.9 Cod procedură civilă întrucât, pe de-o parte textul vizat priveşte
probaţiunea dreptului de proprietate direct cu extrasul de carte funciară (art. 565 N.C.C.) iar
nu efectele juridice ale întabulării, iar pe de altă parte în alin. 2 al textului de lege invocat, este
prevăzut faptul că, până la data la care dispoziţiile art. 565 devin operabile, înscrierea în
cartea funciară a dreptului de proprietate pe baza actelor prin care s-a transmis , constituit sau
modificat în mod valabil (cum este cazul în speţă) se face în scop de opozabilitate faţă de terţi.
Aceasta dispoziţie conduce la concluzia că dreptul de proprietate opus de pârâtă este
preferabil – conform regulilor generale de analiză şi a criteriilor de preferabilitate - întrucât
are o dată mai veche decât titlul reclamantelor şi este intabulat putând fi astfel opus chiar
reclamantelor.
De asemenea nu se poate reţine o preferabilitate a titlului de proprietate invocat de
reclamante ca fiind obţinut în temeiul unei legi speciale de retrocedare întrucât, chiar în legea
10 /2001 există dispoziţii care reglementează situaţiile în care nu se poate dispune restituirea
în natură a acestor terenuri .
Aceasta presupune că nu în toate cazurile, în mod automat, persoanelor considerate
îndreptăţite conform acestei legi speciale, li se restituie în natură terenurile preluate de stat.

112
 Pe de altă parte, Decizia nr. 27/04.02.2010 a Curţii de Apel a avut în vedere o
expertiză tehnică ale cărei constatări nu sunt opozabile şi pârâtei din cauza de faţă întrucât
aceasta nu a fost parte şi deci nici convocată la efectuarea acesteia.
Dimpotrivă, în cauza de faţă au fost efectuate două expertize – una de specialitate
topografică ce a stabilit suprapunerea terenurilor pentru care părţile din litigiu au titlu de
proprietate şi alta de specialitate electroenergetică la care au fost convocate ambele părţi.
Această din urmă expertiză a stabilit în mod neechivoc faptul că terenul este afectat de
lucrările hidroenergetice ale ansamblului baraj - centrală, canalul de drenaj şi elementele ce
intră în configuraţia acestuia tranzitează terenul ce face obiectul acestui litigiu fac parte din
amenajările hidroenergetice ale ansamblului baraj - centrală.
În măsura în care acest aspect ar fi fost cunoscut în litigiul purtat anterior în temeiul
Legii nr. 10/2001 de reclamante (şi în care recurenta SC Hidroelectrica SA nu a fost parte) s-
ar fi constituit într-o veritabilă piedică în admiterea cererii de restituire a terenului în natură pe
vechiul amplasament, întrucât – potrivit art. 10 alin. 2 din legea menţionată „în cazul în care
pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii,
autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase
liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor
amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc
în echivalent”.
Terenul aflat în litigiu era afectat de amenajări de utilitate publică la data adoptării
legii 10/2001, ceea ce face ca lăsarea acestuia proprietate şi liniştită posesie reclamantelor să
nu fie posibilă.
Un alt argument aplicabil în cazul în care ambele părţi în litigiu au titluri de
proprietate de provenienţă diferită - care conferă titlului opus de pârâtă un caracter preferabil
este şi acela referitor la lipsa posesiei reclamantelor asupra terenului în litigiu - deşi pe
parcursul litigiilor dintre părţi acestea au susţinut contrariul - situaţie reţinută irevocabil în
decizia nr. 1673 din 30 nov. 2011 a Curţii de apel Craiova . În acel litigiu, reclamantele au
solicitat rectificarea cărţii funciare cu privire la terenul în litigiu , acţiunea fiind respinsă
irevocabil.
În raport de cele expuse Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 teza I raportat la art. 304 pct.
7 şi 9 Cod procedură civilă, va respinge recursul declarat de reclamantă. Va fi admis recursul
declarat de pârâtă, modifică decizia civilă în sensul că, admiţând apelul pârâtei se va dispune
schimbarea sentinţei pronunţată de instanţa de fond în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.
(Decizia nr. 1171/ 13.02.2013 - Secţia I Civilă, rezumat judecător Ligia Epure)

PRESCRIPȚIE

1. Prescripţii. Aplicarea în timp a dispoziţiilor legale. Suspendarea şi

întreruperea cursului prescripţiei.

Reglementarea din actualul cod civil este în sensul că legea aplicabilă prescripţiei
trebuie să fie cea în vigoare la data de când începe să curgă termenul de prescripţie,
respectându-se principiul predictibilităţii legislaţiei şi cel al neretroactivităţii legii.

Prin cererea înregistrată la data de 4.04.2012 pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu,

reclamantul Ţ.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor
Publice, solicitând instanţei să fie obligat pârâtul să-l despăgubească cu suma de 200 000 lei
reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a faptului ca a fost oprimat de
organele fostei securităţi pentru exprimarea protestului împotriva fostului regim comunist, în
perioada anilor 1988-1989.

113
 În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a avut posibilitatea studierii dosarului
personal întocmit de organele fostei Securităţii, că începând cu data de 02.05.1988 pana la 22
decembrie 1989 a fost luat in evidenta organelor de Securitate in urma notelor informative
furnizate de informatorii „R." si „G.", că a fost anchetat de organele fostei securităţi in anul
1988, fiind ameninţat şi fiind folosită împotriva sa violenta fizică si verbala, că a fost urmărit
de securitate până la căderea regimului comunist. Ca urmare a modului în care a fost anchetat
de Securitate a avut drept consecinţa afectarea sănătăţii sale care se resimte si in prezent iar la
data de 23 iulie 1988 (data care corespunde perioadei in care am fost anchetat de fosta
Securitate) s-a înregistrat in Fisa personala de consultaţii medicale a Dispensarului Medical
LE.R. care constata simptomele „anxietate, insomnie" si diagnostic SINDROM NEVROTIC
ANXIOS si cu recomandarea Ex. Pshiatrie - Sindrom nevrotic anxios.
Reclamantul a arătat că a fost urmărit politic, i-a fost interceptata corespondenta si
convorbirile telefonice la domiciliu si la locul de munca, i-a fost violat domiciliul prin
efectuarea de percheziţii pentru instalarea mijloacelor de tip ICT si IDM, a fost terorizat
psihic, intimidat si ameninţat cu închisoarea de persoanele fidele vechiului regim, a fost
marginalizat de societate si de colegii de la locul de munca, discreditat in faţa acestora, nu a
avut parte de beneficiile normale potrivit competentei sale profesionale , a trăit cu o puternica
teama de ceea ce i s-ar putea întâmpla.
A mai arătat că acţiunile foştilor ofiţeri de Securitate si a altor persoane loiale
regimului comunist împotriva sa au făcut sa-i fie încălcate drepturile prevăzute de noul Cod
Civil art. 70, 71,72,73,74 si drepturile fundamentale prevăzute de tratatele internaţionale si
Carta ONU.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului
material la acţiune, reclamantul depăşind termenul de introducere al acţiunii iar pe fondul
cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 7358 din 10.05.2012 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu în
dosarul nr. ..a fost admisă prescripţia dreptului material la acţiune, invocată de pârât.
A fost respinsă ca prescrisă acţiunea formulată de reclamantul Ţ.C., în contradictoriu
cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că în cauză sunt incidente normele
prevăzute de Decretul 157/1958 privind prescripţia extinctivă şi nu prevederile din noul cod
civil invocate de reclamant.
Instanţa a constatat că pârâtul este in termen pentru a invoca excepţia prescripţiei
dreptului la acţiune având in vedere că această excepţie este de ordine publică şi poate fi
invocată oricând in cursul judecării cauzei.
Că în cauza de faţă, la data de 04.04.2012, reclamantul a formulat împotriva statului
român o acţiune in pretenţii, solicitând despăgubiri băneşti, pentru acoperirea unui prejudiciu
de natura morală, întemeindu-şi în drept acţiunea pe dispoziţiile ce reglementează răspunderea
delictuală, norme de drept comun.
Astfel, reclamantul a susţinut că începând cu anul 1988 şi până la căderea regimului
comunist a fost supus opresiunii organelor de securitate, ceea ce i-a produs un prejudiciu de
ordin moral solicitând daune morale in cuantum de 200000 lei.
Având in vedere ca dreptul pretins este un drept de creanţă, deci unul patrimonial, dar
si disp. art. 21 din decret 167/1958 rezultă că în cauză nu sunt exceptate de la aplicare
dispoziţiile legale privind prescripţia extinctivă cuprinse in acest act normativ si enunţate
anterior, respectiv ale art. 1, 3, 8, 13 si 16 şi 19 din decret lege 167/1958.
Instanţa a apreciat că dreptul la acţiune s-a născut şi a început să curgă termenul
prescripţiei extinctive la data de 13.07.2001, când, aşa cum a arătat însăşi reclamantul, acesta
a avut acces la dosarul său de la securitate şi astfel a avut posibilitatea să cunoască pe cel ce
răspunzător de faptul prejudiciabil. Aşadar, începând cu acest moment, reclamantul avea la
dispoziţie trei ani, termenul general de prescripţie , pentru a introduce acţiunea .

114
 Instanţa a constatat că acţiunea reclamantului a fost depusă la poştă la data de
04.04.2012, astfel că termenul de trei ani prevăzut de decretul nr. 167/1958- art.3 a fost
depăşit.
Instanţa nu a putut reţine susţinerile reclamantului că in perioada 30.11.2002-
07.07.2010, cursul prescripţiei ar fi fost întrerupt întrucât in această perioada a făcut
demersuri pentru a i se recunoaşte calitatea de persoană ce a fost oprimată de regimul
comunist.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul T.C., criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că pârâtul nu a formulat excepţii la prima
zi de înfăţişare şi nici instanţa nu a respectat dispoziţiile art. 2513 Cod Civil, că prescripţia
dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data
când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cele ce răspunde de ea, în
cazul său, foştii ofiţeri de securitate şi informatorii acestora.
A susţinut că prescripţia nu putea să înceapă la 13.07.2001, când a avut acces la
dosarul personal, întrucât în acel dosar persoanele responsabile de cercetarea şi urmărirea sa
aveau nume de cod şi identităţi fictive, că a făcut demersuri pentru a i se comunica identităţile
reale ale foştilor ofiţeri de securitate şi informatorilor, CNSAS nu a răspuns solicitărilor sale,
a formulat acţiune în justiţie la Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 1785/A/2003.
În raport de valoarea pretenţiilor solicitate de reclamant şi de dispoziţiile art. 282 ind.2
Cpr.civ., tribunalul a calificat calea de atac formulată de reclamant ca fiind apel.
Prin decizia civilă nr. 347 din 17.09.2012 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr.
4926/318/2012 s-a respins apelul ca nefondat.
Tribunalul a reţinut că prescripţia a început să curgă sub imperiul Decretului Lege nr.
167/1958 şi chiar s-a împlinit anterior intrării în vigoarea Noului Cod Civil, astfel că sunt
aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, atât în ceea ce priveşte normele ce
reglementează condiţiile de aplicare şi de calcul a termenului de împlinire, cât şi normele
privind invocarea prescripţiei.
Potrivit art. 18 din Decretul nr.167/1958 instanţa judecătorească este obligată ca din
oficiu să cerceteze dacă dreptul la acţiune este prescris.
Ca urmare, s-a considerat că instanţa de fond a apreciat în mod just că excepţia este de
ordine publică şi pârâtul era în termen pentru a o invoca.
Dispoziţiile Noului Cod Civil nu pot fi aplicate, întrucât prescripţia s-a împlinit
anterior intrării în vigoare a acestuia. Art. 5 din Legea nr.71/2011 invocat de apelant
condiţionează aplicarea dispoziţiilor Noului Cod Civil de împrejurarea ca situaţiile juridice să
subziste după intrarea lui în vigoare iar situaţia juridică invocată de reclamant pentru
formularea acţiunii a încetat cu mult înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil.
Susţinerile apelantului că prescripţia nu a început să curgă cât timp nu a cunoscut
identitatea reală a ofiţerilor de securitate şi informatorilor nu au fost primite, întrucât
reclamantul avea cunoştinţă că aceste persoane au acţionat ca reprezentanţi ai statului, iar
prezenta acţiune este formulată împotriva Statului Român şi nu împotriva unei persoane fizice
pentru a cărei identificare reclamantul a avut nevoie de timp.
Cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei sunt limitativ prevăzute de art.16 din
Decretul nr. 167/1958 şi s-a apreciat că aspectele invocate de apelant nu sunt de natură să fi
întrerupt cursul prescripţiei, întrucât nu se încadrează în cazurile prevăzute de articolul
menţionat.
Potrivit art. 16 alin.2, prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de chemare în
judecată a fost respinsă.
S-a arătat că nici dispoziţiile art. 2518 pct.2 din Noul Cod Civil nu sunt aplicabile
prezentei cauze, întrucât dispoziţiile noii legi nu pot fi aplicate unei prescripţii împlinite
anterior intrării sale în vigoare, iar actele de violenţă (psihică) săvârşite împotriva

115
reclamantului au încetat evident odată cu schimbarea regimului statal totalitar, deci nu sunt
respectate cerinţele art. 5 alin.2 ,teza finală, din Legea nr. 71/2011.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, motivând că în mod greşit au
fost aplicate dispoziţiile art. 1,3,8.13.16 şi 19 din Decretul 167/1958 şi art. 6 alin 4 din NCC,
art. 201 din Legea 71/2011.
S-a arătat că instanţele de fond au apreciat greşit că termenul de prescripţie a început
să curgă de la data de 13.07.2001, întrucât posibilitatea de a acţiona statul în judecată exista
doar atunci când se cunoştea identitatea foştilor agenţi şi informatori ai securităţii ce au iniţiat
urmărirea şi persecutarea reclamantului.
Recurentul a arătat că numai după anul 2010 a avut posibilitatea formulării acţiunii iar
potrivit art. 2512 alin. 2 NCC instanţa nu are posibilitatea de a plica din oficiu prescripţia iar
partea interesată o poate invoca prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate. S-a considerat că în cauză se aplică dispoziţiile noi ale
codului civil, a invocat dispoziţiile art. 5 alin 2 din Legea 71/2011, art. 223 din lege, acţiunea
fiind introdusă sub imperiul noului cod civil.
S-a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente.
Recurentul a investit instanţa cu o acţiune în pretenţii, punând în discuţie angajarea
răspunderii civile delictuale a statului, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 998, 999 cod
civil (de la 1864), în acest sens fiind dispoziţiile art. 6 alin 2 din Noul cod civil, potrivit cărora
faptele juridice săvârşite înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte
juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârşirii lor.
Art. 6 Cod civil conţine dispoziţii privind aplicarea în timp a legii civile, însă textul
stabileşte reguli generale în materie, aplicabile chiar şi actelor normative viitoare, în măsura în
care acestea nu vor conţine dispoziţii exprese privind succesiunea legilor în timp.
Cât priveşte aplicarea în timp a NCC în raport de reglementările anterioare, trebuie
avute în vedere şi dispoziţiile corespunzătoare din Legea 71/2011. Regula o constituie
dispoziţiile art. 223 din Legea 71/2011, potrivit cu care procesele şi cererile în materie civilă
în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a NCC se soluţionează de către instanţele legal
investite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data
sesizării instanţei , cu excepţia cazurilor în care Legea 71/2011 conţine o dispoziţie specială
care să prevadă expres că noua reglementare se aplică şi proceselor în curs.
Aşadar, în chiar în ipoteza proceselor introduse după data intrării în vigoare a NCC
instanţele trebuie să verifice dacă instituţiei juridice sau faptelor juridice ce se cer a fi
soluţionate li se aplică, prin dispoziţie expresă, noile prevederi legale, dacă li se aplică vechile
dispoziţii iar dacă în legea 71/2011 sau în noul cod civil nu există un text referitor la aplicarea
imediată, sau la ultraactivitatea legii vechi se aplică regula înscrisă în art. 223.
Cum în materia răspunderii civile delictuale a fost adoptată dispoziţie expresă potrivit
cu care sunt aplicabile dispoziţiile legii vechi dacă fapta ilicită a fost săvârşită sub imperiul
acesteia, legea aplicabilă în speţă acţiunii introdusă de reclamant este legea veche.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzată prin
fapta ilicită, atât art. 8 din Decretul 167/1958, cât şi art. 2528 alin 1 din Noul cod civil au
dispoziţii identice potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data când persoana păgubită
a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.
Recurentul reclamant a susţinut greşit că dreptul său la acţiune s-a născut atunci când a
cunoscut identitatea angajaţilor statului care au iniţiat şi derulat acţiunile de urmărire şi
persecuţie împotriva sa.
Argumentul său ar fi fost analizat dintr-o altă perspectivă de către instanţe dacă
acţiunea ar fi fost introdusă împotriva unor persoane fizice, însă atâta timp cât pârât în cauză
este statul român, pretenţiile reclamantului se îndreaptă împotriva acestuia în temeiul
obligaţiei de garanţie care există în sarcina statului, având ca suport riscul de activitate a
serviciilor publice. Se pune astfel în discuţie o răspundere obiectivă, fără vinovăţie, care se

116
angajează în prezenţa cumulată a trei dintre condiţiile civile delictuale pentru fapta proprie:
prejudiciul patrimonial sau moral; fapta ilicită şi prejudiciabilă, care constă în activitatea unei
anumite instituţii a statului; raportul de cauzalitate dintre respectiva activitate şi prejudiciul
injust suferit de reclamant.
Aşadar, chemând în judecată Statul Român, reclamantul nu a pus în discuţie fapta
proprie a anumitor persoane fizice, astfel că identitatea acestora era indiferentă şi
necunoaşterea ei nu constituia un fine de neprimire a acţiunii.
Din acest motiv s-a apreciat în mod corect că dreptul la acţiune s-a născut în anul 2001
iar acţiunile în justiţie sau demersurile administrative ale reclamantului nu au constituit cauze
de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei, actul normativ aplicabil acestei instituţii
fiind Decretul 167/1958.
Instanţa are în vedere şi dispoziţiile art. 1 alin 1 şi 2 din Legea 187/1999 privind
accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, potrivit cărora orice
cetăţean român are dreptul de acces la propriul dosar întocmit de poliţia politică comunistă,
precum şi la alte documente şi informaţii care privesc propria persoană, drept care se exercită
la cerere şi constă în studierea nemijlocită a dosarului, eliberarea de copii de pe actele
dosarului şi de pe alte înscrisuri care privesc propria persoană. Totodată persoana, subiect al
unui dosar din care rezultă că a fost urmărită de organele securităţii statului, are dreptul, la
cerere, să afle identitatea agenţilor şi a colaboratorilor care au contribuit cu informaţii la
completarea acestui dosar.
În virtutea acestor dispoziţii legale, reclamantul putea, după intrarea în vigoare a legii,
să facă demersuri pentru a afla date din dosarul său de urmărire.
Prevederile Legii 187/1999 au fost reluate, după abrogare, prin OUG 24/2008, cu
acelaşi conţinut.
Chiar dacă s-ar aprecia că dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut în anul 2010,
aşa cum susţine acesta, dispoziţiile art. 201 din Legea 71/2011 stabilesc că prescripţiile
începute şi neîmplinite anterior intrării în vigoare a noului cod civil sunt reglementate de
legea anterioară. Cum prescripţia nu era împlinită în luna octombrie 2011, este evident că
dispoziţiile de drept material trebuie analizate în raport de Decretul 167/1958.
Este de observat astfel că reglementarea din actualul cod civil este în sensul că legea
aplicabilă prescripţiei trebuie să fie cea în vigoare la data de când începe să curgă termenul de
prescripţie, respectându-se principiul predictibilităţii legislaţiei şi cel al neretroactivităţii legii.
În mod corect a fost înlăturată apărarea reclamantului privind întreruperea cursului
prescripţiei in perioada 30.11.2002- 07.07.2010, cauzele invocate neavând , în sensul legii,
efectul de a întrerupe sau suspenda cursul prescripţiei.
Cursul prescripţiei se poate suspenda sau prescripţia se poate întrerupe, în cazurile
expres şi limitativ prevăzute în art. 13, respectiv în art. 16 din Decretul 167/1958, astfel: cât
timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de
întrerupere (art. 13 lit. a - suspendare) şi: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se
prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia b) prin introducerea unei cereri de
chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă
judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; sau c) printr-un act începător de
executare (art. 16 – întrerupere).
Producerea prejudiciului a fost cunoscută de reclamant chiar de la data urmăririi de
către organele de securitate, iar obligaţia de dezdăunare era, evident, în sarcina statului care a
dispus luarea măsurii ce constituie, în sensul legii, faptul ilicit cauzator de prejudicii, astfel că
dreptul la acţiune s-a născut cel mai târziu la data când activitatea organelor de securitate
contra reclamantului a încetat.
În condiţiile art. 13 lit. a) din decret, cursul prescripţiei a fost suspendat în timpul
regimului totalitar, imposibilitatea morală în care s-a aflat reclamantul de a cere statului să
repare prejudiciul pe care l-a provocat fiind considerată o cauză de forţă majoră, care a
împiedicat introducerea acţiunii în pretenţii.

117
 Odată ajuns cu raţionamentul în acest punct, este de stabilit la ce dată a fost reluat
cursul prescripţiei conform art. 15 din Decretul 167/1958. Această problemă putea să
cunoască două soluţii. Prima, era de a considera că începând cu anul 1990, când regimul
totalitarist a fost înlocuit cu unul democratic, persoanele care au avut de suferit din pricina
actelor fostului regim, puteau solicita în instanţă repararea prejudiciilor, ceea ce presupune că
după anul 1993, dreptul la acţiune în răspunderea civilă delictuală a statului a fost prescris.
O asemenea soluţie, care nu ar fi fost în interesul reclamantului, nu a fost împărtăşită
de primele instanţe, acestea considerând ca fiind corectă aprecierea că prescripţia a început să
curgă după anul 2001, când reclamantul a studiat dosarul său de urmărire şi în raport de
această dată se analizează prescripţia şi de instanţa de recurs.
Introducerea acţiunii în anul 2012 s-a făcut cu depăşirea termenului general de
prescripţie aplicabil acţiunilor patrimoniale, pentru stabilirea drepturilor de creanţă.
Este nefondată apărarea recurentului referitoare la modalitatea de invocare a excepţiei
prescripţiei.
Astfel, chiar argumentul invocat de recurent şi anume cel desprins din art. 2513 Noul
cod civil este în favoarea luării în discuţie a excepţiei invocate de pârât. Textul stabileşte
alternativ posibilitatea ca excepţia prescripţiei să fie pusă în discuţie de partea interesată fie
prin întâmpinare, fie la primul termen de judecată când părţile sunt legal citate. Chiar din
prevederile exprese ale textului rezultă că nu se condiţionează ca întâmpinarea să fie depusă la
prima zi de înfăţişare, calificată astfel potrivit art. 132 cod procedură civilă sau la un alt
termen. Instanţa trebuie să verifice, aşadar, dacă pârâtul a invocat excepţia prin întâmpinare
sau până la termenul stabilit de art. 2513 teza II Noul cod civil.
În speţă, pârâtul a invocat prescripţia prin întâmpinarea formulată la 4 mai 2012,
respectând astfel cerinţa impusă de textul arătat din codul civil.
Susţinerea recurentului din concluziile scrise în sensul că la primul termen de judecată
din 26 aprilie 2012 judecătoria trebuia să soluţioneze acţiunea, nu are relevanţă juridică, atâta
timp cât acordarea unui termen de judecată, cu care reclamantul a fost de acord, pentru ca
pârâtului să i se solicite să îşi exprime poziţia procesuală nu a atras nulitatea hotărârii, instanţa
având posibilitatea deschisă de art. 129 cod procedură civilă de a cere părţilor explicaţii orale
sau în scris, inclusiv prin formularea unei întâmpinări.
Aşadar, chiar dacă s-ar avea în vedere apărarea recurentului în sensul că în cauză s-ar
aplica dispoziţiile art. 2513 cod civil, se constată că a fost respectată cerinţa legii ca excepţia
prescripţiei să fie invocată prin întâmpinare de către pârât.
Instanţa de recurs apreciază, însă, că instanţa de judecată poate invoca din oficiu
prescripţia începută şi împlinită sau nu înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil.
Art. 201 din Legea 71/2011 prevede că prescripţiile începute şi neîmplinite la data
intrării în vigoare a codului sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Referindu-se la „dispoziţiile legale”, fără a face distincţie, înseamnă că s-au avut în vedere
atât dispoziţiile materiale, cât şi cele de procedurale.
Această concluzie rezultă şi din faptul că dispoziţiile legii noi privind calificarea
prescripţiei ca o normă de ordine privată au fost incluse în normele de drept material
În plus, dispoziţiile art. 6 alin.6 Noul cod civil stabilesc faptul că prescripţiile,
decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în
întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Acest text, folosind sintagma” în
întregime” trimite evident la ambele tipuri de dispoziţii în materia prescripţiei, adică materiale
şi procedurale, astfel că se impune concluzia că prescripţia putea fi invocată în speţă chiar şi
de instanţă, cu atât mai mult de către pârât, prin întâmpinare.
Apreciind că hotărârea atacată de recurent este legală, nefiind incidente motive de
nelegalitate în sensul art. 304 cod procedură civilă, recursul se va respinge ca nefondat.
(Decizia nr. 396 din 24 Ianuarie 2013 - Secţia I civilă, rezumat judecător Gabriela Ionescu)

118
 DREPT COMUNITAR

1. Recunoaşterea efectelor hotărârii judecătoreşti pronunţate în străinătate în

materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti. Aplicarea
Regulamentului CE 2201/2003. Condiţii.

Cu privire la raporturile matrimoniale şi în materia răspunderii părinteşti sunt incidente

dispoziţiile art. 37 din Regulamentul CE 2201/2003, potrivit cu care partea care solicită
recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să prezinte o copie a hotărârii care să
întrunească toate condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii sale şi certificatul
menţionat la articolul 39.
În lipsa documentelor menţionate la art. 37, instanţa poate accepta documente
echivalente, sau, în cazul în care consideră că dispune de suficiente informaţii, poate să
renunţe la prezentarea lor.

Reclamanta R.I. a formulat cerere de recunoaştere a hotărârii străine, respectiv a

sentinţei civile 00112/2011, divorţ contencios nr.452/2011 pronunţată de Judecătoria Primei
Instanţe nr.5 din Leganes Piaţa din Madrid nr.5 Spania, rămasă definitivă, prin menţiunea
,,certific faptul că prin prezenta procedură s-a dat sentinţă definitivă, după cum urmează’’.
Reclamanta consideră că sunt îndeplinite dispoziţiile Legii 105/1992, motiv pentru
care solicită admiterea cererii aşa cum a fost formulată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 160-165 din Legea 105/1992.
Prin sentinţa civilă nr. 880 din 29 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Olt- Secţia I
Civilă în dosar nr. 2654/104/2012 s-a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art.
166 din Legea 105/1992, hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România dacă se
referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacă fiind pronunţate
într-un stat terţ au fost recunoscute mai întâi în statutul de cetăţenie a fiecărei părţi.
Art.167 din Legea 105/1992 prevede că hotărârile referitoare la alte procese decât cele
prevăzute în art. 166, pot fi recunoscute în România spre a beneficia de puterea lucrului
judecat dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) hotărârea este definitivă potrivit
statutului unde a fost pronunţată; b) instanţa care a pronunţat-o a avut potrivit legii menţionate
competenţa să judece procesul şi c) există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârii
străine în România şi statutului instanţei care a pronunţat hotărârea.
S-a arătat că în cauza de faţă se solicită recunoaşterea sentinţei civile 00112/2011 care,
potrivit menţiunilor nu este definitivă, putând fi atacată cu recurs cu apel, astfel încât s-a
apreciat că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 167 din Legea 105/1992.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, arătând că depune la dosar
hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa străină, cu dovada că este definitivă pe data de
14 mai 2012, ceea ce justifică admiterea acţiunii sale.
Calea de atac a fost calificată drept recurs, potrivit art. I ind. 3 art. 1 alin. 2 din Legea
191/2007.
În recurs s-au depus înscrisuri.
Prin decizia civilă nr. 218/17 Ianuarie 2013, Curtea de Apel Craiova a admis recursul
formulat de recurenta reclamantă R.I., împotriva sentinţei civile nr. 880 din 29 mai 2012
pronunţată de Tribunalul Olt- Secţia I Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât R. V.
A modificat sentinţa în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamanta R.I. si a
dispus recunoaşterea în România a sentinţei nr. 00112/2011, pronunţată în dosarul 28074 1
0006206/2011 de Judecătoria de Primă Instanţă nr. 5 Leganes, Piaţa din Madrid nr. 5, Spania,
pronunţată în contradictoriu cu numitul V. R.
Pentru a se pronunţa astfel Curtea a avut în vedere următoarele considerente:

119
 Recunoaşterea efectelor hotărârii judecătoreşti pronunţate în străinătate este
reglementată de Legea 105/1992, de art. 2567 din codul civil, de Regulamentul CE 2201/2003
în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii
părinteşti.
Norma cu caracter general este cea prevăzută de art. 167 din Legea 105/1992, text care
nu a fost modificat prin Legea 71/2011, potrivit cu care poate a fi recunoscută în România
hotărârea străină dacă hotărârea este definitivă, potrivit legii statului care a pronunţat-o, dacă
instanţa respectivă a avut competenţa de a soluţiona litigiul şi dacă există reciprocitate în ce
priveşte efectele hotărârilor străine între statul român şi statul instanţei care a pronunţat
hotărârea.
În speţă, sentinţa pronunţată în Spania între cei doi foşti soţi a avut efecte cu privire la
relaţiile personale derivate din căsătorie şi la relaţiile cu copii minori.
Cu privire la raporturile matrimoniale şi în materia răspunderii părinteşti, Curtea a constatat
că sunt incidente dispoziţiile art. 37 din Regulamentul CE 2201/2003, potrivit cu care partea
care solicită recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să prezinte o copie a hotărârii
care să întrunească toate condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii sale şi
certificatul menţionat la articolul 39.
Certificatul prevăzut la art 39 şi anexa 1 a Regulamentului 2201/2003 cuprinde menţiuni
referitoare la căile de atac la care este supusă respectiva hotârâre, în situaţia în care aceasta
mai poate fi atacată potrivit legislaţiei statului respectiv.
Art. 38 din Regulament dispune că în lipsa documentelor menţionate la art. 37, instanţa
poate accepta documente echivalente, sau, în cazul în care consideră că dispune de suficiente
informaţii, poate să renunţe la prezentarea lor. Documentele solicitate se prezintă instanţei în
copie, traducerea fiind certificată de o persoană autorizată.
Faţă de aceste dispoziţii, precum şi faţă de prevederile art. 60 din Regulamentul CE
2201/2003, potrivit cu care dispoziţiile Regulamentului prevalează asupra celor din Convenţia
de la Haga din 1961, s-a apreciat de instanţa de recurs că în mod greşit tribunalul s-a raportat
la prevederile Legii 105/1992, fără a avea în vedere dispoziţiile cu caracter special din
Regulamentul care reglementează recunoaşterea efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate
în materie matrimonială între statele membre UE.
În speţă, sentinţa ale cărei efecte care se solicită a fi recunoscute a fost pronunţată de
Judecătoria de Primă Instanţă nr. 5 Leganes, Spania, în urma soluţionării divorţului soţilor
V.R şi R.I. , ambele părţi fiind reprezentate.
Din actele depuse la dosar în recurs, respectiv depoziţia dată de Judecătoria de primă
Instanţă nr. 5 Leganes, prin care se certifică pronunţarea sentinţei şi certificatul eliberat de
Registrele Civile Spania în volum nr. 50307, pagina 219, rezultă îndeplinirea condiţiilor din
art. 37, 38 şi 39 din Regulamentul 2201/2003, respectiv faptul că părţile au fost încunoştinţate
despre procesul de divorţ, au participat la judecată, iar hotărârea pronunţată are caracter
definitiv, copia depusă la dosar de reclamantă răspunzând cerinţelor actului normativ, în
sensul că a fost tradusă din limba spaniolă de un traducător autorizat.
Din certificatul eliberat la 24.05.2012 de Registrele Civile Spania rezultă că acesta
atestă faptul că a fost pronunţat divorţul iar hotărârea este definitivă, eliberarea certificatului
fiind necesară pentru notarea stării civile a părţilor în registrele civile din Spania.
Se concluzionează aşadar că reclamanta a depus la dosar o copie a hotărârii care
întruneşte toate condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii sale şi a făcut dovada că
hotărârea este definitivă, potrivit legii statului spaniol, caz în care nu se poate refuza
recunoaşterea efectelor sentinţei cu privire al divorţ şi la raporturile părinţilor cu copii minori.
Faţă de considerentele expuse, Curtea a apreciat recursul fondat, fiind incident motivul
de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă, astfel că a modificat sentinţa în
sensul că a admis acţiunea.
(Decizia nr. 218/17.01.2013 , Secţia I Civilă, rezumat - judecător Emilia Bălteanu)

120
 DREPTUL FAMILIEI ȘI LEGI SPECIALE

1. Plasament. Menţinere măsură protecţie specială .

Faptul părăsirii centrului fără învoire de către minor nu constituie un motiv pentru
care ar putea înceta măsura specială de protecţie .
Dimpotrivă, copilul are dreptul de a fi protejat împotriva abuzului, neglijării,
exploatării, traficului, migraţiei ilegale, răpirii, violenţei, pornografiei prin internet, precum
şi a oricăror forme de violenţă, indiferent de mediul în care acesta se află: familie, instituţii
de învăţământ de protecţie, medicale, medii de cercetare a infracţiunilor şi de
reabilitare/detenţie, internet, mass-media, locuri de muncă, medii sportive, comunitate etc.

Prin sentinţa civilă nr.384/04.10.2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosar s-a

respins acţiunea formulată de petenta Direcţia Generala de Asistenta Sociala si Protecţia
Copilului Dolj, în contradictoriu cu intimatii R.Al. si R. având ca obiect încetare măsură
plasament în regim de urgenta.
Analizând actele şi lucrările dosarului tribunalul a constatat că cererea petentei este
neîntemeiată, respingându-se pentru următoarele considerente:
Instanţa a reţinut că minorei R. Al. B. i s-a instituit măsura de protecţie speciala
"plasament în regim de urgenta" la DGASPC Dolj - Complexul de Primire in Regim de
Urgenta a Copilului Craiova - Centrul de Primire in Regim de Urgenta, aspect ce rezultă din
sentinţa civilă nr.472/27.10.2011, pronunţata de Tribunalul Dolj .
Pentru luarea acestei masuri, Tribunalul Dolj a constatat că minora este lipsita de
supraveghere părintească, fiind de altfel, victimă a traficului de minori conform legii
678/2001.
In cauza dedusa soluţionării, reclamanta Direcţia Generala de Asistenta Sociala si
Protecţia Copilului Dolj, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa sa se dispună încetarea
respectivei masuri pentru faptul că minora a părăsit centrul la 13.03.2012 si la 18.03.2012,
fiind depistată la o spălătorie auto unde lucra tatăl său, dorind să locuiască cu acesta.
Faptul ca starea de fapt prezentata este conformă realităţii nu conduce automat la
concluzia că nu se mai impune măsura specială de protecţie, întrucât scopul acesteia se
subordonează principiului interesului superior al minorului.
Statistic, categoria de vârstă cea mai des întâlnită la victimele traficului de minori este
15 – 17 ani, majoritatea covârşitoare fiind fete, cu un nivel de educaţie scăzut, cu abandon
şcolar si care provin din familii dezorganizate, în care sărăcia accentuează toate celelalte
probleme (alcoolism, abuz, violenţă fizică şi verbală), familia fiind, de asemenea,
caracterizată de un nivel redus al educaţiei iar relaţiile copilului cu familia slabe, acesta fiind
astfel mult mai vulnerabil la influenţe exterioare.
Pe aceleaşi coordonate, copiii cei mai vulnerabili la trafic sunt cei abuzaţi, victime ale
violenţei domestice şi neglijării, copiii lipsiţi de îngrijire părintească (copiii străzii, copiii din
instituţii de protecţie ale statului).
Prin urmare, încetarea măsurii plasamentului in regim de urgenta fata de minora care
se încadrează in profilul mai sus menţionat, fără luarea unei alte masuri alternative, indiferent
de faptul ca aceasta a plecat si ca nu mai doreşte sa fie sub respectiva măsura, nu este
oportună in condiţiile in care aceasta ar rămâne fără ocrotire părintească in fapt, tatăl nefiind
in stare să se ocupe de minoră si să o reintegreze in familie, menţinerea in centru fiind
continuare necesară, cu atât mai mult cu cat este posibil, indiferent de perioada de timp
trecută, să se reîntoarcă în Centru.
In consecinţă, instanţa a respins acţiunea ca neîntemeiată.

121
 Împotriva aceste sentinţe a declarat recurs, DGASPC DOLJ, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, petenta arată următoarele:
Consideră netemeinică şi nelegală sentinţa civilă nr.384/04.10.2012, pronunţată de
Tribunalul Dolj motivat de faptul că minora a părăsit centrul, refuzând să mai locuiască acolo
si declarând ca doreşte să locuiască împreuna cu tatăl sau.
Minora se afla sub măsura de protecţie speciala "plasament în regim de urgenţă" la
DGASPC Dolj - Complexul de Primire în Regim de Urgenta a Copilului Craiova - Centrul de
Primire în Regim de Urgenta conform sentinţei civile nr.472/27.10.2011, pronunţata de
Tribunalul Dolj,
Măsura a fost luata deoarece minora a fost lipsită de ocrotirea părintească, fiind
depistată nesupravegheată pe raza municipiului Craiova şi adusa în Centrul de Primire în
Regim de Urgenţă de reprezentanţii Secţiei 1 Politie. De asemenea, conform adreselor
transmise de Agenţia Naţionala împotriva Traficului de Persoane - Centrul Regional Craiova
minora se afla în atenţia acestei instituţii ca fiind victimă a traficului de minori.
Dintre cei doi părinţi, doar tatăl a vizitat-o periodic în centru pe minoră, despre mama
necunoscându-se date sau alte informaţii despre situaţia sa actuala (domiciliu, ocupaţie, etc).
In data de 13.03.2012 minora a părăsit centrul fiind găsita in zona Spitalului Judeţean
si predata centrului în data de 16.03.2012, iar în data de 18.03.2012 a părăsit din nou centrul
fără aprobare. În data de 19.03.2012 minora a fost depistata le reprezentanţii DGASPC Dolj la
Spălătoria Auto - Cremona din strada R. nr.275, unde tatăl acesteia lucra si avea o camera
închiriată.
Minora a declarat ca nu mai doreşte sa fie sub măsura de protecţie, dorind să meargă în
familia tatălui său, întrucât locuieşte împreuna cu acesta. Tatăl a declarat că va face
demersurile necesare în vederea rezolvării situaţiei locative şi a solicitat reintegrarea copilului
în familie.
Ulterior, când reprezentanţii DGASPC Dolj au încercat sa îi contacteze pe cei doi
(minora si tatăl sau) în vederea efectuării formalităţilor necesare reintegrării, aceştia nu au mai
fost găsiţi, tatăl si-a dat demisia de la spălătoria auto si nu se ştie unde au plecat.
Toate demersurile efectuate de instituţie până în prezent în vederea localizării atât a
minorei cât si a tatălui său au rămas fără rezultat, măsura de protecţie speciala
nemaijustificându-se.
Instanţa de fond a respins solicitarea instituţiei pentru următoarele considerente:
- scopul măsurii de protecţie speciala, respectiv plasamentul într-un centru, se
subordonează principiului superior al copilului;
- minora ar fi vulnerabilă la traficul de minori deoarece s-ar afla în situaţia copiilor
lipsiţi de îngrijire părinteasca;
- încetarea măsurii de protecţie speciala ar duce la situaţia in care minora sa fie
lipsita de ocrotirea părinteasca deoarece tatăl nu ar fi in stare sa se ocupe de
aceasta;
- menţinerea in continuare a măsurii de protecţie speciala ar fi necesara deoarece
este posibil ca minora sa se întoarcă în centru.
În continuare, arată că motivarea instanţei de fond este greşita, deoarece:
1. Interesul superior al copilului presupune în primul rând ca acesta sa locuiască
împreuna cu părinţii săi.
Plasamentul copilului într-un centru de plasament este o măsura de protecţie speciala
cu caracter temporar ce se ia în situaţia în care acesta este lipsit de ocrotirea părintească. În
situaţia de faţă copilul se afla împreună cu tatăl sau, aşa cum a arătat si la instanţa de fond.
Mai mult decât atât, copilul declara ca nu mai doreşte sa locuiască în centru şi vrea sa
locuiască împreună cu tatăl sau, iar potrivit prevederilor art.53 alin.3 din Legea nr.272/2004
"masurile de protecţie speciala a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se stabilesc numai
cu consimţământul acestuia".

122
 2. In ceea ce priveşte vulnerabilitatea faţă de traficul de minori invocata de instanţa de
fond, apreciază ca minora nu se afla într-o asemenea situaţie. Exista într-adevăr în trecutul
fetei antecedente de această natura, dar acesta situaţie s-a datorat faptului ca la acea data era
lipsita de ocrotirea părinteasca. Lucrurile au fost rezolvate între timp, fata a fost consiliata de
personal de specialitate din cadrul instituţiei, a reuşit să se echilibreze emoţional si să
aprecieze că locul său nu este pe strada, ci alături de părinţii săi, chiar în situaţia în care
condiţiile materiale ale acestora nu sunt deosebite.
3. Referitor la aprecierea instanţei de fond ca încetarea măsurii de protecţie
speciala ar duce la situaţia în care minora să fie lipsită de ocrotirea părinteasca deoarece tatăl
nu ar fi in stare să se ocupe de aceasta apreciază că nu exista indicii în acest sens. Mai mult
decât atât, tatăl minorei nu este o persoana neintegrata social, doreşte sa muncească, îşi
găseşte locuri de muncă, îşi poate închiria o locuinţa din veniturile obţinute si se poate ocupa
de creşterea copilului sau. Pe perioada în care fata s-a aflat in Centrul de Primire a Copilului
tatăl său a avut loc de munca în Craiova , a avut o locuinţa închiriata, etc.
Instanţa de fond consideră că menţinerea în continuare a măsurii de protecţie speciala
ar fi necesara deoarece este posibil ca minora sa se întoarcă în centru. Consideră greşita
aceasta apreciere deoarece aşa cum a arătat, după plecarea fetei din centru la tatăl sau, aceştia
au locuit o perioada împreuna apoi tatăl si-a dat demisia de la locul de munca si au părăsit
împreuna oraşul către o destinaţie necunoscuta. Face precizarea ca cei doi nu îşi au originea în
zona Olteniei ci provin din judeţul Mureş. Mai mult decât atât, de la data părăsirii centrului au
trecut aproape opt luni de zile si este aproape imposibil de crezut că fata s-ar mai întoarce într-
un oraş de care nu o leagă mai nimic.
Având în vedere cele arătate, solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei civile
nr.384/04.10.2012, pronunţată de Tribunalul Dolj in sensul de a dispune încetarea măsurii de
protecţie speciala "Plasament în regim de urgenta" pentru minora R. Al. B., născută la data de
09.11.1997, . fiica lui R. Al. si R.R., domiciliaţi in Mun. Târnaveni. jud. Mures de la
Complexul de Primire in Regim de Urgenta a Copilului Craiova - Centrul de Primire in
Regim de Urgenta.
In drept, îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile art. 299 şi următoarele din Codul de
Procedura Civilă.
Analizând sentinţa prin prisma criticilor formulate în recurs şi în raport de dispoziţiile
aplicabile în cauză, Curtea a constatat că recursul este nefondat respingându-l pentru
considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:
În esenţă, recursul a fost motivat în sensul că minora a părăsit fără învoire centrul la
data de 13.03.2012, fiind găsita in zona Spitalului Judeţean si predata centrului în data de
16.03.2012, iar în data de 18.03.2012 a părăsit din nou centrul fără aprobare fiind depistata le
reprezentanţii DGASPC Dolj la Spălătoria Auto - Cremona din strada R.nr.275.
Situaţia s-a repetat la 19.03.2012 dar minora nu a mai putut fi găsit, deci s-au schimbat
împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie specială, făcând imposibilă
exercitarea măsurii de protecţie specială, în condiţiile în care plasamentul în regim de urgenţă
este o măsură de protecţie cu caracter temporar.
Curtea constată recursul ca fiind nefondat întrucât, faţă de probele administrate în
cauză în raport cu dispoziţiile art.66 şi art. 70 din Legea nr. 272/2004, prima instanţă a făcut o
corectă aplicare a dispoziţiilor legale.
Simplul fapt că minora a părăsit centrul fără învoire, nu constituie un motiv pentru
care ar putea înceta măsura de protecţie specială a plasamentului într-un centru de plasament
Mai mult decât atât, ipoteza contrară ar conduce la concluzia că s-ar impune încetarea
măsurii de plasament în regim de urgenţă ori de câte ori, un minor părăseşte un centru de
plasament înşelând supravegherea lucrătorilor centrului a căror vigilenţă ar trebui să fie
sporită cât acesta este instituţionalizat prin efectul legii fiindu-le conferite atât exerciţiul
drepturilor cât şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti privind persoana copilului.

123
 Plecarea din centru a minorului şi, prin aceasta, imposibilitatea exercitării
supravegherii şi a continuării proceselor educaţionale şi de socializare începute conform
planului individualizat de protecţie reprezintă o consecinţă a dificultăţilor de adaptare pe care
le întâmpină de obicei copiii internaţi într-un astfel de centru. Acest lucru explică plecarea
repetată a minorei din centru .
Or, unui astfel de copil trebuie să i se asigure cu maximă promptitudine atât asistenţa
medicală şi psihologică, segmentul de vârstă din care face parte minora fiind unul cu
vulnerabilitate crescută astfel cum a reţinut corect instanţa de fond, neputându-se „oficializa”
părăsirea fără învoire a centrului de plasament şi neputându-se susţine astfel că finalitatea
programului individualizat de protecţie nu poate fi atinsă şi prin urmare încetează cauzele care
au determinat adoptarea măsurii de protecţie.
Dimpotrivă, o atare împrejurare coroborată şi cu faptul că demersurile întreprinse în
sensul trebuie să responsabilizeze autorităţile competente în materia protecţiei minorilor astfel
încât să asigure o protecţie eficientă, începând prin adoptarea tuturor măsurilor de prevenire a
comportamentului deviant dar şi a agresiunilor de orice fel împotriva acestei minore care –
potrivit adresei nr. 3720/02.02.2012 este victimă a infracţiunii de trafic de minori, dosarul
aflându-se în faza de urmărire penală.
În situaţia în care prevenirea nu a fost posibilă, să îndeplinească în mod efectiv toate
demersurile necesare în vederea depistării prompte a minorei şi a readucerii sale de îndată în
centru, pentru a continua programul specific măsurii de protecţie adoptate.
În acest sens dispoziţiile art. 89 din Legea 272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului, prevăd faptul că , copilul are dreptul de a fi protejat
împotriva abuzului, neglijării, exploatării, traficului, migraţiei ilegale, răpirii, violenţei,
pornografiei prin internet, precum şi a oricăror forme de violenţă, indiferent de mediul în care
acesta se află: familie, instituţii de învăţământ, medicale, de protecţie, medii de cercetare a
infracţiunilor şi de reabilitare/detenţie, internet, mass-media, locuri de muncă, medii sportive,
comunitate etc.
Prin urmare, în mod judicios a apreciat instanţa că nu se recomandă, cel puţin
temporar, încetarea măsurii plasamentului în regim de urgenţă într-un centru în care, potrivit
legii minorul beneficiază de asistenţă psihologică şi medicală potrivit unui plan individualizat
de protecţie, fiind necesară atingerea unor obiective precum prevenirea comportamentului
infracţional şi identificarea unei alternative de tip familial.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât minora a fost depistat în mai multe
locuri, ulterior părăsirii centrului, aşa încât situaţia sa nu este cu desăvârşire necunoscută
autorităţilor în domeniul protecţiei copilului.
Dimpotrivă prin măsuri concrete, acestea trebuie să depisteze pe raza cărei localităţi se
găseşte acum minora - dat fiind faptul că, potrivit relaţiilor ministerului de interne, nici
minora şi nici tatăl acesteia nu au fost identificaţi pe raza localităţii Târnăveni jud. Mureş –
apelând în acest sens inclusiv la operaţiuni de cooperare instituţională .
Măsura plasamentului în regim de urgenţă trebuie menţinută pentru corectarea unui
astfel de comportament al minorei şi cultivarea - prin programe speciale de reinserţie socială
şi consiliere psihologică adecvată - a capacităţii de alegere şi decizie, precum şi
conştientizarea mediului favorabil pentru o dezvoltare corespunzătoare.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1 teza II-a C.P.civ. Curtea a respins
recursul ca fiind nefondat cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei instanţei
de fond.
(Decizia nr. 372/23.01.2013 – Secția I civilă, rezumat judecător Carmen Tomescu) .

124
 DREPT PROCESUAL CIVIL

CĂI DE ATAC

1. Greşeala materială versus greşeală de judecată pe calea unei contestaţii în anulare.

Respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată.

Este vorba despre aceea greşeală pe care o comite instanţa involuntar, prin confundarea
unor elemente importante sau a unor date materiale şi care stau la baza soluţiei pronunţate.
În consecinţă, textul de lege vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de
judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare şi aplicare a unor dispoziţii
legale sau de rezolvare a unui incident procedural. O altă interpretare a acestor dispoziţii
legale ar da părţilor posibilitatea de a se plânge aceleiaşi instanţe care a pronunţat
hotărârea, iar nu unei instanţe superioare, de modul în care, de exemplu , a apreciat probele
şi a stabilit raporturile dintre părţi sau de modul în care a analizat motivele de recurs sub
aspectul legalităţii - ceea ce ar echivala cu dreptul părţilor de a obţine o reformare a
hotărârii, ceea ce este inadmisibil.

Prin sentinţa civilă nr. 14054/03.10.2011, pronunţată de Judecătoria Craiova în

dosarul nr. 22446/215/2011, a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării cererii, invocată de
pârâta A.sociaţia de Proprietari; a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei
Primăria Municipiului Craiova; a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată
formulată de reclamantul M.M., în contradictoriu cu pârâtele Asociaţia de Proprietari şi
Primăria Municipiului Craiova ; s-a constatat nulitatea absolută a hotărârii adunării generale a
Asociaţiei de Proprietari din data de 31.05.2011; s-a constatat nulitatea cererii formulată în
contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Craiova; a fost respins ca neîntemeiat capătul
de cerere privind obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că potrivit art. 26 din Legea nr. 230/2007,
dacă o hotărâre a adunării generale este contrară legii, statutului sau acordului de asociere a
asociaţiei de proprietari ori este de natură să producă daune intereselor proprietarilor, aceştia
pot ataca în justiţie respectiva hotărâre, în termen de 45 de zile de la adoptarea acesteia.
Acţionarea în justiţie nu întrerupe executarea hotărârii decât în cazul în care instanţa dispune
suspendarea acesteia.
Curtea Constituţională, prin decizia nr. 670/2011, a admis excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 din Legea nr. 230/2007 şi a constatat că sintagma
"de la adoptarea acesteia" este neconstituţională, referitor la momentul de la care se poate
ataca în justiţie respectiva hotărâre.
Deciziile Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor legi
sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea sunt general obligatorii (erga omnes) şi nu
limitate doar la părţile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia (inter partes).
Dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale nu mai pot fi aplicate de nici o instanţă
în nici o cauză şi de nici o altă autoritate publică de la data publicării în Monitorul Oficial a
deciziei Curţii Constituţionale. Decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din
ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi
aplicarea pentru viitor.
Faţă de cele expuse, excepţia tardivităţii, ca urmare a necontestării hotararii adunării
generale în termenul de 45 zile calculat de la data adoptării acesteia, a fost neintemeiată, şi a
fost respinsă de instanţă ca atare.
Referitor la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului
Craiova, instanţa a reţinut că, in conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Decretul-lege nr.
31/1954, capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, iar capacitatea

125
procesuală de folosinţă constată în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe
plan procesual.
Potrivit dispoziţiilor art. 77 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică
locală, primarul, viceprimarul, respectiv viceprimarii, secretarul comunei, al orasului sau al
subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiului, împreuna cu aparatul propriu de
specialitate al consiliului local, constituie o structură funcţională cu activitate permanenta,
denumită primăria comunei sau oraşului, care aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local
si dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.
Faţă de cele expuse, instanţa a constatat că primăria nu este decât o structură
funcţională care deserveşte atât pe primar cât şi consiliul local, fără personalitate juridică,
nefiind titulară de drepturi şi obligaţii pe plan procesual.
Prin urmare, instanţa a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a acestei parate,
invocată din oficiu şi va constata nulitatea cererii formulată in contradictoriu cu aceasta ca
fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că la data de 24.05.2010, ora 1800, a fost convocată
adunarea generală a Asociaţiei de Proprietari, având pe ordinea de zi darea de seamă, raport
asupra activităţii cenzorului, aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2010 şi
alegerea unui preşedinte, insă, urmare a neîntrunirii cvorumului legal pentru desfăşurarea in
condiţii de legalitate, adunarea a fost reconvocată pentru data de 31.05.2011, ora 1800.
Modul de convocare a adunărilor generale şi condiţiile privind cvorumul necesar
pentru valabilitatea hotărârilor acestora sunt stabilite prin dispoziţiile art. 14 din HG nr.
1588/2007 care prevăd convocarea proprietarilor, prin afişare la loc vizibil sau pe bază de
tabel nominal convocator, asupra datei adunării generale a asociaţiei de proprietari cu cel
puţin 7 zile înainte ca aceasta să aibă loc, inclusiv cu privire la ordinea de zi a adunării
generale.
Din analiza actelor dosarului, instanţa a reţinut că adunarea generală a fost convocată
pentru data de 24.05.2010, prin anunţul depus de pârâtă la fila 28 din dosar.
În raport de dispoziţiile legale anterior menţionate, convocarea adunării generale
pentru data de 24.05.2010, astfel cum a fost realizată de asociaţia pârâtă respectă dispoziţiile
legale anterior menţionate.
Prin urmare, cum asociaţia pârâtă nu a făcut dovada convocării membrilor asociaţiei
pentru adunarea generală din data de 31.05.2011, instanţa, în temeiul art. 26 din Legea
230/2007, a admis capătul principal de cerere formulat in contradictoriu cu pârâta Asociaţia
de Proprietari şi va constata nulitatea absolută a hotărârii adunării generale a Asociaţiei de
Proprietari din data de 31.05.2011.
În ceea ce priveşte petitul având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de
judecată, instanţa a constatat că reclamantul nu a efectuat cheltuieli in prezenta cauză, a
respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul şi pârâta Asociaţia de
Proprietari, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În motivarea apelului, reclamantul a arătat că sentinţa a fost dată cu apel, cu
neobservarea dispoziţiilor art.278 pct.4 C.pr.civ. şi nu au fost avute în vedere dispoziţiile
Legii nr.202/2011.
Reclamantul a arătat că anularea procesului-verbal din 31 mai 2011 trebuie urmată
urgent de alegeri într-un termen cât mai scurt.
A contestat dispozitivul sentinţei privind nulitatea cererii formulate în contradictoriu
cu pârâta Primăria Municipiului Craiova, obligaţie ce decurge din dispoziţiile art.109 1 alin.2
Cod procedură civilă, cât şi din Regulamentul de ordine interioară a serviciului de specialitate
al instituţiei primarului.
Reclamantul a menţionat că a solicitat instanţei în ziua pronunţării sentinţei să ia act
de cererea privind retragerea indemnizaţiilor - drepturi băneşti primite de preşedintele şi

126
cenzorul asociaţiei, neales legal începând cu data de 31 mai 2011 şi restituirea sumelor
primite fie în bani, fie în scutirea de plată la întreţinere.
Reclamantul a solicitat a bloca urgent orice iniţiativă a administratorului de bloc S.D.
privind orice activitate de investiţii până la alegerea legală a conducerii asociaţiei.
În apelul formulat de pârâta Asociaţia de Proprietari s-a arătat că prima instanţă în
mod greşit a interpretat greşit textul de lege ce face referire la modalitatea de convocare a
proprietarilor la o adunare generală. Astfel, deşi fost depusă la dosar dovada convocării din
data de 24.05.2011 şi dovada reconvocării din data de 31.05.2011, instanţa de judecată a
apreciat că acestea nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art.14 alin.5 din H.G. Nr.1588/2007.
În anunţul convocator depus la dosar se menţionează foarte clar că în cazul în care nu
se întruneşte cvorumul necesar Adunarea Generală se reconvoacă pe data de 31 mai 2011.
Pârâta a arătat că s-a respectat procedura legală, întrucât este cunoscut faptul că la
nicio adunare generală nu se întruneşte la prima convocare cvorumul necesar, respectiv
jumătate plus unui din numărul de proprietari, adică peste 100 de participanţi.
Pârâta a menţionat că reclamantul a dat dovadă de rea-credinţă în a acţiona în instanţă
pentru diverse motive, acesta figurează cu restanţe la întreţinere, iar prin cererile sale nu
încearcă decât să intimideze administratorul şi preşedintele asociaţiei pentru a nu-l acţiona în
judecată pentru recuperarea debitelor restante.
În consecinţă, prima instanţă în mod greşit a apreciat probele administrate considerând
că nu a fost respectată procedura convocării în condiţiile în care există la dosar depus anunţul
în care se face menţiunea că în cazul neîntrunirii cvorumului legal se va reconvoca adunarea
generală pe data de 31 mai 2011.
A solicitat admiterea apelului, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii formulate
de reclamant.
Prin decizia nr.168 din 2 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul
nr.22446/215/2011, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant invocată de
apelantul M.M..A fos admisă excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect
acordarea de daune morale şi materiale în baza art. 723 Cod procedură civilă, formulat de
apelantul M.M..A fost respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.
A fost respins apelul formulat de reclamantul M.M.împotriva sentinţei civile nr.
14054/03.10.2011, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 22446/215/2011, în
contradictoriu cu intimata-pârâtă Primaria Municipiului Craiova şi pârâta Asociatia de
Proprietari.
A fost admis apelul formulat de pârâta Asociatia De Proprietari împotriva sentinţei
civile nr. 14054/03.10.2011, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr.
22446/215/2011, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Primăria Municipiului Craiova.
A fost schimbată în parte sentinţa civilă atacată în sensul că, a fost respinsă cererea de
chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Asociaţia de Proprietari. Au fost menţinute
restul dispoziţiilor sentinţei civile indicate.
A fost respinsă cererea apelantului M.M. de acordare a cheltuielilor de judecată.
Analizând exceptia lipsei calitatii de reprezentant a apărătorului apelantei pârâte
invocată de apelantul reclamant, instanţa de apel a respins-o ca neîntemeiată, reţinând
următoarele ;
Potrivit art. 44 al.2 Legea 51/1995:(2) Actele întocmite de avocat pentru ţinerea
evidenţelor profesionale cerute de lege, precum şi pentru legitimarea faţă de terţi a calităţii de
reprezentant au forţa probantă deplină până la înscrierea în fals."
Ca urmare, în situaţia în care apelantul intimat M.M. aprecia că împuternicirea
avocaţială depusă la dosar de doamna avocat Udriste nu corespunde realităţii, avea
posibilitatea să se înscrie în fals împotriva ei.
Neprocedând în acest fel, împuternicirea avocaţială menţionată face dovada deplină a
calităţii de reprezentant a apărătorului apelantei intimate Asociatia de Proprietari.
Faptul că d-na avocat a fost angajată de actualul Presedinte al Asociatiei de

127
Proprietari, deşi Procesul verbal al şedinţei Adunarii generale ordinare din 31.05.2011 în care
acesta a fost ales a fost anulat, nu determină lipsa calităţii de reprezentant a d-nei avocat, în
contextul în care sentinţa civilă de anulare nu este definitivă şi, ca atare, nu produce efecte
faţă de legitimitatea deţinerii funcţiei de Presedinte al Asociatiei de către numitul P.V., care
va continua să-şi exercite această funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii amintite.
Analizand exceptia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect acordarea de
daune morale şi materiale în baza art. 723 Cod procedură civilă, formulat de apelantul M. M.
aşa cum acest capat de cerere a fost precizat de apelant în sedinţa de judecată din data de
29.03.2012, instanta a admis-o, pentru urmatoarele considerente:
Potrivit art. 294 al.1 Cod procedură civilă în apel nu se pot formula cereri noi.
Cererea formulată de apelantul M.M. aşa cum a fost precizată în sedinţa de judecată
mentionată, şi anume solicitarea de a i se acorda daune morale şi materiale pentru faptul că
Asociatia de Proprietari nu-i primeste contravaloarea cheltuielilor de întreţinere şi nu-i aduce
la cunostiinţă cuantumul acestor obligatii constituie o cerere noua formulată direct în apel, şi
este, pentru acest motiv, inadmisibilă, urmand a fi respinsă ca atare.
În ce priveste apelul formulat de reclamantul apelant M.M, acesta a fost considerat
neîntemeiat. Apelantul a criticat hotărârea dată de instanta de fond cu privire la modul de
soluţionare a capatului de cerere formulat în contradictoriu cu Primaria Craiova.
Acesta a invocat prevederile art. 109 1 alineatul 2 Cod procedură civilă coroborat cu
Regulamentul de ordine interioara a serviciului de specialitate din instituţia primarului.
Din analiza acestor prevederi şi a sentintei instantei de fond, Tribunalul a retinut că în
mod corect instanţa de fond a retinut că potrivit dispoziţiilor art.18 -19 din Legea nr. 215/2001
republicată, comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în
care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale
administraţiei publice locale.
În ce priveşte apelul formulat de pârâta Asociaţia de Proprietari, instanţa de apel, a
constatat că acesta este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Raţionamentul juridic al instanţei de fond privitor la prevederile legale aplicabile în
cauză este în mare parte corect.
Spre deosebire de instanţa de fond, care a considerat nevalabilă această a doua
convocare, Tribunalul a apreciat ca fiind corectă şi valabilă această modalitate de convocare.
Astfel, rolul acestei proceduri a fost de a aduce la cunostiinţa membrilor asociatiei data
şi ora desfaşurării fiecareia din cele doua şedinţe de Adunare generală ordinară. Acest scop a
fost atins.
Daca vreunul din membrii asociatiei dorea să participe la vreuna din cele doua şedinţe,
acesta avea toate datele necesare privind locul şi ora desfăşurării sale.
Faptul că a doua convocare este menţionată doar ca un subsidiar, pentru cazul
neîndeplinirii cvorumului legal la prima şedinţă nu atrage nulitatea convocării formulată
pentru această a doua şedinţă, nefiind în cauză incident vreun caz de nulitate expresă, şi
nefiind aplicabile nici prevederile art. 105 al.2 Cod procedură civilă. Aplicabilitatea acestor
prevederi necesită dovedirea unei vătămări prin acest mod de convocare, însă, în speţă, o
asemenea vătămare nici nu s-a dovedit, şi nici nu este presupusă de lege.
Ca atare, instanta de apel a apreciat că în speţă nu s-au încălcat de către pârâta apelantă
prevederile art. 23-25 din Legea 230/2007 în forma în vigoare la data de 13.05.2011 – data
primei convocări – şi ale art. 14 din HG nr. 1588/2007 cu privire la necesitatea convocării
membrilor asociaţiei în vederea desfăşurării celei de-a doua Adunări generale.
Faptul că existau doua versiuni ale procesului verbal al Adunării generale ordinare din
data de 31.05.2011, ambele cu acelasi conţinut, dar unul scris de mană şi unul bătut la
calculator este fără relevanţă în cauză, de vreme ce ambele au acelaşi continut, nu conţinut
diferit.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.M., criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.

128
 A învederat că instanţa de apel a amânat în mod nejustificat redactarea şi motivarea
deciziei recurate, fiind încălcate dispoziţiile art. 264 alin.(l) ind.(l) Cod procedură civilă, care
dispun că, motivarea hotărârii se va face în cel mult 30 zile de la data pronunţării, deşi i-a
învederat că declară recurs.
Instanţa de fond nu a comunicat odată cu decizia dată şi încheierea din data de 29
martie a.c, ca parte integrantă a deciziei, aşa cum de fapt, consemnează în fila 1 alin. 2 din
decizie. Amânarea pronunţării nu a fost adusă la cunoştinţa părţilor, fiind încălcate dispoziţiile
art. 260 Cod procedură civilă.
Instanţa de judecată a dat mai multe termene, fiind încălcate dispoziţiile art.156 alin.
(1) Cod procedură civilă, prin a favoriza intimata-pârâtă.
A precizat faptul că, după ce intimata, prin avocat O.U. a obţinut un termen pentru a
depune acte, a revenit cu o altă cerere însoţită de adeverinţa medicală cu diagnostic "viroza
..." şi la termenul din 15.03.2012 a obţinut încă un termen.
La termenul următor - 29.03.a.c. a prezentat instanţei dovezi din care rezultă că în data
de 16. 03.2012, avocat O.U. a fost prezentă în instanţă - Judecătoria Craiova, unde a, apărat,
potrivit dovezilor existente la dosar – fila 38-39.
Amânarea cerută de avocată, a fost de rea credinţă şi acceptată cu multă uşurinţă de
instanţă, faptă ce se înscrie sub incidenţa art. 723 Cod procedură civilă.
A precizat faptul că, avocata nu a depus în final nici un fel de act, potrivit şi încheierii
de şedinţă, care nu i-a fost comunicată, deşi a fost cerută înainte de dezbaterea cauzei.
Pe de altă parte, iniţial intimata, a declarat recurs ca apoi să revină, solicitând
calificarea , căii de atac apel (numai pentru a nu grăbi rezolvarea cazului şi al tergiversa.)
Sunt evidente faptele de abuz, în interesul intimatei-pârâte unde domneşte o stare de
nemulţumire şi anarhie, sub paza instanţelor de judecată, cu complicitatea avocatei.
Decizia nr. 168/02 Aprilie 2012 este lovită de nulitate absolută potrivit art. 105 Cod
procedură civilă.
În motivarea nulităţii absolute a deciziei recurate a invocat şi dispoziţiile art. 304 Cod
procedură civilă, cu punctele 4 - instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; 5 - prin
hotărârea dată, instanţa, a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de
art. 105 alin.(2) Cod pr. civilă, aşa cum a precizat mai sus; 7- hotărârea cuprinde motive
contradictorii şi/sau străine de natura pricinii; 8- instanţa, interpretând greşit actul juridic
dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia; 9-
hotărârea pronunţata este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a
legii.
În fapt, prin decizia recurată s-a luat notă de cererile făcute la fond şi nerezolvate, dar,
instanţa a insistat pe probleme fără relevanţă juridică, cum ar fi cea referitoare la calitatea de
avocat a numitei O.U..
În analiza excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al intimatei-pârâte (nu reclamantei,
cum greşit a reţinut instanţa), nu despre dreptul de reprezentare juridică al avocat O.U. este
vorba, ci de faptul că, în cazul dedus judecăţii, în lipsa unei conduceri valide (preşedinte,
comitet executive) nimeni nu poate angaja asociaţia în nici un fel de relaţie contractuală fără
aprobarea comitetului executiv - art. 30-31 din Legea nr. 230/2007 şi art. 17 -18-19 din
Norme - Hotărârea nr.1588/2007. În schimb, instanţa nu face şi un comentariu cu privire la
comportamentul acesteia, prin aşa zisul fals şi ducere în eroare a instanţei.
Motivarea deciziei în cazul menţionat mai sus şi în favoarea intimatei-pârâte este una
străină de natura pricinii (punctual 7 al art. 304. Indice 2) Cod procedură civilă.
A precizat faptul că la verificările efectuate de serviciul de îndrumare şi control al
activităţii asociaţilor de proprietari din cadrul Primăriei Municipiului Craiova - Procesul
Verbal pe care îl anexează, rezultă faptul că cenzorul ales de asociaţie la pretinsa adunare
generală din 31 Mai 2011 nu a fost făcută corect şi legal, obligând conducerea asociaţiei la
îndreptarea erorii. Deşi, organul de control a dat ca termen pentru îndreptarea erorii,
conducerea asociaţiei nr. 7 nu s-a conformat, continuând să plătească pe cenzorul ales nelegal.

129
 Sunt şi alte nereguli în cadrul asociaţiei, consemnate în Procesul Verbal menţionat mai
sus.
Cu privire la obligaţiile serviciului de specialitate din cadrul Primăriei Municipiului
Craiova, a depus copia regulamentului de funcţionare, de unde, în opinia sa are şi sarcina de a
constata, dacă şedinţa de alegeri şi actele întocmite sunt legale.
Consideră că, motivarea deciziei recurate este una legală şi în mare parte nu punctează
pe motivele invocate. Din dispozitivul hotărârii, nu rezultă că aceasta ar fi definitivă.
Blocarea activităţii (deşi inexistentă) conducerii asociaţiei de proprietari pentru orice
activitate de investiţii era/este mai mult decât necesară.
Instanţa de apel nu a dat curs dispoziţiilor art. 129 Cod procedură civilă ci dimpotrivă,
face efort pentru a justifica nulitatea apelului reclamantului, acceptând apelul intimatei-pârâte.
Deşi, instanţa a reţinut că, Raţionamentul juridic al instanţei de fond privitor la
prevederile legale aplicate în cauză este în mare parte corect, procedează la o analiza care
încalcă dispoziţiile Legii nr. 230/2007 cât şi a Normelor de aplicare, venind cu idei personale.
Nu există alte norme de aplicare decât cele spuse prin lege. Convocarea iniţială a
adunării generale ordinare a asociaţiei presupune acelaşi loc şi data de desfăşurare, chiar dacă
a fost sau nu indicate în primul anunţ.
Aprecierea instanţei cum că, deşi proprietarii cunoşteau data şi locul la care fusese
convocată adunarea generală ordinară, au ales să nu participe la lucrările adunării din data de
31.05.2011, sunt contrare dispoziţiilor Legii nr. 230/2007 cu Normele de aplicare - art. 14
alin. (5).
Deşi intimata-pârâtă a cerut prin avocat O.U. mai multe termene pentru a depune acte,
nu există nici un fel de act prin care instanţa să poată face o constatare în aprecierea celor
consemnate în decizie. Se pune întrebarea, cine mandatează comitetul executiv dacă adunarea
generala a asociaţiei de proprietari nu are cvorum, şi dacă nu există dovada că toţi membri
asociaţiei au fost convocaţi, art. 15 coroborat cu art.14 din Norme de aplicare. Pe de alta parte,
hotărârile pot fi luate numai cu votul majorităţii membrilor prezenţi-art. 14 (5).
Rezultă, o vătămare a intereselor proprietarilor, care chiar şi dacă nu este dispusă
expres de lege, există şi nu trebuie dovedită.
Cu privire la existenţa a 2 procese verbale identice, unul scris de mână altul la
calculator, s-a confirmat faptul că asociaţia de proprietari nr. 7 nu deţine un registru al
proceselor verbale potrivit art.17 alin. 30 din normele de aplicare, fapt rezultat şi din
constatarea serviciului de specialitate a Primăriei Municipiului Craiova prin Procesul Verbal
menţionat mai sus.
Urmare a motivelor invocate şi susţinute, pe baza dispoziţiilor Legii nr. 230/2007 cu
normele de aplicare, a solicitat casarea în totalitate a deciziei recurate nr. 168/2012, prin
respingerea apelului intimatei pârâte; admiterea recursului potrivit motivelor invocate şi
probate, cu menţinerea dispoziţiilor instanţei de fond şi admiterea cererilor nerezolvate de
aceasta; obligarea intimatei-pârâte la cheltuielile de judecată consemnate în apel-fond;
obligarea intimatei-pârâte le daune materiale şi morale aşa cum s-au motivat şi probat la fond-
apel; obligarea intimatei-pârâte la cheltuieli de judecată în recurs.
Prin decizia nr. 9469 din data de 10 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în
dosarul nr. 22446/215/2011 s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.M.
împotriva deciziei nr.168 din 2 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul
nr.22446/215/2011, în contradictoriu cu pârâţii Asociaţia de Proprietari şi Primăria
Municipului Craiova.
S-a dispus obligarea recurentului la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către
Asociaţia de Proprietari.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut :
Critica referitoare la nemotivarea deciziei recurate în termen, nu se încadrează în
niciunul din motivele recurs prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, iar necomunicarea
încheierii de amânare a pronunţării de asemenea nu constituie motiv de nelegalitate a hotărârii

130
recurate. Din cuprinsul încheierii rezultă că, amânarea pronunţării hotărârii a fost făcută în
şedinţă publică, iar împrejurarea că recurentul nu a avut cunoştinţă de acest fapt nu constituie
motiv de nulitate a deciziei recurate.
Curtea a constatat că instanţa de apel a acordat un singur termen pentru lipsă de
apărare potrivit art.156 alin.1 Cod procedură civilă, celelalte termene fiind acordate pentru
alte motive, respectiv pentru ca intimata să ia cunoştinţă de motivele de apel comunicate în
şedinţă publică, şi pentru a depune la dosar înscrisuri. Instanţa de apel nu a încălcat
dispoziţiile art.156 alin. (1) Cod procedură civilă, iar încuviinţarea amânării cauzei la
solicitarea unei părţi nu conduce la concluzia că instanţa urmăreşte favorizarea părţii.
Recurentul a invocat mai multe motive de recurs printre care cele menţionate la
art.304 punct 4, 5, 7 şi 8 fără a dezvolta criticile întemeiate pe aceste dispoziţii. Curtea reţine
că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs întemeiate pe aceste dispoziţii întrucât
instanţa de apel nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, prin hotărârea dată, instanţa, nu a
încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin.(2) Cod
procedură civilă, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii şi/sau străine de natura pricinii
iar instanţa, nu a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, nu a schimbat natura şi
înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia.
Curtea nu a reţinut incidenţa în cauză a disp.art.312 alin.5 Cod procedură civilă
invocate de recurent, întrucât aceste dispoziţii sunt aplicabile numai în situaţia în care
instanţa, a cărei hotărâre este recurată, a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului
ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată.
Instanţa de apel a acordat cuvântul părţilor pe fondul cauzei şi a examinat legalitatea şi
temeinicia hotărârii apelate în raport de criticile apelanţilor, examinând cauza pe fond,
reţinând aplicarea în cauză a dispoziţiilor art.296 Cod procedură civilă. Instanţa de apel nu a
anulat hotărârea apelată în temeiul disp.art.297 Cod procedură civilă, aşa cum rezultă din
susţinerile recurentului.
A fost considerată nefondată şi critica întemeiată pe disp.art.304 punct 9 Cod
procedură civilă.
Curtea a constatat că instanţa de apel examinează excepţia invocată de recurent în
raport de susţinerea acestuia privind lipsa unei conduceri valide (preşedinte, comitet
executive). Instanţa de apel a reţinut astfel că avocatul a fost angajat de actualul Presedinte al
Asociatiei de Proprietari , şi deşi procesul verbal al şedinţei Adunarii generale ordinare din
31.05.2011 în care acesta a fost ales a fost anulat, aceasta nu determină lipsa calităţii de
reprezentant al avocatului, în contextul în care sentinţa civilă de anulare nu este definitivă şi,
ca atare, nu produce efecte faţă de legitimitatea deţinerii funcţiei de Presedinte al Asociatiei
de către numitul P.V., care va continua să-şi exercite această funcţie până la rămânerea
definitivă a hotărârii amintite.
De asemenea raţionamentul juridic al instanţei de apel privitor la prevederile legale
aplicate în cauză este logic, şi nu încalcă dispoziţiile Legii nr. 230/2007, instanţa de apel
reţinând corect că, nu exista nici un impediment ca ambele convocări să fie efectuate la
aceeaşi dată, singurul criteriu ce urma a fi avut în vedere, fiind respectarea termenului de 10
zile fixat pentru reconvocare.
Convocarea membrilor Asociaţiei de Proprietari prin acelasi anunţ pentru ambele
adunări generale, nu conduce la concluzia nelegalităţii hotărâriii adoptate prin votul
majorităţii membrilor prezenţi, în condiţiile în care convocarea s-a realizat , prin afişare la loc
vizibil, existând dovada că toţi membrii asociaţiei de proprietari au fost convocaţi aşa cum
prevăd disp.alin. 5 al art. 14 HG 1588/2007.
Având în vedere petitul cererii de chemare în judecată şi motivele de fapt şi de drept
menţionate mai sus Curtea, a apreciat ca, nerelevante în soluţionarea recursului, celelalte
argumente expuse de recurent în motivele de recurs printre care cele referitoare la existenţa a
2 procese verbale identice, unul scris de mână altul la calculator, ceea ce ar confirma faptul că
asociaţia de proprietari nr. 7 nu deţine un registru al proceselor verbale potrivit art.17 alin. 30

131
din normele de aplicare, fapt rezultat şi din constatarea serviciului de specialitate a Primăriei
Municipiului Craiova.
Potrivit dispoziţiilor art.723 Cod procedură civilă, drepturile procedurale trebuie
exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite.
Curtea nu reţine incidenţa în cauză a dispoziţiile art.723 Cod procedură civilăinvocate de
recurent ca temei al solicitării sale de a fi obligată intimata la daune, întrucât intimata nu a
exercitat cu rea credinţă drepturile procedurale.
Pe de altă parte Curtea a constatat că, cererea recurentului formulată în faza apelului,
de a-i fi acordate daune materiale şi morale întrucât asociaţia, l-a împiedicat să depună
cheltuielile de întreţinere şi i-a calculat majorări de întârziere , refuzând să-i comunice
datoriile de plată şi să-i primească banii pentru întreţinere, chiar dacă a fost întemeiată pe
disp.art.723 Cod procedură civilă, a fost respinsă ca inadmisibilă de către instanţa de apel iar
recurentul nu a criticat decizia recurată sub acest aspect.
Pentru toate aceste considerente Curtea, în temeiul disp.art.312 alin.1 Cod procedură
civilă respinge recursul formulat de reclamant ca nefondat.
În temeiul dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă s-a dispus acordarea intimatei
Asociaţia de proprietari, cheltuielile de judecată efectuate în recurs.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţia în anulare contestatorul M.M. în
conformitate cu art. 317 şi 318 Cod procedură civilă solicitând admiterea acesteia întrucât;
A arătat că după repunerea pe rol a cauzei instanţa de recurs , din care doi judecători fiind
incompatibili i-a încălcat dreptul la apărare, cauza luându-se în pronunţare în lipsa sa datorată
unei împrejurări legate de starea de sănătate şi care au fost mai presus de voinţa sa.
A menţionat că a ajuns ulterior la şedinţă , după luarea dosarului în pronunţare.
De asemenea, faptul că partea adversă care nu a formulat căile de atac şi nici
întâmpinare a beneficiat de apărare calificată l-a luat prin surprindere pe contestator, acesta
neavând posibilitatea de a-şi face apărarea.
Arată că admisibilitatea cererii sale este dată de existenţa unei erori materiale grave ca
priveşte o problemă de procedură .
Această eroare este evidentă , în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs,
pentru verificarea căreia nu este necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a
probelor.
Judecarea şi pronunţarea în lipsa părţii încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24
din Constituţia României, în înfăptuirea justiţiei şi folosirea căilor de atac din Constituţia
României.
Cu privire la hotărârea atacată precizează : În cazul în care în instanţa de apel a fost
schimbată sentinţa, iar recursul împotriva deciziei a fost respins, contestaţia în anulare
întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin.(1) şi alin (2) Cod procedură civilă trebuie exercitată
împotriva hotărârii instanţei de apel şi nu împotriva hotărârii date în recurs” .
Pe de altă parte greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare
sunt greşeli de fapt şi nu de judecată, de apreciere a probelor şi de interpretare a dispoziţiilor
legale.
Contestaţia în anulare este nefondată.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, iar nu de
reformare, care se adresează aceleiaşi instanţe care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se
cere, iar cazurile şi condiţiile în care se poate promova o astfel de cale de atac sunt expres şi
limitativ prevăzute de lege, în art. 317 şi 318 Cod procedură civilă
Contestatorul a invocat în drept, dispoziţiile art. 317 alin. 2 şi 318 teza 1Cod procedură
civilă, indicând în acest mod cazurile de anulare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile,
prevăzute de aceste dispoziţii legale.
- Astfel, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele
arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau

132
recursului: 1. când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a
fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii; 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu
călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, potrivit art. 317 alin. 1 Cod
procedură civilă.
- De asemenea, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în
anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa,
respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul
dintre motivele de modificare sau de casare, potrivit art. 318 Cod procedură civilă.
În cauză s-a invocat teza I, având în vedere argumentele prezentate referitoare la
solicitare părţii şi motivele prezentate
Pentru a fi incident acest caz de anulare prevăzut de art.317 Cod procedură civilă, era
necesar ca partea să fi invocat în recurs, fie lipsa de procedură în primă instanţă, fie o hotărâre
dată în primă instanţă cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă,
aspecte ce nu au fost analizate de instanţa de recurs. Instanţa de recurs nu a fost investită cu
aceste aspecte.
Observând cererea de recurs, instanţa de retractare constată că recurentul nu a invocat
nelegala sa citare la prima instanţă şi nici nesocotirea dispoziţiilor de ordine publică privitoare
la competenţa generală şi materială a primei instanţe, instanţă de jurisdicţie civilă investită
prin însăşi cererea sa.
Mai mult, motivul privind incompatibilitatea celor doi judecători din completul de recurs, nu
a fost dezvoltat, ci doar enumerat şi nici nu s-au identificat ca nume, aceştia şi motivele de
incompatibilitate nu au fost arătate.
Se reţine în cauză că citarea s-a făcut în mod corect la instanţa de recurs.
Nu este incident cazul de anulare prevăzut de art. 318 teza I, în sensul că dezlegarea dată în
recurs este rezultatul unei greşeli materiale.
Aşa cum s-a arătat în precedent, contestatorul a invocat teza I-a a contestaţiei speciale prev.
de art. 318 Cod procedură civilă, la soluţionarea recursului.
Astfel, prin greşeală materială, în sensul dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza I Cod
procedură civilă, se înţelege o eroare materială în legătură cu aspecte formale ale judecării
cauzei şi care a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite.
Este vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa involuntar, prin confundarea
unor elemente importante sau a unor date materiale şi care stau la baza soluţiei pronunţate.
Astfel, sunt greşeli materiale potrivit acestor dispoziţii legale: - respingerea unui recurs ca
tardiv, în funcţie de data înregistrării la instanţă, deşi din plicul ataşat la dosar rezultă că
recursul a fost depus recomandat la poştă, înlăuntrul termenului de recurs, potrivit art. 104 cod
procedură civilă; - anularea greşită a recursului ca netimbrat, deşi la dosar se află dovada
achitării taxei de timbru şi chitanţa nu a fost observată;- anularea greşită a recursului ca fiind
făcut de o persoană fără calitate, deşi la dosar se află procura dată reprezentantul părţii, care
nu a fost observată;- pronunţarea asupra legalităţii unei alte hotărâri decât cea care a fost
atacată cu recurs.
În consecinţă, textul de lege vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de
judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare şi aplicare a unor dispoziţii legale
sau de rezolvare a unui incident procedural. O altă interpretare a acestor dispoziţii legale ar da
părţilor posibilitatea de a se plânge aceleiaşi instanţe care a pronunţat hotărârea, iar nu unei
instanţe superioare, de modul în care, de exemplu , a apreciat probele şi a stabilit raporturile
dintre părţi sau de modul în care a analizat motivele de recurs sub aspectul legalităţii - ceea ce
ar echivala cu dreptul părţilor de a obţine o reformare a hotărârii, ceea ce este inadmisibil.
În speţă se constată că nu există o eroare a instanţei în sensul celor arătate, iar
împrejurarea că din motive de sănătate contestatorul recurent în acea cauză nu s-a putut
prezenta la timp la şedinţă nu-i poate fi imputată instanţei raportat la motivele expres
prevăzute de textul de lege.

133
 Mai mult contestatorul s-a prezentat la şedinţă după luarea dosarului în pronunţare
depunând şi concluzii scrise.
Prin urmare, nu pot fi primite motivele circumscrise încălcării drepturilor la apărare şi
a lipsei rolului activ al judecătorului, în condiţiile arătate nefiind încălcate dispozițiile art.
CEDO.
Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit practicii invocată de către contestator în
sensul că „În cazul în care în instanţa de apel a fost schimbată sentinţa, iar recursul împotriva
deciziei a fost respins , contestaţia în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin.(1) şi alin
(2) Cod procedură civilă trebuie exercitată împotriva hotărârii instanţei de apel şi nu împotriva
hotărârii date în recurs”, întrucât odată pentru că practica nu constituie izvor de drept, iar pe
de altă parte dispozițiile art. 317 şi 318 Cod procedură civilă sunt exprese imperative vizând
hotărâri irevocabile, iar în art. 318 se prevede expres că pot fi atacate cu contestaţie în anulare
hotărârile instanţei de recurs.
Nefiind incidente dispozițiile art. 317 şi 318, teza 1 Cod procedură civilă, Curtea va
respinge contestaţia în anulare ca nefondată formulată de contestatorul M.M.
Prin sentinţa civilă nr. 14054/03.10.2011, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul
nr. 22446/215/2011, a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării cererii, invocată de pârâta
A.sociaţia de Proprietari; a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei
Primăria Municipiului Craiova; a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată
formulată de reclamantul M.M., în contradictoriu cu pârâtele Asociaţia de Proprietari şi
Primăria Municipiului Craiova ; s-a constatat nulitatea absolută a hotărârii adunării generale a
Asociaţiei de Proprietari din data de 31.05.2011; s-a constatat nulitatea cererii formulată în
contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Craiova; a fost respins ca neîntemeiat capătul
de cerere privind obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că potrivit art. 26 din Legea nr. 230/2007,
dacă o hotărâre a adunării generale este contrară legii, statutului sau acordului de asociere a
asociaţiei de proprietari ori este de natură să producă daune intereselor proprietarilor, aceştia
pot ataca în justiţie respectiva hotărâre, în termen de 45 de zile de la adoptarea acesteia.
Acţionarea în justiţie nu întrerupe executarea hotărârii decât în cazul în care instanţa dispune
suspendarea acesteia.
Curtea Constituţională, prin decizia nr. 670/2011, a admis excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 din Legea nr. 230/2007 şi a constatat că sintagma
"de la adoptarea acesteia" este neconstituţională, referitor la momentul de la care se poate
ataca în justiţie respectiva hotărâre.
În acest sens, Curtea a reţinut că art. 26 din Legea nr. 230/2007 aduce atingere
dreptului de a accede efectiv la justiţie pentru apărarea drepturilor legitime al persoanelor
interesate, avand in vedere că proprietarii care nu au avut cunoştinţă de adunarea generală a
asociaţiei de proprietari şi nici de faptul că s-a adoptat o hotărâre a acesteia, prin care au fost
afectaţi, se pot afla în situaţia de a nu putea contesta hotărârea în termenul prevăzut de norma
legală criticată, şi anume cel de 45 de zile de la adoptarea acesteia.
Dispoziţiile art.147 alin.(1) din Constituţie prevăd că: „Dispoziţiile din legile şi
ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale,
îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale
dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate
ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Deciziile Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor legi
sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea sunt general obligatorii (erga omnes) şi nu
limitate doar la părţile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia (inter partes).
Dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale nu mai pot fi aplicate de nici o instanţă
în nici o cauză şi de nici o altă autoritate publică de la data publicării în Monitorul Oficial a
deciziei Curţii Constituţionale. Decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din

134
ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi
aplicarea pentru viitor.
Faţă de cele expuse, excepţia tardivităţii, ca urmare a necontestării hotararii adunării
generale în termenul de 45 zile calculat de la data adoptării acesteia, a fost neintemeiată, şi a
fost respinsă de instanţă ca atare.
Referitor la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei Primăria Municipiului
Craiova, instanţa a reţinut că, in conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Decretul-lege nr.
31/1954, capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, iar capacitatea
procesuală de folosinţă constată în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe
plan procesual.
Potrivit dispoziţiilor art. 77 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică
locală, primarul, viceprimarul, respectiv viceprimarii, secretarul comunei, al orasului sau al
subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiului, împreuna cu aparatul propriu de
specialitate al consiliului local, constituie o structură funcţională cu activitate permanenta,
denumită primăria comunei sau oraşului, care aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local
si dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.
De asemenea, conform dispoziţiilor art.20 alin.1 din Legea nr. 215/2001 comunele,
oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită
autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice
locale.
Dispoziţiile art. 21 alin. 1 din acelaşi act normativ stabilesc că unităţile administrativ-
teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu
propriu, alin. 3 adăugand că unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi
obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului
public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau
juridice, în condiţiile legii.
Faţă de cele expuse, instanţa a constatat că primăria nu este decât o structură
funcţională care deserveşte atât pe primar cât şi consiliul local, fără personalitate juridică,
nefiind titulară de drepturi şi obligaţii pe plan procesual.
Prin urmare, instanţa a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a acestei parate,
invocată din oficiu şi va constata nulitatea cererii formulată in contradictoriu cu aceasta ca
fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că la data de 24.05.2010, ora 1800, a fost convocată
adunarea generală a Asociaţiei de Proprietari, având pe ordinea de zi darea de seamă, raport
asupra activităţii cenzorului, aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2010 şi
alegerea unui preşedinte, insă, urmare a neîntrunirii cvorumului legal pentru desfăşurarea in
condiţii de legalitate, adunarea a fost reconvocată pentru data de 31.05.2011, ora 1800.
Modul de convocare a adunărilor generale şi condiţiile privind cvorumul necesar
pentru valabilitatea hotărârilor acestora sunt stabilite prin dispoziţiile art. 14 din HG nr.
1588/2007 care prevăd convocarea proprietarilor, prin afişare la loc vizibil sau pe bază de
tabel nominal convocator, asupra datei adunării generale a asociaţiei de proprietari cu cel
puţin 7 zile înainte ca aceasta să aibă loc, inclusiv cu privire la ordinea de zi a adunării
generale.
De asemenea, alin. 5 al textului legal anterior menţionat stabileşte că adunarea
generală a asociaţiei de proprietari poate adopta hotărâri, dacă majoritatea proprietarilor
membri ai asociaţiei de proprietari sunt prezenţi personal sau prin reprezentant legal. Dacă nu
este întrunit cvorumul adunarea va fi suspendată şi reconvocată. La adunarea generală
reconvocată, dacă există dovada că toţi membrii asociaţiei de proprietari au fost convocaţi,
hotărârile pot fi adoptate prin votul majorităţii membrilor prezenţi. Dovezi ale convocării şi
reconvocării constituie afişul de la avizier şi tabelul nominal convocator cu semnături.
Din analiza actelor dosarului, instanţa a reţinut că adunarea generală a fost convocată
pentru data de 24.05.2010, prin anunţul depus de pârâtă la fila 28 din dosar.

135
 În raport de dispoziţiile legale anterior menţionate, convocarea adunării generale
pentru data de 24.05.2010, astfel cum a fost realizată de asociaţia pârâtă respectă dispoziţiile
legale anterior menţionate.
În ceea ce priveşte însă reconvocarea adunării generale pentru data de 31.05.2011,
instanţa a reţinut că nu există nicio dovadă a convocării tuturor membrilor asociaţiei de
proprietari pentru a se putea reţine incidenţa alin 5 al art. 14 din HG nr. 1588/2007 care dă
posibilitatea sub această condiţie a adoptării unei hotărâri prin votul majorităţii membrilor
prezenţi. În lipsa acestei dovezi nu se poate reţine respectarea procedurii de adoptare a
hotărârii de către adunarea generală reconvocată la data de 31.05.2011.
Simpla menţiune din cuprinsul anunţului prin care s-a efectuat convocarea pentru
adunarea generală din data de 24.05.2010, în sensul că în situaţia în care nu se va întruni
cvorumul legal pentru această adunare, adunarea generală se reconvoacă pentru o dată
ulterioară (31.05.2011) nu reprezintă o convocare valabilă în sensul art. 14 din actul normativ
anterior menţionat.
Prin urmare, cum asociaţia pârâtă nu a făcut dovada convocării membrilor asociaţiei
pentru adunarea generală din data de 31.05.2011, instanţa, în temeiul art. 26 din Legea
230/2007, a admis capătul principal de cerere formulat in contradictoriu cu pârâta Asociaţia
de Proprietari şi va constata nulitatea absolută a hotărârii adunării generale a Asociaţiei de
Proprietari din data de 31.05.2011.
În ceea ce priveşte petitul având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de
judecată, instanţa a constatat că reclamantul nu a efectuat cheltuieli in prezenta cauză, a
respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul şi pârâta Asociaţia de
Proprietari, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În motivarea apelului, reclamantul a arătat că sentinţa a fost dată cu apel, cu
neobservarea dispoziţiilor art.278 pct.4 C.pr.civ. şi nu au fost avute în vedere dispoziţiile
Legii nr.202/2011.
Reclamantul a arătat că anularea procesului-verbal din 31 mai 2011 trebuie urmată
urgent de alegeri într-un termen cât mai scurt.
A contestat dispozitivul sentinţei privind nulitatea cererii formulate în contradictoriu
cu pârâta Primăria Municipiului Craiova, obligaţie ce decurge din dispoziţiile art.109 1 alin.2
C.pr.civ., cât şi din Regulamentul de ordine interioară a serviciului de specialitate al instituţiei
primarului.
Reclamantul a menţionat că a solicitat instanţei în ziua pronunţării sentinţei să ia act
de cererea privind retragerea indemnizaţiilor - drepturi băneşti primite de preşedintele şi
cenzorul asociaţiei, neales legal începând cu data de 31 mai 2011 şi restituirea sumelor
primite fie în bani, fie în scutirea de plată la întreţinere.
Reclamantul a solicitat a bloca urgent orice iniţiativă a administratorului de bloc S.D.
privind orice activitate de investiţii până la alegerea legală a conducerii asociaţiei.
În apelul formulat de pârâta Asociaţia de Proprietari s-a arătat că prima instanţă în
mod greşit a interpretat greşit textul de lege ce face referire la modalitatea de convocare a
proprietarilor la o adunare generală. Astfel, deşi fost depusă la dosar dovada convocării din
data de 24.05.2011 şi dovada reconvocării din data de 31.05.2011, instanţa de judecată a
apreciat că acestea nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art.14 alin.5 din H.G. Nr.1588/2007.
În anunţul convocator depus la dosar se menţionează foarte clar că în cazul în care nu
se întruneşte cvorumul necesar Adunarea Generală se reconvoacă pe data de 31 mai 2011.
Pârâta a arătat că s-a respectat procedura legală, întrucât este cunoscut faptul că la
nicio adunare generală nu se întruneşte la prima convocare cvorumul necesar, respectiv
jumătate plus unui din numărul de proprietari, adică peste 100 de participanţi.
Pârâta a menţionat că reclamantul a dat dovadă de rea-credinţă în a acţiona în instanţă
pentru diverse motive, acesta figurează cu restanţe la întreţinere, iar prin cererile sale nu

136
încearcă decât să intimideze administratorul şi preşedintele asociaţiei pentru a nu-l acţiona în
judecată pentru recuperarea debitelor restante.
În consecinţă, prima instanţă în mod greşit a apreciat probele administrate considerând
că nu a fost respectată procedura convocării în condiţiile în care există la dosar depus anunţul
în care se face menţiunea că în cazul neîntrunirii cvorumului legal se va reconvoca adunarea
generală pe data de 31 mai 2011.
A solicitat admiterea apelului, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii formulate
de reclamant.
Prin decizia nr.168 din 2 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul
nr.22446/215/2011, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant invocată de
apelantul M.M. A fost admisă excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect
acordarea de daune morale şi materiale în baza art. 723 Cod procedură civilă, formulat de
apelantul M.M..A fost respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.
A fost respins apelul formulat de reclamantul M.M.împotriva sentinţei civile nr.
14054/03.10.2011, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 22446/215/2011, în
contradictoriu cu intimata-pârâtă Primaria Municipiului Craiova şi pârâta Asociatia de
Proprietari.
A fost admis apelul formulat de pârâta Asociatia De Proprietari împotriva sentinţei
civile nr. 14054/03.10.2011, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr.
22446/215/2011, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Primăria Municipiului Craiova.
A fost schimbată în parte sentinţa civilă atacată în sensul că, a fost respinsă cererea de
chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Asociaţia de Proprietari. Au fost menţinute
restul dispoziţiilor sentinţei civile indicate.
A fost respinsă cererea apelantului M.M. de acordare a cheltuielilor de judecată.
Analizând exceptia lipsei calitatii de reprezentant a apărătorului apelantei pârâte
invocată de apelantul reclamant, instanţa de apel a respins-o ca neîntemeiată, reţinând
următoarele ;
Potrivit art. 44 al.2 Legea 51/1995:(2) Actele întocmite de avocat pentru ţinerea
evidenţelor profesionale cerute de lege, precum şi pentru legitimarea faţă de terţi a calităţii de
reprezentant au forţa probantă deplină până la înscrierea în fals."
Ca urmare, în situaţia în care apelantul intimat M.M. aprecia că împuternicirea
avocaţială depusă la dosar de doamna avocat Udriste nu corespunde realităţii, avea
posibilitatea să se înscrie în fals împotriva ei.
Neprocedând în acest fel, împuternicirea avocaţială menţionată face dovada deplină a
calităţii de reprezentant a apărătorului apelantei intimate Asociatia de Proprietari.
Faptul că d-na avocat a fost angajată de actualul Presedinte al Asociatiei de
Proprietari, deşi Procesul verbal al şedinţei Adunarii generale ordinare din 31.05.2011 în care
acesta a fost ales a fost anulat, nu determină lipsa calităţii de reprezentant a d-nei avocat, în
contextul în care sentinţa civilă de anulare nu este definitivă şi, ca atare, nu produce efecte
faţă de legitimitatea deţinerii funcţiei de Presedinte al Asociatiei de către numitul P.V., care
va continua să-şi exercite această funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii amintite.
Analizand exceptia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect acordarea de
daune morale şi materiale în baza art. 723 Cod procedură civilă, formulat de apelantul M. M.
aşa cum acest capat de cerere a fost precizat de apelant în sedinţa de judecată din data de
29.03.2012, instanta a admis-o, pentru urmatoarele considerente:
Potrivit art. 294 al.1 C.p.c în apel nu se pot formula cereri noi.
Cererea formulată de apelantul M.M. aşa cum a fost precizată în sedinţa de judecată
mentionată, şi anume solicitarea de a i se acorda daune morale şi materiale pentru faptul că
Asociatia de Proprietari nu-i primeste contravaloarea cheltuielilor de întreţinere şi nu-i aduce
la cunostiinţă cuantumul acestor obligatii constituie o cerere noua formulată direct în apel, şi
este, pentru acest motiv, inadmisibilă, urmand a fi respinsă ca atare.

137
 În ce priveste apelul formulat de reclamantul apelant M.M, acesta a fost considerat
neîntemeiat. Apelantul a criticat hotărârea dată de instanta de fond cu privire la modul de
soluţionare a capatului de cerere formulat în contradictoriu cu Primaria Craiova.
Acesta a invocat prevederile art. 109 1 alineatul 2 C.p.c. coroborat cu Regulamentul de
ordine interioara a serviciului de specialitate din instituţia primarului.
Din analiza acestor prevederi şi a sentintei instantei de fond, Tribunalul a retinut că în
mod corect instanţa de fond a retinut că potrivit dispoziţiilor art.18 -19 din Legea nr. 215/2001
republicată, comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în
care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale
administraţiei publice locale.
De asemenea, potrivit art. 19 al. 1 din acelaşi act normativ, unităţile administrativ-
teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu
propriu."
Potrivit art. 21 al. 1 si 2 din acelasi act normativ, autoritatile administratiei publice
sunt Primarul şi Consiliul Local.
Potrivit dispozitiilor art. 91 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică
locală, republicata, Primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi
aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcţională cu activitate
permanentă, denumită primăria comunei, oraşului sau municipiului, care duce la îndeplinire
hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale
colectivităţii locale".
Această structură nu are personalitate juridică distinctă de personalitatea juridică a
unitatii administrativ teritoriale în speţa dedusă judecăţii Municipiului Craiova – şi nici nu are
calitatea de autoritate publică.
Conform art. 5 din Decretul-lege nr. 31/1954, capacitatea de folosinţă este capacitatea
de a avea drepturi şi obligaţii, iar capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea
unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual.
Ca urmare, în mod corect s-a hotarat că Primăria nu este decât o structură funcţională
care deserveşte atât pe primar cât şi consiliul local, fără personalitate juridică, nefiind titulară
de drepturi şi obligaţii pe plan procesual.
Prin urmare, instanţa de fond corect a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a
acestei pârâte, invocată din oficiu şi corect a constatat nulitatea cererii formulată în
contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de
folosinţă.
Nici art. 109 1 al.2 C.p.c. şi nici fişa de atributii a Serviciului de coordonare asociaţii
de proprietari nu sunt de natură a avea vreo relevanţă cu privire la capacitatea procesuală de
folosinţă a intimatei Primaria Craiova.
Din contră, extrasul privitor la atribuţiile Serviciului Coordonare asociaţii de
proprietari este de natură a confirma cele retinute anterior, deoarece din analiza sa se poate
observa că autoritatea decizională în ce priveste acest serviciu aparţine Primarului
Municipiului Craiova, primarul fiind, conform art. 1 lit.e coroborat cu art. 21 al.1 Legea
215/2001 republicată, o autoritate publică executivă.
În ce priveste solicitarea ca instanta de fond să ia notă de cererea reclamantului privind
retragerea indemnizaţiilor – drepturi banesti primite de preşedintele şi cenzorul neales al
Asociaţiei de Proprietari începand cu data de 31.05.2011 şi restituirea de acestia a sumelor
primite fie în bani fie de scutirea de plată la întreţinere, o asemenea cerere nu se regaseste
nicaieri în cuprinsul dosarului de fond, şi nici în practicaua hotărârii atacate, astfel încât
sustinerea acestui apelant cu privire la formularea sa este neîntemeiată.
Cererea acestui apelant de a se bloca urgent orice initiativă a administratorului de bloc
S.D. privind orice activitate de investitii nu este fundamentată juridic, neexistand nici un text
legal care să permită instantei de judecată să adopte o asemenea masură.

138
 De asemenea, celelalte critici din cererea de apel, vizând faptul că instanta de fond nu
a acordat termene de judecată scurte, conform prevederilor Legii 202/2010, sau că aparatorul
apelantei pârâte din dosarul 12.769/215/2008 al Judecatoriei Craiova – alt dosar decât cel
dedus judecăţii a avut o conduită procesuală necorespunzatoare şi de natură a-l prejudicia pe
apelantul reclamant sunt atât fără relevanţă în cauză, neputând comporta consecinţe
procesuale concrete în apelul dedus judecăţii, cât şi în afara posibilităţii de reformare de către
instanţa de apel, aceasta neavand posibilitatea schimbarii termenelor de judecată deja acordate
sau sancţionării conduitei participanţilor la activitatea procesuală din alte cauze.
În ce priveşte apelul formulat de pârâta Asociaţia de Proprietari, instanţa de apel, a
constatat că acesta este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Raţionamentul juridic al instanţei de fond privitor la prevederile legale aplicabile în
cauză este în mare parte corect.
Astfel, într-adevar, modul de convocare a adunărilor generale şi condiţiile privind
cvorumul necesar pentru valabilitatea hotărârilor acestora sunt stabilite prin dispoziţiile art.
23-25 din Legea 230/2007 în forma în vigoare la data de 13.05.2011 – data primei convocări
şi de art. 14 din HG nr. 1588/2007;
Acest text legal prevede convocarea proprietarilor, prin afişare la loc vizibil sau pe
bază de tabel nominal convocator, asupra datei adunării generale a asociaţiei de proprietari cu
cel puţin 7 zile înainte ca aceasta să aibă loc, inclusiv cu privire la ordinea de zi a adunării
generale.
De asemenea, alin. 5 al art. 14 HG 1588/2007 anterior menţionat stabileşte că
adunarea generală a asociaţiei de proprietari poate adopta hotărâri, dacă majoritatea
proprietarilor membri ai asociaţiei de proprietari sunt prezenţi personal sau prin reprezentant
legal. Dacă nu este întrunit cvorumul adunarea va fi suspendată şi reconvocată. La adunarea
generală reconvocată, dacă există dovada că toţi membrii asociaţiei de proprietari au fost
convocaţi, hotărârile pot fi adoptate prin votul majorităţii membrilor prezenţi. Dovezi ale
convocării şi reconvocării constituie afişul de la avizier şi tabelul nominal convocator cu
semnături.
Potrivit art. 24 al.2 Legea 230/2007 forma în vigoare la 13.05.2011:
Dacă la prima convocare nu este întrunit cvorumul necesar de jumătate plus unu,
adunarea generală va fi suspendată şi reconvocată în termen de maximum 10 zile de la data
primei convocări".
Din formularea acestui text legal, care stabileşte termenul de reconvocare de maxim 10
zile de la data primei convocări, şi nu de la data primei şedinţe a Adunării generale ordinare,
reiese că nu există nici un impediment ca ambele convocări să fie efectuate la aceeaşi dată,
singurul criteriu ce urmează a fi avut în vedere fiind ca data efectuării celei de-a doua
convocări să nu se situeze în afara acestui termen maxim de 10 zile.
Din înscrisurile aflate la filele 28 – 30 dosar de fond reiese ca, într-adevar, membrii
Asociaţiei de Proprietari au fost convocaţi prin acelasi anunţ pentru ambele adunări generale,
convocarea pentru a doua şedinţă de adunare generală fiind trecută cu formularea:
"Dacă nu se întruneste cvorumul necesar de jumatate plus unu din numarul membrilor
asociatiei, Adunarea Generala se reconvoacă pe data de 31.05.2011, ora 18,00."
Nu există nici o dovada la dosarul cauzei că această convocare nu a fost afişată în mod
procedural, la loc vizibil, şi că, în realitate, ambele adunari generale s-ar fi desfăşurat în lipsa
vreunei convocari. De altfel, din cererea de la filele 12 -13 dosar de fond reise că semnatarii
acesteia- printre care şi apelantul reclamant – cunoşteau existenţa convocării pentru şedinţa de
Adunare generală ordinară din 24.05.2011, aceştia solicitand doar să li se comunice
convocatorul formulat pentru şedinţa de adunare generală în care a fost ales preşedintele
asociaţiei.
Dacă aceştia cunosteau convocatorul pentru prima şedinţă de Adunare generală
ordinară, în mod necesar cunoşteau şi data şi locul la care fusese convocată a doua Adunare
generală ordinară, însă au ales să nu participe la lucrările acesteia.

139
 Spre deosebire de instanţa de fond, care a considerat nevalabilă această a doua
convocare, Tribunalul a apreciat ca fiind corectă şi valabilă această modalitate de convocare.
Astfel, rolul acestei proceduri a fost de a aduce la cunostiinţa membrilor asociatiei data
şi ora desfaşurării fiecareia din cele doua şedinţe de Adunare generală ordinară. Acest scop a
fost atins.
Daca vreunul din membrii asociatiei dorea să participe la vreuna din cele doua şedinţe,
acesta avea toate datele necesare privind locul şi ora desfăşurării sale.
Faptul că a doua convocare este menţionată doar ca un subsidiar, pentru cazul
neîndeplinirii cvorumului legal la prima şedinţă nu atrage nulitatea convocării formulată
pentru această a doua şedinţă, nefiind în cauză incident vreun caz de nulitate expresă, şi
nefiind aplicabile nici prevederile art. 105 al.2 C.p.c. Aplicabilitatea acestor prevederi
necesită dovedirea unei vătămări prin acest mod de convocare, însă, în speţă, o asemenea
vătămare nici nu s-a dovedit, şi nici nu este presupusă de lege.
Ca atare, instanta de apel a apreciat că în speţă nu s-au încălcat de către pârâta apelantă
prevederile art. 23-25 din Legea 230/2007 în forma în vigoare la data de 13.05.2011 – data
primei convocări – şi ale art. 14 din HG nr. 1588/2007 cu privire la necesitatea convocării
membrilor asociaţiei în vederea desfăşurării celei de-a doua Adunări generale.
Faptul că existau doua versiuni ale procesului verbal al Adunării generale ordinare din
data de 31.05.2011, ambele cu acelasi conţinut, dar unul scris de mană şi unul bătut la
calculator este fără relevanţă în cauză, de vreme ce ambele au acelaşi continut, nu conţinut
diferit.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.M., criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
A învederat că instanţa de apel a amânat în mod nejustificat redactarea şi motivarea
deciziei recurate, fiind încălcate dispoziţiile art. 264 alin.(l) ind.(l) Cod procedură civilă, care
dispun că, motivarea hotărârii se va face în cel mult 30 zile de la data pronunţării, deşi i-a
învederat că declară recurs.
Instanţa de fond nu a comunicat odată cu decizia dată şi încheierea din data de 29
martie a.c, ca parte integrantă a deciziei, aşa cum de fapt, consemnează în fila 1 alin. 2 din
decizie. Amânarea pronunţării nu a fost adusă la cunoştinţa părţilor, fiind încălcate dispoziţiile
art. 260 Cod procedură civilă.
Instanţa de judecată a dat mai multe termene, fiind încălcate dispoziţiile art.156 alin.
(1) Cod procedură civilă, prin a favoriza intimata-pârâtă.
A precizat faptul că, după ce intimata, prin avocat O.U. a obţinut un termen pentru a
depune acte, a revenit cu o altă cerere însoţită de adeverinţa medicală cu diagnostic "viroza
..." şi la termenul din 15.03.2012 a obţinut încă un termen.
La termenul următor - 29.03.a.c. a prezentat instanţei dovezi din care rezultă că în data
de 16. 03.2012, avocat O.U. a fost prezentă în instanţă - Judecătoria Craiova, unde a, apărat,
potrivit dovezilor existente la dosar – fila 38-39.
Amânarea cerută de avocată, a fost de rea credinţă şi acceptată cu multă uşurinţă de
instanţă, faptă ce se înscrie sub incidenţa art. 723 Cod procedură civilă.
A precizat faptul că, avocata nu a depus în final nici un fel de act, potrivit şi încheierii
de şedinţă, care nu i-a fost comunicată, deşi a fost cerută înainte de dezbaterea cauzei.
Pe de altă parte, iniţial intimata, a declarat recurs ca apoi să revină, solicitând
calificarea , căii de atac apel ( numai pentru a nu grăbi rezolvarea cazului şi al tergiversa.)
Sunt evidente faptele de abuz, în interesul intimatei-pârâte unde domneşte o stare de
nemulţumire şi anarhie, sub paza instanţelor de judecată, cu complicitatea avocatei.
Decizia nr. 168/02 Aprilie 2012 este lovită de nulitate absolută potrivit art. Cod
procedură civilă.
În motivarea nulităţii absolute a deciziei recurate a invocat şi dispoziţiile art. 304 Cod
procedură civilă, cu punctele 4 - instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; 5 - prin
hotărârea dată, instanţa, a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de

140
art. 105 alin.(2) Cod procedură civilă, aşa cum a precizat mai sus; 7- hotărârea cuprinde
motive contradictorii şi/sau străine de natura pricinii; 8- instanţa, interpretând greşit actul
juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia;
9- hotărârea pronunţata este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită
a legii.
În fapt, prin decizia recurată s-a luat notă de cererile făcute la fond şi nerezolvate, dar,
instanţa a insistat pe probleme fără relevanţă juridică, cum ar fi cea referitoare la calitatea de
avocat a numitei O.U..
În analiza excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al intimatei-pârâte (nu reclamantei,
cum greşit a reţinut instanţa), nu despre dreptul de reprezentare juridică al avocat O.U. este
vorba, ci de faptul că, în cazul dedus judecăţii, în lipsa unei conduceri valide (preşedinte,
comitet executive) nimeni nu poate angaja asociaţia în nici un fel de relaţie contractuală fără
aprobarea comitetului executiv - art. 30-31 din Legea nr. 230/2007 şi art. 17 -18-19 din
Norme - Hotărârea nr.1588/2007. În schimb, instanţa nu face şi un comentariu cu privire la
comportamentul acesteia, prin aşa zisul fals şi ducere în eroare a instanţei.
Motivarea deciziei în cazul menţionat mai sus şi în favoarea intimatei-pârâte este una
străină de natura pricinii (punctual 7 al art. 304. Indice 2) Cod procedură civilă.
A precizat faptul că la verificările efectuate de serviciul de îndrumare şi control al
activităţii asociaţilor de proprietari din cadrul Primăriei Municipiului Craiova - Procesul
Verbal pe care îl anexează, rezultă faptul că cenzorul ales de asociaţie la pretinsa adunare
generală din 31 Mai 2011 nu a fost făcută corect şi legal, obligând conducerea asociaţiei la
îndreptarea erorii. Deşi, organul de control a dat ca termen pentru îndreptarea erorii,
conducerea asociaţiei nr. 7 nu s-a conformat, continuând să plătească pe cenzorul ales nelegal.
Sunt şi alte nereguli în cadrul asociaţiei, consemnate în Procesul Verbal menţionat mai
sus.
Cu privire la obligaţiile serviciului de specialitate din cadrul Primăriei Municipiului
Craiova, a depus copia regulamentului de funcţionare, de unde, în opinia sa are şi sarcina de a
constata, dacă şedinţa de alegeri şi actele întocmite sunt legale.
Consideră că, motivarea deciziei recurate este una legală şi în mare parte nu punctează
pe motivele invocate. Din dispozitivul hotărârii, nu rezultă că aceasta ar fi definitivă.
Blocarea activităţii (deşi inexistentă) conducerii asociaţiei de proprietari pentru orice
activitate de investiţii era/este mai mult decât necesară.
Instanţa de apel nu a dat curs dispoziţiilor art. 129 Cod procedură civilă ci dimpotrivă,
face efort pentru a justifica nulitatea apelului reclamantului, acceptând apelul intimatei-pârâte.
Deşi, instanţa a reţinut că, Raţionamentul juridic al instanţei de fond privitor la
prevederile legale aplicate în cauză este în mare parte corect, procedează la o analiza care
încalcă dispoziţiile Legii nr. 230/2007 cât şi a Normelor de aplicare, venind cu idei personale.
Nu există alte norme de aplicare decât cele spuse prin lege. Convocarea iniţială a
adunării generale ordinare a asociaţiei presupune acelaşi loc şi data de desfăşurare, chiar dacă
a fost sau nu indicate în primul anunţ.
Aprecierea instanţei cum că, deşi proprietarii cunoşteau data şi locul la care fusese
convocată adunarea generală ordinară, au ales să nu participe la lucrările adunării din data de
31.05.2011, sunt contrare dispoziţiilor Legii nr. 230/2007 cu Normele de aplicare - art. 14
alin. (5).
Deşi intimata-pârâtă a cerut prin avocat O.U. mai multe termene pentru a depune acte,
nu există nici un fel de act prin care instanţa să poată face o constatare în aprecierea celor
consemnate în decizie. Se pune întrebarea, cine mandatează comitetul executiv dacă adunarea
generala a asociaţiei de proprietari nu are cvorum, şi dacă nu există dovada că toţi membri
asociaţiei au fost convocaţi, art. 15 coroborat cu art.14 din Norme de aplicare. Pe de alta parte,
hotărârile pot fi luate numai cu votul majorităţii membrilor prezenţi-art. 14 (5).
Rezultă, o vătămare a intereselor proprietarilor, care chiar şi dacă nu este dispusă
expres de lege, există şi nu trebuie dovedită.

141
 Cu privire la existenţa a 2 procese verbale identice, unul scris de mână altul la
calculator, s-a confirmat faptul că asociaţia de proprietari nr. 7 nu deţine un registru al
proceselor verbale potrivit art.17 alin. 30 din normele de aplicare, fapt rezultat şi din
constatarea serviciului de specialitate a Primăriei Municipiului Craiova prin Procesul Verbal
menţionat mai sus.
Urmare a motivelor invocate şi susţinute, pe baza dispoziţiilor Legii nr. 230/2007 cu
normele de aplicare, a solicitat casarea în totalitate a deciziei recurate nr. 168/2012, prin
respingerea apelului intimatei pârâte; admiterea recursului potrivit motivelor invocate şi
probate, cu menţinerea dispoziţiilor instanţei de fond şi admiterea cererilor nerezolvate de
aceasta; obligarea intimatei-pârâte la cheltuielile de judecată consemnate în apel-fond;
obligarea intimatei-pârâte le daune materiale şi morale aşa cum s-au motivat şi probat la fond-
apel; obligarea intimatei-pârâte la cheltuieli de judecată în recurs.
Prin decizia nr. 9469 din data de 10 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în
dosarul nr. 22446/215/2011 s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.M.
împotriva deciziei nr.168 din 2 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul
nr.22446/215/2011, în contradictoriu cu pârâţii Asociaţia de Proprietari şi Primăria
Municipului Craiova.
S-a dispus obligarea recurentului la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către
Asociaţia de Proprietari.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut :
Critica referitoare la nemotivarea deciziei recurate în termen, nu se încadrează în
niciunul din motivele recurs prevăzut de art.304 Cod procedură civilă, iar necomunicarea
încheierii de amânare a pronunţării de asemenea nu constituie motiv de nelegalitate a hotărârii
recurate. Din cuprinsul încheierii rezultă că, amânarea pronunţării hotărârii a fost făcută în
şedinţă publică, iar împrejurarea că recurentul nu a avut cunoştinţă de acest fapt nu constituie
motiv de nulitate a deciziei recurate.
Curtea a constatat că instanţa de apel a acordat un singur termen pentru lipsă de
apărare potrivit art.156 alin.1 Cod procedură civilă, celelalte termene fiind acordate pentru
alte motive, respectiv pentru ca intimata să ia cunoştinţă de motivele de apel comunicate în
şedinţă publică, şi pentru a depune la dosar înscrisuri. Instanţa de apel nu a încălcat
dispoziţiile art.156 alin. (1) Cod procedură civilă, iar încuviinţarea amânării cauzei la
solicitarea unei părţi nu conduce la concluzia că instanţa urmăreşte favorizarea părţii.
Recurentul a invocat mai multe motive de recurs printre care cele menţionate la
art.304 punct 4, 5, 7 şi 8 fără a dezvolta criticile întemeiate pe aceste dispoziţii. Curtea reţine
că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs întemeiate pe aceste dispoziţii întrucât
instanţa de apel nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, prin hotărârea dată, instanţa, nu a
încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin.(2) Cod
procedură civilă, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii şi/sau străine de natura pricinii
iar instanţa, nu a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, nu a schimbat natura şi
înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia.
Curtea nu a reţinut incidenţa în cauză a disp.art.312 alin.5 Cod procedură civilă
invocate de recurent, întrucât aceste dispoziţii sunt aplicabile numai în situaţia în care
instanţa, a cărei hotărâre este recurată, a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului
ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată.
Instanţa de apel a acordat cuvântul părţilor pe fondul cauzei şi a examinat legalitatea şi
temeinicia hotărârii apelate în raport de criticile apelanţilor, examinând cauza pe fond,
reţinând aplicarea în cauză a dispoziţiilor art.296 Cod procedură civilă. Instanţa de apel nu a
anulat hotărârea apelată în temeiul disp.art.297 Cod pr. civilă, aşa cum rezultă din susţinerile
recurentului.
A fost considerată nefondată şi critica întemeiată pe disp.art.304 punct 9 Cod pr.civilă.
Curtea a constatat că instanţa de apel examinează excepţia invocată de recurent în
raport de susţinerea acestuia privind lipsa unei conduceri valide (preşedinte, comitet

142
executive). Instanţa de apel a reţinut astfel că avocatul a fost angajat de actualul Presedinte al
Asociatiei de Proprietari , şi deşi procesul verbal al şedinţei Adunarii generale ordinare din
31.05.2011 în care acesta a fost ales a fost anulat, aceasta nu determină lipsa calităţii de
reprezentant al avocatului, în contextul în care sentinţa civilă de anulare nu este definitivă şi,
ca atare, nu produce efecte faţă de legitimitatea deţinerii funcţiei de Presedinte al Asociatiei
de către numitul P.V., care va continua să-şi exercite această funcţie până la rămânerea
definitivă a hotărârii amintite.
De asemenea raţionamentul juridic al instanţei de apel privitor la prevederile legale
aplicate în cauză este logic, şi nu încalcă dispoziţiile Legii nr. 230/2007, instanţa de apel
reţinând corect că, nu exista nici un impediment ca ambele convocări să fie efectuate la
aceeaşi dată, singurul criteriu ce urma a fi avut în vedere, fiind respectarea termenului de 10
zile fixat pentru reconvocare.
Convocarea membrilor Asociaţiei de Proprietari prin acelasi anunţ pentru ambele
adunări generale, nu conduce la concluzia nelegalităţii hotărâriii adoptate prin votul
majorităţii membrilor prezenţi, în condiţiile în care convocarea s-a realizat , prin afişare la loc
vizibil, existând dovada că toţi membrii asociaţiei de proprietari au fost convocaţi aşa cum
prevăd disp.alin. 5 al art. 14 HG 1588/2007.
Având în vedere petitul cererii de chemare în judecată şi motivele de fapt şi de drept
menţionate mai sus Curtea, a apreciat ca, nerelevante în soluţionarea recursului, celelalte
argumente expuse de recurent în motivele de recurs printre care cele referitoare la existenţa a
2 procese verbale identice, unul scris de mână altul la calculator, ceea ce ar confirma faptul că
asociaţia de proprietari nr. 7 nu deţine un registru al proceselor verbale potrivit art.17 alin. 30
din normele de aplicare, fapt rezultat şi din constatarea serviciului de specialitate a Primăriei
Municipiului Craiova.
Potrivit dispoziţiilor art.723 Cod pr.civilă , drepturile procedurale trebuie exercitate cu
bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care
foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite. Curtea nu reţine
incidenţa în cauză a dispoziţiile art.723 Cod pr. civilă invocate de recurent ca temei al
solicitării sale de a fi obligată intimata la daune, întrucât intimata nu a exercitat cu rea credinţă
drepturile procedurale.
Pe de altă parte Curtea a constatat că, cererea recurentului formulată în faza apelului,
de a-i fi acordate daune materiale şi morale întrucât asociaţia, l-a împiedicat să depună
cheltuielile de întreţinere şi i-a calculat majorări de întârziere , refuzând să-i comunice
datoriile de plată şi să-i primească banii pentru întreţinere, chiar dacă a fost întemeiată pe
disp.art.723 Cod pr.civilă, a fost respinsă ca inadmisibilă de către instanţa de apel iar
recurentul nu a criticat decizia recurată sub acest aspect.
Pentru toate aceste considerente Curtea, în temeiul disp.art.312 alin.1 Cod pr.civilă
respinge recursul formulat de reclamant ca nefondat.
În temeiul disp.art.274 Cod pr. civilă s-a dispus acordarea intimatei Asociaţia de
proprietari, cheltuielile de judecată efectuate în recurs.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţia în anulare contestatorul M.M. în
conformitate cu art. 317 şi 318 C.pr.civilă solicitând admiterea acesteia întrucât;
A arătat că după repunerea pe rol a cauzei instanţa de recurs , din care doi judecători fiind
incompatibili i-a încălcat dreptul la apărare, cauza luându-se în pronunţare în lipsa sa datorată
unei împrejurări legate de starea de sănătate şi care au fost mai presus de voinţa sa.
A menţionat că a ajuns ulterior la şedinţă , după luarea dosarului în pronunţare.
De asemenea, faptul că partea adversă care nu a formulat căile de atac şi nici
întâmpinare a beneficiat de apărare calificată l-a luat prin surprindere pe contestator, acesta
neavând posibilitatea de a –şi face apărarea.
Arată că admisibilitatea cererii sale este dată de existenţa unei erori materiale grave ca
priveşte o problemă de procedură .

143
 Această eroare este evidentă , în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs,
pentru verificarea căreia nu este necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a
probelor.
Judecarea şi pronunţarea în lipsa părţii încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24
din Constituţia României, în înfăptuirea justiţiei şi folosirea căilor de atac din Constituţia
României.
Cu privire la hotărârea atacată precizează : În cazul în care în instanţa de apel a fost
schimbată sentinţa, iar recursul împotriva deciziei a fost respins, contestaţia în anulare
întemeiată pe dispoz. art. 317 alin.(1) şi alin (2) C.pr.civilă trebuie exercitată împotriva
hotărârii instanţei de apel şi nu împotriva hotărârii date în recurs” .
Pe de altă parte greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare
sunt greşeli de fapt şi nu de judecată, de apreciere a probelor şi de interpretare a dispoziţiilor
legale.
Contestaţia în anulare este nefondată.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, iar nu de
reformare, care se adresează aceleiaşi instanţe care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se
cere, iar cazurile şi condiţiile în care se poate promova o astfel de cale de atac sunt expres şi
limitativ prevăzute de lege, în art. 317 şi 318 Cod procedură civilă
Contestatorul a invocat în drept, dispoziţiile art. 317 alin. 2 şi 318 teza 1Cod procedură
civilă, indicând în acest mod cazurile de anulare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile,
prevăzute de aceste dispoziţii legale.
- Astfel, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele
arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau
recursului: 1. când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a
fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii; 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu
călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, potrivit art. 317 alin. 1 Cod
procedură civilă.
- De asemenea, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în
anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa,
respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul
dintre motivele de modificare sau de casare, potrivit art. 318 Cod procedură civilă.
În cauză s-a invocat teza I, având în vedere argumentele prezentate referitoare la
solicitare părţii şi motivele prezentate
Pentru a fi incident acest caz de anulare prevăzut de art.317 Cod pr.civilă, era necesar
ca partea să fi invocat în recurs, fie lipsa de procedură în primă instanţă, fie o hotărâre dată în
primă instanţă cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, aspecte
ce nu au fost analizate de instanţa de recurs. Instanţa de recurs nu a fost investită cu aceste
aspecte.
Observând cererea de recurs, instanţa de retractare constată că recurentul nu a invocat
nelegala sa citare la prima instanţă şi nici nesocotirea dispoziţiilor de ordine publică privitoare
la competenţa generală şi materială a primei instanţe, instanţă de jurisdicţie civilă investită
prin însăşi cererea sa.
Mai mult, motivul privind incompatibilitatea celor doi judecători din completul de recurs, nu
a fost dezvoltat, ci doar enumerat şi nici nu s-au identificat ca nume, aceştia şi motivele de
incompatibilitate nu au fost arătate.
Se reţine în cauză că citarea s-a făcut în mod corect la instanţa de recurs.
Nu este incident cazul de anulare prev. de art. 318 teza I, în sensul că dezlegarea dată în
recurs este rezultatul unei greşeli materiale.
Aşa cum s-a arătat în precedent, contestatorul a invocat teza I-a a contestaţiei speciale prev.
de art. 318 Cod procedură civilă, la soluţionarea recursului.

144
 Astfel, prin greşeală materială, în sensul disp. art. 318 alin. 1 teza I Cod procedură
civilă, se înţelege o eroare materială în legătură cu aspecte formale ale judecării cauzei şi care
a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite.
Este vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa involuntar, prin confundarea
unor elemente importante sau a unor date materiale şi care stau la baza soluţiei pronunţate.
Astfel, sunt greşeli materiale potrivit acestor dispoziţii legale: - respingerea unui recurs ca
tardiv, în funcţie de data înregistrării la instanţă, deşi din plicul ataşat la dosar rezultă că
recursul a fost depus recomandat la poştă, înlăuntrul termenului de recurs, potrivit art. 104 cod
procedură civilă; - anularea greşită a recursului ca netimbrat, deşi la dosar se află dovada
achitării taxei de timbru şi chitanţa nu a fost observată;- anularea greşită a recursului ca fiind
făcut de o persoană fără calitate, deşi la dosar se află procura dată reprezentantul părţii, care
nu a fost observată;- pronunţarea asupra legalităţii unei alte hotărâri decât cea care a fost
atacată cu recurs.
În consecinţă, textul de lege vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de
judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare şi aplicare a unor dispoziţii legale
sau de rezolvare a unui incident procedural. O altă interpretare a acestor dispoziţii legale ar da
părţilor posibilitatea de a se plânge aceleiaşi instanţe care a pronunţat hotărârea, iar nu unei
instanţe superioare, de modul în care, de exemplu , a apreciat probele şi a stabilit raporturile
dintre părţi sau de modul în care a analizat motivele de recurs sub aspectul legalităţii - ceea ce
ar echivala cu dreptul părţilor de a obţine o reformare a hotărârii, ceea ce este inadmisibil.
În speţă se constată că nu există o eroare a instanţei în sensul celor arătate, iar
împrejurarea că din motive de sănătate contestatorul recurent în acea cauză nu s-a putut
prezenta la timp la şedinţă nu-i poate fi imputată instanţei raportat la motivele expres
prevăzute de textul de lege.
Mai mult contestatorul s-a prezentat la şedinţă după luarea dosarului în pronunţare
depunând şi concluzii scrise.
Prin urmare, nu pot fi primite motivele circumscrise încălcării drepturilor la apărare şi
a lipsei rolului activ al judecătorului, în condiţiile arătate nefiind încălcate dispoz. art. CEDO.
Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit practicii invocată de către contestator în
sensul că „În cazul în care în instanţa de apel a fost schimbată sentinţa, iar recursul împotriva
deciziei a fost respins , contestaţia în anulare întemeiată pe dispoz. art. 317 alin.(1) şi alin (2)
Cod pr.civilă trebuie exercitată împotriva hotărârii instanţei de apel şi nu împotriva hotărârii
date în recurs”, întrucât odată pentru că practica nu constituie izvor de drept , iar pe de altă
parte dispoz. art. 317 şi 318 Cod pr.civilă sunt exprese imperative vizând hotărâri irevocabile,
iar în art. 318 se prevede expres că pot fi atacate cu contestaţie în anulare hotărârile instanţei
de recurs.
Nefiind incidente dispoz. art. 317 şi 318, teza 1 C.pr.civilă, Curtea va respinge
contestaţia în anulare ca nefondată formulată de contestatorul M.M.
(Decizia civilă nr.2769 de la 21 martie 2013 - Secția I civilă, rezumat judecător Ionela
Vîlculescu)

2. Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.322 pct.2 Cod procedură civilă. Condiţii.

Motivul de revizuire prevăzut de art.322 pct.2 Cod pr.civ., este o aplicare a

principiului disponibilităţii ce vizează inadvertenţele dintre ceea ce s-a cerut şi ceea ce
instanţa a pronunţat, acest motiv putând fi invocat atunci când, din eroare, instanţa nu a
soluţionat o cerere cu care a fost legal învestită.
Acest text legal are în vedere ipoteza în care nu s-a soluţionat o cerere principală,
accesorie sau incidentală, dar nu şi situaţia când nu a fost analizată o cerere de probatorii,
un motiv de apel ori de recurs.

145
 Aşadar, acest motiv de revizuire poate fi invocat numai atunci când instanţa nu s-a
pronunţat asupra unei cereri şi nu atunci când s-au admis în parte pretenţiile solicitate sau s-
a respins un anumit capăt de cerere.

Prin decizia nr.6028/2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova s-a admis recursul
declarat de reclamanta B. A. împotriva sentinţei civile nr. 15 din 26 ianuarie 2012, pronunţată
de Tribunalul Gorj, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Primăria Tg.Jiu, Ministerul Justiţiei –
Autoritatea Naţională a Penitenciarelor din România şi Penitenciarul de Maximă Siguranţă
Tg.Jiu, având ca obiect Legea nr.10/2001.
A modificat sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea.
A constatat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent pentru
suprafaţa de 475 m.p. teren situat în Tg. Jiu, str. Vasile Alecsandri, preluat abuziv prin D.
413/1996.
A obligat Primăria Tg.Jiu la 1575 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, s-au reţinut următoarele:
Reclamanta B. A. a demarat procedura administrativă obligatorie prevăzută de art.22
din Legea 10/2001, (fostul art.21) prin Notificările nr.160 şi 162/14.02.2002 adresate
pârâtelor Primăria Tg.Jiu şi Prefectura Gorj , prin care a cerut restituirea în natură sau
despăgubiri pentru terenul de 475 mp.situat în Tg.Jiu, str.Vasile Alecsandri nr.10 (în prezent
ocupat de Penitenciarul Tg.Jiu).
Prima etapă nu a fost finalizată prin emiterea unui răspuns de către entităţile notificate,
aşa încât reclamanta s-a adresat Tribunalului Gorj, competent cu soluţionarea.
Tribunalul a purces la cercetarea cauzei pe fond în virtutea plenitudinii de competenţă
conferită ca urmare a Deciziei XX/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
R.I.L.
Reclamanta a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită prevăzută de art.3 rap.la art.4
alin.2 din Legea 10/2001 cu actele de stare civilă depuse la dosar şi certificatul de calitate de
moştenitor.
În certificatul de deces al autoarei reclamantei apare numele de „P. E.”, în matricola pe
clădiri (fond 84) apar menţionaţi moştenitorii lui I.C. P., imobilul fiind amplasat pe
str.V.Alecsandri nr.19, în contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 11 septembrie 1936,
sub nr.4062 de Tribunalul Gorj, bunica M. P. şi mama reclamantei, E. P. apar în calitate de
vânzătoare ale unei bucăţi de teren silişte, situată în Tg.Jiu, str.V.Alecsandri, cumpărătorilor
M. C.T. şi C. T., aceştia figurând ca vecini ai fam.P. în matricola anilor 1958-1960.
Un alt înscris care dovedeşte că autoarea reclamantei a avut o casă până în 1916 pe
str.V.Alecsandri nr.21 este copia de pe raportul secţiei II tehnică nr.617 din 12.XI.1921,
înregistrat la Serviciul de Poduri şi Şosele Gorj (fond 2).
Toate aceste înscrisuri reflectă existenţa terenului din Str.V.Alecsandri, Tg.Jiu, în anii
1921, 1936.
Întrucât domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001 privind imobilele preluate abuziv
vizează perioada de referinţă 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, este necesar a se dovedi
proprietatea autoarei în acest segment temporal.
Prin înscrisul emanat de la Arhivele Naţionale ale Jud.Gorj adresat reclamantei (fila 17
fond) se comunică acesteia că în urma verificărilor fondului arhivistic al Primăriei oraşului
Tg.Jiu, matricola de clădiri şi terenuri din perioada 1955-1957 s-a identificat la adresa
str.V.Alecsandri nr.19 printre titularii de rol şi P. A., iar în matricola din 1958-1961 B. A.
Dovada preluării abuzive a terenului ce a aparţinut mamei reclamantului s-a făcut cu anexa la
Decretul 413/1966 privind exproprierea terenului în suprafaţă de 67.680,70 mp. situat în
Tg.Jiu, unde la poziţia 84 figurează P. E., cu teren expropriat în suprafaţă de 555 mp. situat în
Tg.Jiu, str.V.Alecsandri f.n.

146
 Curtea a apreciat că este identitate între persoana expropriată şi mama reclamantei P.
E., în sprijinul acestei identităţi fiind declaraţiile autentice pe propria răspundere date de
numiţii S. C. şi C. G.
Coroborând aceste declaraţii cu relatarea martorei H. L., care a declarat că a cunoscut-
o pe P. E., că aceasta avea o suprafaţă de 600 mp. în Tg.Jiu, str.V.Alecsandri, iar terenul se
învecina cu T. G. şi alţii, şi cu înscrisurile depuse în cauză rezultă fără putinţă de tăgadă că
există identitate între mama reclamantei şi persoana nominalizată în decretul de expropriere.
Curtea a înlăturat argumentul tribunalului care a condus la soluţia de respingere a
acţiunii, referitor la faptul că reclamanta nu a prezentat acte de proprietate în raport de care să
fie posibilă identificarea terenului şi nici planul de situaţie anexă la decretul de expropriere,
acte care ar permite identificarea terenului solicitat.
Potrivit art.24 din Legea nr.10/2001, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a
fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus preluarea abuzivă,
iar persoana individualizată în actul de preluare este presupusă că deţine imobilul sub nume
de proprietar.
Textul instituie o prezumţie simplă de proprietate în favoarea persoanelor menţionate
în actele de preluare, care unite cu alte probe poate conduce la ideea că imobilul a aparţinut
persoanei de la care s-a făcut preluarea.
Coroborând actul de preluare, respectiv anexa la Decretul 413/1966 cu depoziţiile
martorilor audiaţi în cauză, respectiv H. L. şi P. M., care au relatat că au cunoscut-o pe
autoarea reclamantei şi ştiu că aceasta a deţinut teren în Tg.Jiu, str.V.Alecsandri, ocupat în
prezent de penitenciar şi de blocuri, Curtea a apreciat că reclamanta a făcut dovada
proprietăţii autoarei sale şi a preluării abuzive.
În consecinţă, făcându-se dovada de către reclamantă a calităţii de persoană
îndreptăţită, a identităţii autoarei sale cu persoana nominalizată în actul de preluare a
proprietăţii terenului şi a preluării abuzive, a rămas în discuţie modalitatea de reparaţie de care
urmează să beneficieze reclamanta.
Deşi în actul de expropriere autoarea reclamantei figurează cu 555 mp. expropriaţi, în
notificare reclamanta a solicitat 475 mp., astfel că instanţa de recurs a reţinut această suprafaţă
ca întindere a dreptului de proprietate.
În condiţiile în care din probe a rezultat că terenul reclamantei este ocupat de pârâtul
Penitenciarul Tg.Jiu şi blocuri, iar reclamanta a solicitat în subsidiar despăgubiri, faţă de
faptul că notificarea reclamantei nu a fost soluţionată până la apariţia Legii nr.247/2005
privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, modificând Legea nr.10/2001, controlul
instanţei trebuie să se limiteze doar la stabilirea dreptului persoanei care a formulat notificarea
de a primi măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor prevăzute de noua lege,
fără a mai putea statua asupra valorii acestora.
Tocmai din acest motiv, Curtea nu a mai dispus efectuarea unei expertize de evaluare a
terenului de 475 mp., calculul şi plata despăgubirilor urmând a se face conform Titlului VII al
Legii nr.247/2005, procedură cu caracter administrativ, finalizată prin emiterea de Comisia
Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, ce
poate fi atacată conform art.19 din Legea nr.554/2004.
În consecinţă, apreciind întemeiate parţial criticile recurentei doar cu privire la terenul
ce a aparţinut autoarei sale şi pentru care s-au formulat două notificări, a admis recursul, a
schimbat sentinţa, în sensul admiterii în parte a contestaţiei, stabilindu-se dreptul reclamantei
la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 475 mp. preluată abuziv prin Decretul
413/1966.
În ceea ce priveşte terenul provenit de la E. E., nu s-a făcut dovada că reclamanta a
urmat procedura administrativă obligatorie prevăzută de art.22 din Legea nr.10/2001,
respectiv, nu a depus notificare, aşa încât critica privind respingerea cererii pentru acest teren
nu a fost primită, notificările depuse la dosar vizând terenul din str.V.Alecsandri.

147
 Nu se pot acorda despăgubiri pentru imobilul demolat în 1916, întrucât perioada de
referinţă a Legii nr.10/2001 privind preluarea abuzivă se situează între 06.03.1945-decembrie
1989, iar anul demolării imobilului nu se situează în acest interval de timp.
Faţă de cele ce preced, apreciind că în cauză subzistă motivul de recurs prevăzut de
art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a admis
recursul, a modificat sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea.
S-a constatat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent pentru
suprafaţa de 475 m.p. teren situat în Tg. Jiu, str. Vasile Alecsandri, preluat abuziv prin D.
413/1996.
În baza art.274 Cod procedură civilă, a fost obligată Primăria Tg.Jiu la 1575 lei
cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, la data de 07.01.2013 a formulat cerere de revizuire
revizuenta B.A.
În motivarea cererii de revizuire s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de recurs nu s-a
pronunţat asupra unui lucru cerut, în sensul art.322 pct.2 Cod procedură civilă, în condiţiile în
care la data notificării şi la data soluţionării cauzei în faţa instanţei de fond, revizuenta nu era
în posesia Decretului de expropriere nr.413/1966 şi a planului de situaţie, motiv pentru care
prin notificare a solicitat doar 475 mp. teren intravilan, pentru care era îndreptăţită la
acordarea măsurilor reparatorii, în loc de 555 mp teren intravilan, menţionat în Decretul de
expropriere nr.413/1966 şi în anexa la decret - poziţia 100, teren ocupat în prezent de
Penitenciarul de Maximă Siguranţă Tg.Jiu.
Cererea de revizuire s-a întemeiat pe disp.art.322 pct.2 Cod procedură civilă.
AUTORITATEA NATIONALĂ A PENITENCIARELOR DIN ROMANIA a depus
întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia
inadmisibilităţii cererii de revizuire.
La data de 08.02.2013 intimata Primăria Municipiului Tg.Jiu a depus întâmpinare prin
care a solicitat admiterea cererii de revizuire, considerând că suprafaţa de teren pentru care
este îndreptăţită reclamanta la măsuri reparatorii este cea de 555 mp.
Cererea de revizuire este nefondată.
Analizând cu prioritate, în raport de art.137 Cod procedură civilă, excepţia lipsei
calităţii procesuale pasive, invocată de ADMINISTRAŢIA NATIONALĂ A
PENITENCIARELOR DIN ROMANIA, aceasta este neîntemeiată, întrucât în această cale de
atac, calitatea procesuală este conferită tuturor părţilor care figurează în dispozitivul deciziei
atacate.
Excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire invocată de intimata ADMINISTRAŢIA
NATIONALĂ A PENITENCIARELOR DIN ROMANIA, care susţine că această cerere este
nemotivată în drept, este neîntemeiată, întrucât revizuienta şi-a întemeiat cererea de revizuire
pe disp.art.322 pct.2 Cod procedură civilă.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai
în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 322 Cod procedură civilă,
prevederile legale care o reglementează fiind de strictă interpretare.
În sensul acestor prevederi legale, pot forma obiectul revizuirii hotărârile definitive în
instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi cele date de instanţa de recurs, atunci când
evocă fondul.
Revizuenta şi-a întemeiat cererea de revizuire pe dispoziţiile art.322 pct.2 Cod
procedură civilă. potrivit cărora revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel
sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs, atunci când evocă
fondul, se poate cere dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu
s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că motivul de revizuire prevăzut de
art.322 pct.2 Cod procedură civilă este o aplicare a principiului disponibilităţii, ce vizează

148
inadvertenţele dintre ceea ce s-a cerut şi ceea ce instanţa a pronunţat, acest motiv putând fi
invocat atunci când, din eroare, instanţa nu a soluţionat o cerere cu care a fost legal învestită.
Acest text legal are în vedere ipoteza în care nu s-a soluţionat o cerere principală,
accesorie sau incidentală, dar nu şi situaţia când nu a fost analizată o cerere de probatorii, un
motiv de apel ori de recurs.
Aşadar, acest motiv de revizuire poate fi invocat numai atunci când instanţa nu s-a
pronunţat asupra unei cereri şi nu atunci când s-au admis în parte pretenţiile solicitate sau s-a
respins un anumit capăt de cerere.
În speţă, prin decizia nr.6028/2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, a cărei
revizuire se solicită, s-a admis recursul declarat de reclamanta B. A. împotriva sentinţei civile
nr. 15 din 26 ianuarie 2012, pronunţată de Tribunalul Gorj, în contradictoriu cu intimaţii
pârâţi Primăria Tg.Jiu, Ministerul Justiţiei – Autoritatea Naţională a Penitenciarelor din
România şi Penitenciarul de Maximă Siguranţă Tg.Jiu, având ca obiect Legea nr.10/2001, s-a
modificat sentinţa, în sensul că s-a admis în parte acţiunea şi s-a constatat că reclamanta este
îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 475 m.p. teren situat în Tg.
Jiu, str. Vasile Alecsandri, preluat abuziv prin D. nr.413/1996.
În cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.322 pct.2 Cod procedură civilă s-a
susţinut că în mod greşit instanţa nu a constatat îndreptăţirea reclamantei la măsuri reparatorii
pentru suprafaţa de 555 mp teren expropriat, în loc de 475 mp, însă această susţinere nu se
poate încadra în cerinţele prevăzute de art.322 pct.2 Cod procedură civilă.
În considerentele deciziei din recurs, a cărei revizuire se solicită, instanţa a analizat
susţinerea revizuentei reclamante, reţinând: „deşi în actul de expropriere autoarea reclamantei
figurează cu 555 mp expropriaţi, în notificare reclamanta a solicitat 475 mp., astfel că instanţa
de recurs va reţine această suprafaţă ca întindere a dreptului de proprietate”.
Instanţa constată, astfel, că prin decizia a cărei revizuire se solicită, instanţa de recurs a
analizat aceeaşi susţinere a revizuentei, referitoare la îndreptăţirea acesteia la acordarea
măsurilor reparatorii pentru suprafaţa de 555 mp teren expropriat, în loc de 475 mp,
argumentând soluţia pronunţată.
În condiţiile în care nu s-a făcut dovada că prin decizia ce face obiectul revizuirii
instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra unei cereri, în sensul art.322 pct.2 Cod procedură civilă, ce
reglementează revizuirea unei hotărâri judecătoreşti, se constată ca fiind nefondată cererea de
revizuire prin care se critică, în realitate, modul cum a fost soluţionat fondul cauzei.
Faţă de considerentele expuse, constatând că nu s-a făcut dovada îndeplinirii
condiţiilor prevăzute de art.322 pct.2 Cod procedură civilă, s-a respins ca nefondată cererea
de revizuire. (Decizia civilă nr.1045/11.02.2013 – Secţia I Civilă, rezumat judecător
Alexandrina Marica)

3. Inadmisibilitatea recursului la recurs. Clasificarea cererilor în principale şi

accesorii.

Potrivit dispoziţiilor art.299 alin.1 Cod proc.civ. sunt supuse recursului hotărârile
date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi în condiţiile prevăzute de lege hotărârile
altor organe cu activitate jurisdicţională.
Raportând dispoziţiile legale mai sus menţionate la situaţia dedusă judecăţii, instanţa
reţine că prin decizia civilă nr.2988/17.10.2012, Tribunalul a soluţionat irevocabil recursul
declarat împotriva sentinţei civile nr. 2056/22.06.2012, şi prin urmare este întemeiată
excepţia inadmisibilităţii, fiind inadmisibil a se declara recurs împotriva unei hotărâri prin
care a fost soluţionat recursul, dispoziţiile legale nepermiţând un recurs la recurs.
Pentru a califica o cerere ca fiind accesorie este esenţial pe de o parte să depindă de
soluţia dată cererii principale, iar, pe de altă parte, să se raporteze la cererea principală din
acelaşi proces, iar nu din procese diferite.

149
 Prin urmare, competenţa instanţei sesizate cu cererea principală se extinde şi asupra
cererilor accesorii formulate în cadrul aceluiaşi proces, după cum şi calea de atac
reglementată pentru capătul principal de cerere devine incidentă şi pentru capetele de cerere
accesorii.
Prorogarea legală de competenţă vizează nu doar judecata cererii în primă instanţă,
ci şi soluţionarea căilor legale de atac, al căror regim este dat de natura cererii principale.

Prin decizia civilă nr. 2988/17.10.2012 pronunţată de Tribunalul G., s-a respins ca
nefondat recursul declarat de recurentul contestator V., împotriva sentinţei civile
nr.2056/22.06.2012, pronunţată de Judecătoria T.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut cu privire la primul motiv de recurs, că
prin contestaţia la executare silită, contestatorul V. a solicitat ca în contradictoriu cu BEJ T. să
se desfiinţeze actele de executare silită a titlului executor reprezentat de procesul verbal din 2
martie 2011 şi a oricărui înscris emis nelegal în legătură cu executarea silită, restabilirea
situaţiei anterioare şi radierea din cartea funciară a somaţiei nr. 21/4 mai 2011 şi a oricărei alte
somaţii subsecvente , respectiv radierea din registrul de comandamente nr. 161/2011 şi din
registrul de transcripţiuni privind imobilele casă şi terenuri executate silit în dosarul
212/E2/11, radierea din cartea funciară a comunei D., sat R., judeţul G. şi a „Actului de
adjudecare” nr.21/17.11.2011, privind imobilele menţionate în cuprinsul său.
Sub acest aspect în mod corect, prima instanţă a reţinut că, creditoarea R. a solicitat în
conformitate cu art. 373 alin. 1 Cod procedură civilă, executarea deciziei nr. 482/07.12.2010,
pronunţată de Tribunalul G., rămasă irevocabilă prin nerecurare .
Prin încheierea de şedinţă din 8.03.2011 pronunţată de Judecătoria T. s-a încuviinţat
executarea silită a deciziei civile nr.482/07.12.2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 387 al. 1 c.pr.civ., începerea executării silite se poate face
numai după ce se comunică debitorului o somaţie de către executorul judecătoresc care
trebuie să cuprindă toate datele menţionate în text şi dacă înlăuntrul termenului arătat în
somaţie, debitorul nu-şi execută de bună-voie obligaţia , executorul judecătoresc va proceda
de îndată la executarea silită ( art. 387 pct. 2 c.pr.civ. ).
Atât în faţa primei instanţe cât şi în recurs, contestatorul a invocat că actele de
executare sunt lovite de nulitate, deoarece au fost comunicate la adresa din România respectiv
în comuna D., în condiţiile în care domiciliul său stabil este în Italia .
De reţinut, că nici la instanţa de fond şi nici în recurs, recurentul contestator nu a făcut
nici o dovadă în acest sens.
Astfel, executorul judecătoresc a emis somaţia nr. 21/15.03.2011 către debitorul V.,
domiciliat în comuna D., jud. Gorj, iar din dovada de primire şi procesul verbal de predare a
agentului procedural a rezultat că somaţia a fost primită de P., rudă cu destinatarul, care a
primit şi a semnat în calitate de împuternicit actul de executare.
De reţinut că recurentul contestator a întocmit la 17 august 2011 o procură de
administrare autentificată de notarul public R., prin care dreptul de administrare este exercitat
de P., contestatorul având domiciliul în comuna D., iar P. este domiciliat în comuna D.,
somaţia nr.21/15.03.2011 fiind comunicată la domiciliul contestatorului, respectiv comuna D.,
judeţul G.
Aceeaşi somaţie este comunicată şi Primăriei comunei D., care comunică instanţei prin
adresa nr. 823/24.03.2011 că, contestatorul locuieşte în comuna D., aceeaşi situaţie rezultând
şi din dispozitivul sentinţei civile nr. 1919/7.09.2006 pronunţată de Judecătoria T., rămasă
irevocabilă prin decizia 482/7 dec. 2010, ce constituie titlu executoriu.
De altfel, prin cererea din 2 mai 2011 contestatorul V. a adus la cunoştinţa
executorului judecătoresc că ştie de începerea executării silite în dosarul de executare 21/2011
şi se angajează să plătească suma la care a fost obligat prin titlul executor, respectiv
echivalentul a 1000 euro lunar prin BRD Agenţia T. până la achitarea debitului.

150
 Nu s-a putut constat deci că prima instanţă a reţinut greşit că actele de executare
întocmite de executorul judecătoresc nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 387 alin. 1
c.pr.civ., actele respectiv somaţia nr. 21/15.03.2011 realizându-se la domiciliul
contestatorului, care de altfel, la 2 mai 2011 îşi ia angajamentul că va achita sumele cuprinse
în titlul executor şi cheltuielile de executare.
Faţă de probele administrate la prima instanţă, s-a reţinut că recursul este nefondat,
actele de executare fiind emise potrivit legii.
S-a mai invocat că expertul numit în cauză pentru evaluarea bunurilor nu l-a citat
atunci când s-a deplasat în teren şi a întocmit raportul de expertiză.
Verificând acest aspect , s-a reţinut că nici această critică nu este fondată.
Din cuprinsul raportului de expertiză a rezultat că expertul s-a deplasat în comuna D.,
la 11 iulie 2011 ora 17,00 , a participat la efectuarea expertizei creditoarea R., lipsind
debitorul V., executorul încunoştinţând părţile de data efectuării expertizei prin scrisorile
recomandate din 5 iulie 2011.
Nici în această situaţie nu s-a putut reţine că raportul de expertiză întocmit în cauză
este lovit de nulitate, nefiind încălcate dispoziţiile art. 208 C.pr.civ.
Potrivit art. 208 c.pr.civ., dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la faţa locului ,
ea nu poate fi făcută decât după citarea părţilor prin carte poştală recomandată cu dovada de
primire , arătând zilele şi orele , dovada de primire fiind alăturată lucrării expertului .
Faţă de dovezile aflate la dosar, nu s-a putut reţine că expertul nu a respectat
procedura, părţilor solicitându-li-se ca în ziua de 11 iulie 2011 să fie prezente la faţa locului în
vederea efectuării expertizei, astfel că şi acest motiv de recurs urmează să fie înlăturat ca
nefondat .
Nici critica cu privire la specialitatea expertului nu a putut fi reţinută, deoarece din
adresa 17/21 iunie 2012 a Biroului local de expertize judiciare s-a reţinut că expertul C. are
specializarea în construcţii civile, industriale şi agricole şi evaluare proprietăţi imobiliare.
Faţă de aceste considerente, s-a impus respingerea recursului ca nefondat, sentinţa
primei instanţe fiind temeinică şi legală sub toate aspectele invocate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatorul V., criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de recurs arată că a formulat petite de cerere, care trebuiau soluţionate
conform art. 31, 33, 34 şi art. 36 şi următoarele din Legea nr.7/1996, iar calea de atac potrivit
procedurii speciale, derogatorie de la dreptul comun, era apelul şi nu numai recursul, astfel
încât decizia pronunţată de Tribunal este lovită de nulitate, fiind nelegală, deoarece s-a
soluţionat calea de atac ca fiind recursul, într-un complet nelegal constituit, în locul căii de
atac legale, ca fiind apelul, într-un complet de doi judecători.
Arată că soluţionarea litigiilor la instanţa de fond, care au petite întemeiate pe
prevederile Legii nr.7/1996 cum ar fi radieri, rectificări sau modificări de carte funciară,
urmeză aceeaşi procedură specială şi pe căile de atac, care, potrivit art. 50-51 şi următoarele
din Legea nr.7/1996 nu poate fi decât apelul.
Mai arată că, deoarece instanţa, în calea de atac dedusă judecăţii, nu a fost alcătuită
potrivit dispoziţiilor legii, este întemeiat motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.1 Cod
proc. civ.
Recursul este inadmisibil.
Conform art.137 alin.1 Cod proc.civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra
excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte,
cercetarea în fond a pricinii, respectiv a criticilor formulate de recurent.
Potrivit dispoziţiilor art.299 alin.1 Cod proc.civ. sunt supuse recursului hotărârile date
fără drept de apel, cele date în apel, precum şi în condiţiile prevăzute de lege hotărârile altor
organe cu activitate jurisdicţională.
Raportând dispoziţiile legale mai sus menţionate la situaţia dedusă judecăţii, instanţa
reţine că prin decizia civilă nr.2988/17.10.2012, Tribunalul G. a soluţionat irevocabil recursul

151
declarat împotriva sentinţei civile nr. 2056/22.06.2012 pronunţată de Judecătoria T., şi prin
urmare este întemeiată excepţia inadmisibilităţii, fiind inadmisibil a se declara recurs
împotriva unei hotărâri prin care a fost soluţionat recursul, dispoziţiile legale nepermiţând un
recurs la recurs.
Trimiterea la dispoziţiile legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare, legea nr.7/1996,
în sensul că în baza art. 50-51 şi următoarele din această lege, se impune recalificarea căii de
atac din recurs în apel nu poate fi primită, deoarece în cauză, capătul principal de cerere este
contestaţia la executare, iar instituţia contestaţiei la executare este reglementată imperativ de
dispoziţiile Cod procedural civil, art.402, alin.2, dispunând că hotărârea pronunţată cu privire
la contestaţie se dă fără drept de apel, fiind supusă căii de atac a recursului.
Capetele de cerere întemeiate pe dispoziţiile legii cadastrului şi a publicităţii
imobiliare, legea nr.7/1996, sunt accesorii în raport de contestaţia la executare şi, neavând o
existenţă de sine-stătătoare, potrivit disp. art. 17 cpc urmează soarta juridică a capătului
principal, ca aplicare a principiului accesorium sequitur principalae.
Pentru a califica o cerere ca fiind accesorie este esenţial pe de o parte să depindă de
soluţia dată cererii principale, iar, pe de altă parte, să se raporteze la cererea principală din
acelaşi proces, iar nu din procese diferite.
Prin urmare, competenţa instanţei sesizate cu cererea principală se extinde şi asupra
cererilor accesorii formulate în cadrul aceluiaşi proces, după cum şi calea de atac
reglementată pentru capătul principal de cerere devine incidentă şi pentru capetele de cerere
accesorii.
Prorogarea legală de competenţă vizează nu doar judecata cererii în primă instanţă, ci
şi soluţionarea căilor legale de atac, al căror regim este dat de natura cererii principale.
De altfel, chiar din formularea art. 282 ind. 1 cpc reiese că suprimarea căii de atac a
apelului are în vedere cererile formulate pe cale principală.
În plus, părţile nu au solicitat disjungerea capetelor accesorii de cerere şi judecarea lor
separată, deci implicit au achiesat la soluţionarea unitară a acţiunii, respectiv a căilor de atac.
În consecinţă având în vedere cele expuse mai sus, instanţa urmează să respingă
prezentul recurs ca fiind inadmisibil.
(Decizia nr. 471 /25 Ianuarie 2013 – Curtea de Apel Craiova, Secţia I Civilă - rezumat
judecător Stelian Aurelian Cadea).

4. Recurs inadmisibil. Aplicabilitatea dispoziţiilor art.18 ind.1 Cod procedură

civilă și la judecarea căilor de atac.

Reevaluarea pretenţiilor în urma administrării probelor, după momentul introducerii

acţiunii şi momentul declarării căii de atac, nu poate fi luată în considerare ca şi criteriu de
reevaluare a obiectului cererii cu ocazia declarării căii de atac, întrucât valoarea obiectului
cererii în raport de care se stabileşte competenţa instanţei şi calificarea căii de atac se face
numai în limitele procedurale cuprinse de art. 112 şi 132 Cod de procedură civilă.
Competenţa instanţei, atât sub aspectul soluţionării acţiunii în fond, cât şi sub
aspectul calificării căii de atac şi al competenţei instanţei investite cu soluţionarea căii de
atac a rămas câştigată după parcurgerea primului ciclu procesual.

Reclamantul A.P.V. a chemat in judecat pârâta ADS solicitând să fie obligată pârâta la
plata daunelor cominatorii pentru 67 de zile (50 lei pentru fiecare zi de întârziere), şi la plata
cheltuielilor de judecată în cuantum de 94 lei pentru punerea în aplicare a deciziei
nr.255/09.03.2010, pronunţată de Tribunalul Olt , despăgubirile reprezentând prejudiciul
cauzat pe perioada 2006-2009 ca urmare a neîndeplinirii atribuţiilor care îi reveneau pârâtei
potrivit capitolului VII din Legea nr.247/2008.

152
 La data de 14.12.2010 reclamantul, în temeiul art.132, alin.1 C.proc.civ, şi-a precizat
cererea, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3444 lei, solicitând
transformarea daunelor cominatorii în daune interese compensatorii.
La termenul de judecată din data de 18.01.2011 reclamantul şi-a mărit câtimea
obiectului cererii, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 96203 lei, după
cum urmează: 42525 lei, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de
52,50 ha pe anii 2009, 2010, 2011; 29009 lei, reprezentând plata directă unică cuvenită pentru
suprafaţa de 52,50 ha pentru anul 2009 şi 24669, reprezentând plata directă unică cuvenită
pentru suprafaţa de 52,50 ha pentru anul 2010.
La termenul de judecată din 22.02.2011, la interpelarea instanţei, reclamantul a
precizat că temeiul de drept al acţiunii, îl reprezintă dispoziţiile art.998-999 Cod civil, iar
suma solicitată reprezintă prejudiciul pe care pârâta i l-a cauzat prin lipsa de folosinţă a
terenului pe perioada celor anilor agricoli 2009-2011.
Prin Sentinţa civilă nr. 340/25.02.2011 instanţa a respins excepţia netimbrării cererii
de chemare în judecată, a tardivităţii formulării precizării la cererea de chemare în judecată şi
a informităţii cererii de chemare în judecată, iar pe fond, a respins cererea de chemare în
judecată.
Recursul declarat de către reclamantul A.P.V. împotriva acestei sentinţe a fost admis
de Tribunalului Olt prin decizia nr. 808/2011 prin care s-a dispus casarea cu trimitere spre
rejudecare.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Corabia, cu prim termen de judecată la
data de 29.06.2011.
La data de 27.09.2011 reclamantul a depus o cerere completatoare prin care a solicitat,
pe lângă capetele ce cerere deja formulate, ca pârâta ADS să predea reclamantului terenul
retrocedat în suprafaţă de 20 ha, pe raza localităţii C., judeţul Olt.
Reclamantul a arătat că prin hotărârea C. J. Olt, i s-a validat amplasamentul pentru
suprafaţa de 52,50 ha , teren agricol situat pe raza localităţii T., judeţul Olt, prin preluare de la
SC A.
Ulterior, ADS a învederat că inventarul preluat de la ADS este eronat, astfel că
documentaţia a fost refăcută. C.J. Olt, a emis o nouă hotărâre, prin care i s-a validat
amplasamentul pe raza localităţii T,. judeţul Olt preluat de ADS de la Academia Română.
Reclamantul a precizat că, având în vedere împrejurările mai sus-menţionate, a fost
nevoit să intenteze o acţiune în justiţie pentru plata de daune cominatorii, acţiune admisă de
către Judecătoria Corabia prin sentinţa civilă nr.1310/25.11.2009, modificată prin decizia
Tribunalului Olt, în urma cărora ADS a fost obligată să predea pe bază de protocol terenul în
termen de 30 de zile, cu plata de daune cominatorii în cuantum de 50 lei/zi.
Reclamantul a mai învederat instanţei că abia la data de 01.08.2011 s-a întocmit
procesul-verbal de punere în posesie pentru suprafaţa de 32,50 ha, pe raza localităţii T.,
judeţul Olt, iar pentru diferenţa de 20 ha nu fost pus în posesie.
Reclamantul a concluzionat că a fost lipsit de folosinţa terenului în suprafaţă de 32,50
ha până la data de 01.08.2009 şi este lipsit şi în prezent de posesia suprafeţei de 20 ha, iar
prejudiciul este aferent anilor agricoli 2009, 2010, 2011 şi 2012.
Reclamantul a învederat că prejudiciul suferit constă în subvenţia ce se încasa de la
stat pe anii 2009 şi 2010 plus un minim de profit ce ar fi constat în producţie de grâu ce se
realiza pe anii 2009, 2010 şi 2011. subvenţia ce trebuia încasată avea un cuantum de 53.678
lei iar producţia minimă de grâu ce s-ar fi obţinut avea o valoare de 42.525 lei astfel că
prejudiciul total suferit de reclamant s-a ridicat la suma de 96.525 lei.
In al doilea ciclu procesual s-a administrat proba cu expertiza tehnică judiciară în
specialitatea agricultură, iar la termenul de judecată din 18.10.2011 reclamantul a mărit
câtimea obiectului cererii sale la suma stabilită în expertiza efectuată în cauză, respectiv
subvenţia neîncasată în anii 2009 şi 2010 şi 2011 în cuantum de 94.820 lei , beneficiul
nerealizat în anii agricoli 2009, 2010 , 2011, în cuantum de 111.600 lei.

153
 Prin sentinţa civilă nr. 1492/18.10.2011 pronunţată de Judecătoria Corabia a fost
admisă in parte cererea de chemare in judecată, obligată parata ADS sa predea pe baza de
protocol către C. L.C. suprafaţa de teren de 20 ha cuvenita reclamantului; s-a dispus totodată
obligarea aceleiaşi pârâte să plătească reclamantului suma de 56 156,4 lei reprezentând
despăgubiri pentru lipsa de folosinţa a terenului in suprafaţa de 20 ha, pe anii 2010-2011,
respectiv la plata sumei de 1291 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Împotriva acestei sentinţe s-a exercitat calea de atac a recursului de către recurentul
reclamant, solicitându-se modificarea sentinţei in sensul admiteri cererii de chemare in
judecată, astfel cum a fot precizată.
Împotriva aceleiaşi sentinţe s-a exercitat calea de atac a recursului de către recurenta
pârâtă, care a învederat că soluţia primei instanţe a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
Prin decizia nr. 229/2012 din 20 Februarie 2012 pronunţata în dosar nr.
1795/213/2010*, Tribunalul Olt a admis recursurile formulate de recurentul reclamant APV şi
recurenta pârâtă ADS, împotriva sentinţei civile nr.1492/18.10.2011, pronunţată de Judecătoria
Corabia, a casat sentinţa civilă nr. 1492/18.10.2011 pronunţată de Judecătoria Corabia şi a
reţinut cauza spre rejudecare.
Rejudecând cauza, Tribunalul Olt a pronunţat decizia civilă nr. 820 din 24 septembrie
2012, prin care a admis excepţia tardivităţii modificării acţiunii.
A constatat decăzut reclamantul din dreptul de a-si modifica acţiunea.
A dispus judecarea separata a cererii formulata la data de 27.09.2011 privind obligarea
paratei ADS să predea reclamantului terenul in suprafaţa de 20 ha situat pe raza localităţii C.,
jud. Olt, sens în care a disjuns cererea si a înaintat-o Judecătoriei Corabia spre competenta
soluţionare.
A admis in parte acţiunea formulata de reclamantul APV, având ca obiect „ pretenţii”.
A fost obligată parata ADS să plătească reclamantului suma de 56 156,4 lei
reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţa a terenului in suprafaţa de 20 ha, pe anii
2010-2011 şi să plătească suma de lei 1072,96 lei, cu titlu de cheltuieli parţiale de judecata.
Împotriva acestei decizii , precum şi a încheierii din data de 23.01.2012 şi a deciziei
nr. 229 din 20.02.2012 a declarat recurs reclamantul, criticând calificarea căii de atac. S-a
susţinut că obiectul cererii sale a fost evaluat la 206 420 lei, aşa încât sentinţa primei instanţe
trebuia atacată cu apel, temeiul de drept constituindu-l dispoziţiile art. 998, 999 cod civil.
Recurentul a făcut o expunere a cererilor formulate şi a hotărârilor pronunţate asupra
cererilor sale, a arătat că prejudiciul pe care l-a suferit pentru faptul că nu a fost pus în posesie
asupra terenului pentru care are titlu de proprietate constă în beneficiul nerealizat şi nu se
rezumă doar la 20 ha, ci la întreaga suprafaţă de 52,50 ha teren.
Recurentul a precizat în ce constă prejudiciul pretins a fi acoperit de pârâtă ,
concluzionând că acţiunea sa trebuia admisă pentru întreaga sumă solicitată, de 206 420 lei.
Recurentul a achitat taxa judiciară de timbru la valoarea pretenţiilor contestate.
La data de 13.03.2013 intimata pârâtă a formulat întâmpinare, susţinând că recursul nu
a fost motivat în fapt şi în drept, invocând excepţia inadmisibilităţii recursului, potrivit art.
377 alin 2 pct. 4 şi art. 299 cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 2422/14 Martie 2013, Curtea de Apel Craiova a respins recursul
declarat de reclamant ca inadmisibil pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 299 c.p.c., constituie obiect al recursului hotărârile pronunţate în apel,
precum şi cele pronunţate în primă instanţă şi nesupuse apelului şi hotărârile organelor cu
activitate jurisdicţională.
Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă cu claritate că hotărârile irevocabile nu pot
fi atacate cu recurs, pentru că ar însemna să se adauge o nouă cale extraordinară de atac în
afara celor expres prevăzute de codul de procedură civilă, ceea ce nu este admisibil.
Dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie trebuie raportat la alte
norme constituţionale care prevăd că procedura de judecată este prevăzută de lege ( art. 126

154
alin 2) şi că împotriva hotărârilor judecătoreşti se pot exercita căile de atac, în condiţiile legii (
art. 129).
Aceste dispoziţii duc la concluzia că instanţa nu are posibilitatea de a considera ca
admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părţi
netemeinică sau nelegală, ci are obligaţia de a analiza căile de atac în limitele şi cu respectarea
condiţiilor impuse de lege.
Numai astfel se poate respecta principiul preemininţei dreptului, recunoscut în
preambulul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi, implicit, principiul securităţii
raporturilor juridice, potrivit cu care o hotărâre irevocabilă nu mai poate fi pusă în discuţie, în
afara căilor extraordinare de atac stabilite de lege.
În speţă, recurentul a declarat recurs împotriva unor hotărâri irevocabile, pronunţate de
instanţa de recurs, asupra cererii sale de chemare în judecată, care a avut două capete de
cerere şi anume o cerere în materia fondului funciar şi o cerere în pretenţii, evaluabilă în bani,
căreia i se aplică dispoziţiile art. 282/1 c.p.c. , potrivit cu care litigiile al căror obiect are o
valoare sub 100 000 lei nu sunt supuse apelului.
Faptul că obiectul acestei acţiuni este unul evaluabil în bani rezultă atât din dispoziţia
expresă a codului de procedură civilă, cât şi din motivarea Deciziei nr. 32 din 9 iunie 2008,
publicată în Monitorul Oficial nr.830 din 10.12.2008, decizie pronunţată de ÎCCJ în
soluţionarea recursului în interesul legii şi obligatorie pentru instanţele de judecată, conform
art. 330/7 alin. 4 c.p.c.
Cât priveşte cererea având ca obiect obligarea pârâtei de a preda către Comisia Locală
de fond funciar C. o suprafaţă de teren, instanţa constată că art. 5 din Titlul XIII legea
247/2005 stabileşte că hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti în procesele funciare în
primă instanţă sunt supuse numai recursului.
Art. 1 din acelaşi titlu defineşte procesele funciare ca fiind plângerile, contestaţiile şi
alte litigii apărute în urma aplicării legii fondului funciar, în categoria acestora încadrându-se
şi acţiunile având ca predarea terenurilor ce au făcut obiectul reconstituirii dreptului de
proprietate.
În al doilea ciclu procesual, judecătoria a soluţionat această cerere pe fond iar
tribunalul, după ce a calificat corect calea de atac împotriva sentinţei ca fiind recursul, a
rejudecat acţiunea şi a dispus disjungerea şi judecarea separată a cererii. Asupra disjungerii
acestui capăt de cerere nu s-au adus critici în recursul de faţă.
În cea ce priveşte cel de al doilea capăt al acţiunii, acela în pretenţii, instanţa constată
că în primul ciclu procesual reclamantul a precizat că suma pe care o solicită de la pârâtă cu
titlu de despăgubiri este de 96 205 lei, temeiul cererii sale fiind dat de dispoziţiile art. 998,
999 cod civil, care au fost analizate pe fond de instanţele anterioare iar în al doilea ciclu
procesual, după casarea cu trimitere şi administrarea probei cu expertiza tehnică, a precizat că
valoarea pretenţiilor sale este de 206 420 lei.
Curtea apreciază că momentul la care se face evaluarea şi stabilirea obiectului cererii,
potrivit dispoziţiilor art.112 alin.2 din Codul de procedură civilă este cel al formulării cererii
de chemare în judecată, care trebuie să cuprindă obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea
reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă. Stabilirea obiectului cererii, cu
caracteristica sa - valoarea, se realizează la momentul învestirii primei instanţe şi al stabilirii
cadrului procesual, moment dedus din coroborarea dispoziţiilor art.112 cu art.132 din Codul
de procedura civilă, adică cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Aceasta, cu atât mai mult cu
cât în apel sau în recurs nu poate fi modificat obiectul cererii de chemare în judecată, aspect
dedus din interdicţia expresă conţinută de prevederile art. 294 alin.1 (pentru apel) si art.316
coroborat cu art.294 alin.1 (pentru recurs).
Cât timp valoarea pretenţiilor reclamantului a fost stabilită în primul ciclu procesual la
o sumă sub 100 000 lei, sunt perfect aplicabile si prevederile art.18/1 Cod de procedură civilă,
potrivit cu care instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea
obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin

155
modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect. Problema calificării căii de
atac, dincolo de aspectul compunerii instanţei din 2 sau 3 judecători, implică de fapt problema
competenţei unei instanţe ca instanţă de apel sau ca instanţă de recurs. Cât priveşte aspectul
reevaluării pretenţiilor în urma administrării probelor, după momentul introducerii acţiunii şi
momentul declarării căii de atac, Curtea apreciază ca o astfel de modificare(care determină
matematic şi economic o modificare a pretenţiilor), nu poate fi luată în considerare ca şi
criteriu de reevaluare a obiectului cererii cu ocazia declarării căii de atac, întrucât valoarea
obiectului cererii în raport de care se stabileşte competenţa instanţei şi calificarea căii de atac
se face numai în limitele procedurale cuprinse de art. 112 şi 132 Cod de procedură civilă.
În plus, în speţă se constată că reclamantul şi-a reevaluat pretenţiile după casarea cu
trimitere, în cel de al doilea ciclu procesual, iar competenţa instanţei, atât sub aspectul
soluţionării acţiunii în fond, cât şi sub aspectul calificării căii de atac şi al competenţei
instanţei investite cu soluţionarea căii de atac a rămas câştigată după parcurgerea primului
ciclu procesual.
Nu este fondată, astfel, opinia recurentului în sensul că s-a făcut aplicarea greşită a
dispoziţiilor art.282/1 alin.1cod procedură civilă, în sensul că valoarea litigiului era de peste
100 000 lei.
Pentru aceste considerente, apreciind că, faţă de dispoziţiile exprese ale art. 282/1 alin.
1 şi art. 299 Cod de procedura civilă, litigiul de faţă având un obiect de o valoare de până la
100.000 lei, calea de atac exercitată împotriva sentinţei primei instanţe nu putea fi decât
recursul, Curtea, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 1 din Codul de procedura civilă a
respins recursul ca inadmisibil, hotărârile atacate fiind irevocabile, iar încheierea de calificare
a căii de atac fiind conformă normelor legale.
(Decizia 2422/14 Martie 2013 - Sectia I Civilă, rezumat - judecător Emilia Bălteanu ).

5. Perimare. Întreruperea termenului de perimare. Înţeles.

Întreruperea termenului de perimare poate interveni prin îndeplinirea unui act de

procedură făcut în vederea judecării pricinii, adică prin diligenţa uneia dintre părţi,
manifestată prin orice act de natură procedurală, făcând parte din judecată şi având ca scop
continuarea ei.

Prin acţiunea formulată de contestatorul S.T. împotriva pârâţilor M.A.I. şi C.P. S.A
M.A.I., înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 25.04.2013, disjunsă din dosarul nr. …
înregistrat la data de 22.03.2012, s-a solicitat anularea deciziei de revizuire a pensiei emisă de
intimata CASA DE PENSII SECTORIALĂ a M.A.I.,sub nr. .., menţinerea deciziei anterioare
de stabilire a pensiei, obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre pensia de serviciu plătită în
luna decembrie 2010 şi pensia revizuită conform Legii 119/2010, precum şi la plata dobânzii
legale şi a reactualizării sumei datorate.
Prin sentinţa nr. 1669 din 17 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Olt- Secţia I
Civilă, în dosar nr. 2343/104/2012 s-a admis excepţia perimării cererii, invocată din oficiu.
S-a constatat perimată cererea formulată de reclamant.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că ultimul act de procedură a fost
efectuat la data de 19.09.2012, când cauza a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor 1551
C.p.civ. pentru neîndeplinirea obligaţiilor procesuale stabilite de instanţă în sarcina
reclamantului.
S-au apreciat incidente dispoziţiile art. 248 C.p.civ., potrivit cu care orice cerere de
chemare în judecată se perimă de drept, chiar şi împotriva incapabililor, dacă a rămas în
nelucrare din vina părţii timp de un an.
Tribunalul a arătat că de la data încheierii de suspendare prezenta cauză a rămas în
nelucrare mai mult de un an din vina părţilor, nemaifiind îndeplinit niciun act de procedură în
vederea judecării pricinii.

156
 Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatorul.
În motivarea recursului s-a susţinut că înainte de a se împlini termenul de perimare de
un an, respectiv în lua august 2013, a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei. S-a arătat că
potrivit art. 249 cod procedură civilă, perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de
procedură făcut în vederea judecării procesului. S-a criticat respingerea cererii de repunere pe
rol şi faptul că a fost constatată perimarea contestaţiei, deşi în cauză intervenise un nou
termen de perimare de un an.
La data de 21 noiembrie 2013 intimatul M.A.I. a formulat întâmpinare, solicitând
respingerea recursului.
Recursul este fondat, urmând să fie admis pentru următoarele considerente.
Prin încheierea pronunţată de prima instanţă la data de 19 septembrie 2012 s-a dispus
suspendarea judecăţii în temeiul art. 155 ind. 1 cod procedură civilă, având în vedere că nu a
fost îndeplinită de către contestator obligaţia instituită în sarcina sa de a preciza cadrul
procesual sub aspect pasiv, de a preciza care sunt drepturile salariale sau sporurile care
apreciază că nu au fost luate în considerare la calcularea pensiei şi ce dispoziţii legale au fost
greşit aplicate.
La data de 19 septembrie 2013 contestatorul a formulat cerere de repunere pe rol,
arătând care sunt persoanele juridice pe care înţelege să le cheme în judecată, precizând că
drepturile salariale sau sporurile ce nu au fost luate în calcul la stabilirea pensiei au fost
salariul al 13- lea, primele şi sporurile indicate în desfăşurătorul anexat la dosar şi că, referitor
la temeiul de drept invocat, a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii civile. A arătat că
nu poate depune acte în susţinerea argumentelor sale deoarece nu îi sunt eliberate de fostul
angajator.
În şedinţa publică de la 17 octombrie 2013 prima instanţă a considerat că precizările
făcute prin cererea de repunere pe rol nu sunt lămuritoare în sensul solicitat de instanţă,
nefiind precizate în concret sporurile şi veniturile nevalorificate la calcularea pensiei pentru a
se face verificările necesare. S-a respins cererea de repunere pe rol şi a fost invocată din oficiu
excepţia perimării.
Potrivit art. 248 cod procedură civilă, perimarea este o sancţiune procesuală care se
aplică atunci când, din vina părţilor, dosarul a rămas în nelucrare mai mult de un an.
Perimarea se constată dacă sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de text, printre care
aceea ca rămânerea în nelucrare să se datoreze culpei părţilor şi să nu fi intervenit o cauză de
întrerupere sau suspendare a termenului de perimare.
Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 248 cod procedură civilă rezultă că
în înţelesul acestui text culpa părţii constă în neefectuarea de acte de procedură timp de un an,
adică fapta săvârşită prin inacţiune, ce contravine obligaţiei instituite prin art. 129 alin. 1 cod
procedură civilă, iar nu în împrejurarea că partea prevede consecinţele inacţiunii sale asupra
cursului judecăţii.
În condiţiile art. 249 cod procedură civilă, întreruperea termenului de perimare poate
interveni prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării pricinii, adică prin
diligenţa uneia dintre părţi, manifestată prin orice act de natură procedurală, făcând parte din
judecată şi având ca scop continuarea ei. Textul nu prevede nicio restricţie cu privire la
subiectul procesual de la care provine actul de procedură şi nici că acest act ar trebui să aibă
caracter contradictoriu, astfel încât orice act de procedură îndeplinit în scopul continuării
judecăţii poate duce la întreruperea termenului de perimare.
Actul de procedură întreruptiv de perimare este, aşadar, orice act care se raportează la
judecată şi tinde la continuarea acesteia, esenţială fiind intenţia avută de parte la data când a
formulat respectiva cerere, intenţie care trebuie să prevaleze în aprecierea actului respectiv ca
fiind unul care a întrerupt cursul perimării.
Semnificaţia dispoziţiilor art. 249 cod procedură civilă este evidentă, ele fiind
interpretate în sensul că ori de câte ori părţile îşi manifestă diligenţa şi îndeplinesc un act de
procedură cu intenţia de a fi continuată judecata nu li se poate aplica sancţiunea perimării.

157
 În speţă, prin suspendarea judecăţii la 19 septembrie 2012 instanţa a sancţionat
contestatorul, care nu a îndeplinit anumite obligaţii, descrise în încheierea de şedinţă de la 20
iunie 2012. Acesta şi-a manifestat clar intenţia ca judecata să fie reluată, depunând la 19
septembrie 2013 o cerere în care a răspuns, aşa cum a considerat, celor trei chestiuni puse în
discuţie de instanţă. Primind cererea de repunere pe rol, tribunalul trebuia să constate că actul
de procedură tindea la continuarea judecăţii şi se impunea aplicarea dispoziţiilor art. 245 cod
procedură civilă, repunând cauza pe rol.
Odată reluată judecata, prima instanţă putea să aprecieze dacă prin cererea de la 19
septembrie 2013 contestatorul a îndeplinit toate obligaţiile impuse şi dacă instanţa se
consideră lămurită sub aspectul obiectului litigiului şi cauzei acesteia, iar în caz negativ ,
putea face din nou aplicarea dispoziţiilor art. 155 ind. 1 cod procedură civilă. În această
ultimă situaţie, curgea un nou termen de perimare.
Instanţa de control apreciază că formularea cererii de repunere pe rol s-a făcut în
termenul prevăzut de art. 248 cod procedură civilă. Astfel, potrivit art. 101 alin. 3 cod
procedură civilă, termenele pe ani se sfârşesc în ziua anului corespunzătoare zilei de plecare.
Termenul care a început să curgă la 19 septembrie 2012 se împlinea la sfârşitul zilei de 19
septembrie 2013, aşa încât formularea cererii în ziua respectivă s-a făcut cu respectarea
dispoziţiilor din codul de procedură civilă.
Faţă de aceste considerente, se constată că dispoziţiile art. 248 şi 249 cod procedură
civilă au fost greşit aplicate de tribunal, sentinţa atacată fiind nelegală. Cauza nefiind
soluţionată pe fond, ci în temeiul unei excepţii, potrivit art. 312 cod procedură civilă se va
admite recursul, se va casa sentinţa şi se va trimite cauza la Tribunalul Olt în vederea
continuării judecăţii. (Decizia nr. 9577/28.11.2013 - Secţia I Civilă, rezumat judecător
Gabriela Ionescu )

6. Contestaţie în anulare. Inadmisibilitatea formulării de către intimatul din

recurs pentru motivul că nu s-a răspuns apărărilor din întâmpinare.

Dispozițiile art. 318 alin.1 a doua teză cod procedură civilă sunt clare şi precise iar
interpretarea lor în sensul că este deschisă posibilitatea intimatului din recurs de a formula
contestaţie în anulare pentru că instanţa nu a răspuns apărărilor sale este una contrară legii
şi duce la încălcarea principiului securității juridice, motiv pentru care contestaţia în anulare
este considerată inadmisibilă.

Prin acţiunea adresată Tribunalului Prahova, reclamanţii A. Gh., C.M.M., M.G., Z.P.,
S.A., G.M. şi C.Gh. au solicitat să se dispună obligarea pârâtei SC P.L. SA la acordarea
grupei I de muncă, respectiv condiţii speciale pentru munca desfăşurată în cadrul acesteia,
precum şi completarea carnetului de muncă cu aceste menţiuni.
Prin sentinţa civilă nr.3685/23.05.2012, pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia I
civilă a fost admisă acţiunea precizată.
S-a constatat că reclamanţii beneficiază de grupa I de muncă în procent de 100%, cât
şi de condiţii deosebite de muncă pentru activităţile desfăşurate în cadrul unităţii pârâte pentru
anumite perioade de timp, în procent de 100%.
A obligat pârâta să elibereze reclamanţilor adeverinţe din care să rezulte perioada,
grupa de muncă şi procentul în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea.
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC P. L. SA, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs s-au criticat concluziile raportului de expertiză şi s-a susţinut
că au fost aplicate greşit actele normative speciale cu privire la încadrarea în grupe de muncă,
respectiv Ordinul 969/1990 al Ministerului Industriei Chimice şi Petrochimice, HG 456/1990
şi HG 559/1990.

158
 S-a arătat că la nivel de unitate, începând cu 1990, angajatorul şi sindicatul au încheiat
CCM –uri în ale căror anexe au fost stabilite în mod concret instalaţiile, activităţile şi
categoriile de personal ce beneficiază de grupei I şi II de muncă, contracte ce nu au fost
contestate niciodată şi întrucât nu s-a cerut anularea acestora, nici expertul şi nici instanţa nu
au calitatea şi competenţa să modifice sau să completeze aceste acte.
A solicitat admiterea recursului, iar pe fond, respingerea acţiunii.
Prin încheierea din 14.11.2012, cauza a fost scoasă de pe rol şi înaintată Curţii de Apel
Craiova spre soluţionare, în urma admiterii cererii de strămutare, prin încheierea nr….. prin
care ICCJ a dispus strămutarea cauzei la Curtea de Apel Craiova.
Prin decizia nr. 4043 din 17 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova –
Secţia I Civilă în dosarul nr….. s-a admis recursul, s-a modificat sentinţa şi s-a respins
acţiunea.
La data de 10 octombrie 2013 contestatorii G.M. şi C. Gh. au formulat contestaţie în
anulare împotriva deciziei din recurs.
În motivarea contestaţiei s-a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile în materie,
instanţa de recurs neţinând seama de apărările contestatorilor şi de înscrisurile depuse în
recurs, încălcându-se dreptul la un proces echitabil potrivit art. 6 din CEDO şi art. 318 teza II
cod procedură civilă.
Contestatorii au arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 20 alin. 1 din Constituţie, că
trebuie aplicat principiul egalităţii armelor, aşa cum s-a reţinut de Curtea Europeană în cauza
Dombo EBV C. Olandei din 27.10.1993 şi că prin dispoziţiile art. 318 teza II cod procedură
civilă legiuitorul a pus într-o poziţie dezavantajoasă intimatul căruia nu i se deschide calea
contestaţiei atunci când apărările sale nu au fost analizate.
S-a susţinut că art. 318 teza II cod procedură civilă rupe echilibrul impus de principiul
egalităţii armelor iar prin reglementarea căilor extraordinare de atac trebuie să se garanteze în
aceeaşi măsură părţilor dreptul la un proces echitabil.
Contestatorii au arătat că dreptul de a invoca omisiunea cercetării motivelor este un
drept garantat pentru ambele părţi şi că se impune aplicarea directă a art. 6 din CEDO
deoarece intimatul are dreptul la un proces echitabil şi din perspectiva motivării hotărârii,
omisiunea instanţei de a cerceta argumentele părţilor fiind sancţionată de Curtea europeană.
Contestaţia în anulare nu este fondată, urmând să fie respinsă pentru următoarele
considerente.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, care poate fi
promovată, potrivit art. 318 teza II cod procedură civilă, atunci instanţa de recurs, respingând
recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele
de modificare sau de casare.
Prin contestaţia în anulare se urmăreşte desfiinţarea unor anumite categorii de hotărâri
judecătoreşti doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, care nu pot fi
interpretate extensiv, prin similitudine, deoarece s-ar nesocoti raţiunea pentru care a fost
reglementată această cale extraordinară de atac şi s-ar încălca principiul securităţii raporturilor
juridice.
Dacă s-ar extinde motivele pentru care o hotărâre irevocabilă poate fi retractată s-ar
ajunge la judecarea din nou a aceluiaşi recurs şi astfel la căile de atac prevăzute de lege s-ar
adăuga un recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil.
Soluţionând contestaţia în anulare, instanţa trebuie să aibă în vedere şi practica
instanţei europene de contencios al drepturilor omului, care, pronunţându-se în cauza
MITREA vs. România, nr. 26105/03, la 29 iulie 2008, a apreciat că o cale extraordinară de
atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat
greşit probele sau a aplicat greşit legea, în lipsa unui „defect fundamental” care poate conduce
la arbitrariu. Faptul că partea care promovează contestaţie în anulare şi instanţa a cărei
hotărâre este contestată au două puncte de vedere diferite cu privire la soluţionarea anumitor
probleme de drept nu justifică desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

159
 Dispoziţiile art. 318 teza II cod procedură civilă se referă exclusiv la posibilitatea
formulării contestaţiei în anulare dacă s-a omis cercetarea unui motiv de recurs, ceea ce duce
la concluzia că nu este deschisă această cale de atac pentru intimatul care susţine că nu au fost
cercetate apărările sale, formulate prin întâmpinare.
Instanţa constată că modul în care este reglementat acest motiv al contestaţiei şi
conformitatea textului cu normele constituţionale nu intră în atribuţiile instanţei de judecată,
fiind exclusiv competenţa Curţii Constituţionale, judecătorul fiind chemat să aplice legea, iar
nu să o creeze, introducând și adăugând, prin intermediul art. 6 CEDO, dispoziții legale
procedurale noi cu privire la calitatea procesual activă a părţilor în cazul contestației în
anulare specială și cu privire la motivele pentru care această contestație poate fi introdusă.
Pe de altă parte, faţă de susţinerile contestatorului, se constată că nu este admisibilă
contestaţia în anulare nici prin aplicarea directă a practicii CEDO în materia dreptului la un
proces echitabil.
Instanţa are în vedere prevederile art. 20 alin. 2 şi ale art. 148 alin. 2 din Constituţia
României, care consacră principiul aplicării prioritare pentru tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care România este parte, însă trebuie subliniat că dreptul de acces
la justiţie nu este absolut, ci el poate permite restricţii admise implicit, atâta timp cât aceste
restricţii nu duc la atingerea substanţei dreptului. În plus, aceste restricţii sunt conforme cu art.
6 alin. 1 din Convenţie dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de
proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (cauza F.E. împotriva
Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998 şi cauza Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr.
41.727/98).
În acest context, dispoziţiile art. 126 alin 2 din Constituţie sunt în sensul că procedura
de judecată este prevăzută numai prin lege, astfel că reglementarea restrictivă, pentru anumite
cazuri, a căilor de atac nu constituie o ingerinţă a statului în dreptul părţilor de acces la
instanţă, ci constituie o ordonare a comportamentului procesual, atribuţie a statului de drept,
care nu este echivalentă cu atingerea substanţei dreptului de acces sau cu încălcarea
principiului egalităţii armelor.
În ce priveşte exercitarea dreptului la apărare ca parte în derularea unui proces
echitabil, instanţa constată că dreptul la apărare include dreptul pârâtului de a fi ascultat, iar
încălcarea lui constă în negarea oricărei posibilităţi efective a pârâtului de a se opune cererii în
justiție și, prin aceasta, de a fi audiat în instanță înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești.
Nici dreptul la apărare nu este garantat fără restricţii, deoarece prin lege se recunosc
drepturi procedurale şi părţii adverse, în scopul unei bune administrări a justiției.
Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un
proces echitabil potrivit articolului 6 din CEDO include în esență obligația instanțelor de a-și
motiva hotărârile ( cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994 – cererea
nr. 18390/91, cauza Higgins împotriva Franței din 19 februarie 1998 – cererea nr. 20124/92).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat însă în repetate rânduri că cerințele
referitoare la obligația de motivare nu trebuie să fie disproporționat de ridicate și că acestea
pot varia în funcție de natura hotărârii și de circumstanțele concrete ale cauzei. În această
privință, trebuie să se țină seama de natura hotărârii, precum și de deosebirile existente între
sistemele juridice ale statelor contractante.
Nemotivarea hotărârii, respectiv omisiunea de a analiza un motiv de recurs este
reglementată în sistemul nostru de drept ca un motiv al contestaţiei în anulare, dar
nereglementarea unui motiv care vizează necercetarea apărărilor intimatului din recurs nu
poate deschide calea căii extraordinare de atac pe temeiul art. 6 din CEDO, pentru că dreptul
la un proces echitabil nu a fost niciodată interpretat de instanţa europeană într-o asemenea
manieră.
Concluzia care se impune este aceea că dispozițiile art. 318 alin.1 a doua teză cod
procedură civilă sunt clare şi precise iar interpretarea propusă de contestatori este una contrară
legii, care duce la încălcarea principiului securității juridice, motiv pentru care, constatând că

160
nu este prevăzut de art. 318 cod procedură civilă motivul invocat şi nu este deschisă
posibilitatea intimatului din recurs de a formula contestaţie în anulare pentru că instanţa nu a
răspuns apărărilor sale, contestaţia de faţă se va respinge ca inadmisibilă.
(Decizia nr. 9329/07.11.2013 - Secţia I Civilă, rezumat judecător Gabriela Ionescu)

7. Suspendarea executării hotărârii din apel. Obiect.

Din redactarea dispoziţiilor art. 300 cod procedură civilă rezultă că pot face obiectul
suspendării de către instanţa de recurs doar hotărârile judecătoreşti care sunt executorii,
potrivit legii. Dacă decizia civilă a cărei executare se solicită a fi suspendată în recurs este o
hotărâre judecătorească prin care nu a fost stabilită nicio obligaţie în sarcina vreuneia dintre
părţi, hotărâre nesusceptibilă de executare silită, cererea de suspendare nu poate fi primită,
nefiind incidente dispoziţiile art. 300 alin. 2 cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 19274 din 14 decembrie 2013, pronunţată de Judecătoria
Craiova în dosar nr. ……..s-a respins ca neîntemeiată, cererea de suspendare a executării silite
ce face obiectul dosarului de executare nr. ….al BEJ ………şi contestaţia la executare
formulată de contestator M.C., în contradictoriu cu intimaţii SC F. SRL, T. M. şi T. Ş.
Contestaţia la executare a privit somaţia din data de 07.09.2012, înscrisă în CF nr. …..
a imobilului proprietatea contestatorului, situat în ….., prin care s-a notat începerea urmăririi
silite asupra imobilului A1 pentru creanţa de 69796,77 lei.
Prin decizia civilă nr. 354 din 16 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Dol-
Secţia I Civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de contestatorul M.C. împotriva acestei
sentinţe.
La data de 18.09.2013 contestatorul a promovat recurs împotriva deciziei din apel iar
la data de 24.09.2013 a formulat în faţa instanţei de recurs cerere de suspendare provizorie a
executării deciziei civile recurate. S-a solicitat ca suspendarea provizorie să fie acordată în
temeiul art. 300 alin. 2 şi 3 cod procedură civilă, cu raportare la dispoz. art. 403 alin. 3 şi 4
cod procedură civilă.
În soluţionarea cererii de suspendare provizorie a executării, formulată înainte de
redactarea deciziei din apel şi trimiterea dosarului Curţii de Apel Craiova pentru judecarea
căii de atac, instanţa de recurs a dispus, prin încheierea din 26 septembrie 2013 ca petentul
M.C. să achite cauţiunea de 10% din valoarea obiectului litigiului, având în vedere dispoz. art.
403 alin. 4 cod procedură civilă.
Cauţiunea a fost achitată cu recipisa CEC depusă în dosar la termenul din 10
octombrie 2013.
Cererea de suspendare provizorie nu este fondată şi urmează a fi respinsă pentru
următoarele considerente.
Potrivit art. 300 Cod pr. civilă, recursul suspendă executarea hotărârii numai în
cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, precum şi în cazurile
expres prevăzute de lege. Per a contrario, în toate celelalte cazuri, hotărârea pronunţată în apel
este definitivă şi executorie, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 377 cod procedură civilă.
Alineatul 2 al art. 300 Cod pr. civilă dă posibilitatea instanţei de recurs să suspende, motivat,
executarea hotărârii recurate şi în alte cazuri, procedura de suspendare fiind cea prevăzută de
art. 300 alin 3 cod procedură civilă, cu raportare la art. 403 cod procedură civilă.
Din redactarea dispoziţiilor art. 300 cod procedură civilă rezultă că pot face obiectul
suspendării de către instanţa de recurs doar hotărârile judecătoreşti care sunt executorii,
potrivit legii. Pentru a defini această categorie de hotărâri se au în vedere dispoziţiile art. 376,
377, cod procedură civilă., dar şi dispoziţiile art. 371 şi 372 cod procedură civilă. Din
coroborarea acestor texte legale rezultă că se pot executa hotărârile judecătoreşti care
constituie titlu executoriu, adică acelea care stabilesc o obligaţie în sarcina unei părţi, nu şi
hotărârile judecătoreşti care, deşi sunt definitive sau chiar irevocabile, nu prevăd nicio

161
obligaţie , adică nu sunt susceptibile de executare silită, cum sunt cele prin care cererea de
chemare în judecată a fost respinsă.
În speţă, se constată că prima instanţă a fost investită cu o contestaţie la executare,
cerere care a fost respinsă prin sentinţa judecătoriei, soluţia de respingere fiind menţinută în
calea de atac a apelului.
Aşadar, decizia civilă a cărei executare se solicită a fi suspendată în recurs este o
hotărâre judecătorească prin care nu a fost stabilită nicio obligaţie în sarcina vreuneia dintre
părţi, hotărâre nesusceptibilă de executare silită, situaţie în care cererea de suspendare nu
poate fi primită, nefiind incidente dispoziţiile art. 300 alin. 2 cod procedură civilă.
Cum acest text se referă strict la suspendarea executării hotărârii recurate iar decizia
recurată nu poate fi executată silit, cererea de suspendare provizorie se va respinge.
Instanţa are în vedere faptul că petentul a solicitat suspendarea executării hotărârii
recurate, pronunţată de instanţa de apel, conform art. 300 cod procedură civilă, nefiind în
situaţia prevăzută de art. 403 alin. 1 cod procedură civilă. Referirea din cuprinsul cererii la
dispoziţiile art. 403 cod procedură civilă priveşte doar alineatul 4 al textului, care cuprinde
norme de procedură privind soluţionarea cererii de suspendare provizorie a executării, fiind
normă de trimitere în cuprinsul art. 300 cod procedură civilă, în timp ce art. 403 alin. 1 cod
procedură civilă include şi norme care vizează obiectul suspendării, nefiind aplicabil cererii
de faţă, aşa cum a fost formulată.
(Decizie nr. 8838 din 10.10.2013 - Secţia I Civilă, rezumat judecător Gabriela Ionescu)

8. Citare. Obligaţia de a indica numele persoanei care este îndreptăţită să

primească actele de procedură în cazul alegerii de domiciliu. Nerespectare.
Consecinţe.

Reclamantele nu pot invoca nelegala lor citare prin aceea că actele de procedură au
fost primite la domiciliul procesual ales de o altă persoană, iar nu de către reclamante
personal, cât timp nu au indicat numele mandatarului cărora le-au transmis dreptul de a
primi citaţiile în numele lor şi nici nu au precizat un alt domiciliu sau nu au depus la dosar
acte din care acesta să rezulte, dând posibilitatea instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art.
93 cod procedură civilă- teza a II-a .

Prin sentinţa nr. 2176 din 4 iulie 2012, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul
nr. 4258/101/2012, s-a admis acţiunea formulată de reclamantele B.A.A., T.I.M., Ţ.A.C.,
P.C.T., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul
Mehedinţi.
Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantelor dobânda legală pentru sumele
datorate şi rămase neexecutate din sentinţele nr. 824/12.05.2009 şi nr. 837/03.04.2008
pronunţate de Tribunalul Mehedinţi, începând cu data pronunţării respectivelor sentinţe şi
până la data plăţii integrale a sumelor datorate.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâtul MINISTERUL
JUSTIŢIEI, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, în esenţă, sub aspectul încălcării
prevederilor O.U.G. nr.71/2009- în sensul că această ordonanţă, astfel cum a fost modificată,
prevede o procedură specială de executare, de eşalonare a plăţilor, aşa încât, creanţele, nefiind
ajunse la scadenţă, nu sunt exigibile şi nu se poate solicita acordarea de dobânzi pentru
neexecutare iar, pe de altă parte, legiuitorul a stabilit şi modalitatea de acordare a daunelor
interese, prin actualizarea sumelor datorate, de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii
efective.
Prin decizia civilă nr.9440 din 9 octombrie 2012 a Curţii de Apel Craiova s-a admis
recursul, s-a modificat sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii.
Instanţa de recurs a apreciat că în speţă nu se poate reţine că neexecutarea la termen a
obligaţiilor de plată a drepturilor băneşti stabilite prin hotărâri judecătoreşti nu are nici o

162
justificare. Aceasta este cauzată de dificultăţile de ordin financiar ale statului, care au
determinat emiterea unui act normativ, ce prevede atât modalitatea de plată, pentru acoperirea
prejudiciului, prin actualizarea în funcţie de rata inflaţiei a sumelor stabilite prin titlurile
executorii, precum şi eşalonarea plăţilor datorate, respectiv O.U.G. nr.71/2009 cu modificările
şi completările ulterioare, O.U.G. nr. 45/2010 şi Legea nr. 230/2011.
Prin urmare, apreciind că nu există culpă din partea Statului şi a instituţiilor sale, în
executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată, Curtea a constatat că soluţia pronunţată de
instanţa de fond, de obligare a pârâţilor la plata dobânzilor, este nelegală şi netemeinică.
La data de 21.12.2012 contestatoarele B.A.A., T.I.M., Ţ.A.C., P.C.T. au formulat
contestaţie în anulare împotriva deciziei pronunţate în recurs, sub nr. 9440 din 9 octombrie
2012, invocând faptul că nu au fost legal citate pentru termenele de judecată din 25
septembrie 2012, când s-au închis dezbaterile, 2 octombrie 2012 şi 9 octombrie 2012, când s-a
amânat pronunţarea.
S-au făcut aprecieri asupra fondului recursului, solicitându-se admiterea acesteia.
Contestaţia în anulare nu este fondată, urmând să fie respinsă pentru următoarele
considerente.
Potrivit art. 317 pct. 1 cod procedură civilă, împotriva hotărârilor judecătoreşti
irevocabile poate fi promovată contestaţie în anulare atunci când partea nu a fost legal citată
pentru termenul de judecată când s-a judecat pricina.
Potrivit art. 90 cod procedură civilă înmânarea citaţiei şi a actelor de procedură se face
la domiciliul celui citat, aşa cum este el indicat în cererea de chemare în judecată sau în
cererea de declarare a căii de atac. Art. 93 cod procedură civilă stabileşte că atunci când
partea îşi alege un domiciliu procedural, este obligată să indice numele mandatarului, adică
numele persoanei care este îndreptăţită să primească, în numele său, actele de procedură ce i
se comunică la domiciliul ales. În cazul în care acest mandatar nu este indicat, textul dispune
ca actele de procedură să fie comunicate la domiciliul părţii.
În speţă, se constată că reclamantele au indicat prin cererea de chemare în judecată că
au domiciliul la sediul instituţiei unde lucrează, acelaşi domiciliu fiind indicat şi în contestaţia
în anulare.
În toate fazele procesuale citarea reclamantelor s-a făcut la adresa indicată ca
domiciliu ales, actele de procedură (citaţii şi comunicarea sentinţei) fiind primite, în numele
reclamantelor, de un angajat al instituţiei, persoana însărcinată în mod curent cu primirea
corespondenţei.
Reclamantele aveau obligaţia impusă de art. 93 cod procedură civilă de a preciza
numele persoanei care poate să primească actele de procedură la domiciliul ales, însă numele
mandatarului nu a fost indicat iar citarea lor la domiciliu nu s-a putut face deoarece nu s-au
precizat domiciliile şi nu s-au depus la acte la dosar din care aceste domicilii să rezulte.
Lipsa de diligenţă a reclamantelor, care nu au respectat obligaţia ce le era impusă prin
art. 93 cod procedură civilă, duce la concluzia că au fost de acord, implicit, ca actele de
procedură ce le sunt comunicate în cursul procesului să fie primite de funcţionarul instituţiei
care primeşte corespondenţa.
Neregularitatea citării constituie un motiv de nulitate relativă a actelor de procedură şi
a hotărârilor judecătoreşti, care poate fi invocată de partea vătămată în condiţiile art. 105 alin
2 cod procedură civilă, adică atunci când prejudiciul produs nu poate fi înlăturat altfel decât
prin anularea actului.
Art. 108 alin 4 cod procedură civilă dispune, însă, că nimeni nu poate invoca
neregularitatea produsă prin propriul său fapt, pentru că o astfel de conduită ar fi o
manifestare a relei credinţe procesuale, care nu poate fi validată juridic.
Aşadar, reclamantele nu pot invoca nelegala lor citare prin aceea că actele de
procedură au fost primite la domiciliul procesual ales de un alt angajat, iar nu de către
reclamante personal, cât timp nu au indicat numele mandatarului cărora le-au transmis dreptul
de a primi citaţiile în numele lor şi nici nu au precizat un alt domiciliu sau nu au depus la

163
dosar acte din care acesta să rezulte, dând posibilitatea instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor
art. 93 cod procedură civilă - teza a II-a .
Instanţa are în vedere faptul că potrivit art. 725 cod procedură civilă drepturile
procesuale trebuie exercitate cu bună credinţă, aşa încât reclamantele nu pot invoca propria
lor culpă ca premisă de fapt a promovării contestaţiei în anulare.
În practica în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul de
acces la instanţă implică, printre altele, posibilitatea părţilor de a participa efectiv la proces, de
a propune probe şi de a avea oportunitatea de a-şi exprima punctul de vedere. Primul pas în
acest sens a fost considerat ca fiind citarea lor corectă şi comunicarea hotărârilor pentru a le
putea contesta (cauza Capital Bank Ad c. Bulgariei, nr. 49429/99, hotărârea din 24 noiembrie
2005). Curtea a arătat că instanţele trebuie să dea dovadă de diligenţă suficientă şi să ia toate
măsurile ce se pot aştepta, în mod rezonabil, de la ele pentru a-i cita pe justiţiabili (cauza
Miholpa c. Letoniei, nr. 61655/00, hotărârea din 31 mai 2007).
Curtea Europeană a arătat că revine în primul rând celor interesaţi să depună orice
diligenţă pentru protejarea propriilor interese (cauza Agapito Maestre Sanchez c. Spaniei, nr.
29608/02, hotărârea din 4 mai 2004) şi că autorităţile judiciare nu sunt răspunzătoare pentru
faptul ca reclamantul nu a luat măsurile corespunzătoare pentru a asigura primirea efectivă a
corespondenţei trimisă la adresa indicată chiar de el (cauza Oleksiy Grygorovych Boyko c.
Ucrainei, nr. 17382/04 hot din 23 octombrie 2007).
Concluzia care se impune este aceea că reclamantele au fost legal citate la instanţa de
recurs, dovezile de citare fiind ataşate la dosar la filele 9-12, actele de procedură fiind primite
la adresa indicată în acţiune ca fiind domiciliul procesual şi cuprinzând toate elementele
prevăzute de art. 88 şi 92 cod procedură civilă.
Cum judecata în recurs s-a făcut după ce părţile au fost legal citate iar pentru
termenele când s-a amânat pronunţarea nu mai era necesară citarea părţilor, fiind menţinută
procedura de la termenul când s-au închis dezbaterile, nu sunt incidente dispoziţiile art. 317
pct. 1 cod procedură civilă.
Prin urmare, contestaţia în anulare se va respinge ca nefondată.
(Decizia nr. 1506 din 21 Februarie 2013- Secţia I Civilă, rezumat judecător Gabriela
Ionescu)

9. Sancţiunea decăderii. Aplicabilitate.

Potrivit art.185 al.1 NCPC,când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit
termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului.
Sancţiunea decăderii afectează dreptul procesual al părţii care nesocoteşte un termen
imperativ şi nu îşi va găsi aplicarea în ipoteza în care instanţa trebuie să îşi îndeplinească o
anumită obligaţie.

Prin încheierea de şedinţă din data de 06 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul

Mehedinţi – Secţia de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr. 3860/101/2013
s-a disjuns acţiunea faţă de reclamanţii B. O., F. C. A., V. S., G. A., T. E., P. M., B M C., M.
C., P. E., D. M., D. M., F. M., S. A., M. M., T. N., B. E., S. A., N. C. şi s-a fixat termen de
judecată la data de 20.06.2013 pentru când se vor cita părţile, reclamanţii cu menţiunea să
indice instanţa judecătorească de acelaşi grad cu Tribunalul Mehedinţi aflată în circumscripţia
oricărei curţi de apel învecinată cu Curtea de Apel Craiova, unde înţeleg să se judece.
S-a dispus suspendarea cauzei conform dispozițiilor art.242 pct.1 Cod procedură civilă
privind pe reclamanţii C. E., S. M, B. M., F. F., C. D.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut :
Reclamanţii funcţionează în cadrul Judecătoriei Strehaia şi având în vedere dispoziţiile
art. 127 Cod procedură Civilă s-a dispus citarea acestora cu menţiunea să indice instanţa

164
judecătorească de acelaşi grad cu Tribunalul Mehedinţi aflată în circumscripţia oricărei curţi
de apel învecinată cu Curtea de Apel Craiova, unde înţeleg să se judece.
Având în vedere că reclamanţii C. E., S. M., B. M., F. F., C. D. nu s-au conformat
dispoziţiilor instanţei în sensul că nu au depus la dosar dovada participării la şedinţa de
informare privind avantajele medierii, deşi au fost citaţi cu această menţiune, s-a dispus
suspendarea cauzei în baza art. 242, pct.1 Cod procedură civilă.
Prin încheierea din data de 20 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi – Secţia
de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr. 3860/101/2013 s-a dispus
suspendarea cauzei conform dispozițiilor art. 242 pct. 1 Cod procedură civilă, întrucât
reclamanţii nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei în sensul că nu au indicat instanţa
judecătorească de acelaşi grad cu Tribunalul Mehedinţi aflată în circumscripţia oricărei Curţi
de Apel învecinată cu Curtea de Apel Craiova unde au înţeles să se judece, deşi au fost citaţi
cu această menţiune.
Împotriva acestor încheieri au declarat recurs reclamanţii, criticându-le pentru
nelegalitate şi ntemeienicie.
În recursul declarat de reclamanţi împotriva încheierii din data de 06 iunie 2013
pronunţată de Tribunalul Mehedinţi – Secţia de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în
dosarul nr. 3860/101/2013 se arată următoarele :
Potrivit art.227 alin. 2,3 NCPC „ În litigiile în care potrivit legii pot face obiectul
procedurii de mediere, judecătorul poate invita părţile să participe la o şedinţă de informare cu
privire la avantajele folosirii acestei proceduri, iar când consideră că este necesar va
recomanda părţilor să recurgă la mediere, în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, în
orice fază a judecăţii.
Prin urmare, instanţa nu are obligaţia de a pune în vedere părţilor să participe la o
şedinţă de conformare cu privire la avantajele folosirii acestei proceduri, ci este doar o
facultate a acesteia, însă părţile sunt cele care au obligaţia de a participa la o astfel de şedinţă,
după cum rezultă din dispoziţiile legale menţionate.
În ceea ce priveşte aplicarea sancţiunii suspendării cauzei conform art. 242 NCPC-
prevederile acestui articol consacră sub forma unei sancţiuni procesuale specifice, un caz de
suspendare facultativă a judecăţii.
Se apreciază că în cauză deşi instanţa, în considerarea principiului soluţionării pe cale
amiabilă a litigiului consacrat de art.227 NCPC a pus în vedere să depună la dosar certificat
de informare privind avantajele medierii, totuşi aplicarea sancţiunii suspendării cauzei pentru
nedepunerea acestui certificat este considerată a fi excesivă raportat la obiectul cererii de
chemare în judecată.
Se invocă OUG 4/30.06.2013 privind modificarea Lg.76/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii 134/2010 privind Cod procedură civilă, arătându-se în acest sens că era
necesară o perioadă de timp în vederea evaluării eficacităţii noii sancţiuni, raportat la
finalitatea urmărită - popularizarea şi încurajarea recurgerii la procedura medieri, ori aplicarea
sancţiunii suspendării contravine scopului pentru care a fost amânată intrarea în vigoare a
sancţiunii inadmisibilităţii.
Instanţa trebuia să pună în vedere tuturor părţilor să se prezinte la şedinţa de
informare, nu doar reclamantului, situaţie în care nu se poate aplica o sancţiune doar acestuia
din urmă.
Se invocă art.601 lin. (1) lit. e din Legea 192/2006, art. VI din OUG 4/2013, art.227
alin. 2,3 NCPC.
Solicită admiterea recursului, casarea încheierii de şedinţă atacată şi trimiterea cauzei
la instanţa de fond pentru continuarea judecăţii.
În recursul declarat de reclamanţi împotriva încheierii din data de 20 iunie 2013
pronunţată de Tribunalul Mehedinţi – Secţia de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în
dosarul nr. 3860/101/201 se arată următoarele :

165
 Din actele şi lucrările dosarului se observă că după prima zi de înfăţişare conform art.
131 Cod procedură civilă instanţa de judecată şi-a pus problema competenţei teritoriale
facultative şi întrucât s-a depăşit termenul despre care s-a făcut vorbire, este aplicabilă
instituţia decăderii – art. 125 pct. 1 Cod procedură civilă - cu consecinţa legală că actul de
procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.
Se invocă Cap. III secţiunea a 2-a, titlul III al art. 127 Cod procedură civilă şi art. 130-
132 Cod procedură civilă.
Solicită admiterea recursului, desfiinţarea încheierii din data de 20 iunie 2013, urmând
ca instanţa de fond să continue judecata.
Examinând încheierile atacate şi criticile formulate prin recurs Curtea Constată:
Prin recursul formulat împotriva încheierii din data de 6.06.2013, recurenţii au criticat
soluţia prin care prima instanţă a dispus suspendarea cauzei în baza art.242 pct.1 Cod
Procedură Civilă, pentru că reclamanţii nu s-au conformat dispoziţiilor în sensul de a depune
la dosar dovada participării la şedinţa de informare privind avantajele medierii.
Curtea constată însă că măsura suspendării cauzei dispusă prin încheierea din data de
6.06.2013 nu se referă la recurenţi, faţă de aceştia instanţa de fond disjungând acţiunea în
baza art.139 al.5 cod procedură civilă.
Faţă de această situaţie, se constată că recursul şi criticile aduse de recurenţi împotriva
încheierii din şedinţa publică din 6.06.2013 sunt lipsite de interes.
În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva încheierii din data de 20.06.2013,
acesta este nefondat.
Prin încheierea din data de 6.06.2013, în conformitate cu dispoziţiile art.131 cod
procedură civilă, prima instanţă a procedat la verificarea competenţei şi constatând că
reclamanţii recurenţi funcţionează în cadrul Judecătoriei Strehaia, având în vedere dispoziţiile
art.127 Cod procedură civilă, a dispus citarea acestora cu menţiunea de a indica instanţa
judecătorească de acelaşi grad cu Tribunalul Mehedinţi, aflată în circumscripţia oricărei curţi
de apel învecinată cu Curtea de Apel Craiova, unde înţeleg să se judece.
Prin încheierea din data de 20.06.2013 prima instanţă,având în vedere că reclamanţii
recurenţi nu şi-au îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina acestora prin încheierea anterioară,
deşi au fost citaţi în acest sens,a suspendat judecarea cauzei în baza art. 242 pct.1 cod
procedură civilă.
Prin recursul formulat, recurenţii au invocat instituţia decăderii, în ceea ce priveşte
obligaţia instanţei de judecată de a-şi verifica competenţa, conform art. 131 cod procedură
civilă.
Potrivit art.185 alin.1 Cod procedură civilă, când un drept procesual trebuie exercitat
într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului,în
afară de cazul în care legea dispune altfel.
Faţă de aceste dispoziţii se constată că sancţiunea decăderii afectează dreptul procesual
al părţii care nesocoteşte un termen imperativ şi nu îşi va găsi aplicarea în ipoteza în care
instanţa trebuie să îşi îndeplinească o anumită obligaţie.
Potrivit art. 242 alin.1 cod procedură civilă, când constată că desfăşurarea normală a
procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligaţiilor în cursul
judecăţii, potrivit legii, judecătorul poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume
obligaţii nu au fost respectate.
În cauză, se constată că în mod corect prima instanţă a dispus suspendarea judecării
cauzei în baza art.242 Cod procedură civilă,având în vedere că recurenţii reclamanţi deşi au
fost citaţi cu menţiunea de a indica instanţa unde înţeleg să se judece, faţă de dispoziţiile
art.127 alin.1 cod procedură civilă, aceştia nu s-au conformat.
Faţă de aceste motive, recursul formulat urmează a fi respins.
(Decizia 9545/26.11.2013 – Secția I civilă, rezumat judecător Lucia-Maria Lăloianu)

166
 10.Termenul pentru formularea obiecţiunilor la raportul de expertiză în
condiţiile în care lucrarea expertului nu a fost depusă la dosar conform art.209 al.1 Cod
procedură civilă.

Dacă dispoziţiile art.209 al.1 cod procedură civilă nu sunt respectate de către
expert,instanţa trebuie să asigure ambelor părţi din proces posibilitatea de a lua cunoştinţă
de actul depus la dosar prin acordarea unui termen, deoarece respectarea principiului
contradictorialităţii impune garantarea accesului liber la actele din dosar şi acordarea unui
timp rezonabil pentru ca acestea să poată fi cunoscute, astfel că formularea obiecţiunilor la
acest termen acordat de instanţă nu este tardivă.(dosar 1733/183/2012)

Prin sentinţa civilă nr.3301/04.12.2012, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul

nr.1733/183/2012, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii P. C. şi P. A.
N., în contradictoriu cu pârâta G. A.
A fost obligată pârâta să predea în deplină proprietate reclamanţilor suprafaţa de 61 m.p.
identificată în raportul de expertiză întocmit de expert tehnic F. N., ce face parte integrată din
prezenta hotărâre, între punctele 2-3-4-8-20-2, potrivit planului de situaţie.
A fost stabilită linia de hotar dintre pârâtă şi reclamanţi pe punctele 8-4-5-6,. din planul de
situaţie al raportului de expertiză.
A fost obligată pe pârâtă către reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 850 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele :
Prin sentinţa civilă nr. 738/08.03.2012, pronunţată în dosarul nr. 3508/183/2011 al
Judecătoriei Băileşti, definitivă şi irevocabilă, reclamanţilor le-a fost admisă acţiunea civilă în
constatare aşa cum a fost precizată formulată în contradictoriu cu pârâţii G. V. (fostă S. V.) şi
S. D. N., şi s-a constat valabilitatea convenţiei de vânzare-cumpărare încheiată la 09
octombrie 1976 cu privire la imobilul situat în comuna Pleniţa, str. Cireşilor nr. 12, judeţul
Dolj compus din casă cu o cameră, construită din chirpici şi suprafaţa de teren aferentă de 462
mp intravilan situat în tarlaua 100, parcelele 3747 şi 3748, hotărârea ţinând loc de act autentic
de vânzare cumpărare.
Din certificatul de moştenitor nr. 98/23.06.2000 emis de BNP B.A. și din titlul de
proprietate nr. 1068-59062 /11.02.1997 emis pe numele autorului pârâtei, defunctului F. L A.,
rezultă că pârâta este proprietara terenului situat în intravilanul com. Pleniţa, jud Dolj, în T
100 P 3746, în suprafaţă de 857 mp, învecinat cu proprietatea reclamanţilor.
S-a constatat că deşi martorii audiaţi în cauză propuşi de pârâtă declară că
amplasamentul gardului dintre proprietăţile părţilor nu a fost mutat, pârâta la întrebarea nr. 4
din interogatoriul ce i-a fost luat de reclamanţi, recunoaşte că în anul 2012 a montat un gard
pe linia punctelor 8-4 (făcând referire la schiţa plan din raportul de expertiză întocmit de ing.
F.N.).
Din acelaşi interogatoriu luat pârâtei coroborat cu apărările din întâmpinarea sa,
instanţa a mai reţinut că în trecut aceasta a folosit o suprafaţă de teren de 61 mp, proprietatea
reclamanţilor, pe care în prezent n-o mai foloseşte.
Acelaşi aspect l-a confirmat în raportul de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic
ing. F. N., în faţa acestuia pârâta recunoscând că a lăsat liber terenul în urma litigiului.
Pe de altă parte, din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic ing.
F.N.(la care a achiesat şi expertul asistent C.V.), instanţa a reţinut că, la data efectuării
măsurătorilor, suprafaţa măsurată a terenului proprietatea reclamanţilor este de 355 mp fiind
mai mică cu 107 mp faţă de terenul deţinut conform actelor de proprietate, în timp ce
suprafaţa măsurată a pârâtei este de 868 mp, mai mare cu 11 mp, faţă de terenul deţinut
conform actelor de proprietate.
Expertul nu a avut în vedere şi suprafaţa de 61 mp proprietatea reclamanţilor care era
liberă la data măsurătorilor, fiind lăsată de pârâtă în nefolosinţă.

167
 În consecinţă, faţă de aceste considerente, instanţa a constatat că pârâta are calitate
procesuală pasivă cu privire la această suprafaţă de teren de 61 mp şi respinge excepţia
invocată de aceasta privind lipsa calităţii procesuale pasive.
Întrucât atât din declaraţiile martorilor cât şi din concluzia expertului, instanţa a
constatat că linia de hotar veche există şi în prezent parţial pe punctele 4-5-6, motiv pentru
care cu privire la această porţiune de demarcaţie dintre proprietăţile părţilor se impune
menţinerea ei.
Cu privire la linia de hotar de pe aliniamentul punctelor 8-4, instanţa a reţinut că din
declaraţiile martorilor cât şi din raportul de expertiză, rezultă că pe punctele 2-3-4-5 în care
reclamanţii se învecinează cu terenul în suprafaţă de 61 mp folosit de pârâta, se află un gard
de sârmă, edificat de autorul pârâtei în anul 1984, potrivit susţinerilor reclamantului din
interogatoriu. Acelaşi aspect rezultă şi din schiţa cadastrală depusă la înscrierea în cartea
funciară a imobilului pârâtei cu suprafaţa măsurată de 868 mp sub nr. cadastral 30104 a
comunei Pleniţa.
Nu s-a făcut dovada de către reclamanţi că suprafaţa de 11 mp teren existentă în plus
la pârâtă ar proveni din terenul proprietatea lor, dimpotrivă, prin probatoriu s-a dovedit, aşa
cum am arătat anterior, că pe punctele 4-5-6, aliniamentul este cel vechi.
Deoarece suprafaţa de 61 mp, teren proprietatea reclamanţilor, a fost identificată de
expert între punctele de amplasament 2-3-4-8-20-2 şi că se învecinează cu pârâta între
punctele 8-4, instanţa faţă de reţinerile mai sus enunţate, a admis în parte acţiunea civilă
formulata de reclamanţii P. C. și P. A. N., a obligat pârâta să predea în deplină proprietate
reclamanţilor suprafaţa de 61 m.p. identificată în raportul de expertiză întocmit de expert
tehnic F. N.,ce face parte integrata din prezenta hotărâre, între punctele 2-3-4-8-20-2, potrivit
planului de situaţie şi a stabilit linia de hotar dintre pârâtă şi reclamanţi pe punctele 8-4-5-6.
din planul de situaţie al raportului de expertiză.
În temeiul art. 276 Cod procedură civilă, a obligat pe pârâtă către reclamanţi la plata
cheltuielilor de judecată în sumă de 850 lei, reprezentând parte onorariu expertiză, taxe de
timbru şi onorariu avocaţial.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul P.C. şi pârâta G. A., criticând-o
pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În apelul declarat de reclamantul P.C. s-a susţinut, în esenţă, că prima instanţă în mod
greşit a constatat prin încheierea din data de 21.11.2012 că obiecţiunile la raportul de
expertiză au fost tardiv formulate, întrucât raportul nu a fost depus cu 5 zile înainte de
termenul de judecată; interogatoriul luat acestuia la termenul din data de 24.10.2012 a avut
loc în lipsa apărătorului său, încălcându-i-se dreptul la apărare; a fost încălcat principiul
continuităţii completului de judecată, cauza fiind judecată la data de 24.10.2012 de un alt
judecător decât cel desemnat iniţial, procesu-verbal de înlocuire a judecătorului titular cu cel
de pe lista de permanenţă fiind întocmit ulterior la data de 25.10.2012, pentru toate aceste 3
critici solicitând anularea sentinţei şi trimiterea spre rejudecare. De asemenea, reclamantul a
criticat şi în fond sentinţa, susţinând că se impune efectuarea unei noi expertize, având în
vedere că expertiza administrată în cauză nu a ţinut cont de planurile parcelare eliberate de
Primăria Pleniţa şi nici nu a individualizat distinct parcelele 3747 (80 m.p.) şi 3748 (382
m.p.), întrucât forma proprietăţilor părţilor în litigiu diferă în mod esenţial de harta la scară a
comunei tocmai în privinţa hotarului dintre reclamant şi pârâtă, solicitând astfel schimbarea
sentinţei şi admiterea acţiunii, atât în ceea ce priveşte suprafaţa revendicată, cât şi stabilirea
unei noi linii de hotar.
În apelul declarat de pârâta G. A. s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a greşit
atunci când a admis, atât revendicarea, cât şi grăniţuirea, întrucât expertiza administrată în
cauză a stabilit că aceasta nu ocupă reclamantului nicio suprafaţă de teren, iar linia actuală de
hotar reprezentată de punctele 4-5-6 coincide cu vechea linie de hotar; referitor la cheltuielile
de judecată, a susţinut că nu se află în culpă procesuală, atât timp cât linia de hotar este
neschimbată, iar cererea în revendicare este neîntemeiată.

168
 Prin întâmpinare, apelantul-reclamant a solicitat respingerea apelului pârâtei, ca
nefondat.
Prin sentinţa nr.268/05.06.2013, pronunţată de Tribunalul Dolj - Secţia Civilă în
dosarul nr. 1733/183/2012 s-a respins apelul declarat de reclamantul P.C., cu domiciliul în
Pleninţa, str. .., nr. .., judeţul Dolj împotriva sentinţei civile nr. 3301 din 04.12.2012,
pronunţată de Judecătoria Băileşti în dosarul nr. 1733/183/2012, în contradictoriu cu intimata
reclamantă P.A.N., cu domiciliul în Pleninţa, str. .., nr. .., judeţul Dolj.
S-a admis apelul declarat de pârâta G. A., cu domiciliul în Pleninţa, str. Cireşilor, nr.
6, judeţul Dolj, împotriva aceleiaşi sentinţe.
S-a dispus schimbarea în parte a sentinţei civile apelată, în sensul că respinge cererea
în revendicare.
S-a dispus compensarea parţială a cheltuielilor de judecată şi obligă pe pârâtă să achite
reclamanţilor suma de 359,5 lei cheltuieli de judecată.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinței civile apelată.
S-a dispus obligarea apelantului reclamant către apelanta pârâtă la plata sumei de 1000
lei cheltuieli de judecată în faza apelului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut :
Apelantul-reclamant nu a înţeles, la termenul din data de 24.10.2012, să se prevaleze
de norma dispozitivă prevăzută de art. 209 Cod procedură civilă, nesolicitând amânarea
cauzei pentru studierea raportului de expertiză depus, într-adevăr, cu mai puţin de 5 zile
libere, pentru că numai în atare situaţie în care instanţa de fond nu ar fi acordat amânarea
cauzei şi ar fi trecut la judecata acesteia, sentinţa ar fi fost susceptibilă de anulare, pentru
motivul încălcării principiului contradictorialităţii, ce impune garantarea accesului liber la
actele din dosar şi acordarea unui timp rezonabil pentru ca acestea să poată fi cunoscute.
Altfel spus, atât timp apelantul-reclamant nu a cerut un termen pentru a lua cunoştinţă de
conţinutul raportului de expertiză întocmit în cauză, instanţa nu era obligată să dispună din
oficiu amânarea cauzei, astfel că respectiva neregularitate a fost acoperită chiar la termenul
din data de 24.10.2012, ce a reprezentat prima zi de înfăţişare ce a urmat acelei neregularităţi,
întocmai cum prevăd dispoziţiile art. 108 alin. 3 Cod procedură civilă.
În aceste condiţii, de vreme ce raportul de expertiză nu se comunică părţilor din
proces, conform regulilor procedurale civile, instanţa de apel a constatat că apelantul-
reclamant a avut cunoştinţă de conţinutul acestuia la acelaşi termen din data de 24.10.2012,
neînţelegând să formuleze obiecţiuni şi, atât timp cât niciun text din legea procesual civilă nu
prevede vreo obligaţie procedurală a instanţei de a acorda un termen special pentru a se
formula obiecţiuni la expertiză, în mod corect prima instanţă a constatat tardive asemenea
obiecţiuni, potrivit încheierii din data de 21.11.2012, ce se înfăţişează ca pe deplin legală şi
temeinică.
Speculative s-au înfăţişat şi celelalte două critici ce vizează anularea sentinţei apelate,
fiind cât se poate de limpede că reclamantul prezent la acel termen de judecată din data de
24.10.2012 a fost interpelat de instanţa de fond cu privire la administrarea interogatorului,
acesta fiind total de acord, astfel că nici vorbă de încălcarea dreptului său la apărare pe motiv
că a lipsit apărătorul său. Nici în cea ce priveşte nerespectarea principiului continuităţii
apelantul-reclamant nu are dreptate, întrucât înlocuirea judecătorului titular al completului
pentru şedinţa din data de 24.10.2012 s-a realizat cu respectarea întocmai a dispoziţiilor art.
98 alin. 6 din ROI, neavând absolut nicio relevanţă faptul că procesul verbal de consemnare a
acestui incident procesual în compunerea completului de judecată a avut loc ziua următoare,
respectiv la data de 25.10.2012.
De asemenea, nici criticile ce vizează fondul cauzei nu s-au înfăţişat ca întemeiate,
întrucât, potrivit conţinutului raportului de expertiză întocmit în faţa primei instanţe de expert-
ing. F. N., acesta a avut în vedere schiţele parcelare existente la Primăria Pleniţa (filele 58 şi
59 dos. fond şi redepuse sub un alt format la filele 27-37 dos. apel) şi a individualizat distinct
parcelele 3747 şi 3748, prin comparare, neexistând diferenţe ale formei din acele planuri

169
parcelare şi forma reală a proprietăţilor părţilor în litigiu, aşa cum s-a constatat şi prin
expertiza în specialitatea topografie întocmită în cauză.
Astfel, în mod cert, aliniamentul actual al hotarului ce desparte proprietăţile părţilor în
litigiu este cel dintotdeauna, reprezentat de semne materiale vechi, în privinţa cărora nu s-a
făcut dovada modificării în vreun fel, astfel cum se constată şi concluzionează în raportul de
expertiză efectuat la fond, confirmat pe deplin justificat şi de instanţa de fond.
De altfel, nici nu au fost invocate în cererea de apel contraargumente la dezlegările
date de prima instanţă, susţinerile apelantului-reclamant subsumându-se unor aserţiuni
abstracte şi cu totul generice, fără a putea particulariza şi individualiza în concret ce alte
raţiuni sau mijloace de probă ar fi putut să conducă la stabilirea unei alte stări de fapt, decât
cea reţinută de instanţa de fond.
Pentru aceste considerente legale, Tribunalul,în baza art. 296 Cod procedură civilă, a
respins apelul dedus judecăţii, ca nefondat.
Apelul pârâtei a fost considerat a fi fondat.
Tribunalul a constatat întemeiate criticile apelantei-pârâte, ce vizează greşita dezlegare
dată de prima instanţă capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară, fiind cât se
poate de evident că la data declanşării procesului pârâta nu mai ocupa respectiva suprafaţă de
teren, aspect recunoscut încă din primul moment de aceasta în cadrul formulării întâmpinării,
constatat şi de expert cu prilejul efectuării expertizei şi necontestat niciun moment pe tot
parcursul procesului de reclamanţi, fapt ce conduce la concluzia că nu ne aflăm în situaţia
clasică a revendicării imobiliare, prevăzută de dispoziţiile art. 480 Cod procedură civilă, în
care proprietarul neposesor revendică bunul său imobil de la un posesor neproprietar, ci,
dimpotrivă, la data promovării acţiunii proprietarii, în speţă reclamanţii, aveau posesia
respectivului imobil-teren, pârâta nemaiexercitând nici un act de ocupare abuzivă de natură
să-i îndreptăţească la un astfel de demers judiciar.
Pentru aceste considerente legale, Tribunalul, în baza art. 296 Cod procedură civilă, a
admis apelul dedus judecăţii, ca fondat, va schimba în parte sentinţa civilă apelată, în sensul
că respinge cererea în revendicare.
În baza dispoziţiilor art. 276 Cod procedură civilă, având în vedere soluţia dată
capătului de cerere având ca obiect grăniţuirea, instanţa de apel a compensat parţial
cheltuielile de judecată şi a obligat pârâta să achite reclamanţilor suma de 359,5 lei cheltuieli
de judecată în fond.
În baza dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, Tribunalul a obligat apelantul-
reclamant, către apelanta-pârâtă la plata sumei de 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată
în faza apelului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.C., criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeienicie.
Criticile sunt în esenţă următoarele :
1. Se invocă nulitatea prevăzută de art. 309 pct. 5 Cod procedură civilă privind
încălcarea formelor de procedură prevăzute de sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 105 Cod
procedură civilă raportat la art. 209, 212 slin. 2 Cod procedură civilă din materia expertizei.
Tribunalul a concluzionat eronat că din moment ce nu recurentul nu a solicitat
amânarea pentru studierea raportului de expertiză depus cu 5 zile anterior termenului de
judecată, instanţa nu avea obligaţia să dispună din oficiu amânarea cauzei, considerând acea
neregularitate acoperită.
În mod greşit instanţa de apel a păstrat concluzia instanţei de fond statuată prin
Încheierea de şedinţă din 21.11.2012, fila 65, dosar fond, ajungând la concluzia că
obiecţiunile recurentului au fost tardiv formulate, nefiind luate în considerare şi în consecinţă
solicită refacerea raportului de expertiză.
De asemenea, instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că Raportul de expertiză nu a
fost depus cu 5 zile înainte de termenul de judecată, fiind incidente dispozițiile art.209 Cod

170
procedură civilă coroborate cu dispozițiile art. 101 Cod procedură civilă ţinând cont că zilele
20 şi 21 oct. au căzut sâmbăta şi duminica.
2. O altă critică vizează faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii faţă de
natura pricinii, faţă de nerespectarea art. 98 din regulamentul de ordine Interioară a instanţelor
de judecată - prevăzute de art. 304 pct. Cod procedură civilă.
Tribunalul a considerat că nu are relevanţă faptul că procesul verbal de stabilire a
completului de judecată a fost întocmit în ziua următoare celei în care s-a ţinut şedinţa, deşi
din modul de redactare a art. 98 alin. 6 din ROI- participarea judecătorului desemnat să
înlocuiască magistratul stabilit iniţial să judece dosarul nu poate avea loc decât după ce, în
prealabil a fost întocmit procesul verbal ce statuează motivele pentru care titularul de complet
nu poate participa la judecarea cauzei.
Din moment ce procesul verbal – fila 46 dosar fond privind înlocuirea judecătorului
titular cu cel stabilit conform planificării de permanenţă s-a încheiat în data de 25.10.2012 s-a
tratat cu superficialitate problema legalităţii constituirii completului de judecată pentru
termenul din 24 octombrie 2012.
3. De asemenea se invocă nulitatea prevăzută de art.304 pct.9 Cod procedură civilă,
greşita aplicare a legii raportat la art. 261 al. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, corelată cu
Hotărârea CEDO din cererea nr. 57808/2000.
Instanţa de apel nu a examinat în mod real criticile punctuale şi sprijinite de cereri
probatorii în ceea ce priveşte dezlegarea dată pricinii de Jud. Băileşti, fiind considerată decizia
din acest punct de vedere nemotivată.
4. Hotărârea este afectată de nelegalitatea prevăzută de art.304 pct. 9 Cod procedură
civilă, greşita aplicare a legii raportat la dispozițiile art. 480 Noul Cod Civil în materia
revendicării proprietăţii şi art. 600 Noul Cod Civil vizând grăniţuirea proprietăţii.
Se susţine că revendicarea fusese corect admisă de Jud. Băileşti, ca acţiunea
proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.
Cu privire la fondul cauzei, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, ţinând
cont de obiecţiunile formulate de recurent şi de harta cu planurile parcelare prezentate ca acte
noi în acea fază procesuală, consideră că se impunea efectuarea unei expertize tehnice în apel.
Solicită în teză principală - casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre
rejudecare la Judecătoria Băileşti, având în vedere incidenţa motivelor de recurs 1 şi 2.
În situaţia în care cele două motive de recurs vor fi apreciate ca neîntemeiate, în raport
de motivele 3 şi 4 solicită casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de
apel, pentru a se analiza cauzele de desfiinţare a sentinţei, dar în măsura în care se va trece
peste ele – să fie completat probatoriul conform îndrumărilor date de instanţa de recurs.
Recursul este fondat şi se va admite ca atare pentru considerentele următoare :
Critica referitoare la încălcarea principiului continuităţii completului de judecată prin
întocmirea ulterioară a procesului verbal pt. înlocuirea judecătorului titular cu cel stabilit
conform planificării de permanenţă este neîntemeiată. Faptul că acest procesul verbal a fost
întocmit în ziua următoare celei în care a avut loc şedinţa de judecată nu prezintă relevanţă
atâta timp cât înlocuirea judecătorului titular s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor art.98 al.6
ROI.
Întemeiate sunt însă criticile referitoare la nesocotirea art.209 cod procedură civilă şi
judecarea pricinii cu nerespectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare
care atrag incidenţa prevederilor art.105 al.2 şi întrunirea motivului de recurs prevăzut de
art.304 pct.5 cod procedură civilă.
Raportul de expertiză efectuat în cauză a fost depus la dosar la data de 19. 10..2012, cu
mai puţin de 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată, conform art.209 cod procedură
civilă, în condiţiile în care acest termen era fixat la data de 24.10.2012.
În consecinţă, Curtea constată că termenul procedural pentru depunerea lucrării nu a
fost respectat pentru ca părţile cauzei să se afle, în data de 24.10.2012 la termenul de discutare
a eventualelor obiecţiuni la raportul de expertiză, astfel cum dispune art.212 al.2 cod

171
procedură civilă, legea instituind acest interval de timp tocmai pentru a da posibilitatea
părţilor de a lua cunoştinţă de expertiză până la termen.
Dacă termenul nu este respectat de către expert, instanţa trebuie să asigure ambelor
părţi din proces posibilitatea de a lua cunoştinţă de actele depuse la dosar, prin acordarea unui
termen, deoarece respectarea principiului contradictorialităţii impune garantarea accesului
liber la actele din dosar şi acordarea unui timp rezonabil pentru ca acestea să poată fi
cunoscute.
Într-adevăr, aşa cum reţine instanţa de apel, nici un text din legea procesual civilă nu
prevede vreo obligaţie a instanţei de a acorda un termen special pentru a se formula obiecţiuni
la raportul de expertiză.
Ceea ce au greşit instanţele de fond apreciind că formularea obiecţiunilor la data de
21.11.2012 este tardivă,este că nu au ţinut seama că reclamantul la termenul din data de 24.
10 2012 nu a fost asistat de apărătorul său, aceasta fiind şi cauza pentru care prima instanţă a
acordat un nou termen.
Astfel, Curtea constată că la termenul din data de 21.11.2012, depunerea obiecţiunilor
la raportul de expertiză nu era tardivă, cum în mod greşit s - a reţinut.
Faţă de aceste motive, critica referitoare la termenul legal în care au fost formulate
obiecţiunile la raportul de expertiză se constată a fi întemeiată.
În aceste condiţii, având în vedere caracterul devolutiv al apelului,Curtea, urmează să
caseze decizia şi să trimită cauza spre rejudecarea apelului,pentru ca această instanţă să
aprecieze asupra temeiniciei obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză. (Decizia
9623/3.12.2013 – Secția I civilă, rezumat judecător Lucia-Maria Lăloianu )

11. Validare poprire. Drepturi de natură salarială, câştigate prin hotărâri

judecătoreşti

Dispoziţiile OUG nr. 71/2009 prin care executarea a fost suspendată conţine
dispoziţii contrare Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale (C.E.D.O). Aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor art. 6 şi art. 1 protocol 1 din
Convenţia şi jurisprudenţa CEDO.

Prin sentinţa civilă nr.9320/18.06.2012 pronunţată de Judecătoria Craiova a fost

admisă cererea formulată de creditoarea C L M, în contradictoriu cu debitorul Spitalul Clinic
Judeţean de Urgenţă Craiova, şi terţul poprit Administraţia Finanţelor Publice Craiova-
Trezoreria Craiova.
A fost validată poprirea dispusă prin adresa anterior menţionată asupra conturilor
debitorului Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, în mâinile terţului poprit
Administraţia Finanţelor Publice Craiova – Trezoreria Craiova şi obligă terţul poprit să achite
creditoarei sumele datorate de debitor, în limita creanţei de 935,69 lei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Conform art. 460 Cod procedură civilă, „dacă terţul poprit nu-şi mai îndeplineşte
obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze
suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare,
în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma
urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi. Instanţa va cita
creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit şi, dacă din probele administrate rezultă că terţul
poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va
obliga terţul poprit să plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului, iar
în caz contrar, va hotărî desfiinţarea popririi (…). Dacă sumele sunt datorate periodic,
poprirea se validează atât pentru sumele ajunse la scadenţă, cât şi pentru cele care vor fi

172
scadente în viitor, validarea producându-şi efectele numai la data când sumele devin
scadente”.
În cauza supusă soluţionării, instanţa a constatat că titlul executoriu in baza căruia s-a
declanşat procedura executării silite, la solicitarea creditoarei C L M este reprezentat de
sentinţa civilă nr. 598/26.02.2008 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 602/63/2008,
definitivă şi irevocabilă, prin care s-a dispus ca debitorul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă
Craiova să plătească creditoarei începând cu data de 01.01.2007 un salariu de bază brut de
880 lei, precum şi diferenţa dintre salariul stabilit şi salariul efectiv plătit pentru perioada
01.01.2007-31.12.2007, diferenţe ce vor fi reactualizate in funcţie de indicele de devalorizare
a monedei naţionale.
Obiectul cererii deduse judecăţii este reprezentat de validarea adresei de înfiinţare a
popririi emise de BEJ I M la data de 10.02.2012, pentru suma de 935,69 lei, reprezentând 5%
din debitul datorat conform titlului executoriu anterior menţionat şi cheltuielile de executare.
Prin adresa nr. 246626/14.03.2012 comunicată BEJ I M terţul poprit a precizat că a
restituit în original dosarul de executare nr. 1498/E/2008, cu motivarea că executarea are ca
obiect drepturi de natură salarială, câştigate prin hotărâri judecătoreşti, iar potrivit OUG
71/2009, executarea este suspendată.
In ceea ce priveşte motivul invocat de terţul poprit, precum şi de debitor prin
întâmpinarea depusă la dosar, referitor la încălcarea dispoziţiilor OUG 71/2009, instanţa
constată că acest act normativ intern conţine dispoziţii contrare Convenţiei (Europene) pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (C.E.D.O.), motiv pentru care va
face aplicarea art. 1 alin. 2 şi art. 20 din Constituţia României, revizuită în 2003, şi va aplica
în speţa, cu prioritate, dispoziţiile art. 6 şi art. 1 protocolul 1 din Convenţie şi jurisprudenţa
CEDO.
Conform art. 20 din Constituţie, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu
tratatele privind drepturile omului la care România este parte.
Curtea de la Strasbourg este interpreta supremă a Convenţiei, care se aplică direct în
statele membre ale Consiliului Europei, inclusiv în România, astfel că jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, urmând ca judecătorul
naţional să dea eficienţă acesteia.
In acest sens, aşa cum in mod constant s-a decis in jurisprudenţa CEDO, refuzul
autoritarilor de a aloca sumele necesare hotărârilor judecătoreşti ce constituie titluri executorii
încalcă atât prevederile art. 1 Protocolul 1, cat si prevederile art. 6 CEDO, text legal conform
cu care statele membre sunt ţinute a asigura executarea silita a hotărârilor judecătoreşti, lipsa
fondurilor nefiind un motiv justificat de întârziere a acestei executări.
Acelaşi principiu se regăseşte si în cauzele Broniowski contra Poloniei – Hotărârea
Marii Camere din 22.06.2004, Hornsby contra Greciei, Ruianu contra Romaniei, Pini,
Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Sandor contra României, Sabin Popescu contra
României, in toate aceste cauze Curtea Europeana a Drepturilor Omului reţinând ca
Administraţia publica are obligaţia de a executa voluntar hotărârile judecătoreşti, orice
omisiune a acesteia in executare sau întârziere in executare lipsind de eficacitate prevederile
art. 6 CEDO.
Astfel, în cauza Bourdov contra Rusiei s-a rezolvat de Curtea EDO o situaţie similara,
reclamantul beneficiind de asemenea de creanţe împotriva statului, creanţe care nu au fost
onorate de Administraţia financiara din cauza lipsei banilor in cont.
S-a stabilit cu acea ocazie ca "o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor
pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Sigur, o întârziere în
executarea unei hotărâri poate fi justificată în circumstanţe speciale, dar întârzierea nu poate
avea drept consecinţă o atingere adusă substanţei dreptului protejat de art. 6 paragraful 1(35).
În cauză, reclamantul nu trebuia să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil
al unei proceduri care viza repararea unei vătămări a sănătăţii sale, din pricina dificultăţilor
financiare ale statului (36)."

173
 Hotărârea este importantă pentru că expune cu claritate obligaţia statului de a executa
din oficiu, într-un termen rezonabil, hotărârile pronunţate împotriva sa chiar in condiţiile in
care statul traversează situaţii excepţionale cu privire la resursele financiare disponibile.
Complexitatea procedurii interne de executare silită sau a sistemului bugetar al statului
nu poate scuti statul de obligaţia sa, în baza Convenţiei, de a garanta fiecărei persoane dreptul
la executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii într-un interval rezonabil.
Autorităţile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea
unei hotărâri.
S-a statuat că autoritatea pârâtă avea obligaţia de a lua toate măsurile necesare, fie
singură, fie în cooperare cu alte autorităţi responsabile federale sau locale pentru a se asigura
că fondurile necesare erau disponibile în vederea executării obligaţiei Statului.
Existenta crizei mondiale justifica in planul Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului neexecutarea obligaţiilor băneşti care ii revin fata de salariaţii din sistemul bugetar,
un atare raţionament fiind lipsit de substanţa si neconform cu starea de fapt, astfel:
Debitorul a ajuns in situaţia obligării sale la plata acestor sume din propria culpa,
deoarece a refuzat sa le acorde in mod voluntar salariaţilor din sistemul bugetar drepturile
salariale cuvenite prin lege.
Incidenta crizei mondiale este suportata in final de cetăţeanul simplu, acesta fiind in
situaţia de a-si schimba dramatic modul de viata fie ca urmare a pierderii locului de munca,
fie ca urmare a diminuării considerabile a veniturilor, iar a-l forţa tot pe acesta sa suporte
greutatea crizei mondiale prin neonorarea de către stat a creanţelor pe care le are fata de el ,
chiar după trecerea unei perioade rezonabile, atinge însăşi substanţa dreptului la proprietate al
acestuia.
Ca atare, justificarea legalităţii ingerinţei statului in dreptul de proprietate al
cetăţeanului prin incidenta crizei mondiale nu este nici legala, nici morala, si nu poate fi
reţinută ca un motiv temeinic de a amâna pe durate excesive aceste plaţi, statul trebuind sa
găsească alte soluţii de rezolvare a unei situaţii financiare dificile decât aceea de neonorare a
obligaţiilor sale.
În lumina jurisprudenţei CEDO deja menţionate, se poate concluziona că, atât în
situaţia în care un stat se bucură de imunitate de executare silită, cât şi în situaţia în care în
dreptul intern este posibilă executarea silită a statului, refuzul sau întârzierea nejustificată de a
plăti suma de bani la care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească este de natură să
încalce atât dreptul la un proces echitabil protejat de art. 6 al Convenţiei, cât şi dreptul de
proprietate protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1.
Instanţa a avut în vedere în acest sens şi art. 44 alin.1 din Constituţie care garantează
creanţele asupra statului şi reţine că nu există nici un argument în ceea ce priveşte
neexecutarea acestei obligaţii în perioada 26.02.2008 (data pronunţării hotărârii de constituie
titlu executoriu) şi 18 iunie 2009 (data aprobării ordonanţei).
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă nr. 1
Craiova şi Trezoreria Municipiului Craiova.
Prin sentinţa nr. nr. 404 din 22 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia
Civilă în dosarul nr. 11934/215/2012, s-a admis apelurile declarate de debitorul Spitalul
Clinic Judeţean de Urgenţă nr. 1 Craiova şi terţul poprit A.F.P. – Trezoreria Municipiului
Craiova împotriva sentinţei civile nr. 9320/18.06.2012 pronunţată de Judecătoria Craiova, în
dosarul nr. 11934/215/2012, în contradictoriu cu creditoarea C L M.
A schimbat în totalitate sentinţa apelată în sensul că:
A respins cererea de validare poprire formulată de creditoarea C L M şi desfiinţează
poprirea înfiinţată prin adresa de poprire de la data de 10.02.2012 înfiinţată de BEJ Iacob
Mircea în cadrul dosarului de executare nr. 1498/E/2008.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele;
Art.20 din Constituţie prevede că legile interne vor fi interpretate în conformitate cu
tratatele privind drepturile omului la care România este parte iar jurisprudenţa Curţii

174
Europene a Dreptului Omului are aplicare directă în dreptul intern în virtutea principiului
subsidiarităţii şi în conformitate cu Comisia Europeană a drepturilor omului.
Este de necontestat faptul că, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, practica
Curţii Europene a Drepturilor Omului era în sensul că o autoritate a statului nu ar trebui să se
folosească de pretextul lipsei fondurilor pentru a nu onora o datorie întemeiată pe o hotărâre
judecătorească. Fiecare stat are datoria de a deţine un arsenal juridic adecvat şi suficient
pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin. Executarea unei hotărâri
judecătoreşti trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul art.6 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul la instanţă ar fi iluzoriu dacă ordinea
juridică internă din cadrul statului contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească
definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul uneia dintre părţi.
La data de 04.09.2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat însă
Decizia de inadmisibilitate în cauza nr.57265/2008 – Dumitru Daniel şi alţii contra României.
Cauza statuează cu privire la eşalonarea de Statul Român a plăţii anumitor sume de
bani obţinute de petenţi prin hotărâri judecătoreşti definitive.
S-a constatat că în perioada 2008-2011 statul român a adoptat mai multe acte
normative prin care se suspendă de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii
pronunţate în favoarea funcţionarilor publici prin hotărâri judecătoreşti şi prin care se
introducea un sistem de executare a datoriilor prin plata unor tranşe anuale.
Se are în vedere în raţionamentul Curţii, OUG nr.71/2009 care prevede plata datoriilor
în 3 tranşe anuale, în intervalul 2010-2012, OUG nr.45/2010 care a prevăzut ca plata sumelor
datorate să se facă tot în 3 tranşe anuale, însă în intervalul 2012-2014 şi Legea nr.230/2011
care a eşalonat plata pe 5 ani, în intervalul 2012-2016, cu anuităţi progresive, ajungând de la 5
% în primul an până la 35 % în ultimul an.
În contextul unei situaţii de dezechilibru bugetar major al Statului Român, Curtea
consideră că măsurile luate şi mecanismul de eşalonare instituit, de natură a menţine
echilibrul bugetar între cheltuieli şi veniturile publice, pot fi considerate ca urmărind un scop
de utilitate publică, plata eşalonată a sumelor datorate neputând fi nerezonabilă.
În speţă, intimata-creditoare a solicitat validarea popririi înfiinţate în mâinile terţului
poprit Trezoreria Mun. Craiova ca urmare a faptului că acesta a restituit adresa de poprire cu
menţiunea că au intrat în vigoare prevederile OUG nr.71/2009 potrivit căreia orice cerere de
executare silită având ca obiect drepturi de natură salarială, este suspendată de drept.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat în cauza mai sus menţionată chiar
acest act normativ, considerând că interesul general poate justifica o ingerinţă a Statului în
ceea ce priveşte modul de executare a unei obligaţii stabilite prin hotărâre judecătorească.
Cum situaţia de fapt a cauzei Dumitru Daniel şi alţii Contra României este similară
speţei deduse judecăţii, fiind în dezbatere incidenţa şi caracterul sistematic al problemelor
apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar şi executarea
eşalonată a unui titlu executoriu ce are drepturi băneşti, şi faţă de dispoziţiile art.20 din
Constituţie, se impune a se da eficienţă jurisprudenţei obligatorii a Curţii Europene a
Drepturilor Omului în această materie.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs creditoarea C L M, susţinând următoarele;
Decizia Tribunalului Dolj a fost data cu aplicarea greşita a legii: respectiv a
dispoziţiilor; 456-460 din Cod procedură civilă si ale Ordinul 2336 / 2011, principiul
fundamental al separaţiei puterilor prevăzut art. 1 alin 4 din Constituţia României, precum si
principiul aplicării legii civile in timp cele ale art. 20 din Constituţie, dispoziţiile OUG
71/2009.
Conform art. 456 afin 1 din Cod procedură civilă „în termen de 15 zile de la
comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadenţa acestora,
terţul poprit este obligat:

175
 a) să consemneze suma de bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile
incorporale poprite şi să trimită dovada executorului, în cazul popririi prevăzute la art. 453
alin. (1);
Dacă terţul poprit nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea
popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului
poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul
poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de
executare, în vederea validării popririi. Instanţa va cita creditorul urmăritor, debitorul şi terţul
poprit şi, dacă din probele administrate rezultă că terţul poprit datorează sume de bani
debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terţul poprit să plătească
creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî
desfiinţarea popririi. Dacă sumele sunt datorate periodic, poprirea se validează atât pentru
sumele ajunse la scadenţă, cât şi pentru cele care vor fi scadente în viitor, validarea
producându-şi efectele numai la data când sumele devin scadente.
Din aceste prevederi legale rezultă că terţul poprit, în speţa Trezoreria Craiova, avea
obligaţia să consemneze suma de bani a cari poprirea a fost înfiinţată pentru validarea unei
popriri la scadente şi nu să returneze adresa de poprire executorului.
Prin art. 1 din O.U.G.nr.71/2009 s-a instituit o procedură de eşalonare pentru plata
sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de
natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii
până la data de 31 decembrie 2009.
Instanţa de apel a analizat greşit actele normative aplicabile în speţă: OG nr. 22/2002,
OUG. nr.75/2008 si OUG nr. 71/2009 întrucât potrivit art. 20 din Constituţie nu a ţinut cont
ca legile interne pot fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la
care Româneşte parte.
In ceea ce priveşte analizarea cauzei de fata comparativ cu cauza Dumitru si alţii,
constată că in mod greşit instanţa de apel a făcut trimitere la aceasta, deoarece CEDO a
respins cererea motivând: „ Astfel, in conformitate ca legislaţia in vigoare (supra, pct. 24),
reclamanţii au primit în octombrie 2008 o prima transa, reprezentând 30% din totalul sumelor
datorate, în septembrie 2010, li s-a plătit o sama suplimentara, reprezentând 25% din a doua
tranşă din suma totala, deşi in temeiul O.U.G. nr. 45/2010 din 19 mai 2010 cea de a doua
tranşă trebuit plătită in 2012.
Conform legii, sumele plătite s-au actualizat de fiecare data la raport cu indicele
pretorilor de consum din data plaţii. Pana in prezent, reclamanţii au primit mai mult de o
treime din suma totala acordata de instanţă, restul sumei trebuind sa fie plătit eşalonat,
conform legislaţiei in vigoare, pana in 2016. Nn exista nimic in dosar care sa sugereze ca
Guvernul nu are intenţia de a respecta calendarul plaţilor".
Or, in prezenta situaţie na s-a făcut dovada respectării calendarului plătii, debitorul neachitând
nici transa de 5 % ce se cuvenea conform OUG 71/2009.
Prin urmare instanţa de apel nu a observat faptul ca nici măcar dispoziţiile 71//2009 nu
au fost respectate de către debitor si chiar de către stat prin organismele sale, fapt care este
incompatibil cu CEDO si protocoalele acesteia, deoarece neexecutarea la termen a unei
obligaţii este condamnata in practica CEDO.
Normele speciale prevăzute de Ordinul 2336 / 2011, obligatorii pentru Administraţiile
financiare reglementează modul de punere in aplicare a prevederilor art. 1 din Ordonanţa
Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plata ale instituţiilor publice,
stabilite prin titluri executorii, aprobata cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu
modificările şi completările ulterioare, de către unităţile teritoriale ale Trezoreriei Statului, in
calitate de terţ poprit
Fata de aceste dispoziţii legale, terţul poprit avea obligaţia să plătească suma solicitata,
chiar la scadenta si nu sa înapoieze adresa de înfiinţare a popririi, deoarece sa achite transele
trimestriale aşa cum sunt prevăzute de OUG 71/2009.

176
 Prin criticile formulate recurenta susţine că în mod greşit tribunalul a admis apelul
AFP Craiova deoarece nu are calitate procesuală pasivă în cauză, funcţionează în subordinea
Direcţiei generale a finanţelor publice, şi nu are autonomie proprie.
In drept a invocat dispoziţiile art.304 pct. 8 si 9 din C. Pr. civ.
Recursul este nefondat.
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii în speţă, atât a legii interne cât şi a
prevederilor normelor comunitare.
Este adevărat că în codul de procedură civilă este prevăzută o anumită procedură de
executare silită a sumelor datorate de debitor creditorului, şi obligaţia terţului poprit, însă aşa
cum de altfel arată chiar recurenta în cererea de recurs, prin OUG nr. 71/2009, s-a prevăzut o
procedură de plată a sumelor respective, şi tot prin aceeaşi ordonanţă s-a prevăzut şi că orice
procedură de executare silită se suspendă de drept pe toată perioada de eşalonare a acestei
plăţii.
În aceste condiţii este evident că şi obligaţia terţului poprit nu mai subzistă cât timp este
în vigoare ordonanţa respectivă.
Criticile recurentei privind greşita interpretare a principiilor jurisprudenţei CEDO sunt
de asemenea nefondate, dispoziţiile dreptului intern în materia executării creanţelor împotriva
statului nefiind contrare dispoziţiilor din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Articolul 6 al Convenţiei garantează oricărei persoane dreptul ca o instanţă să judece
orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Dreptul de a obţine
executarea unei hotărâri judecătoreşti este parte a procesului civil şi este garantat oricărei
persoane prin art. 6 din Convenţie (CEDO, Cauza Ulger c. Turciei, 25321/02, hot. din 26
iunie 2007, Manoilescu şi Dobrescu c. României , 60861/00).
Dreptul de acces la justiţie nu este însă un drept absolut, fiind recunoscute limitări
ale acestuia, în anumite condiţii.
Instanţa europeană recunoaşte că statele au o mare libertate în alegerea mijloacelor
proprii pentru a permite sistemului lor judiciar să răspundă exigenţelor art. 6 ( cauza
Ashingdane c. Regatului Unit, 28 mai 1985), atâta vreme cât limitările impuse nu ating chiar
substanţa dreptului. Limitarea dreptului de acces la instanţă este permisă dacă are un scop
legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi
scopul vizat.
În speţă, instituţia debitoare nu a refuzat executarea silită, însă s-a făcut aplicarea
actului normativ care dă posibilitatea de a se plăti creanţa eşalonat, la anumite intervale de
timp. O astfel de normă juridică reprezintă o ingerinţă a statului în dreptul creditorului de a
obţine executarea silită şi finalizarea procesului civil, dar este o ingerinţă care are un scop
legitim, acela de a proteja bugetul de stat într-o perioadă critică, şi este rezonabil
proporţională cu scopul urmărit.
Caracterul proporţional al limitării dreptului creditoarei de a obţine executarea
hotărârii judecătoreşti rezultă din faptul că OUG 71/2009, astfel cum a fost modificată, nu
neagă dreptul la executare, ci doar stabileşte modul în care creanţa se va realiza, cu o
întârziere rezonabilă, apreciată ca atare şi de instanţa europeană în cauza Vasyl Petrovych
Krapynytskly împotriva Ucrainei, având în vedere că titlul executoriu a fost obţinut în anul
2007. Măsura eşalonării plăţii este proporţională cu scopul urmărit, deoarece creditorul a
beneficiat de drepturile salariale care constituie un bun, titlul executoriu privind doar anumite
restanţe, diferenţe salariale datorate de angajator pentru o perioadă anterioară, rezultate din
aplicarea greşită a unor prevederi legale. În al doilea rând, obligaţia efectuării plăţii din titlul
executoriu nu a fost stinsă, prin voinţa legiuitorului, ci doar amânată pentru o perioadă
rezonabilă de timp iar creditorul va benefica da data executării efective de actualizarea
creanţei cu indicele preţurilor de consum.
Prin norma de drept internă nu se aduce atingere nici dreptului reclamantei de
proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, deoarece alineatul 2 al articolului
conferă dreptul statului de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa

177
folosinţa bunurilor conform interesului general. Expunerea de motive la adoptarea Ordonanţei
relevă situaţia financiară dificilă a statului şi argumentează eşalonarea plăţilor prin necesitatea
protejării interesului general, astfel că sunt incidente dispoziţiile convenţiei europene. În plus,
dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului constituit de creanţa împotriva statului nu
este negat, nu îi este atinsă substanţa, aşa încât sentinţa ce reprezintă titlu executoriu nu
rămâne inoperantă.
În concluzie, instanţa apreciază că OUG nr. 71/2009 nu contravine Convenţiei
Europene pentru Drepturile Omului; astfel fiind şi întrucât prin această ordonanţă de urgenţă a
fost amânată şi eşalonată executarea hotărârilor judecătoreşti care au ca obiect acordarea unor
drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar (categorie în
care se încadrează şi titlul executoriu al intimatei).
Asupra conformităţii OUG 71/2009 cu normele constituţionale s-a pronunţat Curtea
Constituţională prin mai multe decizii. Astfel, prin Decizia 188 din 2 martie 2010, publicată
în Monitorul Oficial nr. 237 din 14 aprilie 2010 s-a statuat că actul normativ criticat este o
măsură de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim
pas important al debitorului de a-şi executa creanţa. Faptul că acesta îşi execută creanţa într-o
perioadă de 3 ani nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătoreşti,
datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor
executorii ale personalului bugetar. S-a arătat că executarea eşalonată a unor titluri executorii
care au ca obiect drepturi băneşti nu este interzisă în nici un mod de Convenţie.
Cu privire la dreptul de proprietate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat
că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă şi executorie constituie un bun în
sensul art.1 din Protocolul nr. 1; neexecutarea plăţii într-un termen rezonabil constituie, deci,
o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, ca şi faptul că lipsa de lichidităţi
nu poate justifica un asemenea comportament (Ambruosi împotriva Italiei, 2000, Burdov
împotriva Rusiei, 2002). Guvernul, prin adoptarea ordonanţei de urgenţă criticate, nu neagă
existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătoreşti şi nu refuză
punerea în aplicare a acestora. Măsura criticată este mai degrabă una de garantare a dreptului
de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenţiei, fiind, deci, o aplicare a art.
44 alin. (2) din Constituţie, în condiţiile unei crize financiare accentuate.
Cât priveşte cererea recurentei privind validarea popririi pentru suma reprezentând 5%
aşa cum prevede OUG nr. 71/2009, şi care nu i-ar fi fost plătită, această cerere a fost făcută
prima oară în recurs, astfel că decizia instanţei de apel nu poate fi lovită de nelegalitate sub
acest aspect.
Critica cu privire la lipsa de interes a terţului poprit AFP Craiova în formularea
recursului este neîntemeiată deoarece prin sentinţa pronunţată la instanţa de fond, a fost
obligat, în această calitate, să achite creditoarei sumele încasate de debitor, în limita creanţei
de 935,69 lei.
Pentru considerentele arătate, constatând că decizia atacată este temeinică şi legală, în
baza art. 312 Cod procedură. civilă. recursul va fi respins ca nefondat.
(Decizia nr. 1629/26.02.2013 – Secția I civilă, rezumat judecător Marin Covei)

12. Valoare obiect. Competența. Stabilire cale de atac.

Valoarea obiectului se stabileşte de către reclamant, el fiind acela care îşi evaluează
pretenţiile deduse judecăţii.
Ca moment la care se apreciază valoarea litigiului - interesează momentul
introducerii cererii de chemare în judecată.
Împrejurarea că, după sesizarea instanţei reclamantul îşi modifică pretenţiile nu
prezintă relevanţă.

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

178
 Prin sentinţa civilă nr.11725/12.09.2011 pronunţată de Judecătoria Craiova a fost admisă în
parte şi pe fond acţiunea formulată de către reclamanta D.A.N. în contradictoriu cu pârâtul
G.I.V. precizată.
A fost admisă în parte şi pe fond cererea de complinire formulată de către reclamanta D.A.N.
ca neîntemeiată.
A fost omologat raportul de expertiză efectuat de expertul B.C., în varianta unică a
acestuia, raportul de expertiză efectuat de expertul N.L., în varianta a II a acestuia şi raportul
de expertiză efectuat de expertul C.A. în varianta I, teren intravilan şi teren extravilan şi
dispune ieşirea din indiviziune a părţilor.
Prin decizia civilă nr. 538 din 11.12.2012 pronunţată de Tribunalul Dolj a fost admis
apelul formulat de reclamanta D.A. împotriva sentinţei civile nr.11725/12.09.2012 pronunţată
de Judecătoria Craiova în contradictoriu cu pârâtul G.I. anulată sentinţa atacată şi reţinută
cauza spre rejudecarea acesteia.
Prin sentinţa nr. 300 din data de 25 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia
I Civilă s-a admis în parte acţiunea reclamanta D.A.N împotriva pârâtului G.I.
S-a dispus ieşirea părţilor din indiviziune.
S-a omologat raportul de expertiză specialitatea construcţii civile refăcut de domnul
expert Nicolescu Gabriel (filele 78-85 apel) în varianta a II-a şi raportul de expertiză
specialitatea topografie întocmit de domnul expert Catrinoiu Adrian în varianta a II-a pentru
terenul intravilan şi varianta I pentru terenul extravilan şi raportul de expertiză specialitatea
evaluare bunuri mobile în varianta I (filele 66-70 dosar prima instanţă).
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta D.A.N. solicitând admiterea
recursului, întrucât s-au încălcat dispozițiile art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă.
Nelegalitatea hotărârii constă în aceea că nu se indică, la finalitatea dispozitivului
calea de atac, fiind vorba de o decizie care se poate ataca cu recurs.
Decizia este nelegală şi pentru faptul că instanţa nu a aplicat dispozițiile art. 6739 Cod
procedură civilă în care se arată criteriile care trebuiau avute în vedere la formarea şi
atribuirea loturilor, în sensul că imobilul , anexele gospodăreşti şi terenul aferent
construcţiilor au fost atribuite în lotul intimatului G.I.V, deşi în varianta a II-a a expertului
N.G, construcţiile şi terenul aferente lor erau compensate în lotul său.
La termenul de judecată, apărătorul recurentei reclamante D.A.N. a învederat că
înţelege să ridice ca şi motiv de ordine publică, motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 Cod
procedură civilă cu privire la calificarea căii de atac. A susţinut că art. 2821 Cod procedură
civilă a fost încălcat, în sensul că în cauză calea de atac nu era apelul întrucât valoarea
patrimonială era de sub 100.000 lei (1 miliard lei vechi), astfel că tribunalul trebuia să judece
recurs şi nu apel.
Recursul este fondat.
Având în vedere obiectul pricinii care este unul evaluabil în bani, pentru stabilirea
competenţei se foloseşte criteriul valoric în delimitarea competenţei şi în stabilirea ca şi
consecinţă ulterioară a căii de atac.
Valoarea obiectului se stabileşte de către reclamant, el fiind acela care îşi evaluează
pretenţiile deduse judecăţii.
Ca moment la care se apreciază valoarea litigiului - interesează momentul introducerii
cererii de chemare în judecată.
Împrejurarea că, după sesizarea instanţei reclamantul îşi modifică pretenţiile nu
prezintă relevanţă.
Se reţine, în cauză, că la momentul sesizării instanţei prin cererea introductivă,
reclamanta e evaluat provizoriu masa partajabilă la suma de 1000 lei.
Printr-o precizare ulterioară reclamanta a precizat şi cuantumul cheltuielilor de
înmormântare pentru defuncta G.I. la suma de 6000 lei. Chiar şi potrivit raportului de
expertiză a bunurilor mobile - acestea au fost evaluate la suma de 16.375 lei, iar bunurile
imobile au fost evaluate la suma de 82.558 lei.

179
 Prin urmare, valoarea totalizează 98933 lei, situându-se sub suma de 100.000 lei.
În conformitate cu dispozițiile art. 2821 alin. 1 Cod procedură civilă nu sunt supuse
apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală,
în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei, inclusiv.
Or, în cauză indiferent de valoarea de raportare valoarea obiectului este sub un miliard
lei.
Prin urmare, în cauză calea de atac împotriva hotărârii instanţei de fond este recursul şi
nu apelul, instanţa în calea de atac nefiind alcătuită potrivit dispoziţiilor legale potrivit art.
304 pct. 1 Cod procedură civilă.
Mai mult, nici în dispozitivul deciziei şi nici în minută nu este prevăzută calea de atac
şi termenul în care se poate exercita potrivit art. 261 pct. 1 Cod procedură civilă.
Văzând şi dispozițiile art. 312 alin. 1 teza 1 şi alin2 teza 2 Cod procedură civilă
instanţa va admite recursul declarat de reclamanta D.A.N. Va casa decizia civilă şi va trimite
cauza la Tribunalul Dolj pentru rejudecare ca instanţă de recurs.
(Decizia nr. 9020/17.10.2013 - Secţia I civilă, rezumat judecător Mihaela Loredana Nicolau
Alexandroiu)

13. Nesemnare cerere recurs. Nulitate. Incidența art.133 alin.1

Potrivit art. 112 pct. 5 Cod procedură civilă în mod explicit se prevede că cererea de
chemare în judecată va cuprinde semnătura titularului.
De asemenea potrivit art. 133, alin. 1 Cod procedură civilă cererea de chemare în
judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura ,
va fi declarată nulă.

Prin sentinţa nr. 4382 din data de 28 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Dolj –
Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a respins acţiunea şi cererea de chemare în
garanţie privind pe reclamant D. G. B. PRIN REPREZ.SINDICATUL SANITAS AL SCU
CRAIOVA în contradictoriu cu pârât SPITALULUI CLINIC JUDETEAN DE URGENŢĂ
CRAIOVA, chemat în garanţie M.F.P București.
Instanţa, concluzionând, din analiza făcută, având în vedere circu mstanţele
concrete ale cauzei şi marja mare de apreciere de care se bucură statele în domeniu,
s-a conchis că în cauza s-a demonstrat că măsura diminuării salariului cu 25% nu
încalcă condiţiile reglementate de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.
Având în vedere aceste considerente, instanţa a respins acţiunea.
În ce priveşte cererea de chemare în garanţie, dat fiind faptul că pârâtul nu a căzut în
pretenţii, instanţa a respins această cerere.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul D.G.B. solicitând admiterea
recursului, întrucât s-a apreciat în mod greşit de instanţă că reducerea unilaterală a salariului
brut cu 25% în temeiul dispozițiilor art. 1 din LG. 118/2010 nu încalcă prevederile declaraţiei
Universale a drepturilor Omului şi cele ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ratificată de România prin
Legea 30/ 18 mai 1994 care privesc protecţia proprietăţii.
De asemenea instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat deloc cu privire la un
aspect important relevat în acţiune, faptul că veniturile din care angajaţii Spitalului îşi primesc
salariile sunt determinate de serviciile pe care aceştia le prestează , existând în acest sens un
contract de prestări servicii.
Recursul este nul.
Se constată că cererea de recurs este nesemnată.
Deşi a fost citat cu menţiunea de a se prezenta în instanţă şi de asemenea recursul ,
recurentul nu s-a conformat.

180
 Potrivit art. 112 pct. 5 Cod procedură civilă în mod explicit se prevede că cererea de
chemare în judecată va cuprinde semnătura titularului.
De asemenea potrivit art. 133, alin. 1 Cod procedură civilă cererea de chemare în
judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura ,
va fi declarată nulă.
Lipsa semnăturii se poate totuşi împlini în tot cursul judecăţii. Dacă pârâtul invocă
lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfăţişare
următoare, iar când este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care a fost invocată nulitatea.
Or, aşa cum s-a arătat, deşi a fost citat cu menţiunea de a se prezenta şi semna recursul
recurentul nu s-a conformat .
Raportat la considerentele expuse, instanţa va declara nulă cererea de recurs formulată
de reclamantul D.G.B. (Decizia nr. 3104/28.03.2013 - Secţia I civilă, rezumat judecător
Mihaela Loredana Nicolau Alexandroiu)

14.Cheltuielile de judecată cerute pe cale separată. Cheltuielile de judecată

efectuate în proces urmează să fie recuperate de partea care are câştig de cauză numai
în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale şi rezonabile. Onorariu de succes.

Prin acţiunea formulată la 13.05.2011, reclamanta SIF „M”SA a chemat în judecată pe pârâta
SC „C.E.„SA , solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de
119.878,58 lei cu titlu de daune ,reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în
susţinerea unor litigii şi la plata sumei de 4008, 57 lei reprezentând taxa judiciară de timbru şi
timbru judiciar.
Prin sentinţa civilă nr. 665/01.03.2012 pronunţată de Judecătoria Băileşti a fost
respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocat D. S., invocată de reclamată.
A fost respinsă excepţia tardivităţii formulării întâmpinării.
A fost admisă în parte acţiunea civilă în pretenţii formulată de reclamanta .A fost
obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 12.875,10 lei reprezentând onorariu
angajament ( contract de asistenţă juridică nr. 3 din 19 ian. 2009) şi la 6.437,55 lei onorariu
angajament ( contract de asistenţă juridică nr. 4 din 19 ianuarie 2009 ).
În baza art. 274 alin. 3 C.p.civ. a redus onorariu pentru apel ( contract de asistenţă
juridică nr. 3/2009) la suma de 2000 lei şi onorariu de recurs la suma de 1000 lei ( contract de
asistenţă nr. 3/2009).
A fost obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 3000 lei reprezentând onorariu
de apel şi recurs.
A fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 1449,72 lei cheltuieli de
judecată.
Prin decizia civilă nr. 247 din 23.05.2013, pronunţată de Tribunalul Dolj a fost admis
apelul declarat de apelanta reclamantă .A fost schimbată sentinţa civilă nr. 665/01.03.2012 a
Judecătoriei Băileşti, în sensul că a fost admisa actiunea.A fost obligată pârâta la plata către
reclamantă a sumei de 7000 lei reprezentând onorariu angajament conform contractului de
asistenţă nr. 3/19.01.2009 , a sumei de 5000 lei reprezentând onorariu angajament conform
contractului de asistenţă nr. 4/19.01.2009, a sumei de 3000 lei reprezentând onorariu pentru
apel şi a sumei de 3000 lei reprezentând onorariu pentru recurs, conform contractului de
asistenţă nr. 3/19.01.2009, a sumei de 5000 lei reprezentând onorariu de succes conform
contractului de asistenţă nr. 3/19.01.2009, a sumei de 2500 lei reprezentând onorariu pentru
recurs conform contractului de asistenţă nr. 4/19.01.2009 şi a sumei de 5000 lei reprezentând
onorariu de succes conform contractului de asistenţă nr. 4/19.01.2009.
A fost respins apelul declarat de apelanta pârâtă .A fost obligată apelanta pârâtă la
plata către apelanta reclamantă a sumei de 356 lei cheltuieli de judecată (taxă judiciară de
timbru în apel).

181
 Analizand decizia recurata prin prisma criticilor formulate, se constata ca recursul
este fondat, urmand a fi admis pentru urmatoarele considerente
Potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ. partea care cade in pretenţii va fi obligata, la cerere,
să plătească cheltuielile de judecată.
Acordarea cheltuielilor de judecată este supusă principiului disponibilităţii, fiind
condiţionată de cererea părţii care le-a efectuat, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) din
fostul Cod de procedură civilă [art. 453 alin. (1) din actualul Cod de procedură civilă]. În mod
obişnuit, reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată prin chiar
actul de învestire al instanţei, iar pârâtul prin întâmpinare.
Omisiunea părţii de a solicita cheltuieli de judecată nu conduce însă la stingerea
dreptului, în această privinţă jurisprudenţa statuând, în mod constant, că partea este
îndreptăţită să-şi valorifice dreptul său şi pe calea unei acţiuni civile separate.
Aşadar, cererea privind cheltuielile de judecată se încadrează în categoria cererilor
care pot fi formulate fie pe cale principală, fie pe cale accesorie.
Pentru a fi în prezenţa unei cereri accesorii este imperios necesar să existe o cerere cu
caracter principal, a cărei soluţie influenţează modul de soluţionare al cererii accesorii.
Caracterul accesoriu al unei cereri se stabileşte în raport de cererea principală prin
care se declanşează procedura judiciară ce formează obiectul litigiului şi nu în raport de o
cerere care a format obiectul altui proces.
Ca atare, în situaţia în care cheltuielile de judecată sunt cerute pe cale separată, printr-
o acţiune distinctă de procesul în care acestea au fost efectuate, întemeiat pe culpa procesuală
a părţii care a pierdut procesul iniţial, cererea prin care aceste cheltuieli sunt solicitate este o
cerere principală.
Astfel fiind, cererea prin care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată
are o fizionomie proprie, distinctă de procesul iniţial în care acestea au fost efectuate, partea
care a câştigat procesul care le-a generat putând obţine recuperarea lor, sub acest aspect fiind
neîntemeiata critica recurentei vizând recuperarea sumelor de bani cheltuite cu acest titlu in
cursul soluţionării litigiului ce a făcut obiectul dosarului aflat pe rolul Tribunalului Bacau, cu
menţiunea ca stabilirea situaţiei de fapt, respectiv realitatea sumelor de bani plătite este
atributul instanţelor de fond, in acest cadru procesual neputând fi analizate aspecte de
netemeinicie ale hotărârilor pronunţate, in considerarea disp. art. 304 C.Proc. Civ.
In ceea ce priveşte caracterul rezonabil al onorariului solicitat, se retine ca de la regula
potrivit căreia partea care a câştigat procesul urmează a-şi recupera integral cheltuielile de
judecată efectuate, alineatul al treilea al art. 274 Cod procedură civilă prevede o excepţie, în
sensul că judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte
ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau
munca îndeplinită de avocat.
Cum textul nu distinge, el are aplicabilitate atât atunci când cheltuielile de judecată
sunt solicitate pe cale accesorie în litigiul în care s-a efectuat, cât şi atunci când sunt solicitate
pe calea unei acţiuni separate.
După cum în mod just a reţinut tribunalul, dispoziţiile legii privind organizarea şi
exercitarea profesie de avocat consacră principiul obligativităţii respectării contractului de
asistenţă judiciară şi sunt aplicabile exclusiv părţilor contractante.
Dispoziţiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă au menirea de a sancţiona
exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între avocat şi client a
unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de
muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.
Aceste dispoziţii legale au fost supuse şi controlului de constituţionalitate, iar Curtea
Constituţională a statuat prin decizia nr. 401/2005 că ele nu contravin niciunui text din legea
fundamentală, că ele consacră o prerogativă necesară a instanţei de judecată şi, totodată, sunt
în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

182
 Referitor la jurisprudenţa C.E.D.O., invocată de instanţele anterioare, aceasta este
relevantă sub aspectul principiului pe care îl degajă şi anume, acela că cheltuielile de judecată
efectuate în proces urmează să fie recuperate de partea care are câştig de cauză numai în
măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale şi rezonabile.
Cu privire la acest aspect, tribunalul nu s-a limitat să arate că soluţiile pronunţate in
litigiile dintre părţi fundamentează presupunerea că munca prestată de avocat, raportată la
gradul de complexitate al cauzelor, nu a fost de o amplitudine deosebită.
Din contra, instanţa de apel a motivat decizia recurata corespunzător exigenţelor art.
261 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă şi art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă, arătând ca
cele două litigii au parcurs fiecare mai multe faze procesuale în care s-au achitat onorarii
avocaţiale distincte, analizând caracterul rezonabil al onorariilor distinct, în funcţie de faza
procesuală – fond, apel, recurs - şi actul de procedură pentru îndeplinirea căruia a fost
convenit de părţi.
Aşa fiind, instanţa de fond a justificat fiecare reducere a unui onorariu avocaţial,
argumentând aprecierea sa in raport de criteriile in care aceasta măsura putea acţiona,
proporţionalitatea onorariului avocaţial cu valoarea ori complexitatea cauzei şi cu munca
prestată de avocat reprezentând insa o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanţelor
de fond, care nu poate fi supusa cenzurii instanţei de recurs.
Nici criticile referitoare la nerespectarea formei contractelor de asistenta juridica
încheiate nu pot fi primite, in mod corect instanţele de fond apreciind asupra relevantei
acestor susţineri in condiţiile in care, potrivit art. 28 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, avocatul
înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau
juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin
înregistrarea în registrul oficial de evidenţă, iar eventuala neînregistrare a sumelor de bani in
registrul de plăti si încasări constituie o chestiune ce tine de contabilitate, fără vreo înrâurire
asupra acţiunii de fata.
In ceea ce priveşte critica referitoare la plata onorariului de succes, se retine ca, spre
deosebire de onorariile orare şi fixe (forfetare), care prin esenţa lor sunt datorate pentru
activitatea profesională a avocatului, în funcţie de criteriile enumerate de art. 132 alin. 3 din
Statut, onorariul de succes este datorat numai în caz de atingere a rezultatului urmărit de client
în litigiul.
Astfel cum a subliniat si ICCJ in decizia de speţa nr. 1440/2012, jurisprudenţa a
evidenţiat constant ca onorariul de succes nu trebuie considerat in sarcina părţii care a pierdut
procesul deoarece asemenea cheltuiala, nefăcuta pana la data judecaţii, nu este imputabila
părţii căzuta in pretenţii, constituind o recompensa suplimentara a muncii efectiv prestate de
avocat, cu vădit caracter voluntar si voluptoriu al părţii promitente.
De asemenea, jurisprudenţa CEDO subliniază, in acelaşi sens ca partea care a câştigat
procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât in măsura in care se constata
realitatea, necesitatea si caracterul lor rezonabil.
In cauza MGN Limited c. Regatul Unit (39401/04), evocata de instanţa de apel,
Curtea a constatat că nu a avut loc o încălcare a articolului 10 (libertatea de exprimare şi de
informare) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu privire la plângerea MGN
Limited privind viaţa privată, şi a avut loc încălcarea articolului 10 din Convenţie referitor la
onorariul de rezultat pe care MGN Limited a fost obligată să îl plătească, întrucât sistemul
onorariului de succes a fost iniţial creat pentru persoanele care nu aveau mijloacele necesare
pentru a apela la serviciile unui avocat, riscând astfel sa nu aibă acces la instanţe, ceea ce nu
era cazul in speţa.
Rezulta, aşadar, ca CEDO nu a exclus cu desăvârşire posibilitatea recuperării
onorariului de succes plătit de către partea care a câştigat procesul, ci a condiţionat-o de
circumstanţele concrete in care acest onorariu a fost plătit, in garantarea dreptului persoanei
de a avea acces la instanţa.

183
 In speţa, situaţia intimatei nu releva faptul ca in litigiile anterioare purtate cu
recurenta ar fi fost in imposibilitate de a beneficia de asistenta calificata din partea unui
apărător daca nu ar fi convenit asupra plătii unui astfel de onorariu, din contra, situaţia de fapt
reţinuta de instanţele de fond atesta faptul ca, separat de acest din urma tip de onorariu, părţile
contractelor de asistenta juridica încheiate au convenit si asupra unor onorarii fixe, fără
caracter voluptoriu.
Altfel spus, intimata nu s-a aflat intr-o asemenea situaţie încât posibilitatea câştigării
proceselor sa fie afectata de inexistenta resurselor materiale pentru angajarea unui apărător
care sa ii reprezinte interesele, fapt ce o putea determina, in opinia CEDO, sa recurgă la
stabilirea unui onorariu de succes care urma sa fie plătit ulterior finalizării litigiilor in măsura
câştigării acestora, dimpotrivă, a înţeles sa se angajeze la plata unor onorarii fixe intr-un
cuantum apreciat de instanţa de apel ca nerespectând principiul proporţionalităţii, fiind in
consecinţa reduse.
De altfel, legislaţia interna garantează accesul la instanţa al părţilor aflate intr-o
situaţie materiala precara prin adoptarea OUG nr. 51/2008 de care intimata nu a înţeles sa se
prevaleze, obligându-se, cum s-a arătat, la plata unor onorarii negociate cu casa de avocatura
care a reprezentat-o.
Astfel fiind, obligarea recurentei la plata onorariilor de succes, chiar intr-un cuantum
redus, nu corespunde nici exigentelor legale si nici celor convenţionale, sub acest aspect
critica recurentei fiind pe deplin întemeiata.
Pentru considerentele ce preced, in temeiul art. 312 rap. la art. 304 pct. 9 C.Proc. Civ.,
urmează a fi admis recursul, modificata in parte decizia recurata, in sensul ca se va admite
apelul declarat de parata si se va înlătura obligaţia acesteia de plata a onorariului de succes.
Se vor menţine restul dispoziţiilor deciziei.
(Decizia civila nr. 8263/16.09.2013 - Secţia I Civilă, rezumat judecator Roxana Mitrache)

15. Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 din vechiul cod de
procedură civilă.

Revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 teza 1cod proc. civ. presupune ca
după darea hotărâri să se fi descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică
sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
Înscrisul astfel invocat trebuie să îndeplinească mai multe condiţii una dintre acestea
fiind, aşa cum rezultă din chiar formularea textului de lege, ca acest înscris să fie doveditor,
adică să aibă putere doveditoare prin el însuşi, nu prin coroborare cu alte probe, şi să nu fi
putut fi înfăţişat instanţei care a judecat cauza în fond fie pentru că a fost reţinut de partea
potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii care îl invocă.

Prin sentinţa recurată, Tribunalul Dolj

A admis cererea de revizuire formulată de revizuienţii C.C., E. E., E. M. (în calitate de
moştenitori ai autorului lor E.I.), O.D.N.I. în contradictoriu cu intimata SC CEREALCOM
SA, având ca obiect revizuirea sentinţei nr. 3313/29.10.2009 pronunţată de Tribunalul Dolj în
dosar nr. 4400/63/2009.
A schimbat sentinţa nr. 3313/29.10.2009 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.
4400/63/2009 în parte.
A obligat intimata să plătească fiecărei reclamante câte 6 salarii minime brute pe
unitate conform art. 77 din CCM.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei 3313/29.10.2009.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Revizuientele au fost salariate ale intimatei până la 10.03.2009, când au fost
concediate în temeiul art. 65 din codul muncii.

184
 Prin cererea formulată la 10.04.2009 şi înregistrată la Tribunalul Dolj sub nr.
4400/63/2009 revizuientele au solicitat obligarea intimatei la plata sumelor reprezentând cel
puţin 6 salarii minime brute pe unitate , in urma disponibilizării colective, potrivit art. 77 din
CCM, cu cheltuielii de judecată..
Prin sentinţa nr. 3313/29.10.2009 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.
4400/63/2009 a fost respinsă cererea privind sumele ce se acordă ca urmare a disponibilizării
colective.
Prin decizia nr. 1879/15.02.2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr.
4400/63/2009 s-a constat nul recursul declarat de reclamante împotriva sentinţei nr.
3313/29.10.2009.
Prin prezenta cerere de chemare în judecată revizuientele solicită revizuirea sentinţei
nr. 3313/29.10.2009 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 4400/63/2009 şi schimbarea
acesteia în sensul admiterii acţiunii privind plata sumelor reprezentând cel puţin 6 salarii
minime brute pe unitate, in urma disponibilizării colective, potrivit art. 77 din CCM.
Revizuientele susţin că în fapt a avut loc o concediere colectivă motiv pentru care li
se cuvine plata a cel puţin 6 salarii minime brute pe unitate, potrivit art. 77 din CCM, iar
dovada concedierii colective o fac cu Hotărârea AGA nr. 4/10.02.2009 şi anexa acesteia
(tabelul cu încă 13 salariaţi concediaţi în martie 2009).
Revizuientele invocă prevederile art. 322 punctul 5 din codul de procedură civilă, în
raport de aceste acte noi.
Analizând înscrisurile invocate ca şi acte noi în raport de prevederile art.322 punctul
5 din codul de procedură civilă instanţa a constatat că îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege
pentru a constitui temei al revizuirii.
Astfel - partea interesată să prezinte un înscris nou care nu a fost folosit în procesul în
care s-a pronunţat hotărârea atacată.
Înscrisul nou îl reprezintă hotărâre AGA nr. 4/10 02 2009 şi anexa la aceasta, acte ce
nu au fost folosite în cadrul judecării dosarului de fond deoarece nu au fost depuse de
angajator care era emitentul acestora, care le avea în arhiva sa (şi deci avea cert cunoştinţă de
ele) şi căruia îi revenea sarcina probei conform art. 287 din codul muncii şi nici invocate de
părţi (revizuientele neavând cunoştinţă de existenţa lor – toate apărările intimatei fiind făcute
pe Hotărâre nr. 3/04.02.2009 şi anexa acesteia cu modificările pe care le-a suferit - , iar
intimata omiţând a face vorbire de ele tocmai pentru că duceau la o soluţie nefavorabilă
pentru aceasta);
- înscrisul să aibă forţa probantă prin el însuşi, fără să fie nevoie de a fi confirmat prin
alte mijloace de probă.
Instanţa a reţinut că înscrisurile respective au forţa probantă prin ele însele şi sunt de
natură să schimbe soluţia deoarece fac dovada că în luna martie 2009 au fost concediaţi pe
lângă cei 27 de salariaţi avuţi în vedere de instanţă, (concediaţi conform Hotărârii AGA nr.
3/04.02.2009 cu anexa aferentă în forma sa finală) încă 13 salariaţi (concediaţi conform
Hotărârii AGA nr. 4/10.02.2009 cu anexa aferentă), realizându-se astfel numărul necesar
pentru a caracteriza concedierea ca fiind una colectivă.
Apărarea pârâtei că înscrisurile invocate nu pot fii probante prin ele însele şi că
necesită completarea probatoriului cu alte acte cum ar fi deciziile de concediere efectivă nu
este reţinută de instanţă deoarece din cuprinsul hotărârii 4/10.02.2009 rezultă explicit că s-a
aprobat disponibilizarea de personal începând cu 10.02..2009, în temeiul art. 65 din codul
muncii, coroborat cu art. 68 litera c din codul muncii, adică s-a aprobat o concediere colectivă
(cel puţin 30 de salariaţi aşa cum reglementează art. 68 litera c din codul muncii), voinţa
angajatorului fiind evidentă de a proceda la o concediere colectivă. Înscrisurile invocate au
aşadar forţă probantă prin ele însele.
Celelalte înscrisuri la care face referire intimata în apărare (deciziile de concediere
privind pe cei 13 salariaţi menţionaţi în anexa la Hotărârea 4/10.02.2009), nu sunt acte care
completează forţa probantă a înscrisurilor invocate ca temei al revizuirii.

185
 Notificarea adresată ITM Dolj, înregistrată sub nr. 9428/13.02.2009, privind intenţia
concedierii unui număr de încă 13 salariaţi, conform Hotărârii AGA nr. 4/10.02.2009 şi
deciziile de concediere pentru fiecare salariat sunt doar acte de punere în aplicare a Hotărârii
4/10.02.2009, hotărârea de concediere colectivă fiind luată prin Hotărârea AGA nr.
4/10.02.2009, condiţii în care aceasta are prin ea însăşi forţă probantă.
- înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi
revizuită.
Hotărârea AGA nr. 4 a fost emisă la 10 09 2009, iar sentinţa nr. 3313/29.10.2009 a
cărei revizuire se cere s-a pronunţat la 29.10.2009, deci înscrisul exista la data pronunţării
sentinţei;
- înscrisul nu a putut fi înfăţişat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată fie
pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, intenţionat sau involuntar, fie dintr-o împrejurare
mai presus de voinţa părţilor.
În speţa de faţă înscrisul invocat a fost emis în mod unilateral de intimată şi nu a fost
prezentat la instanţă, aşa cum arătat mai sus, a fost ţinut secret până în momentul efectuării
cercetărilor penale în dosarul nr. 466/P/2012.
Revizuientele nu au avut cunoştinţă de existenţa unei a doua hotărâri AGA, adoptată la
doar câteva zile de prima hotărâre (cea invocată şi prezentată în apărare în prima judecată).
Au aflat acest lucru abia din conţinutul rezoluţiei Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
Craiova nr. 466/P/2012, comunicată revizuientelor la 09.08.2012, (în raport de care cererea de
revizuire trimisă prin poştă la 22.06.2012 este în termenul legal prevăzut de art. 324 alin. 4
din codul de procedură civilă).
Susţinerea intimatei că revizuientele ar fi avut cunoştinţă de faptul concedierii celor
13 angajaţi încă din 2010 ca stare de fapt nu are relevanţă, deoarece termenul de revizuire se
calculează de la data la care a avut cunoştinţă de înscrisul invocat ca temei al revizuirii. Ca
urmare invocarea de către intimată a excepţiei tardivităţii introducerii cererii de revizuire este
neîntemeiată.
Revizuientele nu aveau posibilitatea să obţină prin mijloace proprii înscrisurile
respective, neavând acces la arhivele de personal ale intimatei.
Susţinerea intimatei că revizuentele ar fi putut obţine înscrisurile pe care îşi întemeiază
cererea de revizuire de la I.T.M. Dolj, instituţie la care angajatorul a notificat intenţia
concedierii colective şi a depus toate deciziile privind încetarea contractelor de muncă ale
foştilor salariaţi, sau ar fi putut obţine copile deciziilor de concediere de la persoanele
concediate, nu va fi reţinută de instanţă deoarece ITM Dolj nu pune la dispoziţia oricui
solicită documente privind actele întocmite de societăţile comerciale, nu are această obligaţie,
ci doar eventual acte care în privesc pe solicitant. De altfel apărătorul revizuientelor a încercat
de două ori să obţină în acest mod informaţii, iar răspunsul primit a fost în sensul menţionat
mai sus (filele 22-23 din dosarul nr. 3201/63/2010). Pe de altă parte nu se poate cere
salariaţilor să identifice pe toţi salariaţii concediaţi, să verifice temeiul şi data concedierii
fiecăruia, sau al încetării raportului de muncă, să procure de la foştii salariaţi deciziile de
concediere pentru a dovedi acţiunea.
- înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu
ocazia judecării fondului soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată.
Înscrisurile invocate ca temei al revizuirii sunt determinate deoarece dacă instanţa de
fond ar fi avut la dosar ambele tabele din care rezulta în mod clar că au fost concediaţi mai
mulţi de 30 de salariaţi în luna martie 2009 ca urmare a reducerii activităţii societăţii, ar fi
admis acţiunea formulată la acel moment.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC CEREALCOM SA,
În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut greşit că in speţa au fost îndeplinite
cumulativ cerinţele enumerate in art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, întrucât nu s-a dovedit
nicio împrejurare care sa fi făcut imposibila prezentarea înscrisurilor noi in fata instanţei de

186
fond, astfel că sentinţa nr. 3313/29.10.2009 nu poate face obiectul cererii de revizuire
formulată în condiţiile sus-menţionatului text de lege.
Întrucât hotărârea a rămas irevocabila, dezlegarea dată de către instanţă problemelor
de fapt si de drept analizate a intrat în puterea de lucru judecat.
De asemenea, arată că sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea
greşită a legii art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nefiind îndeplinite condiţiile de
admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 teza I Cod procedură civilă: înscrisurile nu sunt noi
(A), nu au forţă probantă prin ele însele (B) si ar fi putut fi înfăţişate la data în care s-a
pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, prin minime diligente din parte revizuientelor
(C).
A. înscrisurile să fie noi:
Este evident că nu se poate vorbi de înscrisuri noi în sensul art. 322 pct. Cod procedură
civilă, în situaţia în care informaţiile cuprinse în înscrisurile invocate erau de mult cunoscute.
Prin cererea de revizuire nu se invocă efectiv înscrisuri noi care să releve o situaţie
necunoscută revizuentelor, ci doar un tabel cu angajaţii propuşi spre concediere, al căror
număr însumat cu cei deja cunoscuţi de acestea ar depăşi limita de 30 de disponibilizaţi.
Or, exact aceeaşi situaţie a fost invocată în prima cerere de revizuire, existenţa unui
număr suplimentar de concedieri decât cele pretins a fi cunoscute de reclamante, cu prima
ocazie invocându-se 3 decizii de concediere, iar acum un tabel centralizator al celor propuşi
pentru concediere.
Mai mult decât atât, la poziţiile 11 şi 12 din tabel se găsesc A.M. şi C.D., adică exact
angajaţii concediaţi conform deciziilor 144/10.03.2009 şi 151/10.03.2009 invocate ca şi
înscrisuri noi în cadrul primei cereri de revizuire.
Ca atare, noutatea înscrisurilor nu este dată doar de faptul că actele nu au fost depuse
în faţa instanţei care a soluţionat fondul litigiului, cum în mod greşit a reţinut Tribunalul.
B. înscrisurile noi invocate să aibă forţă probantă prin ele însele:
Tabelul centralizator din anexa la hotărârea AGA nr.4/10.02.2009 priveşte angajaţii
propuşi pentru disponibilizare, cei efectiv disponibilizaţi fiind mai putini.
Cu titlu de exemplu, privitor la S.M.(poziţia 2) şi M.J. (poziţia 3) s-a revenit cu privire
la intenţia de concediere, în cazul lui Stingă Sergiu (poziţia 10) nu s-a mai dispus concedierea,
continuându-şi activitatea, pentru ca D.P. (poziţia 13) să îşi încheie raporturile de muncă prin
acord, fără a fi efectiv disponibilizat.
În aceeaşi situaţie sunt mai mulţi angajaţi propuşi iniţial pentru disponibilizare, motiv
pentru care simpla însumare a celor propuşi pentru concediere nu este relevantă în analiza pe
fond a cauzei, cei efectiv disponibilizaţi fiind semnificativ mai puţini.
Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că prin Hotărârea AGA nr.4/10.02.2009 au
fost concediaţi 13 salariaţi. Hotărârea AGA nu este aptă prin ea însăşi să conducă la
desfacerea contractelor de muncă ale angajaţilor, dovada contrară şi de netăgăduit fiind faptul
că disponibilizarea nu a operat „automat" cu privire la toţi cei 13 salariaţi din tabelul anexă, ci
s-a aplicat concret numai la o parte din salariaţii propuşi a fi concediaţi, alţii continuând să
lucreze pentru societate.
Concedierea colectivă nu se probează prin hotărâri AGA cum în mod greşit reţine
Tribunalul Dolj, ci prin decizii efective de concediere.
În concluzie, înscrisurile invocate ca şi noi nu sunt apte de a constitui prin ele însele o
dovadă suficientă în sensul celor invocate de revizuente, fiind necesare verificări suplimentare
cu privire la fiecare propunere de concediere, pentru a se stabili dacă s-a concretizat sau nu.
Astfel, era absolut necesar ca in speţa sa se administreze si alte mijloace de proba, pe lângă
hotărârea AGA şi tabelul anexă să fie complet, ceea ce nu se poate face pe cale revizuirii,
întrucât ar tinde la o nouă judecare în fond a cauzei.
C. Înscrisurile noi sa nu fi putut înfăţişate la data în care s-a pronunţat hotărârea a
cărei revizuire se cere, fie pentru că a fost ţinute secret de partea potrivnică, fie dintr-o
împrejurare mai presus de puterea părţii.

187
 La momentul soluţionării în fond a cauzei, revizuenții aveau acces la înscrisurile
constând în hotărârile AGA prin care s-au decis concedierea, implicit la tabelele anexă privind
angajaţii propuşi pentru disponibilizare, precum şi la fiecare decizie de concediere în parte
emisă de subscrisa, singura formalitate fiind aceea a solicitării relaţiilor corespunzătoare,
reclamantele însele, sau prin intermediul instanţei de judecată.
Dovada disponibilizărilor din cadrul societăţii se putea/poate face în modul cel mai
simplu posibil: prin obţinerea de la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj a informaţiei
privind numărul de concedieri notificate de angajator în perioada de referinţă.
Conform dispoziţiilor art. 7 din Procedura adoptată prin Ordinul nr.747/1999 al
Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, angajatorii sunt obligaţi să depună la Inspectoratul
teritorial de muncă, în termen de 5 zile, actele privind încetarea contractului individual de
muncă, ceea ce face ca această instituţie publică să deţină toate datele necesare stabilirii
numărului de concedieri din cadrul unei societăţi angajatoare într-o anumită perioadă de timp.
De asemenea, aşa cum rezultă din chiar înscrisurile constând în declaraţiile
extrajudiciare anexate primei cereri de revizuire, nimic nu a împiedicat reclamantele să
solicite copii de pe deciziile de concediere de la foştii colegi, aşa cum de altfel au procedat în
7 şi 8 februarie 2010.
Hotărârea AGA nr. 4/10.02.2009 alături de anexe precum si toate deciziile de
concediere a persoanelor efectiv disponibilizate din tabelul cu angajaţii propuşi, invocate ca şi
înscrisuri noi, au fost înregistrate conform textului menţionat anterior la Inspectoratul de
Munca Teritorial Dolj încă din luna martie 2009, alăturat Notificării privind intenţia de
concediere colectivă cu nr.29428/13.02.2009, moment de la care ele au devenit ACTE
PUBLICE, aflate intr-o INSTITUŢIE PUBLICA, la dispoziţia oricărei persoane interesate,
putând fi obţinute printr-o simplă cerere.
Faptul ca la momentul soluţionării cauzei reclamantele nu au făcut acest demers, deşi
invocaseră existenţa unui număr mai mare de decizii de concediere, altele decât cele existente
la dosar, tine exclusiv de modul în care au înţeles să gestioneze judecata pricinii, fără a se
pune problema ca recurenta sau vreo împrejurare de forţă majoră să împiedice accesul la
înscrisurile respective.
Pe de alta parte, este ilogic ca instanţa să reţină că aceste înscrisuri au fost ţinute
secret, din moment ce ele au fost depuse în termenul legal la ITM Dolj, deci la o instituţie
publică unde puteau fi consultate.
Faptul că ITM Dolj ar fi refuzat să pună la dispoziţia revizuientilor documentele
solicitate, nu înseamnă că aceştia nu aveau posibilitatea să meargă mai departe şi sa solicite
instanţei de judecată să emită o adresă către ITM Dolj prin care să ceară să pună la dispoziţia
instanţei toate informaţiile pe care le considerau utile soluţionării cauzei.
Este fără relevanta in speţa motivarea instanţei de fond potrivit căreia, in cadrul
litigiilor de munca, angajatorul este cel care are sarcina probei. Aceasta nu înseamnă ca pentru
nedepunerea în termen a tuturor probelor nu se mai aplică sancţiunea decăderii din probă. În
atare situaţie, partea care are interes în a dovedi o anumită situaţie de fapt (revizuientii - în
cazul de faţă), trebuie să depună toate diligentele pentru a-şi dovedi susţinerile.
Analizând recursul formulat, Curtea a constatat că este fondat pentru considerentele
următoare;
Cererea de revizuire formulată de revizuienţi a fost întemeiată pe dispoziţiile art.322 pct.
5 Cod procedură civilă.
Potrivit acestui text de lege, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel
sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă
fondul, se poate cere în următoarele cazuri:
5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea
potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor,
ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea
a cărei revizuire se cere;

188
 Reiese din aceste dispoziţii că una din condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
înscrisul nou, şi pe care se întemeiază cerere de revizuire, este aceea ca acel înscris să aibă
forţă probantă prin el însuşi, fără a fi nevoie să fie confirmat prin alte mijloace de probă.
Această condiţie a fost analizată şi de către instanţa de fond însă aceasta a reţinut în mod
netemeinic că înscrisul invocat de câtre revizuienţi îndeplineşte această condiţie.
A reţinut instanţa de fond că prin hotărârea AGA, actul ce constituie înscrisul nou, s-a
stabilit concedierea unui număr de peste 30 de salariaţi, şi deci, acest act face dovada că a fost
o concediere colectivă.
Concluzia instanţei de fond este una netemeinică.
Hotărârea respectivă era, aşa cum o arată chiar denumirea sa o hotărâre a AGA, hotărâre
ce urma să fie pusă efectiv în practică de către consiliul de administraţie al societăţii.
Ea nu dovedeşte în nici un caz, prin ea însăşi, că cei peste 30 de salariaţi au şi fost
concediaţi în baza art. 65 din Codul Muncii, fiind necesar a fi analizate deciziile de concediere
ale salariaţilor, actele ce fac într-adevăr dovada certă a concedierii salariaţilor precum şi a
temeiului în baza căruia au fost concediaţi.
De asemenea, era necesar analizarea organigramei societăţii după data disponibilizării
pentru a se vedea dacă au fost concediaţi numărul de salariaţi propuşi prin acea hotărâre a
AGA.
În aceste condiţii este evident că actul nou invocat de către revizuienţi nu îndeplineşte
condiţia impusă de textul de lege.
Trecând peste acest fapt, o altă condiţie pe care ar fi trebuit să o îndeplinească actul nou
invocat de revizuienţi este aceea ca acesta să nu fi putut fi înfăţişat în procesul în care s-a
pronunţat hotărârea ce se cere a fi revizuită, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii.
Şi această condiţie a fost analizată de către instanţa de fond care a stabilit din nou o stare
de fapt eronată.
Astfel, instanţa a reţinut că revizuienţii nu au putut înfăţişa înscrisul respectiv deoarece a
fost emis unilateral de către intimată şi deci nu aveau cunoştinţă de acea hotărâre, şi nu aveau
posibilitatea obţinerii prin mijloace proprii a acelei hotărâri.
Hotărârea respectivă este un act oficial înregistrat ca atare atât la unitatea intimată cât şi
la Inspectoratul Teritorial De Muncă, figurând în notificarea trimisă de intimată acestei
instituţii, astfel că revizuienţii cu un minim de diligenţă puteau lua la cunoştinţă de acea
hotărâre şi puteau solicita instanţei să ceară acea hotărâre dacă ei nu o puteau obţine.
Reiese deci că nici această condiţie nu este îndeplinită de actul nou invocat de către
revizuienţi.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească actul nou invocat ca temei al revizuirii sunt
cumulative, astfel că neândeplinirea uneia dintre ele atrage lipsa de temei a cereri de revizuire.
Curtea a reţinut astfel că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă nelegală şi netemeinică,
urmând ca în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă şi 312 Cod procedură civilă să admită
recursul şi să modifice sentinţa în sensul respingeri cereri de revizuire.
(Decizia nr. 6674/18.06.2013 – Secția I civilă, rezumat judecător Marian Panduru)

189
 DREPTUL MUNCII

1. Desfiinţarea locului de muncă; respectarea termenului de preaviz.

Tribunalul Olt prin sentinţa civilă nr. 576 de la 28 februarie 2013 a respins contestaţia
formulată de contestatorul M. I., în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL DE STAT
ÎN CONSTRUCŢII Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:
Contestatorul a fost angajat în cadrul Inspectoratului de Stat în Construcţii-Teleorman,
începând cu data de 17.10.1994 în funcţia de inspector de specialitate, gradul I, iar în cadrul
ISC –Olt din data de 01.07.2010, raporturi de muncă care au încetat la data de 30.03.2012,
prin decizia nr.280/29.03.2012, temeiul concedierii fiind dispoziţiile art.65 alin.1 – motive
neimputabile acestuia.
Lecturând decizia de concediere s-a constatat că a avut loc restructurarea şi
reorganizarea Inspectoratului Teritorial în construcţii, potrivit OUG 93/2011 HG 1157/2011 şi
decizie secretarului General nr.897/2011.
La data de 29.11.2011 petentul contestator a fost notificat asupra faptului că I.S.C. a
fost legal desfiinţată ca urmare a adoptării O.U.G. nr.93/2011 şi a H.G. nr.1157/ 2011, şi că s-
a înfiinţat Compartimentul Control şi Inspecţie pentru calitatea Lucrărilor de Construcţii Olt
din cadrul Direcţiei Regionale în Construcţii Sud-Vest Oltenia şi că postul ocupat de
contestator a fost desfiinţat. Totodată i s-a adus la cunoştinţă că pentru a se încadra în noua
schemă de personal ce conţine 7 posturi de execuţie ca şi inspector de specialitate, trebuie să
promoveze un concurs/examen organizat la nivel naţional.
La data de 30.11.2011 prin cerere formulată (fila 53 din dosar), contestatorul a solicitat
înscrierea la concursul organizat pentru ocuparea postului de inspector de specialitate gradul I.
Cererea a fost formulată ca urmare a notificării nr.12133/29.11.2011 (fila 55 aflată la dosarul
cauzei) emisă de angajator prin care i s-a adus la cunoştinţă că în statul de funcţii în cadrul
Compartimentului Control şi Inspecţie pentru calitatea Lucrărilor de Construcţii Olt din cadrul
Direcţiei Regionale în Construcţii Sud-Vest Oltenia, există şapte posturi de inspectori în
specialitate.
Potrivit acestor prevederi legale, instanţa a constatat că măsura concedierii pentru
motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de
muncă, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat din unul sau mai multe
motive fără legătură cu persoana acestuia.
La alin.2 din acelaşi text se menţionează că desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie
efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
Textul de lege menţionat este incident în cauza de faţă câtă vreme în cuprinsul deciziei
se face referire la aceasta, iar potrivit art.3 alin.1 din OUG nr.93/2011, încetarea contractelor
individuale de muncă, drept urmare a aplicării prevederilor art.1 se face cu respectarea
termenelor şi procedurilor prevăzute de legislaţia muncii şi protecţiei sociale în vigoare.
Prin H.G. nr.1157 din 25.11.2011 a fost modificată H.G. nr.1335/2010 în sensul că
numărul maxim de posturi aprobat pentru Inspectoratul de Stat în Construcţii a fost de 750 –
prin restructurarea şi desfiinţarea în condiţiile legii a unui număr de 125 de posturi.
În baza acestor modificări ale H.G. nr. 1335/2010 a fost emis Ordinul nr.2973 din
29.11.2011 de către Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului prin care s-a aprobat
structura organizatorică a Inspectoratului de Stat în Construcţii.
Prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi turismului nr.2973/29.11.2011 a fost
aprobată structura organizatorică detaliată, statul de funcţii al aparatului central şi al direcţiilor
regionale din cadrul Inspectoratului de Stat în Construcţii - I.S.C.
La aceeaşi dată, 29.11.2011, prin Decizia nr.897 a Secretarului General al I.S.C. a fost
aprobat Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului/examenului în vederea

190
încadrării personalului în noua structură organizatorică a Inspectoratului de Stat în
Construcţii.
În conformitate cu prevederile art. 2 din Regulament, în termen de maxim 3 zile de la
aprobarea prin ordin al ministrului a statului defuncţii (adică la data de 29.11.2011) se va
demara procedura de organizare a concursului/examenului pentru ocuparea posturilor din
structurile supuse restructurării/reorganizării.
In temeiul dispoziţiilor OUG 93/2011 privind modificarea și completarea OG 63/2001
privind înfiinţarea Inspectoratului de Stat în Construcţii și HG 1157/2011 Inspectoratul
Judeţean în Construcţii Olt, a fost desfiinţat și s-a înfiinţat Compartimentul Control și
Inspecţie pentru calitatea Lucrărilor în Construcţii Olt, în cadrul Direcţiei Regionale în
Construcţii Sud Vest Oltenia.
In conformitate cu Ordinul Ministrului Dezvoltării Regionale și Turismului nr.
2973/2011 pentru aprobarea statului de funcţii al Inspectoratului de Stat în Construcţii la
nivelul noii structuri înfiinţate prin desfiinţarea ISC Olt și crearea Direcţiei Regionale în
Construcţii Sud-Vest Oltenia, postul de inspector de specialitate gr. I din cadrul
Compartimentului Control Urbanism, Amenajarea Teritoriului şi Autorizarea Executării
Lucrărilor din cadrul Serviciului Control şi Inspecţie pentru Calitatea Lucrărilor de
Construcţii Olt, ocupat de contestator a fost desfiinţat.
În noul stat de funcţii aprobat prin ordinul amintit, în cadrul Compartimentului
Control și Inspecţie pentru calitatea Lucrărilor de Construcţii Olt, din subordinea Direcţiei
Regionale în Construcţii Sud Vest Oltenia, au fost prevăzute 7 posturi de execuţie de
inspectori de specialitate.
Potrivit art. III al. 2 din OUG 93/2011 și art. II alin. 1 din HG 1157/2011, încadrarea
personalului în noua structură organizatorică se face numai prin promovarea unui
concurs/examen, cadrul legal de organizare și desfăşurare a acestuia fiind prevăzut de
Regulamentul aprobat prin decizia secretarului general nr. 897/2011.
La art. 1 alin. 6 din regulament se prevede că pentru ipoteza în care în cadrul unei
structuri supuse reorganizării sau restructurării din cadrul ISC există un post sau posturi de
aceeaşi categorie, clasă si/sau grad profesional, ocupat de un singur angajat sau de un număr
de angajaţi inferior numărului de posturi existent, acesta/aceştia vor susţine proba de examen,
fiind admişi angajaţii care au obţinut nota finală minim 7.
Participând la concurs contestatorul a obţinut calificativul respins.
Cu toate că posturile scoase la concurs nu au fost ocupate în totalitate, nota obţinută de
contestator fiind sub 7 nu a permis ocuparea celor rămase vacante
Edificatoare în acest sens sunt și prevederile art. 4 al. 4 din Regulamentul aprobat prin
decizia 897/2011 potrivit căruia posturile rămase neocupate se declară vacante, urmând să se
comunice candidatului care a obţinut nota finală imediat inferioară, dar cel puţin nota minimă
7.
Susţinerea potrivit căreia contestatorul nu ar fi trebuit să susţină concursul deoarece
postul său există în noua structură organizatorică, nu poate fi reţinută de către instanţă,
deoarece din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 și art. 3 din Regulament rezultă că
nu sunt supuşi procedurii de concurs doar acei salariaţi care provin din structuri total
desfiinţate, respectiv acei salariaţi, pentru care nu mai există posturi de aceeaşi categorie,
clasă si/sau grad profesional cu posturile ocupate anterior, pentru care se dispune încetarea
contractului de muncă.
Potrivit prevederilor art. II al. 2 din HG 1157/2011 procedurile legale de restructurare
și reorganizare a ISC trebuiau aplicate în termen de minim 30 de zile de la intrarea în vigoare
a HG 1157/2011, respectiv începând cu 28.11.2011, când s-a publicat în Monitorul Oficial
actul normativ în discuţie, interpretarea corectă a acestor prevederi fiind aceea că procedura
de reorganizare și restructurare la nivelul ISC trebuia desfăşurată înăuntrul termenului de 30
de zile și nu la expirarea acestuia .

191
 Greşit s-a susţinut de contestator, nerespectarea prevederilor privind organizarea și
desfăşurarea concursului/examenului, având în vedere că informaţiile privitoare la concurs au
fost publicate pe site-ul ISC încă din data de 21.11.2011, după intrarea în vigoarea OUG
93/2011, la data de 30.11.2011, contestatorul fiind notificat cu privire la desfiinţarea postului
și posibilitatea înscrierii la concursul din data de 05.12.2011.
Este lipsit de relevantă faptul că această notificare în vederea înscrierii la concursul
din 05.12.2011 i-a fost efectiv adusă la cunoştinţă la data de 30.11.2011, contestatorul
neavând la dispoziţie 3 zile lucrătoare pentru a transmite cererea de înscriere la concurs, în
condiţiile în care timpul rămas i-a permis să-si manifeste opţiunea de a se înscrie la concurs si,
mai mult, chiar s-a prezentat la concurs, punctajul obţinut nepermiţându-i ocuparea unuia din
cele 7 posturi din noua structură organizatorică.
De altfel se poate constata că până la demararea acestui litigiu contestatorul nu a avut
obiecţii în privinţa modului de organizare și desfăşurare a concursului, nu a solicitat anularea
concursului și reluarea procedurii de concurs, astfel că aceste critici invocate direct în faţa
instanţei nu pot fi primite.
Neobţinând nota minimă cerută de regulament, angajatorul a fost în imposibilitate de a
proceda la angajarea contestatorului pe unul din cele 7 posturi de inspector de specialitate,
fapt care a dus la încetarea contractului individual de muncă.
Cum în speţă s-a dispus concedierea întemeiată pe dispoziţiile art. 65 din C. Muncii,
aplicate în speţă, salariaţilor din instituţiile și autorităţile publice nu li se aplică procedura
concedierilor colective, obligaţia de a proceda la reîncadrarea personalului în noua structură
organizatorică se realizează numai ca urmare a promovării concursului/examenului fiind
statuată în termeni imperativi, în dispoziţiile legale amintite anterior.
S-a impus precizarea că decizia de concediere nu a avut ca temei doar prevederile art.
65 al. 1 Codul Muncii ci este și consecinţa aplicării unor dispoziţii cu caracter special ( OG
63/2001, OG. 93/2011, HG 1335/2011 modificată prin HG 1557/2011, Ordinul 2973
/29.11.2011 al MDRT, Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 44/2012 emis de MRDT)
redate în cuprinsul deciziei atacate, aplicarea coroborată a acestor prevederi este statuată în
Regulament, la art. 4 al. 1 .
În ceea ce priveşte termenul de preaviz sunt de asemenea, s-a reţinut că notificarea
primită de contestator cu privire la desfiinţarea postului și posibilitatea înscrierii la concurs
constituie preaviz nu numai pentru situaţia neprezentării la concurs ci și pentru cazul
nepromovării concursului, fără promovarea concursului nefiind posibilă încadrarea în noua
structură.
Instanţa a concluzionat că, postul ocupat iniţial de contestator a fost efectiv desfiinţat,
iar desfiinţarea acestuia a avut fără tăgadă o cauză reală şi serioasă, şi anume reorganizarea
dispusă prin OUG nr. 93/2011 şi HG nr. 1157/2011 în vederea eficientizării activităţii
instituţiilor din domeniul construcţiilor, ţinând cont de condiţiile prezente ale economiei,
luând în considerare constrângerile bugetare impuse de efectele crizei economice şi
necesitatea implementării unor măsuri unitare la nivelul tuturor instituţiilor, aşa cum se arată
în cuprinsul actelor normative respective, încadrarea în noua structură fiind permisă numai ca
urmare a promovării concursului, condiţie neîndeplinită de contestatoare.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs contestatorul M. I. criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului a arătat că la pronunţarea sentinţei nu s-au avut în vedere
dispoziţiile art.75 alin.1 Codul muncii coroborat cu dispoziţiile art.61 lit.c şi d, art.65 şi art.66
Codul muncii, raportat la art. III alin.2 din OUG nr.93/2011.
Arată că instanţa de fond a reţinut în mod cronologic raporturile de muncă pe care le-a
avut în cadrul Inspectoratului de Stat în Construcţii, în funcţia de inspector de specialitate
gradul I, iniţial începând cu data de 17.10.1994 până la data de 01.10.2010 I.S.C. Teleorman,
ulterior începând cu data de 01.07.2010 până la data de 30.03.2012, în cadrul I.S.C. Olt.

192
 Precizează că, deşi a analizat decizia de concediere şi temeiul în baza căruia a fost
emisă (art.65 alin.1 Codul muncii), din punct de vedere al condiţiilor prealabile concedierii,
instanţa nu a avut în vedere dispoziţiile speciale aplicabile efectiv, respectiv art.III alin.2 din
OUG nr.93/2011, pentru modificarea şi completarea OG nr.63/2011, privind înfiinţarea
Inspectoratului de Stat în Construcţii.
Constatând că desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă şi a avut la bază o cauză
reală, conform art.65 alin.2 Codul muncii prin raportare la cuprinsul deciziei, prima instanţă,
atunci când a analizat condiţiile legale de restructurare şi încetare a raporturilor sale de muncă
a apreciat fără temei legal că intimata ar fi respectat termenul de preaviz conform modificării
din data de 29.11.2011.
Mai arată că instanţa de fond nu a lămurit situaţia noilor substructuri fără personalitate
juridică din cadrul direcţiilor regionale denumite compartimente de control şi inspecţie pentru
calitatea lucrărilor în construcţii.
Nici OUG nr.93/2011 şi HG nr.1335/2011, pe care instanţa le-a avut în vedere la
pronunţarea sentinţei, nu lămuresc clar situaţia substructurilor din cadrul direcţiilor regionale,
neputându-se deduce dacă acestea sunt structuri nou înfiinţate sau reprezintă structurile
anterioare reorganizate, din fostele Inspectorate de Stat în Construcţii Judeţene. OUG
nr.93/2001 nu defineşte noţiunea de structură nouă organizată şi structură desfiinţată, întrucât
încetarea raporturilor de muncă potrivit aceloraşi norme s-a realizat în mod diferit în funcţie
de structurile nou înfiinţate şi structurile total desfiinţate.
Dacă în situaţia structurilor desfiinţate nu se aplică dispoziţiile Regulamentului
aprobat prin decizia nr.897/29.11.2011, conform art. III alin.1, instanţa trebuia să aibă în
vedere că decizia de concediere este nelegală în raport de temeiul de drept invocat, respectiv
art.65 alin.1 Codul muncii.
Consideră că, în situaţia în care instanţa a constatat că Regulamentul aprobat prin
decizia nr.897/2011 se aplică pentru încadrarea personalului în noua structură organizatorică a
I.S.C. trebuia să stabilească regimul juridic al raporturilor de muncă şi al unităţii astfel
înfiinţate, pentru a clarifica dacă reclamantul avea sau nu obligaţia parcurgerii procedurii
privind participarea la concurs.
Apreciază că sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea
greşită a dispoziţiilor art.4 alin.3 din Regulamentul aprobat prin decizia nr.897/2011, raportat
la dispoziţiile art.75 alin.1 din Codul muncii în privinţa respectării procedurii termenului de
preaviz.
Conform art.75 alin.1 Codul muncii – concedierea salariatului nu se poate realiza
decât cu respectarea termenului de preaviz care nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare.
Momentul de la care se calculează termenul de preaviz în situaţia de faţă trebuie
analizat în funcţie de dispoziţiile art.4 alin.3 din Regulamentul aprobat prin decizia
nr.,897/2011.
Arată că dacă s-ar fi apreciat că I.S.C. Olt, structura în cadrul căreia reclamantul a
ocupat postul de inspector, a fost reorganizată într-o nouă structură, reclamantul având
obligaţia de a participa la concurs, instanţa trebuie să aibă în vedere că preavizul nu se putea
emite decât după finalizarea concursului, conform art.4 alin.3 din Regulament.
Recurentul mai arată că a îndeplinit obligaţia pozitivă de a se înscrie la concurs, astfel
încât notificarea din data de 29.11.2011, anterioară şi înscrierii la concurs nu poate fi
echivalentă cu un preaviz conform dispoziţiilor art.4 alin.3 din Regulament şi art.75 aslin.1
Codul muncii. Potrivit art.4 alin.3 din Regulament perioada de preaviz se stabileşte în raport
de finalizarea concursului/examenului şi nu în raport de data emiterii notificării anterior
organizării concursului.
Pentru aceste motive, având în vedere că decizia de concediere a fost dată cu
încălcarea dispoziţiilor art.65 alin.1 şi art.76 alin.1 coroborat cu art.61 lit.c şi d, art.65-66
Codul muncii, aceasta este lovită de nulitate, astfel încât în temeiul art.312 alin.1şi 3 Cod
procedură civilă, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

193
 Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate şi apărărilor formulate, în
raport de dispozițiile art. 3041 şi art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă, recursul este fondat,
din următoarele considerente:
Curtea, reţine că, instanţa de fond a analizat decizia de concediere şi temeiul în baza
căruia a fost emisă (art.65 alin.1 Codul muncii), din punct de vedere al condiţiilor prealabile
concedierii, însă instanţa nu a avut în vedere dispoziţiile speciale aplicabile efectiv, respectiv
art. III alin.2 din OUG nr.93/2011, pentru modificarea şi completarea OG nr.63/2011, privind
înfiinţarea Inspectoratului de Stat în Construcţii.
Astfel, constatând că desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă şi a avut la bază o
cauză reală, conform art.65 alin.2 Codul muncii prin raportare la cuprinsul deciziei, prima
instanţă, atunci când a analizat condiţiile legale de restructurare şi încetare a raporturilor sale
de muncă a apreciat fără temei legal că intimata ar fi respectat termenul de preaviz conform
modificării din data de 29.11.2011.
În speţă, notificarea nr. 12 133 emisă de ISG la 29. 11. 2011 a fost înregistrată la
registratura locului de muncă al recurentului-contestator sub nr. 1844 în data de 30. 11. 2011,
dată la care i-a şi fost comunicată petentului, iar în alineatul final al notificării se menţionează
că acestuia îi încetează contractul individual de muncă la expirarea celor 20 zile de preaviz, în
situaţia în care contestatorul nu promovează concursul de ocupare a unui post de inspector în
noua structură organizatorică a Inspectoratului de Stat în Construcţii, concurs ce a fost
organizat în data de 05. 12. 2011.
În aceeaşi notificare, contestatorul a fost înştiinţat că postul său a fost desfiinţat, ceea
ce înseamnă că, la data de 30.11.2011, când i s-a comunicat notificarea postul recurentului nu
mai exista; astfel, că, dacă postul pe care a funcţionat contestatorul era deja desfiinţat, care era
rolul notificării, intimata nu a explicat cum nu a explicat nici care a fost postul pe care a
funcţionat şi a fost plătit contestatorul până la data de 29 martie 2012 când a operat încetarea
raporturilor de muncă.
Nefiind alte precizări în dosar, se înţelege că recurentul a funcţionat pe acelaşi post de
inspector de specialitate gr I până la data intervenirii încetării raporturilor de muncă, adică 5
martie 2012, ceea ce înseamnă că la 29 noiembrie 2011, postul nu era desfiinţat, aşa cum a
fost anunţat prin notificarea 12 133/2011; instanţa de fond nu a lămurit situaţia noilor
substructuri fără personalitate juridică din cadrul direcţiilor regionale denumite
compartimente de control şi inspecţie pentru calitatea lucrărilor în construcţii.
Nici OUG nr.93/2011 şi HG nr.1335/2011, pe care instanţa le-a avut în vedere la
pronunţarea sentinţei, nu lămuresc clar situaţia substructurilor din cadrul direcţiilor regionale,
neputându-se deduce dacă acestea sunt structuri nou înfiinţate sau reprezintă structurile
anterioare reorganizate, din fostele Inspectorate de Stat în Construcţii Judeţene.
Curtea, constată că OUG nr.93/2001 nu defineşte noţiunea de structură nouă
organizată şi structură desfiinţată, întrucât încetarea raporturilor de muncă potrivit aceloraşi
norme s-a realizat în mod diferit în funcţie de structurile nou înfiinţate şi structurile total
desfiinţate.
Astfel, conform Notificării nr. 12 133/29. 11. 2011, Inspectoratul Judeţean în
Construcţii Olt s-a desfiinţat luând fiinţă Compartimentul Control şi Inspecţie pentru Calitatea
Lucrărilor de Construcţii Olt, deci o subunitate în cadrul Direcţiei Regionale în Construcţii
Sud-Vest Oltenia, iar în situaţia structurilor desfiinţate nu se aplică dispoziţiile
Regulamentului aprobat prin decizia nr.897/29.11.2011, conform art. III alin.1, instanţa
trebuia să aibă în vedere că decizia de concediere este nelegală în raport de temeiul de drept
invocat, respectiv art.65 alin.1 Codul muncii.
În acest context, se apreciază că dacă şi contestatorul ar fi trebuit să participe la
concurs, atunci angajatorul trebuia să lămurească fără nici un dubiu raportul juridic de muncă
al contestatorului în vechea structură, astfel că, sub acest aspect, sentinţa instanţei de fond a
fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art.4 alin.3 din

194
Regulamentul aprobat prin decizia nr.897/2011, raportat la dispoziţiile art.75 alin.1 din Codul
muncii în privinţa respectării procedurii termenului de preaviz.
Conform art.75 alin.1 Codul muncii – concedierea salariatului nu se poate realiza
decât cu respectarea termenului de preaviz care nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare,
în speţă, momentul de la care se calculează termenul de preaviz în situaţia trebuie analizat în
funcţie de dispoziţiile art.4 alin.3 din Regulamentul aprobat prin decizia nr.897/2011.
În condiţiile în care instanţa ar fi apreciat că I.S.C. Olt, structura în cadrul căreia
reclamantul a ocupat postul de inspector, a fost reorganizată într-o nouă structură, (ceea ce nu
e cazul, intimata însăşi afirmând că e vorba de desfiinţare, iar nu de reorganizare)
reclamantul având obligaţia de a participa la concurs, instanţa trebuie să aibă în vedere că
preavizul nu se putea emite decât după finalizarea concursului, conform art.4 alin.3 din
Regulament.
Curtea, constată că recurentul/contestator s-a înscris la concurs, astfel încât notificarea
din data de 29.11.2011, anterioară şi înscrierii la concurs nu poate fi echivalentă cu un preaviz
conform dispoziţiilor art.4 alin.3 din Regulament şi art.75 aslin.1 Codul muncii. Potrivit art.4
alin.3 din Regulament perioada de preaviz se stabileşte în raport de finalizarea
concursului/examenului şi nu în raport de data emiterii notificării anterior organizării
concursului.
În considerarea celor expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1
Cod procedură civilă, recursul fiind fondat, urmează a fi admis, se va modifica sentinţa în
sensul că urmează a se admite contestaţia, va fi anulată decizia de concediere
nr.280/29.03.2012 şi se va dispune reintegrarea contestatorului în funcţia deţinută anterior, cu
plata despăgubirilor egale cu salariile majorate indexate şi reactualizate şi celelalte drepturi de
care ar fi beneficiat în calitate de salariat, despăgubire cuantificată de la data concedierii până
la data reintegrării efective. (Decizia nr. 7897/2013 - Secția I civilă, rezumat judecător
Florica Diaconescu)

2. Desfacerea contractului de muncă pe motive disciplinare. Absenţa nejustificată

de la serviciu. Dreptul la apărare

Indiferent dacă postul ocupat de către reclamant ar fi fost desfiinţat şi indiferent dacă
este pe durata preavizului, contractul de muncă continuă să îşi producă efecte. Aceasta
înseamnă că salariatul rămâne la dispoziţia angajatorului, fiind obligat să se prezinte la
serviciu şi să îşi îndeplinească întocmai obligaţiile sale profesionale. În caz contrar,
angajatorul este în drept să aplice sancţiuni disciplinare, inclusiv concedierea.
Pe de altă parte, sancţiunea aplicată în speţă a fost desfacerea contractului de muncă
pe motive disciplinare – neprezentarea nejustificată şi nemotivată de la serviciu - , iar nu
concedierea motivată de desfiinţarea postului.
De altfel, la momentul finalizării procesului penal, salariatul avea obligaţia de a se
prezenta în mod voluntar la serviciu, în condiţiile în care ar fi dorit să continue raporturile de
muncă, fără a fi necesară formularea de cereri de reîncepere a activităţii sau invitaţii din
partea angajatorului.

Prin sentinţa recurată, Tribunalul Gorj a respins acţiunea formulată de reclamanta L.

M. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., având ca obiect contestaţia formulată împotriva
deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta - controlor ghişeu la
Agenţia nr. 2 T. a fost sancţionată cu desfacerea disciplinară a contractului individual de
muncă, în temeiul art. 248 alin. 1 lit. e coroborat cu art. 61 lit. a din Legea nr. 53/2003-
Codul Muncii, republicată şi pct. 2.1 lit. e din Cap. IX - Răspunderea disciplinară din
Regulamentul Intern al C. B. S.A., ediţia iunie 2012.

195
 S-a reţinut în sarcina reclamantei că în perioada 06.08.2012 – 23.08.2012 a absentat
nemotivat de la serviciu, fără a anunţa şefii ierarhici sau colegii de muncă şi fără a prezenta,
ulterior datei de 06.08.2012, documente justificative pentru absenţele înregistrate, conform
notelor de constatare întocmite de şefii agenţiilor în care îşi desfăşoară activitatea.
S-a menţionat că prin aceste fapte, reclamanta a încălcat următoarele dispoziţii:
Regulamentul Intern al C. B. S.A. , ediţia iunie 2012, aprobat în şedinţa Consiliului de
Administraţie din data de 28.06.2012, Cap III - Angajarea de personal, Termenii şi
condiţiile angajării, art. 2.10 – Absenţe nemotivate; Cap. IX - Răspunderea disciplinară,
art. 3.1. - Abateri disciplinare de natura generală: lit. a) absenţa nemotivată sau
necorespunzător motivată de la locul de muncă; Convenţia nr. 91/24.01.2012 (Contractul
colectiv de muncă): art. 68, alin. (6), 68, alin. (7) şi art. 90 ; Fişa Postului, (Anexa 3).
În decizia contestată este descrisă în concret fapta care constituie abatere disciplinară,
respectiv : în perioada 06.08.2012 – 23.08.2012 a absentat nemotivat de la serviciu, fără a
anunţa şefii ierarhici sau colegii de muncă şi fără a prezenta, ulterior datei de 06.08.2012,
documente justificative pentru absenţele înregistrate, conform notelor de constatare
întocmite de şefii agenţiilor în care îşi desfăşoară activitatea.
Totodată , au fost precizate prevederile din regulamentul intern , contractul colectiv de
munca aplicabil şi fişa postului, care au fost încălcate de salariată, conform celor arătate mai
sus.
De asemenea, în decizie au fost menţionate motivele pentru care nu au fost reţinute
apărările salariatei, menţionându-se că aceasta a refuzat să răspundă la toate întrebările puse
de către comisie, pentru a-şi susţine punctul de vedere şi a face apărări.
S-a arătat că motivele invocate de salariată nu reprezintă o justificare a absenţei de la
serviciu(de ex. certificate medicale, note explicative aprobate de conducerea operativă a
unităţii respective). Totodată, s-a arătat că documentul depus la registratura sucursalei,
intitulat „ Notă explicativă” , deşi a fost avut în vedere de către comisie , nu reprezintă apărări
cu privire la absenţa de la serviciu, obiect al cercetării disciplinare , cu atât mai mult cu cât
din conţinutul acestuia a reieşit faptul că reclamanta avea la cunoştinţă de faptul că trebuia
să se prezinte la serviciu la soluţionarea definitivă a plângerii penale formulate de bancă.
Prin urmare instanţa a reţinut că decizia de sancţionare disciplinară contestată cuprinde
menţiunile prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute de dispoziţiile art. 252 alin. 2 din Codul
muncii republicat, menţionate mai sus.
Au fost respectate de către angajator şi prevederile art. 251 alin. 4 din Codul muncii
republicat , potrivit cărora, „în cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să
formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să
realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi
dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru
este”. În acesta sens, instanţa reţine că prin adresa de convocare la cercetarea disciplinară
pentru data de 31.08.2012, s-a adus la cunoştinţa reclamantei abaterea disciplinară pentru care
este cercetată, precum şi faptul că are dreptul de a prezenta toate probele şi motivaţiile pe care
le consideră necesare pentru apărarea sa şi dreptul de a fi asistată, la cerere, de către un
reprezentant al sindicatului.
De asemenea, comisia de cercetare disciplinară a respectat dreptul reclamantei de a
răspunde la întrebări în prezenţa avocatului, aceasta fiind asistată de avocat.
Conform celor menţionate în procesul-verbal întocmit de către comisia de cercetare
disciplinară, reclamanta a refuzat să răspundă la toate întrebările comisiei pe motiv că i se
interzice consilierea din partea avocatului care o asista şi a depus în apărare o notă explicativă
scrisă, prin care şi-a formulat apărările cu privire la abaterea disciplinară de care a fost
acuzată.
Aşadar, reclamanta a avut posibilitatea de a-şi formula apărările, probele şi motivaţiile
pe care le considera necesare.

196
 Faţă de acele arătate mai sus, instanţa a reţinut că nu este incidentă în cauză sancţiunea
nulităţii absolute a deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă.
Pe fond, instanţa a reţinut că atât prin nota explicativă depusă la comisia de cercetare
disciplinară precum şi în dosarul de faţă, reclamanta a invocat faptul că nu poate exista
abaterea disciplinara invocată, de absentă nemotivată de la locul de muncă, în condiţiile în
postul a fost desfiinţat cu 7 ani în urmă, însă niciodată nu i-a fost comunicată vreo decizie
de concediere, ci tot timpul i s-a comunicat de angajator că postul său este suspendat până la
rămânerea definitivă a plângerii penale formulată de angajator.
A susţinut reclamanta că era chemată pe un post inexistent şi că încetarea contractului
său de muncă urma să aibă loc la expirarea termenului de preaviz, în baza unei
concedieri colective petrecute în anul 2005.
Instanţa a considerat că sunt neîntemeiate apărările reclamantei, pentru următoarele
considerente :
Prin adresa nr. 12990/02.08.2012, C. B. S.A. a comunicat reclamantei preavizul
nr.321/2012, conform căruia, i se acordă acesteia un preaviz de 20 zile lucrătoare începând cu
data de 06.08.2010, în perioada de preaviz aceasta având dreptul să absenteze 4 ore pe zi de la
programul unităţii pentru a-şi căuta un nou loc de muncă, fără ca aceasta să-i afecteze salariul
şi celelalte drepturi, urmând ca la împlinirea termenului de preaviz să se aplice decizia de
concediere a salariatei, având ca efect încetarea contractului individual de muncă înregistrat
sub nr.4056/24.04.2000, ca urmare a concedierii colective din iniţiativa angajatorului, pentru
motive ce nu ţin de persoana salariatului. S-a arătat că motivele concedierii au fost datorate de
reorganizarea activităţii agenţiilor C. , conform hotărârilor Consiliului de Administraţie al C.
nr. 17/26.08.2005 şi 19/16.09.2005 şi respectiv desfiinţarea posturilor de controlor ghişeu.
Contractul individual de muncă al reclamantei a fost suspendat prin decizia
nr.163/14.06.2004, în temeiul art. 52 alin. 1 lit. c din Codul muncii, începând cu data de
15.06.2004 până la soluţionarea plângerii penale, la condamnarea rămasă definitivă, ori
achitarea/încetarea procesului penal hotărâtă de instanţa judecătorească.
Conform celor menţionate în preaviz, suspendarea contractului individual de muncă al
reclamantei , dispusă decizia nr.163/14.06.2004, a încetat de drept prin sentinţa penală nr.
1050/23.05.2012 a Judecătoriei T., prin care a rămas definitivă rezoluţia de scoatere a acesteia
de sub urmărire penală.
Prin urmare, instanţa a reţinut că reclamanta avea obligaţia de a se prezenta la serviciu
în perioada de preaviz, întrucât pe perioada preavizului nu se suspendă executarea
contractului individual de muncă, respectiv executarea obligaţiilor reciproce a părţilor,
salariatul beneficiind de salariu şi celelalte drepturi cuvenite pe această perioadă.
Nu au nicio relevanţă motivele de concediere pentru care i-a fost acordat reclamantei
preaviz, întrucât aceasta avea posibilitatea de a contesta decizia de concediere, conform
prevederilor Codului muncii.
Astfel, potrivit disp. art. 268 alin. 1 din Codul muncii republicat, decizia unilaterală a
angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea
contractului individual de muncă poate fi contestată în termen de 30 de zile calendaristice de
la data în care a fost comunicată .
În consecinţă, apărările formulate de către reclamantă prin nota explicativă depusă la
comisia de cercetare disciplinară, precum şi în prezenta cauză, referitoare la faptul că pârâta
nu era îndreptăţită să dispună desfiinţarea postului, modificarea contractului individual de
muncă şi încetarea contractului individual de muncă la expirarea perioadei de preaviz sunt
nerelevante, întrucât în cauza de faţă nu se contestă decizia angajatorului de modificare sau de
încetare a contractului individual de muncă, ci decizia de desfacere disciplinară a contractului
individual de muncă, urmare a faptului că în perioada 06.08.2012 – 23.08.2012 reclamanta a
absentat nemotivat de la serviciu, fără a anunţa şefii ierarhici sau colegii de muncă şi fără a
prezenta, ulterior datei de 06.08.2012, documente justificative pentru absenţele înregistrate,
conform notelor de constatare întocmite de şefii agenţiilor în care îşi desfăşoară activitatea.

197
 Faţă de considerentele expuse instanţa a reţinut că reclamanta este vinovată de
săvârşirea abaterii disciplinare menţionate.
De asemenea, instanţa a reţinut că sancţiunea aplicată, respectiv desfacerea
contractului individual de muncă, a fost corect individualizată conform propunerilor comisiei
de cercetare disciplinară, având în vedere gravitatea abaterii disciplinare şi criteriile prevăzute
de art. 250 din Codul muncii republicat, reclamanta lipsind de la serviciu în perioada
06.08.2012 – 23.08.2012, care include 14 zile lucrătoare.
Având în vedere considerentele arătate, instanţa a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
Consideră că Tribunalul a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, nefiind
verificat principalul motiv al contestaţiei – faptul că locul de muncă al reclamantei fusese
desfiinţat efectiv în urmă cu 7 ani de zile astfel că nu putea exista abaterea disciplinară de lipsă
nejustificată de la un loc de muncă ce nu mai exista. Acest motiv al contestaţiei nu se confundă
cu cauzele/motivele/condiţiile în care s-a produs concedierea colectivă din 2005, ci reprezintă
consecinţa materială, evidentă, indiscutabilă, a reorganizării pârâtei: desfiinţarea efectivă a
postului contestatoarei.
Contestatoarea a solicitat din punct de vedere probatoriu, pentru a se verifica principala
sa apărare în speţă (faptul că locul de muncă fusese desfiinţat efectiv în urmă cu 7 ani de către
angajator şi că, în aceste condiţii, nu poate exista abaterea disciplinară de absenţă nemotivată
de la locul de muncă), depunerea la dosar de către pârâtă a organigramei Sucursalei C. la care
era angajată reclamanta în perioada 2006-2012.
Tribunalul a respins această cerere, înscrisul solicitat fiind considerat ca nefiind
concludent, întrucât „cauza nu are ca obiect contestaţia la decizia de concediere”, probabil
referindu-se impropriu la susţinerile pârâtei în sensul că în cauza de faţă nu se pune în discuţie
desfiinţarea postului urmare a unei concedieri colective.
Prin întâmpinarea şi concluziile scrise depuse la dosar, pârâta recunoaşte că postul pe
care îl ocupa salariata fusese desfiinţat ca urmare a reorganizării activităţii sucursalelor Băncii
din 16.09.2005.
Aşadar, pârâta a chemat salariata să lucreze pe un post inexistent încă din anul 2005.
Acest aspect trebuia analizat de instanţa de judecată tocmai prin verificarea
organigramei pârâtei deoarece, consideră că o persoană, în aceste condiţii nu poate fi acuzată
că a lipsit nejustificat de la locul de muncă şi nici nu mai poate fi concediată dintr-un post deja
desfiinţat efectiv.
Nu pot exista decât două posibilităţi: fie acest post de controlor ghişeu a fost desfiinţat
efectiv, aşa cum recunoaşte pârâta, încă din anul 2005 (ceea ce înseamnă că salariata nu putea
fi concediată disciplinar deoarece fusese concediată colectiv – fiind vorba de temeiuri juridice
diferite), fie angajatorul a indus salariata în eroare prin adresa prin care i se comunica faptul că
acest post a fost desfiinţat (implicit, prin întâmpinarea depusă încercându-se inducerea în
eroare şi a instanţei de judecată), deci că, în realitate, acest post a existat în organigrama C. şi
în anii 2006-2012 şi că, acest post există în continuare, ceea ce face de asemenea ca lipsa
salariatei să fie motivată de inducerea sa în eroare de către angajator, care nu poate invoca
propria culpă pentru a dispune desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
A susţinut că decizia de concediere nu este în mod corespunzător şi complet
motivată în fapt. În acest sens a arătat că angajatorul, deşi în decizie reţine că reclamanta a
încălcat dispoziţiile art. 68 alin. 6 din Convenţia nr. 91/24.01.2012 ... care prevăd că
”persoanele concediate din motive care nu ţin de persoana salariatului au dreptul la un
preaviz de 20 de zile lucrătoare”, nu arată starea de fapt care a dus la invocarea acestor
dispoziţii, stare de fapt care în realitate a determinat concedierea şi care trebuie să fie avută în
vedere de instanţa de judecată pentru a aprecia, în primul rând, dacă aşa-zisa abatere
disciplinară există cu adevărat.

198
 De asemenea, a mai susţinut că motivele pentru care au fost înlăturate apărările
formulate nu există deoarece pur şi simplu comisia de disciplină a considerat că nota
explicativă depusă ”nu reprezintă apărări cu privire la absenta de la serviciu...”.
S-a mai arătat că s-a interzis, de către comisia de disciplină, avocatului care asista
partea să o consilieze pe parcursul procedurii. În acest sens, s-a menţionat prevederile
art. 2 alin. 3 , 3 alin. 1 , 110, 111, 135, art. 142 alin. 1 din L. 51/1995 şi 221 alin. 2 din
Statutul profesiei de avocat.
Consideră că scopul cercetării disciplinare rezultă din dispoziţiile art. 251 alin. 4 din
Codul muncii, potrivit căruia ”În cursul cercetării disciplinare salariatul are dreptul să
formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să
realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare... ”. Aşadar,
scopul cercetării disciplinare este acela ca salariatul să se poată apăra de acuzaţiile aduse
formulând orice apărări, probe sau motivaţii pe care se consideră necesare.
Ca urmare a interzicerii de către comisia de disciplină a oricărei discuţii între avocat
şi client, şi a imposibilităţii avocatului de a-şi consilia clientul prin aplicarea în termeni mai
comuni a întrebărilor puse, pe înţelesul clientului, ori a ”substratului” urmărit prin aceste
întrebări, pentru ca acestea să fie înţelese corect şi a se putea răspunde în cunoştinţă de cauză,
salariatul şi-a formulat apărările printr-o notă explicativă, notă ce a fost avută în vedere de
angajator, după cum se arată în decizia atacată, dar care, în mod inexplicabil, deşi prin
conţinutul său se formulau apărări, nu a putut fi reţinută în apărarea acesteia deoarece ”nu are
legătură cu obiectul cercetării disciplinare în cauză, iar prin aceasta nu s-a justificat lipsa
de la serviciu”.
În subsidiar, în cazul în care se va considera că nu există motive de nulitate
absolută, se solicită anularea deciziei nr. 368/2012, repunerea în situaţia anterioară, pe
vechea funcţie, iar dacă acest lucru nu mai este posibil din culpa angajatorului, ca urmare a
desfiinţării acesteia, a solicitat numirea într-o funcţie similară (funcţia cea mai apropiată ca şi
conţinut al atribuţiilor de serviciu de vechea funcţie deţinută şi care a fost desfiinţată în mod
nelegal de angajator) şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate,
majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care aş fi beneficiat de la data
concedierii şi până la momentul reintegrării efective pe funcţia deţinută anterior sau pe o funcţie
similară.
A susţinut recurenta că nu poate exista abaterea disciplinara invocată, de absentă
nemotivată de la locul de muncă, în condiţiile în care angajatorul însuşi comunică salariatei că
postul a fost desfiinţat cu 7 ani în urmă, însă această apărare a fost ignorată de către angajator.
Pe de altă parte, recurenta a arătat că, deşi i se comunica faptul că trebuie să se
prezinte pe un post ce a fost desfiinţat, ceea ce evident nu putea să facă, prin preaviz i se spunea
că încetarea aceluiaşi contract de muncă urma să aibă loc la împlinirea termenului de preaviz,
aşadar în jur de 26.08.2012, ca urmare a unei concedieri colective ce a avut loc în anul 2005,
deoarece, în momentul de faţă, în C. nu are loc nicio concediere colectivă.
A mai precizat recurenta că niciodată nu i-a fost comunicată vreo decizie de
concediere, ci tot timpul i s-a comunicat de angajator că postul său este suspendat.
Având în vedere că era chemată pe un post inexistent şi că încetarea contractului său
de muncă urma să aibă loc în baza unei concedieri colective petrecute în anul 2005, a
susţinut că a fost pusă de angajator în imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea potrivit
contractului de muncă, contract ce prevedea postul şi atribuţiile acestui post, toate aceste
motivări în drept ale angajatorului fiind nelegale. În aceste condiţii, angajatorul nu poate
invoca propriile ilegalităţi pentru a justifica concedierea sa.
Total nelegal, în decizie se arată că la aplicarea sancţiunii s-a ţinut cont şi de
împrejurarea că până la data cercetării salariata a fost urmărită penal, iar în urma cercetării
penale, în legătură cu fapte săvârşite la locul de muncă, a primit sancţiune administrativă.

199
 În primul rând, în sarcina salariatei a fost reţinută o singură abatere disciplinară -
absenţa nemotivată de locul de muncă, nu şi alte abateri disciplinare, respectiv faptele în
privinţa cărora s-a constatat că nu reprezintă infracţiuni.
Angajatorul avea posibilitatea să le considere şi pe acestea abateri disciplinare, dar
nu a făcut-o, neexistând nici un fel de cercetare prealabilă în acest sens (deci sancţiunea
disciplinară nu poate fi întemeiată pe aceste fapte).
Mai mult decât atât, prin preaviz, care este ulterior sancţiunii administrative date de
Parchet, concedierea urma să aibă loc pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, astfel
că este evident că angajatorul nu a înţeles să sancţioneze disciplinar salariata pentru aceste
fapte.
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale în materie,
Curtea, reţine următoarele:
Tribunalul a analizat faptele care i se impută reclamantei, considerând în mod corect că
absenţa nemotivată şi nejustificată de la serviciu reprezintă o abatere disciplinară, chiar şi în
condiţiile în care locul de muncă al reclamantei – de fapt postul ocupat de către aceasta – ar fi
fost desfiinţat efectiv.
Indiferent dacă postul ocupat de către reclamant ar fi fost desfiinţat şi indiferent dacă
este pe durata preavizului, contractul de muncă continuă să îşi producă efecte. Aceasta
înseamnă că salariatul rămâne la dispoziţia angajatorului, fiind obligat să se prezinte la serviciu
şi să îşi îndeplinească întocmai obligaţiile sale profesionale. În caz contrar, angajatorul este în
drept să aplice sancţiuni disciplinare, inclusiv concedierea.
Pe de altă parte, sancţiunea aplicată în speţă a fost desfacerea contractului de muncă pe
motive disciplinare – neprezentarea nejustificată şi nemotivată de la serviciu - , iar nu
concedierea motivată de desfiinţarea postului.
De altfel, la momentul finalizării procesului penal, salariatul avea obligaţia de a se
prezenta în mod voluntar la serviciu, în condiţiile în care ar fi dorit să continue raporturile de
muncă, fără a fi necesară formularea de cereri de reîncepere a activităţii sau invitaţii din partea
angajatorului.
În ceea ce priveşte motivele de recurs prin care se solicită constatarea nulităţii
absolute a deciziei nr. 368/2012 , se reţin următoarele :
Decizia de concediere respectă exigenţele legale impuse de prevederile art. 62 alin. 3 şi
art. 252 alin. 2 din Codul muncii, fiind în mod corespunzător şi complet motivată în fapt
şi drept.
De asemenea s-a menţionat în decizie de ce nu au fost avute în vedere apărările
reclamantei şi anume nu au fost formulate apărări în raport de faptele imputate , nefiind
invocate motive de natură a justifica absenţele de la serviciu.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 68 alin. 6 din Convenţia nr. 91/24.01.2012 ...
care prevăd că ”persoanele concediate din motive care nu ţin de persoana salariatului au
dreptul la un preaviz de 20 de zile lucrătoare”, acestea erau invocate în legătură cu preavizul
care i se acordase anterior salariatei, pe durata căruia angajata a absentat în mod nejustificat de
la serviciu, cu toate că i se permitea să absenteze numai 4 ore pe zi de la programul unităţii, iar
nu pe durata întregului program de lucru.
Recurenta nu a dovedit în ce măsură i s-ar fi interzis, de către comisia de disciplină,
avocatului care asista partea să o consilieze pe parcursul procedurii.
Astfel, în decizie se consemnează că i s-a permis accesul avocatului la efectuarea
cercetării disciplinare, conflictul real fiind legat de faptul că nu i s-a permis în mod direct
avocatului să răspundă la întrebările puse de comisie, în condiţiile în care şi în procesul
penal , inculpatul este audiat în mod nemijlocit de organul de cercetare penală, avocatul
având doar dreptul să obiecteze la modul de formulare al unor întrebări, iar nu să se
substituie clientului său în cadrul cercetării.
Instanţa constată că salariatului i s-a respectat dreptul la apărare, inclusiv prin
asistarea de către avocat – cu toate că art. 251 c. muncii face referire numai la un

200
reprezentant al sindicatului - , dar cercetarea prealabilă presupune în principiu o prezenţă
personală a salariatului, respectiv formularea de răspunsuri în mod direct şi personal de
către salariat la întrebările comisiei, avocatul având doar dreptul de a obiecta la anumite
întrebări pe care le-ar considera abuzive sau neconcludente.
În acest sens, instanţa concluzionează că nu au fi fost încălcate prevederile Legii
nr. 51/1995 sau Statutul profesiei de avocat.
În ceea ce priveşte menţiunile potrivit cărora la aplicarea sancţiunii s-a ţinut cont şi
de împrejurarea că până la data cercetării salariata a fost urmărită penal, iar în urma cercetării
penale, în legătură cu fapte săvârşite la locul de muncă, a primit sancţiune administrativă, aceste
menţiuni au fost avute în vedere numai la aprecierea gradului de gravitate al abaterii reţinute, iar
nu ca fapte distincte de cele reţinute ca abateri disciplinare.
Aceste împrejurări sunt de fapt anterioare momentului suspendării contractului de muncă,
întrucât sancţiunea administrativă a fost aplicată în raport de fapte săvârşite în timpul desfăşurării
raporturilor de muncă, de unde reiese posibilitatea angajatorului de a le încadra la lit. d a art. 250 din c.
muncii – comportarea generală în timpul serviciului.
În măsura în care instanţa constată că nu sunt incidente motive de nulitate, de
natură a conduce la anularea deciziei de concediere, rezultă că nu se impune repunerea
în situaţia anterioară, pe vechea funcţie, sau într-o funcţie similară , respectiv obligarea
pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu
celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii şi până la momentul
reintegrării efective pe funcţia deţinută anterior sau pe o funcţie similară ori plata de daune
morale.
Prin urmare, potrivit disp. art. 312 cpc, pentru toate considerentele expuse mai sus,
recursul va fi respins ca nefondat.
(Decizia nr. 3844 din 12 Aprilie 2013– Curtea de Apel Craiova, Secţia I Civilă - rezumat
judecător Stelian Aurelian Cadea).

3. Desfacerea contractului de muncă, ca urmare a desfiinţării postului.

Caracterul efectiv al desfiinţării postului. Daune morale.

Problema de drept care se solicită a fi soluţionată este dacă relevant pentru

desfiinţarea unui post este titulatura acestuia, astfel cum reiese din contractul de muncă şi
actele adiţionale la acesta sau postul pe care îl ocupă în fapt salariatul, astfel cum figurează
şi în anumite acte interne care provin exclusiv de la angajator.
Ori, potrivit legislaţiei muncii – art. 17 şi 41 din codul muncii - , orice modificare a
clauzelor esenţiale ale contractului individual de muncă – iar funcţia sau felul muncii este un
element esenţial al contractului individual de muncă - nu poate fi efectuată decât prin acordul
părţilor, iar nu prin acte unilaterale, exercitate exclusiv de către angajator.
O concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului nu poate provoca de
regulă efecte pe planul imaginii personale sau profesionale a salariatului, iar litigiile
anterioare sau fondul psihic al fiecărei persoane nu sunt de natură a prezenta relevanţă sub
aceste aspecte.
Erorile care s-au efectuat în cadrul procedurii de concediere întemeiată pe dispozițiile
art. 65 din C. muncii profită salariatului , iar măsurile de reintegrare şi plată a
despăgubirilor aferente constituie o satisfacţie deplină acordată salariatului, menită să
acopere şi eventualele prejudicii de imagine.

Prin sentinţa recurată, Tribunalul a admis contestaţia formulată de reclamanta P. în

contradictoriu cu pârâtul R. S.R.L.
A anulat decizia nr. 973/16.07.2012, emisă de R. S.R.L. şi a obligat pârâta să plătească
reclamantei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte

201
drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, începând cu data încetării contractului individual de
muncă şi până la data reintegrării efective.
A obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 500 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin contractul individual de muncă
încheiat de părţi la data 20.11.2006, contestatoarea a început activitatea în cadrul societăţii
pârâte la data de 01.11.2006, în funcţia de „contabil” ( filele 31-38).
Ulterior, părţile au încheiat mai multe acte adiţionale prin care s-a negociat majorarea
salariului contestatoarei, celelalte elemente ale contractului rămânând neschimbate.
Prin decizia nr. 86/01.05.2010, intimata a modificat unilateral contractul de muncă al
contestatoarei, dispunând schimbarea funcţiei acesteia din „contabil” în „numărător bani”.
Contestatoarea a formulat contestaţie împotriva acestei decizii, aşa încât, prin sentinţa
nr. 8624/08.06.2012, pronunțată în dos. nr. 7528/63/2012 de Tribunalul D., s-a admis
contestaţia şi s-a anulat decizia emisă de pârâtă..
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că modificarea unuia din elementele esenţiale
ale contractului de muncă impune încheierea unui act adiţional la contract, aşa cum prevede
art. 17 alin.4 din Codul Muncii, însă în cauză părţile nu au convenit modificarea funcţiei
contestatoarei, în acest sens nefiind încheiat un act adiţional, astfel că, modificând printr-o
decizie funcţia contestatoarei, intimata a procedat nelegal, încălcând dispoziţiile art. 17 şi 41
din Codul Muncii.
Ca atare, este nefondată apărarea intimatei în sensul că prin această sentinţă Tribunalul
s-a pronunţat doar pe aspecte de procedură şi nu pe fondul cauzei, întrucât anularea deciziei
nr. 86 s-a făcut pentru nerespectarea de către intimată a dispoziţiilor legale ce trebuiau avute
în vedere la luarea unei asemenea decizii, instanţa fiind învestită cu examinarea legalităţii
acesteia, contrar susţinerilor intimatei din întâmpinare.
Prin urmare, în raport de sentinţa civilă respectivă, Tribunalul a constatat că s-a
reţinut cu putere de lucru judecat faptul că funcţia deţinută de contestatoare, conform
contractului individual de muncă încheiat la data de 20.11.2006 este de contabil, iar nu de
numărător bani, aşa cum se susţine de către intimată, neavând relevanţă atribuţiile pe care le
exercită în fapt aceasta în cadrul societăţii pârâte şi nici faptul că în organigrama acesteia
figurează la postul respectiv contestatoarea, menţiunea din organigrama invocată nefiind
astfel în concordanţă cu dispoziţiile contractului individual de muncă..
Ca o consecinţă a acestei situaţii, se constată astfel că, deşi la data emiterii deciziei
contestate reclamanta era angajată pe post de contabil, s-a decis ca începând cu data de
16.07.2012, acesteia să-i înceteze contractul individual de muncă de pe postul de cash
counter, ca urmare a desfiinţării acestui post, decisă de Consiliul de Administraţie prin decizia
nr. 3972/17.04.2012.
De asemenea, contrar susţinerilor intimatei, părţile nu au încheiat un act adiţional la
contractul individual de muncă prin care să fi convenit, ulterior pronunţării sentinţei
Tribunalului D., prin care s-a anulat decizia nr. 86/01.05.2010, ca reclamanta să fie mutată de
pe postul de contabil pe cel de cash counter , neexistând la dosar o dovadă în acest sens.
Astfel, s-au încălcat dispoziţiile art. 65 din Codul Muncii, care prevăd că "Concedierea pentru
motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de
muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe
motive, fără legătură cu persoana acestuia. ", iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol,
"desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă."
Desfiinţarea este efectivă atunci când locul de muncă este suprimat din structura
angajatorului, când nu se mai regăseşte în organigrama acestuia ori în statul de funcţii, măsură
ce se întemeiază pe o situaţie concretă, ce trebuie dovedită cu statele de funcţii şi/sau
organigrama unităţii. Cum în cauză din înscrisurile depuse la dosar, inclusiv decizia
Consiliului de Administraţie din data de 17.04.2012, ce stă la baza emiterii deciziei de
concediere, nu rezultă desfiinţarea postului de contabil ocupat de reclamantă, Tribunalul

202
apreciază ca fiind fondată contestaţia, aceasta fiind emisă cu nerespectarea dispoz. art. 65 din
Codul Muncii.
Faţă de cele expuse mai sus, instanţa a admis contestaţia, a anulat decizia nr.
973/16.07.2012, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, în sensul că a obligat
intimata la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi
reactualizate şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, începând cu data încetării
contractului individual de muncă şi până la data reintegrării efective.
În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând acordarea de daune morale, s-a reţinut că
în temeiul art. 253 din Codul Muncii, instanţa de judecată poate acorda daune morale, dacă se
probează existenţa unui prejudiciu moral suferit de salariat, pe planul aprecierii sociale, a
conduitei sau priceperii profesionale a acestuia în legătură cu munca. Aceasta presupune
probaţiunea existenţei unui prejudiciu moral, prejudiciu a cărui întindere să fie probată sau
prezumată, simplele afirmaţii, neînsoţite de vreo probă, neavând relevanţă.
Ca atare, cum o astfel de dovadă nu s-a făcut în cauză, instanţa a respins această
solicitarea reclamantei, ca fiind nefondată.
Fiind în culpă procesuală, instanţa a obligat intimata la plata sumei de 500 lei cu titlu
de cheltuieli de judecată către contestatoare, în baza art. 274 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen legal recurs reclamanta P. şi pârâtul R.
SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului său, reclamanta a arătat că presiunile exercitate de către
unitatea pârâtă începând cu anul 2010 prin emiterea primei decizii prin care s-a încercat
modificarea unilaterală a contractului individual de muncă al reclamantei, presiuni
continuate şi în momentul emiterii deciziei contestate în cauza ce face obiectul prezentului
dosar, au determinat ca reclamanta să aibă nevoie de îngrijiri medicale specializate în
perioadele 11.05.2012-05.06.2012, 19.06.2012, 28.06.2012, 06.07.2012-12.07.2012, starea
sănătăţii fiindu-i grav afectată.
De asemenea arată că toate deciziile emise de către pârâtă, decizii cu un evident
caracter şicanator, i-au provocat şi un prejudiciu de imagine în rândul colegilor de serviciu
cât şi a prestigiului profesional.
În atare condiţii consideră că tribunalul a avut suficiente probe şi prezumţii pentru a
se pronunţa pe cererea privind acordarea daunelor morale suferite.
Recurentul-pârât, în motivarea recursului său arată că procedura concedierii s-a
derulat cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale, poziţia desfiinţată fiind aceea de
numărător bani, ocupată conform organigramei subscrisei şi atribuţiilor de către reclamantă.
Arată că desfiinţarea postului de numărător bani a fost efectivă şi a corespuns unor
nevoi reale, desfiinţarea postului ocupat de reclamantă fiind o măsură perfect legală.
Astfel, arată că instanţa de fond interpretează greşit dispoziţiile legale aplicabile şi
situaţia de fapt şi pe cale de consecinţă a decis eronat că decizia de concediere nr.
973/16.07.2012 a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 65 Codul muncii.
Precizează că dispoziţiile codului muncii trebuie interpretate concordat, corelându-se
şi completându-se reciproc, cu luarea în considerare a situaţiei de fapt.
De asemenea, menţionează că tribunalul nu a luat în considerare probatoriul depus la
dosarul cauzei şi nu a analizat apărările de fond ale unităţii pârâte.
Trebuie avut în vedere faptul că unitatea a desfiinţat toate posturile de numărători
bani. Salariata avea posibilitatea să accepte unul din posturile vacante compatibile cu
pregătirea şi experienţa sa profesională, posturi ce i-au fost comunicate împreună cu
Notificarea nr. 651/04.05.2012, lucru pe care aceasta nu l-a făcut.
Examinând recursurile, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale
incidente, Curtea constată următoarele:
Recurentul-pârât contestă în esenţă reţinerile primei instanţe vizând desfiinţarea
postului ocupat de către reclamantă în cadrul societăţii R. SRL.

203
 Astfel, invocă faptul că postul ocupat de către reclamantă era în fapt, cel de cash
counter/numerator bani, iar acest post a fost supus restructurării, fiind respectate toate
cerinţele art. 65 din c. muncii.
Problema de drept care se solicită a fi soluţionată este dacă relevant pentru desfiinţarea
unui post este titulatura acestuia, astfel cum reiese din contractul de muncă şi actele adiţionale
la acesta sau postul pe care îl ocupă în fapt salariatul, astfel cum figurează şi în anumite acte
interne care provin exclusiv de la angajator.
Ori, potrivit legislaţiei muncii – art. 17 şi 41 din codul muncii - , orice modificare a
clauzelor esenţiale ale contractului individual de muncă – iar funcţia sau felul muncii este un
element esenţial al contractului individual de muncă - nu poate fi efectuată decât prin acordul
părţilor, iar nu prin acte unilaterale, exercitate exclusiv de către angajator.
De altfel, chiar şi în decizia de concediere se face trimitere la postul ocupat de către
reclamantă, conform actului adiţional la contractul individual de muncă, iar nu conform unei
organigrame cunoscute numai la nivelul conducerii unităţii.
Ori, în contractul individual de muncă al reclamantei apare la rubrica felul muncii
funcţia de contabil.
Fişa postului este semnată la 25 03 2010 de către reclamantă cu menţiunea că postul
de numărător bani „nu corespunde cu încadrarea din cartea de muncă”, deci nu are valoarea
unei modificări a clauzei din contractul de muncă referitoare la felul muncii.
Procesul-verbal de predare-primire a carnetelor de muncă nu valorează de asemenea o
astfel de modificare, deoarece acest înscris avea un simplu rol de predare a carnetelor de
muncă.
Prin decizia nr. 86/01 05 2010, angajatorul a dispus modificarea unilaterală a
contractului individual de muncă, prin rectificarea funcţiei de contabil în funcţia de numărător
bani, dar această decizie a fost anulată prin sentinţa nr. 8624/08 11 2011, rămasă irevocabilă
prin respingerea recursului , urmare a pronunţării deciziei nr. 3949/21 03 2012 de către Curtea
de Apel Craiova.
Prin urmare, angajatorul era obligat a pune în aplicare hotărârea irevocabilă a Curţii de
apel, care stabilea cu putere de lucru judecat că postul ocupat de către reclamantă în cadrul
unităţii era cel de contabil, iar modificarea acestui post în cel de numărător bani fără acordul
salariatului este ilegală.
În aceste condiţii, instanţa de fond a stabilit în mod corect că a fost desfiinţat un alt
post decât cel ocupat de către reclamantă, şi prin urmare, desfiinţarea postului vizat de decizia
de concediere contestată nu are un caracter efectiv.
Referitor la motivele de recurs formulate de către recurenta-reclamantă , Curtea
consideră că o concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului nu poate provoca
de regulă efecte pe planul imaginii personale sau profesionale a salariatului , iar litigiile
anterioare sau fondul psihic al fiecărei persoane nu sunt de natură a prezenta relevanţă sub
aceste aspecte.
Erorile care s-au efectuat în cadrul procedurii de concediere întemeiată pe disp. art. 65
din C. muncii profită salariatului , iar măsurile de reintegrare şi plată a despăgubirilor aferente
constituie o satisfacţie deplină acordată salariatului, menită să acopere şi eventualele
prejudicii de imagine.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, în raport şi de disp. art. 312 cpc,
recursurile vor fi respinse ca nefondate.
(Decizia nr. 8511/27 Septembrie 2013– Curtea de Apel Craiova, Secţia I Civilă - rezumat
judecător Stelian Aurelian Cadea).

204
4. Desfacerea contractului de muncă pe motive disciplinare. Prezentarea la serviciu în
stare de ebrietate. Dozarea sancţiunii aplicate. Motivarea hotărârii contestate.

În ceea ce priveşte dozarea sancţiunii dispuse se apreciază că abaterea săvârşită de

reclamant este de o deosebită gravitate, suficientă a justifica aplicarea unei sancţiuni de
natura concedierii.
Se cunoaşte că raportul juridic de muncă este unul intuitu personae, bazat pe
încrederea reciprocă a părţilor. Încrederea manifestată de angajator trebuie să aibă o
corelaţie în obligaţia de loialitate a salariatului.
În realizarea atribuţiilor de serviciu, salariatul îndeplineşte şi sarcini de încredere,
chiar confidenţiale, de exemplu ia cunoştinţă de secrete de producţie şi comerciale sau se
foloseşte în procesul muncii de anumite mijloace materiale puse la dispoziţie de angajator.
În aceste condiţii se pune întrebarea ce fel de încredere mai are angajatorul în
salariatul său, în a îi încredinţa supravegherea unor mijloace tehnice deosebit de importante
şi de periculoase nu numai pentru sănătatea sa , dar şi a publicului , de vreme ce acesta
apare la serviciu într-o evidentă stare de ebrietate, indiferent de valorile mai mici sau mai
mari ale aparatului de testare.
Se apreciază astfel că relaţiile de încredere reciprocă, de natură a caracteriza
raporturile de muncă au fost iremediabil afectate, iar reclamantul nu mai poate fi reintegrat
într-un colectiv care şi-a pierdut respectul pentru calităţile şi abilităţile sale.
Inexistenţa abaterilor anterioare nu este suficientă ca argumentare pentru
reindividualizarea sancţiunii, în condiţiile reţinerii şi a unei abateri chiar unice, dar de o
gravitate majoră, cu atât mai mult cu cât sunt indicii cu privire la preexistenţa unor abateri
anterioare de acelaşi gen.
Pe de altă parte, sancţiunile aplicate trebuie să îndeplinească şi un rol preventiv de
natură a împiedica proliferarea în cadrul unităţii a faptelor de prezentare la serviciu în stare
de ebrietate. Nesancţionarea acestor fapte pe măsura gravităţii lor poate conduce la crearea
unui climat de disciplină în cadrul unităţii.

Prin sentinţa civilă nr. 7091/17.10.2012 s-a respins ca neîntemeiată contestaţia

formulata de către contestatorul B.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, contestatorul a fost angajatul
societăţii intimate cu contractul individual de muncă nr.10002012/01.01.2010, în funcţia de
inginer, în cadrul Direcţiei de exploatare si mentenanţă RED – Exploatare şi Mentenanţă
MT/JT – Regiunea Vest.
Prin decizia da sancţionare contestată nr. 122/24.02.2012 i-a fost desfăcut contractul
individual de muncă pentru săvârşirea unei abateri disciplinare, anume pentru prezenţa la
serviciu sub influenţa băuturilor alcoolice, prevăzută de art. 74 lit.g) şi h) din Regulamentul de
ordine interioară al societăţii intimate, constatată cu ocazia controlului tematic din data de
01.02.2012, efectuat de către persoane împuternicite prin Decizia Directorului General nr.
2/DSSM/23.01.2012.
Din înscrisurile depuse coroborate cu declaraţia martorului audiat T. a reieşit că în
contextul acelui control mai multe persoane au fost verificate. Aparatul alcool test a indicat
faptul că persoana contestatorului se afla sub influenţa băuturilor alcoolice: 0,19 în aerul
expirat, atât la testare cât şi la retestare. Contestatorul nu a avut obiecţiuni. A refuzat să se
prezinte la o unitate medicală în vederea prelevării de probe de sânge. În acest sens, s-a
întocmit procesul-verbal de constatare control SSM nr.3/01.02.2012.
Ulterior, a fost întocmit referatul de fundamentare RO10/4516/02.02.2012. La data de
22.02.2012 a fost efectuată cercetarea disciplinară, în prezenţa unui reprezentant sindical,
contestatorul fiind legal convocat. Acesta din urmă a dat o notă explicativă în care a răspuns
întrebărilor angajatorului. Au fost audiaţi martori.

205
 A fost respectat dreptul la apărare al lucrătorului, după cum reiese din toate înscrisurile
constatând procedura urmată.
A fost întocmit procesul-verbal de cercetare disciplinară nr. RO10/7821/22.02.2012.
Subsecvent, a fost emisă decizia ce face obiectul contestaţiei nr.122/24.02.2012, cu
respectarea termenelor legale.
Decizia conţine motive de fapt descrise pe larg, precum şi motive de drept, cu
indicarea articolelor pertinente din Codul Muncii, Contractul Colectiv de Muncă aplicabil şi
din Regulamentul intern al CEZ. Indicarea eronată a textelor ar fi irelevantă sub aspectul
nulităţii absolute, însă oricum nu este cazul în speţă.
Concedierea disciplinară nu a fost dispusă în timp ce salariatul s-ar fi aflat în
incapacitate temporară de lucru, certificatul de concediu medical seria CCMAE nr. 1112925
emis la 02.02.2012 priveşte perioada de concediu 27.02.2012 – 29.02.2012, în urma deciziei
de sancţionare. Celelalte certificate de concediu medical depuse vizează perioade ulterioare
din luna martie, aprilie.
În privinţa temeiniciei deciziei, dacă salariatul avea obiecţiuni, în momentul
controlului, cu privire la aparatul alcool test, putea să solicite el însuşi, iar nu să refuze,
prelevarea probelor biologice.
Faptul că angajatorul ar fi indicat sau nu o unitate sanitară cu care să existe încheiat un
protocol, conform procedurilor operaţionale ori că deţinea sau nu o trusă (kit) de recoltare nu
s-a putut reţine, din moment ce din probele administrate (acte şi declaraţia martorului audiat
de către instanţă) reiese în mod cert că salariatul nu a dorit acest lucru. Astfel, reaua-credinţă a
intimatei nu se susţine.
De asemenea, nu a fost întemeiat motivul invocat de către contestator, în sensul că nu
a fost în măsură să se deplaseze, în vederea recoltări de probe de sânge, pentru că nu putea
lipsi de la postul său, din moment ce reiese că şi-a manifestat refuzul clar de a se supune
acestei proceduri, fără a invoca acest motiv în momentul respectiv.
Aceste aspecte a reieşit atât din procesul-verbal de constatare control, cât şi din
declaraţia contestatorului (nota explicativă) RO10/7814/22.02.2012 depusă în copie la dosar
(filele 61-63).
Contrar celor susţinute în acţiune, în procesul-verbal de constatare nr.3/01.02.2012,
ora 13.40, locaţia Vânju Mare (în copie la fila 53 din dosar) se inserează toarte datele privind
aparatul alcool test şi procedura de testare şi retestare. Astfel, chiar dacă aceste elemente nu
sunt menţionate şi în decizia contestată, nu înseamnă că nu s-au putut efectua verificările
corecte şi asigura dreptul la apărare, atât în cadrul procedurii de cercetare prealabilă
disciplinară, cât şi în faţa instanţei, dispozitivul putând fi individualizat fără dubiu.
În acest sens a fost depus la dosar (copie la fila 90) şi certificatul de calibrare DS-ST
14526/23.11.2011 privind aparatul alcool test DRAGER, aparat cu indicativele consemnate în
procesul-verbal de control. Din acest înscris a rezultat că echipamentul este corespunzător, la
data de 23.11.2011, momentul controlului (01.02.2012) situându-se în perioada de
valabilitate.
Prin urmare, decizia de sancţionare este legală şi temeinică, fiind respectate
dispoziţiile art. 61 şi art. 247 – 252 din Codul muncii – Legea nr. 53/2003, forma republicată ş
actualizată.
Cu privire la gravitatea sancţiunii, s-a constatat că prin deciziile nr. 455/21.06.2011 şi
nr. 597 /29.08.2011, contestatorul a mai fost sancţionat cu avertisment scris şi, respectiv, cu
reducerea salariului, sancţiuni care nu au fost radiate, neîmplinindu-se termenul legal de 12
luni de la aplicare, prevăzut de art. 248 alin.3 din Codul muncii. Contestatorul nu a făcut
dovada că ar fi contestat aceste decizii anterioare. Astfel, sancţiunile sunt definitive, ca şi
constatarea existenţei abaterilor.
Codul muncii în art. 61 arată că "Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive
care ţin de persoana salariatului în următoarele situaţii: a) în cazul în care salariatul a săvârşit
o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite

206
prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul
intern, ca sancţiune disciplinară; (…)."
Prin urmare, nu s-a putut dispune înlocuirea cu o sancţiune mai uşoară.
Pentru considerentele expuse, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul B., criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de recurs arată că hotărârea instanţei de fond este dată cu încălcarea şi
aplicarea greşită a legii, faţă de întreaga situaţie de fapt şi nu cuprinde motivele pe care se
sprijină.
Arată că instanţa de fond, s-a limitat să facă doar o singură referire la această critică
formulată în cuprinsul contestaţiei fără să arate care sunt motivele pentru care a înlăturat
apărările acestuia, sub acest aspect hotărârea instanţei nefiind motivată nici în fapt nici în
drept, instanţa a omis să se pronunţe şi asupra criticii privind faptul că decizia de concediere
nu este întemeiată în drept pe dispoziţiile art.61, acesta fiind în fapt temeiul juridic aplicabil
raportat la susţinerile intimatei.
Consideră că instanţa de fond a reţinut o stare de fapt eronată şi face aprecieri greşite
cauzei, iar hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, reţinând că în mod eronat a
refuzat să meargă la recoltarea de probe biologice, întrucât în realitate acesta arată că a
întrebat dacă merg la recoltare la aceeaşi unitate unde anterior mai fusese testat şi cu care
intimata nu avea contract de prestări servicii aşa cum susţine, la acel moment recoltarea
făcându-se după numeroase discuţii cu conducerea unităţii sanitare respective şi nu numai
după ce s-a achitat contravaloarea testului.
De altfel, instanţa de fond nu a lămurit această chestiune, deşi martorul audiat în cauză
a arătat că la acel control anterior, după recoltarea de probe biologice s-a constatat că
alcoolemia era 0%, dar cu toate astea a fost sancţionat de intimată, mai mult arată că instanţa a
reţinut în mod greşit că acesta a refuzat să se deplaseze în vederea recoltării de probe
biologice la unitatea sanitară.
Consideră că instanţa de fond nu a motivat nici în drept nici în fapt hotărârea, omiţând
să se pronunţe cu privire la critica acestuia la faptul că cercetarea disciplinară s-a făcut cu
încălcarea dispoziţiilor art.251 alin.4 din Codul Muncii rep.
Recursul este nefondat.
În ceea ce priveşte criticile vizând nemotivarea sentinţei, se constată că hotărârea
contestată cuprinde argumentele şi raţionamentele juridice care au format convingerea
instanţei.
Chiar dacă hotărârea este motivată în mod succint nu se poate considera ca „fiind
practic nemotivată”; or, numai nemotivarea sentinţei ar atrage nulitatea acesteia.
Pe de altă parte, din enumerarea motivelor de recurs cuprinsă în dispozițiile art. 304
CPC, motivul de la pct. 7 – când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină –
reprezintă un caz de modificare a hotărârii, iar nu de casare a acesteia, potrivit dispozițiilor
art. 312 al. 3 CPC.
Dacă însă hotărârea este temeinică şi legală, modificarea sa este lipsită de sens, în
cauză nefiind probată o vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului în
litigiu.
Practic, instanţele care aplică dispozițiile art. 312 al. 3 CPC privind modificarea
hotărârii , pentru a reţine sau nu incidenţa cazului prevăzut de art. 304 pct. 7 CPC reanalizează
acţiunea şi resping sau admit recursul, nu în funcţie de împrejurarea că hotărârea recurată
cuprinde sau nu motivele pe care se sprijină, ci după cum acţiunea este greşit sau corect
soluţionată, în raport de probele administrate şi motivele invocate.
Varianta casării hotărârii în temeiul art. 312 al. 5 CPC, cu consecinţa trimiterii cauzei
spre rejudecare poate fi acceptată în ideea că în lipsa oricăror considerente nu se poate şti dacă
soluţia dată este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului sau când considerentele sunt
străine de natura pricinii şi nu privesc fondul cauzei, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

207
 Soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală, iar instanţa de recurs urmează - dacă
este cazul - să suplinească motivarea primei instanţe.
Decizia de concediere este suficient de întemeiată atât în fapt, cât şi în drept,
menţionându-se nu numai faptele care i se impută, încadrarea lor ca abateri potrivit
regulamentelor interne şi contractelor colective, precum şi sancţiunea aplicată potrivit
dispozițiilor art. 248 al. 1 lit. e din c. muncii, astfel neindicarea dispoziţiilor art. 61 nu sunt de
natură a provoca o vătămare petentului.
Astfel, numai lipsa oricărui fel de menţiuni cu privire la temeiul de drept în baza
căruia se aplică sancţiunea ar fi putut conduce la constatarea unei nulităţi absolute, iar nu o
menţiune incompletă, cu atât mai mult cu cât există dezbateri doctrinare cu privire la
necorelarea legislativă dintre art. 61 şi art. 248 al. 1 lit. e din c. muncii.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect starea de fapt , astfel cum reiese din ansamblul
probelor administrate în cauză, contestatorul făcând referire numai la un control anterior, care
presupune alte elemente şi o altă decizie de sancţionare distinctă de cea contestată în speţa
pendinte.
Faptul că se impune sau nu numirea unei persoane care să îl înlocuiască pe contestator
pe timpul cât s-ar fi deplasat la unitatea sanitară nu îl interesează pe cel care avea ordin de a se
supune controlului medical.
Dacă aparatul de testare era sau nu omologat este o chestiune care nu explică de ce la
alţi salariaţi , valoarea indicată de aparat era 0, iar în cazul său, valoarea indica 0,19mg/l
alcool pur în aerul expirat, adică o valoarea ce depăşeşte o marjă de eroare rezonabil
acceptată.
Pe de altă parte, contestatorul nu oferă nicio explicaţie plauzibilă cu privire la lipsa
obiecţiunilor sale procesul-verbal de constatare, lipsă care poate fi interpretată în sensul că
acesta era de acord cu rezultatele indicate de aparatul de testare.
Instanţa de fond s-a pronunţat în sensul respectării dispoziţiilor art. 247-252 din Codul
Muncii, rep., iar recurentul nu oferă o explicaţie pertinentă cu privire la eventuala încălcare a
dispozițiilor art. 251 al. 4, acest ultim text având un cuprins mai mult decât general , astfel
încât se impunea o detaliere a criticii formulate.
În ceea ce priveşte dozarea sancţiunii dispuse apreciem că abaterea săvârşită de
reclamant este de o deosebită gravitate, suficientă a justifica aplicarea unei sancţiuni de natura
concedierii.
Se cunoaşte că raportul juridic de muncă este unul intuitu personae, bazat pe
încrederea reciprocă a părţilor. Încrederea manifestată de angajator trebuie să aibă o corelaţie
în obligaţia de loialitate a salariatului.
În realizarea atribuţiilor de serviciu, salariatul îndeplineşte şi sarcini de încredere,
chiar confidenţiale, de exemplu ia cunoştinţă de secrete de producţie şi comerciale sau se
foloseşte în procesul muncii de anumite mijloace materiale puse la dispoziţie de angajator.
În aceste condiţii se pune întrebarea ce fel de încredere mai are angajatorul în
salariatul său, în a îi încredinţa supravegherea unor mijloace tehnice deosebit de importante şi
de periculoase nu numai pentru sănătatea sa , dar şi a publicului , de vreme ce acesta apare la
serviciu într-o evidentă stare de ebrietate, indiferent de valorile mai mici sau mai mari ale
aparatului de testare.
Apreciem astfel că relaţiile de încredere reciprocă, de natură a caracteriza raporturile
de muncă au fost iremediabil afectate, iar reclamantul nu mai poate fi reintegrat într-un
colectiv care şi-a pierdut respectul pentru calităţile şi abilităţile sale.
Inexistenţa abaterilor anterioare nu este suficientă ca argumentare pentru
reindividualizarea sancţiunii, în condiţiile reţinerii şi a unei abateri chiar unice, dar de o
gravitate majoră, cu atât mai mult cu cât sunt indicii cu privire la preexistenţa unor abateri
anterioare de acelaşi gen.
Pe de altă parte, sancţiunile aplicate trebuie să îndeplinească şi un rol preventiv de
natură a împiedica proliferarea în cadrul unităţii a faptelor de prezentare la serviciu în stare de

208
ebrietate. Nesancţionarea acestor fapte pe măsura gravităţii lor poate conduce la crearea unui
climat de disciplină în cadrul unităţii.
Pentru toate motivele expuse mai sus, în raport de dispozițiile art. 312 cpc, recursul va
fi respins ca nefondat.
(Decizia nr. 4563/29 Aprilie 2013– Curtea de Apel Craiova, Secţia I Civilă - rezumat
judecător Stelian Aurelian Cadea).

5. Desfacerea contractului de muncă. Motive de nulitate ale deciziei de concediere.

Convocarea la cercetarea disciplinară. Precizarea prevederilor din contractul individual
de muncă, fişa postului, contractul colectiv de muncă sau Regulamentului intern care se
impută ca abatere disciplinară.

Inexistenţa unei dovezi a comunicării convocării salariatului la cercetarea

disciplinară este acoperită prin prezenţa salariatului în aceeaşi zi care apare în convocare şi
prin audierea acestuia, concretizată prin declaraţia dată în faţa comisiei de cercetare.
Nu se poate reţine că nu se cunosc prevederile a căror încălcare i se impută
reclamantului, deoarece din decizia de concediere reiese că sunt reclamate două abateri
importante de la regulile de disciplină şi deontologie profesională: refuzul de a executa
sarcinile de serviciu şi neîndeplinirea obligaţiei de a avea un comportament respectuos faţă
de colegi, cât mai ales faţă de clienţi.
Ori, ambele obligaţii, atât cea de a executa sarcinile de serviciu, cât şi cea de a avea
un comportament respectuos faţă de colegi sau clienţi rezultă cu evidenţă din specificul
raporturilor de muncă astfel cum se derulează acestea în baza unui contract de muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 5062/26.06.2013, pronunţată de Tribunalul D., în dosarul

nr.24338/63/2012, s-a admis excepţia nulităţii absolute.
A fost admisă contestaţia formulată de contestatorul T., în contradictoriu cu intimata R
B SRL.
A fost anulată decizia de concediere nr. 42/20.11.2012 emisă de intimată.
S-a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior datei încetării
contractului individual de muncă.
A fost obligată intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile
indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data
încetării contractului individual de muncă şi până la reintegrarea efectivă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin decizia nr. 42/20.11.2012
emisă de intimată, s-a dispus concedierea disciplinară a contestatorului, în temeiul
dispoziţiilor art. 61 lit. a combinat cu art. 263 – 268 din Codul muncii.
Pentru a dispune astfel, intimata a reţinut în sarcina salariatului concediat săvârşirea
unor abateri grave de la regulile de disciplina muncii şi deontologia profesiei stabilite prin
Regulamentul intern al societăţii săvârşind cu vinovăţie faptele descrise, împotriva
dispoziţiilor conducerii Complexului, de a avea un comportament corect, respectuos şi
condescendent atât faţă de restul salariaţilor, cât şi faţă de clienţi.
În fapt, s-a reţinut că în ziua de 12.11.2012 salariatul a refuzat să execute în jurul
orelor 14.00, procedura de mesaj terapeutic doamnei T., cazată în Complexul Hotelier D., deşi
programul bazei de tratament, deci şi programul salariatului este până la ora 15,30,
permiţându-şi fără aprobarea Medicului Şef să reprogrameze ulterior execuţia procedurii,
depăşindu-şi astfel atribuţiile cuprinse în fişa postului, şi refuzând să execute sarcinile de
serviciu, fapte sancţionate cu desfacerea contractului de muncă.
În decizia de concediere s-a reţinut că în data de 14.11.2012, salariatul T., care
lucrează în funcţia de masor în cadrul Bazei de Tratament al Complexului Hotelier D., fiind
solicitat în timpul programului de lucru, pe baza fişei de tratament prescrisă de medicul
specialist, să execute un masaj terapeutic doamnei T., i-a făcut propuneri oneroase, jignindu-i

209
demnitatea, dar încălcând grav prevederile Regulamentului Intern şi Codul deontologic al
Salariaţilor Complexului, fapte sancţionate cu desfacerea Contractului de muncă. S-a
consemnat că în data de 16.11.2012, în timpul programului de lucru, salariatul T., a refuzat să
îi facă masajul clientei hotelului , vociferând şi adresându-i ameninţări, prin care o trimitea la
domnul doctor sau la domnul director să-i facă aceştia procedura de masaj, el refuzând să
execute sarcinile de serviciu. Prin adresarea la nivelul conducerii de expresii jignitoare unui
terţ sau direct, fapta este prevăzută de desfacerea contractului de muncă.
La art.2 al deciziei de concediere s-a consemnat că analizând concluziile Comisiei
Disciplinare a salariaţilor, prin cercetarea preliminară, se constată că salariatul prin afirmaţiile
făcute în Declaraţia înregistrată sub nr.364/19.11.2012, nu recunoaşte faptele făcute,
denaturând evenimentele aşa cum s-au petrecut. Conform declaraţiei în completare dată în
faţa Comisiei de doamna T., arată că toate afirmaţiile salariatului în declaraţia sa sunt false,
detaliind împrejurările în care s-au petrecut faptele.
Analizând legalitatea deciziei contestate prin prisma criticilor formulate de contestator,
în ceea ce priveşte excepţia nulităţii absolute a deciziei de concediere, instanţa a constatat
următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 251 alin. 2 din Codul muncii în vederea desfăşurării cercetării
disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către
angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii.
Potrivit alin. 4 din acest text legal, în cursul cercetării disciplinare prealabilă salariatul
are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei
împuternicite să realizeze cercetarea, toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare
precum şi dreptul să fie asistat la cererea sa de către un reprezentant al sindicatului al cărui
membru este.
În procesul verbal întocmit la data de 19.11.2012, înregistrat sub nr. 266/19.11.2012 se
menţionează că salariatul s-a prezentat pentru a da relaţii legate de abaterile disciplinare de la
RI, de la deontologia profesiei, stipulate în reclamaţiile înregistrate sub nr. 264/16.11.2012,
însă pe procesul verbal întocmit nu există semnătura salariatului şi nici nu s-a consemnat că
acesta ar fi refuzat să semneze procesul verbal întocmit, iar acesta contestă faptul că s-ar fi
întrunit Comisia disciplinară.
Din actele dosarului nu rezultă că adresa nr. 265/16.11.2012 reprezentând convocarea
adresată salariatului, ar fi fost adusă la cunoştinţa acestuia, prin semnătură sau acesta ar fi
refuzat să semneze.
În conformitate cu prevederile art. 252 alin. 2 lit. a, b şi c din Codul muncii republicat,
sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: descrierea faptei
care constituie abatere disciplinară; precizarea prevederilor din statutul de personal,
regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă
aplicabil care au fost încălcate de salariat; motivele pentru care au fost înlăturate apărările
formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în
condiţiile prevăzute de art. 251 alin. 3, nu a fost efectuată cercetarea.
Conform dispoziţiilor art.247 coroborat cu dispoziţiile art. 250 din Codul muncii,
angajatorul dispune de prerogativa disciplinară când constată că un salariat săvârşeşte o
abatere disciplinară, iar stabilirea sancţiunii disciplinare se face în raport de gravitatea
abaterii, de împrejurările săvârşirii abaterii, gradul de vinovăţie, consecinţele abaterii,
comportarea generală la serviciu a salariatului.
Din analiza deciziei contestate s-a reţinut că nu au fost precizate prevederile din
statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul
colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat, care au fost apărările salariatului
şi motivele pentru care ar fi fost înlăturate.
Prin urmare nu se cunoaşte cu exactitate ce obligaţie asumată prin contractul
individual de muncă nu a fost respectată, potrivit fişei postului, contractului colectiv de muncă
sau Regulamentului intern.

210
 Decizia prin care se dispune încetarea raporturilor de muncă din motive imputabile
salariatului trebuie să îmbrace anumite cerinţe de forme, care în situaţia neîndeplinirii atrag
sancţiunea anulării, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară. Concretizând o măsură
disciplinară dispusă de angajator împotriva angajatului, trebuie să fie deopotrivă legală şi
temeinică, iar analiza cerinţelor de legalitate prevalează asupra celor referitoare la temeinicia
deciziei.
Cercetarea prealabilă prevăzută de textul de lege este menită să asigure stabilirea
corectă a abaterii disciplinare, a împrejurărilor concrete în care a fost săvârşită, a gravităţii şi
vinovăţiei salariatului, în raport cu care se poate aprecia şi asupra sancţiunii aplicabile, dar în
acelaşi timp şi a exercitării dreptului de apărare al salariatului în cadrul acestei proceduri.
Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că raporturile juridice de muncă
trebuie să se desfăşoare într-un cadru legal, pentru a fi respectate drepturile şi îndatoririle,
precum şi interesele legitime ale ambelor părţi. În acest mod, cercetarea disciplinară
prealabilă aplicării sancţiunii contribuie în mare măsură la prevenirea unor măsuri abuzive,
nelegale sau netemeinice, dispuse de angajator, profitând de situaţia sa dominantă.
Din înscrisurile depuse la dosar, s-a constatat că măsura de sancţionare disciplinară a
fost aplicată de către intimată fără a fi parcursă procedura cercetării disciplinare prealabile,
numai pe baza celor menţionate în reclamaţia întocmită, nefiind administrate probe pentru a
confirma sau infirma cele susţinute de către persoana care a făcut reclamaţia.
Declaraţia petentului este înregistrată sub nr. 364/19.11.2012, iar procesul verbal
încheiat la data de 19.11.2012, este înregistrat sub nr. 266/19.11.2012. Acceptând apărarea
intimatei în sensul că sunt două registre şi declaraţia a fost înregistrată în Registrul de
contabilitate generală, dacă ar fi fost dată în faţa Comisiei, este inexplicabil că nu a fost
înregistrată în acelaşi Registru cu celelalte acte – reclamaţia, convocarea, procesul verbal
întocmit de Comisia de cercetare .
Instanţa a reţinut că elementele prevăzute expres de lege sub sancţiunea nulităţii
trebuie să rezulte din decizia de concediere şi nu din alte înscrisuri.
Faţă de aceste considerente, instanţa a apreciat ca fiind întemeiată excepţia nulităţii
absolute a deciziei de concediere, pentru nerespectarea cerinţelor de valabilitate prevăzute de
art. 252 alin. 2 din Codul muncii şi pe cale de consecinţă a admis această excepţie, astfel a
admis contestaţia formulată.
În baza art. 80 alin. 2 Codul Muncii instanţa a dispus reintegrarea contestatorului pe
postul deţinut anterior desfacerii contractului individual de muncă, iar în temeiul art. 80 alin. 1
Codul Muncii, a obligat intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate
şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul, de la data naşterii
drepturilor şi până la reintegrarea efectivă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs ambele părţi, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de recurs, pârâtul arată că soluţia pronunţată de instanţa de fond este
nelegală şi netemeinică, potrivit art.217 alin.1 Codul muncii, angajatorul dispune de
prerogativa disciplinară, având dreptul de a aplica potrivit legii sancţiunea disciplinară
salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară
Din actele depuse la dosar, arată că au făcut dovada parcurgerii cercetării prealabile,
însă pentru împrejurarea că documentele întocmite pe parcursul cercetării au fost înregistrate
în două registre care aparţin societăţii s-a ajuns la concluzia eronată că o asemenea cercetare
nu a avut loc, susţinând că, concluzia este greşită şi în dezacord cu practica judiciară, întrucât
actele întocmite fac dovada acestei proceduri obligatorii, mai mult instanţa în motivarea
hotărârii nu a analizat motivele de nulitate invocate de contestator şi nici nu s-a pronunţat
asupra capătului de cerere privind acordarea daunelor morale, situaţie în care nici nu a
analizat apărările formulate de aceasta.
Mai arată că în contestaţie se invocă motive de nulitate absolută a deciziei de
concediere texte care nu au aplicarea în cauza de faţă.

211
 Din analiza deciziei nr.42/20.11.2012 rezultă că salariatul nu şi-a îndeplinit atribuţiile
din fişa postului care este o anexă la contractul individual de muncă iar apărările sale au fost
înlăturate şi consemnate motivele în art.2 din aceasta.
Solicită admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la
aceeaşi instanţă.
În motivele sale de recurs, reclamantul arată că instanţa de fond nu s-a pronunţat
asupra tuturor capetelor de cerere , ignorând daunele morale pricinuite prin desfacerea ilegală
a contractului de muncă şi prin lăsarea acestuia pe perioada iernii 2012-2013, când este de
notorietate că sunt necesare sume mult mai mari pentru asigurarea întreţinerii pentru
asigurarea altor nevoi în imposibilitate de plată.
Apreciază că prin atitudinea sa angajatorul l-a umilit , l-a pus într-o situaţie grea de
suportat în faţa rudelor prietenilor apropiaţi cărora a trebuit să le ceară ajutor financiar şi să-şi
justifice lipsa de activitate productivă.
Mai arată că a notificat angajatorul şi la societatea mamă şi la punctul de lucru de la
H., prin fax şi prin recomandată, însă acesta a rămas pe aceeaşi poziţie de refuz categoric de a
respecta hotărârea judecătorească.
Recursurile sunt fondate.
Curtea va analiza cu prioritate potrivit disp. art. 137 cpc criticile ce ţin de soluţionarea
excepţiei nulităţii absolute a deciziei de concediere, urmând ca ulterior să treacă dacă mai este
cazul la analiza modului de respingere a capătului de cerere privind daunele morale.
Un prim argument al constatării nulităţii absolute a deciziei de concediere ar fi că nu
există dovada că reclamantul ar fi convocat la cercetarea disciplinară sau că ar fi fost parcursă
o astfel de etapă obligatorie şi prealabilă aplicării măsurii de concediere.
Ori, încheierea procesului-verbal din data de 19 11 2012 atestă în mod clar că a fost
efectuată cercetarea disciplinară, fiind audiat şi salariatul-reclamant T., astfel cum rezultă din
declaraţia pe care a dat-o în aceeaşi zi.
De altfel, din conţinutul declaraţiei acestuia reiese cu evidenţă că salariatul cunoştea
pentru ce era cercetat, respectiv ca urmare a „reclamaţiei făcute de Dn. T.”, precum şi faptele
imputate.
Este adevărat că nu există o dovadă a comunicării convocării salariatului la cercetarea
disciplinară, dar această deficienţă este acoperită prin prezenţa salariatului în aceeaşi zi care
apare în convocare şi prin audierea acestuia concretizată prin declaraţia dată.
Problemele legate de modul de înregistrare a declaraţiei, respectiv a procesului-verbal
sunt aspecte colaterale, care nu pot determina un caz de nulitate a procedurii de concediere.
Neadministrarea probelor propuse de către salariat este imputabilă în primul rând
acestuia pentru că nu a precizat numele martorilor la care face referire.
Nu se poate reţine astfel cum a expus prima instanţă că nu se cunosc prevederile a
căror încălcare i se impută reclamantului, deoarece din decizia de concediere reiese că sunt
reclamate două abateri importante de la regulile de disciplină şi deontologie profesională:
refuzul de a executa sarcinile de serviciu şi neîndeplinirea obligaţiei de a avea un
comportament respectuos faţă de colegi, cât mai ales faţă de clienţi.
Ori, ambele obligaţii, atât cea de a executa sarcinile de serviciu, cât şi cea de a avea un
comportament respectuos faţă de colegi sau clienţi rezultă cu evidenţă din specificul
raporturilor de muncă astfel cum se derulează acestea în baza unui contract de muncă .
Astfel, a executa sarcinile de serviciu înseamnă practic a presta norma de muncă, care
este unul din cele trei elemente esenţiale ale contractului individual de muncă, alături de
salariu şi subordonarea salariatului faţă de patron.
De vreme ce reclamantul a semnat contractul individual de muncă cu angajatorul R B
SRL înseamnă că aşa cum el cunoaşte că va primi salariul pentru munca prestată, tot la fel de
bine cunoaşte că nu există salariu fără a presta norma de muncă impusă de patronat.
Cealaltă obligaţie - de a avea un comportament respectuos faţă de colegi, cât mai ales
faţă de clienţi – este o obligaţie care reiese în primul rând din regulile de bun-simţ ce trebuie

212
să caracterizeze relaţiile pe care orice persoană le are în societate, şi nu în ultimul rând la
locul de muncă.
De aceea, în această situaţie, neprecizarea în concret a prevederilor din statut,
regulament sau contractul de muncă devine superfluă, pentru că instanţa are suficiente criterii
de a stabili şi verifica dacă într-adevăr faptele salariatului sunt de natură a fi încadrate în una
sau mai multe abateri disciplinare, după cum nici salariatul nu poate invoca faptul că i s-au
impus obligaţii de a face sau a nu face pe care nu avea cum să le cunoască.
Prin urmare, cum în cauză nu subzistă motivele de nulitate absolută ale deciziei de
concediere invocate de către reclamant, Curtea va admite în raport de dispozițiile art. 312 cpc
recursul declarat de recurentul pârât şi va casa sentinţa, având în vedere greşita soluţionare a
excepţiei nulităţii absolute a deciziei de concediere.
Cercetarea pe fond a deciziei de concediere urmează a fi efectuată în urma casării de
către prima instanţă , căreia îi revine şi obligaţia de a decide asupra daunelor morale solicitate
de către reclamant, în cazul în care va admite pe fond acţiunea promovată de acesta.
Pe cale de consecinţă va fi admis şi recursul formulat de către reclamant, va fi casată
sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
(Decizia nr. 9055 /18 Octombrie 2013– Curtea de Apel Craiova, Secţia I Civilă - rezumat
judecător Stelian Aurelian Cadea).

6. Contracte de muncă. Instituţia suspendării contractului individual de muncă

reglementată de dispoziţiile art.52 alin. 1 lit. b din Codul Muncii republicat.

Instituţia suspendării contractului individual de muncă reglementată de dispoziţiile

art.52 alin. 1 lit. b din Codul Muncii republicat, este o prerogativă a angajatorului, la care
acesta poate să apeleze în situaţia în care consideră că salariatul a comis o faptă penală în
legătură cu serviciul şi a formulat plângere penală împotriva acestuia, pentru fapta
respectivă.
Condiţia esenţială cerută de lege pentru a opera această suspendare este formularea
plângerii penale de către angajator, nefiind necesar să se stabilească vinovăţia sau lipsa
acesteia din partea salariatului.
De altfel, angajatorul prin formularea plângerii nu se pronunţă cu privire la vinovăţia
salariatului, ci sesizează doar organele judiciare în vederea efectuării de cercetări în acest
sens.
În ceea ce priveşte condiţia ca fapta să fie de natură a îl face incompatibil cu funcţia
deţinută , se poate aprecia fără nicio îndoială că printre celelalte infracţiuni pentru care se
formulează plângere penală – înşelăciune, fals şi uz de fals - , neglijenţa în serviciu este
iremediabil legată de o persoană care se află în raporturi de serviciu cu cel care a formulat
plângerea penală.

Prin sentinţa civilă apelată, Tribunalul Gorj a respins excepţia de nulitate absolută
invocată de reclamantă.
A respins contestaţia formulată de reclamanta I. în contradictoriu cu pârâta P. S.A.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta I. s-a angajat la unitatea
pârâtă, în baza contractului individual de muncă nr. 101/2256/29.04.2008, îndeplinind funcţia
de diriginte la Oficiul Poştal Ţ., în conformitate cu actul adiţional la contractul individual de
muncă nr. 250/1262/06.04.2009, începând cu data de 01.03.2009 .
Prin decizia nr. 5042/18.12.2012, emisă de directorul general al P. S.A., contestată în
prezenta cauză, s-a decis suspendarea contractului individual de muncă al reclamantei în
temeiul art. 52 alin. 1 lit. b din Codul muncii republicat, ca urmare a formulării plângerii
penale împotriva acesteia de către P. S.A. nr. 101.4/1371/06.09.2012, aşa cum a fost
completată prin plângerea nr. 101/11539/04.12.2012.

213
 În conformitate cu prevederile art. 52 alin. 1 lit. b din Codul muncii republicat,
contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului „în cazul în care
angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în
judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti”
În raport de prevederile art. 248 alin. 1 din Codul de procedură civilă republicat,
instanţa a analizat cu prioritate excepţia de nulitate absolută a deciziei de suspendare a
contractului individual de muncă, invocată de reclamantă.
Deşi în cererea de chemare în judecată reclamanta foloseşte sintagma „excepţii
invocate în vederea constatării absolute a deciziei contestate” instanţa reţine că în realitate
este vorba de o singură excepţie, respectiv excepţia de nulitate absolută a deciziei, cu privire
la care au fost invocate mai multe motive, respectiv :
1. Decizia contestată este nemotivată, deoarece în conţinutul acesteia trebuia descrisă
presupusa faptă penală săvârşită de reclamantă, trebuiau indicate mijloacele de probă ale
dovedirii susţinerilor, funcţia deţinută de reclamantă în momentul suspendării contractului
individual de muncă în raport cu atribuţiile sale de serviciu conform fişei postului şi de
asemenea, trebuia să se precizeze în concret în ce mod au fost încălcate prin săvârşirea faptei
respective.
2. Decizia contestată este nulă absolut întrucât în conţinutul acesteia nu este prevăzută
durata măsurii suspendării din funcţie.
3. Decizia contestată este nulă absolut întrucât nu se menţionează efectele pe care le
atrage suspendarea contractului individual de muncă.
4. Decizia contestată este nulă absolut deoarece în cuprinsul deciziei de suspendare a
contractului individual de muncă nu se menţionează instanţa la care poate fi contestată.
5. Decizia contestată este nulă absolut deoarece nu este avizată juridic pentru
conformitate şi legalitate.
Analizând conţinutul normelor care reglementează suspendarea contractului individual
de muncă (49-52 din Codul muncii republicat), instanţa a reţinut că aceste norme nu impun
anumite condiţii de formă pentru decizia de suspendare a contractului individual de muncă, a
căror nerespectare să atragă nulitatea absolută. Aşadar, în cazul suspendării contractului
individual de muncă din iniţiativa angajatorului nu sunt aplicabile dispoziţiile legale care
reglementează o altă instituţie de dreptul muncii, respectiv instituţia răspunderii disciplinare,
ori altă instituţie de dreptul muncii, normele fiind de strictă interpretare.
În consecinţă pentru lipsa unor elemente din decizia de suspendare a contractului
individual de muncă din iniţiativa angajatorului ar putea interveni eventual nulitatea relativă,
cu condiţia dovedirii unei vătămări.
Cu privire la susţinerile reclamantei, în sensul că în conţinutul deciziei de suspendare
trebuia descrisă presupusa faptă penală săvârşită de reclamantă, trebuiau indicate mijloacele
de probă ale dovedirii susţinerilor, funcţia deţinută de reclamantă în momentul suspendării
contractului individual de muncă în raport cu atribuţiile sale de serviciu conform fişei postului
şi de asemenea, trebuia să se precizeze în concret în ce mod au fost încălcate prin săvârşirea
faptei respective, aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa a reţinut că textul de lege impune ca în
decizia de suspendare a contractului individual de muncă să fie menţionate toate aceste
elemente.
Susţinerea reclamantei că nu se menţionează în decizie durata suspendării este
neîntemeiată, întrucât nu se poate stabili în concret întinderea măsurii de suspendare,
rezultând din prevederile articolului 52 alin. 1 lit. b din Codul muncii republicat durata
suspendării contractului individual de muncă ”până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti”, articol care este menţionat în decizia de suspendare contestată ca şi temei al
suspendării.

214
 De asemenea, instanţa a reţinut că efectele măsurii de suspendare a contractului
individual de muncă sunt prevăzute de lege, nefiind necesar să se menţioneze în decizia de
suspendare.
Normele care reglementează instituţia suspendării contractului individual de muncă nu
impun ca în decizie să se menţioneze instanţa la care se atacă decizia. Prin urmare, nu poate
interveni nulitatea absolută. Ori în speţă reclamanta s-a adresat în termen legal la instanţa
competentă, astfel că nu a suferit nicio vătămare ca urmare a neindicării de către angajator a
instanţei competente să soluţioneze contestaţia. De altfel, conform principiului de drept „
nemo censetur ignorare lege”, nimeni nu se poate apăra de necunoaşterea legii.
Totodată, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 49-52 din Codul muncii republicat nu
impun pentru validitatea deciziei de suspendare existenţa unui aviz juridic pentru conformitate
şi legalitate.
Faţă de cele expuse mai sus, instanţa a respins excepţia de nulitate a deciziei de
suspendare a contractului individual de muncă al reclamantei, ca fiind neîntemeiată.
Sub aspectul fondului, respectiv în ceea ce priveşte temeinicia măsurii de suspendare a
contractului individual de muncă, instanţa a reţinut:
Aşa cum rezultă din textul de lege , respectiv 52 alin. 1 lit. b din Codul muncii
republicat, pentru a putea fi suspendat contractul individual de muncă din iniţiativa
angajatorului, este necesară îndeplinirea în mod cumulativ a două condiţii, respectiv în primul
rând trebuie să fie formulată o plângere penală împotriva salariatului sau acesta să fie trimis în
judecată pentru fapte penale şi în al doilea rând aceste fapte penale trebuie să fie
incompatibile cu funcţia deţinută de salariat, întrucât legiuitorul lasă la latitudinea
angajatorului posibilitatea de a lua măsura de suspendare a contractului individual de muncă,
acesta fiind singurul în măsură să aprecieze dacă sunt sau nu motive justificate şi respectiv
pentru suspendarea contractului de muncă. Temeinicia plângerii penale, respectiv existenţa
faptelor, împrejurările în care au fost săvârşite constituie obiectul cercetării penale.
În speţă, societatea pârâtă, în calitate de angajator, a formulat plângere penală
împotriva salariatei - reclamantă în prezenta cauză, pentru efectuarea de cercetări sub aspectul
săvârşirii unor infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în prezent efectuându-se
cercetări în dosarul nr. 10312/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria C., aşa cum
rezultă din adresa nr. adresa nr. 269.638 din 18.09.2013, I.P.J. D. (fila 168 din dosar).
Legea nu impune condiţia începerii urmăririi penale împotriva salariatului, pentru a se
lua măsura suspendării contractului individual de muncă, fiind suficient ca angajatorul să
formuleze plângere penală împotriva acestuia şi , de asemenea, nu impune condiţii cu privire
la prejudiciu, neavând relevanţă dacă a fost sau nu acoperit prejudiciul.
De asemenea, nu are nicio relevanţă modalitatea în care se formulează plângerea,
respectiv dacă s-a solicitat de către angajator extinderea cercetării penale cu privire la
salariatul în cauză, pentru săvârşirea infracţiunilor menţionate în plângerea iniţială formulată
împotriva altor persoane, textul de lege nefăcând nicio distincţie în acest sens. Ori unde legea
nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă, conform principiului de drept „ ubi lex non
distinguit nec nos distinguere debemus”
Astfel, în speţă C.N. P. a formulat plângerea penală nr. 101.4/1371/06.09.2012 (filele
129-131din dosar) către Parchetul de pe lângă Judecătoria C. împotriva mai multor salariaţi,
pentru săvârşirea infracţiunilor de neglijenţă în serviciu, înşelăciune, fals şi uz de fals,
reglementate de art. 249, 215 şi 288 – 291 din Codul penal.
Ulterior, plângerea penală a fost completată la data de 04.12.2012, prin adresa
nr.101/11539/04.12.2012 (filele 125 – 127), pârâta solicitând extinderea cercetărilor penale şi
tragerea în mod corespunzător la răspundere penală a tuturor persoanelor care se fac vinovate
de săvârşirea faptelor, respectiv cu privire la încă 18 persoane, între care şi reclamanta I.,
pentru fapte săvârşite în calitate diriginte la Oficiul poştal Ţ., menţionându-se neregulile
reţinute de către organele de control din cadrul C.N. P. întrunesc elementele constitutive ale

215
faptelor de neglijenţă în serviciu, înşelăciune, fals şi uz de fals, reglementate de art. 249, 215
şi 288 - 291 din Codul penal.
De asemenea, este îndeplinită şi condiţia ca faptele penale să fie incompatibile cu
funcţia deţinută de salariat, întrucât împotriva reclamantei s-a formulat plângere penală pentru
săvârşirea unor infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, pentru fapte săvârşite în
calitate de diriginte al Oficiului Poştal Ţ., funcţie pe care reclamanta o deţinea şi la data
emiterii deciziei de suspendare a contractului individual de muncă.
Conform textului legal menţionat, măsura de suspendare a contractului individual de
muncă este lăsată la latitudinea angajatorului, constituind astfel o facultate a acestuia, instanţa
nefiind competentă să cenzureze decizia angajatorului din acest punct de vedere, acesta fiind
singurul în măsură să aprecieze dacă sunt sau nu motive justificate pentru suspendarea
contractului de muncă.
Nu poate fi analizată în cauză conduita anterioară a salariatului, circumstanţele
săvârşirii faptelor, aceste împrejurări constituind obiectul cercetării penale.
De asemenea, situaţia familială şi financiară a salariatului, ori durata procedurii
penale, nu constituie motive de anulare a deciziei de suspendare a contractului individual de
muncă.
Prin măsura de suspendare a contractului individual de muncă nu se încalcă prezumţia
de nevinovăţie, întrucât în conformitate cu prevederile 52 alin.2 din Codul muncii „în cazurile
prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia
activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile
contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe
perioada suspendării contractului.”
Dimpotrivă, măsura de suspendare a contractului individual de muncă prevăzută de
art. 52 alin. 1 lit. b din Codul muncii republicat reprezintă o măsură de protecţie a salariatului,
al cărui contract de muncă nu poate fi desfăcut până la momentul pronunţării unei hotărâri
judecătoreşti definitive. De asemenea, nu se îngrădeşte nici dreptul la muncă garantat de art.
41 alin. 1 din Constituţia României, întrucât reclamanta nu este împiedicată să se încadreze pe
perioada suspendării contractului individual de muncă la o altă unitate, sau chiar la aceeaşi
unitate, pe o altă funcţie.
Având în vedere toate aceste considerente, instanţa a respins contestaţia ca
neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat apel reclamanta I., criticând-o
pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivare a arătat că în fapt, la data de 18.12.2012, prin decizia nr. 5042 emisă de P. SA i s-a
suspendat contractul individual de muncă motivat de existenţa unei plângeri penale formulată de către angajator
împotriva sa.
În termen legal a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 5042/18.12.2012 a Directorului General al
P. SA prin care s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă din funcţia de diriginte OP Ţ., solicitând
pe fondul cauzei admiterea contestaţiei şi anularea deciziei nr. 5042/18.12.2012 ca fiind nelegală şi netemeinică
cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară în sensul reluării funcţiei pe care o îndeplinea în momentul
suspendării CIM, obligarea pârâtei să îi plătească o despăgubire egală cu contravaloarea salariului indexat şi
reactualizat şi a celorlalte drepturi de care a fost lipsită pe perioada suspendării.
Consideră că sentinţa apelată este netemeinică şi nelegală deoarece raportat la actele dosarului şi la
probatoriul administrat chiar din oficiu de către instanţa de fond (adresa emisă către IPJ D.), aceasta a interpretat
în mod greşit probele, iar probelor deja existente la dosar (proba cu înscrisuri) nu le-a dat eficienţă, făcând
totodată o greşită aplicare a legii. De asemenea, în mod greşit Tribunalul G. i-a respins proba testimonială cu 2
martori.
Raportat la această motivare a Tribunalului consideră că, instanţa de fond a dat o greşită interpretare şi
aplicare a legii în speţă prevederilor art. 52 alin. l lit. b) Codul Muncii text de lege care prevede că „CIM-ul
poate fi suspendat la iniţiativa angajatorului (în speţă C.N.P.R.),in cazul in care angajatorul a formulat
plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis in judecată pentru fapte penale incompatibile cu
funcţia deţinută, pană la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
Din redactarea disp.art.52 alin.l lit.b) C. Muncii, rezultă că angajatorul are posibilitatea, să ia măsura
suspendării CIM, această măsură nefiind obligatorie, neproducând efecte de drept, prin simplul fapt că se

216
formulează doar plângere penală împotriva salariatului. însă, ca orice drept, facultatea ce revine angajatorului nu
trebuie exercitată abuziv, motiv pentru care s-a adresat instanţei de judecată ca să o cenzureze dacă probele
confirmă că este abuzivă.
În consecinţă, în ceea ce o priveşte consideră că nu sunt întrunite cumulativ cerinţele prev. art. 22.4 lit.
c) din CCM-ul Poştei Române şi art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul Muncii privind suspendarea CIM-ului,
deoarece aceasta este doar o posibilitate a angajatorului ci nu o obligaţie (nu e o normă imperativă), măsura
suspendării urmând a fi dispusă de către angajator, dacă este neapărat necesară, de la caz la caz. Tocmai pentru
că, P. nu a analizat fiecare caz în parte în care a dispus suspendarea CIM în mod colectiv (au fost suspendate în
masă şi în mod aleatoriu peste 35 de contracte de muncă), s-a adresat instanţei de judecată pentru ca aceasta să
analizeze dacă şi în ceea ce o priveşte această măsură luată de angajator este una corectă/incorectă. Subliniez că
în cadrul cercetării interne administrative au fost identificaţi angajaţi ai P. cărora deşi le-au fost reţinute
prejudicii în sarcina lor pe care nu le-au achitat, totuşi în acelaşi mod aleatoriu nu a fost dispusă măsura
suspendării CIM-urilor.
A insistat în faţa instanţei de fond în a arăta că cel puţin dintr-o primă analiză textului ce reglementează
suspendarea CIM (art.52 alin.l lit.b) C. Muncii) se desprinde ideea că aplicarea acestei măsuri se poate lua în
două situaţii şi anume:
1. când s-a formulat plângere penală împotriva salariatului - situaţia presupune conduita personală şi exclusivă a
angajatorului care, din orice motive şi fără alte condiţionări, poate să formuleze oricând o plângere penală
împotriva unui salariat,
2. salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte incompatibile cu funcţia deţinută - această trimitere în judecată
presupunând, cu necesitate, intervenţia organelor abilitate ale statului. În această a doua situaţie, atitudinea
subiectivă a angajatorului nu mai contează deoarece, în raportul juridic de drept penal, statul, prin structurile sale
este titularul dreptului de a trage la răspundere penală şi nicidecum angajatorul, organele de cercetare penală
fiind singurele abilitate de lege care au rolul de a răsturna această prezumţie, dovedind vinovăţia.
Nu s-ar putea reţine o eventuală coroborare a celor două situaţii prevăzute de lege deoarece, tehnic-
formal, legiuitorul a folosit conjuncţia adversativă „sau" în redactarea textului, ceea ce presupune excluderea
unei situaţii de către cealaltă. În consecinţă, nu se poate aprecia că posibilitatea formulării plângerii penale
(prima situaţie) ar opera numai pentru faptele incompatibile cu funcţia deţinută de salariat, fapte de o anumită
gravitate, ce au justificat trimiterea în judecată.
Consideră că exercitarea acestui drept al angajatorului nu trebuie să fie însă abuzivă, de rea credinţă, nu
trebuie să încalce drepturile izvorâte din CIM, de a presta activitate şi de a primi un salariu corespunzător muncii
prestate, salariu care îi asigură existenţa sa şi a familiei sale (susţinere dovedită cu înscrisurile anexate
contestaţiei), cu atât mai mult cu cât măsura cu atât mai mult cu cât măsura dispusă unilateral de angajator,
intervine în acelaşi timp unilateral în executarea CIM, contract bilateral ce are la bază principiul consensualităţii
prevăzut de art.8 din Codul muncii.
Pentru toate aceste considerente expuse, cât şi pentru faptul că din actele dosarului reiese că măsura
suspendării CIM este una abuzivă şi nejustificată în ceea ce o priveşte, s-a adresat instanţei de judecată în
vederea restabilirii unei situaţii legale şi normale.
Dacă achiesează la motivarea stereotipă a instanţei de fond înseamnă că admite faptul că angajatorul
poate fără restricţii să formuleze o plângere penală împotriva salariatului, plângere care să justifice măsura
suspendării CIM şi dacă soluţionarea plângerii penale de către organele abilitate nu este încadrată temporal
(trecător), înseamnă că încetarea raporturilor de muncă nu mai operează temporar ci pe o perioadă
nedeterminată, eludându-se, astfel, principiul stabilităţii raporturilor de muncă.
Ori este limpede că în prezenta cauză, prin caracterul nedeterminat temporal şi consecinţele pe care le
suportă salariatul se poate spune că suntem imediata apropiere a altei instituţii de dreptul muncii, respectiv
instituţia concedierii ca şi sancţiune disciplinară. Este cert faptul că în această cauză măsura suspendării CIM
este o măsură pe termen lung şi că este dispusă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti pronunţată
în dosarul penal, timp în care angajatul din punct de vedere penal se bucură de prezumţia de nevinovăţie (conf.
prevederilor legale: art.5 ind.2 Cpp şi Constituţiei României), fiind lipsit însă pe durata suspendării conf.
prev.art.49 alin.2 Codul muncii de posibilitatea de a realiza un salariu pentru a-şi asigura existenţa sa şi a
familiei pe care o are în întreţinere. Ori, adresându-se personal organelor de cercetare în vederea aflării poziţiei
din dosar, acestea i-au confirmat că până la data depunerii prezentului apel în dosarul penal nici măcar nu au
finalizat întreaga cercetare urmărire penală asupra angajaţilor P. din prima plângere penală (din 06.09.2012), în a
doua plângere unde se află, urmând să dispună măsuri şi cercetări abia după finalizarea primeia. Mai mult decât
atât, inspectorul de poliţie care supervizează cercetarea penală i-a confirmat că această etapă va mai dura minim
2 ani deoarece au identificat peste 1.200 de martori de audiat - angajaţi ai P. pe toată regiunea Oltenia şi sute de
saci cu documente de expertizat, iar fizic toate acestea necesită mult timp.
Tocmai de aceea, prin contestaţia formulată a solicitat instanţei de judecată în primul rând să cenzureze
măsura suspendării sub aspectul oportunităţii sale care consideră că trebuie analizată în coroborare şi cu
circumstanţele reale şi personale ale angajatului (comportarea generală la locul de muncă, eventuale sancţiuni
disciplinare anterioare) şi să constate dacă decizia de suspendare a CIM-ului este/nu este disproporţionată în
raport cu situaţia concretă a contestatorului.

217
 Într-adevăr, suspendarea contractului de muncă nu este prevăzută ca şi sancţiune disciplinară conf. celor
prevăzute de art. 248 din C. muncii, dar dacă Codul muncii condiţionează stabilirea sancţiunii disciplinare
(inclusiv sancţiunea desfacerii CIM) de anumite fapte şi împrejurări, dacă decizia de sancţionare poate fi
cenzurată de către instanţa de judecată, în conform cu prev.art.252 alin.5 Codul muncii, cu atât mai mult
instanţa va putea cenzura şi decizia de suspendare a CIM-ului (conform principiului de drept cel ce poate mai
mult poate şi mai puţin), posibilitate este conferită instanţei de judecată în concret de art.266 Codul muncii,
aspect invocat prin contestaţie de care instanţa de fond însă nu a ţinut cont.
Consideră că în prezenta cauză, măsura suspendării CIM-ului este afectată de lipsa caracterului temporar
pe care o asemenea măsură ar trebui sa-l presupună cu necesitate, aceeaşi măsură prin efectele pe care le produce
salariatului (similare efectelor concedierii), ignoră circumstanţele prevăzute de art.250 din Codul muncii. Astfel,
cu referire directă şi strictă la prevederile art.250 Codul muncii, angajatorul la emiterea deciziei nu a ţinut cont
de circumstanţele concrete în care salariatul a săvârşit faptele pentru care s-a formulat plângere penală, de
consecinţele acestora, de persoana salariatului - circumstanţe reale si personale ale acestuia, de situaţia de la data
dispunerii măsurii suspendării. Instanţa de fond nu a mai analizat în concret aceste aspecte cu care a fost investită
rezumându-se în a reţine în mod lacunar că: „Nu poate fi analizată în cauză conduita anterioară a salariatului,
circumstanţele săvârşirii faptelor, aceste împrejurări constituind obiectul cercetării penale. "
Cu privire la conduita anterioară a angajatului consideră că are relevanţă în analiza pe fondul cauzei
pentru că îi poate contura instanţei o imagine despre persoana contestatorului. In speţă, a dovedit cu înscrisuri
instanţei faptul că este angajată a P. de peste 27 ani (din 20.09.1986), timp în care nu a avut nici o sancţiune
disciplinară, a avut o conduită ireproşabilă şi şi-a îndeplinit în mod corespunzător sarcinile şi atribuţiile de
serviciu cu responsabilitate şi seriozitate şi de-a lungul timpului a promovat pe diverse funcţii respectiv: oficiant,
casier, diriginte OP Ţ.
Cu privire la circumstanţele şi modalitatea săvârşirii faptei - în esenţă, s-a reţinut în sarcina sa în mod
netemeinic şi nelegal că în calitate de diriginte OP Ţ. a expediat cu mandate suma de 9.175 lei (inclusiv taxe
poştale) reprezentând compensări bilete de odihnă şi tratament (BOT) necuvenite salariaţilor, DRP Sud Vest
precum şi unei persoane aflate din afara unităţii. Aceste susţineri sunt nefondate, extrase din contextul real al
stării de fapt, nuanţate de către angajator în sens incriminator, „la grămadă" cu toţi ceilalţi angajaţi şi mai ales
premature având în vedere stadiul incipient al cercetării penale în dosarul, faptul că până în prezent nu i-a fost
imputat de către angajator vreun prejudiciu în cadrul răspunderii patrimoniale şi nici de către organele de
cercetare penală.
Tot raportat la cele mai sus arătate cu privire la faptul că, atât angajatorul cât şi instanţa de fond prin
respingerea contestaţiei nu analizează în concret situaţia fiecărui angajat, ci doar admite că nu este competentă să
cenzureze decizia angajatorului, subliniază faptul că Tribunalul reţine şi motivează la modul cel mai superficial
şi sarcastic cu putinţă faptul că „ ...nu se îngrădeşte nici dreptul la muncă garantat de art.41 alin.l din
Constituţia României, întrucât reclamanta nu este împiedicată să se încadreze pe perioada suspendării
contractului individual de muncă la o altă unitate, sau chiar la aceeaşi unitate pe o altă funcţie ".
Aceste susţineri ale instanţei de fond nu au nici un suport real probator, în primul rând, dată fiind situaţia
de fapt incertă, problemele de sănătate cu care se confruntă dovedite cu actele medicale depuse. Chiar se află în
imposibilitatea de a se reconverti profesional la vârsta de 46 ani, într-un timp atât de scurt şi de a se angaja în altă
parte mai ales în micul orăşel de provincie Ţ. În cadrul Poştei OP Ţ. este exclusă angajarea sa dat fiind faptul
cunoscut că în prezent se fac concedieri colective şi restructurări masive de posturi, iar la OP Ţ. în prezent mai
sunt doar 5 angajaţi. In al doilea rând, cu greu îşi poate găsi un loc de muncă dată fiind criza pieţei locurilor de
muncă din prezent, mai ales că este „om de poştă" de peste 27 ani şi nu trebuie omis nici aspectul că în
momentul suspendării ocupa totuşi o funcţie de conducere respectiv aceea diriginte OP Ţ.
Consideră însă că are relevanţă modalitatea în care este formulată plângerea penală deoarece tocmai
acest amănunt face diferenţa, iar instanţa îşi poate da seama dacă este o plângere penală fondată, reală şi bazată
pe probe sau o plângere penală abuzivă şi şicanatoare a angajatorului bazată pe supoziţii şi speculaţii, care
aşteptă să fie confirmate/infirmate de organele de cercetare penală într-o perioadă nelimitată în timp (în cauzele
penale fară arestaţi cum este aceasta, etapa cercetărilor penale nu este limitată în timp de codul de proc. penală)
Probele dosarului dovedesc faptul că măsura luată de către angajator care i-a suspendat CIM şi
confirmată ulterior de către instanţa de fond prin respingerea contestaţiei în mod netemeinic şi nelegal, este o
măsură disproporţionată deoarece conduita sa nu poate fi considerată ameninţătoare pentru buna desfăşurare a
activităţii P.
Dacă se verifica îndeplinirea primei condiţii din art. 52 alin.l, lit. b) din Codul Muncii, se poate constata
că însăşi plângerea penală nu îndeplineşte cerinţele art. 222 alin. ( 2 ) Cod procedură penală care se referă la
conţinutul plângerii. În acest sens, textul evocat prevede că plângerea penală pe lângă numele, persoana, calitatea
şi domiciliul petiţionarului trebuie să cuprindă şi descrierea faptei care formează obiectul acesteia, indicarea
făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă pe care se întemeiază. Or, obligaţia petiţionarului este
în principal să descrie în detaliu faptele şi să arate mijloacele de probă pentru a permite organului de cercetare
penală, singurul competent, să facă încadrarea juridică corectă dacă e cazul. Dacă din punct de vedere penal
pârâta nu a procedat corect, plângerea neavând caracterul unui act procedural valabil de sesizare a organului de
cercetare penală, cu atât mai mult din punctul de vedere al dreptului muncii este ineficace. Din conţinutul

218
plângerii penale nu rezultă, deşi era obligatoriu, care erau atribuţiile de serviciu şi raportate la funcţia deţinută, ce
anume fapte a săvârşit şi cum au contravenit acestea atribuţiilor de serviciu.
În aceste condiţii este cert că în prezenta cauză nu se confirmă cea de-a doua cerinţă prevăzută de art. 52
alin.l lit. b) din Codul Muncii pentru suspendarea CIM, şi anume dacă contestatorul este incompatibil să exercite
funcţia pe care o deţine, urmarea formulării plângerii penale împotriva sa, aspecte pe care instanţa de fond nu le-
a analizat.
Curtea, analizând apelul formulat constată că este nefondat pentru considerentele
următoare.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, instituţia suspendării contractului individual de
muncă reglementată de dispoziţiile art.52 alin. 1 lit. b din Codul Muncii republicat, este o
prerogativă a angajatorului, la care acesta poate să apeleze în situaţia în care consideră că
salariatul a comis o faptă penală în legătură cu serviciul şi a formulat plângere penală
împotriva acestuia, pentru fapta respectivă.
Singura condiţie esenţială cerută de lege pentru a opera această suspendare este
formularea plângerii penale de către angajator, nefiind necesar să se stabilească vinovăţia sau
lipsa acesteia din partea salariatului.
De altfel, angajatorul prin formularea plângerii nu se pronunţă cu privire la vinovăţia
salariatului, ci sesizează doar organele judiciare în vederea efectuării de cercetări în acest
sens.
De aceea critica apelantei în sensul că nu se face vinovată de săvârşirea faptelor pentru
care s-a formulat plângerea penală, nu constituie un motiv de nelegalitate a deciziei de
suspendare şi implicit a sentinţei atacate.
Deci, prima instanţă a interpretat în mod corect probele administrate în cauză,
respectiv dispoziţiile legale aplicabile speţei, iar sentinţa pronunţată este temeinică şi legală.
Textul art.52 alin. 1 lit. b din Codul Muncii nu impune ca urmărirea penală să fie
începută, deci nu are relevanţă dacă se desfăşoară in rem sau in personam.
Cum se recunoaşte chiar şi de apelantă că angajatorul are posibilitatea, dar nu şi
obligaţia de a dispune suspendarea contractului individual de muncă rezultă că oportunitatea
acestei măsuri este lăsată strict la aprecierea angajatorului, deoarece nu revine instanţei rolul
de a se substitui angajatorului şi de a aprecia în ce măsură este afectată activitatea
angajatorului de menţinerea la serviciu a reclamantului.
Intr-adevăr, instanţa ar putea cenzura măsura suspendării contractului individual de
muncă, dacă s-ar ivi indiciile unui abuz de drept din partea angajatorului; din această cauză a
prevăzut şi legiuitorul ca fapta să fie de natură a îl face incompatibil pe salariat cu funcţia
deţinută, aspect care de altfel nici nu poate fi contestat de către reclamant, care se axează mai
mult pe considerente de lipsă de gravitate a faptei de inexistenţă a vinovăţiei ori a elementelor
constitutive ale unei infracţiuni.
Ori nu este rolul instanţei de dreptul muncii să interfereze în sfera dreptului penal,
deoarece conform şi principiului „penalul ţine în loc civilul”, instanţa civilă trebuie să aştepte
organele de urmărire penală să îşi exercite atribuţiile într-un termen rezonabil.
Petenta are dreptul de a se adresa cu petiţii către instituţiile care au rolul de a constata
dacă ancheta penală trenează în mod nejustificat şi de a îşi aduce întreg concursul la
finalizarea anchetei penale, rămânerea în pasivitate nefiind o soluţie viabilă în acest caz.
Circumstanţele concrete sau conduita anterioară a salariatului constituie tot elemente
de oportunitate a luării măsurii de suspendare a contractului de muncă, pe care legea le lasă la
aprecierea angajatorului, aspecte ce decurg şi din caracterul intuitu personae al raporturilor de
muncă.
Principiul consensualităţii consacrat de art. 8 c. muncii nu are nicio legătură cu un
drept pe care legea îl recunoaşte numai angajatorului şi care ar putea fi eventual circumscris
unei excepţii de la acest principiu sau regulă.
Nu se pot face nici paralele între măsura suspendării şi măsura concedierii, deoarece
sunt instituţii total diferite de dreptul muncii, măsura suspendării este limitată în timp până cel
târziu la pronunţarea unei hotărâri definitive în procesul penal, iar în cazul constatării

219
nevinovăţiei în procesul penal, reclamanta are dreptul la recunoaşterea vechimii în muncă şi la
primirea cu caracter retroactiv al tuturor drepturilor salariale pe care le-ar fi încasat pe toată
perioada suspendării.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect că dreptul la muncă nu este încălcat, deoarece
acesta poate fi exercitat în continuare la o altă unitate; astfel, nu se poate accepta ca o
persoană să fie legată de un singur angajator pe tot parcursul vieţii sale profesionale, altfel ar
fi abrogată instituţia concedierii pe motive care nu ţin de persoana salariatului.
Instanţa civilă nu are nici competenţa de a se pronunţa pe aspecte care ţin de condiţiile
pe care trebuie să le îndeplinească o plângere penală, acestea fiind la lăsate la aprecierea
organelor de urmărire penală , care pot dispune completarea plângerii sau se pot sesiza chiar
şi din oficiu.
În ceea ce priveşte condiţia ca fapta să fie de natură a îl face incompatibil cu funcţia
deţinută , se poate aprecia fără nicio îndoială că printre celelalte infracţiuni pentru care se
formulează plângere penală – înşelăciune, fals şi uz de fals - , neglijenţa în serviciu este
iremediabil legată de o persoană care se află în raporturi de serviciu cu cel care a formulat
plângerea penală.
O decizie a Curţii Constituţionale nu reprezintă o probă, ci o eventuală nerespectare a
conţinutului acesteia se poate circumscrie unei critici de nelegalitate pe care apelanta o scoate
din context prin modul de a cita incomplet un enunţ care nu are legătură cu soluţionarea
cauzei, cu atât mai mult cu cât textul art. 52 alin. 1 lit. b din Codul Muncii nu a fost declarat
neconstituţional, ci chiar dimpotrivă se reţine că:
„Curtea observă, în primul rând, că, luând măsura suspendării contractului individual
de muncă, angajatorul nu se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei angajatului şi nici
asupra răspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a căror soluţionare intră în sfera de
activitate a organelor judiciare. Angajatorul poate doar să formuleze plângere penală
împotriva salariatului, dacă deţine date şi indicii suficiente cu privire la săvârşirea de către
acesta a unei fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, solicitând autorităţilor
competente soluţionarea cazului. În această situaţie sau atunci când ia cunoştinţă despre
trimiterea în judecată a angajatului pentru săvârşirea unei fapte de aceeaşi natură poate lua
măsura suspendării.
Măsura suspendării durează până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti,
având aşadar un caracter provizoriu.
Curtea reţine că prezumţia de nevinovăţie, în sensul art. 23 alin. (8) din Legea
fundamentală, este o măsură de protecţie constituţională a libertăţii individuale, cu
aplicabilitate, deci, în dreptul penal şi procesual penal. Prin dispoziţiile textului constituţional
menţionat s-a statuat că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,
este considerată nevinovată persoana căreia i se impută săvârşirea unei fapte penale. Faţă de
acestea, facultatea de a lua măsura suspendării, acordată angajatorului, prin dispoziţia legală
criticată, nu încalcă prezumţia de nevinovăţie, consacrată de art. 23 alin. (8) din Constituţie.
De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 63
din 21 mai 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 13
noiembrie 1996, şi prin Decizia nr. 200 din 4 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 566 din 1 august 2002.
În plus Curtea reţine că şi în situaţia în care fapta pentru care s-a formulat plângerea
penală ori s-a dispus trimiterea în judecată nu va atrage răspunderea penală, aceasta poate
constitui abatere disciplinară care poate oferi temeiul desfacerii contractului de muncă. Astfel,
instituţia suspendării contractului de muncă reprezintă o măsură de protecţie a angajatului, al
cărui contract de muncă nu poate fi desfăcut până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti.
Curtea mai observă că dispoziţiile examinate nu contra vin nici dreptului la muncă
garantat de art. 38 alin. (1) din Constituţie, salariatul nefiind împiedicat să se încadreze în

220
perioada suspendării contractului de muncă la altă unitate sau în altă funcţie decât cea cu care
este incompatibilă fapta ce constituie obiectul acuzării. ”
De altfel, caracterul constituţional al textului art. 52 alin. 1 lit. b din Codul Muncii a
fost verificat prin multe decizii ale Curţii Constituţionale, una dintre ele – nr. 926/2007 –
statuând că:
„In ceea ce priveşte invocarea, în susţinerea excepţiei, a dispoziţiilor art. 6 paragraful 2
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la
prezumţia de nevinovăţie, Curtea constată că aceste reglementări nu sunt incidente în cauză,
în condiţiile în care acest principiu se aplică numai în cadrul răspunderii penale. Plângerea
penală se întemeiază pe date şi pe indicii cu privire la săvârşirea de către salariat a unei
infracţiuni incompatibile cu funcţia deţinută, iar existenţa ori inexistenţa vinovăţiei se
stabileşte numai prin hotărâre judecătorească definitivă.”
Ori, jurisprudenţa şi doctrina este cvasiunanimă în a aprecia că suspendarea din funcţie
poate fi dispusă numai în condiţiile descrise de disp. art. 52 alin. 1 lit. b din Codul Muncii,
care, fiind o reglementare de excepţie, textul este de strictă şi limitată aplicare numai la ceea
ce legiuitorul a prevăzut în mod expres.
Nici faptul că alţi colegi ai apelantei au formulat contestaţie împotriva deciziilor de
suspendare, contestaţii ce au fost admise de către alte instanţe, nu poate constitui motiv de
nelegalitate a sentinţei atacate, în sistemul de drept românesc, practica judiciară neconstituind
izvor de drept.
Pentru considerentele expuse, constatând că motivele de apel nu sunt de natură a
conduce la schimbarea sau anularea sentinţei contestate, în baza art. 480 Noul Cod proc. civ.
va fi respins apelul ca nefondat.
(Decizia nr. 658 /13 Decembrie 2013– Curtea de Apel Craiova, Secţia I Civilă - rezumat
judecător Stelian Aurelian Cadea).

7. Dreptul la preaviz al salariatului disponibilizat. Nemenționarea duratei

preavizului în decizia de concediere ca si faptul că aceasta nu a fost precedată de o
durată a preavizului cel puţin egală cu cea de 20 zile lucrătoare prevăzută de Codul
muncii, nu atrag nulitatea absolută a măsurii concedierii.

Nemenţionarea duratei preavizului în decizia de concediere conduce la nulitatea

acestei măsuri doar în ipoteza în care se dovedeşte producerea unei vătămări celui
disponibilizat.
Cât timp obligaţia de a acorda preavizul a fost îndeplinită, neindicarea duratei
preavizului în decizia de concediere nu atrage nulitatea absolută a măsurii, această soluţie
fiind justificată prin coroborarea principiului general al bunei credinţe, care fundamentează
raporturile de muncă potrivit art. 8 alin. 1 din Codul muncii cu cel al exercitării drepturilor
numai potrivit scopului lor, iar nu pe calea abuzului de drept.
Nu este lovită de nulitate absolută, fără dovada unei vătămări, decizia de concediere
care nu a fost precedată de o durată a preavizului cel puţin egală cu cea de 20 zile lucrătoare
prevăzută de codul muncii. Salariatul are dreptul la eventuale despăgubiri, dacă sunt cerute,
şi la recunoaşterea vechimii în muncă pentru perioada de preaviz care este mai mică decât
cea legală, în acest fel fiind acoperită vătămarea suferită de salariat, însă nu este legală
soluţia de a sancţiona cu nulitatea absolută măsura concedierii.

Contestatorul NVA a solicitat, in contradictoriu cu intimata C., anularea deciziei nr.

632/15 11 2012 emisă de intimată prin care s-a dispus încetarea contractului individual de
muncă în temeiul art.65 din C muncii; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, contestatorul a arătat că decizia este nelegală , întrucât , potrivit art.76
alin 1 C muncii aceasta trebuie să conţină în mod obligatoriu : lit a –motivele care determină
concedierea ; lit.b - durata preavizului; lit.c –criteriile de stabilire a ordini de priorităţi ; lit.d-

221
lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să
opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64 .
Decizia contestată nu face niciun fel de menţiune despre faptul că nu i-a fost acordat
preaviz, deşi textul de lege impune existenţa unei astfel de menţiuni, în lipsa acesteia decizia
fiind nulă.
În plus, contestatorul a susţinut că au fost concediate circa 50 persoane, nefiind
respectată procedura prevăzută de art.69 şi urm. C muncii în ceea ce priveşte concedierea
colectivă, or concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este potrivit
art.78 C muncii lovită de nulitate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 64,69,76,78 şi 80 din Codul muncii, CCM la
nivel de unitate.
Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei.
A susţinut că unitatea a respectat condiţiile impuse de Codul muncii cu privire la
emiterea deciziei de încetare a raportului de muncă, în cuprinsul acesteia fiind menţionate
motivele concedierii, iar în ceea ce priveşte menţionarea criteriilor de stabilire a ordinii de
priorităţi , a arătat că acestea se aplică numai în cazurile concedierii colective , ceea ce nu este
cazul întrucât au fost concediaţi doar 26 agenţi de pază , ceilalţi solicitând încetarea activităţii
prin acord; cu privire la lipsa menţiunii privind locurile de muncă disponibile, a susţinut că
prevederile invocate se referă la situaţia în care concedierea se dispune pentru motivele
prevăzute la art.61 lit.c şi d , precum şi în cazul în care contractul de muncă a încetat de drept
în temeiul art.56 alin 1 lit.e , ceea nu este cazul în speţă.
În ceea ce priveşte preavizarea salariatului, intimata a menţionat că prin adresa
nr.18090 din 05 11 2012 i-a adus acestuia la cunoştinţă faptul că s-a aprobat modificarea
organigramei companiei, activitatea de pază urmând a fi externalizată.
Prin notificarea cu privire la preaviz i s-a adus la cunoştinţă că societatea nu are
posibilitatea de a-i oferi un loc de muncă similar conform pregătirii sale profesionale.
Prin sentinţa nr. 3308 din 4 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj s-a admis
contestaţia.
S-a constatat nulă decizia nr. 632/2012 emisă de intimată.
S-a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior concedierii .
A fost obligată intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egală cu salariile
indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul,
de la data emiterii deciziei şi până la reintegrarea efectivă.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că prin decizia nr.638 /15 11 2012
intimata a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului începând cu
data de 15.11.2012 , în temeiul art.65 din C muncii.
Analizând cu prioritate condiţiile de formă a căror nerespectare conduce la constatarea
nulităţii absolute a deciziei contestate, instanţa a constatat că potrivit art.75 din C muncii,
persoanele concediate în temeiul art.61 lit.c şi d , al art.65 şi art.66 beneficiază de dreptul la
un preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 zile lucrătoare.
Prin dispoziţiile art. 76 alin 1 lit.b se prevede că decizia de concediere se comunică
salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu , printre alte elemente, durata
preavizului .
Aceste texte stabilesc în sarcina angajatorului obligaţia înştiinţării prealabile despre
încetarea contractului individual de muncă , a acordării preavizului, neacordarea lui atrăgând
nulitatea absolută a concedierii (art.76 C muncii) .
In speţă, decizia de concediere a fost emisă fără ca angajatorul intimat să facă vreo
referire la durata preavizului şi fără a se face dovada că acesta ar fi fost acordat anterior
încetării raporturilor de muncă.
Pe de altă parte, preavizul este un drept la care salariatul nu ar putea renunţa întrucât s-
ar înfrânge dispoz.art.38 din C muncii conform cărora salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce

222
le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile
recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.
În speţă, s-a constatat că prin adresa nr.18090 din 05 11 2012 , intimata i-a adus la
cunoştinţă contestatorului faptul că a fost externalizată activitatea de pază, încheindu-se
contract de prestări servicii cu firma SC P., firmă care se obligă să angajeze agenţii de pază ai
companiei ale căror contracte de muncă urmează să înceteze ca urmare a externalizării.
Totodată, i s-a cerut contestatorului să exprime acordul scris cu privire la încetarea
contractului de muncă începând cu 09 11 2012 şi încheierea unui nou contract de muncă cu
firma prestatoare de servicii.
S-a apreciat că această comunicare invocată de intimată în apărare în sensul că s-a
acordat salariatului preavizul legal nu poate echivala cu acordarea dreptului de preaviz şi, în
niciun caz, nu poate suplini lipsa din cuprinsul deciziei de concediere a menţiunii referitoare
la durata preavizului.
Adresa de comunicare menţionată este dată cu 10 zile anterior încetării contractului
individual de muncă şi nu face nicio referire la preavizul pe care unitatea înţelege să-l acorde
contestatorului, aşa cum prevăd dispoziţiile art.75 .
În plus, dreptul la preaviz nu poate fi mai mic de 20 zile lucrătoare or , adresa în cauză
este datată cu 10 zile calendaristice anterior datei emiterii deciziei de concediere care coincide
cu data încetării raporturilor de muncă.
Faţă de aceste considerente, instanţa a constatat că decizia de concediere este lovită de
nulitate absolută, fiind emisă fără menţiunea imperativ cerută de legiuitor în cuprinsul art. 76
din Codul muncii cu privire la durata preavizului, încetarea raporturilor de muncă intervenind
fără acordarea dreptului legal de preaviz.
Admiterea acestei excepţii de nulitate a făcut inutilă examinarea altor motive privind
fondul litigiului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs unitatea pârâtă C.
În motivarea recursului s-a susţinut că unitatea a preavizat salariatul cu privire la
desfiinţarea efectivă a locului de muncă prin adresa 18090/5.11.2012, care a fost menţionată
şi în decizia de concediere, fiind suficient ca în cuprinsul acesteia să se menţioneze actul în
baza căruia a fost acordat preavizul.
S-a susţinut că potrivit art. 24.1 din CCM la nivel de unitate, disponibilizarea se poate
face şi fără preaviz, aşa încât recurenta apreciază că decizia de concediere nu este lovită de
nulitate absolută.
Recurenta a arătat că prin adresa ce a constituit preavizul acordat salariatului i s-a adus
la cunoştinţă că unitatea nu poate oferi un alt loc de muncă, oferta făcută fiind încheierea unui
contract cu firma de pază care s-a obligat să preia toţi agenţii de pază şi că unitatea
organizează concurs pentru ocuparea a 6 posturi de drenor.
Prin decizia civilă nr. 8176/12 Septembrie 2013 Curtea de Apel Craiova a admis
recursul declarat de recurenta pârâtă C. împotriva sentinţei civile nr. 3308 din 4 aprilie 2013,
pronunţată de Tribunalul Dolj, în contradictoriu cu intimatul reclamant NVA.
A casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare pe fond la Tribunalul Dolj.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de control judiciar a avut în vedere următoarele
considerente:
Pentru a stabili dacă este fondată solicitarea contestatorului de a se constata nulitatea
deciziei de concediere pentru lipsa menţiunii stabilită în art. 76 lit. b din C. Muncii, instanţa
trebuie să analizeze dacă salariatului s-a respectat dreptul de preaviz, dacă decizia de
concediere a făcut referire la acest drept şi dacă durata mai mică de 20 zile a preavizului
atrage nulitatea concedierii.
În speţă, se constată că prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 15/25.10.2012
s-a aprobat externalizarea activităţii de pază, ceea ce a condus la disponibilizarea salariaţilor
angajaţi în cadrul acestui serviciu.

223
 Prin adresa 18090/5.11.2012 unitatea a încunoştinţat pe contestator despre conţinutul
hotărârii CA, despre încheierea unui contract de prestări servicii cu o firmă de pază, care s-a
obligat să angajeze agenţii de pază ai companiei, despre faptul că nu unitatea nu poate oferi
contestatorului un alt loc de muncă şi i-a solicitat ca până la 7.11.2012 să îşi exprime acordul
cu privire la încetarea contractului individual de muncă.
Chiar dacă adresa arătată nu este denumită de angajator ca fiind un preaviz,
caracterizarea actului se face în funcţie de conţinutul său şi de informaţiile care au fost aduse
la cunoştinţa celui căruia actul i se adresează. Cum adresa precizează că va înceta contractul
de muncă al salariatului, căruia i se aduce la cunoştinţă atât actul în baza căruia va opera
concedierea, cât şi care sunt posibilităţile de a ocupa un alt loc de muncă, este evident că
aceasta are toate caracteristicile pentru a fi considerată un preaviz în sensul art. 75 codul
muncii.
Preavizul reprezintă înştiinţarea celeilalte părţi a contractului individual de muncă
despre încetarea raporturilor de muncă şi constituie o obligaţie a angajatorului atunci când
concedierea se dispune pentru motive neimputabile salariatului, conform art. 65 şi 66 codul
muncii. Cum codul muncii nu impune comunicarea într-un anumit mod a preavizului, este
esenţial ca anterior încetării contractului salariatul să aibă cunoştinţă despre desfiinţarea
postului şi să poată aprecia asupra modului în care se va derula cariera sa profesională,
preavizarea fiind făcută printr-un act distinct de decizia de concediere, înainte de emiterea
acesteia.
Ca urmare, este netemeinică motivarea tribunalului în sensul că adresa 18090/2012 nu
poate fi echivalentă acordării preavizului, Curtea apreciind că a fost îndeplinită obligaţia
unităţii de a preaviza pe salariat cu privire la încetarea contractului său, căruia i s-a respectat
astfel dreptul corelativ, stabilit prin art. 75 codul muncii.
Art. 76 lit. b din codul uncii stabileşte că decizia de concediere trebuie să conţină
durata preavizului acordat salariatului. Referirea la preaviz poate fi făcută direct, dacă forma
deciziei de concediere aleasă de angajator cuprinde o menţiune expresă la aceasta sau indirect,
dacă se face trimitere la actul prin care dreptul la preaviz a fost respectat.
În speţă, la punctul b) din decizia de concediere s-a făcut referire la adresa ce a
constituit înştiinţarea cu privire la încetarea raporturilor de muncă, aşadar, este suficientă
referirea indirectă la durata preavizului pentru ca decizia de concediere să fie legală.
De altfel, instanţa apreciază că nemenţionarea duratei preavizului în decizia de
concediere conduce la nulitatea acestei măsuri doar în ipoteza în care se dovedeşte producerea
unei vătămări celui disponibilizat, ori în speţă nici nu s-a invocat şi nici nu s-a dovedit ,cel
puţin implicit, în ce a constat vătămarea contestatorului, în condiţiile în care acesta a cunoscut
din data de 5.11.2012 că va înceta contractul său de muncă.
Cât timp obligaţia de a acorda preavizul a fost îndeplinită, neindicarea duratei
preavizului în decizia de concediere nu atrage nulitatea absolută a măsurii, această soluţie
fiind justificată prin coroborarea principiului general al bunei credinţe, care fundamentează
raporturile de muncă potrivit art. 8 alin. 1 din Codul muncii cu cel al exercitării drepturilor
numai potrivit scopului lor, iar nu pe calea abuzului de drept.
Pentru aceleaşi considerente şi în aplicarea aceloraşi principii, nu este lovită de
nulitate absolută, fără dovada unei vătămări, decizia de concediere care nu a fost precedată de
o durată a preavizului cel puţin egală cu cea de 20 zile lucrătoare prevăzută de codul muncii.
Deşi în speţă, a fost acordat dreptul de preaviz cu 10 zile înainte de emiterea deciziei
de concediere ( adresa 18090 a fost emisă la 5.11.2012 iar concedierea a operat la
15.11.2012), salariatul are dreptul la eventuale despăgubiri, dacă sunt cerute, şi la
recunoaşterea vechimii în muncă pentru perioada de preaviz care este mai mică decât cea
legală, în acest fel fiind acoperită vătămarea suferită de salariat, însă nu este legală soluţia de
a sancţiona cu nulitatea absolută măsura concedierii.

224
 Concluzia care se impune este aceea că tribunalul a apreciat greşit că decizia de
concediere este nulă absolut pentru încălcarea dispoziţiilor art. 75 şi 76 lit. b din codul muncii,
soluţia fiind nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 cod procedură civilă.
Deoarece fondul cauzei nu a fost cercetat, tribunalul apreciind că nu se impune a fi
analizate celelalte critici aduse de contestator deciziei de concediere, potrivit art. 312 alin. 5
cod procedură civilă, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza pentru
rejudecare la tribunal, spre a fi analizată contestaţia sub celelalte aspecte de nelegalitate şi
netemeinicie a deciziei invocate de contestator.
(Decizia civilă nr. 8176/12 Septembrie 2013 - Secţia I Civilă, rezumat judecător Emilia
Bălteanu )

8. Desfacerea contractului de muncă. Drept de preaviz. Forma preavizului şi

durata acestuia.

Adresa angajatorului prin care se precizează că va înceta contractul de muncă al

salariatului, căruia i se aduce la cunoştinţă atât actul în baza căruia va opera concedierea,
cât şi care sunt posibilităţile de a ocupa un alt loc de muncă, are toate caracteristicile pentru
a fi considerată un preaviz în sensul art. 75 codul muncii.
Faptul că nu a fost menţionată durata preavizului în decizia de concediere conduce la
nulitatea acestei măsuri doar în ipoteza în care se dovedeşte producerea unei vătămări celui
disponibilizat, în caz contrar salariatul are dreptul la eventuale despăgubiri, dacă sunt
cerute, şi la recunoaşterea vechimii în muncă pentru perioada de preaviz care este mai mică
decât cea legală, în acest fel fiind acoperită vătămarea suferită de salariat.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj – Secţia Conflicte de Muncă şi

Asigurări Sociale la data de 14.12.2012 contestatorul N.V.A. a solicitat, in contradictoriu cu
intimata C.A.O. S.A, anularea deciziei nr. 632/15 11 2012 emisă de intimată prin care s-a
dispus încetarea contractului individual de muncă, în temeiul art.65 din C muncii.
În motivare, contestatorul a arătat că decizia este nelegală, întrucât, potrivit art.76 alin
1 C muncii, aceasta trebuie să conţină în mod obligatoriu: motivele care determină
concedierea; durata preavizului; criteriile de stabilire a ordini de priorităţi; lista tuturor
locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze
pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64 .
Decizia contestată nu face niciun fel de menţiune despre faptul că nu i-a fost acordat
preaviz, deşi textul de lege impune existenţa unei astfel de menţiuni , în lipsa acesteia decizia
fiind nulă.
În plus, contestatorul a susţinut că au fost concediate circa 50 persoane, nefiind
respectată procedura prevăzută de art.69 şi urm.C muncii în ceea ce priveşte concedierea
colectivă, or concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este potrivit
art.78 C muncii lovită de nulitate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 64,69,76,78 şi 80 din Codul muncii, CCM la
nivel de unitate.
Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei.
A susţinut că unitatea a respectat condiţiile impuse de Codul muncii cu privire la
emiterea deciziei de încetare a raportului de muncă, în cuprinsul acesteia fiind menţionate
motivele concedierii, iar în ceea ce priveşte menţionarea criteriilor de stabilire a ordinii de
priorităţi a arătat că acestea se aplică numai în cazurile concedierii colective, ceea ce nu este
cazul întrucât au fost concediaţi doar 26 agenţi de pază, ceilalţi solicitând încetarea activităţii
prin acord; cu privire la lipsa menţiunii privind locurile de muncă disponibile, a susţinut că
prevederile invocate se referă la situaţia în care concedierea se dispune pentru motivele
prev.la art.61 lit.c şi d , precum şi în cazul în care contractul de muncă a încetat de drept în
temeiul art.56 alin 1 lit.e , ceea nu este cazul în speţă.

225
 În ceea ce priveşte preavizarea salariatului, intimata a menţionat că prin adresa
nr.18090 din 05 11 2012 i-a adus acestuia la cunoştinţă faptul că s-a aprobat modificarea
organigramei companiei , activitatea de pază urmând a fi externalizată.
Prin notificarea cu privire la preaviz i s-a adus la cunoştinţă că societatea nu are
posibilitatea de a-i oferi un loc de muncă similar conform pregătirii sale profesionale.
Prin sentinţa nr. 3308 din 4 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosar nr.
24336/63/2012 s-a admis contestaţia.
S-a constatat nulă decizia nr. 632/2012 emisă de intimată.
S-a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior concedierii .
A fost obligată intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egală cu salariile
indexate , majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat
contestatorul, de la data emiterii deciziei şi până la reintegrarea efectivă.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că prin decizia nr.638 /15 11 2012
intimata a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului începând cu
data de 15.11.2012, în temeiul art.65 din C muncii.
Analizând cu prioritate condiţiile de formă a căror nerespectare conduce la constatarea
nulităţii absolute a deciziei contestate, instanţa a constatat că potrivit art.75 din C muncii,
persoanele concediate în temeiul art.61 lit.c şi d , al art.65 şi art.66 beneficiază de dreptul la
un preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 zile lucrătoare.
Prin dispoziţiile art. 76 alin 1 lit.b se prevede că decizia de concediere se comunică
salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu , printre alte elemente , durata
preavizului .
Aceste texte stabilesc în sarcina angajatorului obligaţia înştiinţării prealabile despre
încetarea contractului individual de muncă , a acordării preavizului , neacordarea lui atrăgând
nulitatea absolută a concedierii ( art.76 C muncii) .
In speţă, decizia de concediere a fost emisă fără ca angajatorul intimat să facă vreo
referire la durata preavizului şi fără a se face dovada că acesta ar fi fost acordat anterior
încetării raporturilor de muncă.
Pe de altă parte, preavizul este un drept la care salariatul nu ar putea renunţa întrucât s-
ar înfrânge dispoz.art.38 din C muncii conform cărora salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce
le sunt recunoscute prin lege .Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile
recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.
În speţă, s-a constatat că prin adresa nr.18090 din 05.11.2012 ,intimata i-a adus la
cunoştinţă contestatorului faptul că a fost externalizată activitatea de pază , încheindu-se
contract de prestări servicii cu firma SC PNPG SRL, firmă care se obligă să angajeze agenţii
de pază ai companiei ale căror contracte de muncă urmează să înceteze ca urmare a
externalizării. Totodată, i s-a cerut contestatorului să exprime acordul scris cu privire la
încetarea contractului de muncă începând cu 09 11 2012 şi încheierea unui nou contract de
muncă cu firma prestatoare de servicii.
S-a apreciat că această comunicare invocată de intimată în apărare în sensul că s-a
acordat salariatului preavizul legal nu poate echivala cu acordarea dreptului de preaviz şi, în
niciun caz nu poate suplini lipsa din cuprinsul deciziei de concediere a menţiunii referitoare la
durata preavizului.
Adresa de comunicare menţionată este dată cu 10 zile anterior încetării contractului
individual de muncă şi nu face nicio referire la preavizul pe care unitatea înţelege să-l acorde
contestatorului ,aşa cum prevăd dispoziţiile art.75 . În plus, dreptul la preaviz nu poate fi mai
mic de 20 zile lucrătoare , or , adresa în cauză este datată cu 10 zile calendaristice anterior
datei emiterii deciziei de concediere care coincide cu data încetării raporturilor de muncă.
Faţă de aceste considerente, instanţa a constatat că decizia de concediere este lovită de
nulitate absolută, fiind emisă fără menţiunea imperativ cerută de legiuitor în cuprinsul art. 76
din Codul muncii cu privire la durata preavizului, încetarea raporturilor de muncă intervenind
fără acordarea dreptului legal de preaviz.

226
 Admiterea acestei excepţii de nulitate a făcut inutilă examinarea altor motive privind
fondul litigiului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs unitatea pârâtă, C A O S.A.
În motivarea recursului s-a susţinut că unitatea a preavizat salariatul cu privire la
desfiinţarea efectivă a locului de muncă prin adresa 18090/5.11.2012, care a fost menţionată
şi în decizia de concediere, fiind suficient ca în cuprinsul acesteia să se menţioneze actul în
baza căruia a fost acordat preavizul..
S-a susţinut că potrivit art. 24.1 din CCM la nivel de unitate, disponibilizarea se poate
face şi fără preaviz, aşa încât recurenta apreciază că decizia de concediere nu este lovită de
nulitate absolută.
Recurenta a arătat că prin adresa ce a constituit preavizul acordat salariatului i s-a adus
la cunoştinţă că unitatea nu poate oferi un alt loc de muncă, oferta făcută fiind încheierea unui
contract cu firma de pază care s-a obligat să preia toţi agenţii de pază şi că unitatea
organizează concurs pentru ocuparea a 6 posturi de drenor.
Recursul este fondat, urmând să fie admis pentru următoarele considerente.
Pentru a stabili dacă este fondată solicitarea contestatorului de a se constata nulitatea
deciziei de concediere pentru lipsa menţiunii stabilită în art. 76 lit. b din codul m uncii,
instanţa trebuie să analizeze dacă salariatului s-a respectat dreptul de preaviz, dacă decizia de
concediere a făcut referire la acest drept şi dacă durata mai mică de 20 zile a preavizului
atrage nulitatea concedierii.
În speţă, se constată că prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 15/25.10.2012
s-a aprobat externalizarea activităţii de pază, ceea ce a condus la disponibilizarea salariaţilor
angajaţi în cadrul acestui serviciu.
Prin adresa 18090/5.11.2012 unitatea a încunoştinţat pe contestator despre conţinutul
hotărârii CA, despre încheierea unui contract de prestări servicii cu o firmă de pază, care s-a
obligat să angajeze agenţii de pază ai companiei, despre faptul că nu unitatea nu poate oferi
contestatorului un alt loc de muncă şi i-a solicitat ca până la 7.11.2012 să îşi exprime acordul
cu privire la încetarea contractului individual de muncă.
Chiar dacă adresa arătată nu este denumită de angajator ca fiind un preaviz,
caracterizarea actului se face în funcţie de conţinutul său şi de informaţiile care au fost aduse
la cunoştinţa celui căruia actul i se adresează. Cum adresa precizează că va înceta contractul
de muncă al salariatului, căruia i se aduce la cunoştinţă atât actul în baza căruia va opera
concedierea, cât şi care sunt posibilităţile de a ocupa un alt loc de muncă, este evident că
aceasta are toate caracteristicile pentru a fi considerată un preaviz în sensul art. 75 codul
muncii.
Preavizul reprezintă înştiinţarea celeilalte părţi a contractului individual de muncă
despre încetarea raporturilor de muncă şi constituie o obligaţie a angajatorului atunci când
concedierea se dispune pentru motive neimputabile salariatului, conform art. 65 şi 66 codul
muncii. Cum codul muncii nu impune comunicarea într-un anumit mod a preavizului, este
esenţial ca anterior încetării contractului salariatul să aibă cunoştinţă despre desfiinţarea
postului şi să poată aprecia asupra modului în care se va derula cariera sa profesională,
preavizarea fiind făcută printr-un act distinct de decizia de concediere, înainte de emiterea
acesteia.
Ca urmare, este netemeinică motivarea tribunalului în sensul că adresa 18090/2012 nu
poate fi echivalentă acordării preavizului, Curtea apreciind că a fost îndeplinită obligaţia
unităţii de a preaviza pe salariat cu privire la încetarea contractului său, căruia i s-a respectat
astfel dreptul corelativ, stabilit prin art. 75 codul muncii.
Art. 76 lit. b din codul uncii stabileşte că decizia de concediere trebuie să conţină
durata preavizului acordat salariatului. Referirea la preaviz poate fi făcută direct, dacă forma
deciziei de concediere aleasă de angajator cuprinde o menţiune expresă la aceasta sau indirect,
dacă se face trimitere la actul prin care dreptul la preaviz a fost respectat.

227
 În speţă, la punctul b) din decizia de concediere s-a făcut referire la adresa ce a
constituit înştiinţarea cu privire la încetarea raporturilor de muncă, aşadar, este suficientă
referirea indirectă la durata preavizului pentru ca decizia de concediere să fie legală.
De altfel, instanţa apreciază că nemenţionarea duratei preavizului în decizia de
concediere conduce la nulitatea acestei măsuri doar în ipoteza în care se dovedeşte producerea
unei vătămări celui disponibilizat, ori în speţă nici nu s-a invocat şi nici nu s-a dovedit, cel
puţin implicit, în ce a constat vătămarea contestatorului, în condiţiile în care acesta a cunoscut
din data de 5.11.2012 că va înceta contractul său de muncă.
Cât timp obligaţia de a acorda preavizul a fost îndeplinită, neindicarea duratei
preavizului în decizia de concediere nu atrage nulitatea absolută a măsurii, această soluţie
fiind justificată prin coroborarea principiului general al bunei credinţe, care fundamentează
raporturile de muncă potrivit art. 8 alin. 1 din Codul muncii cu cel al exercitării drepturilor
numai potrivit scopului lor, iar nu pe calea abuzului de drept.
Pentru aceleaşi considerente şi în aplicarea aceloraşi principii, nu este lovită de
nulitate absolută, fără dovada unei vătămări, decizia de concediere care nu a fost precedată de
o durată a preavizului cel puţin egală cu cea de 20 zile lucrătoare prevăzută de codul muncii.
Deşi în speţă a fost acordat dreptul de preaviz cu 10 zile înainte de emiterea deciziei
de concediere (adresa 18090 a fost emisă la 5.11.2012 iar concedierea a operat la 15.11.2012)
salariatul are dreptul la eventuale despăgubiri, dacă sunt cerute, şi la recunoaşterea vechimii în
muncă pentru perioada de preaviz care este mai mică decât cea legală, în acest fel fiind
acoperită vătămarea suferită de salariat, însă nu este legală soluţia de a sancţiona cu nulitatea
absolută măsura concedierii.
Concluzia care se impune este aceea că tribunalul a apreciat greşit că decizia de
concediere este nulă absolut pentru încălcarea dispoziţiilor art. 75 şi 76 lit. b din codul muncii,
soluţia fiind nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 cod procedură civilă.
Deoarece fondul cauzei nu a fost cercetat, tribunalul apreciind că nu se impune a fi
analizate celelalte critici aduse de contestator deciziei de concediere, potrivit art. 312 alin. 5
cod procedură civilă se va admite recursul, se va casa sentinţa şi va fi trimisă cauza pentru
rejudecare la tribunal, urmând a fi analizată contestaţia sub celelalte aspecte de nelegalitate şi
netemeinicie a deciziei invocate de contestator.
(Decizia nr. 8176 din 12 Septembrie 2013 - Secţia I Civilă, rezumat judecător Gabriela
Ionescu)

9. Concediere individuală urmare a evaluării salariaţilor. Asigurarea unui

interpret în cazul evaluării profesionale a unui salariat cu handicap auditiv
accentuat

Curtea de Apel Craiova a decis că, în cazul salariaţilor cu nevoi speciale, respectarea
principiului egalităţii de tratament presupune luarea unor măsuri prealabile pentru
asigurarea unui tratament nediscriminatoriu. Angajatorii nu pot trece cu vederea situaţiile
speciale în care se află persoane cu diferite grade de handicap şi nu se pot prevala de
aplicarea unor proceduri care, deşi aparent se aplică în egală măsură tuturor salariaţilor,
încalcă de plano nevoile speciale ale persoanelor examinate. Principiul adaptării rezonabile
reglementat de art. 5 pct. 4 din Legea nr. 448/2006 presupune, în cazul angajaţilor care
suferă de hipoacuzie, asigurarea unui interpret specializat care să faciliteze salariatului
contestator înţelegerea deplină a procedurii de evaluare profesională .

În examinarea recursului formulat de salariatul concediat, Curtea de Apel a stabilit:

În fapt, ca urmare a Hotărârii Adunării Generale a Asociaţilor din 01.10.2012,
societatea intimată a hotărât reorganizarea activităţii de reparaţii la unele ateliere din ţară,
motivată de scăderea numărului de intervenţii. La nivelul unităţii s-a decis desfiinţarea unor
posturi, procesul de concediere urmând a urma procedura concedierilor individuale. Sub acest

228
aspect, instanţa nu este în măsură a se pronunţa luarea unor decizii de reorganizare a activităţii
unei unităţi fiind atributul angajatorului şi fiind unul dintre motivele care se circumscriu
normei prevăzute la art. 65 din Codul muncii.
Pentru stabilirea salariaţilor care urmau a fi concediaţi, angajatorul a folosit criteriul
evaluării profesionale, drept criteriu obiectiv, iar evaluarea a fost realizată de către SC A.R.U.
SRL.
Procesul de evaluare s-a realizat în două etape: o evaluare profesională tehnică
constând într-un test grilă, rezultatul acestei evaluări având o pondere de 80% din rezultatul
final şi o evaluare comportamentală, constând în susţinerea unui interviu, rezultatul acesteia
având o pondere de 20% din rezultatul final.
La evaluarea comportamentală, contestatorul a obţinut cel mai mare punctaj dintre toţi
salariaţii supuşi interviului, însă la proba scrisă, punctajul obţinut de salariat a fost 1, fapt ce a
dus la obţinerea unui rezultat final nesatisfăcător şi apoi la concedierea acestuia.
În desfăşurarea procesului de evaluare profesională, angajatorul avea obligaţia de a
asigura tuturor salariaţilor vizaţi de concediere un tratament egal, în respectarea principiului
prevăzut de dispoziţiile art. 5 din Codul muncii.
În cazul salariaţilor cu nevoi speciale, respectarea principiului egalităţii de tratament
presupune luarea unor măsuri prealabile pentru asigurarea unui tratament nediscriminatoriu.
Angajatorii nu pot trece cu vederea situaţiile speciale în care se află persoane cu diferite grade
de handicap şi nu se pot prevala de aplicarea unor proceduri care, deşi aparent se aplică în
egală măsură tuturor salariaţilor, încalcă de plano nevoile speciale ale persoanelor examinate.
De exemplu, nu se poate susţine că este nediscriminatorie practica evaluării scrise a unor
persoane cu handicap vizual sau auditiv, câtă vreme aceste persoane au nevoie de sprijin în
înţelegerea unor mesaje scrise. Dacă pentru persoanele cu handicap vizual este evidentă
nevoia de sprijin pentru citirea unor texte scrise, pentru persoanele hipoacuzice poate apărea
lipsită de importanţă asigurarea unui interpret la desfăşurarea unei evaluări scrise.
Cu toate acestea, angajatorul trebuie să aibă în vedere la organizarea evaluării scrise
gravitatea hipoacuziei salariatului şi să adapteze în mod rezonabil procedura, astfel încât să
asigure acestuia posibilitatea de a înţelege deplin conţinutul evaluării şi modul de lucru,
precum şi textul scris. Principiul adaptării rezonabile este reglementat de art. 5 pct. 4 din
Legea nr. 448/2006 şi, în cazul concret al contestatorului de faţă presupunea asigurarea unui
interpret specializat care să faciliteze salariatului contestator înţelegerea deplină a procedurii
de evaluare profesională .
Constatând astfel că procedura de evaluare profesională a fost realizată cu încălcarea
dispoziţiilor art. 5 din Codul muncii, prin neasigurarea adaptării rezonabile a procedurii de
evaluare profesională, respectiv prin neasigurarea unui interpret pentru cazul contestatorului
încadrat în grad de handicap accentuat, Curtea constată că procedura concedierii individuale a
fost realizată în mod netemeinic.
În aceste condiţii, s-a constatat că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 80 alin. 1 şi
2 din Codul muncii, decizia de concediere contestată fiind anulată, cu consecinţa reintegrării
recurentului contestator pe postul ocupat anterior concedierii şi plata către contestator a unei
despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care
ar fi beneficiat salariatul începând cu data concedierii până la data reintegrării efective.
(Decizia nr. 9213/30.10.2013 - Secția I civilă, rezumat judecător Manuela Preda-
Popescu )

10. Legea aplicabilă în ce priveşte prescripţia dreptului de a contesta decizia de

concediere prin raportare la art. 283 Codul muncii devenit art. 268 după republicarea
ce a avut loc în anul 2011, respectiv art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011. Modalitatea
concretă în care trebuie să fie făcută formalitatea comunicării în scris a deciziei de
concediere, pentru ca aceasta să producă efectele juridice prevăzute la art. 77 din Codul
muncii. Întinderea despăgubirilor cuvenite salariatului concediat nelegal, în condiţiile în

229
care, deşi invitat să reia raporturile de muncă, acesta refuză să presteze muncă în
favoarea angajatorului.

Pentru a stabili care este legea aplicabilă conflictului individual de muncă: Codul
muncii sau Legea nr. 62/2011, este importantă determinarea datei la care contestatorului i-a
fost comunicată decizia de concediere, dată care determină astfel legea aplicabilă sub
aspectul prescripţiei dreptului de a contesta decizia de concediere.
Comunicarea în scris a deciziei de concediere presupune aducerea la cunoştinţă a
deciziei în formă scrisă, în integralitatea ei, nefiind suficientă depunerea la dosar a unei părţi
a acestei decizii.
Refuzul salariatului de a se prezenta la muncă după ce angajatorul îşi exprimă
neechivoc disponibilitatea de a relua raportul de muncă încalcă principiul statuat la art. 8
din Codul muncii, astfel încât, după data refuzului de a se prezenta la muncă, salariatului nu
i se mai cuvin despăgubiri în temeiul art. 80 din Codul muncii.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a avut
de stabilit:
1.legea aplicabilă în ce priveşte prescripţia dreptului de a contesta decizia de
concediere prin raportare la art. 283 Codul muncii devenit art. 268 după republicarea ce a avut
loc în anul 2011, respectiv art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011,
2. modalitatea concretă în care trebuie să fie făcută formalitatea comunicării în scris a
deciziei de concediere, pentru ca aceasta să producă efectele juridice prevăzute la art. 77 din
Codul muncii, precum şi
3. întinderea despăgubirilor cuvenite salariatului concediat nelegal, în condiţiile în
care, deşi invitat să reia raporturile de muncă, acesta refuză să presteze muncă în favoarea
angajatorului.
Prima critică vizează modul în care instanţa de fond a soluţionat excepţia tardivităţii
formulării contestaţiei, excepţie invocată prin raportare la autoritatea de lucru judecat a
considerentelor unei alte hotărâri judecătoreşti.
În esenţă, recurenta a susţinut atât în faţa instanţei de fond, cât şi în cererea de recurs
faptul că problema comunicării deciziei de concediere a primit o soluţionare irevocabilă,
întrucât prin considerentele deciziei nr. 6269/2012 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, s-a
decis în sensul că decizia nr. 51/2010 emisă de SC A. Ploieşti a fost comunicată salariatului.
Din examinarea cuprinsului deciziei nr. 6269/15.05.2012 pronunţate de Curtea de
Apel Craiova în dosarul nr. 4422/63/2010*, rezultă că instanţa a apreciat că decizia nr.
51/2010 a lipsit de efecte decizia anterioară de concediere. În cuprinsul acestei hotărâri
judecătoreşti, instanţa a făcut expres menţiunea faptului că nu este în măsură să examineze
„dacă această comunicare a fost de natură a face cunoscut contestatorului conţinutul deciziei
nr. 51/10.05.2010 şi dacă această comunicare a fost sau nu susceptibilă să declanşeze curgerea
termenului prevăzut de lege pentru contestarea ei”. Rezultă astfel în mod clar, că la
pronunţarea deciziei nr. 6269/15.05.2012 Curtea a avut în vedere comunicarea deciziei nr. 51,
nu prin raportare la conţinutul său propriu-zis, ci numai cu privire la existenţa acesteia şi la
faptul că această decizie lipseşte de efecte o decizie de concediere anterioară, toate acestea
subsumate excepţiei lipsei de obiect şi de interes a contestatorului în ce priveşte contestaţia
formulată împotriva deciziei nr. 8/2010.
De aceea, criticile recurentei cu privire la autoritatea de lucru judecat a considerentelor
deciziei nr. 6269/15.05.2012 sunt nefondate.
Excepţia tardivităţii contestaţiei formulate împotriva deciziei nr. 51/10.05.2010 trebuie
examinată numai în cadrul procesual de faţă, respectiv ca excepţie de procedură prealabilă
soluţionării propriu-zise a contestaţiei .
Pentru analiza acestei excepţii, instanţa de fond avea de stabilit dacă data la care
contestatorul a formulat contestaţia se situează înăuntrul termenului procedural prevăzut de

230
lege. Pentru a stabili acest lucru, trebuie determinate două elemente: 1) care este termenul
stabilit de lege pentru contestarea deciziei şi 2) care este data de la care curge termenul legal.
Pentru a stabili care este termenul determinat de lege, este esenţial a observa
succesiunea în timp a legii. În situaţia de faţă, deşi a soluţionat corect excepţia instanţa de
fond nu a prezentat considerente suficiente pentru justificarea acestei soluţii.
În situaţia în care există legi succesive care reglementează termene diferite, este
esenţial a stabili care este legea aplicabilă în cauză. În speţa de faţă, soluţia legislativă propusă
de Codul muncii a fost aceea din art. 283 devenit art. 268 după republicarea ce a avut loc în
anul 2011, potrivit căruia “(1) Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi
formulate: a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia
unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau
încetarea contractului individual de muncă”.
Soluţia legislativă prevăzută de Legea dialogului social nr. 62/2011 extinde termenul
de contestare la „45 de zile de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă”
(art. 211 lit. a).
Pentru a stabili care este legea aplicabilă conflictului individual de muncă din cauza de
faţă, este importantă determinarea datei la care contestatorului i-a fost comunicată decizia de
concediere nr. 51/10.05.2010.
Sub acesta aspect susţinerea recurentei a fost aceea că a comunicat decizia prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire. În primul rând, trebuie subliniat faptul că din
recipisa depusă la dosarul cauzei nu rezultă faptul că prin scrisoarea recomandată s-ar fi
transmis însăşi decizia respectivă, nefiind vorba de o recomandată cu conţinut declarat. Câtă
vreme corespondenţa nu a ajuns în posesia destinatarului şi nici nu se poate dovedi faptul că
destinatarul acestei corespondenţe ar fi fost încunoştinţat despre conţinutul recomandatei,
cerinţa comunicării nu a fost îndeplinită. Numai în situaţia în care s-ar fi făcut dovada că
destinatarul a avut cunoştinţă de faptul că scrisoarea conţine decizia de concediere, s-ar fi
putut invoca aspecte de culpă a salariatului, respectiv de lipsa culpei angajatorului cu privire
la necomunicarea deciziei. În lipsa unor asemenea dovezi şi câtă vreme nu s-a dovedit
comunicarea efectivă a deciziei prin scrisoare a recomandată, cerinţa comunicării prin poştă
nu s-a realizat .
Rămâne de stabilit dacă decizia a putut fi cunoscută de salariatul-contestator prin alte
mijloace, respectiv prin comunicarea ei în cadrul procedurilor jurisdicţionale, fie prin
înmânare, fie prin depunerea acesteia la dosar, sub dată certă.
De principiu, comunicarea prin aceste mijloace este considerată a fi deplin valabilă,
întrucât depunerea unui înscris probator la dosar, coroborată cu obligaţia părţii de a urmări
desfăşurarea procesului echivalează cu comunicare acelui înscris.
Instanţa de fond a analizat corect dispoziţiile din Codul muncii cu privire la exigenţa
comunicării deciziei de concediere în integralitatea ei.
Trebuie punctat însă faptul că legea prevede obligativitatea comunicării deciziei de
concediere „în scris”, cerinţă care nu lasă loc de interpretare, fiind evident faptul că o
comunicare în scris presupune comunicarea întregului conţinut al deciziei şi nu doar a unor
părţi din înscris.
Din examinarea dosarului nr. 4422/63/2010 (ataşat la dosarul de faţă tocmai pentru
lămurirea aspectelor legate de data comunicării propriu – zise a deciziei ) rezultă că la
14.06.2010 a fost depus de către FC A. Ploieşti un set de înscrisuri, la fila nr. 55 din dosar
figurând doar prima pagină a deciziei. Nu apar la dosar dovezi cu privire la o eventuală
comunicare a unui exemplar al deciziei în formă integrală. Nu este de reţinut susţinerea
recurentei în sensul că, de vreme ce a formulat concluzii în dosarul nr. 4422/63/2010 în care
face referire la decizia nr. 51/2010, contestatorul trebuie să fi cunoscut conţinutul acesteia.
Câtă vreme nu s-a făcut dovada certă a faptului că decizia ar fi fost comunicată în scris
salariatului, nu se poate prezuma comunicarea acesteia, cu atât mai mult cu cât în dosarul nr.
4422/63/2010 nu s-a formulat vreo apărare de fond cu privire la conţinutul concret al acestei

231
decizii, ci numai cu privire la consecinţele emiterii acesteia asupra efectelor deciziei nr.
8/2010.
Nu este conform cu exigenţele impuse de art. 6 din CEDO ca judecătorul să prezume
comunicarea completă a unui act, fără a analiza dovezi concrete, numai din simpla menţionare
de către o parte a acelui act în concluziile formulate pentru apărarea în altă cauză, cu alt
obiect.
Din examinarea cuprinsului dosarului nr. 698/63/2010, rezultă însă că decizia nr.
51/2010 a fost depusă în integralitate la acest dosar la data de 16.11.2012 (filele nr. 189-190
dosar nr. 698/63/2010). Aceasta este data de la care începe să curgă termenul pentru
contestarea deciziei, iar legea aplicabilă este în mod evident legea în vigoare la data de
16.11.2012, respectiv art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011, termenul în care o asemenea
contestaţie putea fi formulată fiind cel de 45 de zile, termen pe care contestatorul l-a respectat,
data formulării prezentei contestaţii fiind 21.12.2012.
Pentru considerentele anterior expuse, Curtea apreciază ca nefondate criticile privind
excepţia autorităţii de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 6269/15.05.2012 pronunţate
de Curtea de Apel Craiova şi excepţia tardivităţii formulării contestaţiei.
În ceea ce priveşte criticile de fond, acestea sunt privite de instanţa de recurs sub două
aspecte: acela al temeiniciei motivelor deciziei de concediere contestate şi acela al perioadei
pentru care contestatorului i se cuvin despăgubirile solicitate.
Instanţa de fond a reţinut corect faptul că motivele care au stat la baza concedierii nu
sunt reale şi serioase.
Esenţial în analiza temeiniciei deciziei de concediere este conţinutul Hotărârii nr.
1/18.2.2010, din care rezultă că Adunarea Generală a Clubului a decis reorganizarea
activităţii, desfiinţarea funcţiei de Preşedinte al Consiliului Director, cu menţiunea că
atribuţiile acestuia vor fi preluate de Directorul Executiv al Clubului. Este important de
observat faptul că Adunarea Generală justifică această măsură pe ideea că reorganizarea este
impusă de dificultăţi economice.
În mod corect, instanţa de fond reţine ca fiind netemeinică această justificare, câtă
vreme în organigrama anterioară datei de Adunării generale nu apare funcţia de director
executiv. Chiar dacă s-ar putea argumenta că funcţia de director executiv reprezintă o
redenumire a funcţiei deja existente, aceea de „preşedinte executiv”, din compararea celor 2
organigrame depuse la dosar rezultă că nu s-au realizat reduceri serioase de personal.
Dimpotrivă, din conţinutul Hotărârii AGA rezultă că „structura organizatorică se completează
cu funcţia de Secretar General”. Nu s-au depus la dosar de către angajator probe relevante cu
privire la justificarea economică a concedierii efectuate, în sensul de a se dovedi faptul că
măsura ar fi putut în vreun fel duce la o redresare economică .
În ceea ce priveşte despăgubirile cuvenite salariatului în temeiul dispoziţiilor art. 80
din Codul muncii, Curtea porneşte de la dispoziţiile exprese şi imperative ale art. 77 din
Codul muncii, potrivit cărora decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei
salariatului. Cum comunicarea acesteia s-a realizat abia la data de 16.11.2012, rezultă că, până
la comunicarea ei, salariatul ar fi avut obligaţia legală de a se prezenta la serviciu şi de a
presta muncă.
Cu toate acestea nu este de neglijat faptul că decizia nr. 51/10.05.2010 a fost emisă ca
urmare a revocării unei decizii anterioare de concediere cu privire la care a existat un proces
pe rol, fapt ce presupune o eventuală confuzie a salariatului cu privire la atitudinea
angajatorului. Rezultă că începând cu data de 10.05.2010, data emiterii deciziei şi având în
vedere situaţia preexistentă, salariatul s-a aflat într-o situaţie de incertitudine datorată
atitudinii angajatorului. Câtă vreme între părţi se purta un litigiu având ca obiect concedierea
salariatului, acesta nu putea prezuma că angajatorul îl va primi la muncă. De aici rezultă că
salariatului i se cuvin despăgubiri de la data de 10.05.2010, cum în mod corect a reţinut
instanţa de fond.

232
 Cu toate acestea, deşi angajatorul are obligaţia legală de a-l despăgubi pe salariat în
temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, în situaţia în care acesta a
suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în legătură cu serviciul, nu
este de trecut cu vederea nici faptul că obligaţia salariatului de a munci a subzistat în toată
perioada, deoarece faţă de el nu s-au produs toate efectele concedierii până la data la care
comunicarea deciziei s-a realizat după exigenţele legale.
Dacă la început, atitudinea angajatorului justifica existenţa unei stări de incertitudine,
este important de analizat derularea ulterioară a relaţiei de muncă. Prin Notificarea înregistrată
sub nr. 175/N/2011, contestatorul I.M. a solicitat fostului său angajator executarea sentinţei
nr. 9154/24.06.2011 a Tribunalului Dolj şi, cel puţin aparent, şi-a exprimat dorinţa de a fi
reintegrat în muncă.
Tot în executarea aceleiaşi sentinţe, angajatorul a expediat salariatului o convocare,
invitându-l pe acesta să se prezinte într-o anumită zi şi la o anumită ora la locul expres indicat
în notificare. Prin această convocare, angajatorul şi-a exprimat în mod neechivoc atitudinea în
relaţiile de muncă.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Codul muncii, relaţiile de muncă se bazează pe
principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe. În respectarea principiului bunei-credinţe în
relaţiile de muncă, precum şi a obligaţiei de a presta muncă în favoarea angajatorului,
obligaţie de esenţa contractului individual de muncă, salariatul avea obligaţia de a se prezenta
la muncă la locul, data şi ora menţionate în convocare.
Cu toate acestea, încălcându-şi această obligaţie, salariatul nu s-a prezentat la muncă,
deşi începând cu data de 21.09.2011 angajatorul a comunicat intenţia sa de a-l reprimi la
muncă. Din răspunsul adresat de salariat la convocarea unităţii, răspuns înregistrat sub nr.
1879/21.09.2011, rezultă în mod evident că salariatul nu doreşte să se prezinte la muncă la
data la care a fost convocat, impunând angajatorului emiterea unei decizii de reintegrare.
Solicitarea salariatului nu are vreun suport legal, neexistând dispoziţii legale care să impună
angajatorului emiterea unei decizii de reintegrare în muncă.
În aceste condiţii, Curtea constată că, începând cu data de 21. 09.2011 salariatul s-a
aflat în culpă, încălcând astfel principiul bunei-credinţe statuat de art. 8 din Codul muncii.
Pentru considerentele anterior expuse, Curtea va înlătura obligaţia de plată a
despăgubirii pentru perioada ulterioară datei de 21.09.2011.
Pentru considerentele de fapt şi de drept anterior expuse, Curtea, în temeiul
dispoziţiilor art. 312 raportat la art.304 pct. 9 şi 3041 din Codul de procedură civilă, a admis
recursul şi a modificat în parte sentinţa în sensul că a înlăturat obligaţia de plată a despăgubirii
pentru perioada ulterioară datei de 21.09.2011. (Decizia nr. 9411/13.112013 - Secția I civilă,
rezumat judecător Manuela Preda- Popescu )

11. Desfacerea contractului de muncă. Concedierea salariatului în perioada

efectuării concediului de odihnă. Nelegalitatea deciziei.

Prin dispoziţiile art.60 lit h Codul Muncii legiuitorul a instituit interdicţia potrivit
căreia concedierea salariatului nu poate fi dispusă pe durata efectuării concediului de
odihnă. În aceste condiţii decizia de concediere nu corespunde cerinţelor impuse de lege
prin dispoziţiile art.78 Codul Muncii.(dosar 22824/63/2012)

Prin sentinţa nr.5292/09.07.2013, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia de Conflicte

de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr. 22824/63/2012 s-a admis contestaţia formulată
de reclamantul E.C. cu domiciliul în Filiaşi judeţul Dolj în contradictoriu cu pârâtul A.F.M.T.
CRAIOVA.
S-a dispus anularea deciziei de concediere nr. 98/31.10.2012 emisă de intimatul A.F.
M.T. CRAIOVA.

233
 S-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei nr. 98/31.10.2012,
în sensul reîncadrării contestatorului pe funcţia de solist vocal.
A fost obligat intimatul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate
și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, calculate de la data
emiterii deciziei nr. 98/31.10.2012 și până la data reintegrării efective.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut :
Reclamantul a fost angajatul pârâtului A.F.M.T. CRAIOVA în funcţia de solist vocal cu
contract individual de muncă nr. 385/1993. Ulterior a fost desemnat manager interimar al
A.F.M.T. CRAIOVA, în acest sens fiind emisă decizia nr. 01/05.01.2010 prin care a fost
suspendată funcţia de execuţie de solist vocal deţinută în cadrul ansamblului, până la ocuparea
prin concurs a postului de manager, dar nu mai mult de 120 de zile (fila 21 din dosar )
La data de 30.04.2010, potrivit HCL nr. 148/29 04 2010 emisă de Consiliul Local
Craiova şi ca urmare a rezultatului final obţinut de reclamant la concursul pentru ocuparea
postului de manager, între părţi s-a încheiat Contractul de Management nr. 56575/30.04.2010.
In temeiul contractului încheiat de părţi în condiţiile mai sus arătate, acestea au
convenit ca în perioada 01.05.2010–01.03.2013, reclamantul să îndeplinească funcţia de
manager al A.F.M.T. CRAIOVA, perioadă în care a fost suspendat contractul individual de
muncă al său privind funcţia de execuţie de solist vocal conform deciziei nr. 1/05.01.2010.
Odată cu apariţia OUG 63/2010 contestatorul în calitate de manager, a înaintat
Consiliului Local Craiova o notă de fundamentare (fila 61), prin care disponibiliza 11 angajaţi
şi preciza criteriile de disponibilizare aprobate în şedinţa consiliului administrativ al
ansamblului.
Prin Hotărârea nr. 133/25.03.2010 a Consiliului Local Craiova (fila 51) și Hotărârea
nr. 248/29.07.2010 a Consiliului Local Craiova s-a aprobat organigrama și statul de funcţii
pentru anul 2010, în care nu mai apare funcţia de solist vocal, studii superioare, gradaţia 5,
deţinut anterior de contestator.
Prin decizia nr. 145/09.08.2010 emisă de pârâtă prin manager (fila 66, dosar fond) s-a
dispus în temeiul OUG 63/2010, care impunea reducerea cheltuielilor de personal precum și
în conformitate cu HCL nr. 248/29.07.2010 (fila 63), care aproba organigrama Ansamblului
Folcloric, desfiinţarea între altele a postului de solist vocal, studii superioare, gradaţia 5.
În urma analizării raportului de activitate asupra managementului A.F.M.T.
CRAIOVA (etapa nr. 1 a evaluării) precum şi a discuţiilor purtate cu reclamantul(etapa a 2- a
a evaluării), comisia de evaluare finală a emis Raportul de evaluare nr. 125628/27.09.2012,
prin care a recomandat rezilierea contractului de management încheiat de părţi.
Împotriva calificativului final de "nesatisfăcător", nota obţinută fiind 6,68 a formulat
contestaţie, care a fost respinsă ca neîntemeiată de către Comisia de soluţionare a
contestaţiilor pentru evaluarea finală a managementului.
Ulterior prin HCL nr. 165/19.10.2012 a fost aprobat rezultatul final al evaluării finale
a managementului la A.F.M.T. CRAIOVA cât şi rezultatul final al evaluării şi raportul nr.
135410/2012 întocmit de Serviciul Resurse Umane, hotărâre în baza căreia s-a emis
Dispoziţia Primarului Municipiului Craiova nr. 1970/22.10.2012, privind aprobarea încetării
contractului său de management, începând cu data de 22.10.2012.
La data de 31.10.2012 A.F.M.T. CRAIOVA a emis Decizia nr. 98/31.10.2012, prin
care, în baza art. 65 din Codul Muncii s-a dispus încetarea, începând cu data de 31.10.2012 a
contractului individual de muncă, ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat,
conform dispoziţiilor OUG nr. 63/2010.
Instanţa a admis contestaţia constatând ca fiind întemeiată pentru următoarele
considerente:
Contractul individual de muncă al contestatorului a fost suspendat de drept conform
art. 50 al. 1 lit. d C. Muncii pe perioada exercitării funcţiei de manager ca urmare a încheierii
contractului de management cu Consiliul Local Craiova.

234
 În aceste condiţii, la data încetării contractului de management - 22.10.2012
reclamantul trebuia să revină pe funcţia deţinută anterior în baza contractului individual de
muncă aceea de solist vocal, studii superioare, gradaţia 5.
Faptul că pe parcursul derulării contractului său de management a fost în mod eronat
desfiinţat postul său, ca urmare a unor hotărâri ale Consiliului Local în care se aprobă noua
organigramă și statul de funcţii, nu exonerează noua conducere a instituţiei pârâte prin noul
manager să acţioneze cu bună credinţă și să respecte dispoziţiile legale din Codul Muncii cu
privire la reluarea efectelor contractului individual de muncă al contestatorului care a fost
suspendat.
Potrivit art. 49 al. 6 din Codul Muncii suspendarea contractului individual de muncă
are ca efect suspendarea tuturor termenelor care au legătură cu încheierea, modificarea,
executarea sau încetarea contractului individual de muncă.
În aceste condiţii noul manager avea posibilitatea să solicite Consiliului Local,
instituţia care a aprobat noua organigramă pe anul 2010 și a desfiinţat postul deţinut de
contestator, reînfiinţarea postului.
La data de 31.10.2012, dată la care s-a dispus încetarea contractului individual de
muncă, A.F.M.T. CRAIOVA avea disponibil un alt post de instrumentist cu studii medii, care
ar fi putut fi ocupat de reclamant, dat fiind faptul că acesta a solicitat prin cererile nr.
999/24.10.2012 și 141883/26.10.2012 (fila 71) atât pârâtului Ansamblul Folcloric cat și
Primăriei Craiova transformarea acestui post în post vacant de solist vocal, cu studii
superioare, însă prin adresa nr. 141883/31.10.2012, i-a fost comunicat că această transformare
nu a fost solicitată de către A.F.M.T. CRAIOVA şi nu a fost aprobată printr-o hotărâre de
Consiliu Local.
Conducerea instituţiei pârâte avea posibilitatea să supună această cerere hotărârii
Consiliului Local în vederea soluţionării favorabile de către Primăria Craiova, însă nu s-a
dorit acest lucru.
La data de 31.10.2012 s-a emis decizia contestată în cauză prin care a dispus încetarea
contractului individual de muncă al contestatorului, ca urmarea desfiinţării postului, iar prin
întâmpinarea depusă a invocat împrejurarea exonerării de răspundere ca urmare a culpei
reclamantului în desfiinţarea postului și faptul că nu s-a acţionat cu bună credinţă.
Această culpă a reclamantului nu a fost dovedită în cauză, în condiţiile în care
desfiinţarea postului a fost dispusă ca urmare a aprobării noii organigrame și stat de funcţii de
către Consiliul Local Craiova prin HCL nr. 248/29.07.2010 (fila 63), care aproba organigrama
Ansamblului Folcloric, desfiinţarea între altele a postului de solist vocal, studii superioare,
gradaţia 5.
Prin decizia nr. 145/09.08.2010 emisă de pârâtă (fila 66) contestatorul în calitate de
manager a pus în aplicare, aşa cum de altfel era și obligat, HCL nr. 248/29.07.2010 emisă în
temeiul OUG 63/2010, care impunea reducerea cheltuielilor de personal.
Prin semnarea hotărârii nr. 145/09 08 2010 de către contestator, în calitate de manager
al A.F.M.T., nu se face dovada că acesta a dorit desfiinţarea propriului post, în condiţiile în
care prin Nota de fundamentare a Deciziei nr. 145/09 08 2010, Referatul nr. 625/05.08.2010
al consilierului juridic al intimatului, precum şi procesul verbal de şedinţă nr. 5/21.07.2010
încheiat în şedinţa Consiliului Administrativ al ansamblului,ca înscrisuri preliminare emiterii
deciziei şi invocate chiar în cuprinsul acesteia nu s-a pus în discuţie desfiinţarea posturilor
vacante, fie ele temporare sau definitive, ci doar lista nominală cu posturile care vor fi
desfiinţate(numai dansatori şi instrumentişti) cu individualizarea numelui şi prenumelui
titularului postului, precum şi identificarea şi aplicarea unor criterii după care urma să fie
efectuată procedura concedierii.
Nu s-a pus astfel în discuţie şi, pe cale de consecinţă, nici nu s-a hotărât vreodată cu
privire la restrângerea unui post de solist vocal – studii superioare, gradaţia 5.
Fictivitatea și neseriozitatea cauzei precum și lipsa bunei credinţe a pârâtului este
reliefată şi de faptul că după aproximativ şase luni de la data emiterii deciziei contestate, la

235
data de 05.06.2013, pe parcursul derulării prezentei cauze, pârâtul a organizat un concurs (fila
104, dosar fond) pentru ocuparea unui post de solist vocal, studii superioare, treaptă
profesională I, gradaţia 5, exact postul pe care-l ocupase anterior contestatorul.
Prin cererea înregistrată sub nr. 77241/20.05.2013 la Primăria Craiova (fila 120, dosar
fond ), pârâtul Ansamblul Folcloric a solicitat transformarea postului de solist vocal studii
superioare treapta profesională I în solist vocal studii medii, ca urmare a neprezentării
niciunui concurent pentru acest post, făcând menţiunea că această transformare a fost aprobată
în Şedinţa Consiliul Administrativ din data de 20.05.2013 și anexează hotărârea în acest sens.
Aşa cum a reţinut instanţa anterior, cererea contestatorului din data de 24.10.2012 de
transformarea unui post vacant de instrumentist studii medii în post de solist vocal studii
superioare nu a fost soluţionată favorabil de Primăria Craiova, tocmai datorită faptului că nu a
fost anexată hotărârea Consiliului Administrativ.
La emiterea deciziei contestate nu au fost respectate nici dispoziţiile imperative ale
Codului Muncii prevăzute de art. 60 alin 1 lit. h din Codul Muncii care interzic concedierea
salariaţilor pe durata efectuării concediului de odihnă.
Astfel, în perioada 24.10.2012-7.11.2012 reclamantul îşi efectua concediul legal de
odihnă, aprobat de angajator la data de 23.10.2012, prin cererea înregistrată sub nr.
988/23.10.2012 (fila 22, dosar fond ).
Apărările pârâtei în sensul că acest concediu de odihnă este aferent activităţii funcţiei
sale de manager deţinută şi în anul 2012 nu subzistă, în condiţiile în care legea nu distinge cu
privire natura contractului din care derivă concediul de odihnă.
De asemenea apărarea în sensul că pentru 11 zile de concediu contestatorul ar fi primit
drepturi băneşti nu a fost dovedită de pârâtă.
Motivarea în sensul că nu ar fi trebuit legal să beneficieze de 21 de zile concediu de
odihnă (art. 145 alin 2 Codul Muncii) nu subzistă în condiţiile în care cererea de concediu i-a
fost aprobată fără niciun comentariu.
Decizia este considerată ca fiind lovită de nulitate și pentru încălcarea dispoziţiilor art.
75 din Codul Muncii deoarece nu a respectat dreptul reclamantului la preaviz.
Astfel, potrivit acestor dispoziţii, persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c şi d, art.
65 şi 66 beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 zile lucrătoare.
În consecinţă angajatorului îi revine obligaţia de a respecta dreptul de preaviz a
salariatului.
Fată de aceste dispoziţii legale, apărările pârâtei în sensul că nu există vătămare, că se
cunoştea de către contestator încă din anul 2010 această situaţie a desfiinţării postului, nu
subzistă.
Motivul invocat de contestator în sensul că decizia este nelegală potrivit art. 64 din
Codul Muncii în sensul că nu i s-a propus salariatului disponibilizat un alt loc de muncă
vacant compatibil cu pregătirea profesională și nu s-a solicitat sprijinul agenţiei teritoriale
pentru ocuparea forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului,a fost considerat
nefondat, deoarece dispoziţiile invocate sunt aplicabile în cazuri limitativ prevăzute de lege
(art. 61 lit. c şi d), fără a fi incidente în prezenta cauză în care concedierea a fost făcută în
temeiul art. 65 din Codul Muncii, aşa cum a decis și ICCJ intr-un recurs în interesul legii –
decizia nr. 6/09.05.2011.
Motivul invocat de contestator în sensul că măsura reducerii posturilor la nivelul
pârâtei nu a fost o concediere individuală în sensul dispoziţiilor art. 65 din Codul Muncii, ci o
concediere colectivă, în sensul dispozițiilor art. 68 - 73 din Codul Muncii, și astfel angajatorul
nu a iniţiat procedura prealabilă a consultării cu sindicatul său, după caz, cu reprezentanţii
salariaţilor, nu este pertinent în cauză deoarece litigiul de fată nu vizează anularea deciziei nr.
145/09.08.2010 emisă de pârâtă prin care s-au desfiinţat posturi vacante, ci anularea deciziei
nr. 98/31.10.2012 prin care a încetat contractul individual de muncă al contestatorului.
În ceea ce priveşte repunerea în situaţia anterioară solicitată de contestator, instanţa a
considerat că împrejurarea că angajatorul a desfiinţat locul de muncă al salariatului concediat

236
nu poate fi reţinut ca impediment pentru reintegrarea salariatului,în temeiul hotărârii
judecătoreşti definitive şi executorii, angajatorul având obligaţia să dispună reintegrarea
salariatului pe funcţia deţinută anterior emiterii deciziei a cărei nelegalitate s-a constatat,chiar
dacă acest lucru înseamnă reînfiinţarea potului.
Intimatul nu s-a putut prevala de faptul că în noua sa structură organizatorică nu mai
exista postul pe care trebuie să se facă reîncadrarea în muncă a contestatorului, în
eventualitatea admiterii contestaţiei, deoarece invocarea lipsei interesului prin raportare la
lipsa efectivă a postului, ar însemna încălcarea principiului protecţiei salariaţilor, guvernat
chiar de dispozițiile art. 6 din Codul muncii, dar şi paralizarea caracterului executoriu al
hotărârilor judecătoreşti în materia litigiilor de muncă.
Pentru aceste considerente instanţa a admis contestaţia, a anulat decizia de concediere
conform art. 78 din Codul Muncii, fiind dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de
lege, a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior emiterii deciziei conform
art. 80 al. 2 C. Muncii și a obligat intimatul la plata unei despăgubiri egale cu salariile
indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul,
calculate de la data emiterii deciziei nr. 98/31.10.2012 și până la data reintegrării efective.
S-a reţinut faptul că cererea privind cheltuielile de judecată vor solicita pe cale
separată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul A.F.M.T. CRAIOVA, criticând-o
pentru nelegalitate şi netemeienicie.
Criticile sunt în următoarele :
Susţinerile reclamantului în sensul anulării deciziei 98/31.10.2012 şi a repunerii
părţilor în situaţia anterioară emiterii acesteia, cu acordarea unei despăgubiri egală cu valoarea
salariilor indexate, majorate şi reactualizate de care ar fi beneficiat reclamantul până la
reintegrarea efectivă sunt apreciate ca fiind nefondate şi reflectă invocarea propriei culpe.
Măsura dispusă prin dec. 98/31.10.2012 a cărei anulare se solicită este în acord cu
dispoziţiile legale şi principiile de drept în materie, temeiul juridic reprezentându-l art. 65 din
Legea 53/2003, modificată şi completată, postul ocupat de către contestator în organigrama
A.F.M.T. Craiova fiind desfiinţat în condiţiile acestui articol încă din timpul exercitării
mandatului de manager de către intimatul reclamant prin voinţa acestuia.
Se arată că odată cu apariţia OUG 63/2010 însuşi dl E.C., manager, înaintează
Consiliului Local Craiova o notă de fundamentare prin care disponibilizează 11 angajaţi şi
toate posturile vacante, întocmindu-se un stat de funcţii diminuat de la 82 de posturi anterior
la numai 58.
Prin HCL nr. 248/29.07.2010 se aprobă noile organigrame şi statul de funcţii ale
A.F.M.T. Craiova, dispunându-se expres ca de la data acesteia îşi încetează efectele HCL
133/2010, în noua organigramă apare desfiinţată funcţia de solist vocal, studii superioare,
gradaţia 5, deţinut anterior de reclamant şi vacant prin suspendarea funcţiei.
Pentru ca măsura desfiinţării postului ocupat de un angajat să fie una legală, trebuie să
fie efectivă, condiţie îndeplinită – postul fiind suprimat din structura recurentei ca urmare a
măsurii luate prin HCL 248/2012, reclamantul însuşi în calitate de manager al A.F.M.T.
emisese în deplină cunoştinţă de cauză decizia 145/2010; să aibă o cauză reală, să aibă o
cauză serioasă.
La data de 22.10.2012 contractul de management al contestatorului a încetat, unitatea
operând în registrul general de evidenţă al salariilor REVISAL încetarea suspendării, însă
postul fiind desfiinţat s-a impus emiterea dec. 98/31.10.2012.
Faţă de situaţia arătată se învederează :
1.Dreptul afirmat de contestator nu este exercitat cu buna credinţă – apreciat ca şi
excepţie de către recurentă - nu a fost analizată de instanţa de fond; În speţă, condiţia bunei
credinţe nefiind îndeplinită, în condiţiile în care intimatul personal a dispus desfiinţarea
acestui post.

237
 2.Cauza petendi nu este una morală, intimatul reclamant invocându-şi propria culpă -
funcţia acestuia fiind desfiinţată de acesta care apoi invocă nelegalitatea măsurii de încetare a
contractului individual de muncă.
3.Susţinerea contestatorului în sensul că încetarea contractului de muncă ar fi
intervenit în perioada suspendării este eronată decizia nr.98/31.10.2012 fiind emisă în data de
31.10.2012, iar măsura suspendării a operat până la data de 22.10.2012.
4.Decizia nr. nr.98/31.10.2012 are în vedere o situaţie juridică ineluctabilă, funcţia
intimatului reclamant fiind desfiinţată încă din anul 2010, acesta recunoscând clar că în
perioada cât a fost manager la A.F.M.T. Craiova s-a desfiinţat postul său – pct.3 şi 4 din
adresa 141883/26.10.2012 înregistrată la Primăriei Craiova.
Se critică faptul că instanţa de fond nu a avut în vedere argumentele recurentei în
sensul că s-a refuzat de către ordonatorul de credite crearea unui nou post, că hotărârile
anterioare de Consiliu local prin care se desfiinţa postul acestuia sunt obligatorii şi că postul
de instrumentalist nu poate fi ocupat din raţiuni obiective.
5. Susţinerile intimatului reclamant cu privire la încălcarea dreptului la preaviz sunt
nefondate, neexistând vătămare, acest drept fiind reglementat de art.75 din Codul muncii,
salariatul cunoscând personal că prin propria acţiune îşi desfiinţase postul încă din anul 2010.
Se invocă decizia de speţă a Curţii de Apel Bucureşti – nr.117/R/2008 şi dec.
civ.111/R/2008, dar şi dec. Curţii de Apel Cluj nr. 377/R/2010.
Contestatorul a fost evaluat ca „nesatisfăcător” primind anunţul nr. 125779/28.09.2012
din partea Primăriei Craiova, prin raportul de evaluare nr.125628/2012 fiind recomandată
rezilierea contractului de management. Se înaintează adresa nr. 882/2012 către primăria
Craiova prin care solicita transformarea unui post de instrumentist studii medii într-unul de
solist vocal, dar revine prin cererea nr.141883/26.10.2012 înregistrată cu acest număr la
Primăria Craiova şi sub nr. 999/24.10.2012 la Ansamblul Folcloric, fiind evident că începând
cu 01.10.2012 intimatul reclamant aflându-se într-o situaţie juridică specifică preavizului.
6.Sunt apreciate ca nefiind adevărate susţinerile intimatului că „ a încercat să se
prezinte la serviciu în vederea prestării muncii specifice postului de execuţie de solist vocal”
imediat ce a primit dispozițiile nr. 1970/22.10.2012 a Primăriei Craiova, în sensul contractului
de management.
7.Cu privire la concediul de odihnă şi emiterea deciziei de încetare a contractului
individual de muncă în perioada concediului de odihnă aferent anului 2012, pentru un număr
de 11 zile rămase neefectuate, acesta fiind aferent funcţiei sale de manager deţinută în anul
2012, contractul de management încetase deja iar postul de solist vocal era desfiinţat din anul
2010.
8. Se învederează împrejurarea că în speţă contestatorul nu justifică un interes actual
solicitând reintegrarea efectivă pe post, nici această excepţie nefiind analizată, desfiinţarea
postului fiind realizată în timpul exercitării contractului său de management, unitatea
nemaideţinând un post de natura pregătirii profesionale.
9. Nu se poate reţine că s-a realizat un concurs pentru un post similar celui al
intimatului reclamant, în realitate acest post fiind ocupat de un angajat din schema recurentei.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii
recursului,Curtea constată că aceasta este neîntemeiată:
Potrivit art.215 legea 62/2011 termenul de recurs în materia litigiilor de muncă este de
10 zile de la data comunicării hotărârii.
În cauză sentinţa a fost comunicată recurentei pârâte la data de 4.09.2013, aşa cum
rezultă din procesul verbal aflat la fila 176 a dosarului de fond.
În aceste condiţii termenul în care putea fi formulat recurs s-ar fi împlinit la data de
15. 09. 2013, zi nelucrătoare.
Potrivit menţiunilor consemnate în înscrisul emis de firma de curierat prin care a fost
expediat recursul, acesta a fost depus de recurentă la data de 12.09.2013,în termenul prevăzut
de lege.

238
 Conform înscrisurilor invocate de intimat în susţinerea excepţiei rezultă că expedierea
a fost preluată de către un angajat al firmei de transport la data de 18.09.2013 şi a fost livrată
la data de 20.09.2013, fără a exista dovezi privind momentul la care firma de transport a
preluat corespondenţa respectivă de la recurentă.
În consecinţă,având în vedere menţiunile consemnate în înscrisul ataşat plicului prin
care a fost expediat recursul precum şi dispoziţiile art.310 cod procedură civilă conform
cărora dacă nu se dovedeşte, la prima zi de înfăţişare, că recursul a fost depus peste termen
sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, el se va socoti făcut în termen,excepţia
tardivităţii căii de atac urmează a fi respinsă.
În ceea ce priveşte fondul recursului Curtea constată că acesta este nefondat:
Prin cererea înregistrată sub nr.988/23.10.2012 reclamantul intimat E.C. a solicitat
aprobarea unui număr de 11 zile din concediului de odihnă aferent anului 2012, rămase
neefectuate.
Cererea formulată la data de 23.10.2013 a fost aprobată,aşa cum rezultă din menţiunile
efectuate în cuprinsul său precum şi din cele din nota de constatare nr.1056/7.11.2012 în care
se consemnează „se acordă concediul de odihnă aferent 2012”.
Faţă de această situaţie, Curtea constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că
la data concedierii contestatorului (31.10.2013) acesta îşi efectua concediul legal de odihnă.
Criticile recurentei în sensul că reclamantul nu s-a aflat efectiv în concediul de odihnă
sunt neîntemeiate,angajatorul nefăcând dovada cu pontaje în acest sens.
Statul de plată lichidare din octombrie 2012 depus în recurs, face dovada achitării
indemnizaţiei de concediu la care reclamantul avea dreptul potrivit art.150 Codul Muncii.
De altfel potrivit art146 al.4 Codul Muncii compensarea în bani a concediului de
odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.,iar
la data aprobării concediului de odihnă (23.10.2012) reclamantul nu se afla în această situaţie.
Curtea constată de asemenea că în mod corect a reţinut prima instanţă că legea nu
distinge cu privire la natura contractului din care derivă concediul de odihnă,astfel că şi
criticile în sensul că acest concediu de odihnă era aferent activităţii postului de manager sunt
nefondate.
În aceste condiţii, Curtea constată că decizia contestată este lovită de nulitate, câtă
vreme nu corespunde cerinţelor impuse de legiuitor prin dispoziţiile art.78 Codul Muncii
coroborate cu art.60 al.1 lit. h Codul Muncii.
Astfel se observă că decizia de concediere 98 a fost emisă la data de 31.10.2012, zi în
care reclamantul intimat se afla în concediul de odihnă.
Prin dispoziţiile art.60 al.1 lit. h codul muncii legiuitorul a instituit interdicţia potrivit
căreia concedierea salariatului nu poate fi dispusă pe durata efectuării concediului de odihnă.
Constatând nelegalitatea deciziei de concediere atacată în cauză din perspectiva
expusă, reţinută şi de către instanţa de fond, Curtea apreciază că nu se mai impune analizarea
celorlalte motive de recurs.
Faţă de aceste motive,în baza art.312 cod procedură civilă recursul formulat urmează a
fi respins ca nefondat. (Decizia 9285/5.11.2013 – Secția I civilă, rezumat judecător Lucia-
Maria Lăloianu )

12. Desfacerea contractului de muncă. Dreptul la acordarea plăţilor

compensatorii în condiţiile reangajării prin încheierea unui nou contract de muncă, ca
urmare a preluării salariatului de către instituţia care a preluat şi patrimoniul societăţii
desfiinţate

În raport cu prevederile art.12 pct.3 CCM la nivel ANIF,care acordă beneficiul

compensaţiilor numai pentru persoanele care au fost concediate colectiv şi având în vedere
scopul plăţilor compensatorii care sunt menite să acopere un prejudiciu suferit prin
concediere şi a compensa lipsa veniturilor în perioada ulterioară, reclamanta nu mai este

239
îndreptăţită la plata acestor sume, în condiţiile în care reangajarea sa a avut loc chiar în
ziua imediat următoare celei în care i-a încetat contractul individual de muncă la instituţia
desfiinţată. În acest caz măsura concedierii colective nu şi-a produs efectele juridice.(dosar
23160/63/2012)

Prin sentinţa civilă nr. 4057 din 24 Aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj -
Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, s-a admis acţiunea precizată formulată de
reclamanta C. R. L., în contradictoriu cu pârâta A. N. Î. F. - FILIALA DOLJ, jud. Dolj.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a unei compensaţii echivalente cu 7
salarii de bază prevăzute de art.12 alin.3 din contractul colectiv de muncă la nivel de ANIF
RA pentru 2009 - 2010, cu modificările şi completările ulterioare, sumă ce va fi actualizată de
la data concedierii (data naşterii dreptului) cu indicele de inflaţie la data plăţii efective,plus
dobânda legală aferentă.
S-a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta a fost salariata A. N. Î F
RA, Sucursala Olt, în funcţia "inspector general" până la 29.12.2011, când a fost concediată,
din motive neimputabile, în temeiul art. 65 – 68 din codul muncii, ca urmare a desfiinţării
locului său de muncă, fiind emisă în acest sens decizia nr. 64/23.12.2011.
Potrivit art. 12 alin. 3 din contractul colectiv de muncă aplicabil în anii 2009-2010 la
nivelul ANIF RA ", la concedierea colectivă, din motive neimputabile reclamanta (care avea o
vechime în muncă în domeniul îmbunătăţirilor funciare mai mare de 3 ani ) avea dreptul să
primească o compensaţie echivalentă cu 7 salarii de bază, fapt ce rezulta din decizia de
concediere nr. 64 23.12.2011, la art. 2.
Pârâta nu a plătit reclamantei drepturile cuvenite încălcând astfel prevederile art. 40
alin. 2 lit. c, din codul muncii, potrivit cărora „angajatorul are obligaţia să acorde salariaţilor
toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din
contractului individual de muncă”, prevederile art. 229 alin 4 din codul muncii potrivit cărora
„contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea
părţilor”.
Apărarea pârâtei în sensul că nu şi-a produs efectele concedierea, întrucât - în prezent -
între părţi există raporturi de muncă întemeiate pe un alt contract de muncă, prin care au fost
stabilite alte condiţii de prestare a muncii, cu alte elemente negociate decât cele pe baza
cărora s-a stabilit dreptul salariatei la plata celor 7 salarii compensatorii.
Având în vedere că între părţi au existat raporturi de muncă, că drepturile solicitate
decurg din raportul de muncă, instanţa a constatat că echivalentul a 7 salarii – compensaţia -
solicitată de reclamantă este un drept de natură salarială, intrând în sfera noţiunii de „alte
adaosuri” la care face referire art. 155 din codul muncii.
Astfel, potrivit art. 160 din codul muncii „salariul cuprinde salariul de bază,
indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri”.
Ca urmare, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile codului muncii privind plata salariului.
Potrivit art. 166 alin. 4 din codul muncii „întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau
neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune - interese pentru
repararea prejudiciului produs salariatului”.
Aşadar, în raporturile de muncă angajatorul este pus de drept în întârziere cu privire la
neplata sau neplata la timp a drepturilor salariale.
În cazul de faţă, deoarece raporturile de muncă dintre părţi au încetat la data de
29.12.2011, plata compensaţiei echivalente a 3 salarii de baza trebuia făcută cel mai târziu la
încetarea raportului de muncă al reclamantei. De altfel, în decizia de concediere se precizează
că reclamanta va beneficia la data concedierii de compensaţia prevăzută la art. 12 alin. 3 din
CAP. II la CCM.
De la data încetării raportului de muncă al reclamantei, pârâta este de drept în
întârziere, astfel că suma va fi actualizată cu indicele de inflaţie de la data scadenţei – data

240
naşterii dreptului (data concedierii) şi până la plata efectivă, reclamanta neputând fi pus în
situaţia de a suporta consecinţele deprecierii monetare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A. N. Î. F. Dolj, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.8 şi 9 Cod
procedură civilă, pârâta a arătat că instanţa de fond a făcut o greşită apreciere a actelor deduse
judecăţii şi o greşită aplicarea a legii, întrucât nu a avut în vedere că reclamanta nu putea
beneficia salarii compensatorii, în condiţiile în care faţă de aceasta nu a operat în fapt
concedierea.
Sub acest aspect, recurenta a precizat că reclamanta nu a beneficiat de protecţia oferită
de ajutorul de şomaj, fiind angajată de la data de 29.12.2011 la Agenţie, fiind preluată de
către această entitate nou înfiinţată, care a preluat şi patrimoniul A. N. Î. F., conform
prevederilor OUG 82/29.09.2011 privind unele măsuri de organizare a activităţii de
îmbunătăţiri funciare.
A mai arătat că, deşi atribuţiile şi denumirile posturilor la Agenţie sunt diferite de cele
ale Administraţiei, fiind cele ale unei instituţii publice, acest lucru nu are relevanţă, atâta timp
cât preluarea s-a realizat conform OUG 82/2011, care la art. 14 stipulează expres:
'”Personalul angajat în cadrul A. N. Î. F., care se desfiinţează, se preia de către Agenţie, în
limita posturi prevăzute la art. 1".
Prin urmare, recurenta consideră că, în concret, nu s-a produs efectul specific al
concedierii şi anume pierderea locului de muncă, prevăzut în decizia de concediere,
reclamanta continuându-şi practic activitatea în cadrul instituţiei succesoare a A. N. Î. F.
Faţă de motivele invocate, a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a acestei
sentinţe civile şi pe fond respingerea cererii.
Intimata reclamantă C.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
recursului şi menţinerea sentinţei instanţei de fond.
Curtea, examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate, apreciază că
recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Astfel, se constată că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea prin care a solicitat plata
compensaţiei echivalente cu 7 salarii de bază pe prevederile art.12 pct.3 din CCM la nivel de
ANIF R.A., potrivit cărora la concedierea colectivă, fiecare salariat, odată cu primirea deciziei
de concediere, va primi o compensaţie echivalentă cu 3 salarii de bază şi, respectiv, 7 salarii
de bază, după cum vechimea în sector este de sub 3 ani sau peste 3 ani.
În mod greşit, a apreciat instanţa de fond că reclamanta poate beneficia de prevederile
acestei clauze din CCM la nivel de unitate, în condiţiile în care aceasta nu face parte din
rândul celor disponibilizaţi de la A. N. Î. F., reclamanta fiind preluată de către noua înfiinţata
A. N. Î. F..
Sub acest aspect, se constată că prin OUG nr..82/2011 privind unele măsuri de
organizare a activităţii de îmbunătăţiri funciare, a fost înfiinţată A. N. Î. F., instituţie publică
cu personalitate juridică, finanţată din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de
stat, în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin reorganizarea A. N. Î.
F. (art.1), patrimoniul acesteia constituindu-se prin preluarea elementelor de activ şi de pasiv
ale A. N. Î. F., pe bază de protocol de predare-preluare, încheiat în termen de 30 de zile de la
data înfiinţării Agenţiei (art.3).
Urmare a desfiinţării A. N. Î. F. şi, pe cale de consecinţă, a tuturor locurilor de muncă
din cadrul acesteia, s-a dispus încetarea contractelor de muncă ale tuturor salariaţilor. În ceea
ce o priveşte pe reclamantă a fost emisă decizia nr.64/23.12.2011, prin care s-a dispus
încetarea contractului individual de muncă în temeiul art.65-68 Codul Muncii, începând cu
29.12.2011, OUG nr.82/2011 fiind menţionată printre temeiurile care au determinat luarea
acestei măsuri.
Se constată, însă, că în ziua următoare, 30.12.2011, reclamanta a fost angajată,
conform deciziei nr.72/30.12.2011, la nou înfiinţata A. N. Î. F., angajare care s-a realizat în

241
baza prevederilor OUG nr.82/2011, ale HG nr.1223/2011, ale deciziei nr.252/23.12.2011 a
Directorului General al A. N. Î. F., Regulamentului cadru privind procedura de preluare a
personalului de la ANIF R.A. şi cererii formulate de reclamantă.
OUG nr.82/2011 fiind invocată ca temei de drept atât al măsurii concedierii, cât şi al
angajării, se impune a fi analizate prevederile acestui act normativ cu privire la situaţia
personalului încadrat la fosta ANIF R.A data desfiinţării acesteia.
Potrivit art.1 alin.4 din ordonanţă, numărul maxim de posturi al Agenţiei înfiinţate
prin reorganizarea ANIF R.A. şi al filialelor judeţene ale acesteia este de 1.500, iar în
conformitate cu art.14 „Personalul angajat în cadrul Administraţiei Naţionale a
Îmbunătăţirilor Funciare, care se desfiinţează, se preia de către Agenţie, în limita posturilor
prevăzute la art. 1 alin. (4). Încadrarea în numărul maxim de posturi stabilit potrivit
prevederilor alin. (1) se face în termenele şi cu procedura stabilite de lege.”
Totodată, în conformitate cu art.29 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a A.
N. Î. F., aprobat prin HG nr.1223/2011 „ (1) Pentru realizarea activităţilor şi îndeplinirea
atribuţiilor sale, Agenţia utilizează personalul propriu şi încheie contracte cu terţi în
condiţiile art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2011.(2) Personalul propriu al
Agenţiei este angajat pe bază de contract individual de muncă pe durată nedeterminată.”
Prin urmare, în limita celor 1.500 de locuri prevăzute de art.1 alin.4 din OUG
nr.82/2011, personalul desfiinţatei A. N. Î. F. a fost preluat de noua Agenţie, care a procedat
la angajarea acestuia prin încheierea unor noi contracte individuale de muncă în condiţiile
art.29 alin.2 din HG nr.1223/2011, reclamanta făcând parte din personalul preluat, astfel cum
reiese din cuprinsul deciziei nr.72/30.12.2011.
În aceste condiţii, în raport de prevederile art.12 pct.3 din CCM la nivel de ANIF R.A.
care acordă beneficiul compensaţiilor numai pentru persoanele care au fost concediate
colectiv şi având în vedere scopul plăţilor compensatorii care sunt menite a acoperi un
prejudiciu suferit prin concediere şi a compensa pentru lipsa veniturilor în perioada ulterioară,
Curtea apreciază că reclamanta nu este îndreptăţită la plata acestor sume, angajarea sa având
loc chiar în ziua imediat următoare celei în care i-a încetat contractul individual de muncă la
instituţia desfiinţată.
Împrejurarea că, în cazul reclamantei, s-a emis o deciziei de concediere întemeiată pe
art.65-68 Codul Muncii, nu este de natură a determina aplicabilitatea clauzei de la art.12 pct.3
din CCM, din moment ce măsura concedierii nu şi-a produs efectele juridice în ceea ce o
priveşte, ca urmare a preluării sale la noua Agenţie.
Totodată, nu prezintă relevanţă juridică inserarea în decizia de concediere a faptului că
reclamanta beneficiază de o compensaţie echivalentă cu 7 salarii, atâta timp cât dreptul la
aceasta nu îşi are izvorul în decizia de concediere, ci în prevederile art.12 pct.3 din CCM, aşa
cum recunoaşte chiar reclamanta, iar această clauza condiţionează plata de existenţa unei
concedieri colective, concediere care în cazul reclamantei nu si-a produs efectele. Pe de altă
parte, trebuie avut în vedere că astfel de decizii au fost emise pentru toţi salariaţii fostei ANIF
R.A., ca urmare a desfiinţării acesteia, iar la data emiterii deciziilor de concediere-23.12.2011
nu se putea cunoaşte care dintre salariaţi urmau a se încadra în limita celor 1.500, preluaţi de
A. N. Î. F..
În acelaşi timp, împrejurarea că încadrarea reclamantei ca, de altfel, şi a celorlalţi
salariaţi preluaţi de Agenţie în limita a 1.500 de posturi nu a operat de drept, ci în urma unui
concurs, cu stipularea unei perioade de probă la angajare nu este de natură a conduce la
concluzia că în cazul său s-ar fi realizat anterior o concediere efectivă, aşa cum susţine
reclamanta. Limitarea numărului de posturi ale Agenţiei nou înfiinţate la 1.500 de locuri a
determinat preluarea numai unei părţi a personalului, iar aceasta nu se putea realiza decât în
baza unor criterii obiective, cum ar fi concursul, dar acest concurs a fost deschis numai
foştilor salariaţi, astfel cum reiese din adresa nr.3620/19.08.2013 depusă recurentă. În plus,
angajarea personalului preluat în baza unui nou contract (cu consecinţa stipulării unei

242
perioade de probă), este prevăzută chiar de regulamentul de organizare şi funcţionare a A. N.
Î. F., la art.29 alin.2, prin raportare la art.29-31 din Codul Muncii.
Ceea este cert în cauză este că reclamanta nu se află în aceeaşi situaţie cu salariaţii
fostei ANIF R.A. care au fost concediaţi efectiv şi nu au făcut parte din personalul preluat de
noua Agenţie în condiţiile art.14 din OUG nr.82/2011, astfel că nu poate beneficia de aceleaşi
compensaţii ca şi aceştia, în scopul acestei categorii de salariaţi fiind instituită de partenerii
sociali clauza de la art.12 pct.3 din CCM la nivel de unitate privind plăţile compensatorii.
În concluzie, Curtea apreciază că instanţa de fond, admiţând acţiunea, a făcut o greşită
interpretare a art.12 pct.3 din CCM la nivel ANIF R.A., prin raportare la situaţia reclamantei
şi la prevederile OUG nr.82/2011.
Pentru aceste considerente, Curtea urmează a admite ca fondat recursul declarat şi, în
temeiul art.312 alin.1-3 Cod procedură civilă, va modifica sentinţa atacată, în sensul că va
respinge acţiunea. (Decizia civilă nr.8763/8.10.2013)

13. Raporturi de muncă. Nemotivare hotărâre in conformitate cu dispoziţiile art.261

alin.5 Cod procedură civilă

Motivarea hotărârii reprezintă arătarea argumentelor ce sunt aduse pentru

justificarea temeiniciei şi legalităţii soluţiilor pe care instanţele judecătoreşti sau alte organe
de jurisdicţie le pronunţă în cauzele judecate.
Cercetarea fondului cauzei rezulta din însăşi motivarea deciziei, a fondului intrinsec
al cauzei, intre acestea existând o legătura de necesitate şi suficienţa lor, in situaţia in care
argumentele instanţei nu se regăsesc in considerente aceasta echivalează cu necercetarea
fondului cauzei.
Or, în cauza de faţă instanţa nu s-a pronunţat şi nu a argumentat tocmai probleme
esenţiale, motive care erau determinante pentru verificarea realizării soluţiei care s-a
pronunţat şi analizarea ulterioară a celorlalte capete de cerere a căror soluţie depinde în
mod inevitabil de soluţionare acestora (cauza Albina împotriva României publicată în
Monitorul Oficial nr.1049/25.11.2005).

Prin sentinţa nr. 4107 din data de 29 august 2013, pronunţată de Tribunalul Gorj – Secţia
conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de
folosinţă a SC C.C.SRL.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. C. IPURL.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.J.P. Gorj, cu sediul în invocată
de aceasta pârâtă.
S-a respins acţiunea ulterior precizată de reclamantul R.P., formulată în contradictoriu cu
pârâţii C.C. I.P.U.R.L. si C.J.P. ca neîntemeiată.
S-a reţinut cu privire la excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a S.C. C.C.
S.R.L., invocată de pârâta C.C. I.P.U.R.L pe motiv că, începând cu data de 01.01.2007, odată
cu apariţia O.U.G. nr. 86/2006, această societate nu mai are ca obiect de activitate gestionarea
procedurilor de insolvenţă, instanţa reţine că S.C. C.C. S.R.L. nu este parte in proces, astfel că
excepţia este neîntemeiată.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.C. I.P.U.R.L,
invocată de pârâta C.C. I.P.U.R.L, şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.J.P.
invocata de aceasta pârâtă:
Se reţine că în fapt , calitatea de deţinător de arhive, calitate în care au fost chemaţi
pârâţii în judecată, o are atât C.C. I.P.U.R.L., cât şi C.J.P. care a primit o parte din arhiva S.C.
A.S.A. Târgu-Jiu.
In consecinţă, excepţiile analizate au fost respinse.

243
 Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că nu s-a făcut dovada existenţei unor documente
verificabile din care să rezulte că reclamantul a fost încadrat în grupa I de muncă în perioada
20.03.1981-01.11.1987.
Pentru acordarea grupei I de muncă era necesară nominalizarea persoanelor care se
încadrau in grupa I de muncă, având in vedere specificul activităţilor din anexele la
Ordinul nr.50/1990, de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele din unităţi(art.6
din Ordinul nr.50/1990), ţinându-se seama de condiţiile de muncă concrete in care-şi
desfăşurau activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii
nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizica sau nervoasa, risc deosebit de explozie,
iradiere sau infectare etc.), precum si ca salariatul să lucreze in aceste condiţii cel puţin
50% din programul de lucru pentru încadrarea in grupa I(art.7 din Ordinul nr.50/1990).
În speţă nu există niciun document care să ateste stabilirea locurilor de muncă din
cadrul societăţii pârâte încadrate în grupa I de muncă, nominalizarea reclamantului ca
desfăşurând activităţi specifice grupei I de muncă, precum si desfăşurarea de către acesta a
unor astfel de activităţi cel puţin 50% din programul normal de lucru.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul R.P. solicitând admiterea
recursului, schimbarea în parte a sentinţei în sensul admiterii cererii astfel cum a fost
formulată cu precizarea ulterioară, în temeiul pct. 9 din Cod procedură civilă, art. 3041 Cod
procedură civilă şi art. 312 Cod procedură civilă, cu cheltuieli de judecată.
Arată că intimata a mai eliberat adeverinţe din care se atestă gr. a II-a de muncă
pentru majoritatea salariaţilor din cadrul SC AVICOLA SA Tg. Jiu, menţionându-se şi că
s-a virat CAS, în condiţiile în care în nici un carnet de muncă a niciunui salariat nu a fost
trecută această menţiune şi a avut colegi care au obţinut recunoaşterea grupei de muncă.
Apreciază că Ord. 50/1990 nu are caracter limitativ, deoarece încadrarea în grupe
superioare de muncă se face pe baza condiţiilor deosebite de muncă a acestor persoane ce au
lucrat în condiţii cuprinse în anexa 2 din ordin, iar la momentul solicitării această procedură
nu putea fi urmată,, nefiind aplicată nici salariaţilor ce au solicitat trecerea gr. II de muncă în
cadrul procedurii falimentului şi s-au admis. Se invocă Decizia ÎCCJ 258/2004.
Recursul este fondat.
Hotărârea atacată cu prezentul recurs este deficitară sub aspectul motivării.
Se constată, din verificările motivării sentinţei, că în realitate instanţa de fond nu a
făcut o motivare a hotărârii în fapt şi în drept astfel încât pe calea controlului judiciar, Curtea
să poată analiza justeţea acesteia.
Motivarea hotărârii reprezintă arătarea argumentelor ce sunt aduse pentru justificarea
temeiniciei şi legalităţii soluţiilor pe care instanţele judecătoreşti sau alte organe de jurisdicţie
le pronunţă în cauzele judecate.
Motivarea hotărârii se face în fapt şi în drept : 1) Motivarea în fapt cuprinde analiza şi
evaluarea probelor pe baza cărora s-a stabilit existenţa sau inexistenţa faptelor şi
împrejurărilor care au generat litigiul dintre părţi, respectiv pentru ce au fost admise
susţinerile uneia din părţi şi înlăturate cele formulate de cealaltă parte.
Motivarea în drept cuprinde justificarea aplicării în cauza judecată a anumitor norme
de drept şi de ce li s-a dat acestora o anumită interpretare. Raţiunea şi obligativitatea motivării
oricărei hotărâri o dau următoarele consideraţii şi interese : a) constituie o garanţie pentru
justiţiabili, care, din expunerea sistematică şi logică a consideraţiunilor de fapt şi drept, pot
cunoaşte temeiurile ce au condus la soluţia dată cauzei şi pot ataca hotărârea combătând
temeiurile pe care le găsesc nefondate.
Conform art.261 Cod procedură civilă pct.5 o hotărâre cuprinde motivele de fapt şi de
drept care au format convingerea instanţei, trebuind să existe o concordanţă între motivare şi
dispozitiv.
Motivarea unei hotărâri nu este problemă de volum, ci una de conţinut.
Motivarea hotărârii înlătură arbitrariul şi face posibil controlul judiciar, precum şi
exercitarea căilor de atac de retractare.

244
 Cercetarea fondului cauzei rezulta din însăşi motivarea deciziei, a fondului intrinsec al
cauzei, intre acestea existând o legătura de necesitate şi suficienţa lor, in situaţia in care
argumentele instanţei nu se regăsesc in considerente aceasta echivalează cu necercetarea
fondului cauzei.
Instanţa nu a dezbătut in nici un mod pe fond aspectele legate de verificarea
îndeplinirii condiţiilor de încadrare a reclamantului în gr. a II-a de muncă.
Motivarea instanţei de fond este una generică şi nu se subsumează în nici un mod
solicitărilor reclamantului recurent care a cerut încadrarea în gr. a II-a de muncă, iar instanţa
analizează numai prin prisma încadrării în gr. I de muncă, analizând altceva decât obiectul cu
care a fost investită şi nerespectând principiul disponibilităţii părţii.
În consecinţă, faţă de cele arătate, Curtea constată că neanalizarea în mod efectiv a
cererii reclamantului echivalează cu necercetarea fondului cauzei şi atrage imposibilitatea
exercitării controlului judiciar în ceea ce priveşte aplicarea legii de către instanţa anterioară, la
situaţia de fapt reţinută de aceasta.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene, noţiunea de proces echitabil în sensul art.6
CEDO, presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real toate problemele esenţiale
ce i-au fost supuse.
Or, în cauza de faţă instanţa nu s-a pronunţat şi nu a argumentat tocmai probleme
esenţiale, motive care erau determinante pentru verificarea realizării soluţiei care s-a
pronunţat şi analizarea ulterioară a celorlalte capete de cerere a căror soluţie depinde în mod
inevitabil de soluţionare acestora (cauza Albina împotriva României publicată în M.Oficial
nr.1049/25.11.2005).
Instanţa de fond nu analizează în concret aşa cum s-a arătat situaţia reclamantului
conform solicitării sale privind încadrarea în gr. a II-a de muncă, ci numai în ceea ce priveşte gr.
I de muncă.
Mai mult, motivarea este generică, nefăcându-se o analiză efectivă şi concretă cu privire
la salariat, în temeiul probelor administrate în cauză.
Văzând şi dispoziţiile art.312 alin.5 Cod procedură civilă se va admite recursul, se va
casa sentinţa şi se va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă - Tribunalul Gorj.
(Decizia nr. 9430/14.11.2013 - Secţia I Civilă, rezumat judecător Mihaela Loredana Nicolau
Alexandroiu)

14. Modificarea contractului individual de muncă.

Modificarea unilaterală a contractului individual de muncă este posibilă doar în

cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Aceste cazuri sunt reglementate în mod expres,
respectiv la art. 42 din Codul muncii, care prevede schimbarea locului de muncă în situaţii
excepţionale.

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Gorj - Secţia conflicte de muncă şi asigurări

sociale, reclamantul DINU MIHAI, în contradictoriu cu pârâtul S.C. C. E. O. S.A., a solicitat
instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea deciziei nr. 270/28.06.2012
de modificare a contractului individual de muncă, emisă de pârâtă, obligarea pârâtei la
repunerea în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei, precum şi la plata drepturilor salariale
în conformitate cu prevederile contractului individual de muncă şi prevederile Codului
Muncii, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 7358/26.11.2012, pronunţată de Tribunalul Gorj – Secţia
conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost admisă contestaţia reclamantului D. M. în
contradictoriu cu pârâtul S.C. C. E. O. S.A.
A fost anulată decizia nr. 270/28.06.2012 emisă de pârâtă.
A fost obligată pârâta să repună reclamantul în funcţia deţinută anterior emiterii
deciziei de mai sus şi să plătească acestuia diferenţele de drepturi salariale cuvenite.

245
 Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamantul este angajat la S.C. C. E.O. S.A. conform contractului individual de
muncă nr. 14276/31.05.2012.
Până la data de 28.06.2012, reclamantul a avut funcţia de Şef departament Resurse
Umane Administrativ, iar prin decizia nr. 270/28.06.2012, emisă de S.C. C. E. O. S.A.
începând cu data de 28.06.2012, reclamantul a fost numit în funcţia de Şef birou - Birou
administrativ - Cariera P. urmând ca Departamentul Resurse Umane Administrativ din cadrul
E.M.C R.P. să asigure elaborarea actului adiţional la contractul individual de muncă, aferent
noii funcţii.
Cu privire la modificarea contractului individual de muncă al reclamantului a fost
emisă adresa de informare nr. 1636/28.06.2012, prin care s-a adus la cunoştinţa reclamantului
faptul că va fi trecut pe postul de Şef birou - Birou administrativ - Cariera P. iar atribuţiile,
responsabilităţile şi competenţele postului urmând să fie stabilite în fişa postului, cu salariul
de bază conform contractului colectiv de muncă în vigoare, sporul cu caracter permanent
aferente postului de şef birou, menţionându-se că alte sporuri sau facilităţi, alte elemente
constitutive ale veniturilor salariale sunt stabilite prin actul adiţional, fără să se menţioneze în
concret cuantumul drepturilor salariale de care reclamantul urma să beneficieze.
De asemenea, cu privire la modificarea contractului individual de muncă al
reclamantului a fost întocmit actul adiţional nr. 1/28.06.2012 la contractul individual de
muncă, în vigoare începând cu data de 28.06.2012.
Faţă de cele arătate, instanţa reţine că reclamantul a fost informat cu privire la
modificarea contractului individual de muncă prin adresa de informare mai sus menţionată,
emisă de pârâtă, însă nu au fost respectate de către angajator prevederile art. 41 alin.1 din
Codul muncii republicat şi nici prevederile art. 17 alin. 1 din Codul muncii, republicat.
Astfel, conform dispoziţiilor legale de mai sus, contractul individual de muncă poate fi
modificat numai prin acordul părţilor. În mod excepţional, potrivit prevederilor alin.2 al
aceluiaşi articol, modificarea unilaterală a contractului individual de muncă este posibilă doar
în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Aceste cazuri sunt reglementate în mod expres,
respectiv la art. 42 din Codul muncii, care prevede schimbarea locului de muncă prin delegare
şi detaşare şi art. 48 din Codul muncii, care prevede schimbarea locului şi felului muncii în
mod temporar, în situaţii excepţionale.
În conformitate cu prevederile art.41 alin. 3 din Codul Muncii republicat, modificarea
contractului de muncă se referă la oricare dintre următoarele elemente: durata contractului,
locul muncii, felul muncii, condiţiile de muncă, salariul, timpul de muncă şi timpul de odihnă.
În speţă, din actul adiţional la contractul individual de muncă şi adresa de informare,
nu rezultă acordul de voinţă al părţilor cu privire la modificarea contractului individual de
muncă, deşi s-a modificat funcţia reclamantului (felul muncii), precum şi salariul acestuia.
Astfel, reclamantul a semnat adresa de informare (fila 3), cu menţiunea că nu este de
acord cu clauzele cuprinse în această informare şi nu consimte să semneze actul adiţional la
contractul individual de muncă în aceste condiţii.
De asemenea, ulterior reclamantul nu a semnat actul adiţional la contractul individual
de muncă, respectiv nu şi-a dat consimţământul cu privire la modificarea contractului.
Ori conform art. 1179 alin.1 din Codul civil (Legea nr.287/2009), consimţământul
părţilor constituie o condiţie esenţială pentru validitatea unui contract. Prin urmare, pentru a fi
valabil, consimţământul părţilor trebuie să rezulte în mod clar şi neechivoc. Astfel, la
încheierea contractului, în speţă actul adiţional de modificare a contractului individual de
muncă, consimţământul, ca element esenţial al contractului, trebuie să fie neîndoielnic.
De asemenea, angajatorul nu a respectat nici prevederile art. 17 alin. 1 din Codul
muncii republicat, conform cărora, acesta avea obligaţia informării salariatului cu privire la
clauzele esenţiale din contract, în sensul că nu a menţionat în informare cuantumul salariului
de bază şi celelalte elemente constitutive ale veniturilor salariale şi periodicitatea plăţii
salariului la care salariatul are dreptul, element prevăzut la alin. 3 al aceluiaşi articol lit. K.

246
 Prin urmare, societatea pârâtă a procedat în mod unilateral la modificarea unor
elemente esenţiale din contractul individual de muncă al reclamantului, fără a-l informa în
mod corespunzător şi fără acordul acestuia. Dimpotrivă, reclamantul a semnat adresa de
informare cu menţiunea că nu este de acord cu clauzele cuprinse în această informare şi nu
consimte să semneze actul adiţional la contractul individual de muncă în aceste condiţii.
Împotriva sentinţei civile a declarat recurs pârâta SC C. E. O. SA, întemeiat pe
dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă.
Apreciază recurenta că hotărârea nu este motivată corespunzător, instanţa nefăcând o
analiză a cadrului legal cu care a fost investită, argumentele reţinute fiind lipsite de temei
legal şi cu aplicarea greşită a legii.
În fapt, începând cu 31.05.2012 întreaga activitate minieră a fostei unităţi SNLO SA a
fost reorganizată în conformitate cu HG 1024/2011. Începând cu această dată au fost
reorganizate şi subunităţile din structura fostei unităţi SNLO SA, Exploatarea de Carieră P.
fiind desfiinţată ca subunitate, activitatea sa fiind preluată de Exploatarea Minieră de Carieră
R.P., înfiinţată conform art.2 din Actul Constitutiv şi anexei 1 la aceasta.
Conform acestei noi organizări, prin hotărârea directorului CEO SA nr.5/15.06.2012 a
fost aprobată Organigrama Exploatării Miniere de Carieră R. P., care prevedea o structură
organizatorică inferioară celei de exploatare, fiind corespunzătoare statutului de punct de
lucru al EMC R. – P.
În acest sens a fost modificat numărul minim de posturi TESA necesar constituirii
entităţilor organizatorice, fiind desfiinţate departamente şi birouri la nivelul carierelor, fiind
menţinut un număr minim de servicii şi birouri doar la nivelul exploatării, nu şi al carierelor,
acestea fiind doar un punct de lucru.
În cadrul acestei reorganizări au dispărut din organigramă mai multe posturi, printre
care şi cel al petiţionarului, la nivelul carierei nemaifiind prevăzute departamente, ci doar
birouri, acesta având statut de punct de lucru, sediu fără personalitate.
Activitatea de resurse umane a fost preluată la nivelul exploatării, fiind desfiinţată şi
funcţia de şef departament RUA al carierei Peşteana.
Urmare acestui fapt, petentul a fost informat prin adresa 1636/28.06.2012, semnată de
petent, că urmare a desfiinţării postului, unitate îi oferă un post vacant de şef birou, măsură să
evite concedierea, să menţină salariatul în cadrul unităţii.
Apreciază că nu este vorba de o modificarea unilaterală ilegală, ci se înscrie în
normele impuse de legislaţia muncii, oferirea unui loc de muncă vacant făcându-se în temeiul
art.64 (1), în concordanţă cu pregătirea profesională a acestuia.
A învederat că postul pe care sunt obligaţi să-l integreze nu mai există în organigramă,
nu i s-au modificat elementele aşa cum a reţinut instanţa, ci efectiv desfiinţat.
A solicitat admiterea recursului şi modificarea în totalitate a sentinţei, în sensul
respingerii acţiunii.
Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate în recurs şi a dispoziţiilor
legale aplicabile în cauză, Curtea constată că recursul este nefondat şi urmează să-l respingă
pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispozițiile art. 1270 alin.2 Cod Civil regula în materie contractuală
- instituită expres şi în raportul juridic de muncă, prin art. 41 alin.1 C.M.- este modificarea
contractului individual de muncă, prin acordul părţilor.
Prin excepţie, este posibilă modificarea unilaterală a contractului de muncă numai în
cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege însă în aceste cazuri modificarea este temporară.
Clauzele referitoare la felul muncii, locul muncii, durata contractului, salariul,
condiţiile de muncă, timpul de muncă şi timpul de odihnă, fiind clauze fundamentale ale
contractului individual de muncă, nu pot fi modificate, de regulă, decât prin acordul părţilor
(art. 41 alin. 3 C.M.)
În speţă, prin Decizia nr. 270/28.06.2012, recurenta - intimată a dispus, începând cu
data de 28.06.2012 încadrarea contestatorului pe funcţia de şef-birou, Birou Administrativ la

247
Exploatarea Minieră de Carieră R.P., punct de lucru Exploatarea de Carieră P. pe durată
nedeterminată, prin schimbarea funcţiei sale de Şef-birou Tehnico-Economic la Biroul
Adminstrativ al Carierei Peşteana.
Totodată prin nota de informare nr. 1636/28.06.2012 nu precizat şi cuantumul concret
al salariului pe noua funcţie.
Din conţinutul acestei decizii rezultă modificarea unilaterală de către angajator, cu
caracter definitiv, a clauzelor referitoare la funcţie, felul muncii şi salariul contestatorului în
cauză, pe considerentul - expus atât în întâmpinarea depusă la dosarul de fond cât şi prin
motivele de recurs - reorganizării unităţii şi protecţiei salariatului, prin oferirea unui post de
muncă vacant în scopul evitării concedierii .
Schimbarea funcţiei având ca rezultat şi o eventuală diminuare a salariului nu putea fi
făcută decât cu acordul salariatului, în cazul de faţă, angajatorul procedând la modificarea
unilaterală a contractului cu încălcarea dispoziţiilor Codului muncii.
Funcţia, locul de muncă şi salariul constituie elemente esenţiale ale contractului, ce
trebuie avute în vedere de părţi la încheierea acestuia şi care nu pot fi schimbate decât pe timp
limitat şi tot cu acordul părţilor.
Schimbarea funcţiei şi a salariului în mod unilateral nu este admisibilă nici chiar
atunci când unitatea trece printr-un proces de reorganizare.
Se reţine că reorganizarea activităţii intimatei nu se regăseşte printre cazurile în care se
poate modifica contractul individual de muncă, ci reprezintă - în cazul în care postul deţinut
anterior emiterii noii organigrame a unităţii nu mai există, iar salariatul nu acceptă şi nu îşi
manifestă expres consimţământul pentru ocuparea unui alt post - un caz de concediere,
individuală sau colectivă, cu o procedură expres reglementată de Codul muncii.
Ca urmare, o modificare unilaterală a contractului de muncă - în conţinutul clauzelor
privind elementele de bază ale contractului individual de muncă - în temeiul reorganizării
activităţii unităţii este nelegală.
Potrivit dispoziţiilor art. 17 Codul Muncii în respectarea obligaţiei de informare
datorată de angajator, anterior încheierii sau modificării contractului individual de muncă,
angajatorul are obligaţia de a informa, salariatul cu privire la clauzele generale pe care
intenţionează să le înscrie în contract sau să le modifice.
Or, prerogativa angajatorului la referitoare la reorganizarea şi eficientizarea propriei
activităţi - reieşită din art. 40 Codul muncii, invocată de recurent nu dă dreptul acestuia de a
modifica clauzele contractului individual de muncă, aşa cum s-a procedat în cauză, în lipsa
acordului salariatului, angajatorul având la îndemână alte mijloace legale de clarificare a
raportului juridic de muncă dintre părţi într-o asemenea situaţie.
Aşa fiind, atâta vreme cât în cauză nu există acordul salariatului în ce priveşte funcţia
şi salariul oferit de angajator şi nu subzistă ipoteza în care legiuitorul însuşi a prevăzut
cazurile de modificare unilaterală a contractului individual de muncă (art. 48 Codul muncii),
în mod legal şi temeinic prima instanţă a constatat nulitatea deciziei emisă cu încălcarea
normelor legale în această materie.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 alin. 1 teza I Cod procedură
civilă va respinge recursul ca fiind nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a
sentinţei pronunţată de instanţa de fond. (Decizia nr. 2073/06.03.2013 - Secţia I Civilă,
rezumat judecător Ligia Epure)

15. Convocarea la cercetarea disciplinară a salariatului trebuie să indice în mod

concret obiectul cercetării disciplinare prealabile.

Convocarea salariatului în vederea cercetării disciplinare prealabile fără a se indica

obiectul acestei cercetări,face imposibilă exercitarea dreptul la apărare efectivă, astfel că
atrage după sine nulitatea tuturor actelor de cercetare disciplinară efectuate după această
dată.

248
 Prin cererea adresată Tribunalului Mehedinţi – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări
Sociale la data de 06.03.2012, contestatoarea M.S. a formulat contestaţie împotriva Deciziei
de sancţionare nr.1 /09.02.2012 emisă de intimata S.C. E. C. S.R.L Orşova, prin care a
solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună admiterea
contestaţiei, constatarea nulităţii absolute a deciziei atacate şi pe fond, repunerea părţilor în
situaţia anterioară prin reîncadrarea sa în funcţia de vânzător, obligarea intimatei la plata unei
despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care
ar fi beneficiat.
Prin sentinţa civilă nr.2943/23.10.2012, pronunţată de Tribunalul Gorj - Secţia
conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a admis contestaţia formulată de contestatoarea M. S.
în contradictoriu cu intimata S.C. E. C. S.R.L cu sediul în Orşova.
A fost anulată Decizia nr.1/09.02.2012 emisă de intimată.
S-a dispus reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii.
A fost obligată intimata să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu salariile
indexate, majorate şi neachitate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta
începând cu data de 09.02.2012 şi până la reintegrarea efectivă.
A fost obligată intimata la plata către contestatoare a sumei de 1.370 lei reprezentând
cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Contestatoarea M. S. a fost angajata societăţii intimate S.C. E. C. S.R.L începând cu
data de 31.10.2005 în baza contractului individual de muncă nr. 90420/31.10.2005 în funcţia
de vânzător.
Prin Decizia nr. 1/07.02.2012, (f.68-70 dosar) emisă de intimata S.C. E. C. S.R.L i s-a
aplicat contestatoarei sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă.
În decizia de sancţionare s-a reţinut că, în perioada 18.01.2012-01.02.2012, angajata
M. S. a lipsit nejustificat de la serviciu, întocmindu-se în acest sens procese verbale.
Potrivit dispoziţiilor art.267 alin 1 Codul muncii nici o sancţiune nu poate fi aplicată faţă de
angajat fără efectuarea cercetării prealabile. Condiţionarea aplicării sancţiunilor disciplinare a
salariaţilor de efectuarea obligatorie a cercetării disciplinare prealabile reprezintă o garanţie a
respectării dreptului la apărare a acestora
Procedura cercetării disciplinare prealabile are mai multe etape: sesizarea
angajatorului cu privire la abaterea disciplinară a salariatului; efectuarea de cercetări
prealabile de către angajator în vederea verificării temeiniciei sesizării; convocarea
salariatului în scris la sediul societăţii pentru a i se prezenta situaţia; întocmirea unui proces
verbal cu privire la discuţiile cu salariatul, finalizarea cercetării disciplinare prealabile.
Referitor la convocarea propriu-zisă, angajatorul are obligaţia ca în înscrisul prin care îl
înştiinţează pe salariat să se prezinte la convocare, să indice obiectul convocării.
În urma analizării convocării cu nr. 2/01.02.2012, (f. 71 dosar), emisă de intimată, se constată
că, angajatorul o convoacă pe salariata contestatoare în vederea cercetării disciplinare
prealabile fără însă a se indica obiectul acestei cercetări astfel încât salariata a fost pusă în
imposibilitate de a-şi exercita dreptul la apărare efectivă.
Atât în practica instanţelor cât şi în literatura de specialitate s-a statuat că, în lipsa unei
cercetări prealabile efective şi a verificărilor privind apărările salariatului instanţa va trebui să
constate nulitatea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă fără a mai intra în
fondul litigiului deoarece s-a încălcat o prevedere legală şi imperativă.
Sub acest aspect s-a apreciat că cercetarea disciplinară efectuată de intimată este viciată, fapt
ce este de natură să atragă şi nulitatea deciziei de sancţionare disciplinară a contestatoarei,
astfel încât nu se mai impune analizarea celorlalte motive invocate în contestaţie.
Aşa fiind, instanţa a admis contestaţia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC E. C. SRL, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.

249
 Apreciază pârâta că instanţa de fond a reţinut succint faptul că din analiza convocării
(fila 71 dosar fond) rezultă că prin convocarea contestatoarei în vederea cercetării disciplinare
prealabile, nu a menţionat obiectul cercetării, fapt ce duce la nulitatea deciziei de concediere,
deşi din lecturarea cu atenţiei a convocării se poate lesne observa că se precizează textual că
este convocată la cercetarea disciplinară prealabilă pentru analiza activităţii sale ce decurge în
calitatea sa de angajat, în raport de contractul său de muncă.
Cercetarea disciplinară prealabilă constituie prima fază a acţiunii disciplinare.
Sesizarea se face din oficiu de administratorul societăţii.
Potrivit art. 267 alin.1 Codul muncii, precum şi art.75 din CCM la nivel naţional
prevăd obligaţia cercetării disciplinare prealabile.
Condiţionarea aplicării sancţiunilor disciplinare de efectuarea obligatorie a cercetării
disciplinare prealabile, nu diminuează cu nimic răspunderea juridică disciplinară, şi nu
contractuală a angajaţilor, dar nu le creează nici un privilegiu.
Aşadar este vorba despre răspundere disciplinară în mod exclusiv. Arată că a făcut şi
dovada existenţei unui dosar penal având ca obiect gestiunea frauduloasă a contestatoarei.
Mai menţionează că cercetarea disciplinară prealabilă are mai multe etape (sesizarea
din oficiu, efectuarea de cercetări în vederea verificării temeiului sesizării, convocarea
salariatului în scris în vederea prezentării situaţiei, întocmirea unui proces verbal cu discuţiile
purtate şi finalizarea cercetărilor printr-o decizie a angajatorului), etape ce au fost respectate.
In doctrină şi jurisprudenţa în materie, s-a stabilit că trebuie menţionat obiectul
convocării, şi nu la obiectul cercetării disciplinare prealabile.
Prin convocarea trimisă contestatoarei, s-a menţionat că are ca obiect cercetarea asupra
activităţii sale în raport cu contractul său de muncă.
Nerespectarea acestui aspect duca la nulitatea relativă a deciziei de concediere.
S-a mai arătat că, inclusiv CCM la nivel naţional în art.75 alin.3 prevede faptul că
salariatul trebuie convocat cu 5 zile anterior datei stabilite prin convocare, termen împlinit.
Precizează că neprezentarea la data, ora, locul stabilit în convocator, se consideră ca o
recunoaştere în mod implicit sa abaterii şi acceptarea tacită a sancţiunii aplicate.
Solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii
contestaţiei.
În drept, recursul este întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.,8,9 şi 3041 C.pr.civ.
Intimata contestatoare a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului şi
menţinerea sentinţei instanţei de fond ca temeinică şi legală.
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea
apreciază recursul ca fiind nefondat şi urmează să îl respingă, pentru următoarele
considerente:.
Potrivit dispoziţiilor art. 251 Codul Muncii – forma în vigoare la data emiterii deciziei
contestate, „(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la
art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare
prealabile. (2) În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi
convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea,
precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii.”.
Obiectul scrisorii de convocare îl constituie aducerea la cunoştinţa a salariatului a
faptei care i se impută și care face obiectul cercetării prealabile disciplinare.
Prevederile din Codul muncii referitoare la obligativitatea indicării obiectului
cercetării constituie o garanţie a respectării principiului protecţiei salariaţilor, prevăzut de art.
6 din acest act normativ, precum şi a principiului dreptului la apărare prevăzut de Constituţia
României şi de art. 6 din C.E.D.O.
Elementul esenţial al efectuării cercetării disciplinare prealabile îl constituie audierea
(ascultarea) salariatului.
În cursul cercetării disciplinare prealabile acesta are dreptul sa formuleze și să susţină
toate apărările, să ofere comisiei împuternicite toate probele și motivaţiile pe care le consideră

250
necesare, precum și dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului
al cărui membru este.
Aceasta este raţiunea pentru care convocarea la cercetarea disciplinară a salariatului
trebuie să indice în mod concret obiectul cercetării disciplinare prealabile.
Simpla menţiune „să vă prezentaţi... în vederea soluţionării cercetării disciplinare
prealabile a dumneavoastră, în calitatea de angajat al societăţii convocatoare, aşa cum rezultă
din contractul de muncă din data de 90420/31.10.2005” nu răspunde cerinţei legale de
indicare a obiectului cercetării disciplinare în convocarea adresată salariatului cercetat şi
atrage nulitatea absolută a deciziei de sancţionare.
Neregularitarea convocării în vederea cercetării disciplinare prealabile prin
neindicarea în concret a obiectului cercetării atrage după sine şi nulitatea tuturor actelor de
cercetare disciplinară efectuate după această dată, astfel încât nu se mai impune analizarea
celorlalte motive de nelegalitate sau netemeinicie a dispoziţiei contestate şi a sentinţei
recurate, , invocate de către reclamanta - intimată şi de pârâta – recurentă.
Având în vedere cele expuse anterior, Curtea constată că Decizia nr. 1/09.02.2012 este
nulă absolut pentru emiterea ei cu nerespectarea dispoziţiilor art. 251 din Codul muncii.
(Decizia nr. 4398 /24.04. 2013 - Secţia I Civilă, rezumat judecător Ligia Epure )

16. Desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă. Abuzul de drept

Textul art. 8 din Codul muncii consacră principiul bunei-credinţe pe tărâmul

raporturilor de muncă, stabilind că „relaţiile de muncă se bazează pe principiul
consensualităţii şi al bunei-credinţe.” În condiţiile în care, referitor la instituţia abuzului de
drept, avem de-a face cu două elemente de esenţă: elementul obiectiv şi elementul subiectiv
(reaua-credinţă), este evident că în materia dreptului muncii este consacrată legal interdicţia
săvârşirii abuzului de drept.
Prin urmare, exercitarea dreptului de a denunţa contractul individual de muncă va fi
considerată ca legitimă sau abuzivă, după cum îşi va găsi sau nu justificarea într-un motiv
real.

Prin sentinţa civilă nr. 8457 din 06 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj a
fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul R.A.A., în contradictoriu cu intimata SC. R.&
R., astfel cum a fost modificată.
S-a respins cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Cât priveşte cererea introductivă prin care reclamantul a solicitat instanţei să dispună
obligarea pârâtei să comunice dacă au intervenit modificări ale contractului individual de
muncă, instanţa a respins-o ca fiind rămasă fără obiect, întrucât prin întâmpinarea depusă la
dosarul cauzei la data de 13 februarie 2012 pârâta a precizat că nu au intervenit modificări ale
contractului individual de muncă încheiat cu reclamantul până la acea dată.
Încetarea raporturilor de muncă s-a produs la data comunicării către reclamant a
deciziei nr.458/01.03.2012, decizie prin care intimata a dispus desfacerea disciplinară a
contractului de muncă şi care a fost contestată în prezenta cauză, conform "precizării" la
acţiunea introductivă depusă de către contestator la data de 09 03 2012.
Având în vedere emiterea acestei decizii, ce a fost comunicată contestatorului şi
ulterior contestată de acesta prin precizarea (care de fapt reprezintă modificarea în tot a
acţiunii introductive), instanţa a apreciat ca fiind rămasă fără obiect acţiunea introductivă şi o
va respinge ca atare.
În ceea ce priveşte acţiunea modificată prin care contestatorul R.A.A. a solicitat
anularea deciziei nr.458/01 03 2012 emisă de intimată, reintegrarea sa pe postul deţinut
anterior emiterii ei, plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi
a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat, pe perioada 03 10 2011 până la reintegrare, plata

251
concediului de odihnă pentru perioada 19.09.2011-02.10.2011, instanţa a constatat
următoarele:
Contestatorul a fost salariatul intimatei conform contractului individual de muncă
nr.3632 din 02 11 2009 în funcţia de operator introducere, validare şi prelucrare date .
Prin decizia nr.458/01.03.2012, intimata a dispus încetarea contractului individual de
muncă în conformitate cu dispoziţiile art.61 lit.a coroborate cu dispozițiile art.248 alin 1 lit.e
din Codul muncii, aşa cum rezultă din cuprinsul acesteia. S-a reţinut că salariatul nu s-a
prezentat la programul de lucru, absentând nemotivat fără să anunţe în perioada 23.09.2011-
10.01.2012, încălcând astfel obligaţiile asumate prin contractul individual de muncă şi prin
Regulamentul intern al societăţii.
Instanţa a constatat că prezenţa contestatorului la locul său de muncă este stipulată în
contractul individual de muncă, unde sunt prevăzute durata muncii, concediul anual de
odihnă, drepturile şi obligaţiile generale ale părţilor.
În acelaşi timp, există prevederi legate de procedurile şi programul de lucru, de
efectuarea concediului de odihnă care se regăsesc în cuprinsul Regulamentului intern de
funcţionare al societăţii (Capitolul V- Obligaţiile salariaţilor la locul de muncă, pct.1 lit g) - să
respecte programul de lucru stabilit, timpii de pauză şi regulile de acces în sediul societăţii şi
lit.h) - să efectueze concediul de odihnă numai în baza unei cereri scrise aprobate în prealabil
atât de şeful ierarhic direct cât şi de conducerea societăţii.)
Din probele administrate în cauză rezultă că salariatul contestator nu s-a mai prezentat
la serviciu începând cu data de 19 09 2011.
Pe perioada 19.09.2011-02.10.2011 acesta a susţinut că a fost în concediul legal de
odihnă, iar începând cu data de 03 10 2011 i s-au reţinut de către intimată cartela de acces şi
legitimaţia de angajat, fără nicio explicaţie; deşi i s-a adresat acesteia cu o cerere la data de 10
11 2011, apoi s-a adresat ITM Bucureşti şi ulterior instanţei de judecată (cererea introductivă
a dosarului ), abia la data de 10.02.2012 a primit convocarea la cercetarea disciplinară, urmată
de emiterea deciziei de desfacere a contractului de muncă, pe care înţelege să o conteste ca
fiind neîntemeiată.
S-a constatat că salariatul contestator nu a produs dovezi în sensul celor susţinute.
Astfel, în conformitate cu prevederile din capitolul V ale regulamentului intern, pct.1 lit.h),
acesta avea obligaţia să efectueze concediul de odihnă numai în baza unei cereri scrise
aprobate în prealabil atât de şeful ierarhic direct cât şi de conducerea societăţii. Cererea de
concediu depusă la dosarul cauzei (fila 61) nu poartă cele două aprobări, iar un eventual
schimb de concediu de odihnă comunicat prin email coordonatorului şi având aprobarea
acestuia nu poate fi considerat de instanţă ca reprezentând aprobarea efectuării concediului pe
perioada solicitată, întrucât nu îndeplineşte cerinţele mai sus menţionate din regulamentul
societăţii, regulament ce a fost adus la cunoştinţa contestatorului conform declaraţiei aflată la
fila 89 din dosar.
De altfel, aşa cum se observă din înscrisurile depuse la dosar, procedura de aprobare
pentru efectuarea concediului de odihnă a fost urmată de contestator pentru perioadele
anterioare de efectuare, pe cererile de concediu depuse la dosar de către intimată existând
semnăturile coordonatorului şi administratorului societăţii, semnături ce nu se regăsesc în
cuprinsul cererii de concediu de odihnă solicitat de contestator pentru perioada 19.09.2011 -
02.10.2011.
Prin urmare, instanţa a reţinut că pe această perioadă contestatorul nu a avut aprobările
necesare pentru efectuarea concediului de odihnă, lipsind astfel nejustificat de la serviciu.
Întrucât contestatorul nu a beneficiat de concediu de odihnă pe perioada 19.09.2011 -
02.10.2011, acesta nu are dreptul la indemnizaţia de concediu aferentă perioadei, capătul de
cerere prin care solicită plata concediului de odihnă fiind neîntemeiat.
Cu referire la absenţele nemotivate pentru perioada de după 02.10.2011 reţinute ca
atare în decizia contestată, instanţa a constatat din probele administrate, faptul că salariatul a
lipsit nejustificat de la programul de lucru, întrucât lipsa cartelei de acces şi a legitimaţiei de

252
serviciu ( predate pe bază de proces verbal de predare primire) nu poate echivala cu
interzicerea dreptului de a se prezenta la serviciu.
Contestatorul nu a probat faptul că s-a prezentat la serviciu şi i - a fost interzis accesul
la locul de muncă. De altfel, aşa cum a precizat la interogatoriu, lipsa cartelei electronice nu
permite pătrunderea fizică la locul de muncă, însă nimic nu îl împiedica să anunţe imediat
conducerea societăţii despre reţinerea cartelei de acces şi să solicite luarea măsurilor necesare
desfăşurării activităţii în muncă.
Chiar dacă relaţiile de muncă dintre părţi deveniseră tensionate, având în vedere alte
două decizii de sancţionare emise de societate pe numele contestatorului – decizia
nr.1189/05.05.2011 şi decizia nr.2046/14.09.2011, acesta avea dreptul să ceară explicaţii şi să
obţină informaţii cu privire la derularea raporturilor de muncă atunci când a constatat că i se
solicită de către coordonatorul D.A. predarea cartelei de acces şi a legitimaţiei de angajat fără
să existe o decizie a reprezentantului legal al societăţii de încetare a raporturilor de muncă.
Abia în luna noiembrie 2011 a făcut demersuri în acest sens, prin cereri adresate
conducerii societăţii, ITM Bucureşti şi ulterior instanţei de judecată, însă aceste împrejurări
nu sunt de natură a concluziona că lipsa sa de la serviciu pe o perioadă îndelungată a fost
justificată de atitudinea societăţii, nefiind dovedit faptul că, deşi a efectuat toate demersurile
necesare în vederea prezentării la serviciu pentru continuarea raporturilor de muncă,
societatea i-a interzis acest lucru.
În aceste condiţii, în raport de prevederile regulamentului intern care prevăd că
absentarea nemotivată timp de 3 zile consecutive sau timp de 7 zile în cursul unui an
calendaristic constituie abatere gravă şi se sancţionează cu desfacerea disciplinară a
contractului individual de muncă şi de dispozițiile art.61 lit a coroborat cu art.248 alin 1 lit. e
din Codul muncii, se constată că decizia atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care va
respinge contestaţia la această decizie, cu consecinţa respingerii şi a capetelor de cerere
privind reintegrarea şi plata despăgubirilor.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, tribunalul a dispus respingerea în
totalitate a acţiunii formulată, astfel cum a fost modificată.
Pe cale de consecinţă, instanţa a respins şi cererea accesorie având ca obiect obligarea
intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatorul R.A.A., criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, a arătat că prin contractul individual de muncă nr.3632/ 02.11.2009
a fost angajat de către pârâtă în funcţia de operator introducere,validare şi prelucrare date.
A mai arătat că începând cu data de 03.10.2011 i s-au reţinut de către pârâtă cartela de acces şi
legitimaţia de angajat fără nicio explicaţie şi fără a i se înmâna o decizie de desfacere a contractului
de muncă. A încercat să ia legătura cu conducerea unităţii, însă a fost mereu amânat, astfel încât a fost
nevoit să formuleze cereri oficiale.
În aceste condiţii, a formulat cerere către pârâtă la data de 10.11.2011, la care nu a primit un
răspuns.
Pe de altă parte, a fost la ITM Bucureşti pentru a verifica dacă unitatea a înaintat vreun act
modificator al contractului de muncă, neexistând vreo modificare în acest sens. Arată că a formulat
cerere şi către ITM Bucureşti, care a comunicat reprezentantului său legal că este o informaţie care nu
se furnizează decât la adresa autorităţilor.
La data de 06.03.2012 i s-a comunicat decizia nr.458/01.03.2012 prin care i se
desfăcea contractul de muncă începând cu data de 01.03.2012 pentru absenţe nemotivate de la
serviciu în perioada 23.09.2011-10.01.2012. Recurentul-reclamant a detaliat evoluţia
deteriorării raporturilor de muncă şi modul în care şi-a îndeplinit sarcinile de serviciu.
Curtea, analizând sentinţa prin prisma criticilor invocate în recurs, a apărărilor
formulate, a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză şi în conformitate cu dispoziţiile art.3041
din Cod procedură civilă, constată că recursul este fondat şi îl va admite pentru următoarele
considerente :

253
 Textul art. 8 din Codul muncii consacră principiul bunei-credinţe pe tărâmul
raporturilor de muncă, stabilind că „relaţiile de muncă se bazează pe principiul
consensualităţii şi al bunei-credinţe.” În condiţiile în care referitor la instituţia abuzului de
drept avem de-a face cu două elemente de esenţă: elementul obiectiv şi elementul subiectiv
(reaua-credinţă), este evident că în materia dreptului muncii este consacrată legal interdicţia
săvârşirii abuzului de drept.
Prin urmare, exercitarea dreptului de a denunţa contractul individual de muncă va fi
considerată ca legitimă sau abuzivă, după cum îşi va găsi sau nu justificarea într-un motiv
real.
În analiza temeiniciei emiterii deciziei de sancţionare disciplinară, instanţa de fond a
pornit în mod firesc de la faptele reţinute în sarcina salariatului prin decizia de concediere. Şi
în această fază procesuală a recursului, Curtea va analiza exclusiv faptele menţionate în
cuprinsul deciziei de sancţionare, fără a avea în vedere alte considerente expuse de recurent cu
privire la împrejurări anterioare.
Potrivit deciziei contestate în cauza de faţă, abaterea disciplinară săvârşită de
contestator a fost aceea că a absentat nemotivat de la locul de muncă în perioada 29.09.2011 -
10.01.2012, încălcând astfel obligaţiile regulamentare, respectiv cele prevăzute la cap V pct.
1, lit. g, bb şi pct. 8 lit. h.
Potrivit art. 247 din Codul muncii,(1) Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară,
având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori
constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.
(2) Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune
sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele
legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă
aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.
Elementul subiectiv este esenţial în aprecierea unei fapte ca fiind abatere disciplinară,
în lipsa vinovăţiei salariatului neputând fi vorba de săvârşirea vreunei abateri.
Curtea constată că, la emiterea deciziei de concediere, angajatorul a reţinut în sarcina
salariatului săvârşirea unei abateri disciplinare, în condiţiile în care salariatul nu a săvârşit
fapta cu vinovăţie.
În mod netemeinic instanţa de fond a stabilit faptul că salariatul a lipsit nejustificat de
la serviciu, reţinând astfel că pentru intervalul 19.09-02.10.2011 salariatul nu avea aprobat
concediul de odihnă deoarece nu existau semnăturile coordonatorului şi administratorului
societăţii. A considerat astfel instanţa de fond că s-au încălcat prevederile cap V pct. 1 lit.h
din Regulamentul intern. Ceea ce insă nu a dovedit societatea intimată, căreia îi revenea
sarcina probei, a fost dacă i-a fost comunicat contestatorului în vreun fel refuzul conducerii
societăţii ca în perioada 26-30 septembrie să fie realizat schimbul de concedii întra salariaţii
A. R. şi C A.
În dosarul de fond a fost depusă copie a răspunsului dat de coordonator A. D. la
solicitarea de schimb de concedii, existând astfel aprobarea coordonatorului, cu care salariatul
are legături directe de subordonare. Mai mult, câtă vreme intervalul în care fusese planificat a
fost anterior, iar salariatul s-a prezentat la serviciu, rezultă că angajatorul a acceptat
schimbarea perioadei de efectuare a concediului de odihnă. Că atitudinea salariatului nu a
depăşit limitele obligaţiei legale de a exercita drepturile cu bună-credinţă rezultă şi din faptul
că societatea nu a luat nicio măsură împotriva salariatei cu care s-a încuviinţat schimbul de
concedii, că angajatorul nu a semnalat salariatului în timp util o eventuală opoziţie la
schimbarea perioadei de concediu, lăsându-l pe acesta să creadă că a existat un deplin acord al
angajatorului cu privire la acest aspect, bazându-se pe aprobarea expresă a supervizorului şi
pe acordul tacit ulterior cu privire la schimbul între cei doi salariaţi.
După reîntoarcerea salariatului la lucru, s-a făcut în cauză dovada că angajatorul i-a
retras cartela de acces în unitate, precum şi legitimaţia de serviciu, conform interogatoriului
administrat la instanţa de fond.

254
 Instanţa de fond a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor din Regulamentul intern,
omiţând să observe faptul că salariaţii au obligaţia conform Regulamentului să respecte
regulile de acces în sediul societăţii. Nu se poate reţine în mod just faptul că, deşi i-au fost
retrase legitimaţia de serviciu şi cartela de acces, salariatul putea să se prezinte la serviciu şi
să îşi desfăşoare activitatea. Este evident din atitudinea angajatorului faptul că, în momentul
în care a solicitat salariatului predarea legitimaţiei şi cartelei, a înţeles să nu îl mai primească
pe acesta la muncă.
În consecinţă, apreciind că angajatorul şi-a exercitat prerogativa organizatorică cu
neobservarea imperativului prevăzut de art. 8 din Codul muncii, că faptei reţinute în sarcina
contestatorului prin decizia de concediere (absentarea nemotivată) îi lipseşte unul din
elementele constitutive ale abaterii disciplinarea, respectiv elementul subiectiv al intenţiei,
Curtea constată că decizia de concediere a fost emisă în mod netemeinic.
Având în vedere aceste considerente, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 şi art.
304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, va admite recursul şi va modifica sentinţa recurată în
sensul că va admite contestaţia.
Decizia de concediere urmează a fi anulată, cu toate consecinţele prevăzute de art. 78
din Codul muncii, urmând a fi dispusă reintegrarea contestatorului pe postul ocupat anterior
concedierii, cu obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate,
majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, începând cu
data concedierii până la reintegrarea efectivă.
În ceea ce priveşte cererea de plată a indemnizaţiei de concediu de odihnă, Curtea o
apreciază de asemenea întemeiată, pentru considerentele expuse anterior în analiza temeiniciei
deciziei de concediere. Constatând astfel că în perioada 19.09-02.10.2011 salariatul s-a aflat
în concediu de odihnă, urmează să fie obligată unitatea să îi achite acestuia indemnizaţia de
concediu corespunzătoare. (Decizia civilă nr. 2961/2013 - Secţia I civilă, rezumat judecător
Elena Stan)

ASIGURĂRI SOCIALE

1. Pensie invaliditate. Suspendare.

Neprezentarea pensionarului pentru invaliditate gradul I ,din motive imputabile,la

convocarea INEMRCM Bucureşti atrage suspendarea plăţii pensiei şi a indemnizaţiei de
însoţitor,în condiţiile art.114 alin.1 lit.c din Legea nr.263/2010.

Prin sentinţa civilă nr.8519/07.12.2012, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia

Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.12510/63/2012, s-a respins contestaţia
formulată de contestator B. A. în contradictoriu cu intimat C. J.P. Dolj.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prin contestaţia înregistrată la
dat 13 07 2012, contestatoarea , pensionară de invaliditate gradul 1, nerevizuibil şi cu
indemnizaţie de însoţitor formulează contestaţie împotriva deciziei nr.301979/2 07 2012 prin
care i s-a suspendat plata pensiei şi a indemnizaţiei de însoţitor, pe motivul prevăzut de art.114
alin (1) lit. c din Legea 263/2010 respectiv "In sistemul public de pensii, plata pensiei se suspenda
începând cu luna următoare celei în care a intervenit una dintre următoarele cauza... c) pensionarul de
invaliditate...nu se prezintă la revizuirea medicala obligatorie sau la convocarea INEMRCM, - MILITARĂ
DIN a centrelor regionale de expertiză medicală a capacităţii de muncă sau a comisiilor de expertiză
medico-militară din MA.p.N., MAI şi SRI"
Apreciază contestatoarea că situaţia sa de pensionar de invaliditate , caracterizată de
sintagma "nerevizuibil" nu impune prezentarea la revizuirile medicale sau la convocările
organelor abilitate de lege să concluzioneze asupra capacităţii de muncă.

255
 Tribunalul a constatat că, dacă printr-o manifestare de voinţă unilaterală,
contestatoarea a fost încadrată într-un grad de invaliditate de către organul administrativ
abilitat, acelaşi organ administrativ fără încuviinţarea vreunei alte autorităţi, poate să revină
,asupra actului administrativ.
Această posibilitate decurge din alt caracter al actelor administrative, anume acela de a
fi revocabile.
Revocarea este operaţiunea juridică prin intermediul căreia organul emitent sau
organul ierarhic superior acestuia desfiinţează (scoate din vigoare) un act. Revocarea se
asimilează retractării atunci când desfiinţarea actului se face de organul emitent. Din punctul
de vedere al cauzelor care le determină, revocarea ca şi anularea, intervine atunci când există
certitudinea că actul este viciat, pentru cauze de neegalitate sau neoportunitate a lui.
In cauza dedusă judecăţii, în fapt a operat revocarea ,(pentru cauze de nelegalitate sau
de neoportunitate ,vicii a căror reprezentare trebuie să o aibă şi o are numai organul emitent,)
actului administrativ prin care contestatoarea a fost încadrată întru-un grad de invaliditate.
Art. 80 alin.1 din Legea 263/2010 autorizează INEMRCM să convoace pensionarul de
invaliditate în vederea expertizării capacităţii de muncă, oricând chiar dacă printr-un act
administrativ anterior, emis de la acelaşi organ, pensionarul a fost calificat "nerevizuibil"
Această posibilitate decurge din regimul de putere publică al organului emitent care
poate să aibă sau nu o anume conduită. In fond acelaşi organ care a apreciat odată pensionarul
de invaliditate ca nerevizuibil poate să constate că acesta, dimpotrivă, este sănătos sau se
încadrează în alt grad de invaliditate.
Faptul că, contestatoarea nu s-a prezentat la solicitările organului administrativ, din
orice motive, nu face decât să justifice conduita pe care organul administrativ urma să o
adopte.
Din această perspectivă susţinerile contestatoarei că nu ar fi fost obligată să se prezinte
la revizuire medicală sunt nefondate.
Contestatoarea mai invocă şi dispoziţiile cuprinse în art.79 potrivit cărora "nu aii sunt
supuşi revizuirii medicale pensionarii de invaliditate care... c) au vârsta mai mică cu până la 5
ari faţa, de vârsta standard de pensionare şi au realizat stagiile complete de cotizare, conform
prezentei legi" Şi această susţinere este grevată pe confuzia dintre două instituţii, respectiv,
revizuire şi expertizare.
Pentru ca o revizuire să opereze sau nu ,este necesară o expertizare ca şi procedură
prealabilă, or contestatoarea a evitat această procedură. Organul administrativ care este
INEMRCM poate să procedeze la expertizarea pensionarilor fără ca această procedură să se
finalizeze într-un act de revizuire.
Este necesar a se accentua faptul că art.78 şi 79 vorbesc despre revizuirea medicala,
urmată de emiterea unei noi decizii medicale, iar art.80 vorbeşte despre expertizare, activitate
a cărei concluzii, obligatorii şi definitive vor fi valorificate în procedura revizuirii urmată de
emiterea unei noi decizii medicale.
Suspendarea plăţii pensiei ca şi sancţiune a operat pentru neprezentarea la expertizare
.şi nu ca urmare a unei revizuiri.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs B.A. criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
I) Instanţa de fond nu a motivat si nici nu a ţinut cont de următoarele precizări
susţinute cu probe.
Consideră că atât Decizia nr.301979/ 02.07.2012 de suspendarea plaţii pensiei emisa
de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Dolj cât si Hotărârea nr.3269/12.11.2012 Comisia Centrala
de Contestaţii, de respingere a contestaţiei sunt nelegale si netemeinice ,pe considerentele ce
au fost prezentate in continuare cererii de recurs:
a) Atât din Decizia nr.301979/ 02.07.2012 de suspendarea plaţii pensiei emisa de
parata CJP Dolj cat si din Hotărârea nr.3269/12.11.2012 emisa de Comisia Centrala de
Contestaţii, de respigere a contestaţiei rezultă că temeiul legal al suspendării este art.114 alin

256
(1) lit.c din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice in care se prevede
citez:
"(1) în sistemul public de pensii, plata pensiei se suspendă începând cu luna următoare
celei în care a intervenit una dintre următoarele cauze:
c) pensionarul de invaliditate sau pensionarul urmaş prevăzut la art. 84 lit. c) ori cel
prevăzut la art. 86 alin. (1) nu se prezintă la revizuirea medicală obligatorie sau la convocarea
INEMRCM a centrelor regionale de expertiză medicală a capacităţii de muncă sau a
comisiilor centrale de expertiză medico-militară ale Ministerului Apărării Naţionale,
Ministerului"
Conform deciziei plata pensiei a fost suspendata începând cu 01.07.2012,deci cauza
care duce la suspendarea pensiei trebuia sa fi intervenit in luna iunie 2012,ori din documentele
depuse de parata CJP Dolj, ( INEMRCM) Bucureşti, din conţinutul hotărârii Comisiei
Centrale de Contestaţii, nu rezulta că:
În luna anterioara suspendării plaţii pensiei, respectiv luna iunie 2012 a intervenit una
din cauzele prevăzute la art. 114 alin (1) lit. c din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar
de pensii publice.
Fiind pensionar de invaliditate nerevizuibil, arată că nu era obligată să se mai prezinte
la revizuirea medicala obligatorie a cărei reglementare, pentru pensionarii revizuibili, este
prevăzuta in art.78 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice (prevedere
legala care stabileşte intervalele de timp in care se acorda termene ,soluţii s.a),astfel arată că
nu a încălcat prevederile art.78 alin (4).
Rezulta clar ca nu a încălcat prevederile acestui articol 114 alin (1) lit c) pe care se
motivează decizia contestata, atât sub aspectul calităţii sale de pensionar de invaliditate
nerevizuibil, dar si sub aspectul cerut de lege ca in luna anterioara suspendării - iunie 2012 -sa
fi intervenit una din cauzele prevăzute.
b) Cu privire la temeinicia si motivarea Deciziei nr.301979/02.07.2011 de suspendarea
plaţii pensiei.
Aşa cum a menţionat la punctual a) suspendarea plaţii pensiei conform prevederilor
art. 114 alin (1) lit. c nu are nici o susţinere-cauza prevăzuta de lege pentru acest caz - insa,
CJP Dolj pe lângă faptul că a încălcat legea având in vedere prevederile acestui articol ,a dat
dovadă si de precipitare care a dus la o formă de abuz in legătura cu situaţia acesteia.
In Decizia nr.301979/ 02.07.2012 de suspendarea plaţii pensiei si a indemnizaţie
pentru însoţitor se menţionează motivul emiterii acesteia şi anume:
"CONFORM BORDEROULUI NR.787/01.06.2012 A I.N.E.M.R.C.M .BUCUREŞTI*
nemairezultând alte motive care sa determine măsurile de suspendare a drepturilor la pensie si
a indemnizaţiei de însoţitor.
c) Referitor la convocarea la I.N.E.M.R.C.M .BUCUREŞTI in vederea internării-
expertizării .
I.N.E.M.R.C.M .in cererea de intervenţie ,precizează ca a fost convocată, întrucât a
fost făcuta o reclamaţie pe care o denumeşte sesizare în legătură cu situaţia acesteia si
anexează in copie ,acest document înregistrat la CNPP sub nr.236/ D/31.01.2012 si la
I.N.E.M.R.C.M sub nr.167/08.02.2012, din care rezulta ca se deplasează liber prin oraş fără
restricţiile impuse de boala care a determinat încadrarea in grad de invaliditate, sesizare care a
fost depusa in copie.
Fiind pensionar de invaliditate nerevizuibil trebuia sa existe motive temeinice si date
certe cu privire la situaţia medicala care a dus la pensionare, ori singurul motiv al convocării
este aceasta sesizare din care nu rezultă altceva decât ca se deplasează fără ajutorul unui
însoţitor.
d) Cu privire la Hotărârea nr 3269/12.11.2012 a Comisiei Centrala de Contestaţii arată
că în motivarea de drept a respingerii contestaţiei ,comisia nu face altceva decât sa
citeze art.78 alin(l),80 alin (l)(2)si(3),art.114 alin(l) din Legea 263/2012; art.99 din
Normele de aplicare a prevederilor Legii nr.263/2010; art.1,3,5,6 din anexa 2 la

257
Ord.1418/11.10.2010 privind aprobarea Procedurii de încadrare in grade de invaliditate
in vederea înscrierii la pensia de invaliditate si a Procedurii de verificare a încadrării in
grad de invaliditate fără insa a motive respingerea.
Prin decizia nr.5605/2013 Curtea de Apel Craiova a respins recursul ca nefondat
reţinând următoarele:
Potrivit art.80 alin.1 din Legea 263/2010, Institutul Naţional de Exploatare Medicală şi
Recuperare a Capacităţii de Muncă sau comisiile centrale de expertiză medico-legală ale
MApN, MAI şi SRI pot convoca pentru expertiză pensionarul de invaliditate,al.2 dispunând
că în caz de neprezentare din motive imputabile pensionarului ,intervine suspendarea
drepturilor de pensie. Tribunalul Dolj a analizat în detaliu susţinerea contestatoarei că fiind
pensionară de invaliditate gradul I nerevizuibil, cu indemnizaţie de însoţitor, nu era obligată
să se prezinte la revizuirea medicală, instanţa argumentând că în cauză este incidentă instituţia
expertizării medicale, aşa cum este definită competenţa instituită în acest sens în favoarea
INEMRCM şi a celorlalte comisii şi centre de expertiză şi nicidecum convocarea nevizând o
revizuire medicală. Acestea pot oricând să convoace orice persoană pensionată pentru
invaliditate, indiferent dacă este revizuibil sau nu în vederea expertizării medicale.
Corelativ celor dispuse prin art.80 alin.1 din Legea 263/2010 şi alin.2 al aceluiaşi text
de lege prevede că dacă persoana convocată nu s-a prezentat din motive imputabile acesteia
atrage suspendarea plăţii pensiei, conform alin.3, suspendarea intervenind începând cu luna
următoare celei în care neprezentarea s-a comunicat Casei Teritoriale de Pensii.
În sistemul public de pensii, dispoziţiile art.114 alin.1 lit.c din Legea 263/2010 prevăd
că plata pensiei se suspendă începând cu luna următoare celei în care pensionarul de
invaliditate nu se prezintă la revizuirea medicală obligatorie sau la convocarea Institutului
Naţional de Exploatare Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă. Şi Ordinul
1418/11.10.2010 prin art.1 din anexa nr.2 a Procedurii de verificare a încadrării în grad de
invaliditate, conţin în esenţă aceeaşi dispoziţie în sensul că neprezentarea pensionarului la
INMERCM în urma convocării pentru internare, determină suspendarea plăţii pensiei de
invaliditate.
Din observarea borderoului nr.787/01.06.2012 şi a adresei însoţitoare, reiese că
numele contestatoarei se regăseşte în categoria pensionarilor convocaţi la INEMRCM în
vederea expertizării, deci încunoştinţarea pârâtei a intervenit anterior lunii iulie, când a
intervenit suspendarea pensiei de invaliditate, fiind respectate astfel dispoziţiile art.114 alin.1
lit.c din Legea nr.267/2010 şi ale art.80 alin.2 din Legea 263/2010.
Contestatoarea nu a făcut probe concludente asupra imposibilităţii prezentării sale la
sediul instituţiei care a făcut convocarea, în vederea internării pentru a fi efectuată expertiza
medicală, instituţie ce are competenţe în acest sens. Textul sus – menţionat este imperativ şi
nu prezintă un drept de opţiune pentru persoana convocată.
Contestatoarea în recursul înaintat face referire la dispoziţiile art.79 alin.1 din Legea
263/2010, în care se prevede că nu mai sunt supuşi revizuirii medicale pensionarii de
invaliditate ireversibilă şi la dispoziţiile alin.2 din acelaşi text de lege, dar acestea privesc
instituţia revizuirii medicale şi nicidecum a expertizei medicale şi nu conţine nici o normă de
interzicere a unei noi expertize care să conducă la o nouă reevaluare a situaţiei medicale.
Textul aplicabil în prezenta cauză şi sub incidenţa căruia a intervenit convocarea şi
implicit suspendarea plăţii pensiei de invaliditate şi nu anularea sau modificarea acesteia, îl
reprezintă art.80 şi 114 alin.1 lit.c din Legea 263/2010.
Nu se poate concluziona că nu au fost respectate dispoziţiile legale atunci când s-a
decis convocarea pentru expertizare medicală sau când s-a luat măsura suspendării pensiei de
invaliditate aşa cum şi-a argumentat contestatoarea cererea de recurs, din cele expuse mai sus
reieşind că a fost întocmai respectată procedura legală dispusă de actele normative incidente
în prezenta cauză.

258
 Ca o consecinţă a suspendării plăţii pensiei de invaliditate, intervine suspendarea şi a
indemnizaţiei de însoţitor, acesta reprezentând un drept accesoriu pensiei de invaliditate
gradul I. (Decizia nr.5605/24.05.2013 - Secţia I civilă, rezumat judecător Mihaela Mitrancă)

2. Compensaţie pentru atingerea integrităţii fizice ca urmare a unei boli

profesionale.
Prestaţiile şi serviciile, inclusiv compensaţiile pentru atingerea integrităţii se
cuvin doar asiguraţilor sistemului de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale, potrivit art. 18 din Legea 346/2002.

Prin sentinţa nr. 311 din 30 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi -
Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr. 6220/101/2012Tribunalul
Mehedinţi - Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, s-a respins acţiunea formulată de
reclamantul C.V., în contradictoriu cu intimata CASA JUDEŢEANĂ DE PENSII
MEHEDINŢI.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele;
Reclamantul C.V. a solicitat prin cererea nr. 11085/17.05.2012 acordarea compensaţiei
pentru atingerea integrităţii ca urmare a unei boli profesionale. Cererea a fost însoţită de fişa
de declarare a bolii profesionale B2 nr. 2/aprilie 2012, potrivit căreia data semnalării bolii este
12.04.2012, iar diagnosticul este silicoză şi disfuncţie ventilatorie restrictivă uşoară. Boala
profesională a fost confirmată şi de raportul de expertiză medicală a capacităţii de muncă,
diagnosticul clinic fiind silicoză std. I/II, iar diagnosticul funcţional –deficienţă funcţională
uşoară, cu incapacitate adaptabilă 30% şi capacitate de muncă păstrată.
În urma analizării acestor înscrisuri, intimata a emis decizia contestată nr.
29/6.06.2012, prin care, în baza prevederilor Legii 346/2002 şi a Ordinului 450/2006, a
respins cererea contestatorului prin care acesta solicita plata compensaţiei pentru atingerea
integrităţii.
Într-adevăr, potrivit art. 18 din Legea 346/2002, prestaţiile şi serviciile, inclusiv
compensaţiile pentru atingerea integrităţii se cuvin doar asiguraţilor sistemului de asigurare
pentru accidente de muncă şi boli profesionale. Ori, reclamantul nu avea calitatea de asigurat
la fondul de risc constituit din anul 2003, pentru perioada când a desfăşurat activitate ca
miner, fond din care se suportă toate prestaţiile legate de accidente de muncă sau boli
profesionale. De asemenea, nici angajatorul reclamantului, pe perioada cât acesta a fost
salariatul său, nu a avut calitatea de asigurat, iar potrivit art. 140 alin.1, fondul pentru
accidente de muncă şi boli profesionale s-a constituit din contribuţiile pentru asigurări
începând cu anul 2003 şi cu această dată angajatorii au fost obligaţi să plătească contribuţia de
asigurare.
Prin urmare, cum nici reclamantul şi nici angajatorul său nu au contribuit la
constituirea fondului de risc, reclamantul nu poate fi îndreptăţit la acordarea compensaţiei
solicitate, atâta vreme cât, potrivit art. 93 lit. a veniturile pentru asigurările de accidente şi boli
profesionale se constituie din contribuţii de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale datorate de persoane juridice precum şi de persoanele fizice care încheie
asigurarea.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatorul C.V., criticând-o pentru
netemeinicie şi nelegalitate, susţinând următoarele:
Sentinţa nu conţine motivele de fapt şi de drept care să conducă la respingerea cererii
făcut dovada existenţei cazului de boală profesională, aşa cum rezultă din fişa de a acestei, din
24.04.2012, emisă de medicul de medicina muncii, prin care s-au stabilit diagnosticele de
silicoză şi disfuncţie ventilatori restrictivă uşoară şi măsurile indicate pentru boală. Acest act
medical a fost emis în baza diagnosticului medical confirmat de Spitalul Clinic Municipal de
Urgenţă Timişoara - Clinica de Medicina Muncii, iar în cuprinsul acestuia s-a reţinut că
angajatorul a fost Exploatarea Minieră Baia de Aramă. Mai mult, din actele medicale anexate

259
cererii rezultă că recurentul a fost internat în spital, iar diagnosticul de silicoză a fost pus încă
din anul 2005, pe lângă alte boli, care au fost dobândite ca efect al acesteia.
În ceea ce priveşte motivarea instanţei de fond cu privire la existenţa asigurărilor,
aceasta motivează sentinţa pe dispoziţii legale neaplicabil în speţă. Astfel, art.18 şi art.93 din
Legea 346/2002 nu se aplică în situaţia prezentată, iar dacă se aplică sunt total favorabile
recurentului, în nici un caz instituţiei intimate.
Analizând recursul formulat se constată că este nefondat pentru următoarele
considerente;
Astfel instanţa de fond a reţinut în mod legal că reclamantului ni i se cuvine indemnizaţia
respectivă, deoarece nu a avut calitatea de asigurat în sistemul de asigurare respectiv.
De principiu, dreptul la plata unor indemnizaţii de asigurări sociale se naşte în urma
stabilirii unui raport de asigurare încheiat între asigurator şi asigurat şi ca urmare a producerii
riscului asigurat.
Acestea sunt practic condiţiile ce dau naştere obligaţiei de plata, din partea
asiguratorului, a unei indemnizaţii către asigurat.
În speţă, este vorba de sistemul asigurărilor pentru boli profesionale, sistem instituit prin
legea nr. 346/2002.
Potrivit art. 9 din această lege, art. 9 raporturile de asigurare, rezultate în temeiul
prezentei legi şi din contractele de asigurare, se stabilesc între:
a) angajatori şi asigurător, pentru persoanele asigurate prevăzute la art. 5 şi 7;
b) asiguraţi şi asigurător, pentru persoanele asigurate prevăzute la art. 6.
(2) Calitatea de asigurat se dobândeşte, iar raporturile de asigurare se stabilesc la data:
încheierii contractului individual de muncă, stabilirii raporturilor de serviciu în cazul
funcţionarilor publici, validării mandatului pentru persoanele care desfăşoară activităţi în
funcţii elective, numirii în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, depunerii
adeziunii în cazul membrilor cooperatori, începerii practicii profesionale pentru şomeri,
ucenici, elevi şi studenţi sau încheierii contractului individual de asigurare, după caz.
Potrivit art. 12 dreptul la prestaţiile şi serviciile de asigurare pentru accidente de muncă
şi boli profesionale se naşte de la data stabilirii raporturilor de asigurare şi încetează odată cu
aceste raporturi.
Potrivit Art. 18 asiguraţii sistemului de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale au dreptul la următoarele prestaţii şi servicii:
a) reabilitare medicală şi recuperarea capacităţii de muncă;
b) reabilitare şi reconversie profesională;
c) indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă;
d) indemnizaţie pentru trecerea temporară în alt loc de muncă şi indemnizaţie pentru
reducerea timpului de muncă;
e) compensaţii pentru atingerea integrităţii;
f) despăgubiri în caz de deces;
g) rambursări de cheltuieli.
Aşa cum a reţinut instanţa de fond, reclamantul nu a avut niciodată calitatea de asigurat
în acest sistem de asigurării, şi nici angajatorul la care acesta şi-a desfăşurat activitatea,
activitate ce a încetat de altfel în anul 1997, cu mult înainte ca acest sistem de asigurări să se
nască.
Neavând calitatea de asigurat nici înainte de descoperirea bolii profesionale şi nici după
acea dată, în mod temeinic şi legal atât instanţa de fond cât şi intimata au considerat că acesta
nu are dreptul la indemnizaţia solicitată.
Sentinţa este astfel una motivată atât în drept cât şi în fapt, criticile recurentului fiind
nefondate. (Decizia civilă Nr. 1631/26.02.2013 – Secția I civilă, rezumat judecător Marian
Panduru)

260
 3. Pensii.

Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurări
sociale, cu modificările si completările ulterioare, a reglementat în art. 162 alin.2) “
Punctajul anual pentru fiecare an util realizat în cadrul fostelor unităţi agricole cooperatiste,
precum şi pentru fiecare an de contribuţie realizat de ţăranii cu gospodărie individuală din
zonele necooperativizate, până la data intrării în vigoare a Legiinr.80/1992, republicată, cu
modificările ulterioare “ şi care reprezinta 0,25 puncte la acea dată.
Ulterior, aceste dispoziţii au fost modificate, în sensul că: “(2)*) Începând cu 1
septembrie 2007, punctajul anual pentru fiecare an util realizat în cadrul fostelor unităţi
agricole cooperatiste, precum şi pentru fiecare an de contribuţie realizat de ţăranii cu
gospodărie individuală din zonele necooperativizate, până la data intrării în vigoare a Legii
nr. 80/1992, republicată, cu modificările ulterioare, reprezintă 0,57255 puncte”.

Tribunalul Dolj prin sentinţa civilă nr. 4075/25.04.2013 a respins contestaţia formulata
de contestatoarea P.G., în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Dolj.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut că prin decizia de debit nr.
275118/29.11.2012, Casa Judeţeană de Pensii Dolj a stabilit ca P. G., a încasat necuvenit
drepturi de pensie în suma de 7128 lei pentru perioada 01.12.2009-30-11-2012, întrucât greşit
s-a acordat un punctaj anual de 0,57255 puncte pentru fiecare an util realizat in cadrul fostelor
unitatea agricole cooperatiste, precum si pentru fiecare an de contribuţie realizat de ţăranii cu
gospodărie individuala din zonele necooperativizate în baza Legii nr.250/2007, beneficiind de
O.U.G.nr. 67/2003.
Prin O.U.G.nr. 67/2003, în articolul 1, s-a stabilit ca:"Începând cu data de 1 ianuarie
2004 punctajul mediu anual aferent pensiile aflate in plata sau cuvenite la data la data de 31
decembrie 2003 în sistemul public de pensii provenite din sistemul de asigurări sociale ale
agricultorilor , se majorează cu 100%.
Articolul 2 al aceleiaşi ordonanţe a prevăzut ca :"(1) Masurile prevăzute la art. 1 se
aplica persoanelor ale căror drepturi de pensie au fost stabilite conform legislaţiei aplicabile în
sistemul de asigurări sociale ale agricultorilor până la data de 1 aprilie 2001 si care nu
beneficiază de alte categorii de pensii stabilite în sistemul asigurărilor sociale de stat.
(2) Pentru persoanele care beneficiază de doua categorii de pensii din sistemul
asigurărilor sociale ale agricultorilor, majorarea se aplica numai pensiei stabilite pe baza
activităţii proprii."
Contestatoarea P. G., a beneficiat de prevederile O.U.G.nr.67/2003 începând cu data
de 01.01.2004, ca titular al unei pensii de invaliditate gradul II din sistemul asigurărilor
sociale a agricultorilor , iar în anul 2006 a formulat cerere de trecere la pensie pentru limita de
vârsta fiind emisa decizia de pensie nr. 275118/21.08.2006 conform Legii nr.19/2000.
După această dată a apărut Legea nr.250/2007 privind modificarea Legii nr. 19/2000
privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurări sociale care în art.1 pct.9 a
precizat că: "9. La articolul 162 alineatul (2) se modifica si va avea următorul cuprins: "(2)
Începând cu 1 septembrie 2007, punctajul anual pentru fiecare an util realizat in cadrul
fostelor unităţi agricole cooperatiste, precum si pentru fiecare an de contribuţie realizat de
ţăranii cu gospodărie individuala din zonele necooperativizate, până la data intrării în vigoare
a Legii nr. 80/1992, republicata, cu modificările ulterioare, reprezintă 0,57255 puncte".
Legea nr.250/2007, în art.11 a menţionat ca:" Prevederile art. 162 alin.82) din Legea
nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurări sociale, cu
modificările si completările ulterioare, precum si cu cele aduse prin prezenta lege, se aplica si
persoanelor ale căror drepturi de pensie nu au fost majorate conform prevederilor Ordonanţei
de Urgenţă a Guvernului nr. 67/2003 privind majorarea pensiilor din sistemul public
provenite din sistemul de asigurări sociale al agricultorilor, aprobata prin Legea nr.
383/2003."

261
 Beneficiind de prevederile O.U.G. nr. 67/2003, contestatoarea P. G., nu mai era
îndreptăţită să i se aplice si prevederile Legii nr.250/2007, motiv pentru care instanţa a respins
contestaţia şi a menţinut decizia de debit ca fiind legală şi temeinică.
Faptul că din eroare i s-a aplicat de către intimata dispoziţiile acestei legi nu absolvă
contestatoarea de returnarea sumelor încasate in plus în termenul general de prescripţie.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs contestatoarea P. G., solicitând admiterea
recursului, modificarea sentinţei atacate cu consecinţa admiterii contestaţiei şi obligarea
intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului a arătat că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică,
instanţa de fond pronunţând o sentinţă cu aplicarea greşită a legii, apreciind în mod eronat că
recurenta contestatoare nu mai putea beneficia de aplicarea dispoziţiilor Legii nr.250/2007,
dacă acesteia i s-au aplicat prevederile O.U.G. nr.67/2003.
Instanţa de fond a considerat în mod greşit că, dacă din eroare intimata, a aplicat faţă
de recurentă dispoziţiile Legii nr.250/2007 privind punctajul anual, acest fapt nu o absoarbe
de returnarea sumelor încasate în plus de la intimată, instanţa de fond încălcând în acest caz
un principiu de drept nemo auditur propriam turpitudem allegans, iar hotărârea pronunţată
este nelegală.
A mai arătat că intimata în mod greşit a apreciat ca nu mai putea fi beneficiara
prevederilor art.9 din Legea nr.250/2007 care modifică art.162 alin.2 din Legea nr.19/2000
care prevăd majorarea punctajelor anuale pentru fiecare an util realizat în cadrul fostelor
unităţi agricole cooperatiste cu 0,57255 puncte.
Că intimata Casa Judeţeană de Pensii invocă propria culpă în majorarea punctului de
pensie al contestatoarei indexarea automată a bazei de date a dispoziţiilor Legii nr.250/2007,
iar în aceste condiţii decizia emisă şi atacată este nelegală şi netemeinică.
Textul de lege mai sus invocat nu exclude, ci dimpotrivă include toate categoriile
persoanelor care au lucrat în fostele unităţi agricole cooperatiste indiferent dacă li s-au aplicat
sau nu dispoziţiile O.U.G. nr.67/2003.
Intimata a făcut aplicarea greşită a legii în emiterea deciziei atacate, atâta timp cât
textul de lege amintit nu exclude de la beneficiul prevederilor legale persoanelor ale căror
drepturi la pensie au fost majorate conform O.U.G. nr. 67/2003, iar instanţa de fond a
interpretat în mod greşit aceste dispoziţii legale.
În drept a invocat art.304/1 C.pr.civ., şi art.155-156 din Legea nr.263/2010.
Cu privire la motivele de recurs nu s-a depus întâmpinare, dar prin concluzii scrise a
solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei ca legală şi temeinică,
întrucât instanţa a apreciat corect că recurenta nu face parte din categoria pensionarilor cărora
li se aplică prevederile Legii nr.250/2007 şi în acest sens, legiuitorul a modificat Ordinul
nr.340/2001 privind Normele de aplicare a Legii nr.19/2001.
Recursul este nefondat.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor invocate în recurs, a apărărilor formulate, a
dispoziţiilor legale aplicabile în cauză şi în conformitate cu dispoziţiile art. 3041 din C. pr.
civ., Curtea constată că nu subzistă motive de casare sau modificare prevăzute de lege.
Astfel, nu sunt întemeiate criticile recurentei cu privire la aprecierea eronată a
instanţei, că nu mai putea beneficia de aplicarea dispoziţiilor Legii nr.250/2007 privind
punctajul anual, dacă i-au fost aplicate prevederile O.U.G. nr.67/2003 şi cele care privesc
încălcarea principiului de drept nemo auditur propriam turpitudem, în condiţiile în care
instanţa a arătat „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele
pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
În acest sens, instanţa reţinut judicios că recurenta P. G., a beneficiat de prevederile
O.U.G.nr.67/2003 începând cu data de 01.01.2004, ca titular al unei pensii de invaliditate
gradul II din sistemul asigurărilor sociale a agricultorilor , şi în anul 2006 a formulat cerere de
trecere la pensie pentru limita de vârsta, prilej cu care a fost emisa decizia de pensie nr.

262
275118/21.08.2006 conform Legii nr.19/2000, astfel că nu mai era îndreptăţită să i se aplice şi
prevederile Legii nr.250/2007.
Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurări
sociale, cu modificările si completările ulterioare, a reglementat în art. 162 alin.2) “ Punctajul
anual pentru fiecare an util realizat în cadrul fostelor unităţi agricole cooperatiste, precum şi
pentru fiecare an de contribuţie realizat de ţăranii cu gospodărie individuală din zonele
necooperativizate, până la data intrării în vigoare a Legiinr.80/1992, republicată, cu
modificările ulterioare “ şi care reprezinta 0,25 puncte la acea dată.
Ulterior, aceste dispoziţii au fost modificate, în sensul că: “(2)*) Începând cu 1
septembrie 2007, punctajul anual pentru fiecare an util realizat în cadrul fostelor unităţi
agricole cooperatiste, precum şi pentru fiecare an de contribuţie realizat de ţăranii cu
gospodărie individuală din zonele necooperativizate, până la data intrării în vigoare a Legii nr.
80/1992, republicată, cu modificările ulterioare, reprezintă 0,57255 puncte”.
Aceste prevederi „se aplică şi persoanelor ale căror drepturi de pensie nu au fost
majorate conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 67/2003 privind
majorarea pensiilor din sistemul public provenite din sistemul de asigurări sociale al
agricultorilor, aprobată prin Legea nr. 383/2003”.
Instanţa a apreciat corect că drepturile de pensie ale recurentei au fost majorate
conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 67/2003, astfel că nu mai putea
beneficia de prevederile Legii nr.250/2007 pentru modificarea Legii nr. 19/2000 privind
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, în condiţiile în care legiuitorul a
urmărit ca majorarea punctajului anual la 0,57255 puncte să se aplice şi persoanelor ale căror
drepturi de pensie nu au fost majorate potrivit dispoziţiilor legale amintite, pentru a se înlătura
inechităţile existente în privinţa categoriilor de pensionari.
Prin urmare, raţionamentul instanţei este justificat deplin şi nu se poate reţine nici
critica privind invocarea propriei culpe de către intimată pentru majorarea punctajului de
pensie al recurentei, întrucât prin ORDIN Nr. 680 din 1 august 2007 pentru modificarea
Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate prin Ordinul
ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr. 340/2001, cu modificările şi completările
ulterioare s-a prevăzut că: „Beneficiază de majorarea prevăzută la art. II din Legea nr.
250/2007 persoanele provenite din sistemul de asigurări sociale ale agricultorilor ale căror
drepturi de pensie s-au deschis anterior datei de 1 aprilie 2001 şi nu au beneficiat de
prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 67/2003 privind majorarea pensiilor din
sistemul public provenite din sistemul asigurărilor sociale al agricultorilor, aprobată prin
Legea nr. 383/2003”.
Este eronată susţinerea recurentei că dispoziţiile art.II din Legea nr.250/2007 se aplică
tuturor categoriilor de persoane care au lucrat în fostele unităţi agricole cooperatiste indiferent
dacă li s-au aplicat sau nu dispoziţiile O.U.G nr.67/2003, astfel că nici restul criticilor nu sunt
întemeiate, instanţa făcând o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor legale relevante.
Neexistând nici motive de ordine publică şi care potrivit art.306 alin.2 C.pr.civ., pot fi
puse din oficiu în dezbaterea contradictorie a părţilor şi nici nu se poate reţine ca fiind
relevantă soluţia pronunţată de alte instanţe, întrucât nu este recunoscut precedentul judiciar în
sistemul judiciar român, cu excepţia deciziilor Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii, care devin
obligatorii pentru instanţe şi a jurisprudenţei CEDO, recursul se priveşte ca nefondat şi se
respinge.
În temeiul art.274 şi urmare, C.pr.civ., cererea privind acordarea cheltuielilor de
judecată va fi respinsă, în raport de soluţia dată asupra motivelor de recurs invocate. (Decizia
nr. 8337/19 Septembrie 2013- Secţia I civilă, rezumat judecător Lungu Marian)

263
4. Pensie pentru limita de vârstă. Asigurat nevăzător cu handicap preexistent dobândirii
calităţii de asigurat. Aplicarea art. 59 din Legea 263/2010

Dispoziţiile art. 59 din Legea 263/2010 reglementează situaţia specială a unei categorii
a persoanelor cu handicap, şi anume nevăzătorii, dispoziţiile aplicabile acestora fiind
derogatorii de la norma de drept comun instituită prin art. 58 din lege. Art. 59 nu face
distincţie între diverse categorii nevăzători, şi nu reglementează diferit situaţia celor care au
un grad de handicap grav de cei care sunt încadraţi în grad de handicap accentuat, aşa cum
se întâmplă în situaţia celorlalte persoane, care sunt încadrate în alte tipuri de handicap.
Interpretarea prevederilor art. 59 din Legea 263/2010 rezultată din dispoziţia textului,
cât şi din normele metodologice de aplicare a legii, este în sensul că nu se are în vedere
orbirea, formă de handicap grav, ci situaţia nevăzătorilor, indiferent de forma handicapului,
dacă starea de sănătate este dovedită prin certificat.

La data de 28.06.2012 contestatoarea M.F. a formulat contestaţie împotriva deciziei de

pense nr. ….., emisă de intimata Casa Judeţeană de Pensii Dolj, solicitând anularea acesteia şi
obligarea intimatei să emită o decizie nouă conform prevederilor art. 59 din Legea 263/2010.
În motivarea contestaţiei a arătat că prin decizia de pensie contestată intimata i-a
stabilit pensia pentru limită de vârstă pentru persoane cu handicap în condiţiile prevăzute de
art. 58 din Legea 263/2010, având în vedere certificatul de încadrare în grad de handicap
nr….., emis de Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, precum şi certificatul
nr. …. emis de Comisia de expertiză medicală a persoanelor cu handicap.
Consideră că decizia de pensie este greşită deoarece nu s-a emis în baza art. 59 din
Legii 263/2010 care reglementează condiţiile de pensionare pentru nevăzători.
A arătat că în termenul legal a formulat contestaţie la Comisia Centrală de Contestaţii,
contestaţia ce a fost respinsă prin hotărârea nr. ….
La 26.09.2012 intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea
contestaţiei ca neîntemeiată. A arătat că prin decizia contestată i s-a stabilit contestatoarei
pensie pentru limită de vârstă începând cu 24.11.2011, avându-se în vedere prevederile art. 58
lit. b din Legea 263/2010.
A mai arătat că dispoziţiile art. 59 din Legea 263/2010 se aplică doar în cazul
persoanelor nevăzătoare, prin aceasta înţelegându-se persoanele care sunt lipsite in totalitate
de vedere.
In acest sens a invocat ordinul 762/31.08.2007 privind aprobarea criteriilor medico
psihosociale privind încadrarea în grad de handicap potrivit căruia orbirea totală, cetacitatea
este încadrată în grad de handicap grav, iar contestatoarea nu a fost încadrată în acest grad de
handicap grav.
La 24.10.2012, contestatoarea a precizat contestaţia în sensul că solicită anularea atât a
deciziei de pensie nr. … cât şi anularea hotărârii nr. … emisă de Comisia Centrală de
Contestaţii din cadrul CNPAS, cu consecinţa obligării intimatei la emiterea unei noi decizii
care să respecte prevederile art. 59 din Legea 263/2010, cu plata diferenţei de drepturi de
pensie, cuvenite începând cu 24.11.2011 până la momentul emiterii noii decizii.
Prin sentinţa nr. 8095 din 28 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj - Secţia
Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosar nr. …, s-a admis contestaţia.
S-a anulat decizia de pensie nr. … emisă de intimată.
A fost obligată intimata să emită o decizie nouă conform prevederilor art. 59 din
Legea 263/2010 şi să plătească suma de 800 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că prin decizia de pensie nr. … emisă
de intimată i s - a stabilit contestatoarei pensia pentru limită de vârstă pentru persoane cu
handicap, începând cu 24.11.2011 (data depunerii cererii de pensionare), în condiţiile
prevăzute de art. 58 din Legea 263/2010, avându-se în vedere certificatul de încadrare în grad
de handicap nr. … . emis de Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap.

264
 Potrivit acestui certificat contestatoarea a fost încadrată în gradul de handicap
accentuat, permanent – nerevizuibil, cod handicap 4 ( care corespunde tipului de handicap
vizual), cod de boală H35, H52 stabilit pe baza referatului de la oftalmologie, reţinându-se
totodată că data ivirii handicapului este 18.09.1959 (data naşterii).Prin acelaşi certificat s-a
recomandat pensionarea conform art. 59 din legea 263/2010.
Împotriva deciziei de pensie contestatoarea a formulat contestaţie la Comisia Centrală
de Contestaţii, contestaţia fiind respinsă ca neîntemeiată prin Hotărârea nr. …
Instanţa a apreciat că decizia de pensie contestată este nelegală deoarece trebuiau
aplicate prevederile art. 59 din legea 263/2010, pentru că încadrarea în grad de handicap este
dată de afecţiuni ce vizează vederea, iar condiţiile pensionării persoanelor nevăzătoare sunt
reglementate de acest articol.
Dispoziţiile art. 58 din legea 263/2010 reprezintă norma generală ce se aplică pentru
toate categoriile de persoane cu handicap în funcţie de felul handicapului, condiţia principală
fiind aceea ca stagiul de cotizare să fie realizat în condiţii de handicap preexistent calităţii de
asigurat.
Dispoziţiile art. 59 din legea 263/2010 reprezintă norma specială ce se aplică
nevăzătorilor, indiferent de gradul de handicap în care se încadrează, singura condiţie fiind să
fi realizat ca nevăzător cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare, astfel că trebuie
aplicată cu prioritate în raport cu norma generală.
De asemenea având în vedere că textul de lege nu distinge în funcţie de gradul de
handicap grav, accentuat, mediu sau uşor s-a apreciat că prevederile art. 59 din legea
263/2010 se aplică tuturor nevăzătorilor, astfel că nu are importanţă că reclamanta a fost
încadrată în gradul de handicap accentuat, iar nu gradul de handicap grav cum susţine
intimata, esenţial este faptul că în cazul nevăzătorilor este afectată vederea.
La data de 20.12.2012 contestatoarea M.F. a formulat cerere de completare a
dispozitivului sentinţei nr. 8095/28.11.2012 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. ….
în sensul de a se pronunţa şi asupra capetelor de cerere privind anularea hotărârii Comisiei
Centrale de Contestaţii nr. … şi obligarea intimatei Casa Judeţeană de Pensii Dolj să plătească
reclamantei diferenţele de pensie cuvenite dintre pensia stabilită conform sentinţei
8095/28.11.2012 a Tribunalului Dolj şi cea acordată efectiv, începând cu 24.11.2011, data
pensionării.
Prin sentinţa nr. 7 din 30.01.2013, tribunalul a admis cererea de completare dispozitiv,
s-a completat dispozitivul sentinţei 8095/28.11.2012 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul
nr. … în sensul că s-a anulat Hotărârea Comisiei Centrale de Contestaţii din cadrul Casei
Naţionale de Pensii Publice nr. …
A fost obligată intimata CJP Dolj să plătească reclamantei diferenţele de pensie
cuvenite dintre pensia stabilită conform sentinţei 8095/28.11.2012 a Tribunalului Dolj şi cea
acordată, începând cu 24.11.2011.
Împotriva celor două sentinţe au declarat recurs pârâtele CASA JUDEŢEANĂ DE
PENSII DOLJ şi CASA NAŢIONALĂ DE PENSII PUBLICE - COMISIA CENTRALĂ DE
CONTESTAŢII.
În motivarea recursurilor s-a susţinut că sentinţa nr. 8095/2012 este nelegală, fiind dată
cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 153 lit. d) şi art. 59 din Legea 263/2010.
S-a susţinut că instanţa trebuia să se pronunţe asupra hotărârii date de Comisia Centrală
de Contestaţii, iar în absenţa unei hotărâri de anulare a acestei hotărâri nu se putea obliga
direct Casa Judeţeană de Pensii să emită o nouă decizie de pensionare.
Recurentele au arătat că reclamanta nu a îndeplinit condiţia de a realiza o treime din
stagiul complet de cotizare, în condiţii de nevăzător, că potrivit art. 59 din Legea 263/2010
nevăzătorul este persoana cu acuitate vizuală zero, făcându-se referire şi la Ordinul
762/31.08.2007.

265
 S-a susţinut că reclamanta, fiind încadrată în grad de handicap accentuat, are o afecţiune
vizuală, însă nu poate fi considerată o persoană nevăzătoare, mai ales în condiţiile în care a
desfăşurat activitate de economist.
S-a concluzionat că s-a interpretat greşit legea şi că reclamantei nu-i sunt aplicabile
dispoziţiile art. 59 din lege.
Prin recursul declarat împotriva sentinţei de completare a dispozitivului, recurentele au
susţinut că motivarea primei instanţe este în contradicţie cu dispoziţiile art. 153 din Legea
263/2010, potrivit cărora instanţa trebuia să se pronunţe asupra hotărârii date de Comisia
Centrală de Contestaţii ca un capăt de cerere principal, iar nu ca unul accesoriu.
S-a susţinut că din considerentele sentinţei 8095/28.11.2012 nu rezultă care sunt
motivele de nelegalitate ale acestei hotărâri iar nepronunţarea asupra unui act nu este motiv de
completare a dispozitivului, ci un motiv de recurs.
La data de 11 aprilie 2013 intimata contestatoare a formulat întâmpinare, solicitând
respingerea recursului.
Recursurile nu sunt fondate, urmând să fie respinse pentru următoarele considerente.
Procedura de contestare a deciziei de pensie este prevăzută de art. 149-153 din Legea
263/2010 şi presupune parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, obligatorie, fără
caracter jurisdicţional, care debutează prin contestarea deciziei la Comisia Centrală de
Contestaţii şi se finalizează prin atacarea hotărârii acestei comisii la instanţa de judecată.
Instanţa se pronunţă asupra hotărârii comisiei centrale, pe care o anulează, dacă
susţinerile contestatorului sunt considerate fondate, apoi, ca efect al admiterii contestaţiei,
anulează şi decizia de pensie, dispunând în consecinţă asupra drepturilor de pensie şi
modalităţii de plată a acestora.
Întreaga procedură are un caracter unitar, derivat din lege, reglementat prin norme
imperative, astfel că anularea celor două acte administrative, care au efecte pe planul dreptului
la pensie ( decizia de pensie şi hotărârea comisiei de contestaţii) se impune în condiţiile în
care contestatorul a urmat procedura, prin atacarea deciziei de pensie la instituţia competentă.
Prin cererea de chemare în judecată, precizată la 24.10.2012, contestatoarea a contestat
atât decizia de pensie, cât şi hotărârea comisiei centrale de contestaţii, astfel că potrivit art.
129 cod procedură civilă instanţa avea obligaţia să se pronunţe asupra tuturor cererilor cu care
a fost investită, respectând principiul disponibilităţii.
Potrivit art. 281 ind. 1 cod procedură civilă, omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra
unei cereri, indiferent dacă este principală sau accesorie, conexă ori incidentală, dă dreptul
părţii de a solicita completarea hotărârii, iar potrivit art. 281 ind. 2, completarea hotărârii nu
poate fi cerută pe calea recursului. Prin urmare, este nefondată susţinerea recurentelor în
sensul că era motiv de recurs nepronunţarea instanţei asupra unui act, în condiţiile în care
contestatoarea a formulat cerere distinctă prin care a solicitat anularea acestui act.
Aşadar, sub aspectul legalităţii sentinţei nr. 7/30.01.2013 este irelevantă calificarea
contestaţiei formulate împotriva hotărârii comisiei judeţene ca fiind o cerere principală sau
una accesorie, cât timp partea interesată putea cere primei instanţe pronunţarea asupra
capătului de cerere omis, în procedura completării hotărârii.
Aplicarea dispoziţiilor art. 129 cod procedură civilă şi ale art. 281 ind. 1 cod procedură
civilă nu intră în contradicţie cu prevederile art. 153 din Legea 263/2010, deoarece instanţa a
fost investită de contestatoare, conform legii speciale, după urmarea procedurii administrative
prealabile, iar nepronunţarea asupra hotărârii comisiei centrale prin sentinţa nr.
8095/28.11.2012 a fost o simplă omisiune, corectată prin hotărârea judecătorească ulterioară,
cele două sentinţe făcând corp comun .
Prin sentinţa de completare, prima instanţă a soluţionat şi cererea de acordare a
drepturilor de pensie restante, recalculate potrivit modificărilor deciziei de pensie, stabilind
corect că data de la care acestea se datorează este data formulării cererii de pensionare, iar nu
data recalculării, deoarece atacarea în instanţă a deciziei de pensie are ca efect modificarea

266
drepturilor cuvenite persoanei pensionate iar acordarea acestor drepturi se supune dispoziţiilor
art. 103-105 din Legea 263/2010.
Pe fondul cauzei, instanţa apreciază că dispoziţiile art. 58 şi 59 din Legea 263/2010 au
fost corect aplicate de tribunal, cu raportare şi la prevederile art. 44 din HG 257/2011 pentru
aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010.
Astfel, în condiţiile art. 59 din Legea 263/2010, nevăzătorii beneficiază de pensie pentru
limită de vârstă, indiferent de vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puţin o treime din
stagiul complet de cotizare iar potrivit art. 44 din Normele metodologice de punere în aplicare
a legii, reducerea prevăzută la art. 59 din lege se aplică nevăzătorilor care fac dovada acestui
statut cu certificatul de încadrare în grad de handicap emis în condiţiile legii, care va conţine
obligatoriu următoarele elemente: data ivirii handicapului, gradul de handicap, termenul de
revizuire, precum şi menţiunea că acest certificat a fost emis în vederea aplicării art. 59 din
lege.
Condiţiile impuse de lege pentru aplicarea dispoziţiilor art. 59 sunt următoarele:
persoana care solicită pensionarea să fie nevăzător, încadrat în orice grad de handicap, dovedit
cu un certificat care să conţină elementele impuse de art. 44 din Norme, şi să fi realizat ca
nevăzător cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare.
Contestatoarea a făcut dovada cu certificatul nr. … că este încadrată în grad de
handicapă accentuat, nerevizuibil, dobândit la naştere, adică la data de 18.09.1959, fiind
nevăzător, certificatul purtând menţiunea că este eliberat pentru pensionare conform art. 59
din Legea 263/2010.
De asemenea, contestatoarea a făcut dovada că a realizat stagiul de cotizare impus de
lege, ca nevăzător, cât timp handicapul a fost dobândit la naştere şi are o vechime în muncă de
30 ani, 2 luni şi 2 zile ( stagiu total de cotizare realizat).
Instanţa apreciază că dispoziţiile art. 59 din Legea 263/2010 reglementează situaţia
specială a unei categorii a persoanelor cu handicap, şi anume nevăzătorii, dispoziţiile
aplicabile acestora fiind derogatorii de la norma de drept comun instituită prin art. 58 din lege.
Aplicând regula „ unde norma legală nu distinge, nici cel ce o aplică nu o poate face „ se
constată că art. 59 nu face distincţie între diverse categorii nevăzători, şi nu reglementează
diferit situaţia celor care au un grad de handicap grav de cei care sunt încadraţi în grad de
handicap accentuat, aşa cum se întâmplă în situaţia celorlalte persoane, care sunt încadrate în
alte tipuri de handicap.
Interpretarea pe care recurentele o dau prevederilor art. 59 din Legea 263/2010 este
astfel greşită, fiind evident, atât din dispoziţia textului, cât şi din normele metodologice de
aplicare a legii, că nu se are în vedere orbirea, formă de handicap grav, ci situaţia
nevăzătorilor, indiferent de forma handicapului, dacă starea de sănătate este dovedită prin
certificat, iar menţiunile de pe acesta fac trimitere expresă la aplicabilitatea dispoziţiilor art.
59 din legea pensiilor.
Concluzia care se impune este aceea că sentinţa atacată este legală şi temeinică, vârsta şi
condiţiile de pensionare ale contestatoarei fiind stabilite corect de tribunal, prin reducerea
stagiului de cotizare în condiţiile art. 59 din Legea 263/2010.
Potrivit art. 312 cod procedură civilă, recursurile se vor respinge ca nefondate. (Decizia nr.
4076 din 18 aprilie 2013- Secţia I Civilă, rezumat judecător Gabriela Ionescu)

5. Perioada în care persoana a beneficiat de pensie de invaliditate constituie o

perioadă necontributivă şi este asimilată stagiului de cotizare.

Pensia de invaliditate de care a beneficiat recurentul reprezintă pensie de invaliditate

în înţelesul Legii nr. 19/2000 şi este asimilată stagiului de cotizare ca şi perioadă
necontributivă, art. 35 din Legea nr. 263/2010 menţionând expres modalitatea de calculare a
bazei de lunare de calcul a contribuţiei.

267
 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, Secţia Conflicte de Muncă şi
Asigurări Sociale, contestatorul R. N. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.
102720/30.01.2012 privind revizuirea pensiei în baza OUG 1/2011, emisă de Casa de Pensii
Sectorială a Ministerului Administraţiei şi Internelor, solicitând ca prin hotărâre
judecătorească să se dispună anularea acestei decizii ca fiind nelegală şi netemeinică şi
emiterea unei alte decizii corecte care să revizuiască corect şi legal pensia sa; precum şi
anularea Hotărârii nr. 7975/11.07.2012.
Prin sentinţa civilă nr. 332/21.11.2012, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi – Secţia
conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost respinsă contestaţia.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Contestatorul R. N. prin Decizia 102720/15.08.1987 a fost beneficiarul unei pensii de
invaliditate, conform dispoziţiilor Legii 164/2001, fiind anual revizuit medical conform
certificatelor – decizii medicale, depuse la dosar.
Urmare a modificărilor legislative intervenite prin Legea 119/2010 privind stabilirea
unor măsuri în domeniul pensiilor şi HG 735/2010 abrogată ulterior prin OUG 1/2011, pensia
acordată contestatorului a devenit pensie în înţelesul Legii 19/2000 privind sistemul public de
pensii, pensia fiind astfel recalculată şi apoi revizuită în baza OUG 1/2011.
În baza OUG 1/2011 Casa de Pensii Sectorială a MAI a emis Decizia
102720/12.12.2011 de revizuire a pensiei de invaliditate a contestatorului, decizie pe care a
contestat-o la Comisia de Contestaţii Pensii din cadrul MAI.
Prin Hotărârea nr. 3651/09.04.2012, Comisia de Contestaţii a admis contestaţia,
reţinându-se că, contestatorului i –a fost emisă o nouă decizie de pensionare ca urmare a
trecerii de la pensia de invaliditate la pensia pentru limită de vârstă.
Astfel, intimata Casa de Pensii Sectorială a MAI a emis Decizia 102720/30.03.2012 de
revizuire a pensiei pentru limită de vârstă a contestatorului în baza OUG 1/2011 prin care s-a
stabilit un stagiu complet de cotizare de 20 de ani, un punctaj mediu anual de 1.60986 puncte
şi o pensie brută în cuantum de 1298 lei.
În conformitate cu art. 149 din Legea 263/2010 privind sistemul de pensii decizia de
revizuire a pensiei a fost contestată în termenul legal şi prin Hotărârea nr. 7975/11.07.2012 a
Comisiei de Contestaţii din cadrul MAI, contestaţia a fost respinsă menţinându-se decizia de
revizuire nr. 102720/30.03.2012 emisă de Casa de Pensii Sectorială a MAI.
Contestatorul a criticat hotărârea comisiei şi implicit decizia de revizuire a pensiei
pentru limită de vârstă, invocând faptul că, potrivit dispoziţiilor art.49 din Legea 263/2010,
intimata trebuia să-i asimileze stagiului de cotizare, perioada în care a beneficiat de pensie de
invaliditate, care constituie o perioadă necontributivă.
Pensia, ca drept fundamental, este o formă de prestaţie de asigurări sociale plătită
lunar în baza legii, inerentă şi indisolubil legată de calitatea de pensionar, obţinută în baza
unei decizii de pensionare, emisă cu respectarea prevederilor legale.
Potrivit art. 1, 2 din Legea nr. 263/2010, dreptul la asigurări sociale este garantat de
stat şi se exercită prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, care se
organizează şi funcţionează pe baza unor principii prevăzute expres de lege, printre care şi
principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza
contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public,
drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiei de asigurări sociale plătite.
Prin urmare, pensia, ca prestaţie din partea sistemului public de pensii, intră sub
incidenţa principiului contributivităţii.
Aşa cum s-a arătat pensia contestatorului a fost revizuită în baza Legii 119/2010 şi a
OUG 1/2011.
Potrivit art.1 din Legea 119/2010 „Pe data intrării în vigoare a prezentei legi,
următoarele categorii de pensii, stabilite pe baza legislaţiei anterioare, devin pensii în înţelesul
Legii 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale:a) pensiile

268
militare de stat;b) pensiile de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special
din sistemul administraţiei penitenciarelor…”
Art. 3 din aceeaşi lege, prevede că pensiile prevăzute la art.1, stabilite potrivit
prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin
determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de
calcul prevăzut de Legea 19/2000.
De asemenea, art. 7 din lege, prevede că procedura de stabilire, plată suspendare,
recalculare, încetare şi contestare a pensiilor recalculate potrivit prezentei legi este cea
prevăzută de Legea 19/2000.
Contestatorul a fost beneficiarul unei pensii de invaliditate în baza dispoziţiilor Legii
164/2001 privind pensiile militare de stat, şi nu a unei pensii de serviciu, iar potrivit
dispoziţiilor art.17 din acest act normativ abrogat prin intrarea în vigoare a Legii 263/2010 se
prevedea că „ Vechimea în serviciu care se ia în considerare la stabilirea pensiei este perioada
în care o persoană s-a aflat în una dintre următoarele situaţii: a) a avut calitatea de cadru
militar în activitate; b) a îndeplinit serviciul militar ca militar în termen, militar cu termen
redus, elev sau student al unei instituţii militare de învăţământ pentru formarea cadrelor
militare; c) a fost concentrată sau mobilizată ca rezervist; d) a fost în captivitate; e) a avut
calitatea de funcţionar public cu statut special, în instituţiile din sistemul de apărare, ordine
publică şi securitate naţională”, contestatorul neregăsindu-se în nici una din aceste.
De asemenea, nu se poate reţine susţinerea contestatorului potrivit căreia în speţă s-ar
aplica dispoziţiile art.17 alin.2 lit.a) din Legea 263/2010, potrivit cărora „ Constituie stagiu de
cotizare şi perioadele de până la data de 1 aprilie 2001 în care o persoană: a) s-a aflat în una
dintre situaţiile prevăzute la art.49”, având în vedere că, contestatorul a fost beneficiarul unei
pensii de invaliditate în baza unei legi speciale, astfel că, potrivit actelor normative ce
reglementau pensiile militare invocate mai sus, perioada în care o persoană s-a aflat în pensie
de invaliditate nu constituie vechime în serviciu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatorul R. N., criticând-o ca fiind
netemeinică şi nelegală.
Recurentul critică soluţia, în primul rând, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de
art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în sensul că instanţa a făcut o aplicare greşită a
dispoziţiilor legale referitoare la revizuirea pensiilor şi la valorificarea stagiului de cotizare
asimilat, constând în perioada de care a beneficiat de pensie de invaliditate.
În al doilea rând, au fost încălcate dispoziţiile art.129 alin.4 şi 5 Cod procedură civilă,
întrucât instanţa de fond nu a manifestat interes pentru înţelegerea situaţiei de fapt şi de drept
dedusă judecăţii, pentru prevenirea oricărei greşeli în aflarea adevărului, dispunând
respingerea contestaţiei fără să înţeleagă că dispoziţiile legale din sistemul public de pensii
prevăd că perioadele necontributive de până la 1 aprilie 2001, în care asiguratul a beneficiat
de pensie de invaliditate, se asimilează stagiului de cotizare.
A apreciat că este total eronată concluzia instanţei că nu are dreptul şi nu poate
beneficia de dispoziţiile art.17(2) lit.a, raportat la art.49(1) lit.a din Legea 263/2010, pe
motivul că este beneficiarul unei pensii militare de invaliditate acordată în baza unei legi
speciale.
S-a reţinut greşit că pensia de invaliditate nu se încadrează în niciuna din situaţiile
prevăzute de art.17 din Legea 164/2001 şi că perioada în care a avut pensie militară de
invaliditate nu constituie vechime în serviciu.
Instanţa nu a înţeles că începând cu luna iulie 2010, potrivit art. 2(3) raportat la art.1
din legea 119/2010, pensiile militare de invaliditate au devenit pensii de invaliditate, în
înţelesul Legii 19/2000 şi că se aplică dispoziţiile referitoare la perioadele necontributive şi la
asimilarea lor stagiului de cotizare.
A arătat că a făcut dovada că de la 15.09.1987 până la 08.06.2006, 12 ani, 9 luni şi 23
zile, a beneficiat de pensie de invaliditate, iar la data de 30.03212, a fost trecut la pensia
pentru limită de vârstă. Aşadar perioada cât s-a aflat în pensie militară de invaliditate,

269
constituie perioadă necontributivă, care se asimilează stagiului de cotizare în sistemul public
de pensii.
A arătat că potrivit dispoziţiilor art.82 raportat la art. 107 (1 şi 3) din lege, pârâta avea
obligaţia să opereze din oficiu modificarea cuantumului pensiei prin valorificarea stagiului de
cotizare asimilat, determinând un nou punctaj lunar prin utilizarea cuantumului pensiei de
invaliditate din perioada respectivă.
A solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii
contestaţiei, anularea deciziei de revizuire şi hotărârii comisiei de contestaţii, cu obligarea la
emiterea unei noi decizii prin valorificarea perioadei de stagiu asimilat.
În drept şi-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.299-316, Legea 263/2010, Legea
119/2010 şi OUG 1/2011.
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea
apreciază recursul ca fiind fondat şi urmează să îl admită, pentru următoarele considerente:
Recurentul reclamant a fost cadru militar - subofiţer activ, până la data de 15 august
1987, când a fost pensionat medical, beneficiind de pensie de invaliditate, revizuită anual.

În prezenta cauză se solicită luarea în considerare a perioadei de 12 ani, 9 luni şi 23 de

zile – cât a beneficiat de pensie militară de invaliditate, ca şi perioadă necontributivă,
asimilată stagiului de cotizare.
Referitor la acest aspect, Curtea constată aplicabile următoarele dispoziţii legale:
Legea nr. 119 din 30 iunie 2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor
Art. 1 – „Pe data intrării în vigoare a prezentei legi, următoarele categorii de pensii,
stabilite pe baza legislaţiei anterioare, devin pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000 privind
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările
ulterioare: a) pensiile militare de stat;...”
Art. 2 ... „(3) Pensiile de invaliditate şi pensiile de urmaş dintre cele prevăzute la art. 1 devin
pensii de invaliditate, respectiv pensii de urmaş, în înţelesul Legii nr. 19/2000, cu
modificările şi completările ulterioare.””
LEGE Nr. 19 din 17 martie 2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale:
Art. 38 – „(1) În sistemul public se asimilează stagiului de cotizare şi perioadele
necontributive, denumite în continuare perioade asimilate, în care asiguratul: a) a beneficiat
sau beneficiază de drepturi de asigurări sociale, cu excepţia celor prevăzute la art. 40 lit. a) -
c) şi e);..”.
Art. 40 –„ În sistemul public se acordă următoarele categorii de pensii:
a) pensia pentru limită de vârstă;
b) pensia anticipată;
c) pensia anticipată parţială;
d) pensia de invaliditate”.
LEGE Nr. 263 din 16 decembrie 2010 privind sistemul unitar de pensii publice:
Art. 3 - (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele
semnificaţii:.. j) perioade asimilate - perioadele pentru care nu s-au datorat sau plătit
contribuţii de asigurări sociale şi care sunt asimilate stagiului de cotizare în sistemul public
de pensii;..”
Art. 6. alin. 1. I – „(1) În sistemul public de pensii sunt asigurate obligatoriu, prin
efectul legii:.. c) cadrele militare în activitate, soldaţii şi gradaţii voluntari, poliţiştii şi
funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, din domeniul
apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale;
Art. 17 – „.. (2) Constituie stagiu de cotizare şi perioadele de până la data de 1 aprilie
2001 în care o persoană: a) s-a aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 49...”

270
 Art. 49 –„ (1) În sistemul public de pensii se asimilează stagiului de cotizare şi
perioadele necontributive, denumite în continuare perioade asimilate, în care asiguratul: a) a
beneficiat de pensie de invaliditate..”.
Art. 35 - ..” (2) Baza lunară de calcul a contribuţiei de asigurări sociale pentru
persoanele prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. V o constituie cuantumul ajutoarelor lunare,
plătite din bugetul de stat, în condiţiile legii.
(3) Prevederile art. 33 alin. (3) se aplică şi pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2).
Art. 49 - (1) În sistemul public de pensii se asimilează stagiului de cotizare şi perioadele
necontributive, denumite în continuare perioade asimilate, în care asiguratul:
a) a beneficiat de pensie de invaliditate;..”.
Din economia acestor texte, Curtea constată că pensia de invaliditate de care a
beneficiat recurentul reprezintă pensie de invaliditate în înţelesul Legii nr. 19/2000 şi este
asimilată stagiului de cotizare ca şi perioadă necontributivă, art. 35 din Legea nr. 263/2010
menţionând expres modalitatea de calculare a bazei de lunare de calcul a contribuţiei.
Faţă de toate aceste considerente, constându-se fondate susţinerile recurentului, Curtea
urmează ca, în temeiul art. 312 rap. la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, să admită recursul
şi să modifice sentinţa civilă nr. 332/21.11.2012.
Va fi admisă contestaţia şi se va anula decizia nr. 7975/11.07.2012 a Comisiei de
Contestaţii Pensii a MAI şi decizia nr. 102720/30.03.2012 emisă de Casa de Pensii Sectorială
a MAI, obligând - o pe aceasta din urmă să emită o nouă decizie, cu valorificarea stagiului de
cotizare asimilat corespunzător perioadei 15.08.1987 - 08.06.2000. (Decizia nr. 2073, 06.12.
2013 - Secţia I civilă, rezumat judecător Ligia Epure)

6. Procedura prealabilă reglementată de legea nr. 63/2010. Obligativitate,

obiectul contestaţiei formulate de către contestator în cadrul acestei proceduri.

Procedura prealabilă de contestaţie a măsurilor stabilite de către casele teritoriale de

pensii este obligatorie, nefiind permisă formularea unei asemenea contestaţii direct în faţa
instanţei de judecată, iar obiectul unei asemenea contestaţii nu îl poate forma decât o decizie
emisă de casa de pensii şi nu un răspuns administrativ al acesteia.

Prin sentinţa recurată, Tribunalul Olt a respins excepţia inadmisibilităţii şi a tardivităţii

cererii.
A admis în parte cererea formulată de reclamantul R.D. domiciliat în Comuna D. sat
C. Judeţul Olt, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Olt, cu sediul în Slatina,
str. Ecaterina Teodoroiu nr, 64 B, având ca obiect „alte cereri”.
A obligat pârâta Casa Judeţeană de Pensii Olt la recalcularea pensiei reclamantului
prin valorificarea la determinarea stagiului de cotizare realizat a vechimii integrale, respectiv
normă întreagă pe perioada 26.08.1978-08.05.1989 şi 01.04.1990-01.07.1991 precum şi la
utilizarea la determinarea punctajului a salariilor operate în carnetul de muncă pe aceeaşi
perioadă.
Tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 107 din L 263/2010, potrivit cărora “În
situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau plăţii drepturilor de pensie, se constată diferenţe între
sumele stabilite şi /sau plătite şi cele legal cuvenite, casa teritorială de pensii,…operează, din
oficiu sau la solicitarea pensionarului, modificările ce se impun, prin decizie de revizuire”.
Potrivit acestor dispoziţii legale, reclamantul a solicitat CJP Olt recalcularea pensiei,
prin valorificarea la determinarea stagiului de cotizare realizat a vechimii integrale din
perioadele 26.08.1978-08.05.1989 şi 01.04.1990-01.07.1991 şi utilizarea la determinarea
punctajului a salariilor operate în carnetul de muncă.
Prin urmare, pârâta potrivit dispoziţiile legale menţionate mai sus, trebuia să emită o
decizie de admitere sau de respingere a cererii reclamantului, decizie ce putea fi contestată de
reclamant în termen de 30 de zile de la comunicare.

271
 Instanţa a reţinut că răspunsul administrativ dat de către pârâtă este echivalent unei
decizii de respingere a cererii reclamantului, astfel că a respins atât excepţia de
inadmisibilitate cât şi excepţia de tardivitate, ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta CASA JUDEŢEANĂ DE PENSII
OLT, arătând că, în fapt, petentului i s-a acordat pensie pentru invaliditate prin decizia
nr.211097/14.04.2010, pentru un stagiu de cotizare total realizat de 16 ani, 4 luni, 18 ,zile din
care 8 ani, 3 luni, 22 zile in condiţii normale de munca; 4 ani, 1 luna, 1 zi in ; grupa a II-a de
munca si 6 ani, 2 luni, 23 zile in sectorul agricol având o suprapunere sector de stat + sector
agricol de 3 ani, 6 luni, 15 zile, precum si 1 an, 3 luni, 17 zile stagiu asimilat.
Drepturile de pensie au fost stabilite corect si legal, raportat la actele pe care
reclamantul le-a depus la dosarul de pensie si la înscrierile din carnetul de munca, in măsura
in care ele au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legii, ţinându-se cont de actele normative
in vigoare aplicabile in materia pensiilor.
Reclamantul a formulat mai multe cereri pentru valorificarea perioadelor aflate in
discuţie la care i s-au formulat mai multe răspunsuri, in sensul menţionat mai sus, adică de a
aduce acte suplimentare privind salariile realizate lunar.
Reclamantul nu contesta o decizie de pensie, ci răspuns administrativ la o cerere a sa.
Considera ca, o astfel de cerere depusa la instanţa de judecata nu este întemeiata din
punct de vedere juridic.
Potrivit art.153 din Legea nr.263/2010 instanţa, de fond poate fi investita numai cu o
contestaţie împotriva unei decizii de pensie.
Astfel, reclamantul invoca dispoziţiile art.106-107 din Legea nr.263/2010 ca si temei
de drept ce sta la baza cererii sale, iar recalcularea/revizuirea drepturilor de pensie, la cerere
sau din oficiu este posibila numai in situaţia in care se depun documente noi, care probează
elemente noi, care nu au fost analizate pana in acel moment si care sa duca la o modificare a
drepturilor de pensie.
În aceasta situaţie se va emite o decizie de admitere sau respingere. In cazul in care nu
exista astfel de împrejurări noi care sa duca la modificări ale drepturilor stabilite anterior, nu
se emite o decizie de pensie ci se formulează un răspuns administrativ.
Considera ca, instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii si a
pronunţat o hotărâre nelegala.
Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate, Curtea reţine că instanţa de
fond a făcut o greşită aplicare a legii, interpretând greşit actul dedus judecăţii.
Astfel, prin cererea adresată instanţei, reclamantul a arătat că formulează contestaţie
împotriva răspunsului nr. 22409/25 05 2012 emis de CJP Olt.
Instanţa de fond a reţinut în sentinţa atacată că răspunsul respectiv este echivalentul unei
decizii de respingere a cererii reclamantului ce viza recalcularea pensiei prin valorificarea la
determinarea stagiului de cotizare realizat a vechimii integrale dintr-o anumită perioadă.
Considerând că reclamantul ar fi făcut o asemenea cerere, potrivit art. 116 din legea nr.
263/2010, încetarea, suspendarea sau reluarea plăţii pensiei, precum şi orice modificare a
drepturilor de pensie se fac prin decizie emisă de casele teritoriale de pensii, respectiv de
casele de pensii sectoriale, în condiţiile respectării regimului juridic al deciziei de înscriere la
pensie.
Potrivit art. 149 alin. 1 din aceeaşi lege, deciziile de pensie emise de casele teritoriale de
pensii şi de casele de pensii sectoriale pot fi contestate, în termen de 30 de zile de la
comunicare, la Comisia Centrală de Contestaţii, respectiv la comisiile de contestaţii care
funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi
Internelor şi Serviciului Român de Informaţii.
Alin. 2 prevede că procedura de examinare a deciziilor supuse contestării reprezintă
procedură administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter jurisdicţional.
Potrivit alin. 4 deciziile de pensie necontestate în termenul prevăzut la alin. (1) sunt
definitive.

272
 Potrivit art. 150 alin. 3 în soluţionarea contestaţiilor, Comisia Centrală de Contestaţii şi
comisiile de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale,
Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii adoptă hotărâri
Art. 151 alin.1din acelaşi act normative prevede că hotărârile Comisiei Centrale de
Contestaţii, respectiv ale comisiilor de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului
Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de
Informaţii se comunică persoanelor în cauză şi caselor teritoriale de pensii sau caselor de
pensii sectoriale interesate, după caz, în termen de 5 zile de la adoptare.
De asemenea, potrivit alin. 2 hotărârile prevăzute la art. 150 alin. (3) pot fi atacate la
instanţa judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Alin. 3 prevede că hotărârile prevăzute la art. 150 alin. (3) care nu au fost atacate la
instanţele judecătoreşti în termenul prevăzut la alin. (2) sunt definitive.
Reiese din economia acestor dispoziţii legale, că şi în situaţia în care răspunsul contestat
ar fi echivalentul unei decizii de pensionare, aşa cum greşit consideră instanţa de fond,
reclamantul ar fi trebuit să urmeze procedura prealabilă prevăzută de lege, neputându-se
adresa direct instanţei de judecată, cererea sa fiind astfel inadmisibilă.
În speţă însă, răspunsul primit de către reclamant nu poate constitui o decizie de
pensionare.
Aceasta deoarece potrivit art. 106alin. 1 din lege, admiterea sau respingerea cererii de
pensionare se face prin decizie emisă de casa teritorială de pensii, respectiv de casa de pensii
sectorială, în termen de 45 de zile de la data înregistrării cererii.
Potrivit alin. 2 decizia prevăzută la alin. (1) cuprinde temeiurile de fapt şi de drept în
baza cărora se admite sau se respinge cererea de pensionare.
În speţă, răspunsul respectiv nu cuprinde asemenea menţiuni pentru că prin cererea
formulată de către reclamant acesta solicita să i se comunice “temeiul legal în baza căruia la
delimitarea punctajului i-au fost valorificate realizările iar la stagiul de cotizare i-a fost
considerat jumătate de normă”
La această cerere intimate i-a comunicat răspunsul respectiv care aşa după cum se poate
observa nu este o decizie de pensie.
Legea nr. 263/2010 nu prevede posibilitatea contestării unui răspuns administrative,
astfel că şi din acest punct de vedere cererea este inadmisibilă.
Constatând astfel că în mod nelegal instanţa de fond a admis contestaţia formulată de
către contestator, în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă şi 312 Cod procedură
civilă,Curtea a admis recursul formulat şi a modificat sentinţa în sensul că a respins
contestaţia ca inadmisibilă. (Decizia nr. 7224/02.06.2013 – Secția I civilă, rezumat judecător
Marian Panduru)

273
PROCEDURA INSOLVENŢEI

LITIGII CU PROFESIONIŞTI

PROCEDURĂ CIVILĂ

274
 PROCEDURA INSOLVENŢEI

1. Obligaţii rezultând dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare cu dată certă,

anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul-vânzător intră în procedură.
Executarea obligaţiilor de către administratorul judiciar/lichidator, la cererea
promitentului-cumpărător, este imperativă în condiţiile art. 931 din Legea nr. 85/2006.

Textul art. 931 din Legea nr. 85/2006 stabileşte condiţiile ce se impun pentru a fi
analizate pentru ca obligaţiile rezultând dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare cu dată
certă, anterioară deschiderii procedurii în care promitentul-vânzător intră în procedura
insolvenţei, să fie executate de către administratorul judiciar/lichidator la cererea
promitentului - cumpărător:
- preţul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul
se află în posesia promitentului-cumpărător;
- preţul nu este inferior valorii de piaţă a bunului;
- bunul nu are o importanţă determinantă pentru reuşita unui plan de reorganizare
Legiuitorul a înţeles să protejeze stabilitatea raporturilor juridice constituite înainte
de deschiderea procedurii insolvenţei şi, implicit, drepturile promitentului-cumpărător care,
în lipsa acestor prevederi ar fi obligat să achite, pe lângă preţul imobilului, şi contravaloarea
ipotecii la care acesta nu s-a obligat prin încheierea antecontractului de vânzare cumpărare.

Prin sentinţa nr. 1795 din data de 12.12.2012 pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia a
II-a Civilă în dosarul nr. 19671/63/2011/a4 a fost admisă acţiunea reclamantei LMG
împotriva pârâtei - debitoare SCEATSRL prin lichidator judiciar BCSPRL. A fost obligat
lichidatorul judiciar BCSPRL să încheie cu reclamanta în formă autentică contractul de
vânzare-cumpărare pentru imobilul menţionat în antecontractul de vânzare-cumpărare din
data de 23.07.2008, situat în Craiova, str. Poligonului, nr.101 N (vila 14), jud. Dolj, compus
din teren în suprafaţă utilă de aproximativ 320 mp şi construcţie P+1 la roşu.
Tribunalul a reţinut că anterior deschiderii procedurii insolvenţei, între debitoarea
falită SCEATSRL. Craiova în calitate de promitent-vânzător şi LMG în calitate de promitent-
cumpărător s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare din 23.07.2008 f.19 prin care
debitoarea s-a obligat să-i vândă reclamantei imobilului situat în Craiova, str. Poligonului, nr.
101N (vila 14), jud. Dolj, compus din teren în suprafaţă utilă de aproximativ 320 m.p. şi
construcţia P+1 la roşu.
Părţile s-au obligat să perfecteze în formă autentică actul de vânzare-cumpărare pentru
teren şi construcţie, până la data de 15 septembrie 2008, conform menţiunii din chitanţa
/30.07.2008, semnată şi parafată de vânzător. Reclamanta a notificat pârâta în vederea
prezentării în data de 18.10.2010 la BNP în vederea încheierii actului de vânzare-cumpărare
în forma autentică, conform notificării f. 37, dar aceasta nu a făcut dovada că ar fi dat curs
invitaţiei şi nici nu a justificat în vreun fel refuzul.
În cauză tribunalul a constatat că preţul a fost integral achitat, conform chitanţelor f.
36 emise de către debitoare; bunul se află în posesia reclamantei, situaţie necontestată; preţul
nu este inferior valorii de piaţă a bunului, acesta fiind evaluat la preţul de 65.100 lei de către
evaluatorul SCEISRL, angajat de către lichidator să evalueze bunurile din averea debitoarei;
în cauză nu se pune problema unui plan de reorganizare deoarece debitoarea este în procedura
simplificată de insolvenţă. Susţinerile lichidatorului judiciar privind faptul că nu i-au fost
predate evidenţele contabile ale debitoarei de către fostul administrator social au fost apreciate
irelevante în cauză, deoarece vizează aspecte ce nu sunt imputabile reclamantei. În ceea ce
priveşte data certă, s-a reţinut că antecontractul de vânzare-cumpărare/23.07.2008 a fost
încheiat prin Agenţia Imobiliară INTERMED Craiova, iar în data de 24.09.2010 reclamanta a
formulat cerere de notare a acestuia în cartea funciară nr. 63045 a localităţii Craiova şi, chiar

275
dacă cererea sa a fost respinsă prin Încheierea nr. 62545/04.10.2010 f. 34, înscrisul respectiv a
dobândit dată certă din ziua prezentării, în temeiul dispoziţiilor art.1182 C.civ.
Coroborând probele administrate, judecătorul sindic a apreciat că în cauză s-a făcut
dovada de către reclamantă că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 931 din Legea
85/2006.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs lichidatorul BCSPRL pentru debitoarea
SCEATSRL.
A susţinut recurenta că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 93 1 din
Legea 85/2006, respectiv antecontractul nu are dată certă (iar motivele prin care se înlătura
această condiţie expresă nu sunt de natură a conferi antecontractului dată certă); preţul nu a
fost achitat (nu există nicio dovadă legală, respectiv factura şi chitanţa eliberată de EATSRL);
bunul era ipotecat în favoarea Băncii Transilvania printr-o ipotecă ce interzice transferul
proprietăţii. Precizează că aceste dispoziţii, deşi au fost invocate expres nu au fost analizate şi
înlăturate de judecătorul sindic, iar Băncii Transilvania, care este creditor garantat, i s-a
încălcat dreptul la apărare, măsură ce a prejudiciat drepturile sale. Consideră că nu se pot
vătăma drepturile unui terţ căruia nici nu-i este opozabilă hotărârea şi că nu se poate interveni
în modificarea convenţiei intabulate şi înscrise în Cartea Funciară, fără participarea terţului în
calitate de parte.
Intimata reclamantă a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului,
susţinând că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 931 din Legea 85/2006.
Curtea, analizând recursul prin prisma motivelor invocate, în raport de dispoziţiile art.
304 Cod procedură civilă şi ale art. 931 din legea 85/2006 a constatat că acesta nu este fondat
pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 931 din Legea 85/2006 „Obligaţiile rezultând dintr-un antecontract de
vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul-
vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administratorul judiciar/lichidator la
cererea promitentului-cumpărător, dacă:
- preţul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul
se află în posesia promitentului-cumpărător;
- preţul nu este inferior valorii de piaţă a bunului;
- bunul nu are o importanţă determinantă pentru reuşita unui plan de reorganizare.”
Acest articol a fost declarat constituţional prin Decizia nr.549 din 3.05.2011 de către
Curtea Constituţională, care a reţinut că aceste dispoziţii reprezintă opţiunea legiuitorului,
care a înţeles să protejeze stabilitatea raporturilor juridice constituite înainte de deschiderea
procedurii insolvenţei şi, implicit, drepturile promitentului-cumpărător care, în lipsa acestor
prevederi ar fi obligat să achite, pe lângă preţul imobilului, şi contravaloarea ipotecii la care
acesta nu s-a obligat prin încheierea antecontractului de vânzare cumpărare.
Curtea a reţinut că în speţă sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de acest text de lege,
respectiv art. 931 din Legea 85/2006, după cum urmează: o primă condiţie o reprezintă
existenţa unui antecontract de vânzare cumpărare cu dată certă anterioară deschiderii
procedurii.
Data certă reprezintă potrivit art. 1182 Cod civil data când înscrisul s-a înfăţişat la o
dregătorie publică în speţă, data la care acesta a fost înscris în Cartea Funciară şi nu data
încheierii acestuia de către agenţia imobiliară Intermed, cum în mod greşit se susţine de către
recurentul lichidator şi de intimată prin întâmpinare.
În ceea ce priveşte condiţia de achitare a preţului Curtea a constatat că acesta a fost
achitat, existând dovezi în acest sens, iar recurentul lichidator formulează în mod neîntemeiat
critica privind achitarea preţului, atâta timp cât el însuşi a înscris-o pe intimata reclamantă în
tabelul creanţelor cu toată suma de 160.000 lei, recunoscând astfel achitarea integrală a
preţului, chiar şi suma pe care intimata reclamantă a predat-o cash administratorului social al
debitoarei, aşa cum a învederat şi în faţa instanţei de recurs.

276
 Pe de altă parte, imobilul se află în posesia promitentului cumpărător care a cumpărat
imobilul „la roşu” şi a efectuat toate lucrările ulterioare, locuind în acesta de la momentul
terminării finisajelor şi dotărilor.
O altă condiţie impusă de textul de lege menţionat mai sus este aceea ca preţul să nu
fie inferior valorii imobilului. În speţă, niciuna dintre părţi nu a invocat acest lucru, astfel
încât suma de 160.000 lei achitată pentru imobilul „ la roşu” satisface condiţia legală.
O ultimă condiţie impusă de art. 931 din Legea 85/2006 este aceea ca bunul (imobilul)
să nu aibă importanţă determinantă pentru reuşita unui plan de reorganizare.
Curtea a apreciat că şi această condiţie este îndeplinită, în speţă fiind vorba despre o
casă de locuit şi nu despre un imobil cu destinaţie comercială.
Critica ce vizează existenţa unei ipoteci în favoarea Băncii Transilvania şi încălcarea
drepturilor acestui creditor garantat a fost considerată ca fiind nefondată în raport de
motivarea Curţii Constituţionale în decizia arătată mai sus.
Faţă de cele arătate mai sus, Curtea, în baza art. 312 Cod procedură civilă, a respins
recursul ca nefondat. (Decizia nr. 461 din data de 04.04.2013 – Secţia a II-a Civilă, rezumat
judecător Lotus Gherghină)

2.Concordat preventiv.
Inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 381/2009 privind concordatul preventiv în
cazul imposibilităţii de achitare a datoriilor exigibile.

În conformitate cu dispoziţiile art.1 din Legea 381/2009, privind concordatul preventiv,

aceasta se aplică persoanelor juridice care organizează întreprinderea aflată în dificultate
financiară, fără a fi în stare de insolvenţă. Potrivit art.3 lit.b din acelaşi act normativ,
întreprinderea în dificultate este întreprinderea al cărei potenţial de viabilitate managerială
şi economică se află într-o dinamică descrescătoare, dar al cărei titular execută sau este
capabil să execute obligaţiile exigibile.
Din interpretarea textelor de lege invocate, reiese că legiuitorul a prevăzut ca o
condiţie de aplicare a procedurii speciale a concordatului preventiv, pe aceea ca persoana
juridică organizată într-o întreprindere să se afle în dificultate financiară, iar nu în stare de
insolvenţă.

Prin sentinţa nr. 1/2013 din 3 ianuarie 2013, pronunţată de judecătorul sindic de la
Tribunalul Mehedinţi – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul
nr.12530/101/2012, s-a respins cererea formulată de debitorul SCOSRL Drobeta Turnu
Severin, având ca obiect deschiderea procedurii concordatului preventiv.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că, potrivit art.1 din Legea
nr.381/2009, procedura prevăzută de această lege se aplică persoanelor juridice care
organizează o întreprindere aflată în dificultate financiară, fără a fi în stare de insolvenţă.
Procedura concordatului preventiv si a mandatului ad-hoc este aplicabilă numai
persoanelor juridice, care desfăşoară o întreprindere, în sensul economic al termenului şi care
se află într-o stare de dificultate financiară.
A apreciat că legiuitorul a înţeles, prin adoptarea Legii nr.381/2009, să acorde
posibilitatea debitorilor care se află într-o dificultate financiară să aibă la îndemână un
mecanism juridic pentru înlăturarea acesteia.
Concordatul preventiv reprezintă o procedură voluntară, spre deosebire de procedura
insolvenţei, care este o procedura judiciară şi obligatorie.
În consecinţă, s-a apreciat că procedura concordatului preventiv este un beneficiu
acordat debitorului aflat în stare de dificultate financiară.
Judecătorul sindic a mai reţinut că starea de dificultate financiară este definită de
legiuitor prin art.3 lit. b din Legea nr.381/2009, potrivit căruia întreprinderea în dificultate
este întreprinderea al cărei potenţial de viabilitate managerială şi economică se află într-o

277
dinamică descrescătoare, dar al cărei titular execută sau este capabil să execute obligaţiile
exigibile.
Aşadar, a apreciat că acest beneficiu nu poate profita acelor debitori care se află într-o
stare de insolvenţă.
Potrivit art.3 alin.1 pct.1 lit. a si b din Legea nr.85/2006, insolvenţa este acea stare a
patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti
disponibile pentru plata datoriilor exigibile.
Insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la
scadenţă datoriile exigibile angajate cu fondurile băneşti de care dispune la data scadenţei.
Insolvenţa este vădită atunci când, debitorul, după 90 zile de la scadenţă, nu a plătit
datoria sa, către unul sau mai mulţi creditori.
Până la pronunţarea unei sentinţe, de către judecătorul sindic, de deschidere a procedurii
insolvenţei împotriva debitorului poate exista o stare de insolvenţă de fapt, iar, ulterior
pronunţării de către judecătorul sindic a unei sentinţe ori încheieri executorii de deschidere a
procedurii insolvenţei debitorului, starea de insolvenţă devine una de drept.
În speţă, s-a reţinut că debitorul înregistrează datorii fiscale în valoare de 80.782 lei, aşa
cum rezultă din certificatul de atestare fiscală depus la dosar, cât şi datorii faţă de alţi
creditori, conform listei creditorilor depusă la dosar.
Având în vedere extrasele de cont depuse la dosar, din care rezultă disponibilităţile
băneşti ale debitorului, precum şi încasările şi plăţile efectuate de debitor, în ultimele 3 luni
anterior introducerii cererii, aşa cum sunt reflectate în registrul de casă, s-a reţinut că debitorul
se află în stare de insolvenţă, nu în dificultate financiară şi, prin urmare, nu poate beneficia de
procedura concordatului preventiv, prevăzută de Legea nr.381/2009.
Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Mehedinţi, în termen legal, a declarat
recurs debitoarea SCOSRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de recurs, debitoarea SCOSRL a invocat că hotărârea s-a pronunţat cu
aplicarea greşită a legii, întrucât judecătorul sindic nu trebuia să analizeze, în mod concret,
situaţia economică a societăţii ori dacă societatea se află în dificultate financiară sau
insolvenţă, ci, potrivit art.14 din Legea 381/2009, acesta trebuia numai să verifice dacă
societatea este exceptată de la această procedură şi să numească conciliatorul provizoriu.
La data de 05.04.2013, a fost depus un memoriu de către SNL, prin care a invocat că
este creditor garantat al debitoarei şi că a declanşat procedura executării silite împotriva
acesteia, ce formează obiectul dosarului 316/2012.
În cauză nu a fost depusă întâmpinare.
Analizând sentinţa pronunţată de judecătorul sindic de la Tribunalul Mehedinţi prin
prisma motivelor de recurs invocate şi dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea a
constatat că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Prin cererea promovată la data de 17.12.2012, debitoarea SCOSRL a solicitat, în temeiul
dispoziţiilor Legii 381/2009, aplicarea procedurii concordatului preventiv, motivat de faptul
că intenţionează să redreseze din punct de vedere financiar activitatea societăţii şi să ajungă la
zi cu plata datoriilor faţă de creditori.
Din examinarea certificatului de atestare fiscală nr.38959 din 13.12.2012, emis de
Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi (fila 5 dosar fond) şi a înscrisurilor depuse
de creditorul SNL (filele 7-21 dosar recurs), reiese că debitoarea figurează cu o obligaţie
fiscală de plată exigibilă în cuantum de 80.782 lei şi că împotriva acesteia a fost încuviinţată
procedura executării silite pentru recuperarea împrumutului de 120.000 lei, acordat de
creditorul SNL, conform contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat prin
încheierea nr.1653 din 09.08.2011 la BNPBMP.
În conformitate cu dispoziţiile art.1 din Legea 381/2009, legea privind concordatul
preventiv se aplică persoanelor juridice care organizează întreprinderea aflată în dificultate
financiară, fără a fi în stare de insolvenţă, iar, potrivit art.3 lit.b din acelaşi act normativ,
întreprinderea în dificultate este întreprinderea al cărei potenţial de viabilitate managerială şi
278
economică se află într-o dinamică descrescătoare, dar al cărei titular execută sau este capabil
să execute obligaţiile exigibile.
Din interpretarea textelor de lege invocate, reiese că legiuitorul a prevăzut ca şi condiţie
de aplicare a procedurii speciale a concordatului preventiv, ca persoana juridică, organizată
într-o întreprindere, să se afle în dificultate financiară, iar nu în stare de insolvenţă.
Or, starea de dificultate financiară, astfel cum este definită de lege, presupune ca
persoana juridică să fie capabilă să execute obligaţii exigibile.
În speţă, astfel cum s-a relevat, Curtea a constatat că debitoarea nu îndeplineşte această
condiţie legală, aşa cum, în mod corect, a apreciat judecătorul sindic, având obligaţii fiscale
de plată exigibile neachitate, în cuantum de 80.782 lei şi un împrumut nerestituit în sumă de
120.000 lei, pentru care s-a declanşat procedura executării silite.
În acest context, Curtea a apreciat ca nefondată critica recurentei debitoare, ce vizează
faptul că judecătorul sindic nu avea atribuţii referitoare la analiza situaţiei economice a
societăţii şi a stării de dificultate financiară sau insolvenţă, întrucât procedura specială a
concordatului preventiv, reglementată de Legea 381/2009, nu se aplică în mod automat şi fără
a se face nicio distincţie în ceea ce priveşte situaţia economico-financiară a persoanei juridice.
Legiuitorul a prevăzut, în mod expres, care este categoria persoanelor juridice, ce
beneficiază de această procedură şi condiţia pe care persoana juridică trebuie să o
îndeplinească, aceea de a se afla în stare de dificultate financiară, fiind excluse persoanele
juridice aflate în insolvenţă, adică cele care nu au fonduri băneşti suficiente pentru plata
datoriilor exigibile.
Or, debitoarea SCOSRL nu are fonduri băneşti suficiente pentru plata datoriilor
exigibile, aflându-se în stare de insolvenţă, iar nu în cea de dificultate financiară, astfel încât
este exceptată de la aplicarea procedurii speciale a concordatului preventiv, procedură
reglementată de Legea nr.381/2009.
Judecătorul sindic a verificat strict doar dacă debitoarea SCOSRL face parte din
categoria persoanelor juridice cărora li se aplică procedura specială a concordatului preventiv,
ori dacă aceasta este exclusă.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse şi textele de lege invocate, Curtea,
în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.
(Decizia nr. 502 din data de 10.04.2013 – Secţia a II-a Civilă, rezumat judecător Lotus
Gherghină)

3.Cerere de antrenare răspundere în temeiul art. 138 lit. a şi d din Legea nr.
85/2006. Administratori sociali succesivi. Solidaritate.

Art. 138(4) din Legea nr.85/2006 prevede că în caz de pluralitate de administratori,

răspunderea este solidară cu condiţia ca apariţia stării de insolvenţă să fie contemporană
sau anterioară perioadei de timp în care şi-au exercitat mandatul ori au deţinut poziţia care
ar fi putut cauza insolvenţa.
Administratorii succesivi ai societăţii debitoare au obligaţia de a îndeplini îndatoririle
prevăzute de actul constitutiv şi de lege.
Atâta timp cât activitatea societăţii nu este suspendată şi această hotărâre nu este
înregistrată în evidenţele ORC, există obligaţia pentru reprezentantul societăţii-administrator
de ţinere a contabilităţii conform legii.
Procesul verbal de predare primire documente firmă face dovada că şi noul
administrator social a cunoscut starea societăţii, în contextul în care în procesul - verbal se
menţionează că acesta se obligă să acopere pasivul şi că are cunoştinţă de toate litigiile în
care este implicată societatea.

279
 Prin sentinţa nr.46/04.02.2013 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi - Secţia a II-a
Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 3275/101/2012/A2, s-a admis
acţiunea formulată de reclamantul CIIGV, în calitate de administrator judiciar al debitoarei
SCSPGSRL, în contradictoriu cu pârâţii BC şi MC. Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să
suporte din averea personală pasivul neacoperit al debitoarei SCSPGSRL până la concurenţa
sumei de 1.169.743,50 lei conform tabelului definitiv consolidat al creanţelor.
Pentru a se pronunţa astfel, judecătorul sindic a reţinut următoarele:
În practica judiciară s-a decis că obligaţia depunerii actelor prevăzute de art.28 revine
administratorului în funcţie la data deschiderii procedurii.
Art. 73 alin.1 lit. c şi e din Legea nr.31/1990 prevede că administratorii sunt solidar
răspunzători faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere şi
stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun, instituind astfel o
răspundere solidară a administratorilor(în situaţia în care sunt doi sau mai mulţi
administratori) faţă de societate.
Art. 10(1) din Legea nr.82/1991 prevede că răspunderea pentru organizarea şi
conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art.1 (societăţile comerciale,
societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-
dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice) revine administratorului,
ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.
Pârâtul MC a fost asociat şi administrator al societăţii până la data de 25.10.2011, iar
începând cu data 25.10.2011 a devenit asociat pârâtul BC care a fost desemnat să şi
administreze societatea, aşa cum rezultă din actul constitutiv actualizat al societăţii( filele14 -
17 dosar).
La data de 27.10.2011 pârâtul MC a procedat la predarea către pârâtul BC a
documentelor aparţinând SCSPGSRL menţionate în procesul verbal de predare-primire
documente firmă ( filele 20-28 dosar), proces verbal ce a fost semnat de părţi şi autentificat
ulterior de notarul public OD conform încheierii de autentificare nr.2858/06.12.2011, astfel că
nu pot fi reţinute susţinerile pârâtului BC în sensul că nu i-au fost predate documentele şi
bunurile societăţii.
Aşadar pârâtul BC era administrator al societăţii debitoare la data deschiderii
procedurii insolvenţei şi prin urmare aveau obligaţia să depună la dosarul nr.3275/101/2012 al
Tribunalului Mehedinţi, în care a fost deschisă procedura insolvenţei prin sentinţa nr.
288/2012 din 17 mai 2012, toate actele prevăzute de art.28 al.1 din Legea nr.85/2006.
Pârâtul nu a depus la dosarul cauzei toate actele prevăzute de art.28 alin.1 din Legea
nr.85/2006.
Din analiza datelor aflate pe portalul Ministerului Finanţelor cuprinse în bilanţul
contabil sintetic aferent anului 2010 a rezultat că debitorul avea înregistrate active imobilizate
în valoare de 239.194 lei şi sume de încasat de la debitori diverşi, inclusiv administrator social
de 258.656 lei. Datoriile totale înregistrate la acea dată erau în cuantum de 934.892 lei.
Cu privire la activele imobilizate, în lipsa unor documente de evidenţă primară, s-a
prezumat că au fost utilizate în interes propriu sau în interesul altor persoane, faptă prevăzută
de art.138 alin.1 lit. a din Legea nr.85/2006.
Faţă de situaţia de fapt expusă de lichidator şi dovedită cu înscrisurile depuse la dosar,
instanţa a apreciat că starea de insolvenţă a debitorului a fost cauzată prin aceea că nu s-a ţinut
contabilitatea societăţii în conformitate cu legea şi s-au folosit fondurile băneşti şi bunurile
societăţii în interes personal sau al altor persoane.
În consecinţă, s-a apreciat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art.138 alin.1 lit. a şi
d din Legea nr.85/2006 în conformitate cu care se poate dispune ca pasivul debitorului,
persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportat de membrii organelor de
conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a
cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin aceea că au folosit bunurile sau creditele

280
persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane şi că nu au ţinut
contabilitatea societăţii în conformitate cu legea.
Art. 138(4) din Legea nr.85/2006 prevede că în caz de pluralitate de administratori,
răspunderea este solidară, cu condiţia ca apariţia stării de insolvenţă să fie contemporană sau
anterioară perioadei de timp în care şi-au exercitat mandatul ori au deţinut poziţia care ar fi
putut cauza insolvenţa.
Starea de insolvenţă a debitoarei exista la momentul la care pârâtul BC a devenit
asociat şi administrator al SCSPGSRL, aşa cum rezultă din certificatul de atestare fiscală nr.
4432/28.03.2012 anexat la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, adresa nr.
2589/24.02.2012 a AFP Orşova (fila 19 dosar) şi din procesul verbal de predare-primire
documente firmă (fila 28 dosar), bilanţul contabil aflat pe portalul Ministerului de Finanţe.
Aşadar, apariţia stării de insolvenţă este contemporană perioadei de timp în care a fost
exercitat mandatul de administrator de pârâtul MC şi anterioară perioadei de timp în care şi-a
exercitat mandatul de administrator pârâtul BC.
Având în vedere că pârâţii au fost succesiv administratori ai societăţii debitoare,
calitate în care aveau obligaţia de a îndeplini îndatoririle prevăzute de actul constitutiv şi de
lege, iar aceştia nu au ţinut contabilitatea potrivit legii şi au folosit fondurile băneşti şi
bunurile societăţii în interes personal sau al altor persoane, acţiunea a fost admisă şi au fost
obligaţi în solidar la plata sumei de 1.169.743,50 lei ce rezultă din tabelul definitiv consolidat
al creanţelor.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâţii MC, la 21.02.2013 şi BC, la 22.02.2013,
criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivare, recurentul MC a arătat că a fost administrator al societăţii SC SPGSRL de
la data înfiinţării acesteia şi până la 25.10.2011, dată când a fost revocat din funcţia de
administrator. La aceeaşi dată a predat arhiva şi bunurile societăţii către noul administrator,
BC, conform procesului verbal de predare-primire autentificat la BNPOD.
Recurentul a mai arătat că a ţinut contabilitatea conform legii pe toată durata
administrării societăţii şi că toate actele se află în posesia pârâtului BC.
La data predării documentelor contabile, societatea nu se afla în insolvenţă şi nu exista
o justificare pentru a solicita deschiderea procedurii.
Totodată nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, lichidatorul
nedovedind săvârşirea vreunei fapte prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006 pe perioada
cât recurentul a avut calitatea de administrator al debitoarei. De asemenea, nu există probe
nici în sensul conducerii la insolvenţă a debitoarei prin faptele recurentului, în acest sens fiind
şi practica judiciară.
Recurentul BC a arătat că debitoarea nu mai desfăşura activitate din septembrie 2011,
fapt cunoscut de lichidator, astfel că nu se justifică formularea cererii de antrenare a
răspunderii şi împotriva sa, starea de insolvenţă a debitoarei datând din perioada fostului
administrator social.
Recurentul susţine că nu a primit actele contabile ale societăţii, semnând procesul
verbal fără a-l citi, nefiindu-i predate nici bunurile debitoarei.
Nu a întocmit documente în numele debitoarei deoarece nu a mai desfăşurat deloc
activitate după preluarea administrării societăţii, fiind înşelat de fostul administrator, care a
profitat de vârsta sa înaintată.
Analizând cauza, prin prisma criticilor formulate, Curtea apreciază recursurile
nefondate pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul MC:
Potrivit art.138 alin.1 lit.a şi lit.d din Legea nr. 85/2006:” 1) În cazul în care în raportul
întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar
fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar
sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului,
persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de

281
conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a
cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al
unei alte persoane;
d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au
ţinut contabilitatea în conformitate cu legea”
Instanţa de fond a reţinut faptul că starea de insolvenţă a apărut în perioada cât
recurentul MC a fost administrator al debitoarei.
De altfel, atât din procesul verbal de predare primire încheiat de cei doi administratori
şi autentificat la 06.12.2011, cât şi din raportul de activitate al administratorului judiciar
CIIGV ( filele 4-5 dosar fond) rezultă că starea de insolvenţă a debitoarei a apărut încă din
perioada de administrare a debitoarei de către MC.
Astfel, din informaţiile preluate de administratorul judiciar de pe portalul Ministerului
de Finanţe rezultă că datoriile totale, la finalul anului 2010 erau de 934.892 lei; la 24 februarie
2012 erau de 914.588 lei numai la AFP Orşova conform adresei nr. 2589/24.02.2012-fila 19
dosar de fond, cifră apropiată de pasivul din prezent (1.169.743,50 lei, conform tabelului
definitiv consolidat-filele 83-84 dosar fond). Această evoluţie crescătoare a datoriilor
SCSPGSRL dovedeşte starea de insolvenţă în care se afla debitoarea încă de la sfârşitul anului
2010.
În mod corect a apreciat instanţa de fond faptul că din lipsa documentelor contabile,
coroborată cu starea de insolvenţă a debitoarei şi perioada îndelungată în care societatea a
continuat să funcţioneze în aceste condiţii, rezultă concluzia folosirii bunurilor societăţii în
interes propriu, dar şi neţinerea unei contabilităţi în conformitate cu legea.
Simplul fapt al predării documentelor contabile şi al bunurilor mobile către noul
administrator social BC, nu îl exonerează pe recurentul MC de răspunderea prevăzută de
art.138 alin.1 lit. a şi d din Lg.85/2006, cu atât mai mult cu cât această predare a avut loc cu
numai 3 luni înainte de formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei şi nu vizează
toate activele debitoarei.
Existenţa unor contracte în derulare, la care face referire recurentul MC nu exclude
insolvenţa debitoarei la data încetării mandatului său de administrator, deoarece insolvenţa
reprezintă insuficienţa fondurilor băneşti necesare pentru plata datoriilor.
Elementele răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită (folosirea bunurilor
societăţii, neţinerea unei contabilităţi în conformitate cu legea), culpa administratorilor (ei
fiind cei care au săvârşit, cu ştiinţă, faptele ilicite descrise anterior), prejudiciul (insolvenţa
debitoarei şi un pasiv de 1.169.743,50 lei) şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu
(faptele săvârşite de administratori au condus la insolvenţă) au fost dovedite prin înscrisurile
contabile aflate pe site-ul Ministerului de Finanţe şi prin adresele şi rapoartele depuse la
dosar.
În consecinţă, Curtea a apreciat recursul formulat de pârâtul MC ca nefondat.
În ce priveşte recursul formulat de pârâtul BC:
Deşi recurentul susţine că societatea nu a mai desfăşurat activitate începând cu anul
2011 şi mai ales după preluarea funcţiei de administrator, acest fapt nu împiedică aplicarea
dispoziţiilor art.138 din Lg.85/2006.
Astfel, atâta timp cât activitatea societăţii nu este suspendată şi această hotărâre nu
este înregistrată în evidenţele ORC, există obligaţia pentru reprezentantul societăţii-
administratorul BC, de ţinere a contabilităţii conform legii.
Noul administrator se apără susţinând că nu a primit documentele contabile ale
societăţii, dar nu dovedeşte faptul că a ţinut contabilitatea după data dobândirii acestei funcţii,
neîntocmind şi nereconstituind nici un document contabil de la preluarea mandatului de
administrator şi până la deschiderea procedurii de insolvenţă.
Aşa cum rezultă din procesul verbal de predare primire documente firmă (filele 20-28
dosar fond), administratorul BC a cunoscut starea societăţii, menţionându-se expres în finalul

282
documentului că se obligă să acopere pasivul şi că are cunoştinţă de toate litigiile în care este
implicată societatea, însă totodată nu a întreprins nici un demers în acest sens, dispunând
continuarea activităţii în interes personal. De altfel, chiar prin motivele de recurs, recurentul
BC recunoaşte că, deşi era administrator şi asociat al debitoarei nu a întocmit nici un act, deşi
avea această obligaţie conform art. 10 din Legea nr.82/1991.
Mai susţine recurentul şi faptul că fostul administrator, MC, nu i-a predat nici un bun
sau act din cele precizate în procesul verbal din 27 octombrie 2011, profitând de vârsta sa
înaintată.
Cu toate acestea, după aproape o lună de la încheierea acestui proces verbal, la
06.12.2011, părţile se prezintă la notarul public DO din Orşova, unde solicită autentificarea
respectivului înscris denumit „ Proces Verbal de predare-primire documente firmă”.
Astfel încât este greu de crezut că fostul administrator social MC, a profitat de vârsta
înaintată a pârâtului BC şi a doua oară, când acesta s-a prezentat, de bună voie, la notar pentru
a autentifica înscrisul.
În consecinţă, şi recursul formulat de pârâtul BC a fost apreciat ca nefondat.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a
respins recursurile pârâţilor MC şi BC, ca nefondate
(Decizia nr. 938/30.05.2013 – Secţia a II-a Civilă, rezumat judecător Lotus
Gherghină)

4.Contestaţie măsuri administrator judiciar/lichidator în temeiul art. 21 din

Legea nr. 85/2006. Condiţii. Calitate procesuală.

Potrivit art.21 alin.1şi 2 din Lg.85/2006: „(1) Administratorul judiciar va depune

lunar un raport cuprinzând descrierea modului în care şi-a îndeplinit atribuţiile, precum şi o
justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli
efectuate din fondurile existente în averea debitorului. (…) (2) Debitorul persoană fizică,
administratorul special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori, precum şi
orice altă persoană interesată pot face contestaţie împotriva măsurilor luate de
administratorul judiciar”
Aşa cum rezultă din textul citat pot fi contestate numai „măsurile” luate de către
administratorul judiciar/ lichidator şi numai de către persoanele stabilite la alin.2,
judecătorul sindic neputându-se autosesiza cu privire la acestea, ci doar să soluţioneze aceste
contestaţii potrivit art.11 alin.1 lit.i din Legea nr. 85/2006.

Prin încheierea din data de 20 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi

Secţia a-II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 3904/101/2008, a
fost infirmat raportul de activitate depus de lichidatorul judiciar CIT – FTSPRL în şedinţa
publică din 30 ianuarie 2013. A fost admisă cererea formulată de reprezentantul creditoarei
AFPDTS.
S-a dispus întocmirea unei raport detaliat de către lichidatorul judiciar CIT – FTSPRL,
din anul 2008 şi până în prezent, în care să precizeze următoarele: cauzele şi motivele pentru
care s-a tergiversat procedura insolvenţei, persoanele vinovate şi măsurile concrete pe care le-
a propus lichidatorul judiciar pentru valorificarea bunului imobil” HCV” şi finalizarea
procedurii, dat fiind faptul că societatea debitoare SCMSSRL a intrat în procedura
falimentului la data de 28.05.2011; motivul pentru care nu a colaborat lichidatorul judiciar şi
nu a consultat în scris ceilalţi creditori cu privire la procedura de valorificare a bunului imobil
şi măsurile care trebuie luate pentru organizarea şi desfăşurarea unor licitaţii publice eficiente
pentru a se atinge scopul–valorificarea bunului, având în vedere că toate licitaţiile au eşuat
tocmai datorită măsurilor luate în acest sens, numai de creditorul” majoritar” şi de către
lichidatorul judiciar desemnat de aceasta; motivele pentru care a fost sesizat organul de
cercetare penală cu privire la VV, deşi din actele contabile încheiate după deschiderea

283
procedurii insolvenţei, aflate la dosarul cauzei, rezultă că o parte au fost încheiate în numele
sau de către NM.
S-a pus în vedere lichidatorului judiciar CIT – FTSPRL, prin reprezentant IG, să
depună la dosarul cauzei acest raport detaliat cu cinci zile anterior termenului de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a avut în vedere faptul că au fost formulate de
creditoarea AFPDTS obiecţiuni întemeiate la raportul de activitate depus de lichidatorul
judiciar la data de 30 ianuarie 2013.
Astfel, judecătorul sindic a apreciat că atât licitaţia publică organizată în vederea valorificării
bunului imobil aparţinând debitoarei SCMSSRL, cât şi demersurile făcute la organele de
cercetare penală, respectiv Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Constanţa, au fost formale, cu
scopul vădit al creditoarei NM de a nu se valorifica bunul imobil, precum şi faptul că, deşi
lichidatorul judiciar CIT – FTSPRL a pretins în raportul de activitate din 30.01.2013 că s-a
elaborat o nouă strategie de valorificare, licitaţiile organizate în acest scop s-au desfăşurat ca
şi cele anterioare, adică la sediul lichidatorului judiciar şi cu un anunţ publicat într-un singur
ziar, fiind soldate cu eşec.
De asemenea, interesul creditoarei ”majoritare” NM, singura cu care a colaborat
lichidatorul judiciar CIT – FTSPRL, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei,
reiese că este acela de a nu se valorifica bunul imobil, fapt rezultat şi din opoziţia acesteia de a
intra societatea în faliment, dovada fiind recursul formulat şi actele contabile încheiate de cei
doi creditori NM şi VV, cercetaţi penal în prezent pentru infracţiunea de bancrută frauduloasă,
conform adresei eliberate de organele de cercetare penală.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs la data de 20 martie 2013 lichidatorul CIT-
FTS.P.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivare s-a arătat că judecătorul şi-a depăşit atribuţiile stabilite în Legea nr.85/2006,
punând în vedere lichidatorului judiciar o serie de obligaţii care privesc managementul
procedurii.
S-a mai arătat că judecătorul sindic a mai infirmat în trecut rapoarte, însă, în urma recursului
formulat, Curtea de Apel Craiova a înlăturat dispoziţia de infirmare.
S-a susţinut că ANAF Drobeta Turnu Severin nu a formulat obiecţiuni la raport conform
art.21 alin.2 din Legea insolvenţei, ci a solicitat doar întocmirea de către lichidator a unui
raport amănunţit cu privire la durata procedurii insolvenţei, fapt consemnat în încheiere.
Restul motivelor enunţate au fost invocate de judecătorul sindic.
În ce priveşte modalitatea de organizare a licitaţiilor, lichidatorul a arătat că s-au efectuat
demersurile necesare expunerii pe piaţă a bunului imobil aparţinând debitoarei prin publicarea
de anunţuri în ziarele Adevărul (16.05.2012), Bursa(16.05.2012), Piaţa Severineană
(18.05.2012). Aceste demersuri au fost consemnate în raportul de activitate din 18.05.2012.
Locaţia în care au fost organizate licitaţiile, respectiv sediul lichidatorului, a avut la bază
criteriul cheltuielilor, organizarea lor la locul situării imobilului fiind de natură a produce
cheltuieli semnificative. Acest motiv a mai fost discutat prin încheierea din 23.05.2012, când
a fost infirmat raportul de activitate din 17.05.2012, măsură înlăturată în recurs de Curtea de
Apel Craiova.
Lichidatorul nu colaborează doar cu creditorul majoritar NM, ci cu toate persoanele
interesate, publicând în BPI toate măsurile întreprinse şi documentele nelucrate şi cu privire la
acest aspect s-a mai pronunţat Curtea de Apel Craiova prin decizia nr.4/09.07.2012.
Potrivit art.21 din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic nu poate infirma raportul de
activitate al lichidatorului, numai creditorii putând formula contestaţie. Cum opoziţia DGFP
Mehedinţi din 20.03.2013 nu poate fi asimilată unei contestaţii, măsura judecătorului sindic
de infirmare a raportului apare, în opinia lichidatorului, ca nelegală.
În drept au fost invocate dispoziţiile art.8 alin.1, art.11 alin.2 şi art.12 alin.1 din
Lg.85/2006.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate, Curtea a apreciat recursul fondat
pentru următoarele considerente:

284
 Potrivit art.21 alin.1şi 2 din Lg.85/2006: „(1) Administratorul judiciar va depune lunar
un raport cuprinzând descrierea modului în care şi-a îndeplinit atribuţiile, precum şi o
justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate
din fondurile existente în averea debitorului. (…) (2) Debitorul persoană fizică,
administratorul special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori, precum şi
orice altă persoană interesată pot face contestaţie împotriva măsurilor luate de administratorul
judiciar”
Aşa cum rezultă din textul citat pot fi contestate numai „măsurile” luate de către
administratorul judiciar/ lichidator şi numai de către persoanele stabilite la alin.2, judecătorul
sindic neputându-se autosesiza cu privire la acestea, ci doar să soluţioneze aceste contestaţii
potrivit art.11 alin.1 lit.i din Legea nr. 85/2006.
Faţă de raportul de activitate depus la dosar la 30.01.2013 de lichidator CIT-
FTS.P.R.L, a formulat obiecţiuni creditoarea AFP DTS la 01 februarie 2013. În cadrul acestor
obiecţiuni, s-a solicitat refacerea raportului, în sensul convocării adunării generale a
creditorilor debitoarei SCMSSRL la sediul debitoarei sau la sediul imobilului din averea
acesteia, pentru a putea fi prezenţi toţi creditorii din tabelul de creanţe. S-a susţinut că
lichidatorul a colaborat numai cu creditorul majoritar NM, ignorând restul creditorilor.
Astfel, Curtea a observat că, prin contestaţia formulată, creditoarea AFPDTS critică numai
modul de convocare a adunărilor generale, respectiv a locaţiei convocării şi nu măsuri
concrete luate de lichidator, potrivit art.21 alin.2 din Legea nr. 85/2006.
Cu privire la acest aspect, Curtea a constatat că art.13 din Legea nr. 85/2006 nu
reglementează locul unde urmează a se întruni adunarea generală a creditorilor, însă dă
posibilitatea creditorilor de a fi reprezentaţi în aceste adunări de împuterniciţi sau chiar să
voteze prin corespondenţă. În consecinţă, stabilirea locaţiei adunării creditorilor la sediul
lichidatorului nu contravine dispoziţiilor Legii nr.85/2006, nu împiedică posibilitatea
desfăşurării legale a acesteia şi poate constitui, în cazul de faţă, o modalitate de reducere a
cheltuielilor de procedură.
Deşi prin contestaţia formulată, creditoarea AFP Drobeta Turnu Severin nu arată în ce
fel lichidatorul a înţeles să colaboreze numai cu creditorul majoritar NM, judecătorul sindic
reţine, în încheierea din 20.02.2013, că lichidatorul colaborează numai cu aceasta, fără a
explica în ce mod şi care sunt dovezile în reţinerea afirmaţiei respective.
Mai mult, aceste afirmaţii nu se încadrează în dispoziţiile art.21 alin.2 din Legea nr.
85/2006 în care se dă posibilitatea contestării numai a măsurilor lichidatorului, creditorul AFP
Drobeta Turnu Severin neinvocând nicio măsură luată de lichidator şi cuprinsă în raportul de
activitate, referitoare la favorizarea creditorului NM.
În ce priveşte modul de desfăşurare a licitaţiilor în vederea vânzării imobilului aflat în
averea debitoarei, acesta a fost stabilit de adunarea creditorilor din 10.01.2013 (fila 2 a
raportului lichidatorului).
Cum această hotărâre nu a fost contestată în condiţiile art.14 alin.7 şi 8 din Legea nr.
85/2006, Curtea a reţinut că ea nu poate fi contestată de judecătorul sindic în nicio situaţie, cu
atât mai mult pe calea contestaţiei la raportul lichidatorului cu privire la derularea procedurii.
Mai mult, modul cum se desfăşoară licitaţia nu a făcut obiectul contestaţiei creditoarei
AFP Drobeta Turnu Severin, conform art.21 alin.2 din Legea nr.85/2006, astfel încât
invocarea sa din oficiu de către judecătorul sindic a fost apreciată ca nelegală.
Tot în temeiul art.21 din Lg.85/2006, judecătorul sindic poate să admită sau să
respingă contestaţia formulată, să dispună refacerea măsurilor contestate, dar nu este
reglementată posibilitatea „infirmării” raportului de activitate.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, Curtea a reţinut că judecătorul sindic
a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, astfel încât, în baza art.304 pct.9, art. 3041 şi
art.312 Cod procedură civilă, a admis recursul lichidatorului şi a modificat în totalitate
încheierea din 20.02.2013, pronunţată în dosarul de faţă, în sensul că a respins contestaţia
creditoarei AFP Drobeta Turnu Severin la raportul de activitate depus de lichidator la data de

285
30.01.2013. (Decizia nr. 799/16.05.2013 – Secţia a II-a Civilă, rezumat judecător Lotus
Gherghină)

5.Acte frauduloase în accepţiunea art. 80 lit. b şi c din Legea nr. 85/2006.

Art. 80 alin.1 lit. b reglementează deci o situaţie similară leziunii din dreptul comun
numai sub aspectul prejudiciului care este egal cu disproporţia de valoare între
contraprestaţii, cu diferenţa că prejudiciul nu se produce direct în patrimoniul debitorului, ci
se reflectă asupra creditorilor.
În cazul prevăzut de art. 80 alin.1 lit. b frauda debitorului este prezumată de legiuitor,
debitorul urmărind sau cel puţin acceptând posibilitatea vătămării celorlalţi creditori în
beneficiul terţului cu care a contractat şi căruia îi transferă o valoare patrimonială mult mai
mare în raport de prestaţia efectiv primită de el.
Legiuitorul a prevăzut pentru admisibilitatea acţiunii revocatorii speciale
reglementate de art. 80 alin.1 lit. c următoarele condiţii: 1) actul juridic a cărui anulare se
solicită să fie unul fraudulos în sensul de a se urmări fraudarea intereselor creditorilor, 2)
actul juridic să aibă ca efect prejudicierea creditorilor, 3) complicitatea terţului dobânditor
la fraudă, 4) actul să fi fost încheiat în cei 3 anteriori deschiderii procedurii.
Dacă în celelalte cazuri prevăzute la alin.1 pentru admiterea acţiunii în anulare
legiuitorul solicită doar dovedirea fraudei debitorului, care este prezumată, în cazul prevăzut
de art. 81 alin.1 lit. c din Legea nr.85/2006 legiuitorul cere şi complicitatea terţului
contractant ca o condiţie pentru admiterea acţiunii.

Prin sentinţa nr. 1290 din data de 12.09.2012, Tribunalul Gorj – Secţia a II-a Civilă a
admis acţiunea formulată de lichidatorul judiciar al SCMGSRL. A dispus anularea vânzării
consemnate în factura seria VDM nr.0735823/04.04.2010 în sumă de 45.577 lei, inclusiv
TVA, având ca obiect autoturism marca Mercedes-Benz C280. A dispus repunerea părţilor în
situaţia anterioară, în sensul că a obligat pârâtul F V L să restituie bunul astfel transferat.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a apreciat că acţiunea este întemeiată pentru
următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art.79 din Legea 85/2006 ,, Administratorul judiciar sau, după caz,
lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea actelor frauduloase
încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, în cei 3 ani anteriori deschiderii
procedurii’’, iar potrivit dispoziţiilor art.80 din aceeaşi lege, ,, (1)Administratorul judiciar sau,
după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea
constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de
către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin
următoarele acte:
b) operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate
în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii;
c) acte încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor
implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în
orice alt fel drepturile.”
Aşadar legiuitorul a prevăzut expres anumite condiţii prealabile cumulative, precum şi
modalităţile specifice de realizare a activităţilor susceptibile de a fi supuse revocării prin
intermediul acestui tip de acţiuni.
În primul rând este necesar ca actul respectiv să fie încheiat în perioada considerată de
lege ca fiind suspectă, care în situaţia dată, raportat la textele de lege invocate, este de 3 ani
anterior deschiderii procedurii insolvenţei debitoarei.
Astfel, s-a reţinut, din acest punct de vedere, că la data de 11.11.2010, pe rolul
Tribunalului Gorj a fost înregistrată cererea privind deschiderea procedurii de insolvenţă
împotriva SCMGSRL, cererea fiind admisă prin sentinţa nr.53 din data de 19.01.2011.

286
 În acţiunea de faţă, înregistrată sub nr. 13408/95/2010/a9, vânzarea a cărei anulare se
solicită a fost consemnată în factura seria VDM nr.0735823/04.04.2010, pentru suma de
45.577 lei, inclusiv TVA, şi are ca obiect un autoturism marca Mercedes-Benz C280.
La momentul efectuării vânzării, debitoarea prin organele sale de conducere a avut
reprezentarea faptului că insolvenţa societăţii era iminentă, întrucât, potrivit situaţiilor
financiare de la sfârşitul lunii martie 2010 debitoarea înregistra datorii în cuantum de
11.135.510,33 lei ( furnizori, credite bancare clienţi creditori şi alţi creditori) în timp ce
disponibilităţile băneşti în aceeaşi perioadă erau în cuantum de numai 405.514,43 lei.
În aceste condiţii insolvenţa societăţii era iminentă, o cerere formulată în acest sens fiind de
altfel admisă ulterior prin hotărârea judecătorească pronunţată la data de 19.01.2011.
Prin vânzarea bunului respectiv debitoarea a determinat accentuarea stării de
insolvenţă, vânzarea fiind realizată în afara condiţiilor normale de desfăşurare a activităţii
curente. În acest sens s-a reţinut că obiectul principal de activitate înscris la ONRC este ,,
comerţul cu ridicata al îmbrăcămintei şi încălţămintei ’’ – cod CAEN 4642, iar potrivit
dispoziţiilor art. 3 pct.14 din Legea 85/2006 activităţile curente realizate în cursul normal al
comerţului său sunt cele realizate prin continuarea activităţilor contractate, conform
obiectului de activitate, şi nu vânzarea de autoturisme.
Prin urmare, prin acte încheiate în cursul activităţii curente a debitorului se înţelege
orice act prin care a fost derulată o activitate conformă obiectului de activitate, orice act de
încasare sau plăţi privitoare la activităţi de realizare a obiectului de activitate, precum şi orice
acte sau operaţiuni prin care a avut loc finanţarea capitalului de lucru necesar derulării
activităţii de zi cu zi a debitorului.
O activitate sporadică într-un anumit domeniu sau contextul în care se încheie un
anumit act, chiar singularitatea acestui act sunt factori determinanţi care susţin excluderea
acestuia din contextul unei activităţi obişnuite, ceea ce se poate concluziona în cazul de faţă,
relativ la înstrăinarea autoturismului în discuţie.
În aceste condiţii, în mod clar creditorii au fost prejudiciaţi, deoarece bunul a ieşit din
patrimoniul debitoarei, iar valoarea sa de înlocuire nu există pentru a putea fi avută în vedere
la distribuirea către creditori, deoarece în urma verificărilor efectuate a rezultat că pârâtul
FVL a achitat decât în aparenţă preţul vânzării, în realitate scopul operaţiunii fiind cel de
scoatere a autoturismului din patrimoniul debitoarei, întrucât din registrul de casa al
debitoarei pentru luna aprilie 2010 rezultă că, din suma existentă în casierie, un total de
95.000 de lei a fost ridicată fără nicio justificare de către asociatul unic al debitoarei, respectiv
de către FM, aspect atestat de dispoziţiile de plată de la filele 9 şi 10.
Or, în condiţiile în care nu există nici un document justificativ contabil înregistrat real
în contabilitate, banii astfel retraşi puteau fi restituiţi pârâtului, sau puteau să fie folosiţi de
asociatul unic în scopuri personale ori ale familiei sale, creditorii fiind astfel eludaţi.
În această situaţie creditorii debitoarei au fost prejudiciaţi, gajul deţinut de către
aceştia asupra patrimoniului debitoarei fiind diminuat proporţional cu valorarea bunului
vândut în modalitatea arătată.
În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 80 alin.1 lit. b şi c din Legea nr.85/2006, fiind
dovedită astfel şi participarea la fraudă a terţului dobânditor, datorită relaţiilor apropiate, de
familie, cu asociatul unic al debitoarei, astfel încât a fost admisă această acţiune şi s-a dispus
anularea vânzării consemnate în factura seria VDM nr.0735823/04.04.2010 în sumă de 45.577
lei, inclusiv TVA, având ca obiect autoturism marca Mercedes-Benz C280. Totodată, s-a
dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că a fost obligat pârâtul să restituie
bunul astfel transferat.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, pârâtul F V L, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de recurs, recurentul a invocat buna sa credinţă şi faptul că a achitat preţul
autoturismului care a fost real şi serios.

287
 A arătat că aprecierea instanţei potrivit căreia la momentul încheierii vânzării
cumpărării administratorii debitoarei aveau reprezentarea faptului că insolvenţa este iminentă,
este una subiectivă şi nu poate fi un argument că înainte cu circa 1 an se putea prevedea o
astfel de situaţie.
A susţinut recurentul că suma cuantificată ca datorii trebuie să cuprindă decât pe cele
scadente la 30.03.2010 şi nu totalul pasivului societăţii.
Totodată a arătat că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că, dat fiind obiectul
principal de activitate comerţ cu ridicată al îmbrăcămintei şi încălţămintei, vânzarea
autoturismului nu reprezintă activitate curentă, deoarece autoturismul era integral amortizat la
momentul vânzării, iar societatea care a avut mai multe activităţi autorizate putea proceda la
vânzare mijloacelor fixe şi/sau obiectelor de inventar în cazul în care acestea nu mai erau
necesare.
Recurentul a precizat că vânzarea autoturismului nu s-a făcut pentru fraudarea
creditorilor, ci în încercarea de optimizare a indicatorilor financiari – economici ai societăţii,
menţinerea autoturismului provocând cheltuieli nejustificate cu întreţinerea.
Nu s-a depus întâmpinare.
Potrivit art.80 alin.1 lit. c din Legea nr. 85/2006 administratorul judiciar sau, după caz,
lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a
transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a
bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin actele
încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în
acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel
drepturile.
Ca urmare, legiuitorul a prevăzut pentru admisibilitatea acţiunii revocatorii speciale
reglementate de art. 80 alin.1 lit. c următoarele condiţii: 1) actul juridic a cărui anulare se
solicită să fie unul fraudulos în sensul de a se urmări fraudarea intereselor creditorilor, 2) actul
juridic să aibă ca efect prejudicierea creditorilor, 3) complicitatea terţului dobânditor la
fraudă, 4) actul să fi fost încheiat în cei 3 anteriori deschiderii procedurii.
La data formulării cererii de deschidere a procedurii - 11.11.2010, soluţionate prin
sentinţa nr. 53/19.01.2011, creditorul TSRL TG-JIU a invocat o creanţă în cuantum de 87.441
RON, iar la data încheierii actului de vânzare cumpărare - 04.04.2010, potrivit situaţiilor
financiare de la sfârşitul lunii martie 2010, debitorul înregistra datorii în cuantum de
11.135.510,33 lei având disponibilităţi băneşti de numai 405.514,43 lei.
În consecinţă, la data vânzării autoturismului Mercedes Benz C 280 cu număr de
identificare WDB2030921F738421 societatea înregistra datorii.
Preţul de 45.577 lei, inclusiv TVA, nu a înlocuit bunul, deoarece în luna aprilie 2010
recurentul pârât a ridicat din casierie fără justificare suma de 95.000 lei.
În acest context este de prezumat că debitorul prin reprezentantul său a conştientizat
faptul că vânzarea autoturismului va conduce la destabilizarea activităţii MGSRL, mărindu-se
starea de insuficienţă a fondurilor băneşti, precum şi faptul că prin această vânzare a fost
diminuat gajul general al creditorilor.
Ca urmare, atât condiţia privind intenţia de fraudare a debitorului insolvent, cât şi cea
de prejudiciere a intereselor creditorilor sunt îndeplinite în speţă.
Şi condiţia privind complicitatea terţului dobânditor la fraudă este îndeplinită.
Dacă în celelalte cazuri prevăzute la alin.1 pentru admiterea acţiunii în anulare
legiuitorul solicită doar dovedirea fraudei debitorului, care este prezumată, în cazul prevăzut
de art. 81 alin.1 lit. c din Legea nr.85/2006 legiuitorul cere şi complicitatea terţului
contractant ca o condiţie pentru admiterea acţiunii.
Complicitatea terţului presupune intenţia acestuia ca, în înţelegere cu debitorul, să
prejudicieze creditorii, fiind deci necesară existenţa unei acţiuni concertate de fraudă.
În speţă, autoturismul a fost înstrăinat de debitor al cărei asociat unic este FM către
FVL, fiul asociatului unic al debitorului.

288
 Cum cei doi au calitatea de mamă şi fiu, complicitatea la fraudă este evidentă, dată
fiind relaţia apropiată de rudenie.
Actul de vânzare - cumpărare a autoturismului Mercedes Benz C 280 cu număr de
identificare WDB2030921F738421 a fost încheiat la 04.04.2010, iar hotărârea de deschidere a
procedurii insolvenţei împotriva debitorului a fost pronunţată la data de 19.01.2011.
Deci actul este încheiat în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, astfel încât şi
ultima condiţie privind intervalul de timp de 3 ani este îndeplinită.
În concluzie, Curtea constată că motivele de recurs ce privesc neîndeplinirea
condiţiilor prevăzute de art. 80 alin.1 lit. c din Legea nr. 85/2006 sunt neîntemeiate.
Potrivit art. 80 lit. b din Legea nr. 85/2006 administratorul judiciar sau, după caz,
lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a
transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a
bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin operaţiuni
comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani
anteriori deschiderii procedurii.
Textul de lege are în vedere anularea (revocarea) actelor în care există diferenţă vădită
de valoare între prestaţii în defavoarea debitorului.
Art. 80 alin.1 lit. b reglementează deci o situaţie similară leziunii din dreptul comun
numai sub aspectul prejudiciului care este egal cu disproporţia de valoare între contraprestaţii,
cu diferenţa că prejudiciul nu se produce direct în patrimoniul debitorului, ci se reflectă asupra
creditorilor.
În cazul prevăzut de art. 80 alin.1 lit. b frauda debitorului este prezumată de legiuitor,
debitorul urmărind sau cel puţin acceptând posibilitatea vătămării celorlalţi creditori în
beneficiul terţului cu care a contractat şi căruia îi transferă o valoare patrimonială mult mai
mare în raport de prestaţia efectiv primită de el.
În speţă, în contextul în care în luna în care s-a achitat preţul, s-a ridicat din casierie de
către asociatul unic o sumă reprezentând cu aproximaţie dublul preţului plătit de fiul
asociatului unic se poate trage concluzia că prestaţia debitorului, anume predarea
autoturismului înstrăinat o depăşeşte cu mult pe cea primită, anume plata preţului.
Operaţiunea comercială menţionată mai sus nu se încadrează în ceea ce desemnează
sintagma de desfăşurare normală a activităţii curente (creditorul invocând obiectul său de
activitate şi stingerea unei datorii existente), astfel încât nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 82
din Legea nr. 85/2006 care exceptează de la anularea transferurilor cu caracter patrimonial pe
cele făcute de debitor în cursul desfăşurării normale a activităţii sale curente.
Desfăşurarea normală a activităţii curente presupune prin analogie cu prevederile art.3
pct.14 din lege care se referă la activităţile curente din perioada de observaţie, o activitate
normală în urmărirea derulării contractelor potrivit obiectului de activitate al debitorului,
efectuarea de încasări şi plăţi aferente acestor contracte şi asigurarea finanţării capitalului de
lucru pentru desfăşurarea activităţii de zi cu zi a societăţii.
Or, vânzarea unui autoturism, în condiţiile în care obiectul principal de activitate al
debitorului este comerţul cu ridicata al îmbrăcămintei şi încălţămintei, nu se înscrie în
desfăşurarea normală a activităţii curente a debitorului, ci presupune înstrăinarea unui bun din
patrimoniul debitorului în defavoarea creditorilor.
În raport de aceste considerente, soluţia judecătorului sindic de anulare a transferului
patrimonial încheiat între debitorul MGSRL şi terţul FVL a fost apreciată ca temeinică şi
legală.
Pentru considerentele expuse, având în vedere dispoziţiile art. 312 Cod procedură
civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
(Decizia nr. 89/06 februarie 2013 – Secţia a II-a Civilă, rezumat judecător Lotus
Gherghină)

289
 6. Declaraţie de creanţă depusă tardiv din motive neimputabile, dar anterior datei
afişării şi definitivării tabelului preliminar. Cerere de repunere în termenul de declarare
a creanţei şi contestaţie creanţă formulată după întocmirea tabelului definitiv
consolidat. Inadmisibilitate în condiţiile în care nu s-a contestat tabelul preliminar.

Legea nr.85/2006 prevede posibilitatea contestării creanţelor şi drepturilor de

preferinţă în cazul creanţelor şi drepturilor de preferinţă trecute în tabelul preliminar, care
cuprinde creanţe născute anterior deschiderii procedurii, conform art.73 şi în cazul
creanţelor şi drepturilor de preferinţă trecute în tabelul suplimentar, care cuprinde creanţe
născute între data deschiderii procedurii şi data intrării în faliment, conform art.107
coroborat cu 73.
Legiuitorul a pus la dispoziţia celor care justifică un interes calea unei contestaţii la
înscrierea unei creanţe în tabelul definitiv, chiar în condiţiile în care aceştia nu au recurs la
calea contestaţiei reglementate de art. 73 alin.2 din Legea nr. 85/2006, dar numai în cazurile
expres şi limitativ prevăzute în art. 75, anume în cazul descoperirii unui fals, unui dol, unei
erori esenţiale sau în cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare până atunci necunoscute.
În contextul în care nu a formulat contestaţie în temeiul art. 73 din Legea nr. 85/2006
creditorul nu poate uza de calea contestaţiei prevăzute de art. 75 din Legea nr. 85/2006
pentru a invoca aspectele pe care putea să le invoce în cadrul contestaţiei la tabelul
preliminar. Motivele depunerii declaraţiei de creanţă peste termenul stabilit, chiar obiective,
pot fi invocate doar în cadrul contestaţiei la tabelul preliminar.

Prin sentinţa nr. 1581 din data de 13.11.2012, Tribunalul Dolj – Secţia a II-a Civilă a
respins excepţia tardivităţii contestaţiei formulată de SCQCSRL. A admis contestaţia
formulată de creditoarea-contestatoare SC F SA împotriva tabelului definitiv consolidat aflat
la dosarul cauzei sub nr. 642/10.10.2011. A respins cererea de repunere în termenul de
depunere a creanţelor formulată de GE. A respins cererea de înscriere la masa credală
formulată de creditorii GE, SCEPNSRL şi SCLSRL.
Analizând contestaţia pe fond, Tribunalul a constatat că aceasta vizează creanţele
deţinute de creditorii SCEPNSRL, SCLSRL si GE.
In ce priveşte creanţa deţinută de SCEPNSRL a constatat că aceasta creditoare apare
pe lista furnizorilor debitoarei ( fila 12 din dosar), a fost notificata de administratorul judiciar
si, aşa cum rezulta din confirmarea de primire de la fila 44 din prezentul dosar, a fost primita
de aceasta societate la 03.09.2010.
Acest creditor a depus declaraţia de creanţă la data de 29 septembrie 2010 ca si
creditoarea SCLSRL care a depus declaraţia de creanţă la data de 29.09.2010, iar GE a
formulat cerere de admitere a creanţei la 30.09.2010 (potrivit confirmării de primire din
dosarul de creanţe aceasta a primit notificarea trimisa de administratorul judiciar la
03.09.2012.).
Aşa cum rezulta din notificarea aflata la fila 79 din dosarul nr. 8759/63/2010, la data
de 27.07.2010, administratorul judiciar a publicat notificarea în BPI nr. 5920/27.07.2010 si în
Curierul Naţional din 19.07.2010.
Potrivit art. 61 alin.1 din Legea nr. 85/2006 în urma deschiderii procedurii,
administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de
debitor în conformitate cu art. 28 alin. (1) lit. c) ori, după caz, în condiţiile art. 32 alin. (2),
debitorului şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole ori
altor registre unde debitorul este înmatriculat/înregistrat, pentru efectuarea menţiunii.
În conformitate cu prevederile art. 61 alin.3, notificarea se realizează conform
prevederilor Codului de procedură civilă şi se va publica, totodată, pe cheltuiala averii
debitorului, într-un ziar de largă circulaţie şi în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

290
 Din redactarea textului art. 61 din Legea nr. 85/2006 rezultă că legiuitorul a consacrat
o excepţie de la regula stabilită în art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 potrivit căreia
notificarea se efectuează prin Buletinul procedurilor de insolvenţă.
De altfel, în art. 7 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul a prevăzut expres că, prin
excepţie de la prevederile art. 7 alin. 1, notificarea deschiderii procedurii se va realiza
conform Codului de procedură civilă, iar pentru creditorii care nu au putut fi identificaţi în
lista prevăzută la art. 28 alin. (1) lit. c), procedura notificării prevăzute la art. 61 va fi
considerată îndeplinită dacă a fost efectuată prin Buletinul procedurilor de insolvenţă.
Interpretând textele menţionate anterior reiese că administratorul judiciar are obligaţia
notificării, în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, a tuturor creditorilor
cunoscuţi, notificarea efectuată prin Buletinul Procedurilor de Insolvenţă fiind valabilă doar
pentru creditorii ce nu au putut fi identificaţi.
În speţă, administratorul judiciar a notificat potrivit art. 61 conform Codului de
procedura civila creditorii din lista de furnizori, respectiv GE si SCE PNSRL, pentru celalalt
creditor, SCLSRL, care nu a putut fi identificat în lista prevăzută la art. 28 alin. (1) lit. c), este
valabila notificarea efectuată prin Buletinul procedurilor de insolvenţă.
Tribunalul a constatat ca într-adevăr creditorii GE si SCEPNSRL au fost notificaţi
după trecerea termenului stabilit pentru depunerea creanţelor, anume 2 septembrie 2010,
nefiind trecuţi nici în tabelul preliminar, nici în cel definitiv si nici în tabelul consolidat
întocmit după trecerea la faliment.
Abia la data de 19.10.2011 lichidatorul judiciar a rectificat tabelul definitiv consolidat
si a trecut în tabel si creanţele celor trei creditori (filele 57-58 dosar 8759/63/2010/a3).
Însă, deşi creanţele celor trei creditori nu au fost trecute de administratorul judiciar în
tabelul preliminar al creanţelor, aceştia nu au formulat contestaţii. Într-o astfel de contestaţie,
creditorii aveau posibilitatea să-şi prezinte toate apărările legate de modalitatea de convocare
pe care le-au prezentat în dosarul de faţă si tot atunci se putea solicita si repunerea în termenul
de depunere a creanţelor.
In speţă, tabelul preliminar al creanţelor a fost depus la instanţă la data de 30.09.2010
(fila 59 dosar 8759/63/2010), a fost afişat la aceeaşi data, termenul stabilit pentru depunerea
contestaţiilor fiind 14.10.2010.
Cei trei creditori nu au contestat tabelul în termenul prevăzut, deşi potrivit notificării
trimise de administratorul judiciar cunoşteau termenul de soluţionare a contestaţiilor, si nu au
solicitat repunerea în termenul de depunere a creanţelor, astfel ca acesta s-a definitivat.
Art. 76 din lege prevede sancţiuni pentru creditorul care nu si-a depus în termenul
stabilit creanţa sa, si anume decăderea din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor şi de a
dobândi calitatea de creditor îndreptăţit sa participe la procedură.
In consecinţă, în mod eronat lichidatorul judiciar a trecut creanţele celor trei creditori
în tabelul definitiv consolidat al creanţelor.
Acest tabel se întocmeşte de lichidator prin preluarea creanţelor din tabelul definitiv si
creanţelor din tabelul suplimentar, astfel cum a fost definitivat în urma soluţionării
contestaţiilor, ori în speţă creanţele creditorilor GE, SCEPNSRL, şi SCLSRL nu apăreau în
aceste tabele, ci au fost trecute direct în tabelul consolidat, deşi erau creanţe născute înainte de
deschiderea procedurii.
In consecinţă, faţă de aceste considerente tribunalul a apreciat contestaţia formulată de
creditoarea-contestatoare SCFSA ca fiind întemeiata si a admis-o si a respins cererea de
înscriere la masa credală formulată de creditorii GE, SCEPNSRL, SCLSRL . A respins
cererea de repunere în termenul de depunere a creanţelor formulată de GE.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs GE, criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că a depus, la data de 29.09.2010, cerere de
înscriere în tabelul preliminar a creanţei în cuantum de 50.000 lei, provenite din contractul de
împrumut autentificat sub nr. 8091/08.10.2008 şi că în mod nejustificat cererea a fost respinsă

291
cu motivarea că a fost tardiv depusă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 73 şi 76 din Legea nr.
85/2006.
Recurenta a invocat greşita aplicare a legii şi reţinerea unei situaţii de fapt eronate de
către instanţa de fond.
A precizat recurenta că fostul administrator judiciar, ASISPRL Craiova, a primit de la
debitoare lista cu principalii creditori, în care figura la poziţia 16, că a fost notificată la data de
03.09.2010, ulterior termenului limită stabilit pentru depunerea creanţelor – 02.09.2010 şi că,
urmare a acestei notificări, a depus la 29.09.2010 cererea de înscriere la masa credală, însă nu
a fost înscrisă în tabelul preliminar, deşi termenul limită pentru verificarea creanţelor, afişarea
şi comunicarea tabelului preliminar a fost stabilit la 30.09.2010.
Totodată, recurenta a precizat că tardivitatea nu îi este imputabilă, întrucât a fost
notificată cu încălcarea dispoziţiilor art. 62 lit. b din Legea nr. 85/2006 în sensul că termenul
limită pentru înregistrarea cererii de creanţă este de maxim 45 de zile de la deschiderea
procedurii.
În opinia recurentei instanţa de fond trebuia să analizeze derularea procedurii şi
respectarea tuturor termenelor şi, numai după o asemenea analiză, să înlăture de pe tabelul
creanţelor creanţa sa.
La data de 25.02.2013 intimata - creditoare SCFSA a depus întâmpinare, solicitând
respingerea recursului ca nefondat, invocând pasivitatea creditoarei GE care, deşi a primit
notificarea la data de 03.09.2010, a înţeles să formuleze declaraţia de creanţă la 29.09.2010,
tabelul preliminar fiind întocmit şi publicat în BPI nr. 7582/07.10.2010 şi ulterior nu a
întreprins nici un demers pentru a fi înscrisă în tabelul de creanţe.
Recursul a fost apreciat ca fondat.
Legea nr.85/2006 prevede posibilitatea contestării creanţelor şi drepturilor de
preferinţă în cazul creanţelor şi drepturilor de preferinţă trecute în tabelul preliminar, care
cuprinde creanţe născute anterior deschiderii procedurii, conform art.73 şi în cazul creanţelor
şi drepturilor de preferinţă trecute în tabelul suplimentar, care cuprinde creanţe născute între
data deschiderii procedurii şi data intrării în faliment, conform art.107 coroborat cu 73.
Creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de administratorul/lichidatorul judiciar în
tabelul definitiv şi tabelul definitiv consolidat nu pot fi contestate, aspect ce rezultă şi din
semnificaţia atribuită de legiuitor în art.3 pct. 17 şi 19 noţiunilor de tabelul definitiv şi tabelul
definitiv consolidat, anume tabele care cuprind creanţele împotriva cărora nu s-au formulat
contestaţii şi creanţele admise în urma soluţionării contestaţiilor.
În afara cazurilor menţionate, legiuitorul a prevăzut posibilitatea contestării creanţelor
şi drepturilor de preferinţă trecute în tabelul definitiv în cazurile expres şi limitativ prevăzute
de art.75.
Potrivit art. 75 alin 1 din Legea nr. 85/2006 după expirarea termenului de depunere a
contestaţiilor, prevăzut la art. 73 alin. (2), şi până la închiderea procedurii, orice parte
interesată poate face contestaţie împotriva trecerii unei creanţe sau a unui drept de preferinţă
în tabelul definitiv de creanţe, în cazul descoperirii existenţei unui fals, dol sau unei erori
esenţiale care au determinat admiterea creanţei sau a dreptului de preferinţă, precum şi în
cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare şi până atunci necunoscute.
Textul menţionat conferă oricărei persoane interesate posibilitatea de a face contestaţie
împotriva trecerii unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabelul definitiv de creanţe,
după expirarea termenului de depunere a contestaţiilor împotriva creanţelor şi drepturilor de
preferinţă înscrise în tabelul preliminar de creanţe şi până la închiderea procedurii.
Astfel, legiuitorul a pus la dispoziţia celor care justifică un interes calea unei
contestaţii la înscrierea unei creanţe în tabelul definitiv, chiar în condiţiile în care aceştia nu
au recurs la calea contestaţiei reglementate de art. 73 alin.2 din Legea nr. 85/2006, dar numai
în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 75, anume în cazul descoperirii unui fals, unui
dol, unei erori esenţiale sau în cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare până atunci
necunoscute.

292
 Redactarea textului impune ca o condiţie pentru a uza de calea contestaţiei prevăzute
de art. 75 necunoaşterea existenţei cauzelor arătate care, dacă ar fi fost cunoscute la data
judecării contestaţiilor la tabelul preliminar de creanţe, ar fi determinat o altă înscriere în
tabelul definitiv de creanţe.
În speţă, creditoarea GE a solicitat, după întocmirea tabelului definitiv şi a tabelului
definitiv consolidat, la 11.06.2012 repunerea în termenul de înscriere la masa credală şi
menţinerea creanţei sale aşa cum aceasta a fost trecută la rectificarea tabelului definitiv
consolidat.
Creditoarea GE nu a fost înscrisă în tabelul preliminar al creanţelor împotriva averii
debitoarei afişat la uşa tribunalului la data de 30.09.2010.
Deşi cunoştea sau trebuia să cunoască neînscrierea creanţei sale în tabelul preliminar
(declaraţia de creanţă a fost depusă anterior afişării tabelului, la data de 29.09.2010, în urma
notificării primite la 03.09.2010), creditoarea G E nu a formulat contestaţie la tabelul
preliminar în temeiul art. 73 din Legea nr. 85/2006.
În contextul în care nu a formulat contestaţie în temeiul art. 73 din Legea nr. 85/2006,
pe care evident avea posibilitatea să o formuleze până la termenul stabilit de judecătorul
sindic pentru soluţionarea contestaţiilor la tabelul preliminar şi definitivarea acestuia -
14.10.2010, deci aproximativ 2 săptămâni de la data depunerii declaraţiei de creanţă,
creditoarea GE nu poate uza de calea contestaţiei prevăzute de art. 75 din Legea nr. 85/2006
pentru a invoca aspectele pe care putea să le invoce în cadrul contestaţiei la tabelul preliminar.
Nici repunerea în termen solicitată de creditoare nu poate opera.
Potrivit art. 103 Cod procedură civilă neexercitarea căii de atac în termenul legal
atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost
împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei, caz în care calea de atac va fi
exercitată în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării cu arătarea motivelor împiedicării.
În cererea de repunere în termen creditoarea nu a invocat nici un motiv de împiedicare
în formularea contestaţiei la tabelul preliminar, limitându-se doar la susţinerea că a primit
notificarea pentru depunerea creanţei la o zi după ce termenul de depunere a creanţelor
expirase.
Aspectele invocate de recurentă nu reprezintă împrejurări mai presus de voinţa
acesteia, care au împiedicat-o să exercite calea de atac a contestaţiei la tabelul preliminar până
la data de 14.10.2010.
Ca urmare, nefiind vorba de o împrejurare mai presus de voinţa creditoarei, cererea de
repunere în termenul de contestaţie, în cadrul căreia putea invoca şi motivele depunerii
declaraţiei de creanţă peste termenul stabilit, a fost corect respinsă de instanţa de fond, astfel
încât este aplicabilă sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita contestaţia.
Pentru aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 304 şi 312 Cod procedură
civilă, Curtea a respins recursul declarat de creditoarea GE.
(Decizia nr. 219/06 martie 2013 – Secţia a II-a Civilă, rezumat judecător Lotus
Gherghină)

7.Administratorul/lichidatorul desemnat provizoriu înlocuit de Adunarea

Creditorilor. Legalitate.

În concepţia Legii nr. 85/2006 desemnarea/ confirmarea de către judecătorul sindic a

administratorului/lichidatorului are caracter provizoriu, fiind condiţionată de validarea sau
invalidarea ulterioară de către Adunarea Creditorilor.
Legiuitorul a prevăzut deci desemnarea provizorie de către judecătorul sindic a
administratorului/lichidatorului, stabilind ulterior posibilitatea înlocuirii acestuia de către
Adunarea Creditorilor sau creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea creanţelor.
S-a dat, deci, prioritate voinţei creditorilor care deţin cel puţin 50% din valoarea
totală a creanţelor.

293
 Prin încheierea din data de 28 mai 2013, Tribunalul a admis cererea formulată de
administratorul judiciar al debitoarei S.C.CSS.R.L. - CISPRL.
A confirmat calitatea de administratorul judiciar al debitoarei S.C.CS S.R.L. a
CISPRL şi onorariul acestuia de 2000 euro/lună (exclusiv TVA) pe perioada generală de
insolvenţă şi pentru perioada de reorganizare judiciară o retribuţie de 2000 euro/lună precum
şi o cotă procentuală de 10% din totalul sumelor distribuite.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat următoarele:
Potrivit art. 11 al. 1 lit. d din L. 85/2006, judecătorul sindic, a confirmat, prin încheiere
pronunţată în cameră de consiliu fără citarea părţilor, administratorul sau lichidatorul judiciar,
precum şi onorariul lichidatorului, aşa cum a fost negociat, dacă în termen de 3 zile de la
publicarea în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, hotărârea adunării creditorilor prin care s-a
aprobat onorariul nu a fost atacată.
Din actele depuse la dosar, rezultă că, prin hotărârea adunării creditorilor din data de
22.04.2013, s-a confirmat administratorul judiciar al debitoarei S.C. CSS.R.L. - CISPRL, cu
un onorariu de 2000 euro/lună (exclusiv TVA) pe perioada generală de insolvenţă şi pentru
perioada de reorganizare judiciară o retribuţie de 2000 euro/lună, precum şi o cotă procentuală
de 10% din totalul sumelor distribuite.
Hotărârea adunării creditorilor a fost publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă
nr. 7768/30.04.2013 şi împotriva acesteia nu a fost înregistrată vreo contestaţie în termen de 3
zile de la data publicării, aspecte faţă de care, instanţa a admis cererea şi a confirmat
administratorul judiciar şi onorariul acestuia, aşa cum a fost negociat.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs BRD –GSGSA, criticând-o ca nelegală şi
netemeinică.
În motivele de recurs, creditoarea BRD – GSGSA, a arătat că instanţa de fond a
nesocotit decizia din 22.05.2013 a Curţii de Apel Craiova prin care aceasta a admis recursul şi
a modificat sentinţa în sensul că a admis cererea creditoarei BRD – GSGSA privind
desemnarea ca administrator judiciar a CIT FT, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii de
deschidere a procedurii.
A precizat creditoarea că încheierea recurată, prin care a fost confirmat în calitate de
administrator judiciar CISPRL, a fost pronunţată cu încălcarea deciziei menţionate, deşi, la
data pronunţării încheierii – 28.05.2013, instanţa de recurs soluţionase irevocabil, încă din
22.05.2013, cererea de numire în calitate de administrator judiciar provizoriu a CIT.
Nu s-a depus întâmpinare.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în
cauză, Curtea a constatat că acesta este nefondat.
Articolul 11 lit. c din Legea nr. 85/2006 cuprinde între principalele atribuţii ale
judecătorului sindic pe aceea privind desemnarea motivată, prin sentinţa de deschidere a
procedurii, dintre practicienii în insolvenţă compatibili care au depus ofertă de servicii în
acest sens la dosarul cauzei, a administratorului judiciar provizoriu sau, după caz, a
lichidatorului care va administra procedura până la confirmarea ori, după caz, înlocuirea sa de
către adunarea creditorilor sau creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea creanţelor,
fixarea remuneraţiei în conformitate cu criteriile stabilite de legea de organizare a activităţii
practicienilor în insolvenţă.
Acelaşi text stabileşte că judecătorul-sindic va desemna administratorul judiciar
provizoriu sau lichidatorul provizoriu solicitat de către creditorul care a solicitat deschiderea
procedurii sau de către debitor, dacă cererea îi aparţine, că în situaţia în care cel care a
introdus cererea de deschidere a procedurii nu solicită numirea unui administrator judiciar sau
lichidator, numirea se va face de către judecătorul-sindic din rândul practicienilor care au
depus oferte la dosarul cauzei şi că, în caz de conexare, se va ţine seama de cererile
creditorilor în ordinea mărimii creanţelor sau de cererea debitoarei, dacă nu există o cerere din
partea unui creditor.

294
 Potrivit art. 19 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 practicienii în insolvenţă interesaţi vor
depune la dosar o ofertă de preluare a poziţiei de administrator judiciar la care vor anexa
dovada calităţii de practician şi o copie de pe poliţa de asigurare profesională. În ofertă
practicianul va putea arăta şi disponibilitatea de timp şi de surse umane precum şi experienţa
generală sau specifică necesare preluării dosarului şi bunei administrări a cazului. În cazul în
care nu există nicio astfel de ofertă judecătorul sindic va desemna provizoriu până la prima
adunare a creditorilor un practician în insolvenţă ales în mod aleatoriu din tabloul UNPIR.
Alineatul 2 al articolului 19 prevede că, la recomandarea comitetului creditorilor în
cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor sau ulterior, creditorii care deţin cel puţin 50%
din valoarea totală a creanţelor pot decide desemnarea unui administrator/lichidator judiciar
stabilindu-i şi remuneraţia.
Art. 34 din Legea nr. 85/2006 reglementează desemnarea
administratorului/lichidatorului, astfel: prin sentinţa de deschidere a procedurii generale,
judecătorul-sindic va desemna un administrator judiciar, iar în cazul deschiderii procedurii
simplificate va desemna un lichidator provizoriu, desemnarea făcându-se în conformitate cu
prevederile art. 11 alin. (1) lit. c), coroborat cu cele ale art. 19 alin. (1).
Din interpretarea coroborată a textelor menţionate rezultă că în toate cazurile fie că
există la dosar ofertă de preluare a poziţiei, fie că nu, judecătorul sindic numeşte provizoriu
administrator judiciar până la prima adunare a creditorilor.
În acelaşi sens art. 107 alin.2 lit. b din Legea nr. 85/2006 prevede că prin hotărârea de
trecere la faliment judecătorul sindic va desemna un lichidator provizoriu şi va dispune şi cu
privire la atribuţiile şi remuneraţia acestuia.
În consecinţă, în concepţia Legii nr. 85/2006 desemnarea/ confirmarea de către
judecătorul sindic a administratorului/lichidatorului are caracter provizoriu, fiind condiţionată
de validarea sau invalidarea ulterioară de către Adunarea Creditorilor.
Legiuitorul a prevăzut deci desemnarea provizorie de către judecătorul sindic a
administratorului/lichidatorului, stabilind ulterior posibilitatea înlocuirii acestuia de către
Adunarea Creditorilor sau creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea creanţelor.
S-a dat, deci, prioritate voinţei creditorilor care deţin cel puţin 50% din valoarea totală
a creanţelor.
Astfel, în cauză, ţinându-se cont de cererea depusă de creditorul care a solicitat
deschiderea procedurii, BRD –GSG, s-a desemnat provizoriu ca administrator judiciar – CIT
al cărui mandat încetează la desemnarea administratorului judiciar definitiv după prima
adunare a creditorilor.
Ulterior, în cadrul adunării creditorilor din data de 22.04.2013, creditorii debitorului
SCCSSRL au desemnat ca administrator judiciar CISPRL, altul decât CIT, desemnat
provizoriu de Curtea de Apel prin decizia nr. 846 din 22.05.2013.
Hotărârea adunării creditorilor din data de 22.04.2013 nu a fost desfiinţată pentru
motive de nelegalitate în temeiul art. 19 alin. 3 din Legea nr. 85/2006.
În acest context, sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 alin. 4 din Legea nr. 85/2006
potrivit cărora „ dacă în termenul stabilit la alin. (3) decizia adunării creditorilor sau a
creditorului ce deţine cel puţin 50% din valoarea creanţelor nu este contestată, judecătorul-
sindic, prin încheiere, va numi administratorul judiciar propus de creditori sau de creditorul ce
deţine cel puţin 50% din valoarea creanţelor, dispunând totodată încetarea atribuţiilor
administratorului judiciar provizoriu pe care l-a desemnat prin sentinţa de deschidere a
procedurii”.
Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că încheierea pronunţată de judecătorul
sindic la data de 28.05.2013 este temeinică şi legală şi, având în vedere dispoziţiile art. 304,
3041 şi 312 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.
(Decizia nr. 1247/ 18 septembrie 2013 – Secţia a II-a Civilă, rezumat judecător Lotus
Gherghină)

295
 8. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Cerere de
stabilire a responsabilităţii administratorului statutar al debitorului pentru
săvârşirea faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit.a din Legea nr. 85/2006.
Lipsa nejustificată de la interogatoriu.

art.138 alin.1, lit.a din Legea nr.85/2006;

art.105 alin.2 Cod procedură civilă,
art. 225 Cod procedură civilă
Potrivit dispoziţiilor art.138 alin.1 lit. a) din Legea insolvenţei, judecătorul sindic
poate dispune ca o parte a pasivului debitoarei, persoană juridică, ajuns în stare de
insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere, precum şi de orice altă
persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului prin folosirea bunurilor sau
creditelor persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al altei persoane.
Reţinerea în sarcina recurentei pârâte a săvârşirii faptei prevăzute de art.138 alin.1
lit. a din Legea nr.85/2006 este justificată, în condiţiile în care: s-a dovedit că, prin folosirea
bunurilor în interes propriu sau în cel al unei alte persoane, recurent, în calitate de
administrator statutar al debitoarei, a mărit starea de insolvabilitate a debitoarei,
determinând insolvenţa şi falimentul acesteia; este dovedită existenţa raportului de
cauzalitate între fapta ilicită a administratorului şi prejudiciul cauzat şi, implicit, s-a probat
îndeplinirea condiţiilor generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, conform
art.998-999 Cod civil, şi anume: fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre
faptă şi prejudiciu.
Nu se poate invoca încălcarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare,
în situaţia în care pârâta a fost legal citată la domiciliul său, cu menţiunea de a se prezenta
personal la interogatoriu, sub sancţiunea prevăzută de art.225 Cod procedură civilă, iar
cererea de amânare şi actul medical, anexate cererii de recurs, nu figurează ca fiind
înregistrate la instanţa de fond.

Prin sentinţa nr. 132 din 5 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia Comercială
în dosarul nr.18243/63/2010/a6, s-a admis cererea lichidatorului CII M.M, desemnat să
administreze procedura insolvenţei debitorului SC F SA, formulată în contradictoriu cu pârâta
I.G şi a fost obligată pârâta la plata către societatea debitoare a sumei de 439.169,71 lei,
reprezentând pasiv rămas neacoperit.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin încheierea de şedinţă pronunţată în dosarul nr. 18243/63/2010 al Tribunalului
Dolj, a fost admisă cererea debitoarei şi s-a deschis procedura generală de insolvenţă a SC F
SRL, fiind numit lichidator CII MM, iar prin sentinţa nr. 105/31.01.2012 s-a deschis
procedura falimentului împotriva aceleiaşi debitoare.
La data de 01.02.2011, lichidatorul a depus raport asupra cauzelor şi împrejurărilor care au
determinat apariţia stării de insolvenţă şi, la data de 06.11.2012, a formulat cerere de
antrenare a răspunderii pârâtului IG. Din tabelul definitiv consolidat al creanţelor asupra
debitoarei, instanţa a constatat un cuantum total al acestora în sumă de 439.169 lei. De
asemenea, din rapoartele lichidatorului şi înregistrările contabile aferente balanţelor de
verificare contabilă ale societăţii debitoare, s-a constatat că în patrimoniul debitoarei existau
înregistrate active.
Având în vedere dispozițiile art. 138 alin 1 lit. a din Legea nr. 85/2006, instanţa a reţinut că,
pentru angajarea răspunderii membrilor acestor organe de conducere trebuie îndeplinite
următoarele condiţii: săvârşirea unei fapte ilicite dintre cele enumerate de lege, existenţa
prejudiciului, existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia persoanei

296
care răspunde, probarea acestor patru condiţii revenind lichidatorului, titular al acţiunii,
conform art. 1169 Cod civil. Totodată, luând în considerare prevederile Legii nr. 82/1991,
instanţa a arătat că administratorul unei societăţi comerciale are obligaţia de a conduce
contabilitatea şi de a întocmi situaţiile financiare anuale, iar deturnarea sau ascunderea unei
părţi din activul unei persoane juridice ori mărirea în mod fictiv a pasivului acesteia constă în
schimbarea destinaţiei unor bunuri ce aparţin acesteia, dosirea unor bunuri sau drepturi
patrimoniale sau consemnarea unor datorii fictive sau sume nedatorate în evidenţele fiscale
ale acesteia; folosirea unui bun al societăţii în interes propriu sau al altei persoane presupune
scoaterea acestuia din patrimoniul debitorului şi trecerea sa în patrimoniul persoanei culpabile
sau al celei în interesul căreia sunt folosite.
S-a constatat că, deşi în balanţa de verificare contabilă încheiată de către debitoare
erau înregistrate active ce ar fi putut asigura plata datoriilor, administratorul societăţii în
posesia căruia se află, nu a procedat la predarea bunurilor, iar pârâta nu a făcut dovada
contrară necesară pentru răsturnarea prezumţiei că bunurile au fost folosite în interes propriu.
Având în vedere dispoziţiile art. 225 Cod procedură civilă, instanţa a considerat că refuzul
pârâtei de a se prezenta înaintea instanţei la interogatoriu demonstrează caracterul intenţional
al săvârşirii faptei ilicite.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta I G, criticând-o ca netemeinică şi nelegală.
Criticile formulate au vizat, în esenţă, următoarele aspecte: la data de 05.02.2013, când a fost
pronunţată sentinţa recurată, a trimis prin fax o cerere de amânare a cauzei, prin care a
încunoştinţat instanţa că nu se poate prezenta din motive medicale, cerere însoţită de o
adeverinţă medicală; susţinerile lichidatorului potrivit cărora a notificat-o în vederea predării
bunurilor debitoarei, precum şi cu privire la dispoziţiile deciziei din 07.10.2011, i-a adus la
cunoştinţă termenele stabilite prin încheiere şi obligativitatea de a depune actele prevăzute de
art.28 alin.1 din Legea nr.85/2006, nu corespund adevărului, întrucât, anterior datei de
05.02.2013, a existat o relaţie de colaborare şi interes comun între părţi; nu corespunde
adevărului susţinerea potrivit căreia nu a pus la dispoziţia lichidatorului actele contabile şi nici
cea privind faptul că a semnat o notificare prin care să refuze restituirea bunurilor debitoarei.
A susţinut că nu a înstrăinat bunurile debitoarei, că acestea se află la sediul societăţii
din Craiova, str. C, nr.2, au fost inventariate de AFP Dolj la data de 25.10.2011, dată la care a
formulat şi cerere, prin care a solicitat obligarea tuturor terţilor în posesia cărora se află
bunurile societăţii debitoare să procedeze la predarea lor către lichidator.
Recurenta a precizat că între debitoare, în calitate de locatar şi SC C SA, în calitate de
locator, s-a încheiat un contract de închiriere, în cadrul căruia s-a prevăzut că debitoarea avea
dreptul de efectua lucrări de modernizare a construcţiei proprietarului, contravaloarea
acestora, însumând 1.480.810 lei, trebuind restituită proprietarului la expirarea contractului. A
învederat că, deşi a depus la dosar factura în care este menţionată suma respectivă, care se
regăseşte în contul proprietarului spaţiului, lichidatorul nu a respectat obligaţia de a urmări şi
recupera această sumă de la SC C SA sau de a se înscrie la masa credală a respectivei
societăţi. A mai susţinut că bunurile existente la sediul debitoarei din Str. C, nr.2 sunt
administrate şi folosite de SC C SA şi că a înmânat lichidatorului toate actele existente la
dosar, ceea ce constituie o dovadă a bunei sale credinţe. În raport de cele menţionate anterior,
recurenta a solicitat să se ia în considerare faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii
civile delictuale, deoarece nu a săvârşit o faptă ilicită, nu a creat un prejudiciu debitoarei,
lichidatorul nu a probat cererea formulată.
O altă critică a vizat aplicarea dispoziţiilor art.225 Cod procedură civilă, recurenta
susţinând că, la data de 05.02.2013, nu a refuzat să se prezinte la interogatoriu, ci a fost în
imposibilitate de a se prezenta, astfel cum rezultă din adeverinţa medicală şi cererea
menţionate anterior, a căror lipsă de la dosar nu şi-o poate explica.
La data de 25.06.2013, ca răspuns la cererea instanţei, intimatul lichidator al debitoarei
, CII MM, a precizat că bunurile cu privire la care, în cadrul cererii de recurs, recurenta pârâtă
a susţinut că se află în Craiova, Str. Câmpului, nr.2, nu au fost predate, refuzul predării fiind

297
motivat de administratorul special al debitoarei prin aceea că proprietarul nu permite accesul
în incinta spaţiului. Referitor la contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate la spaţiul închiriat, a
susţinut că proprietarul a refuzat să achite factura nr. 653/02.12.2011, motivând că, potrivit
contractului de închiriere, trebuia să se bazeze pe devize aprobate în prealabil de către
proprietar.
Examinând sentinţa recurată în raport de motivele de recurs formulate şi dispoziţiile
legale invocate, dar şi din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 304 1 Cod procedură civilă, Curtea a
reţinut că recursul este nefondat.
Prima critică a recurentei, subsumată motivului de casare prevăzut de art.304 pct.5
Cod procedură civilă, respectiv încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea
nulităţii de art.105 alin.2 Cod procedură civilă, nu a fost primită, date fiind următoarele
considerente:
Din observarea dosarului de fond rezultă că hotărârea recurată a fost pronunţată cu
respectarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, în condiţiile în care pârâta a
fost legal citată pentru termenul din 5 februarie 2013, cu menţiunea de a se prezenta personal
la interogatoriu, sub sancţiunea prevăzută de art.225 Cod procedură civilă, la domiciliul său
din Craiova, str. P B, nr.59, judeţul Dolj, iar cererea de amânare şi actul medical, depuse în
xerocopie la fila 5 a dosarului de recurs, nu figurează ca fiind înregistrate la instanţa de fond.
În lipsa dovezii privind înregistrarea la dosarul de fond a cererii de amânare la care se află
ataşată adeverinţa medicală, nu a fost reţinută încălcarea de către instanţa de fond a
dispoziţiilor art.156 Cod procedură civilă, în sensul nesocotirii dreptului la apărare al pârâtei
şi nici aplicarea greşită a dispozițiilor art.225 Cod procedură civilă.
Nici citarea recurentei în Craiova, str. P B, nr.59 s-a considerat că nu este de natură a
atrage casarea sentinţei în temeiul art.304 pct.5 Cod procedură civilă, în condiţiile în care,
astfel cum rezultă din certificatul de nomenclatură stradală depus la fila 72 a dosarului de
recurs, imobilul situat la adresa str. P B, nr.59 figurează în Nomenclatorul Străzilor
Municipiului Craiova la adresa str. P B, nr.65, adresă indicată în cartea de identitate, dosarului
de recurs, precum şi în adeverinţa medicală eliberată la data de 04.02.2013.
Cât priveşte cea de-a doua critică, prin care recurenta a invocat, în esenţă, reţinerea
greşită în sarcina sa a săvârşirii faptei prevăzute de art.138 lit. a) din Legea nr.85/2006, s-a
motivat că este, de asemenea, neîntemeiată, date fiind următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art.138 alin.1 lit. a) din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic
poate dispune ca o parte a pasivului debitoarei, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă
să fie suportată de membrii organelor de conducere, precum şi de orice altă persoană care a
cauzat starea de insolvenţă a debitorului prin folosirea bunurilor sau creditelor persoanei
juridice în folosul propriu sau în cel al altei persoane.
S-a constatat că, prin chiar motivele de recurs, recurenta pârâtă a recunoscut atât
existenţa bunurilor mobile menţionate în lista de inventariere întocmită la data de 25.10.2011,
ştampilată şi semnată de către recurentă, cât şi a bunurilor mobile menţionate în cererea de
chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr.18243/63/2010 al Tribunalului Dolj –
Secţia comercială. De asemenea, s-a avut în vedere din planul de reorganizare al SC F SA,
propus de către debitor, rezultă că, la data de 30.06.2010, societatea debitoare deţinea active
în valoare totală de 2.183.996 lei, mijloacele fixe fiind descrise în cadrul Cap.5 – „Analiza
patrimoniului societăţii debitoare”, pct.5.1.1 – Situaţia activelor imobilizate, iar prin raportul
întocmit la data de 11.01.2011, administratorul judiciar a confirmat că societatea avea
înregistrate în contabilitate, la data de 31.12.2008, active imobilizate în valoare de 1.623.368
lei, constând în mijloace de transport, echipamente tehnice, utilaje, mobilier şi imobilizări în
curs reprezentând modernizări ale spaţiilor închiriate, dar şi că, din analiza balanţei la
31.12.2008, a constatat că societatea a înstrăinat în anul 2008 mai multe active.
În condiţiile în care bunurile mobile a căror existenţă rezultă din înscrisurile
menţionate anterior nu au fost predate administratorului în vederea inventarierii şi
valorificării, faptul că recurenta a promovat, la data de 25.10.2011, o cerere prin care a

298
solicitat să se dispună obligarea tuturor terţilor în posesia cărora se află bunurile din
patrimoniul societăţii să procedeze la predarea lor către administrator şi că a depus la dosar
factura nr.653/02.12.2011, reprezentând „Modernizare construcţii conform contractului
nr.951/29.12.2006 şi actului adiţional nr.1/15.01.2007” a cărei contravaloare, în sumă de
1.480.810 lei, nu a fost recunoscută de SC C SA, astfel cum rezultă din adresa
nr.432/12.12.2011, , întrucât facturii nu i-a fost ataşată o anexă sau un deviz de lucrări
aprobat, nu este de natură a proba susţinerile recurentei privind netemeinicia reţinerii în
sarcina sa a săvârşirii faptei prevăzută de art.138 lit. a) din Legea nr.85/2006.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, din observarea cererii de chemare în judecată ce a
făcut obiectul dosarului nr.18243/63/2010/a1 al Tribunalului Dolj – Secţia Comercială rezultă
că cererea nu cuprinde numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, respectiv
denumirea şi sediul persoanelor juridice, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau
de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar, condiţii de
validitate formală a acestei cereri esenţiale pentru determinarea completă a cadrului procesual,
iar din observarea sentinţei nr.327/27.03.2013, pronunţată în dosarul nr.18243/63/2010/a3 al
Tribunalului Dolj, irevocabilă prin nerecurare rezultă că s-a constatat perimată cererea
menţionată anterior.
Date fiind considerentele menţionate anterior, Curtea a constatat că este corectă
reţinerea în sarcina recurentei pârâte a săvârşirii faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit. a din
Legea nr.85/2006, în condiţiile în care: s-a dovedit că, prin folosirea bunurilor în interes
propriu sau în cel al unei alte persoane, recurenta a mărit starea de insolvabilitate a debitoarei,
determinând insolvenţa şi falimentul acesteia; este dovedită existenţa raportului de cauzalitate
între fapta ilicită a administratorului şi prejudiciul cauzat şi, implicit, îndeplinirea condiţiilor
generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, conform art.998-999 Cod civil, şi
anume: fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Prin urmare, apreciind că motivele de recurs nu sunt întemeiate, iar raportat la situaţia
de fapt, determinată prin interpretarea probelor administrate în cauză, hotărârea primei
instanţe este legală şi temeinică, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a
respins recursul ca nefondat.
(Decizia nr. 1166/2013/8 iulie 2013 – Secția a-II civilă, rezumat judecător Doina
Lupea)

9. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Respingerea cererii de deschidere

a procedurii insolvenţei. Răsturnarea prezumţiei de insolvenţă Contestaţia în anulare.
Art.317 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă
Art.87 pct.2, art.91 şi art.100 alin.1 pct.7 Cod procedură civilă

Potrivit dispoziţiilor art.317 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, hotărârile irevocabile pot fi
atacate cu contestaţie în anulare când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a
judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii.
Conform art.87 pct.2 Cod procedură civilă, persoanele juridice de drept privat se
citează prin reprezentanţii lor, iar conform dispoziţiilor art.91 Cod procedură civilă, în cazul
prevăzut de art.87 pct.2 Cod procedură civilă, înmânarea citaţiilor se poate face
funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, care îşi va arăta în clar
numele şi prenumele, calitatea şi va semna dovada. Procesul verbal încheiat de cel însărcinat
cu înmânare actului de procedură trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, potrivit art.100
alin.1 pct.7 Cod procedură civilă, sub sancţiunea nulităţii, potrivit alin.3 al aceluiaşi articol,
numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea.
Pentru a justifica deschiderea procedurii insolvenţei, creanţa trebuie să fie certă,
lichidă, exigibilă de mai mult de 90 de zile şi superioară valorii-prag , de 45.000 lei, aşa cum
rezultă din dispozițiile art.3 pct.6 şi 12 din Legea nr.85/2006.

299
 Prin sentinţa nr.228 din 25 martie 2013, pronunţată de judecătorul sindic de la
Tribunalul Olt - Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul
nr.6977/104/2012, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de debitoarea SC S SRL
şi s-a admis cererea formulată de creditoarea SC OTP Leasing România IFN.
S-a dispus deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă şi intrarea în faliment a
debitorului SC S SRL şi a fost numit lichidator provizoriu G Insolv IPURL, căruia i-au fost
stabilite atribuţiile prevăzute de art. 25 din Legea privind procedura insolvenţei.
În temeiul art. 61 din Legea privind procedura insolvenţei, s-a dispus notificarea de
către lichidator a deschiderii procedurii insolvenţei tuturor creditorilor, debitorului şi Oficiului
Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Olt, prin Buletinul Procedurilor de Insolvenţă.
În temeiul art. 47 din Legea nr. 85/2006R, s-a dispus dizolvarea societăţii, ridicarea
dreptului de administrare al debitoarei şi a fost obligată debitoarea la predarea actelor
contabile ale societăţii. Au fost fixate: termenul limită pentru depunerea raportului, la data de
03.05.2013; termenul pentru depunerea cererilor de creanţă, la data de 08.05.2013; termenul
pentru verificarea creanţelor, întocmirea, afişarea şi comunicarea tabelului preliminar de
creanţe, la data de 20.05.2013; termenul pentru afişarea tabelului definitiv al creanţelor, la
data de 03.06.2013, când s-a stabilit că se vor soluţiona şi eventualele contestaţii la tabelul
preliminar; data şedinţei adunării creditorilor, în vederea desemnării administratorului special,
la data de 27.05.2013. S-a dispus sigilarea bunurilor din averea debitoarei, îndeplinirea
celorlalte operaţiuni de lichidare şi, în temeiul art. 4 din Legea nr. 85/2006 R, deschiderea de
către debitoare a unui cont la o unitate bancară.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că, prin raportare la dispoziţiile art. 31
din Legea nr. 85/2006, art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, art. 3 pct. 12 din Legea nr.
85/2006art şi 379 Cod procedură civilă, sunt îndeplinite cerinţele legale vizând existenţa unei
creanţe certe, lichide şi exigibile.
S-a avut în vedere faptul că, deşi debitoarea a susţinut plata în avans a facturilor
fiscale emise de creditoare, din observarea înscrisurilor de la dosar a rezultat că aceasta nu a
achitat factura fiscală nr. 2406390/24.08.2011, în valoare de 1015,57 lei şi nici factura nr.
1678603/29.10.2012, în valoare de 3651,20 lei, emise de creditoare în temeiul contractului de
leasing financiar încheiat de părţi, contract care fusese reziliat pentru neîndeplinirea
obligaţiilor debitoarei, la data de 13.08.2010.
Susţinerea debitoarei privind neîndeplinirea cerinţelor legale vizând existenţa unei
creanţe certe, lichide şi exigibile, s-a apreciat că este neîntemeiată, cu motivarea că, în cazul
rezilierii contractului de leasing financiar, creditorul este îndreptăţit la plata de daune interese
şi predarea obiectului leasingului financiar, respectiv toate ratele de leasing ce ar fi trebuit
plătite, precum şi toate cheltuielile finanţatorului, conform art. 4.2 din contract.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs debitoarea SC S SRL STOENEŞTI,
criticând-o ca netemeinică şi nelegală.
În motivele de recurs, a precizat că SC OTP LEASING ROMANIA IFN SA
BUCUREŞTI a invocat în favoarea sa contractul de leasing nr.4603/05.05.2008, pentru o
creanţă în cuantum de 70.025,68 lei, depunând documente proprii de evidenţă a ratelor la
contractul de leasing. A învederat că, la data depunerii cererii, creditoarea nu a justificat
creanţa invocată şi considerată certă, lichidă şi exigibilă şi a criticat reţinerea de către instanţa
de fond a faptului că nu au fost achitate sumele menţionate în cele două facturi fiscale, emise
de creditor în baza contractului de leasing, motivând că se impunea a se ţine seama că
respectivul contract fusese reziliat la data de 13.08.2010, pentru neîndeplinirea obligaţiilor şi
că, după rezilierea contractului de leasing, creditoarea a solicitat reactivarea sa, emiţând şi
facturi în acest sens.
În continuarea motivării cererii de recurs, a arătat că a înţeles să achite toate facturile
în vederea predării bunului şi încheierii contractului de vânzare cumpărare; instanţa a reţinut
existenţa unei creanţe care, potrivit dispoziţiilor art.3 pct.12 din Legea nr.85/2006, nu

300
îndeplineşte condiţiile pentru deschiderea procedurii insolvenţei, fără a lua în considerare că,
în cazul în care ar fi existat această creanţă, trebuia să depăşească valoarea prag, de 45.000 lei.
A susţinut că, în legătură cu daunele interese şi ratele de leasing ce ar fi trebuit plătite
în continuare, conform art 4 pct.2 din contractul de leasing, instanţa de fond nu a analizat
condiţiile existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile; prin modul de efectuare a
imputaţiei plăţilor şi de evidenţiere a unor creanţe cu caracter de penalităţi, care nu erau şi nu
sunt certe, lichide şi exigibile, creditoarea i-a încălcat dreptul prevăzut de art. 9 alin.1 lit.d din
OG nr.51/1997; expresia ,, toate sumele datorate” din cuprinsul art.15 din OG nr.51/1997 este
folosită de către creditor ca temei legal pentru creanţele sale nejustificate, pe care le-a
evidenţiat în mod unilateral în documentele contabile. A invocat dispoz. art.8 din OG
nr.51/1997, susţinând că titlul executoriu – contractul de leasing, justifică numai creanţele
certe, lichide şi exigibile stipulate în contract, respectiv redevenţele, mai puţin valoarea
reziduală, care nu este prevăzută de lege ca fiind o creanţă ce poate fi executată în baza
contractului.
Prin Decizia nr.1061/18.06.2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova –Secţia a II-a Civilă,
în dosarul nr.6977/104/2012/a1, s-a admis recursul declarat de debitoarea SC S SRL
STOENEŞTI, prin administrator statutar, s-a modificat sentinţa, în sensul că s-a admis
contestaţia formulată de debitoare, prin administrator A G şi s-a respins ca nefondată acţiunea
formulată de creditoarea SC OTP LEASING ROMANIA IFN SA împotriva debitoarei SC S
SRL STOENEŞTI.
S-a dispus radierea din registrul comerţului a menţiunii referitoare la deschiderea
procedurii insolvenţei împotriva debitoarei SC S SRL.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Creanţa invocată de intimata SC OTP LEASING ROMANIA IFN SA are ca temei
contractul de leasing financiar nr.4603/08.05.2008, dar nu este constatată prin acesta,
deoarece în contract părţile au stabilit ratele, valoarea reziduală şi modul de calcul al
despăgubirilor, în caz de reziliere a contractului, fără să prevadă însă anticipat cuantumul
creanţei cu care finanţatorul se va putea înscrie în procedura insolvenţei utilizatorului, nefiind
cunoscută la data încheierii contractului întinderea acestor despăgubiri.
Ca urmare, creanţa pretinsă de către finanţator s-a constatat că nu este determinată,
constatată prin titlu executoriu, contractul de leasing conţinând doar elementele necesare
stabilirii acestei creanţe, astfel încât se impunea verificarea cuantumului creanţei pretinse în
cauză.
S-a mai reţinut că facturile emise la data de 23.06.2011 au fost achitate în avans, astfel
încât intimata a propus reactivarea contractului de leasing, iar prin adresa nr.76812 din
30.08.2011, creditoarea a confirmat că s-a achitat în avans, după data rezilierii, factura
2406390 ( în valoare de 1015,57 lei), sumă pretinsă la pct. 2.a) din acţiune; consemnările din
adrese, referitoare la plata în avans a facturilor emise de creditoare, confirmă apărările
formulate de recurenta debitoare şi determină necesitatea desfăşurării unui proces de drept
comun şi administrării de probe, pentru a se stabili dacă şi cât datorează debitoarea creditoarei
SC OTP LEASING ROMANIA IFN SA, verificându-se în concret modul de calcul al
pretenţiilor reprezentând asigurări, capital nefacturat, penalizări, dobânda din scadenţar,
respectiv dobânda penalizatoare.
Curtea a constatat că recurenta debitoare a răsturnat prezumţia de insolvenţă, făcând
dovada că neacoperirea pretenţiilor intimatei nu se datorează lipsei sale de fonduri băneşti
disponibile, ci contestării justificate a creanţei.
Împotriva deciziei a formulat contestaţie în anulare SC OTP LEASING ROMANIA
IFN SA, iar prin decizia nr.1345 din 10 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel
Craiova – Secţia a II-a Civilă, în dosarul nr.1215/54/2013, s-a admis contestaţia în anulare, a
fost anulată decizia nr.1061/18.06.2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova –Secţia a II-a
Civilă, în dosarul nr.6977/104/2012/a1 şi s-a acordat termen pentru judecarea recursului.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

301
 Potrivit dispoziţiilor art.317 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, hotărârile irevocabile
pot fi atacate cu contestaţie în anulare când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-
a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii.
Potrivit art.87 pct.2 Cod procedură civilă, persoanele juridice de drept privat se
citează prin reprezentanţii lor, iar conform dispoziţiilor art.91 Cod procedură civilă, în cazul
prevăzut de art.87 pct.2, înmânarea citaţiilor se poate face funcţionarului sau persoanei
însărcinate cu primirea corespondenţei, care îşi va arăta în clar numele şi prenumele, calitatea
şi va semna dovada.
În speţa, SC OTP LEASING ROMÂNIA IFN SA nu a fost citată pentru termenul din
28 mai 2013 prin reprezentantul legal –directorul general, care nici nu a fost menţionat în
cererea de deschidere a procedurii, situaţie care nu atrage însă nulitatea actului procedural.
Procesul verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânare actului de procedură trebuie să
cuprindă printre alte menţiuni, potrivit art.100 alin.1 pct.7 Cod procedură civilă, numele şi
calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea, iar această menţiune de la pct.7 este prevăzută sub
sancţiunea nulităţii, potrivit alin.3 al aceluiaşi articol.
Din dovada de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul din 28 mai 2013, s-a
constatat că înmânarea citaţiei serviciului de registratură, fără a se menţiona numele celui
căruia i s-a făcut înmânarea, atrage nulitate actului de procedură, nefiind respectate
prevederile art.91 şi art.100 alin.1 pct.7 Cod procedură civilă, în cauză nefiind aplicabile
prevederile art.153 alin.1 teza ultimă Cod procedură civilă, potrivit cărora partea putea să ia
termenul în cunoştinţă pentru termenele ulterioare.
Procedând la rejudecarea recursului, Curtea a reţinut că este fondat, pentru considerentele ce
succed:
Creditoarea SC OTP Leasing Romania IFN SA a solicitat, la data de 10.12.2012, deschiderea
procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea SC S SRL, pentru o creanţă în cuantum de
70.025,68 lei, reprezentând debit neachitat, asigurări plătite de către creditor, daune interese,
penalizări nefacturate şi dobânzi aferente contractului de leasing financiar nr. 4603/
05.05.2008, prin care debitoarea a solicitat finanţarea pentru achiziţionarea unui autovehicul
marca Chevrolet Captiva.
Judecătorul sindic a constatat însă, urmare a analizării înscrisurilor depuse la dosarul de fond,
că debitoarea nu a făcut dovada întregii creanţe menţionate în cererea de deschidere a
procedurii insolvenţei, ci doar a neachitării facturilor nr.2406390/24.08.2011, în valoare de
1015,57 lei şi nr.1678603/29.10.2012, în valoare de 3651,20 lei, situaţie de fapt necontestată
de către intimata creditoare, care nu a declarat recurs împotriva sentinţei.
Din examinarea înscrisurilor depuse la dosar, Curtea a reţinut că cele două facturi au fost
emise de către creditor după rezilierea contractului de leasing, la data de 13.08.2010, şi după
emiterea de către creditor a adresei din 29.06.2011, prin care a comunicat recurentei că are
posibilitatea de a solicita reactivarea contractului, prin retragerea notificării de reziliere şi
renunţarea la efectele acestei sancţiuni. S-a constatat, totodată, că şi factura nr.
2406390/24.08.2011, în valoare de 1015,57 lei, a fost achitată în avans de către recurenta
debitoare după data rezilierii contractului de leasing, astfel cum s-a menţionat în adresa nr.
76012/30.08.2011.
În continuarea motivării, s-a arătat că, pentru a justifica deschiderea procedurii insolvenţei,
creanţa trebuie să fie certă, lichidă, exigibilă de mai mult de 90 de zile şi superioară valorii-
prag , de 45.000 lei, aşa cum rezultă din dispozițiile art.3 pct.6 şi 12 din Legea nr.85/2006,
condiţii neîndeplinite în speţă, dat fiind faptul că, din debitul principal solicitat de către
creditoare, singura creanţă cu privire la care nu s-a făcut dovada că a fost achitată de către
recurenta debitoare este cea în cuantum de 3651,20 lei, menţionată în factura
nr.1678603/29.10.2012, sumă inferioară valorii-prag impusă de art. 12 din Legea nr.85/2006.
Nici această creanţă nu a fost reţinută însă ca fiind certă şi lichidă, cu motivarea că analiza sa
presupune un control de fond, având în vedere, pe de o parte, apărările debitoarei, în sensul că
a achitat întreg debitul, iar pe de altă parte, dispoziţiile art.8 din OG nr.51/1997, invocate de

302
către recurentă, potrivit cărora constituie titluri executorii doar contractele de leasing, precum
şi garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării obligaţiilor asumate prin
contractul de leasing.
Cum recurenta debitoare şi-a însuşit clauzele cuprinse în contractul ce constituie titlu
executoriu şi anexele la acest contract, în care era cuprins graficul privind calculul şi
eşalonarea plăţilor, s-a considerat că doar în raport de acestea certitudinea şi lichiditatea
creanţei nu pot fi contestate. În privinţa titlului executoriu – contractul de leasing, s-a reţinut
că justifică numai creanţele certe, lichide şi exigibile stipulate în contract şi anexe, respectiv
redevenţele, mai puţin valoarea reziduală, care nu este prevăzută de lege ca fiind o creanţă ce
poate fi executată în baza contractului.
Din moment ce recurenta debitoare a dovedit că neacoperirea pretenţiilor intimatei creditoare
nu se datorează lipsei de fonduri disponibile, ci contestării justificate a creanţei, se reţine că a
răsturnat prezumţia de insolvenţă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat recursul debitoarei ca fiind fondat, astfel
încât, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, l-a admis, a modificat sentinţa atacată,
în sensul admiterii contestaţiei debitoarei şi respingerii cererii creditoarei SC OTP LEASING
ROMANIA IFN SA BUCUREŞTI de deschidere a procedurii insolvenţei şi a dispus radierea
din registrul comerţului a menţiunii referitoare la deschiderea procedurii insolvenţei împotriva
debitoarei. (Decizia nr.1402/2013/31.10.2013 – Secția a-II civilă, rezumat judecător Doina
Lupea)

10. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Respingerea cererii de

deschidere a procedurii insolvenţei formulată de o uniune sindicală.

Art.3 alin.1 pct.5, art.1 alin.1 pct.6 din Legea nr.85/2006,

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, procedura insolvenţei se aplică
următoarelor categorii de debitori aflaţi în stare de insolvenţă sau de insolvenţă iminentă:
societăţi comerciale, societăţi cooperative, organizaţii cooperatiste, societăţi agricole,
grupuri de interes economic, orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi
activităţi economice, iar conform art. 3 alin. 1 pct. 5 din acelaşi act normativ, debitor în
înţelesul legii este persoana fizică sau persoana juridică de drept privat, care face parte din
una dintre categoriile prevăzute la art. 1 şi care este în stare de insolvenţă.
În condiţiile în care recurenta nu a făcut dovada că se încadrează printre entităţile
juridice cărora li se aplică procedura insolvenţei, reglementate de art.1 din Legea nr.
85/2006, dispoziţii legale care leagă aplicarea procedurii insolvenţei de existenţa unei
persoane juridice cu scop patrimonial, care desfăşoară activităţi economice în strânsă
legătură cu scopul principal al persoanei juridice, judecătorul sindic a procedat corect la
respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.

Prin sentinţa nr. 1120 din 1 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj - Secţia a-II-a
Civilă, în dosarul nr. 10926/63/2013, s-a respins cererea formulată de debitoarea UNIUNEA
TERITORIALĂ A SINDICATELOR MIŞCARE COMERCIAL REGIONALĂ CF
CRAIOVA (UTSMC – Regionala CF CRAIOVA), având ca obiect deschiderea procedurii
insolvenţei prevăzută de Legea nr. 85/2006.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Debitoarea UTSMC - Regionala CF CRAIOVA este o persoană juridică de drept privat cu
scop nelucrativ ce nu poate fi subiect al procedurii insolvenţei.
Raportat la art. 1 alin 1 pct. 6 din Legea insolvenţei, sindicatele nu intră în domeniul de
reglementare a procedurii insolvenţei, ci numai unităţile comerciale înfiinţate de acestea, care
au personalitate juridică proprie şi calitatea de comercianţi.

303
 Potrivit art. 1 din Legea sindicatelor nr.54/2003 actualizată "Sindicatele, denumite în
continuare organizaţii sindicale, sunt constituite în scopul apărării drepturilor prevăzute în
legislaţia naţională, în pactele, tratatele si convenţiile internaţionale la care România este
parte, precum şi în contractele colective de muncă şi promovării intereselor profesionale,
economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor acestora.”
Potrivit art. 18 din acelaşi act normativ, "Organizaţia sindicală dobândeşte
personalitate juridică de la data înscrierii în registrul special ţinut de judecătorie.”
În vederea realizării scopului propus, sindicatele pot, în temeiul art. 25 alin 1 lit. d, să
înfiinţeze, printre altele, unităţi comerciale. Cu toate acestea, sindicatele sunt persoane
juridice cu scop nepatrimonial, activităţile cu caracter economic fiind doar sursa de realizare a
scopului prevăzut la art. 1 din lege.
S-a argumentat că într-un singur caz sindicatele ar putea intra în procedura Legii
insolvenţei, în temeiul art.1 alin 1 pct. 6 din Legea nr.85/2006, şi anume, atunci când acestea,
înfiinţând unităţi economice fără personalitate juridică distinctă, afectează activităţii
respective un patrimoniu de afectaţiune şi doar în măsura în care, pentru obligaţiile
comerciale respective, se ajunge la ipoteza stării de insolvenţă.
Întrucât în cauza nu s-a făcut o astfel de dovadă, instanţa a apreciat că reclamanta nu se
încadrează în categoria de debitori care pot face obiectul procedurii generale de insolvenţă,
astfel încât a respins cererea ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei a declarat apel debitoarea UTSMC - Regionala CF CRAIOVA,
criticând-o ca netemeinică şi nelegală.
Recurenta a susţinut că este eronată interpretarea dată de instanţă, întrucât, aşa cum se
precizează şi în motivarea instanţei de fond, potrivit art. 25 alin. 1 lit. d din Legea nr. 54/
2003, sindicatele pot înfiinţa, printre altele, unităţi comerciale în vederea realizării scopului
propus, acestea fiind sursa de realizare a scopului prevăzut de art. 1 din aceeaşi lege, respectiv
de apărare a drepturilor, dar şi de promovare a intereselor economice ale membrilor.
Având în vedere că sindicatelor le este recunoscut dreptul de înfiinţare a unităţilor
comerciale, în măsura în care acestea le şi înfiinţează, sindicatul dobândeşte calitatea de
comerciant.
A precizat că, în calitatea sa de asociat unic al unei societăţi comerciale, conform
obiectului de activitate, desfăşoară activitate comercială, potrivit Legii nr. 54/2003, în vederea
realizării scopului sindicatelor, făcând fapte de comerţ şi având drept la dividende.
Recurenta a considerat neîntemeiată îngrădirea accesului la justiţie, prin îngrădirea
dreptului de a cere deschiderea procedurii de insolvenţă în situaţia în care Sindicatul, în
desfăşurarea scopului său, de apărare a drepturilor, dar şi de promovare a intereselor
economice ale membrilor săi, a acumulat datorii la bugetul de stat, pe care nu le poate achita.
A arătat că, în situaţia menţinerii hotărârii instanţei de fond, s-ar mări în mod nejustificat
datoria la bugetul statului, crescând prejudiciul adus acestuia.
În situaţia excluderii UTSMC - Regionala CF CRAIOVA de la prevederile Legii
insolvenţei care o obligă să-şi declare starea de insolvenţă în situaţia în care aceasta este
vădită sau iminentă, a susţinut că este prejudiciat creditorul faţă de care creanţa este certă,
lichidă şi exigibilă.
A invocat dispoziţiile art. 5 alin. 3 NCPC, conform cărora instanţa este obligată să
judece pricina în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele
acesteia şi ţinând seama de principiile echităţii.
Examinând apelul formulat, prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale
incidente în cauză, Curtea a constatat că este nefondat, pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, procedura insolvenţei se
aplică următoarelor categorii de debitori aflaţi în stare de insolvenţă sau de insolvenţă
iminentă: societăţi comerciale, societăţi cooperative, organizaţii cooperatiste, societăţi
agricole, grupuri de interes economic, orice altă persoană juridică de drept privat care
desfăşoară şi activităţi economice, iar conform art. 3 alin. 1 pct. 5 din acelaşi act normativ,

304
debitor în înţelesul legii este persoana fizică sau persoana juridică de drept privat, care face
parte din una dintre categoriile prevăzute la art. 1 şi care este în stare de insolvenţă.
În condiţiile în care recurenta nu a făcut dovada că se încadrează printre entităţile
juridice cărora li se aplică procedura insolvenţei, reglementate de art.1 din Legea nr. 85/2006,
dispoziţii legale care leagă aplicarea procedurii insolvenţei de existenţa unei persoane juridice
cu scop patrimonial, care desfăşoară activităţi economice în strânsă legătură cu scopul
principal al persoanei juridice, judecătorul sindic a procedat corect la respingerea cererii.
UTSMC-Regionala CF CRAIOVA este o persoană juridică cu scop nepatrimonial,
constituirea sa neavând ca scop, aşa cum susţine aceasta, desfăşurarea de fapte de comerţ. Prin
înfiinţarea unor unităţi economice cu personalitate juridică proprie, recurenta nu a dobândit
calitatea de comerciant.
Conform art.6 din Statut, debitoarea s-a constituit în vederea coordonării şi dirijării
eforturilor unite ale sindicatelor componente, pentru apărarea drepturilor şi intereselor
profesionale, economice şi sociale ale membrilor săi, care decurg din Constituţie, legislaţia
muncii şi prevederile contractelor colective de muncă şi nu în vederea desfăşurării de
activităţi comerciale.
Art. 25 alin. (1) lit d din Legea nr.54/2003, abrogată prin Legea nr 62/2011 a
dialogului social, invocat de recurentă, recunoştea într-adevăr organizaţiei sindicale
posibilitatea ca, în condiţiile prevăzute de statut, să înfiinţeze şi să administreze, în condiţiile
legii, în interesul membrilor săi, unităţi de cultură, învăţământ şi cercetare în domeniul
activităţii sindicale, unităţi economico-sociale, comerciale, de asigurări, precum şi bancă
proprie pentru operaţiuni financiare în lei şi în valută.
Prevalându-se de aceste dispoziţii legale, recurenta a înfiinţat SC F C SRL , societate
care are însă personalitate juridică proprie, calitatea de comerciant şi care, în mod distinct,
poate fi subiect al procedurii insolvenţei.
Cât priveşte accesul liber la justiţie, invocat de către recurentă, s-a reţinut că are caracter
legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credinţă, în limite rezonabile, cu
respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept.
Dreptului în sine s-a considerat că nu i se aduce nicio îngrădire prin stabilirea de către
legiuitor a anumitor limite, ci, dimpotrivă, prin aceasta se creează premisele valorificării sale
în concordanţă cu exigenţele generale proprii unui stat de drept.
Date fiind considerentele expuse anterior, constatând că sentinţa este temeinică şi
legală, Curtea a respins apelul ca nefondat. (Decizia nr.78/2013/01.10.2013 – Secția a-II
civilă, rezumat judecător Doina Lupea)

11. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Procedura de desemnare a

administratorului judiciar/lichidatorului şi de stabilire a onorariului acestuia. Limitele
judecării recursului declarat potrivit dispozițiilor art.304 ind.1 Cod procedură civilă
împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel.

art.19 alin.2 teza I din Legea nr.85/2006

art. 121 şi art. 123 din Legea 85/ 2006

Potrivit dispoziţiilor art.19 alin.2 teza I din Legea nr.85/2006, „La recomandarea
comitetului creditorilor, în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor sau ulterior,
creditorii care deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor pot decide desemnarea
unui administrator judiciar/lichidator, stabilindu-i şi remuneraţia.”
Dacă adunarea creditorilor debitoarei nu a confirmat, cu cvorumul prevăzut de art. 19 din
Legea nr. 85/2006, de peste 50% din valoarea totală a creanţelor, oferta financiară
prezentată de către administratorul judiciar al societăţii, recomandată de către comitetul
creditorilor, onorariul urmează a fi calculat prin raportare la onorariul stabilit de
judecătorul sindic prin sentinţa de intrare a debitorului în procedura falimentului.

305
 Critica vizând neacordarea cheltuielilor de procedură nu poate face obiectul
cercetării instanţei de recurs, în condiţiile în care judecătorul sindic nu a fost învestit cu un
petit având acest obiect, iar rolul instanţei de recurs este de a verifica stabilirea situaţiei de
fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Prin sentinţa nr.1215 din 16.09.2013, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia a II-a
Civilă, în dosarul nr.2460/63/2010/a5, s-a admis contestaţia formulată de PIRAEUS BANK
ROMÂNIA SA împotriva planului de distribuire parţială privind suma reprezentând 3% din
impozitul pe venitul microîntreprinderilor, cuprins în Raportul de activitate nr.6 asupra
fondurilor obţinute şi planul de distribuire între creditori, întocmit de lichidatorul RVA
CRAIOVA INSOLVENCY SPECIALISTS SPRL. Totodată, a fost admisă în parte
contestaţia formulată de A M LRC IPURL, doar în privinţa distribuirii sumei totale a sumei
de 12.500 lei şi s-a dispus distribuirea sumei reprezentând cheltuieli de procedură cuvenite
fostului administrator judiciar.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, cu privire la contestaţia formulată de Activ
Management LRC IPURL, următoarele: Din observarea procesului - verbal încheiat la data de
04.05.2010, rezultă că adunarea creditorilor debitoarei nu a confirmat onorariul de 3000 lei,
lunar, pentru administratorul judiciar, potrivit dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 85/2006, cu
cvorumul de peste 50% din valoarea totală a creanţelor, iar din sentinţa nr. 1002 din
13.05.2011 rezultă că judecătorul sindic a decis intrarea în faliment a debitorului, numind ca
lichidator provizoriu pe Moraru şi Asociaţii SPRL, cu un onorariu de 1000 lei, lunar.
Dată fiind starea de fapt menţionată anterior, judecătorul sindic a apreciat că onorariul
cuvenit practicianului în insolvenţă se impune a fi calculat prin raportare la sentinţa prin care
s-a decis intrarea debitorului în procedura falimentului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatorul ACTIV MANAGEMENT
LRC IPURL CRAIOVA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de recurs a susţinut că, în cadrul adunării creditorilor din data de
04.05.2010, a fost aprobat pentru Moraru&Popa Insolvenţa SPRL ( denumirea societăţii la
data respectivă), atât un onorariu de 3.000 lei, lunar, pentru perioada de observaţie,
reorganizare şi faliment, cât şi un onorariu de succes, de 6% din suma creanţelor achitate prin
plan sau din sumele obţinute din vânzarea activelor şi recuperarea creanţelor, în cazul trecerii
la faliment..
A învederat că împotriva procesului-verbal al adunării creditorilor, publicat în BPI
nr.3917/2010, nu a fost formulată nicio contestaţie în perioada celor trei ani şi niciun creditor
nu a contestat faptul că acest onorariu a fost achitat în lunile ulterioare aprobării sale, astfel
încât este neîntemeiată reinterpretarea procesului-verbal şi a hotărârii.
Recurenta a precizat că, potrivit raportului depus la data de 07.10.2011, publicat în
BPI nr.11880/04.11.2011, onorariul cuvenit pentru perioada 01.01.2011-01.10.2011 este de
27.000 lei; conform raportului depus la data de 27.01.2012, publicat în BPI
nr.1826/08.02.2012, onorariul cuvenit pentru perioada 01.10.2011-15.01.2012 este de 10.500
lei şi că la distribuirile făcute nu au fost avute în vedere nici cheltuielile de procedură pe care
le-a avansat, în cuantum de 389,67 lei.
Intimata nu a depus întâmpinare la dosar.
Curtea a reţinut că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art.19 alin.2 teza I din Legea nr.85/2006, „La recomandarea
comitetului creditorilor, în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor sau ulterior, creditorii
care deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor pot decide desemnarea unui
administrator judiciar/lichidator, stabilindu-i şi remuneraţia.”
Din observarea procesului-verbal al adunării generale a creditorilor SC C 9 SRL
CRAIOVA, invocat de către recurentă în justificarea susţinerilor sale, rezultă că, la al patrulea
punct al ordinii de zi, recurenta, în calitate de administrator judiciar al societăţii şi-a prezentat
oferta financiară, în următoarele condiţii: pe perioada de observaţie, un onorariu fix de 3000

306
lei/lunar; pe perioada de reorganizare pe bază de plan, un onorariu fix de 3000 lei/lunar şi un
onorariu de succes de 6% din suma creanţelor achitate prin plan, iar în cazul trecerii la
faliment un onorariu fix de 3000 lei/lunar şi un onorariu de succes de 6% din sumele obţinute
din vânzarea activelor şi recuperarea creanţelor.
În aceeaşi adunare, creditoarea PIRAEUS BANK ROMANIA SA a propus ca
MORARU & ASOCIAŢII INSOLVENŢA SPRL să lucreze în consorţiu cu RVA CRAIOVA
INSOLVENCY SPECIALISTS SPRL, propunerea fiind respinsă de comitetul creditorilor,
care a recomandat adunării generale a creditorilor acceptarea ofertei financiare a
administratorului judiciar.
Urmare a reiterării de către creditoarea PIRAEUS BANK ROMANIA SA a propunerii
privind consorţiul, a respingerii propunerii cu un procent de 49,553% din creanţele prezente şi
admiterii cu un procent de 35,729% din creanţele prezente la adunare, nu s-a mai recomandat
de către comitetul creditorilor, astfel încât nici nu s-a mai stabilit, remuneraţia
administratorului judiciar, cum rezultă din procesul – verbal încheiat cu acel prilej.
Publicarea în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr.3917/2010 a acestui proces
verbal, publicarea în BPI nr.3920/2010 a hotărârii adunării creditorilor debitoarei, nedatată şi
nesemnată, precum şi faptul că împotriva procesului- verbal al adunării creditorilor nu s-a
formulat contestaţie, iar onorariul a fost achitat în cuantumul recomandat de comitetul
creditorilor din 04.05.2010, s-a apreciat că nu sunt de natură a proba temeinicia cererii
recurentei.
Constatând că recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art.19
alin.2 teza I din Legea nr.85/2006, în sensul că nu a probat că onorariul recomandat de
comitetul creditorilor, în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, a fost aprobat de
creditorii care deţin cel puţin 50% din valoarea creanţelor, s-a reţinut că sunt neîntemeiate
criticile recurentei ce vizează acest aspect, instanţa de fond considerând corect că onorariul
cuvenit practicianului în insolvenţă trebuie calculat prin raportare la onorariul stabilit de
judecătorul sindic prin sentinţa prin care s-a decis intrarea debitorului în procedura
falimentului.
Critica vizând neacordarea cheltuielilor de procedură în cuantum de 389,67 lei, s-a
motivat că nu poate face obiectul cercetării instanţei de recurs, în condiţiile în care instanţa de
fond nu a fost învestită cu un petit având acest obiect, iar rolul instanţei de recurs este de a
verifica stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Date fiind considerentele expuse anterior, potrivit dispoziţiilor art.312 alin.1 Cod
procedură civilă, s-a respins recursul ca nefondat. (Decizia nr. 1484/2013/2 decembrie 2013 –
Secția a-II civilă, rezumat judecător Doina Lupea)

LITIGII CU PROFESIONIŞTI

1.Lipsă clauză de continuare a societăţii cu moştenitorii asociatului decedat.

Drept de creanţă al moştenitorilor împotriva societăţii.

Succesorii nu dobândesc de drept calitatea de asociaţi. Aceştia au un drept de creanţă

reprezentat de valoarea părţilor sociale ale autorilor lor. Adunarea generală decide dacă
societatea plăteşte părţile sociale către succesori (art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990,
republicată) sau continuă societatea cu succesorii asociatului decedat.
În caz de deces, calitatea de asociat se pierde la data când acesta a avut loc, iar
drepturile moştenitorilor se vor stabili pe baza bilanţului încheiat la sfârşitul anului
calendaristic.
Pentru ca succesorii să dobândească dreptul de vot este necesar ca societatea să
decidă primirea lor ca asociaţi şi să efectueze formele de înregistrare şi publicitate.

307
 Prin sentinţa nr.1 din 9 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Gorj – Secţia a II-a
Civilă, în dosarul nr.19884/95/2012, s-a respins plângerea, cu precizările ulterioare, formulată
de petenta BG, împotriva rezoluţiei nr.5084/27.11.2012 pronunţată de directorul Oficiului
Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Gorj în dosarul nr.526713/26.11.2012.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că petenta BG, în calitate de moştenitor
al autorului BI, asociat al SCECSRL, a formulat plângere împotriva rezoluţiei nr.508420 din
27.11.2012, pronunţată de directorul Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul
Gorj în dosarul nr.526713 din 26.11.2012, privind pe SCECSRL, prin care s-a dispus
înscrierea în registrul comerţului Gorj a actului constitutiv actualizat la data de 26.11.2012.
SCECSRL a funcţionat cu doi asociaţi, DE, deţinătoare a 11 părţi sociale şi BI.I,
deţinător a 10 părţi sociale, aspect evidenţiat de actele constitutive iniţiale ale societăţii,
înregistrate la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Gorj în data de
14.02.2003.
La data de 10.09.2012 a decedat asociatul BI.I, situaţie în care, prin hotărârea adunării
generale a asociaţilor nr.145/19.11.2012, s-a constatat pierderea calităţii de asociat a acestei
persoane, ca urmare a decesului, precum şi faptul că în actul constitutiv nu există prevăzută
clauză de continuare a societăţii cu moştenitorii asociatului decedat. În aceste condiţii,
adunarea generală a hotărât continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii comerciale cu
răspundere limitată cu asociat unic, în persoana celuilalt asociat rămas, DE, care va deţine
întregul capital social al societăţii, împărţit în 21 de părţi sociale, urmând ca succesorii
asociatului decedat să fie despăgubiţi în conformitate cu prevederile legii şi ale statutului
societăţii, autentificat sub nr. 1711/06.02.1992.
La întocmirea actelor de constituire a societăţii, asociaţii de la acel moment au
convenit asupra modului de desfăşurare a asocierii în cadrul unei societăţi cu răspundere
limitată. Contractul de societate şi statutul reprezintă legea părţilor, care nu poate fi înlăturată.
Legea nr. 31/1990, republicată, conţine norme dispozitive în ceea ce priveşte problema
continuării societăţii cu succesorii unuia dintre asociaţi. Astfel, potrivit art. 197 alin. (3) din
Legea nr. 31/1990, republicată, în cazul dobândirii de părţi sociale, prin succesiune, este
necesar acordul asociaţilor care reprezintă 3/4 din capitalul social, dacă prin actul constitutiv
nu se prevede altfel. Prin urmare, continuarea societăţii cu noi asociaţi - succesorii unui
asociat - este hotărâtă de adunarea generală. Pentru a lua hotărâri valabile nu este necesară
majoritatea capitalului de 3/4.
Succesorii nu dobândesc de drept calitatea de asociaţi. Aceştia au un drept de creanţă
reprezentat de valoarea părţilor sociale ale autorilor lor. Adunarea generală decide dacă
societatea plăteşte părţile sociale către succesori (art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990,
republicată) sau continuă societatea cu succesorii asociatului decedat.
Pentru ca succesorii să dobândească dreptul de vot este necesar ca societatea să decidă
primirea lor ca asociaţi şi să efectueze formele de înregistrare şi publicitate.
În speţă, asociaţii au stabilit la art.18 din statut că „ în caz de deces, calitatea de asociat
se pierde la data când acesta a avut loc, iar drepturile moştenitorilor se vor stabili pe baza
bilanţului încheiat la sfârşitul anului calendaristic.”
În aceste condiţii, asociatul rămas este singurul care poate vota şi exercita
prerogativele de decizie în cadrul adunării generale, indiferent de cuantumul capitalului social
reprezentat.
Moştenitorii nici nu au drept de vot şi nici nu trebuie convocaţi, câtă vreme nu se
pune problema discutării dacă va continua societatea cu moştenitorii sau nu, în acest caz,
acest aspect fiind tranşat de statutul societăţii, astfel încât apărarea petentei în acest sens nu a
fost reţinută.
Moştenitorii nu au drept de vot şi decizie decât după ce societatea ar fi hotărât
continuarea societăţii cu participarea acestora.
În consecinţă, instanţa a apreciat că în mod corect, având în vedere clauza cuprinsă la
art.18 din statutul societăţii, a fost înregistrat la registrul comerţului actul de modificare

308
privind continuarea activităţii societăţii cu asociat unic, urmând ca aceasta să plătească
reclamantei contravaloarea părţilor sociale ce au aparţinut asociatului decedat.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, petenta BG, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
A susţinut că actualul asociat unic al SCECSRL, DE, şi-a însuşit fără temei legal cele
10 părţi sociale aparţinând recurentei, conform certificatului de moştenitor existent la dosar,
titluri de valoare pe care recurenta le-a dobândit de la BI (tatăl acesteia ) fost asociat al
societăţii până la data decesului, respectiv 10.09.2012.
Este adevărat să statutul societăţii cuprinde clauza ca în cazul decesului unui asociat,
societatea nu îşi desfăşoară activitatea cu moştenitorii acestuia, dar în acelaşi timp, nicăieri nu
există vreo prevedere care să arate că părţile sociale ale asociatului decedat trec de drept în
proprietatea celui rămas, aşa cum a procedat nelegal DE. Atât rezoluţia atacată, cât şi sentinţa
instanţei de fond sunt deficitare din acest punct de vedere, întrucât consfinţesc un mod de
dobândire abuzivă a celor 10 părţi sociale de către DE, în condiţiile în care acestea au
aparţinut tatălui recurentei şi au fost transmise prin certificat de moştenitor.
A arătat că nu contestă calitatea de asociat unic al numitei DE, însă aceasta este
proprietara doar asupra celor 11 părţi sociale pe care le avea, nu şi asupra celor care îi aparţin
recurentei şi care nu i-au fost cesionate sau vândute prin nici o modalitate legală, astfel că
modificările operate în registrul comerţului nu au fost corect înregistrate.
S-a reţinut în mod greşit faptul că recurenta ar dori să intre în societate, lucru pe care
aceasta nu l-a solicitat şi pe care nu îl urmăreşte, astfel că motivarea instanţei este străină
cadrului procesual.
Prin întâmpinare, SCECSRL prin administrator DE, a solicitat respingerea recursului,
susţinând că statutul societăţii nu cuprinde nicio clauză de continuare a activităţii societăţii cu
moştenitorii defunctului, pentru ca reclamanta să aibă posibilitatea să fie înregistrată ca
asociat succesor al asociatului defunct, însă conţine prevederi cu privire la plata părţilor
sociale pe care urmează să le primească moştenitorii asociatului decedat.
Astfel, părţile au stabilit în mod ferm că în caz de deces calitatea de acţionar se pierde
la data când acesta a avut loc, iar drepturile moştenitorilor se vor stabili pe baza bilanţului
încheiat la sfârşitul anului calendaristic – art.18 din statut, astfel că, adunarea generală a
stabilit că societatea continuă cu unic asociat, iar plata părţilor sociale deţinute de autorul
contestatoarei se va face conform bilanţului contabil încheiat la sfârşitul anului calendaristic.
Având în vedere clauza cuprinsă în statutul societăţii, intimatul apreciază că, în mod
corect, a fost înregistrat în registrul comerţului actul de modificare vizând continuarea
activităţii societăţii cu asociat unic.
Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:
SCECSRL, potrivit actului constitutiv, a avut doi asociaţi în persoana autorului
reclamantei BI, ce deţinea 10 părţi sociale din capitalul social şi DE, ce deţinea 11 părţi
sociale din capitalul social. La data de 10.09.2012 BI a decedat. În art.18 din statutul
SCECSRL s-a prevăzut că în caz de deces calitatea de asociat se pierde la data când acesta a
avut loc, iar drepturile moştenitorilor se vor stabili pe baza bilanţului încheiat la sfârşitul
anului calendaristic. Fiind doar doi asociaţi şi unul dintre ei a decedat, faţă de prevederile
actului constitutiv, în articolul precizat, s-a voit continuarea societăţii cu un singur asociat,
moştenitorii pentru părţile sociale ale autorului având un drept de creanţă asupra societăţii.
Potrivit art. 202 alin. 3 din Legea nr.31/1990, în cazul dobândirii unei parţi sociale
prin succesiune, prevederile alin. (2) nu sunt aplicabile daca prin actul constitutiv nu se
dispune altfel; în acest din urma caz, societatea este obligată la plata părţii sociale către
succesori, conform ultimului bilanţ contabil aprobat.
Faţă de prevederile actului constitutiv şi în raport de textul de lege arătat, asociata DE
a convocat AGA SCECSRL la data de 19.11.2012, care a hotărât (hotărârea nr.145), printre
altele, continuarea societăţii sub forma societăţii comerciale cu răspundere limitată cu asociat
unic, care va deţine un capital social de 210 lei, cu un număr de 21 părţi sociale şi

309
despăgubirea succesorilor asociatului decedat, actualizarea actului constitutiv. Actele emise
au fost înregistrate la ORC de pe lângă Tribunalul Gorj prin rezoluţia nr.508420/27.11.2012,
ce face obiectul litigiului de faţă.
Cum potrivit dispoziţiilor articolului 18 din statut, continuarea activităţii societăţii s-a
hotărât fără cooptarea moştenitorilor, iar asociatul rămas a hotărât continuarea existenţei
societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic (conform art.229 alin.2
din Legea 31/1990), corect părţile sociale au fost repartizate unicului asociat, nefiind posibilă
repartizarea către succesor, căci ar fi devenit asociat. Succesorul legal, recurenta de faţă, are
dreptul subiectiv de a pretinde contravaloarea părţilor sociale deţinute de autorul său, şi care
s-a prevăzut şi în hotărârea nr.145 AGA din 19.11. 2012.
Deci, părţile sociale au rămas în societate şi implicit la unicul asociat DE, societatea
având obligaţia să plătească părţile sociale către succesori, conform ultimului bilanţ contabil
aprobat, astfel că a fost apreciată ca nefondată susţinerea recurentei că DE şi-a însuşit abuziv
drepturile cuvenite recurentei.
Cum înregistrarea în registrul comerţului a modificărilor solicitate s-a făcut cu
respectarea cerinţelor prevăzute de art.1, 2, 6 din OUG 116/2009, ale Legii 31/1990 şi Legii
26/1990, corect instanţa de fond a respins plângerea recurentei împotriva rezoluţiei
nr.508420/27.11.2012 a ORC de pe lângă Tribunalul Gorj.
Sentinţa pronunţată fiind legală şi temeinică, în baza dispoziţiilor art.312 Cod
procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat.
Fiind în culpă procesuală recurenta, în baza dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă,
a fost obligată să plătească intimatei 600 lei, reprezentând onorariu de avocat.
(Decizia nr. 444/03.04.2013 – Secţia a II-a Civilă, rezumat judecător Lotus
Gherghină)

2. Posibilitatea dizolvării în cazul în care activul net al societăţii s-a diminuat la

mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris. Dizolvarea se aplică atât
societăţii pe acţiuni, cât şi societăţii cu răspundere limitată.

Art. 15324 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 prevede că în situaţia în care adunarea
generală extraordinară convocată şi întrunită în condiţiile alineatelor 1-3 nu hotărăşte
dizolvarea societăţii, societatea este obligată ca, cel târziu până la încheierea exerciţiului
financiar ulterior celui în care au fost constatate pierderile şi sub rezerva dispoziţiilor art. 10,
să procedeze la reducerea capitalului social cu un cuantum cel puţin egal cu cel al
pierderilor care nu au putut fi acoperite din rezerve, dacă în acest interval activul net al
societăţii nu a fost reconstituit până la nivelul unei valori cel puţin egale cu jumătate din
capitalul social.
Ca urmare, societatea are fie posibilitatea dizolvării prin hotărârea AGEA, fie
posibilitatea reducerii capitalului social, textul art. 15324 alin. 4 din Legea nr. 31/1990
reglementând, deci, un caz de reducere a capitalului social pentru societatea pe acţiuni.
Dispoziţiile art.228 alin.2 din Legea nr. 31/1990 stabilesc expres că prevederile
referitoare la dizolvarea societăţii pe acţiuni în cazul şi în condiţiile prevăzute la art. 15324 se
aplică în mod corespunzător şi societăţii cu răspundere limitată.

Prin sentinţa nr.626/2012 din 28 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Gorj –

Secţia a II-a Civilă, în dosarul nr.12227/95/2012, s-a respins cererea formulată de reclamanta
AFPTG-JIU în contradictoriu cu pârâta SCCP SRL.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, potrivit 15324 din Legea nr.31/1990:
,,(1) Daca consiliul de administraţie, respectiv directoratul, constată că, în urma unor pierderi,
stabilite prin situaţiile financiare anuale aprobate conform legii, activul net al societarii,
determinat ca diferenţa între totalul activelor si totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai

310
puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris, va convoca îndată adunarea
generală extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie sa fie dizolvată.
(2) Prin actul constitutiv se poate stabili că adunarea generală extraordinară să fie convocată
chiar şi în cazul unei diminuări a activului net mai puţin semnificativă decât cea prevăzută la
alin. (1), stabilindu-se acest nivel minim al activului net prin raportare la capitalul social
subscris.
(3) Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va prezenta adunării generale
extraordinare întrunite potrivit alin. (1) un raport cu privire la situaţia patrimoniala a societăţii,
însoţit de observaţii ale cenzorilor sau, după caz, ale auditorilor interni. Acest raport trebuie
depus la sediul societăţii cu cel puţin o săptămână înainte de data adunării generale, pentru a
putea fi consultat de orice acţionar interesat. În cadrul adunării generale extraordinare,
consiliul de administraţie, respectiv directoratul, îi va informa pe acţionari cu privire la orice
fapte relevante survenite după redactarea raportului scris.
(4) Dacă adunarea generala extraordinară nu hotărăşte dizolvarea societăţii, atunci societatea
este obligată ca, cel târziu până la încheierea exerciţiului financiar ulterior celui în care au fost
constatate pierderile si sub rezerva dispoziţiilor art. 10, să procedeze la reducerea capitalului
social cu un cuantum cel puţin egal cu cel al pierderilor care nu au putut fi acoperite din
rezerve, dacă în acest interval activul net al societăţii nu a fost reconstituit până la nivelul unei
valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social.”
S-a apreciat că acest text de lege este aplicabil societăţilor pe acţiuni şi nu societăţilor
cu răspundere limitată, întrucât art.201 alin.2 din Legea 31/1990 la care, de asemenea, a făcut
trimitere reclamanta, prevede că doar dispoziţiile privitoare la reducerea capitalului social se
aplică societăţilor cu răspundere limitată.
Cum în speţa dedusă judecăţii s-a solicitat dizolvarea, ca urmare a diminuării activului
net al pârâtei, care este o societate cu răspundere limitată tribunalul a apreciat că acesteia nu-i
sunt aplicabile dispoziţiile art.15324 din Legea nr.31/1990.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta AFPTJ, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de recurs, recurenta a arătat că şi-a întemeiat acţiunea de dizolvare pe
dispoziţiile art. 15324 coroborat cu dispoziţiile art. 201 alin.2 din Legea nr. 31/1990 şi că în
mod greşit instanţa de fond a considerat că sancţiunea dizolvării prevăzute de art. 15324 este
aplicabilă doar societăţilor pe acţiuni, nu şi societăţilor cu răspundere limitată.
Nu s-a depus întâmpinare.
Analizând sentinţa prin prisma motivelor de recurs formulate, a dispoziţiilor legale
invocate de recurentă şi a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, Curtea a constatat
următoarele:
Potrivit art. 201 alin.2 din Legea nr. 31/1990 dispoziţiile prevăzute pentru fondurile de
rezervă la societatea pe acţiuni, ca şi acelea privitoare la reducerea capitalului social, se aplică
şi societăţilor cu răspundere limitată.
Art. 15324 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 prevede că în situaţia în care adunarea
generală extraordinară convocată şi întrunită în condiţiile alineatelor 1-3 nu hotărăşte
dizolvarea societăţii, societatea este obligată ca, cel târziu până la încheierea exerciţiului
financiar ulterior celui în care au fost constatate pierderile şi sub rezerva dispoziţiilor art. 10,
să procedeze la reducerea capitalului social cu un cuantum cel puţin egal cu cel al pierderilor
care nu au putut fi acoperite din rezerve, dacă în acest interval activul net al societăţii nu a fost
reconstituit până la nivelul unei valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social.
Ca urmare, societatea are fie posibilitatea dizolvării prin hotărârea AGEA, fie
posibilitatea reducerii capitalului social, textul art. 15324 alin. 4 din Legea nr. 31/1990
reglementând, deci, un caz de reducere a capitalului social pentru societatea pe acţiuni.
Or, conform art. 201 alin.2 din Legea nr. 31/1990, invocat de recurentă, dispoziţiile
privind reducerea capitalului social se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată.

311
 Curtea a reţinut, totodată, aplicabilitatea dispoziţiilor art.228 alin.2 din Legea nr.
31/1990, care stabilesc expres că prevederile referitoare la dizolvarea societăţii pe acţiuni în
cazul şi în condiţiile prevăzute la art. 15324 se aplică în mod corespunzător şi societăţii cu
răspundere limitată.
Pentru aceste considerente, Curtea în baza art. 312 alin.5 Cod procedură civilă, a
admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare pentru a fi analizată pe fond.
(Decizia nr. 437/02.04.2013 – Secţia a II-a Civilă, rezumat judecător Lotus
Gherghină)

3.Acţiune în revendicare. Compararea titlurilor de proprietate deţinute de părţi.

Titlu de proprietate mai bine caracterizat.

Dacă titlurile provin de la autori diferiţi, se procedează la compararea între ele a

drepturilor autorilor celor două titluri, având câştig de cauză cel care a dobândit de la
autorul al cărui drept este preferabil, conform principiului „nemo plus juris ad alium
transferre potest, quam ipse habet” (nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are)
Certificat de atestare a dreptului de proprietate emis de Statul român, prin
reprezentant Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, în temeiul HG 834/1991 şi titlul de
proprietate emis în temeiul Legii nr.1/2000.
Anterior emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în patrimoniul
persoanei juridice, nu a existat vreun drept de proprietate asupra imobilului, ci numai un
drept de folosinţă şi administrare.
Prin titlurile de proprietate eliberate în aplicarea procedurii jurisdicţionale
reglementate de Legea nr.18/1991, Legea nr.169/1997 şi Legea nr.1/2000 s-a reconstituit, s-a
reconfirmat pentru moştenitori (sau titulari, după caz) dreptul de proprietate existent în
patrimoniul autorilor acestora. În realitate, practic, dreptul de proprietate nu a ieşit
niciodată din patrimoniul autorilor, ci doar datorită contextului socio-politic, exercitarea
atributelor dreptului de proprietate a fost împiedicată, întreruptă, legile invocate având un
pronunţat caracter reparator, recognitiv de drepturi, iar nu unul constitutiv.

Prin sentinţa nr.831 din 14 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia a
II-a Civilă, în dosarul nr.19917/63/2007, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta-pârâtă
SCSPIESRL în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SCASAC şi cu chemaţii în garanţie CLA
a Legii nr. 18/1991 de pe lângă CLC şi CJA a Legii nr.18/1991 de pe lângă PD, având ca
obiect revendicare. S-a admis în parte cererea reconvenţională precizată formulată de pârâta
SCASAC, fiind obligată reclamanta-pârâtă să lase pârâtei-reclamante în deplină proprietate şi
liniştită posesie suprafaţa de 1.869 m.p., situată în Craiova, str. Calea Severinului nr. 58,
identificată pe schiţa de plan la raportul de expertiză întocmit de expert MP prin punctele 5-3-
10-11-12-16-9-7-5. S-a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a chematelor
în garanţie CLA a Legii nr.18/1991 şi CJA a Legii nr. 18/1991 şi cererea de chemare în
garanţie formulată de reclamanta-pârâtă SCSPIESRLC, în contradictoriu cu chematele în
garanţie CLA Legii nr. 18/1991 de pe lângă CLC şi CJA a Legii nr.18/1991 de pe lângă PD.
Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Dolj a declarat apel, în termen legal,
pârâta-reclamantă SCASAC, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de apel, pârâta SCASAC, după o prezentare a istoricului litigiului, a
invocat că, instanţa de fond, printr-o interpretare greşită a probelor administrate şi reţinând o
stare de fapt eronată, a apreciat că, dreptul de proprietate al reclamantei SCSPIESRLC este
preferabil, celui deţinut de aceasta, în condiţiile în care ambele părţi deţin titluri de
proprietate, constând în contractul de vânzare-cumpărare nr.2509/20.06.2006, încheiat cu
SCPSRL, în calitate de vânzător şi, respectiv, certificatul de atestare a dreptului de proprietate
seria M07 nr.1656/26.08.1996 emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei.

312
 În opinia apelantei pârâte, instanţa de fond, în mod greşit, a apreciat că titlurile
deţinute de ambele părţi emană de la autori diferiţi.
În realitate, titlurile de proprietate emană de la acelaşi autor – Statul român, care a
emis atât certificatul de atestare a dreptului de proprietate prin Ministerul Agriculturii şi
Alimentaţiei, cât şi titlurile de proprietate nr.2983/2003 şi nr.2934/2003, în temeiul cărora au
fost încheiat ulterior actele de vânzare-cumpărare succesive.
Apelanta pârâtă SCASAC a mai invocat că, chiar dacă s-ar reţine că titlurile părţilor
provin de la autori diferiţi, în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că certificatul de atestare
a dreptului de proprietate seria M07 nr.1656/26.08.1996 emis de Ministerul Agriculturii şi
Alimentaţiei este afectat de vicii de anulabilitate, decurgând din actele premergătoare
eliberării lui, datorate faptului că sentinţa nr.18346 a fost pronunţată de Judecătoria Craiova,
fără ca dreptul acesteia de administrare şi folosinţă să fie constatat în contradictoriu cu vreun
pârât şi că procesul-verbal de delimitare a vecinătăţilor poartă ştampila unei instituţii care nu
există.
Apelanta pârâtă SCASAC a susţinut că, aceste considerente reţinute de instanţa de
fond se impune a fi înlăturate, întrucât hotărârea judecătorească invocată are doar efect
declarativ al dreptului de administrare şi folosinţă şi, chiar dacă nu s-a judecat în
contradictoriu cu intimata reclamantă, aceasta este un act juridic ce are efect opozabil faţă de
terţi, iar, pe de altă parte, intimata reclamantă nu a făcut dovada existenţei unei stări de fapt
contrare celei reţinute de hotărârea judecătorească.
Un alt argument invocat de apelanta pârâtă, pentru înlăturarea considerentelor reţinute
de instanţa de fond, îl constituie şi faptul că instanţa de fond nu a fost învestită cu acţiune în
anularea titlului său de proprietate, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate, fiind
un act administrativ, putea fi contestat de intimata reclamantă, în temeiul Legii nr.29/1990 sau
al Legii nr.554/2004, printr-o cerere în anulare sau în cadrul unei plângeri penale pentru
cercetare falsului, însă, în lipsa acestor demersuri, instanţa nu le poate cenzura într-o acţiune
în revendicare.
De asemenea, apelanta pârâtă SCASAC a susţinut că dreptul de proprietate transmis
intimatei reclamante nu poate fi considerat preferabil, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada
că terenul în litigiu a fost la dispoziţia Comisiei de Fond Funciar, acesta nefiind niciodată la
CAP Cernele, aflându-se deja în proprietatea sa şi că s-ar fi formulat cerere de reconstituire a
dreptului de proprietate pentru acest teren, iar reconstituirea s-ar fi făcut pe acest teren.
Dimpotrivă, apelanta pârâtă SCASAC a considerat că titlul său de proprietate,
constând în certificatul de atestare seria M07 nr.1656/26.08.1996 emis de Ministerul
Agriculturii şi Alimentaţiei, face dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, iar
izvorul acestui drept este chiar legea, conform dispoziţiilor HG nr.834/1991, a cărei procedură
a urmat-o şi în concordanţă cu dispoziţiile art.15 şi 20 alin.2 din Legea nr.15/1990.
În opinia apelantei pârâte SCASAC, nu se poate reţine susţinerea intimatei reclamante
SCSPIESRLC, că la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, era în
derulare procedura de reconstituire pe Legea nr.18/1990, întrucât nu este dovedită identitatea
între cele două terenuri şi că reconstituirea s-ar fi cerut pentru terenul ce făcuse obiectul
certificatului de atestare.
La data de 16 mai 2013, intimata reclamantă SCSPIESRLC a depus întâmpinare,
solicitând respingerea apelului ca nefondat, motivat de faptul că susţinerea apelantei potrivit
căreia titlurile emană de la acelaşi autor este eronată, întrucât, în cazul său, acesta nu este
Statul român, iar faptul că instanţa de fond a acordat preferinţă titlului său de proprietate este
corect, fiind în concordanţă cu legea şi cu întregul ansamblu al probelor administrate.
În cuprinsul întâmpinării, intimata reclamantă SCSPIESRLC a invocat că, întreaga
jurisprudenţă s-a pronunţat în sensul de a acorda preferinţă unui titlul recognitiv, confirmativ
al unui drept redobândit, iar vocaţia reconstituirii dreptului a existat în momentul intrării în
vigoare a legii, aşadar, oricum anterior emiterii certificatului de atestare a dreptului de

313
proprietate al reclamantei sau înscrierii în registrul de publicitate, care nu este de natură a-i
conferi valabilitate sau preferinţă.
În opinia intimatei reclamante SCSPIESRLC, o soluţie contrară ar goli de conţinut şi
principiul securităţii actelor juridice şi garantării proprietăţii prin aplicarea legilor reparatorii,
în condiţiile în care terenul în litigiu a intrat în circuitul civil printr-un act cu titlu oneros.
Intimata reclamantă SCSPIE SRL CRAIOVA a mai invocat că, în mod corect, instanţa
de fond a reţinut fraude grosolane, care au condus la emiterea certificatului de atestare seria
M07 nr.1656/26.08.1996 emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, constând în faptul că
sentinţa prin care s-a constatat dreptul acesteia de folosinţă şi administrare nu s-a pronunţat în
contradictoriu cu niciun pârât, fiind încălcat principiul contradictorialităţii, nefiind o
procedură necontencioasă şi în faptul că procesul-verbal de delimitare a vecinătăţilor, este
aplicată ştampila Primăriei judeţului Dolj, instituţie care însă nu există.
Tot în cuprinsul întâmpinării, intimata reclamantă a arătat că certificatul de atestare
seria M07 nr.1656/26.08.1996 emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei nu a respectat
dispoziţiile Legii nr.213/1998 şi ale Legii nr.18/1991 şi nici cele ale HG 834/1991, întrucât nu
s-a dovedit, prin documentaţia depusă, că întreaga suprafaţă de teren solicitată era necesară
desfăşurării activităţii societăţii intimate reclamante, mai ales în condiţiile în care Comisia de
Fond Funciar realizase deja punerea în posesie a foştilor proprietari.
Toate acestea dovedesc, în opinia intimatei reclamante, că certificatul de atestare seria
M07 nr.1656/26.08.1996 emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei este afectat de cauză
ilicită, fiind obţinut prin fraudă la lege, astfel cum a fost apreciată de practica instanţei
supreme, acestea fiind, de fapt, cauzele de anulabilitate a titlului intimatei reclamante, reţinute
de instanţa de fond, care au determinat concluzia de a acorda preferinţă titlului său de
proprietate.
Analizând sentinţa pronunţată de Tribunalul Dolj prin prisma motivelor de apel
invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea a constatat că apelul este nefondat,
pentru considerentele ce urmează:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr.2509, încheiat la data de 20 septembrie 2006,
la BNPGI, între SCPSRL, în calitate de vânzător, şi intimata reclamantă SCSPIESRLC, în
calitate de cumpărător, aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă
de 4.093 m.p., situat în municipiul Craiova, zona Cernele, compus din suprafaţa de 1.900
m.p., situată în tarlaua 24, parcela 187/2 şi suprafaţa de 2.193 m.p., situată în tarlaua 24,
parcela 187/1, teren ce a fost intabulat în Cartea funciară sub nr.39.348, la data de 20
septembrie 2009, prin conversia cărţii funciare nr.33.466.
Printr-o succesiune de acte translative de proprietate, vânzătoarea SCPSRL a dobândit
dreptul de proprietate asupra imobilului (teren în suprafaţă de 4.093 m.p.), prin contractul de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr.335/2005, la BNPGI, de la numitul TF, care, la rândul
său, prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.178 şi nr.179 din 27.01.2004,
la Biroul Notarului Public Papa Eugenia, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor
în suprafaţă de 1.900 m.p. şi, respectiv, 2.193 m.p., situate în municipiul Craiova, zona
Cernele, tarlaua 24, parcelele 187/20, respectiv 187/1, de la numiţii FT, FP şi FAE (ca
moştenitori ai autorului FT) şi, respectiv, FE (ca moştenitor al autorului FD).
Iniţial, FE a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2.193
m.p., situat în municipiul Craiova, zona Cernele, tarlaua 24, parcele 182/2, în temeiul titlului
de proprietate nr.2893 din 6.06.2003, eliberat de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului
de proprietate Dolj, fiind intabulat în Cartea Funciară sub nr.30.813, iar FT, FP şi FAE
(ultimii doi ca moştenitori ai defunctului FT) au stăpânit în proprietate terenul în suprafaţă de
1.900 m.p., situat în parcele 187/1, aceeaşi tarla, în temeiul titlului de proprietate nr.2934
eliberat de aceeaşi comisie, la data de 8.10.2003.
Apelanta pârâtă SCASAC este titulara dreptului de proprietate asupra suprafeţei de
100.717,086 m.p., în temeiul Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07,
nr.1656, emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, la data de 26.08.1996, ce a fost

314
înscris în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni de pe lângă Judecătoria Craiova, sub
nr.2059 din 25.03.1997 şi, ulterior, la data de 17.12.2003, intabulat în Cartea Funciară sub
nr.31.945, nedefinitivă.
În speţă, atât intimata reclamantă SCSPIESRLC, cât şi apelanta pârâtă SCASAC au
revendicat imobilul teren în suprafaţă de 4.093 m.p., situat în municipiul Craiova, zona
Cernele, invocând drept dovadă a dreptului lor de proprietate, titlurile deţinute de fiecare:
contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20 septembrie 2006, autentificat sub
nr.2509, la BNPGI şi, respectiv, certificat de atestare a dreptului de proprietate seria M07,
nr.1656, emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, la data de 26.08.1996.
În conformitate cu dispoziţiile art.480 Cod civil din anul 1864, proprietatea este
dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în
limitele determinate de lege.
În temeiul textului de lege invocat, dreptul de proprietate poate fi apărat prin
exercitarea acţiunii în revendicare, care este acţiunea petitorie, prin care proprietarul
neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său de proprietate şi
restituirea bunului.
În ceea ce priveşte proba dreptului de proprietate, regula înscrisă în art.1169 Cod civil
din anul 1864, conform căreia cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o
dovedească, este aplicabilă şi în materia dovedirii proprietăţii, reclamantul fiind acela care ar
trebui să facă dovada pozitivă că el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului
revendicat şi nu pârâtul, nefiind suficient să pretindă că pârâtul nu are un asemenea drept.
Spre deosebire de modurile originare de dobândire a proprietăţii (uzucapiunea şi
ocupaţia), care constituie proba deplină şi absolută a dreptului de proprietate, titlurile (fie
translative, fie declarative) reprezintă doar mijloace relative de probă, având caracterul unor
simple prezumţii ale dreptului de proprietate, deduse din însăşi existenţa lor şi care nu
împiedică proba contrară.
Având în vedere insuficienţa probatorie a titlurilor şi dificultatea probei în acest caz,
fiind necesar să se dovedească faptul că toţi autorii succesivi au fost ei înşişi adevăraţi
proprietari, literatura juridică şi practica judiciară au considerat că reclamantul în revendicare
poate avea câştig de cauză în acţiunea sa, nu numai atunci când va reuşi să facă dovada pe
deplin şi absolut a dreptului său de proprietate, ci şi atunci când va crea în favoarea sa numai
probabilitatea că dreptul revendicat îi aparţine.
De asemenea, s-a statuat că dovada dreptului de proprietate se poate face potrivit
următoarelor reguli: titlu de proprietate poate fi folosit în acţiunea în revendicare, devenind
comun părţilor, acesta putând fi orice act prin care se recunoaşte dreptul de proprietate; titlul
de proprietate este opozabil erga omnes, datorită caracterului de opozabilitate generală,
absolută al dreptului de proprietate; posesia cea mai bine caracterizată este determinantă.
Pe baza acestor reguli, tot literatura şi practica judiciară au consfinţit şi principiile de
dovadă a acţiunii în revendicare.
Astfel, în cazul în care reclamantul şi pârâtul au titluri scrise privind dreptul de
proprietate asupra bunului revendicat, iar titlurile provin de la acelaşi autor, are câştig de
cauză cel care a transcris mai întâi, potrivit art.712 Cod civil din anul 1864, deoarece, prin
transcriere, actul devine opozabil celor care au dobândit ulterior, iar dacă nici reclamantul,
nici pârâtul nu au făcut transcrierea, câştigă cel cu titlul care are data mai veche.
Dacă titlurile provin de la autori diferiţi, se procedează la compararea între ele a
drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, având câştig de cauză cel care a
dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, conform principiului „nemo plus juris ad
alium transferre potest, quam ipse habet” (nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât
are). Totuşi, dacă reclamantul nu reuşeşte să dovedească faptul că autorul său a avut un drept
preferabil, câştigă cel care se află în posesia bunului, potrivit principiului „in pari causa
melior este causa possidendis” (în situaţii asemănătoare, este preferabil cel ce posedă).

315
 În speţă, ambele părţi au invocat, pentru dovada propriului drept de proprietate,
existenţa titlurilor de proprietate şi, deşi apelanta pârâtă SCASAC a susţinut, într-o primă
teză, că atât titlul său de proprietate (certificat de atestare a dreptului de proprietate seria M07
nr.1656/26.08.1990), cât şi cel al autorilor iniţiali (titlurile de proprietate nr.2893 din
6.06.2003 şi nr.2934 din 8.10.2003) ai intimatei reclamante SCSPIESRLC, provin de la
acelaşi autor – Statul român, Curtea a constatat că această ipoteză nu se verifică.
Cu toate că ambele titluri de proprietate au fost emise în temeiul legii, titlul de
proprietate deţinut de apelanta pârâtă SCASAC are ca autor Statul român, în timp ce al
intimatei reclamante SCSPIESRLC, urcând pe linia transmiţătorilor succesivi, provine de la
autorii numiţilor FT, FP, FAE (FT) şi FE (FD).
Spre deosebire de titlul de proprietate deţinut de apelanta pârâtă SCASA C-certificat
de atestare a dreptului de proprietate seria M07, nr.1656/26.08.1996, emis de Statul român,
prin reprezentant Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, în temeiul HG 834/1991, prin care
acesteia i-a fost constituit dreptul de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 100.717,086
m.p. (ce include şi terenul în litigiu), cel al autorilor intimatei reclamante SCSPIESRLC, emis
în temeiul Legii nr.1/2000, este un titlu recognitiv de drepturi, prin care le-a fost reconfirmat,
reconstituit acestora dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, drept care nu a
aparţinut Statului. Numai mijlocul prin care au fost obţinute titlurile de proprietate este acelaşi
– legea – nu şi autorii.
Prin urmare, pentru motivele relevate, Curtea a constatat că, în mod corect, instanţa de
fond a reţinut că, nu este incidentă ipoteza titlurilor scrise privind dreptul de proprietate
provenind de la acelaşi autor, ci aceea în care titlurile provin de la autori diferiţi..
În contextul în care se reţine că titlurile de proprietate provin de la autori diferiţi,
Curtea a apreciat că nu pot fi reţinute argumentele invocate de apelanta pârâtă SCASAC,
referitoare la faptul că titlul său are o dată mai veche şi este transcris mai întâi, întrucât
acestea ar putea prezenta relevanţă juridică numai în situaţia în care s-ar realiza compararea
unor titluri care provin de la acelaşi autor.
Reţinând, în speţă, teza că titlurile de proprietate, invocate de părţi, privind de la autori
diferiţi şi făcând aplicarea regulilor şi principiilor expuse, statuate de literatura juridică şi
practica judiciară, Curtea a constatat că şi concluzia instanţei de fond, prin care a acordat
drept de preferinţă titlului de proprietate al autorului intimatei reclamante SCSPIESRLC,
considerând că posesia sa este mai bine caracterizată, este corectă.
Astfel, titlul doveditor al dreptului de proprietate al apelatei pârâte SCASAC îl
constituie certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07, nr.1656, emis de
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, la data de 26.08.1996.
Prin acest titlu, urmare a parcurgerii procedurii administrativ-jurisdicţionale,
reglementată de dispoziţiile HG nr.834/1991, apelantei pârâte SC ASAC i-a fost constituit
dreptul de proprietate asupra imobilului – teren în suprafaţă de 100.717,086 m.p., situat în
Craiova, str.Prelungirea Severinului nr.174, Dolj, după ce, anterior, apelanta pârâtă obţinuse,
într-o procedură judiciară necontencioasă, sentinţa nr.18746 pronunţată la data de 8.12.1995
de Judecătoria Craiova, în dosarul nr.25931/1991, prin care i se constatase dreptul de folosinţă
şi administrare asupra terenului în suprafaţă de 16.976,74 m.p., situat în Craiova,
str.Prelungirea Severinului nr.174, având ca vecinătăţi: la Nord – SCOSA, Est – Staţia CFR
Cernele – Triaj Craiova, Vest – RAT şi Sus – SCA SA.
Curtea a constatat că niciodată anterior, în patrimoniul apelantei pârâte SCASAC, nu a
existat vreun drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, ci numai un drept de folosinţă şi
administrare.
În schimb, titlul doveditor al dreptului de proprietate al intimatei reclamante
SCSPIESRLC îl constituie contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2509/20
septembrie 2006, autentificat de BNPGI.

316
 Deşi titlul de proprietate invocat de intimata reclamantă SCSPIESRLC constituie doar
un mijloc relativ de probă, prezumţia instituită de acesta nu a fost răsturnată, în speţă, prin
proba contrară.
Dimpotrivă, mergând pe scara tuturor transmiţătorilor succesivi, acest titlu, prezentat
ca dovadă, se completează cu proba că toţi autorii, care anterior au înstrăinat imobilul (SCP,
TF, FT, FP, FAE şi FE) au fost ei înşişi adevăraţi proprietari, în temeiul contractelor autentice
de vânzare-cumpărare şi al titlurilor de proprietate nr.2893 din 6.06.2003 şi nr.2934 din
8.10.2003, emise de Comisia Judeţeană de Aplicare a Legii nr.18/1991 de pe lângă Prefectura
Dolj, în baza Legii nr.1/2000, a Legii nr.169/1997 şi a Legii nr.18/1991.
Prin titlurile de proprietate eliberate prin aplicarea procedurii jurisdicţionale
reglementate de Legea nr.1/2000 şi a Legii nr.18/1991, precum şi a Legii nr.169/1997, s-a
reconstituit doar, s-a reconfirmat pentru moştenitori (sau titulari, după caz) dreptul de
proprietate existent în patrimoniul autorilor acestora. În realitate, practic, dreptul de
proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorilor intimatei reclamante SCSPIESRLC,
ci doar datorită contextului socio-politic, exercitarea atributelor dreptului de proprietate a fost
împiedicată, întreruptă, legile invocate având un pronunţat caracter reparator, recognitiv de
drepturi, iar nu unul constitutiv.
În acest context, pentru considerentele relevate, Curtea a constatat că intimata
reclamantă SCSPIESRLC a dovedit că a dobândit de la autorul al cărui drept de proprietate
este preferabil, creând în favoarea sa convingerea că dreptul asupra imobilului revendicat îi
aparţine, spre deosebire de apelanta pârâtă SCASAC, care a făcut dovada că a avut în
patrimoniul său doar un drept de folosinţă şi administrare, pe baza căruia Statul român i-a
constituit un drept de proprietate.
În condiţiile în care nulitatea titlului de proprietate deţinut de apelanta pârâtă
SCASAC- certificat de atestare a dreptului de proprietate seria M07, nr.1656, emis de
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, la data de 26.08.1996 – nu a fost invocată şi constatată
nici pe cale de acţiune principală ori de excepţie, Curtea a înlăturat argumentele întemeiate pe
aşa-numitele „vicii de anulabilitate”, reţinute de instanţa de fond, ce vizează actele
premergătoare eliberării acestuia (sentinţa nr.18746 din 8.12.1995 a Judecătoriei Craiova şi
procesul-verbal de delimitare a vecinătăţilor).
Pentru identitate de raţiune, Curtea a înlăturat şi argumentele invocate de apelanta
pârâtă SCASAC, ce vizează modalitatea prin care a fost reconstituit dreptul de proprietate al
autorilor intimatei reclamante SCSPIESRLC (FT, FP şi FAE – ca moştenitori ai lui FT – şi
FE– moştenitor al lui FD), aceste argumente putând fi valorificate numai în cadrul promovării
unei acţiuni în nulitate a titlurilor de proprietate nr.2893/6.06.2003 şi nr.2934/8.10.2003.
Câtă vreme aceste titluri de proprietate nu au făcut obiectul vreunei acţiuni în
constarea nulităţii şi nu au fost anulate, susţinerile, ce vizează reconstituirea dreptului de
proprietate pe acest amplasament, vocaţia la reconstituire a numiţilor FT, FP, FAE, FE ori
dacă terenul s-a aflat la dispoziţia Comisiei de fond funciar, sunt argumente ce exced cadrului
procesual. (Decizia nr. 88 din data de 10.10.2013 – Secţia a II-a Civilă, rezumat judecător
Lotus Gherghină)

4.Cerere de suspendare provizorie a hotărârii AGEA. Condiţii de admisibilitate.

Potrivit art. 996 alin. 1 Noul Cod de procedură civilă.: „ Instanţa de judecată,
stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri
provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere,
pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru
înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.”
Nu se justifică urgenţa, în sensul păstrării unui drept care s-ar păgubi prin întârziere,
prevenirii unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara sau înlăturării piedicilor ce s-ar
ivi cu prilejul unei executări, în condiţiile în care partea de hotărâre atacată vizează doar

317
modificarea actului constitutiv în general, nefiind luate măsuri care să producă anumite
consecinţe imediate.
Stabilirea unei eventuale remuneraţii exagerate, în viitor, de către Consiliul de
Administraţie, nu poate fi apreciată ca o justificare a urgenţei în sensul art. 996 din Noul Cod
de procedură civilă.

Prin sentinţa nr.95 din data de 26 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Gorj -
Secţia a II a Civilă, în dosarul nr. 2570/95/2013 s-a admis cererea formulată de reclamanta
SIFOSA, în contradictoriu cu pârâta SCMTSA şi s-a dispus suspendarea provizorie a
executării pct.6 al Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor SCMTSA din
data de 31.10.2012 până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 2511/95/2013 al
Tribunalului Gorj - Secţia a II-a Civilă, având ca obiect anulare hotărâre AGEA.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut faptul că pe rolul Tribunalului
Gorj, Secţia a II-a civilă, se află înregistrată acţiunea în anulare parţială a hotărârii AGEA din
31.10.2012, respectiv punctele 6 şi 9, formulată de SIFOSA în contradictoriu cu SCMTSA,
care formează obiectul dosarul nr.2511/95/2013.
Prin adoptarea acestei Hotărâri, s-a stabilit modul de remuneraţie a membrilor
Consiliului de Administraţie, contestat de către petentă, care invocă un conflict de interese
între acţionari, precum şi modificarea nelegală a actului constitutiv al societăţii pârâte.
S-a reţinut astfel că, într-adevăr, prin punerea în aplicare de îndată a Hotărârii AGEA,
care a fost contestată, s-ar naşte drepturi patrimoniale în beneficiul membrilor Consiliului de
Administraţie. Aceste drepturi salariale pot fi modificate sau consolidate retroactiv în raport
de modul de soluţionare a cererii având ca obiect anularea în parte a Hotărârii AGEA din
31.10.2012 prin care au fost stabilite.
Suspendarea provizorie a pct.6 din Hotărârea AGEA din 31.10.2012 este vremelnică şi
nu prejudecă fondul cauzei, fiind astfel îndeplinite condiţiile legale de admisibilitate ale
cererii.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel la data de 06.03.2006 pârâta SCMTSA,
arătând că instanţa de fond a pronunţat o soluţie greşită, în cauză nefiind întrunite condiţiile
art. 996 Cod procedură civilă.
Astfel, în ce priveşte urgenţa măsurii, acesta nu este întrunită deoarece punerea în
aplicare a pct. 6 din Hotărâre nu creează pagube iminente ce nu pot fi remediate, deoarece
Hotărârea AGEA prevede doar modul de stabilire a indemnizaţiei şi nu indemnizaţia în sine.
În ce priveşte neprejudecarea fondului, instanţa a încălcat acest principiu afirmând că
modificarea actului constitutiv ar fi nelegală.
Pe de altă parte, suspendarea executării pct. 6 al Hotărârii AGEA a SCMT SA
înseamnă de fapt revocarea din funcţie a administratorilor societăţii până la soluţionarea
definitivă a cauzei şi vacantarea tuturor posturilor de administrator.
Deşi reclamanta a solicitat suspendarea pct. 6 numai în ce priveşte remuneraţia,
instanţa a suspendat întregul punct, care cuprindea şi alte dispoziţii.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 999, 466 şi urm. Cod procedură civilă, art.
145 şi art. 1371 din Legea nr. 31/1990.
2

La 26.03.2013 intimata SCSIFOSA a depus la dosar întâmpinare, solicitând

respingerea apelului ca nefondat, hotărârea instanţei de fond fiind legală şi temeinică.
Condiţia urgenţei este întrunită deoarece stabilirea remuneraţiei de către Consiliul de
Administraţie, cu încălcarea dispoziţiilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990, ar face dificilă
revenirea la situaţia anterioară.
Intimata a mai arătat că adoptarea Hotărârii AGEA s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor
art. 125 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 şi că soluţionarea dosarului de fond este de durată.
Instanţa de fond nu a încălcat principiul neprejudecării fondului, iar suspendarea
punctului 6 al hotărârii AGEA s-a dispus corect de către instanţă deoarece s-a solicitat
anularea întregului punct în baza art. 125 pct. 5 din Legea nr. 31/1990.

318
 Suspendarea Hotărârii AGEA nu blochează activitatea societăţii, deoarece nu se
modifică decât aspecte referitoare la remuneraţia administratorilor şi se reformulează
atribuţiile ce le revin, însă componenţa Consiliului de Administraţie rămâne identică.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 205 alin. 2 din legea 134/2010.
Analizând cauza, prin prisma criticilor invocate, Curtea a apreciat apelul fondat pentru
următoarele considerente:
Potrivit art. 996 alin. 1 Noul Cod de procedură civilă: „ Instanţa de judecată, stabilind
că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în
cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea
unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-
ar ivi cu prilejul unei executări.”
În consecinţă, condiţiile de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale sunt urgenţa,
vremelnicia şi aparenţa dreptului din care rezultă condiţia neprejudecării fondului, acestea
trebuind să fie îndeplinite cumulativ.
Cu privire la condiţia urgenţei, aceasta este justificată de reclamant prin faptul că
stabilirea remuneraţiei administratorilor de către Consiliul de administraţie şi nu de AGA ar
face dificilă revenirea la situaţia anterioară.
Instanţa de fond nu a motivat în niciun fel îndeplinirea acestei condiţii, iar Curtea a
apreciat că nu este întrunită în cauză.
Prin pct. 6 al Hotărârii AGEA din 31.10.2012 a SCMTSA s-a hotărât modificarea
actului constitutiv al societăţii în ce priveşte modul de stabilire a remuneraţiei
administratorilor, obligaţiile şi atribuţiile Consiliului de Administraţie.
Reclamantul nu a justificat urgenţa în sensul păstrării unui drept care s-ar păgubi prin
întârziere, prevenirii unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara sau înlăturării
piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări, în condiţiile în care pct. 6 al Hotărârii AGEA
din 31.10.2012 vizează doar modificarea actului constitutiv în mod general, nefiind luate
măsuri care să producă anumite consecinţe imediate.
Stabilirea unei eventuale remuneraţii exagerate, în viitor, de către Consiliul de
Administraţie, nu poate fi apreciată ca o justificare a urgenţei în sensul art. 996 din Noul Cod
de procedură civilă.
De altfel, condiţia urgenţei nu este îndeplinită nici raportat la faptul că, de la adoptarea
hotărârii AGEA, 31.10.2012 şi până la formularea cererii de ordonanţă preşedinţială,
21.02.2013, au trecut aproape 4 luni, fără a se fi produs riscul la care face referire reclamanta,
respectiv stabilirea unor salarii exagerate administratorilor.
Nefiind îndeplinită una din condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 996 alin. 1 din
Noul Cod de procedură civilă, respectiv urgenţa, Curtea a considerat că nu se mai impune
analizarea celorlalte critici din apel. În aceste condiţii, Curtea a stabilit că soluţia instanţei de
fond, în sensul admiterii cererii, încalcă dispoziţiile legale.
În consecinţă, în temeiul art. 998 şi urm. din Noul Cod de procedură civilă şi art. 476-
480 Cod procedură civilă, Curtea a admis apelul, a schimbat sentinţa în sensul că a respins
cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamanta SC SIFO SA.
(Decizia nr.30 din data de 17.04.2013 – Secţia a II-a Civilă, rezumat judecător Lotus
Gherghină)

5.Acţiunea în simulaţie. Simulaţia prin interpunerea de persoane. Condiţii.

Pentru a ne afla în situaţia simulaţiei prin interpunere de persoane trebuie să fie

îndeplinite cumulativ anumite condiţii: să existe două contracte (unul public, unul secret),
contractul secret să fie concomitent sau anterior celui public, contractele să fie încheiate
între aceleaşi persoane cu intenţia de a desemna ca beneficiar o altă persoană decât cea din
contractul public.

319
 Chiar dacă înţelegerea încheiată între părţi, ca act secret, îndeplineşte cerinţele unui
contract verbal, actul de adjudecare ca act public nu îndeplineşte condiţiile art. 1294 Cod
civil, referitoare la contractul de vânzare – cumpărare, întrucât nu ne găsim în faţa acordului
de voinţă al proprietarului de a înstrăina un bun, ci în faţa unei executări silite prin care un
terţ, cu atribuţii în faza de executare silită a obligaţiilor, transmite dreptul de proprietate
asupra bunului supus executării, independent de voinţa proprietarului. El este un act de
executare, nu un acord de voinţă al părţilor: proprietar şi cumpărător.

Prin sentinţa nr. nr.826/2012 din 8 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj –
Secţia a II-a Civilă, în dosarul nr.20484/63/2011, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii
CG şi CL, împotriva pârâţilor NI în prezent deţinut în Penitenciarul de Maximă Siguranţă
Craiova şi UŢBSA, s-a constatat simulat actul de adjudecare încheiat la 04.02.2008 între UT
şi NI şi procesul verbal de vânzare din 16-01-2008. S-a constatat că adjudecatari ai imobilului
din Craiova, str. Bahlui, nr.2, cu nr. cadastral 14130, compus din teren în suprafaţă de 200
mp(272 mp din măsurători) şi constricţiile edificate pe el C1-casă de locuit cu 4 camere, 2
holuri, bucătărie, baie, WC, cămară şi C2 garaj şi anexele gospodăreşti, sunt CG şi CL, care
au calitatea de proprietari. Prezenta hotărâre ţine loc de act autentic.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Apartamentul ce a făcut obiectul litigiului a fost cumpărat la licitaţie în urma unei
executări silite de către pârâtul NI cu credit bancar de la UŢBSA.
Înainte de licitaţie între reclamant şi pârât a existat o înţelegere potrivit căreia acesta să
cumpere imobilul pe numele său încadrându-se în condiţiile impuse de bancă de a obţine un
credit ipotecar (reclamanţii neavând venituri suficiente în acest sens, cererea lor de creditare
fiind refuzată), urmând ca ulterior să treacă imobilul în proprietatea reclamanţilor.
Avansul a fost achitat în sumă de 72.400 lei de către reclamanţi conform chitanţei de
depunere din data de 16,01,2008 pentru NI.
Între aceştia nu a fost constituit un act autentic sau sub semnătură privată date fiind
relaţiile de rudenie (pârâtul este văr primar al reclamantului), însă înţelegerea recunoscută la
interogatoriu de către NI a fost ca bunul imobil să fie cumpărat pe numele său, urmând ca
ulterior să transfere proprietatea asupra reclamanţilor, aceştia urmând să achite ca şi până
acum ratele la bancă.
Reclamanţii au intrat în posesia imobilului imediat după cumpărarea sa la licitaţie
(elocventă în acest sens este declaraţia martorului BA), au încheiat contracte de utilităţi, au
plătit impozitul, folosind bunul netulburaţi şi în prezent.
Potrivit art.1175 Cod Civil actul secret care modifică un act public nu poate avea
putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali, un asemenea act nu poate
avea nici un efect în contra altor persoane.
Caracteristic pentru simulaţie este faptul că ea presupune existenţa concomitentă între
aceleaşi părţi a cel puţin două contracte: unul public aparent denumit şi contract simulat, prin
care se creează o anumită aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii, un altul secret denumit
contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care acestea anihilează în tot sau
în parte aparenţa juridică creată de actul public, dar simulat.
Este adevărat că pentru a se admite pe cale judecătorească o acţiune în simulaţie, care
să înlăture efectele contractului aparent, este necesar ca actul secret să îndeplinească condiţiile
de valabilitate de fond şi de formă, cerute de lege la data încheierii actului.
Însă, în speţă, convenţia dintre reclamanţi şi pârâtul NI a fost una verbală, dovedită
prin recunoaşterea la interogatoriu de către pârât, părţile fiind în imposibilitatea morală de a
preconstitui un înscris, dată fiind relaţia de rudenie dintre ei.
De reţinut a fost faptul că pârâta UŢBSA nu neagă că a avut la cunoştinţă despre o
asemenea înţelegere, reclamanţii învederând că au solicitat anterior acordarea unui credit pe
numele lor, însă nu au îndeplinit condiţiile cerute de bancă, fiind sfătuiţi de angajaţii acesteia
să folosească o persoană interpusă care să îndeplinească condiţiile pentru creditare.

320
 Chiar dacă acest aspect nu a fost dovedit în mod direct, toate plăţile făcute de
reclamanţi, atât avansul, cât şi ratele ulterioare, au fost acceptate de pârâta UŢBSA ca o
recunoaştere tacită a acestei înţelegeri.
Mai mult decât atât, asupra imobilului în litigiu exista o ipotecă ce poartă asupra sa
indiferent de schimbarea proprietarului.
Este adevărat că în baza contractului de credit încheiat între NI şi bancă înstrăinarea
este interzisă, însă atâta timp cât ipoteca există asupra imobilului, riscul prejudicierii băncii în
caz de neplată a ratelor este inexistent, astfel încât pentru siguranţa circuitului civil şi
reglementarea unei situaţii de fapt transferul imobilului pe numele reclamanţilor adevăraţii
plătitori ai avansului şi ratelor, este justificat fără a aduce atingere patrimoniului pârâtei
UŢBSA, cu atât mai mult cu cât titularul contractului de credit este în penitenciar în
executarea unei pedepse privative de libertate.
Astfel, una din formele pe care le poate îmbrăca simulaţia este interpunerea de
persoane, ceea ce presupune existenţa unui act juridic public, ale cărui părţi, împreună cu o a
treia persoană, care rămâne anonimă, încheie actul secret care prevede că efectele actului
public se produc, în realitate, faţă de acest din urmă participant la actul ocult, adevăratul
beneficiar al dreptului transmis sau constituit prin actul aparent.
În speţă, din cele expuse şi reţinute, a rezultat că dispoziţiile art.1175 cod Civil îşi
găsesc aplicabilitatea, la operaţiune juridică participând trei categorii de părţi, înţelegerea
ascunsă şi actul public. Datorită însă unor dispoziţii bancare restrictive în privinţa acordării
creditelor, părţile au apelat la simulaţia prin interpunere de persoane pentru realizarea acesteia
fiind necesar acordul între cele trei persoane, fapt dovedit prin probele administrate.
Atâta timp cât operaţiunea nu a avut un caracter ilicit, a rămas relevantă voinţa reală a
părţilor şi efectele juridice pe care ea a urmărit să le producă în realitate.
Împotriva sentinţei a formulat apel, la data de 19.12.2012, pârâta UŢB SA.
Prin motivele de apel, depuse la dosar la 20.02.2012, apelanta a criticat hotărârea
pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând, în primul rând, că acţiunea era inadmisibilă.
Atât procesul verbal de licitaţie, cât şi actul de adjudecare nu îmbracă forma unor acte
juridice în accepţiunea dată de dreptul substanţial, de acord de voinţă a părţilor, ci sunt acte de
executare care se întocmesc cu respectarea normelor de procedură civilă privitoare la
executarea silită. Ele nu îmbracă forma unui contract, nefiind vorba de un acord de voinţă, ci
numai de constatarea unei stări de fapt.
Apelanta a susţinut şi că acţiunea reclamanţilor este neîntemeiată, nefiind întrunite
condiţiile simulaţiei referitoare la existenţa actului public şi secret, ambele încheiate între
aceleaşi persoane.
Actul secret trebuie să îmbrace condiţiile de fond şi de formă cerute de lege la data
încheierii actului, iar acesta să fie concomitent sau anterior încheierii contractului public.
Instanţa de fond a reţinut în mod eronat că pârâta ar fi cunoscut actul simulat, fapt
dovedit prin acceptarea statelor plătite de reclamanţi.
O ultimă critică vizează faptul că instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut,
menţionând că hotărârea ţine loc de act autentic de vânzare - cumpărare, deşi pe rolul
Judecătoriei – Craiova se afla înregistrat dosarul nr. 31558/2015/2011(suspendat) ce are ca
obiect tocmai cererea reclamanţilor de a se pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic.
Analizând cauza, prin prisma criticilor formulate, Curtea a apreciat apelul fondat
pentru următoarele considerente:
Simulaţia presupune existenţa concomitent, între aceleaşi părţi, a două contracte: unul
public, aparent, (denumit contract simulat) prin care se creează o anumită aparenţă juridică ce
nu corespunde realităţii şi un altul secret (denumit contraînscris), care corespunde voinţei
reale a părţilor şi prin care aceasta anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică creată prin
actul public, simulat.
O formă a simulaţiei este de interpunerea de persoane, invocată de reclamanţi în cauza
de faţă.

321
 În acest caz contractul aparent se încheie între anumite persoane, fiind însoţit totodată
de un contract secret - contraînscris - prin care se precizează că adevăratul beneficiar al
contractului este o altă persoană decât cea care apare în contractul public.
În consecinţă, pentru a ne afla în situaţia simulaţiei prin interpunere de persoane
trebuie să fie îndeplinite cumulativ anumite condiţii: să existe două contracte (unul public,
unul secret), contractul secret să fie concomitent sau anterior celui public, contractele să fie
încheiate între aceleaşi persoane cu intenţia de a desemna ca beneficiar o altă persoană decât
cea din contractul public.
Efectul acţiunii în simulaţie este înlăturarea efectelor contractului secret cu condiţia ca
acesta să fie, el însuşi, valabil încheiat.
Din analiza înscrisurilor şi a celorlalte probe administrate la instanţa de fond, s-a
constatat însă că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile simulaţiei.
În primul rând, nu ne aflăm în faţa a două contracte.
Dacă, în ce priveşte înţelegerea încheiată între reclamanţi şi pârâtul PN aceasta
îndeplineşte cerinţele unui contract verbal, actul public, actul de adjudecare, nu îndeplineşte
condiţiile art. 1294 Cod civil referitoare la contractul de vânzare – cumpărare.
În această cauză, nu ne găsim în faţa acordului de voinţă al proprietarului de a
înstrăina un bun, ci în faţa unei executări silite prin care un terţ cu atribuţii în faza de
executare silită a obligaţiilor, transmite dreptul de proprietate asupra bunului supus executării,
independent de voinţa proprietarului. El este un act de executare, nu un acord de voinţă al
părţilor: proprietar şi cumpărător.
Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici condiţia ca cele două acte (cel public şi cel
secret) să fie încheiate între aceleaşi persoane.
Dacă actul secret a fost încheiat între reclamanţii CG şi CL şi pârâtul NI, cel public a
fost încheiat de executorul bancar cu adjudecatarul NI.
Nu este îndeplinită nici condiţia ca părţile din actul public să fi ştiut că beneficiar al
acestuia sunt, conform actului secret, reclamanţii.
Nici banca şi cu atât mai puţin executorul bancar, neluând parte la încheierea actului
secret, nu aveau cum să ştie că adjudecarea se face, nu pentru sine, de pârâtul NI, adevăraţii
cumpărători fiind reclamanţii.
Deşi se susţine în acţiune că un angajat al băncii a propus reclamanţilor să apeleze la o
interpunere de persoane pentru a cumpăra imobilul în discuţie, nu s-a probat acest lucru şi,
oricum, un angajat nu poate reprezenta Banca în lipsa unui mandat special, dat în formă
scrisă.
Mai mult, nici nu reiese clar cine ar fi sugerat reclamanţilor această operaţiune,
deoarece reclamanţii vorbesc, în concluziile scrise, de executorul bancar, în timp ce pârâtul
NI, în cuvântul pe fond, a făcut referire la unul dintre directorii băncii.
Faptul că reclamanţii au achitat ratele la bancă în numele pârâtului NI nu reprezintă un
acord al băncii în sensul că aceştia au devenit proprietari ai imobilului, cât timp titular al
contractului de credit era NI, iar plăţile erau făcute pentru acesta, nu în locul lui.
Plata acestor sume la bancă, precum şi încheierea unor contracte cu furnizorii de
utilităţi direct de către reclamanţi, dovedeşte că a existat o convenţie între reclamanţii CG şi
CL şi pârâtul PN, dar nu că sunt îndeplinite celelalte condiţii ale simulaţiei.
Dincolo de toate aceste considerente, nici actul secret nu îndeplineşte condiţiile unui
veritabil act de vânzare cumpărare.
Fiind vorba de imobile, actul secret ar fi avut valoarea unui contract de vânzare
cumpărare numai dacă ar fi fost încheiat în formă autentică, ceea ce ar înlătura caracterul
secret.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că, în cauză, nu ne aflăm în cazul
unei simulaţii prin interpunere de persoane, astfel încât, în baza art. 296 şi următoarele Cod
procedură civilă, a admis apelul, a modificat sentinţa în sensul că a respins acţiunea ca

322
nefondată. (Decizia nr. 14 din data de 06.03.2013 – Secţia a II-a Civilă, rezumat judecător
Lotus Gherghină)

6. Achiziţii publice. Condiţii de acordare a unui termen de graţie sau/şi de

stabilire a unor termene de plată eşalonată a obligaţiei stabilite prin titluri executorii în
sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice.

art.1 alin.1, art.2, art.3 şi art.6 alin.1, art.4 alin.1 din OG nr.22/2002
privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor
publice stabilite prin titluri executorii

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din OG. nr.22/2002, creanţele stabilite prin titluri
executorii în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice se achită din sumele aprobate cu
această destinaţie prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se
încadrează obligaţia de plată respectivă, iar în conformitate cu prevederile art. 4 alin (1) din
acelaşi act normativ, ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate
măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea
în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru
efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.
În conformitate cu prevederile art. 2 din OG. nr.22/2002, dacă executarea creanţei
stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia
debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi
îndeplini obligaţia de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia
de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Conform art.6 alin.1 din OG nr.22/2002 „În cazurile în care, din motive temeinice privind
realizarea atribuţiilor prevăzute de lege, instituţia debitoare nu îşi poate îndeplini obligaţia
de plată în condiţiile prevăzute la art. 1 alin. (1), art. 2 sau 4, aceasta va putea solicita
instanţei judecătoreşti care soluţionează cauza acordarea, în condiţiile legii, a unui termen
de graţie sau/şi stabilirea unor termene de plată eşalonată a obligaţiei respective. ”
Împrejurarea că, până la data pronunţării sentinţei recurate, nu s-a încheiat
contractul de prestări servicii medicale aferent anului 2013 cu CAS Olt şi faptul că nu s-a
aprobat prin lege bugetul de stat aferent anului 2013, nu pot constitui motive temeinice care
să justifice acordarea unui termen de graţie sau stabilirea unor termene de plată eşalonată a
obligaţiei respective.
În lipsa dovezilor privind demersurile efectuate pentru îndeplinirea obligaţiei de plată, faptul
că recurentul reclamant are obligaţia de a achita mai multe debite atât către recurenta
pârâtă, cât şi către alţi furnizori de servicii, nu justifică admiterea cererii întemeiată pe art.6
alin.1 din OG nr.22/2002.
Prin invocarea lipsei resurselor pentru achitarea debitului, se aduce atingere
substanţei dreptului protejat de art.6 din CEDO, creditorul fiind pus în imposibilitate de a
beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri judiciare din cauza dificultăţilor financiare
ale recurentului debitor SJU SLATINA.

Prin sentinţa nr. 44 din 23.01.2013, pronunţată de Tribunalul Olt, Secţia a II-a Civilă,
de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 7206/104/2012, s-au respins ca
neîntemeiate excepţiile formulate de creditoarea SC E SRL şi s-a admis cererea formulată de
reclamantul debitor SJU SLATINA, în contradictoriu cu pârâţii SC E SRL şi BEJ L N. S-a
acordat termen de graţie de 3 luni, respectiv până la data de 17.05.2013, pentru plata debitului
în cuantum de 138.811,23 lei a cheltuielilor de executare, în cuantum de 8.247 lei.

323
 Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că autoritatea de lucru judecat,
reglementată de art. 1201 Cod civil, priveşte dreptul la acţiune, este o excepţie de fond şi nu
este aplicabilă cauzei deduse judecăţii, deoarece soluţia pronunţată anterior nu a privit fondul
cauzei.
Cu privire la cea de-a doua excepţie, referitoare la prematuritatea cererii de chemare în
judecată, s-a reţinut că este, de asemenea, neîntemeiată, deoarece, chiar dacă cererea
introductivă a fost înregistrată la data de 26.11.2012, momentul judecării este apropiat de
împlinirea termenului de 6 luni, prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 22/2002 şi se bazează pe
înscrisuri care datează din această perioadă.
În ce priveşte fondul litigiului, instanţa a constatat că cererea debitoarei este
întemeiată, date fiind următoarele considerente:
Potrivit art. 6 al. 1 din OG nr. 22/2002, privind executarea obligaţiilor de plată ale
instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii, în cazurile în care, din motive temeinice,
instituţia debitoare nu îşi poate îndeplini obligaţia de plată, aceasta poate să solicite instanţei
acordarea unui termen de graţie sau/şi stabilirea unor termene de plată eşalonată a obligaţiei
respective.
La stabilirea facilităţilor, instanţa a luat în considerare următoarele aspecte: reclamanta
debitoare nu a încheiat cu CAS Olt contractul de prestări servicii medicale aferent anului
2013; sumele ce s-au decontat de către CAS OLT în lunile ianuarie şi februarie, aşa cum au
fost prevăzute în buget, acoperă alte cheltuieli; potrivit Legii nr. 92/2011, ce a modificat OG
nr. 22/2002, este interzisă în mod expres achitarea creanţelor stabilite prin titluri executorii
din alte cheltuieli ce vizează organizarea şi funcţionarea instituţiei; împrejurarea notorie că,
până la data pronunţării sentinţei, nu a fost aprobat prin lege bugetul de stat aferent anului
2013.
Pe de altă parte, s-a avut în vedere faptul că procedura de executare a unei hotărâri
judecătoreşti reprezintă parte a procesului civil, fiindu-i aplicabile toate garanţiile prevăzute
de art. 6 din CEDO, iar analiza caracterului nerezonabil al duratei procedurii de executare a
făcut obiectul a numeroase hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
inclusiv în cauzele referitoare la România.
În raport de toate aceste considerente, instanţa a apreciat că acordarea unui termen de
graţie de 3 luni, calculat de la data expirării termenului legal, corespunde principiilor enunţate
şi posibilităţilor financiare ale debitorului care , în acest interval de timp, poate să dispună de
sumele necesare efectuării plăţilor, termenul fiind rezonabil.
Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâta SC E SRL SLATINA şi reclamantul SJU
SLATINA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. A solicitat admiterea recursului,
modificarea sentinţei recurate, respingerea cererii formulată de SJU SLATINA şi obligarea
intimatului - reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea criticii ce a vizat netemeinicia sentinţei, a susţinut că instanţa de fond a
reţinut eronat existenţa unor motive temeinice, în sensul art. 6 din OG nr. 22/2002, care au
împiedicat instituţia publică să-şi îndeplinească obligaţia de plată stabilită prin titlu
executoriu, având în vedere exclusiv adresa nr. 814/15.01.2013, emisă de SJU SLATINA,
înscris subiectiv, din moment ce emană de la reclamant, care nu a fost coroborat cu alte probe
administrate în cauză.
În contextul în care reclamantul a solicitat acordarea unui termen de graţie pentru plata unor
creanţe născute în intervalul noiembrie – decembrie 2011, nedovedind că ar fi încercat
executarea benevolă a obligaţiei sau obţinerea de fonduri într-o perioadă de peste 1 an, a
susţinut că cererea trebuia considerată ca nefondată, neexistând piedici rezonabile pentru ca
debitorul să-şi execute obligaţiile. Faptul că, la data pronunţării sentinţei, nu era aprobată
legea bugetului de stat, a apreciat că nu poate constitui un impediment la executarea silită,
odată ce debitorul a avut incluse în bugetul de venituri şi cheltuieli sumele necesare achitării
debitului către creditor şi într-un interval de peste 1 an nu a făcut niciun fel de demers în
vederea executării acestei obligaţii.

324
 Recurenta reclamantă a invocat, ca şi motive de nelegalitate a hotărârii recurate, faptul
că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art.6, coroborate cu art.2 din OG
nr.22/2002, deoarece, raportat la probele administrate în cauză, SJU SLATINA nu a prezentat
motive temeinice care să justifice acordarea unui termen de graţie.
Din interpretarea coroborată a prevederilor art.2 şi art.6 din OG nr.22/2002 a susţinut
că rezultă că instituţia publică poate formula cererea de acordare a unui termen de graţie
numai în condiţiile nerespectării termenului prevăzut la art.2 din OG nr.22/2002, beneficiul
termenului de graţie în favoarea instituţiilor publice fiind condiţionat nu numai de dovada
neexecutării benevole a obligaţiei din lipsă de fonduri, dar şi de dovada demersurilor făcute
pentru obţinerea fondurilor necesare achitării obligaţiilor. O atare interpretare a arătat că este
în concordanţă cu art.11 alin.2 şi art.20 alin.2 din Constituţia României şi art.6 din CEDO.
Prin recursul înregistrat la Tribunalul Olt la data de 26.02.2013, reclamantul SJU
SLATINA, a criticat sentinţa ca netemeinică şi nelegală, solicitând admiterea recursului,
modificarea sentinţei în parte, în sensul măririi cu trei luni a termenului de graţie acordat de
instanţa de fond şi stabilirii unor plăţi eşalonate în vederea achitării debitului.
Recurenta a considerat că acordarea unui termen de graţie de trei luni reprezintă o
perioadă prea mică pentru ca întregul debit să fie achitat şi a susţinut că instanţa de fond nu s-
a pronunţat cu privire la cererea privind efectuarea unor plăţi eşalonate până la stingerea
integrală a acestei obligaţii.
În situaţia în care se va aprecia că s-a efectuat o pronunţare indirectă asupra capătului
de cerere privind eşalonarea plăţii, a considerat că dispoziţia este nelegală, întrucât SJU
SLATINA are de achitat atât către pârâtă, cât şi către alţi distribuitori de servicii mai multe
debite, iar sumele prevăzute pentru sănătate în legea bugetului naţional nu acoperă debitele.
A învederat că nu sunt încălcate garanţiile prevăzute de art.6 din CEDO, atâta timp
cât, prin OG nr.22/2002, s-a prevăzut în detaliu modalitatea de plată pentru instituţiile publice
care nu dispun de fondurile necesare efectuării plăţilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti. A
făcut referire la dispozițiile art.1 alin.2 din OG nr.22/2002, conform cărora creanţele stabilite
prin titluri executorii în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice nu se pot achita din sumele
destinate, potrivit bugetului aprobat, pentru acoperirea cheltuielilor de organizare şi
funcţionare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuţiilor şi obiectivelor
legale, pentru care au fost înfiinţate.
Din examinarea sentinţei recurate, în raport de motivele de recurs formulate şi
dispoziţiile legale invocate, dar şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 Cod procedură civilă,
Curtea a reţinut următoarele:
Conform prevederilor art. 1 alin. (1) din OG. nr.22/2002, creanţele stabilite prin titluri
executorii în sarcina instituţiilor şi autorităţilor publice se achită din sumele aprobate cu
această destinaţie prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se
încadrează obligaţia de plată respectivă, iar în conformitate cu prevederile art. 4 alin (1) din
acelaşi act normativ, ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate
măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea
în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru
efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.
În conformitate cu prevederile art. 2 din OG. nr.22/2002, dacă executarea creanţei stabilite
prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare
este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini
obligaţia de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată
comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
În speţă, titlul executoriu prin care s-a stabilit creanţa în sarcina recurentului reclamant
SJU SLATINA este reprezentat de sentinţa nr. 482/04.04.2012, pronunţată în dosarul
nr.1014/104/2012 al Tribunalului Olt – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi
Fiscal, irevocabilă prin respingerea ca neîntemeiată a cererii în anulare, prin care SJU

325
SLATINA a fost obligat la plata sumei de 138.811,23 lei, reprezentând contravaloarea
serviciilor prestate în baza contractului de achiziţie publică nr.21317/18.11.2003.
În condiţiile în care recurentul reclamant nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată, recurenta
creditoare SC E SRL SLATINA a procedat, conform art.3 din OG nr.22/2002, la executare
silită, fiind emisă, la data de 16.08.2012, de către BEJ LN Craiova, somaţia nr.342/E/2012,
prin care a fost somat SJU SLATINA să achite, pe lângă suma stabilită prin titlul executoriu
menţionat anterior şi suma de 8.247 lei, reprezentând cheltuieli de executare.
S-a constatat că, deşi, din cauza lipsei de fonduri, executarea creanţei stabilite prin titlu
executoriu nu a început, recurenta reclamantă nu a făcut dovada că şi-a îndeplinit obligaţia
prevăzută de art.2 din OG nr.22/2002, că a întreprins, în termen de 6 luni de la data primirii
somaţiei de plată, demersurile necesare în vederea îndeplinirii obligaţiei de plată.
În această situaţie, s-a reţinut existenţa motivului de nelegalitate întemeiat pe
dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, dezvoltat de recurenta pârâtă la pct. II al cererii
de recurs, Curtea constatând că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art.6 alin.1 din
OG nr.22/2002.
Împrejurarea că, până la data pronunţării sentinţei recurate, nu s-a încheiat, cu CAS
Olt, contractul de prestări servicii medicale aferent anului 2013 şi faptul că nu s-a aprobat prin
lege bugetul de stat aferent anului 2013, s-a statuat că nu pot constitui motive temeinice care
să justifice acordarea unui termen de graţie sau stabilirea unor termene de plată eşalonată a
obligaţiei respective.
În condiţiile în care prima instanţă a argumentat în considerentele sentinţei că termenul
de graţie de 3 luni, calculat de la data expirării termenului de 6 luni, prevăzut de art.2 din OG
nr.22/2002, este un termen rezonabil, ce corespunde principiilor prevăzute de art.6 din CEDO
şi posibilităţilor financiare ale debitorului, s-a reţinut că s-a pronunţat implicit şi asupra
petitului privind eşalonarea plăţii, astfel încât critica recurentei reclamante privind
nepronunţarea asupra acestui capăt de cerere nu a fost primită.
În lipsa dovezilor privind demersurile efectuate pentru îndeplinirea obligaţiei de plată,
faptul că recurentul reclamant are obligaţia de a achita mai multe debite, atât către recurenta
pârâtă, cât şi către alţi furnizori de servicii, s-a apreciat că nu justifică admiterea cererii
întemeiată pe art.6 alin.1 din OG nr.22/2002. Prin adoptarea OG nr.22/2002, legiuitorul
naţional a avut în vedere luarea unor măsuri care să asigure, pe de o parte, evitarea blocării
activităţii instituţiilor publice debitoare, iar pe de altă parte, respectarea dreptului creditorului
la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti.
Din moment ce recurentul reclamant nu a dovedit că şi-a îndeplinit obligaţia ce-i
revenea potrivit acestei ordonanţe, s-a considerat că nu poate beneficia de drepturile ce i s-ar
fi cuvenit în cazul în care s-ar fi conformat prevederilor OG nr.22/2002.
Prin invocarea lipsei resurselor pentru achitarea debitului, s-a argumentat că se aduce
atingere substanţei dreptului protejat de art.6 din CEDO, creditorul fiind pus în imposibilitate
de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri judiciare din cauza dificultăţilor
financiare ale recurentului debitor SJU SLATINA.
Date fiind considerentele expuse anterior, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură
civilă, a fost respins ca nefondat recursul reclamantului SJU SLATINA, iar în temeiul alin.3
al aceluiaşi articol, s-a admis recursul pârâtei SC E SRL SLATINA şi s-a modificat sentinţa,
în sensul respingerii cererii introductive. (Decizia nr. 543/2013/11 aprilie 2013 – Secția a-II
civilă, rezumat judecător Doina Lupea)

7. Dizolvarea societăţii cu răspundere limitată în situaţia în care activul net al

societăţii s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris.

art.15324 din Legea nr. 31/1990,

art.201 alin.2 teza a II-a din Legea nr.31/1990

326
 Potrivit dispoziţiilor art.15324 alin.1 din Legea nr.31/1990, „Dacă consiliul de
administraţie, respectiv directoratul, constată că, în urma unor pierderi, stabilite prin
situaţiile financiare anuale aprobate conform legii, activul net al societăţii, determinat ca
diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puţin de
jumătate din valoarea capitalului social subscris, va convoca de îndată adunarea generală
extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie să fie dizolvată.”, iar în conformitate
cu prevederile art.15324 alin.4, „Dacă adunarea generală extraordinară nu hotărăşte
dizolvarea societăţii, atunci societatea este obligată ca, cel târziu până la încheierea
exerciţiului financiar ulterior celui în care au fost constatate pierderile şi sub rezerva
dispoziţiilor art. 10, să procedeze la reducerea capitalului social cu un cuantum cel puţin
egal cu cel al pierderilor care nu au putut fi acoperite din rezerve, dacă în acest interval
activul net al societăţii nu a fost reconstituit până la nivelul unei valori cel puţin egale cu
jumătate din capitalul social.”
Art. 15324 alin.5 din acelaşi act normativ, prevede că, „În cazul neîntrunirii adunării
generale extraordinare în conformitate cu alin. (1) sau dacă adunarea generală
extraordinară nu a putut delibera valabil nici în a doua convocare, orice persoană interesată
se poate adresa instanţei pentru a cere dizolvarea societăţii. Dizolvarea poate fi cerută şi în
cazul în care obligaţia impusă societăţii potrivit alin. (4) nu este respectată. În oricare dintre
aceste cazuri instanţa poate acorda societăţii un termen ce nu poate depăşi 6 luni pentru
regularizarea situaţiei. Societatea nu va fi dizolvată dacă reconstituirea activului net până la
nivelul unei valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social are loc până în momentul
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de dizolvare.”.
Dispoziţiile menţionate anterior, privitoare la reducerea capitalului social, se aplică
potrivit art.201 alin.2 teza a II-a din Legea nr.31/1990 şi societăţilor cu răspundere limitată,
însă numai în măsura în care sunt compatibile cu regimul juridic al acesteia.

Prin sentinţa nr.244 din 3 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Gorj – Secţia a II –a
Civilă, în dosarul nr.16357/95/2012*, s-a admis cererea formulată de reclamanta
Administraţia Finanţelor Publice Târgu-Jiu împotriva pârâtei SC R SRL şi, pentru
opozabilitate, în contradictoriu cu pârâta Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă
Tribunalul Gorj.
În baza art.237 pct.1 lit. d, raportat la art. 15324 şi art. 201 alin.2 din Legea nr.31/1990,
s-a dispus dizolvarea societăţii pârâte şi publicarea sentinţei în Monitorul Oficial al României,
Partea a IV-a, pe cheltuiala titularului cererii de dizolvare.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că pârâta SC R SRL Târgu – Jiu nu a
formulat probe în apărare şi că textul de lege pe care s-a întemeiat acţiunea reclamantei nu
face nicio distincţie şi nu are în vedere nicio scutire de la obligaţia de reîntregire a capitalului
social, care putea să fie realizată prin orice mijloace prevăzute de lege. S-a mai reţinut că
există dovezi ale faptului că a fost diminuat activul net al societăţii, astfel încât ponderea
acestuia în capitalul social este mult sub 50%, nefiind reîntregit.
Împotriva sentinţei a declarat recurs, reclamanta SC R SRL TÂRGU- JIU, întemeiat
pe dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă, criticând-o ca netemeinică şi nelegală.
A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, pe fond, respingerea cererii de dizolvare.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că a achitat toate creanţele bugetare evidenţiate în titlul
executoriu, a reîntregit capitalul social, iar, în prezent, activul net al societăţii este sub 50%
din capitalul social.
Examinând sentinţa recurată‚ prin prisma motivelor de recurs formulate şi dispoziţiilor legale
invocate, precum şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a
reţinut că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art.15324 alin.1 din Legea nr.31/1990, „Dacă consiliul de
administraţie, respectiv directoratul, constată că, în urma unor pierderi, stabilite prin situaţiile
financiare anuale aprobate conform legii, activul net al societăţii, determinat ca diferenţă între

327
totalul activelor şi totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puţin de jumătate din
valoarea capitalului social subscris, va convoca de îndată adunarea generală extraordinară
pentru a decide dacă societatea trebuie să fie dizolvată.”, iar în conformitate cu prevederile
art.15324 alin.4, „Dacă adunarea generală extraordinară nu hotărăşte dizolvarea societăţii,
atunci societatea este obligată ca, cel târziu până la încheierea exerciţiului financiar ulterior
celui în care au fost constatate pierderile şi sub rezerva dispoziţiilor art. 10, să procedeze la
reducerea capitalului social cu un cuantum cel puţin egal cu cel al pierderilor care nu au putut
fi acoperite din rezerve, dacă în acest interval activul net al societăţii nu a fost reconstituit
până la nivelul unei valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social.”
Art. 15324 alin.5 din acelaşi act normativ, prevede că, „În cazul neîntrunirii adunării
generale extraordinare în conformitate cu alin. (1) sau dacă adunarea generală extraordinară
nu a putut delibera valabil nici în a doua convocare, orice persoană interesată se poate adresa
instanţei pentru a cere dizolvarea societăţii. Dizolvarea poate fi cerută şi în cazul în care
obligaţia impusă societăţii potrivit alin. (4) nu este respectată. În oricare dintre aceste cazuri
instanţa poate acorda societăţii un termen ce nu poate depăşi 6 luni pentru regularizarea
situaţiei. Societatea nu va fi dizolvată dacă reconstituirea activului net până la nivelul unei
valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social are loc până în momentul rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti de dizolvare.”.
Dispoziţiile menţionate anterior, privitoare la reducerea capitalului social, se aplică, şi
societăţilor cu răspundere limitată, potrivit art.201 alin.2 teza a II-a din Legea nr.31/1990, însă
numai în măsura în care sunt compatibile cu regimul juridic al acesteia.
În acest context, s-a reţinut că sunt aplicabile şi societăţilor cu răspundere limitată,
următoarele prevederi privind reducerea capitalului societăţii pe acţiuni: capitalul social poate
fi redus sub minimul legal doar în condiţiile în care, potrivit art.10 alin.2 din LSC, valoarea sa
este adusă la un nivel cel puţin egal cu minimul legal (200 lei), prin adoptarea unei hotărâri de
majorare de capital, în acelaşi timp cu hotărârea de reducere a capitalului; când administratorii
constată că, în urma unor pierderi stabilite prin situaţiile financiare anuale aprobate conform
legii, activul net al societăţii, determinat ca diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor
acesteia, s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris, vor
convoca de îndată adunarea generală extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie
dizolvată sau pentru a proceda la reducerea capitalului social cu un cuantum cel puţin egal cu
cel al pierderilor care nu au putut fi acoperite din rezerve.
În speţă, s-a luat în considerare faptul că din nota de prezentare nr.100867/05.11.2012,
întocmită de către intimata reclamantă DGFP GORJ, extrasul din bilanţurile societăţii aferente
anilor 2009-2011 şi certificatul de atestare fiscală nr.99256/31.10.2012 rezultă că, la data de
31.10.2012, valoarea creanţelor bugetare ale societăţii recurente era în cuantum de 45407 lei,
iar activul net al societăţii s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social
subscris, după cum urmează: - 136.624 lei, pentru anul 2009; -190954 lei, pentru anul 2010 şi
- 208986 lei, pentru anul 2011.
Totodată, s-a avut în vedere că valoarea totală a capitalului social al SC R SRL TG
JIU rezultată din actul constitutiv.
Cum, din probele administrate în cauză, a reieşit că, în urma pierderilor stabilite prin
situaţiile financiare aprobate conform legii, aferente anilor 2009-2011, activul net al societăţii,
determinat ca diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai
puţin de jumătate din capitalul subscris (2200 lei), Curtea a apreciat că instanţa de fond a
procedat corect la dizolvarea societăţii la cererea DGFP GORJ. S-a reţinut că reclamanta are
calitatea de persoană interesată, conform art.15324 alin.5 din LSC, în condiţiile în care, la data
pronunţării sentinţei recurate (03.07.2013), creanţa sa, în cuantum de 45407 lei, era doar
parţial acoperită, în limita sumei de 31.135 lei, iar la dosarul de fond nu s-au depus înscrisuri
din care să rezulte nici măcar achitarea parţială a debitului.
În condiţiile în care nu s-a făcut dovada reconstituirii activului net până la nivelul unei
valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social, potrivit art.15324 alin.5 teza ultimă din

328
Legea nr.31//1990, Curtea, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a respins recursul
ca nefondat
(Decizia nr.1447/2013 – Secția a-II civilă, rezumat judecător Doina Lupea)

PROCEDURA CIVILĂ

1.Cerere de recuzare. Suspendarea şedinţei pentru soluţionarea cererii de

recuzare, cu anunţarea în şedinţă publică a reluării dezbaterilor. Inaplicabilitatea
dispoziţiilor art. 153 alin.2 pct.1 Cod procedură civilă 1864 privind citarea părţilor.

Suspendarea şedinţei de judecată pentru rezolvarea unui incident procedural nu este

echivalentă cu suspendarea judecăţii, aşa cum este reglementată de dispoziţiile art.242 şi
urm. Cod procedură civilă, sau art.21, 40, 1551, 183 etc. Cod procedură civilă, pentru a fi
aplicabile prevederile art. 153 alin.2 Cod procedură civilă, când părţile sunt obligatoriu
citate, urmare a redeschiderii judecăţii printr-o cerere formulată de partea interesată sau de
repunerea cauzei pe rol.

Prin decizia nr.1330/13.12.2012, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr.

2073/54/2012, s-a respins contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SCRLCSA,
împotriva deciziei nr. 1040 din data de 10.10.2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în
dosarul nr. 690/95/2012 (prin care s-a admis recursul formulat de reclamanţii OT şi CLT, prin
primar GD, împotriva sentinţei nr.107 din 27 iunie 2012, pronunţate de Tribunalul Gorj, în
dosarul nr. 690/95/2012, s-a casat sentinţa şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare
aceleiaşi instanţe) în contradictoriu cu intimaţii OT, prin primar GD şi CLT, prin primar GD.
Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare, contestatoarea SCRLCSA,
susţinând că decizia contestată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind procedura
de citare.
În motivele contestaţiei s-au arătat următoarele:
Conform art.317 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, hotărârile irevocabile pot fi atacate
cu contestaţie în anulare atunci când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a
judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii.
Or, la termenul de judecată din data de 06.12.2012, în temeiul dispoziţiilor art.27 pct.7
Cod procedură civilă, contestatoarea a formulat cerere de recuzare a preşedintelui completului
de judecată, pentru antepronunţare asupra cauzei deduse judecăţii.
Până la soluţionarea cererii de recuzare, judecata cauzei a fost suspendată de drept,
conform art.31 alin. 3 Cod procedură civilă, şedinţa de judecată fiind suspendată ca efect al
cererii de recuzare, completul recuzat nemaiputând îndeplini niciun act de procedură.
După soluţionarea cererii de recuzare, a fost fixat termen de judecată la aceeaşi dată –
06.12.2012 şi, cu toate acesta, în lipsa contestatoarei, nelegal citată, a fost redeschisă şi
judecată cauza, pronunţarea fiind amânată la data de 13.12.2012.
Procedând astfel, instanţa a încălcat dispoziţiile imperative ale art.153 alin.2 pct.1 Cod
procedură civilă, conform cărora părţile vor fi citate pentru următorul termen de judecată, în
situaţia în care se redeschide judecata după ce a fost suspendată.
Acordarea unui nou termen pentru judecarea cauzei, în cazul redeschiderii judecăţii
după ce aceasta a fost suspendată, implică, conform dispoziţiilor imperative ale legii
procesuale, îndeplinirea procedurii de citare a părţilor pentru noul termen de judecată conform
dispoziţiilor art.85 – 100 Cod procedură civilă.

329
 În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art.153 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit
cărora partea care a primit citaţia pentru primul termen de judecată este considerată a cunoaşte
următoarele termene acordate, una dintre excepţiile de la prevederile acestui articol fiind chiar
cea prevăzută de art.153 alin.2 pct.1 din Codul de procedură civilă.
Curtea a respins contestaţia în anulare pentru considerentele ce urmează:
Pentru admisibilitatea unei contestaţii în anulare obişnuite trebuie îndeplinite
cumulativ condiţiile prevăzute de art.317 Cod procedură civilă.
Potrivit dispoziţiilor art.317 alin.1 pct.1(invocat în speţă) pot fi atacate cu contestaţie
în anulare obişnuită, hotărârile irevocabile numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate
pe calea apelului sau recursului, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a
judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii.
Textul vizează toate hotărârile judecătoreşti, în orice fază de judecată, indiferent dacă
s-a rezolvat fondul pricinii ori s-a pronunţat numai o soluţie formală, deci cum este cazul în
speţă şi contestaţia în anulare. Fireşte nu fac obiect al contestaţiei în anulare hotărârile
pronunţate în acele materii în care legea însăşi exclude posibilitatea acestei căi extraordinare
de atac.
Susţinerea contestatoarei că nu a fost îndeplinită procedura de citare pentru ziua în
care s-a soluţionat pricina este nefondată.
Astfel, în încheierea din 6.12.2012, prin care s-a amânat pronunţarea şi care face parte
integrantă din decizia ce face obiectul contestaţiei în anulare de faţă, în practicaua acesteia s-a
consemnat că partea contestatoare a fost prezentă prin apărător, a formulat cerere de recuzare
împotriva unui membru al completului, care a anunţat suspendarea judecării cauzei şi reluarea
dezbaterilor după soluţionarea cererii de recuzare. Fiind reluată judecata cu completul, în
aceeaşi alcătuire, întrucât cererea de recuzare a fost respinsă, părţile au lipsit, iar pentru ca
apărătorul contestatoarei să depună concluzii scrise s-a amânat pronunţarea.
Suspendarea şedinţei de judecată pentru rezolvarea unui incident procedural nu este
echivalentă cu suspendarea judecăţii, aşa cum este reglementată de dispoziţiilor art.242 şi
următoarele Cod procedură civilă, sau art.21, 40, 1551, 183 etc. Cod procedură civilă, pentru a
fi aplicabile dispoziţiile art. 153 alin.2 Cod procedură civilă, când părţile sunt obligatoriu
citate, urmare a redeschiderii judecăţii printr-o cerere formulată de partea interesată sau de
repunerea cauzei pe rol.
Curtea a suspendat şedinţa de judecată, pentru rezolvarea unui incident procedural,
părţilor aducându-li-se la cunoştinţă că dezbaterile vor fi reluate, în aceeaşi zi, iar în cursul
soluţionării cererii de recuzare nu s-a îndeplinit niciun act de procedură, aşa cum prevede
art.31 Cod procedură civilă, invocat de contestatoare.
(Decizia nr. 443 din data de 03.04.2013 – Secţia a II-a Civilă, rezumat judecător
Lotus Gherghină)

2. Admisibilitatea probei cu martori în materie comercială.

Început de dovadă scrisă.

În materie comercială, în principiu, proba cu martori este admisibilă fără restricţii,

justificată de necesitatea facilitării încheierii actelor juridice comerciale şi de rapiditatea
desfăşurării acestor operaţiuni.
Obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează cu martori, ori de câte ori instanţa
apreciază că este necesar, chiar şi în cazurile prevăzute de art. 1191 vechiul Cod civil.
De la regula prevăzută de articolul 1191 există excepţii, proba testimonială devenind
admisibilă indiferent de valoarea obiectului actului juridic în completare sau împotriva
prevederilor înscrisului.
Între excepţiile de la regula prevăzută de art. 1191 vechiul Cod civil este şi situaţia în
care există un început de dovadă scrisă.

330
 Începutul de dovadă scrisă presupune îndeplinirea cumulativă a trei condiţii: să existe
o scriere, scrierea să provină de la cel căruia îi este opusă şi scrierea să fie de natură a face
credibil faptul pretins.

Prin sentinţa civilă nr. 2099/03.10.2012 Judecătoria Vânju Mare a admis acţiunea
reclamantului, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 145.685 lei, echivalentul
sumei de 35.000 euro, conform expertizei judiciare contabile efectuate, ce face parte
integrantă din hotărâre şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 5.130 lei cu titlu
de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, în speţă, reclamanta a
invocat ca şi temei juridic al cererii de chemare în judecată, dispoziţiile art. 1357 şi
următoarele Cod civil nou şi dispoziţiile art. 720 indice 1 Cod de procedură civilă 1865.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a noului Cod civil,
dispoziţiile sale se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori
săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în
vigoare.
Instanţa a reţinut că în speţă este vorba despre acte sau fapte săvârşite înainte de
intrarea în vigoare a noului cod civil, astfel că legea aplicabilă este vechiul cod civil. În ce
priveşte temeiul juridic al acţiunii, instanţa a constatat că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea
pe răspunderea civilă delictuală.
În aplicarea principiului disponibilităţii, instanţa nu poate depăşi limitele obiectului
fixate de reclamant, în sensul că nu poate acorda mai mult sau mai puţin decât s-a solicitat.
Dacă formulările reclamantului sunt improprii, ambigui şi nu se poate determina exact
obiectul cererii, instanţa are obligaţia, în baza rolului activ, să ceară părţii să facă precizările
necesare.
În exercitarea rolului activ, instanţa a apreciat că nu este ţinută de temeiul juridic al
cererii, având posibilitatea de a schimba calificarea juridică dată de reclamant, în funcţie de
conţinutul cererii, iar nu de denumirea dată de parte (în acest sens art. 84 Cod procedură
civilă). Instanţa are obligaţia de a cere părţilor să prezinte explicaţii şi să pună în discuţie orice
împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cererea de chemare în
judecată (art. 129 alin 4 Cod procedură civilă), fără să facă o aplicare restrictivă a dispoziţiilor
art. 129 alin 6 Cod procedură civilă, deoarece investirea este făcută cu situaţia de fapt în
întregul său.
În acest sens, a reţinut că între părţi a avut loc o convenţie, înţelegere, materializată
printr-un înscris denumit „acord”, prin care reclamantul şi GF, unul dintre asociaţii firmei
pârâte, au convenit, la data de 03.03.2010, ca să se stabilească o nouă ordine societară, în
sensul că dl. GF va deţine o pondere de 40 %, reclamantul FA 30 %, fratele său FM 30 % ,
urmând ca administrator al societăţii să fie tatăl reclamantului dl. FS. Prin acelaşi înscris s-a
stabilit şi preţul cesiunii părţilor sociale în sumă de 140.000 euro, câte 70.000 euro pentru
fiecare, urmând ca suma de bani să fie adusă în societate, fie prin transferuri bancare, fie prin
lucrări executate de societatea acestora, RS.A.S pentru S.CMS.R.L, fie prin aprovizionarea cu
materiale.
Astfel, pentru respectarea înţelegerii şi pentru perfectarea înscrisurilor necesare în
vederea înscrierii menţiunii privind stabilirea noi ordini societare, reclamantul a virat în contul
societăţii pârâte suma de 35.000 euro după cum urmează: la data de 29.12.2009 – 12.000
euro, la data de 08.01.2010 – 6.000 euro, la data de 27.01.2010 – 6.000 euro, la data de
08.04.2010 – 6.000 euro şi la data de 26.04.2010 – 5.000 euro, efectuând totodată şi lucrări
agricole necesare cultivării suprafeţei de peste 500 ha deţinută de S.CMS.R.L.
Aceste aspecte au fost confirmate şi de martorii C.V. şi F.M, prezenţi la încheierea
acelei înţelegeri şi întocmirea înscrisului respectiv.
Deşi reclamantul şi-a îndeplinit obligaţia asumată conform înţelegerii din data de
03.03.2010, aspect dovedit cu facturile existente la dosarul cauzei, pârâta nu a înţeles să

331
înregistreze aceste menţiuni privind schimbarea structurii acţionariatului, refuzând în mod
constant acest lucru, deşi a fost notificată de către reclamant.
Conform art. 969 Cod civil, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante, iar potrivit art. 1073 Cod civil, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea
exactă a obligaţiei, în caz contrar având dreptul la despăgubiri. De asemenea, conf. art. 1082
Cod civil, debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor ori de câte ori nu va dovedi existenţa
unei cauze străine, care să nu-i fie imputabilă. În materie contractuală, vina debitorului este
prezumată. În ceea ce priveşte dovada neexecutării, instanţa a considerat că reclamantul a
făcut această dovadă prin dovedirea existenţei creanţei, care este de 145.685 lei, echivalentul
sumei de 35000 euro, conform expertizei judiciare contabile efectuate, cu facturile care atestă
depunerea de către reclamantul FA pe perioada 29.12.2009-27.04.2010 la Banca dela Marca
Credito Cooperativa din Italia în contul S.CMS.R.L nr. RO23WBAN2511022026500984
deschis la Banca Comercială Intensa Sanpaolo Sucursala Drobeta Turnu Severin, suma de
35.000 euro.
Odată făcută această dovadă, neexecutarea obligaţiei se prezumă, cât timp debitorul nu
dovedeşte executarea ei. Instanţa reţine în acest sens refuzul pârâtei de a restitui suma de bani,
dar şi faptul că aceasta nu-şi poate aduce la îndeplinire obligaţia asumată prin convenţie,
neexistând acordul tuturor asociaţilor societăţii pârâte.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, pârâtul SCMSRL, criticând-o pentru
netemeinicie şi nelegalitate, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei cu consecinţa
respingerii acţiunii.
Prin decizia nr. 4 din data de 26.02.2013, Tribunalul Mehedinţi – Secţia a II- a Civilă,
de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins apelul formulat de apelantul-pârât SCMSRL.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că în speţă este vorba despre acte sau fapte
săvârşite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, astfel că legea aplicabilă este
vechiul Cod civil.
În ce priveşte temeiul juridic al acţiunii, într-adevăr reclamanta a indicat ca şi temei
juridic art.1357 şi urm. Noul Cod civil, dispoziţii care reglementează răspunderea civilă
delictuală, iar instanţa de fond a analizat cauza prin prisma dispoziţiilor art.969 Cod civil
privind răspunderea contractuală.
Cu toate acestea nu s-a putut reţine încălcarea principiului disponibilităţii şi al rolului
activ de către instanţa de fond, având în vedere că instanţa nu a depăşit limitele obiectului
fixat de reclamant şi că, în exercitarea rolului activ, instanţa nu este ţinută de temeiul juridic al
cererii, având posibilitatea de a schimba calificarea juridică dată de reclamant, în funcţie de
conţinutul cererii, deoarece investirea este făcută cu situaţia de fapt în întregul său.
Mai mult decât atât nici în cererea de chemare în judecată şi nici în întâmpinare nu se
face nicio referire la îndeplinirea, respectiv neîndeplinirea condiţiilor pentru angajarea
răspunderii civile delictuale, ci la existenţa, respectiv inexistenţa unui contract între părţi.
De altfel răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală sunt forme ale
răspunderii civile, între care nu există deosebiri de esenţă, dominate de ideea fundamentală a
reparării unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită şi culpabilă a unei anumite
persoane.
Cu privire la înscrisul încheiat la data de 03.03.2010, prin care reclamantul, fratele şi
tatăl său pe de o parte şi societatea pârâtă reprezentată de asociatul GF care deţinea un procent
de 40,2% din capitalul social, chiar dacă nu poate fi considerat ca un contract de cesiune de
părţi sociale, acesta este un contract în sensul art.942 Cod civil, fiind îndeplinite condiţiile
generale de validitate prevăzute de art.948 Cod civil şi pentru care nu este necesară forma
autentică.
Art.942 Cod civil defineşte contractul ca fiind acordul între două sau mai multe
persoane pentru a constitui sau stinge între dânşii raporturi juridice, hotărâtor fiind acordul de
voinţă care dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii.

332
 Înscrisul aflat la fila 14 dosar fond atestă că SCMSRL reprezentat de asociatul G.F.
(procent de 40,02% din capitalul social) se obliga să facă demersurile necesare pentru ca
reclamantul să devină asociat cu un procent de 30% din capitalul social, iar reclamantul se
obliga să aducă în societate suma de 70.000 euro.
Potrivit acestei înscris reclamantul şi fratele său, FM, urmau să devină asociaţi la
SCM, fiecare cu o cotă de 30% din capitalul social, iar tatăl lor, FS, să devină administrator al
societăţii, preţul fiind de 70.000 euro fiecare, în total 140.000 euro, sumă care urma să fie
adusă în societate, fie prin transferuri bancare, fie prin lucrări executate.
Că aceasta a fost înţelegerea părţilor rezultă şi din hotărârea adunării generale a
asociaţilor SCMSRL (fila 64 dosar) prin care TGM (31,5% din capitalul social), respectiv GA
(28,3% din capitalul social) se retrăgeau din societate şi cedau părţile sociale către reclamant
şi fratele acestuia, hotărâre care nu a fost semnată însă de asociatul GA şi nici înregistrată la
Oficiul Registrului Comerţului.
Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar şi din raportul de expertiză
contabilă efectuat în cauză de către expert DN, reclamantul a virat în contul societăţii
pârâte suma de 35.000 euro după cum urmează: la data de 29.12.2009 – 12.000 euro, la data
de 08.01.2010 – 6.000 euro, la data de 27.01.2010 – 6.000 euro, la data de 08.04.2010 – 6.000
euro şi la data de 26.04.2010 – 5.000 euro, de la Banca dela Marca Credito Cooperativa din
Italia în contul S.CMS.R.L nr. RO23WBAN2511022026500984 deschis la Banca Comercială
Intensa Sanpaolo Sucursala Drobeta Turnu Severin, iar pârâta SCMS.R.L în perioada
29.12.2009-27.04.2010, a înregistrat suma de 35.000 euro echivalentul a 145.685 lei în contul
bilanţier 455 – sume datorate asociaţilor.
Chiar dacă reclamantul şi-a îndeplinit parţial obligaţia asumată prin contract şi a virat
în contul societăţii pârâte suma de 35.000 euro, cu privire la care nu s-a dovedit că ar fi fost
virată pentru stingerea altor obligaţii ale reclamantului, societatea pârâtă nu şi-a îndeplinit
obligaţia asumată prin contract (contractul de cesiune de părţi sociale nu a fost încheiat, nu a
fost modificat actul constitutiv al societăţii) şi prin urmare reclamantul nu a devenit asociat cu
o cotă de 30% din capitalul social al societăţii pârâte, situaţie în care, conform art.969 şi art.
1082 Cod civil, reclamantul este îndreptăţit la restituirea sumei de bani.
Având în vedere că instanţa de fond a stabilit corect situaţia de fapt şi legea aplicabilă,
conform art.296 Cod procedură civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs, pârâta SCMSRL, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta a criticat decizia instanţei de apel, invocând motivul prevăzut de art. 304
pct.9, pronunţarea hotărârii cu încălcarea legii.
A susţinut recurenta că potrivit dispoziţiilor art. 942 contractul este acordul între două
sau mai multe persoane cu scopul de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic, dând
naştere unei obligaţii sau constituind un drept real şi că, deşi consensualismul este un
principiu de bază al încheierii contractelor, există excepţii în care necesitatea formei scrise
este determinată de dispoziţiile legale referitoare la proba actelor juridice, astfel încât voinţa
prin ea însăşi este lipsită de puterea de a da naştere la drepturi şi obligaţii.
Interpretarea contractului de către instanţa de judecată este posibilă în opinia
recurentei doar dacă contractul există, iar în lipsa contractului operaţia interpretării este lipsită
de obiect.
Recurenta a invocat dispoziţiile art. 1191 vechiul Cod civil în conformitate cu care
dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei chiar pentru
depozit voluntar nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată,
neputându-se primi dovada cu martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre
ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, în timpul sau în urma confecţionării actului, iar cu
privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei.

333
 A mai susţinut recurenta că instanţa de apel, ca şi instanţa de fond, a soluţionat cererea
reclamantului pe răspundere contractuală, deşi reclamantul şi-a întemeiat-o pe răspunderea
delictuală.
Totodată recurentul a susţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1357 din noul Cod
civil, întrucât actele şi faptele juridice din litigiu s-au produs sub imperiul vechiului Cod
Civil, astfel încât litigiului i se aplică Codul civil de la 1864.
Precizează recurenta că, dacă pentru o anumită situaţie juridică au vocaţie
concomitentă mai multe norme juridice succesive, conflictul de legi se soluţionează potrivit
reglementărilor tranzitorii, fiind consacrată regula neretroactivităţii legii civile din art. 15
alin.2 din Constituţie.
Recurenta a invocat dispoziţiile art. 942,943,948 şi următoarele Codul civil de la 1864.
Nu s-a depus întâmpinare.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în
cauză, Curtea a constatat că acesta este nefondat.
Înţelegerea părţilor, rezultă din interpretarea coroborată a înscrisurilor constând în
hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor (fila 66-67 dosar fond), certificatelor constatatoare
emise de Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi cu informaţii referitoare la
SCMSRL şi virările de sume în contul societăţii SCMSRL a sumei de 35.000 Euro (expertiza
întocmită de expert contabil N.D.).
Astfel, prin hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor SCMSRL s-a stabilit că din
societatea SCMSRL se retrag asociaţii TGM şi GA, capitalul social rămânând neschimbat şi
urmând a se împărţi între GF, FA şi FM, astfel GF va deţine 40% din capitalul social al
SCMSRL, FA şi FM câte 30% din capitalul social al aceleiaşi societăţi.
Aşa cum am arătat, înţelegerea rezultă din coroborarea unor înscrisuri.
Faţă de acest aspect, Curtea reţine ca neîntemeiate criticile recurentei vizând
imposibilitatea dovedirii convenţiei părţilor în lipsa unui act autentic sau a unui înscris sub
semnătură privată.
Articolul 1191 Cod civil invocat de recurentă cuprinde două restricţii, anume că nu se
poate face dovada cu martori împotriva unui înscris şi că nu se poate dovedi cu martori peste
cuprinsul unui înscris.
Cu alte cuvinte proba testimonială nu este admisibilă pentru a se stabili că înscrisul
cuprinde menţiuni inexacte şi pentru a se stabili că părţile ar fi adus modificări înscrisului,
indiferent dacă se pretinde că modificările ar fi intervenit înainte sau ulterior redactării
înscrisului.
De la regula prevăzută de articolul 1191 există excepţii, proba testimonială devenind
admisibilă indiferent de valoarea obiectului actului juridic în completare sau împotriva
prevederilor înscrisului.
În materie comercială, în principiu, proba cu martori este admisibilă fără restricţii.
Codul comercial, în vigoare la data încheierii înţelegerii dintre părţi, stabilea în
articolul 46 că obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează cu martori, ori de câte ori
instanţa apreciază că este necesar, chiar şi în cazurile prevăzute de art. 1191 vechiul Cod civil.
Această dispoziţie legală era justificată de necesitatea facilitării încheierii actelor
juridice comerciale şi de rapiditatea desfăşurării acestor operaţiuni.
Între excepţiile de la regula prevăzută de art. 1191 vechiul Cod civil este şi situaţia în
care există un început de dovadă scrisă.
Potrivit art. 1197 alin.2 Cod civil începutul de dovadă presupune orice scriere a
aceluia împotriva căruia s-a formulat cererea de chemare în judecată şi care face credibil
faptul pretins.
Ca urmare, începutul de dovadă scrisă presupune îndeplinirea cumulativă a trei
condiţii: să existe o scriere, scrierea să provină de la cel căruia îi este opusă şi scrierea să fie
de natură a face credibil faptul pretins.

334
 Or, hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor SCMSRL şi înscrisurile care dovedesc
intrarea în conturile SCMSRL a sumei de 35.000 Euro sunt scrieri care provin de la SCMSRL
şi care coroborate sunt de natură să conducă la concluzia că în urma retragerii a doi dintre
asociaţii SCMSRL, reclamantul urma să intre asociat în această societate cu 30% din capitalul
social în schimbul sumei de 35.000 Euro.
În contextul în care înscrisurile menţionate reprezintă început de dovadă scrisă, proba
cu martori este admisibilă.
Or, din declaraţiile martorilor rezultă că aceştia confirmă înţelegerea potrivit căreia
pentru intrarea în SCMSRL şi dobândirea a 30% din capitalul social al acestei societăţi,
reclamantul s-a obligat să plătească suma de 35.000 Euro şi că, deşi reclamantul şi-a
îndeplinit obligaţia asumată, înţelegerea privind intrarea în societate a acestuia nu s-a
materializat.
Condiţiile de validitate ale contractului capacitatea de a contracta, consimţământul
valabil al părţilor contractante, obiect determinat sau determinabil, licit, posibil şi moral,
cauză reală, licită şi morală, sunt întrunite în speţă.
Condiţia formei scrise nu reprezintă o condiţie de validitate, ci una privind proba,
probă ce a fost făcută conform celor expuse anterior.
În cauză, nu se pune problema neîndeplinirii condiţiei de formă, forma autentică
pentru validitate fiind expres prevăzută de legiuitor.
Susţinerea că instanţa de apel a soluţionat cauza aplicând prevederile referitoare la
răspunderea contractuală şi nu prevederile indicate de parte în cererea de chemare în judecată
privind răspunderea delictuală nu poate fi reţinută, întrucât instanţa de fond, în considerarea
rolului activ, a calificat cererea de chemare în judecată făcând încadrarea corespunzătoare în
raport de situaţia de fapt din cuprinsul cererii, iar instanţa de apel a apreciat corectă această
calificare.
Motivele de recurs ce se referă la inaplicabilitatea dispoziţiile art. 1357 din noul Cod
civil, conflictul de legi, normele tranzitorii şi incidenţa dispoziţiilor Codului civil de la 1864
sunt străine, întrucât instanţa de apel ca şi instanţa de fond au aplicat dispoziţiile Codului civil
de la 1864, motivând că nu sunt aplicabile dispoziţiile noului Cod civil.
Pentru considerentele expuse, având în vedere dispoziţiile art.304 şi 312 vechiul Cod
procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
(Decizia nr. 1102 din data de 26 iunie 2013 – Secţia a II-a Civilă, rezumat judecător
Lotus Gherghină)

3. Inadmisibilitatea cererii de reexaminare a cauţiunii.

art. 3191 Cod procedură civilă; art. 18 alin. (2)

din Legea nr. 146/1997 privind taxele de timbru

Cererea de reexaminare este reglementată de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997
privind taxele de timbru, ca un mijloc procedural de reexaminare a modului de stabilire a
taxei de timbru, nu ca un mijloc procedural de reexaminare a cauţiunii.
A recunoaşte unei căi de atac aptitudinea declanşării controlului judiciar în alte
condiţii decât cele prevăzute de legea procesual-civilă, cu încălcarea principiului legalităţii
acestora, constituie o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept actuală.

Prin încheierea din 10.09.2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr.
1055/54/2013, s-a stabilit, în consideraţia dispoziţiilor art.3191 Cod procedură civilă, obligaţia
contestatoarei S.C. M S.R.L. BACĂU de a achita o cauţiune în cuantum de 500 lei.
La data de 25.09.2013, petenta S.C. M S.R.L. BACĂU a formulat cerere de
reexaminare a cauţiunii menţionată anterior, motivând că acţiunea de anulare a sentinţei
nr.125 din 14.02.2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr.16094/63/2011*,

335
se încadrează în prevederile art.3 alin.1 lit. m din Legea nr.146/1997 - „ cereri introduse de
cei vătămaţi în drepturile lor printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei
autorităţi administrative de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege” şi
alin.2 al aceluiaşi articol - „cererea pentru anularea actului sau, după caz, recunoaşterea
dreptului pretins, precum şi pentru eliberarea unui certificat, unei adeverinţe sau oricărui alt
înscris ”.
A invocat prevederile art. 403 alin.1 Cod procedură civilă şi art.6 par.1 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, art.21 din Constituţia României, privind accesul liber la
justiţie, art. 3 Cod civil, art.14 alin.1 teza I din Pactul Internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea
art.6 din Convenţie.
În continuarea motivării, a criticat cuantumul cauţiunii, precizând că suma de 500 lei
este prea mare şi împiedică accesul părţii la instanţă, nefiind justificată de circumstanţele
speciale ale cauzei şi nici de situaţia financiară a reclamantei. A arătat că, într-un an de criză,
o astfel de cauţiune reduce bugetul societăţii, că suma respectivă ar putea fi utilizată în
vederea efectuării plăţilor către furnizori sau pentru achitarea salariilor angajaţilor.
Posibilitatea acordării de scutiri şi reduceri la diversele taxe judiciare (în sens larg
cuprinzând şi cauţiunea), a învederat că trebuie să fie una din principalele garanţii ale
asigurării caracterului efectiv al accesului la o instanţă.
Procedând la examinarea cererii de reexaminare a cauţiunii în cuantum de 500 lei,
stabilită prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la 10.09.2013, în dosarul nr.
1055/54/2013, Curtea a constatat că este inadmisibilă, date fiind următoarele considerente:
Dând eficienţă principiului constituţional privind liberul acces la justiţie, statuat
prin art. 21 din Legea fundamentală, precum şi celui stabilit prin art. 129 din Constituţia
României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesuale, respectiv
exigenţelor determinate prin art.13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale, legea procesual-civilă a stabilit un sistem coerent al căilor de atac,
acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii identice.
Conform dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, "Competenţa instanţelor
judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", iar în conformitate cu
prevederile art. 129 din Legea fundamentală, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile
interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
Prin urmare, părţilor interesate le revine obligaţia de a sesiza instanţele de judecată în
condiţiile legii procesuale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al
hotărârii atacate.
Cererea de reexaminare are natura juridică a unei căi de atac ordinare, constituind un
mijloc procedural prin care partea interesată poate cere şi obţine reformarea totală sau parţială
a unei hotărâri judecătoreşti.
În raport cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, precum
şi cu dispozițiile art.13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale, este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili dacă împotriva hotărârii
prin care instanţa competentă se pronunţă asupra cauţiunii se poate formula cerere de
reexaminare
Promovarea unei cereri de reexaminare, ca de altfel exercitarea oricărei alte căi de atac
ordinare şi extraordinare, este condiţionată de recunoaşterea de către legiuitor a dreptului
părţii interesate de a provoca, prin intermediul acestui mijloc procedural, o nouă examinare a
hotărârii pronunţate de instanţă.
Recunoaşterea unei căi de atac în cazuri neprevăzute de legea procesual-civilă sau,
mai mult, contrar dispoziţiilor sale, constituie o încălcare a principiului legalităţii.
Curtea Constituţională şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au pronunţat
constant în sensul că accesul liber la justiţie semnifică exclusiv accesul la mijloacele
procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, regula potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi

336
accesul la justiţie semnificând doar faptul că legiuitorul nu poate exclude nicio categorie sau
grup social de la exercitarea unor drepturi pe care le-a instituit prin lege.
Consacrând dreptul fundamental de acces liber la justiţie, Constituţia nu interzice
stabilirea prin lege a anumitor condiţii şi reguli de procedură în vederea exercitării acestui
drept.
În speţă, s-a constatat că legea procesual-civilă nu a reglementat posibilitatea
formulării cererii de reexaminare a cauţiunii stabilită de instanţă în temeiul art. 319 1 Cod
procedură civilă
Textele legale invocate de petentă ca temei de drept al cererii de reexaminare a
cauţiunii, respectiv art.3 alin.1 lit. m şi art.3 alin. 2 din Legea nr.146/1997, s-a reţinut că nu
constituie căi de atac prevăzute de lege pentru a fi exercitate în vederea scutirii de plata
cauţiunii sau a reducerii cuantumului acestei cauţiuni, nu au aptitudinea de a justifica în cauză
admisibilitatea provocării controlului judiciar al încheierii prin care s-a stabilit în sarcina
contestatoarei obligaţia a achita cauţiunea şi cuantumul acestei cauţiuni.
Referitor la cererea de reexaminare s-a motivat că este reglementată, într-adevăr, de
art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele de timbru, invocată de către petentă, dar
nu ca un mijloc procedural de reexaminare a cauţiunii, ci ca un mijloc procedural de
reexaminare a modului de stabilire a taxei de timbru.
S-a argumentat că a recunoaşte unei căi de atac aptitudinea declanşării controlului
judiciar în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual-civilă, cu încălcarea
principiului legalităţii acestora, constituie o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept actuală.
Date fiind considerentele expuse anterior, s-a respins ca inadmisibilă cererea de
reexaminare a cauţiunii stabilită prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la
10.09.2013, în dosarul nr. 1055/54/2013 al Curţii de Apel Craiova – Secţia a II-a Civilă.
(Încheierea nr.30 din 30 septembrie 2013 – Secția a-II civilă, rezumat judecător
Doina Lupea)

4. Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.322 pct.5 Cod procedură civilă.

Înţelesul noţiunii de „înscris doveditor”, semnarea întâmpinării de o persoană
care nu a fost împuternicită să semneze actul de procedură.
art.322 pct.5 Cod procedură civilă

În conformitate cu dispoziţiile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă,

revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a
unei hotărâri dată de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere dacă,
după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică
sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă
s-a revizuit hotărîrea unei instanţe penale sau administrative pe care ea s-a întemeiat.
Pentru ca înscrisul ce se prezintă în cererea de revizuire să poată fi considerat
,,înscris doveditor”, în sensul dispoz. art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, este necesară
îndeplinirea condiţiei ca, în cazul în care ar fi fost cunoscut la data judecării pricinii, să fi
putut duce la o altă soluţie decât cea pronunţată.
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea nu poate fi exercitată pentru alte
motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă atât repunerea în discuţie a unor
probleme de fond, a unor fapte şi împrejurări care au fost supuse dezbaterii de către instanţă
cu prilejul judecăţii în fond, cât şi invocarea unor stări de fapt intervenite ulterior pronunţării
sentinţei a cărei revizuire se cere.

Prin sentinţa nr. 535 din 6 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Gorj, Secţia a II-a
Civilă, în dosarul nr. 10360/95/2012, s-a respins ca nefondată cererea de revizuire formulată
de SC I. A. SRL Rovinari, prin administrator social A. L., în contradictoriu cu intimatul
Consiliul Local Oraş Rovinari.

337
 Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Motivul de revizuire invocat de SC I A SRL ROVINARI, prevăzut de art.322 pct.5
Cod procedură civilă, se întemeiază pe împrejurări care au alterat procesul de stabilire a
adevărului de către instanţa de judecată, caz în care legea are în vedere două ipoteze distincte,
fiecare constituindu-se practic într-un motiv veritabil de revizuire.
Prima ipoteză vizează descoperirea unor înscrisuri doveditoare, după pronunţarea
hotărârii atacate pe calea revizuirii, prima condiţie a admiterii cererii de revizuire fiind aceea
a imposibilităţii prezentării înscrisului, fie datorită faptului că acesta a fost reţinut de partea
potrivnică, fie datorită unor împrejurări mai presus de voinţa părţii, iar cea de-a doua
condiţie fiind aceea ca înscrisul descoperit şi invocat în revizuire să aibă un caracter
determinant, adică să fie apt a conduce la o altă soluţie decât cea pronunţată.
Din această perspectivă, s-a constatat că nici instanţa învestită cu soluţionarea
fondului şi nici instanţele care au soluţionat cauza în căile de atac nu au avut în vedere strict
situaţia juridică a terenului, acestea reţinând că: ,, în ceea ce priveşte regimul juridic al
terenului, în cauză nu s-a făcut dovada clară a faptului că aparţine domeniului public, şi per a
contrario ar aparţine domeniului privat, dar aceasta nu are nicio relevanţă asupra soluţiei, cât
timp nu s-a dovedit caracterul îndoielnic al clauzelor contractului” şi că nu se pune problema
unei interpretări a clauzelor contractului în privinţa obiectului vânzării, clauzele fiind
neîndoielnice, neexistând niciun alt document care să facă dovada neîndoielnică a faptului că
părţile au avut în vedere altă suprafaţă decât cea de 197 mp, menţionată în contract.
Prin înscrisul depus la dosar ca act nou de către revizuientă, s-a reţinut că nu se face
dovada că, la momentul vânzării activului, regimul juridic al terenului a fost altul decât cel
declarat, având în vedere că actul de vânzare a fost încheiat în anul 2000, iar contractul de
garanţie imobiliară s-a încheiat în anul 2004, interval în care regimul juridic al terenului putea
fi schimbat.
Împotriva sentinţei a declarat apel în termen revizuienta SC I.A. S.R.L. Rovinari,
criticând-o ca netemeinică şi nelegală.
În motivarea apelului, revizuienta a arătat că înscrisul nou depus la dosar, respectiv
contractul de garanţie imobiliară nr.24/06.02.2004, anexă la contractul de credit
nr.24/06.02.2004, autentificat sub nr. 864/06.02.2004 de BNP S. B., cu fişa bunului ipotecat,
plan de amplasament şi delimitare, releveu plan parter şi etaj, precum şi cererea de radiere a
BCR nr. 583/18.03.2011, i-a fost comunicat de OCPI GORJ, la data de 17.07.2012, şi
constituie un înscris doveditor, care nu a putut fi înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de
voinţa sa, deţinut de partea potrivnică. Referitor la acest înscris, a susţinut că dovedeşte fără
niciun dubiu că imobilele fac parte din domeniul privat şi sunt prinse în contractul de ipotecă,
fiind de natură a înlătura reţinerea din considerentele deciziei pronunţate de instanţa de recurs,
în dosarul nr.5650/95/2007, conform căreia nu s-a făcut dovada faptului că terenul aparţine
domeniului public.
Apelanta a considerat că, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă nu a judecat pe
fond cererea de revizuire, iar motivarea hotărârii se bazează pe o presupunere şi nu pe o
dovadă materială concretă.
La data de 24.01.2013, intimatul CONSILIUL LOCAL ROVINARI a depus o
întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În esenţă, intimatul a susţinut că revizuienta nu a făcut dovada că înscrisul invocat, cu
privire la care a pretins că i-a fost comunicat la data de 17.07.2012, de către OCPI GORJ, a
fost reţinut de partea potrivnică sau că nu a putut fi înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de
voinţa părţilor.
A precizat că, dat fiind faptul că prin hotărârile anterioare s-a statuat că cererea
principală este neîntemeiată şi nefondată, întrucât nu s-a dovedit caracterul îndoielnic al
clauzelor contractului şi nu pentru că terenul în litigiu aparţine sau nu domeniului privat, actul
ce stă la baza cererii de revizuire nu este determinant şi nu are importanţă hotărâtoare în
dezlegarea pricinii.

338
 Prin răspunsul la întâmpinare, depus la dosar în şedinţa publică de la 19.02.2013,
apelanta a invocat nulitatea întâmpinării, dat fiind faptul că s-au încălcat prevederile art.10
alin.1 şi alin.2 din O.G. nr.35/2002 şi art. 67-72 Cod procedură civilă, preşedintele de şedinţă
fiind incompatibil să o semneze, în lipsa unui text legal şi a HCL Rovinari.
În privinţa hotărârii apelate, a susţinut, în esenţă, că instanţa a nominalizat
superficial proba materială, respectiv ipoteca nr.526/09.02.2004 cu contract de garanţie
imobiliară nr. 24/06.02.2004, fără a o pune în discuţia părţilor şi fără a motiva faptul folosirii
ilegale a acesteia de către intimat, în condiţiile în care, la data încheierii ipotecii, apelanta era
proprietar al bunului, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.7569/25.05.2000, iar
ipoteca a fost radiată în anul 2011. A susţinut că ignorarea acestei probe materiale este de
natură a-i crea grave prejudicii, a condus la închiderea activităţii societăţii, ca urmare a
imposibilităţii de a accesa credite bancare.
În continuarea motivării, a învederat că în timpul judecării cauzei având ca obiect
constatarea şi recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra imobilului, intimatul a
întocmit documentaţia pentru introducerea blocului A2 şi terenului aferent acestuia în
domeniul public.
A considerat că ipotecarea terenului nu era posibilă, în condiţiile în care, din
înscrisurile depuse de către Consiliul Local Rovinari, cu prilejul judecării cauzei, rezulta că
acesta aparţinea domeniului public.
La data de 05.03.2013, apelanta a completat răspunsul la întâmpinare, precizând că îşi
întemeiază cererea de revizuire şi pe alte probe materiale, de care nu avea cunoştinţă la data
pronunţării sentinţei nr. 159/04.12.2007 în dosarul nr. 5658/95/2007.
În acest sens, a invocat faptul că expertul tehnic Rebedea Dumitru, desemnat de
instanţă în vederea efectuării raportului de expertiză tehnică în dosarul menţionat anterior, era,
în anul 2007, funcţionar public la Consiliul Judeţean Gorj, deci incompatibil, conform art.94
din Legea nr.161/2003, să fie desemnat ca expert tehnic.
Cererea apelantei de a se declarat nulă întâmpinarea invocată prin răspunsul la
întâmpinare depus la dosar, a fost respinsă cu următoarea motivare:
Dispoziţiile art.67-72 Cod procedură civilă se referă la reprezentarea părţilor în
judecată şi nu la persoana care este îndreptăţită să semneze întâmpinarea, astfel încât au fost
înlăturate susţinerile apelantei potrivit cărora, prin semnarea întâmpinării de către preşedintele
de şedinţă, au fost încălcate aceste prevederi legale.
Totodată, s-a luat în considerare faptul că, deşi art.115 pct.5 Cod procedură civilă
prevede că întâmpinarea va cuprinde şi semnătura, nu există nicio dispoziţie legală conform
căreia nesemnarea sau semnarea de o persoană care nu a fost împuternicită să semneze actul
de procedură atrage sancţiunea nulităţii, cum există în cazul cererii de chemare în judecată
(art.133 alin. 1 Cod procedură civilă). S-au avut în vedere, de asemenea, şi dispoziţiile
art.105 alin.2 Cod procedură civilă, potrivit cărora actele îndeplinite cu neobservarea
formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta
s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, reţinându-se că,
în speţă, nu s-a dovedit existenţa unei vătămări a părţilor, în contextul în care interesele
intimatului Consiliul Local Rovinari au fost apărate de către consilierul juridic, care, conform
art. 68 alin.4 Cod procedură civilă, reprezintă partea în instanţă, având dreptul de a pune
concluzii prin care să reitereze inclusiv susţinerile din întâmpinarea depusă la dosar.
Examinând apelul prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului,
precum şi a legislaţiei incidente în cauză, Curtea a constatat următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă, revizuirea
unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri
dată de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea
hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au
putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a revizuit
hotărîrea unei instanţe penale sau administrative pe care ea s-a întemeiat.

339
 Pentru ca înscrisul ce se prezintă în cererea de revizuire să poată fi considerat ,,
înscris doveditor”, în sensul dispozițiilor art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă ., este necesară
îndeplinirea condiţiei ca, în cazul în care ar fi fost cunoscut la data judecării pricinii, să fi
putut duce la o altă soluţie decât cea pronunţată.
Înscrisul invocat de apelanta revizuientă ca temei al cererii de revizuire nu
îndeplineşte această condiţie, cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
Astfel, din examinarea considerentelor sentinţei nr.159 din 04.12.2007 a Tribunalului
Gorj, a cărei revizuire se cere, rezultă că acţiunea reclamantei SC I. A. SRL ROVINARI a
fost respinsă ca nefondată, cu motivarea că între reclamantă şi Consiliul Local Rovinari s-a
încheiat, la data de 25.05.2000, un contract de vânzare - cumpărare sub semnătură privată,
având drept obiect un spaţiu cu destinaţia de bar situat în blocul A.2, Strada Prieteniei din
Rovinari şi terenul aferent construcţiei, de 197 m.p., preţul vânzării fiind de 35.675.250 lei
ROL, convenţie care produce efecte între părţi, în condiţiile în care obligaţiile vânzătorului au
fost stabilite în mod clar.
În privinţa voinţei juridice a părţilor, s-a considerat că nu se poate reţine că a fost
alta, din moment ce reclamanta a semnat contractul care viza cumpărarea unui spaţiu
comercial cu terenul aferent.
Chiar dacă, la data încheierii contractului, nu se cunoştea dacă terenul făcea parte din
domeniul public, atâta timp cât la data introducerii acţiunii făcea parte din domeniul public al
oraşului Rovinari, instanţa a apreciat că acţiunea reclamantului nu putea fi admisă, întrucât,
potrivit Legii 213/1998, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi
imprescriptibile.
S-a avut în vedere, totodată, că, din suprafaţa totală de 917 m.p., solicitată de
reclamantă, suprafaţa de 500 m.p. a făcut obiectul unui contract de concesiune pe o durată de
25 de ani, încheiat tot cu reclamanta.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins prin decizia nr.130 din
07.05.2008 a Curţii de Apel Craiova, cu motivarea că asupra soluţiei nu are nicio relevanţă
regimul juridic al terenului, respectiv dacă terenul aparţine domeniului public sau privat, ,, ...
cât timp nu s-a dovedit caracterul îndoielnic al clauzelor contractului”.
În argumentarea faptului că voinţa reală a părţilor cu privire la obiectul vândut a fost
cea trecută în contract, Curtea a avut în vedere atât oferta prezentată de reclamanta SC I. A.
SRL ROVINARI, datată 04.04.2000, în care se menţionează că se oferă ,, suma de 35.675.250
lei pentru cumpărarea spaţiului de 155 x 42 m.p.= 197 m.p. din Strada Prieteniei, bl.2, parter
”, cât şi împrejurarea că reclamanta a folosit o suprafaţă de 500 m.p. din terenul în litigiu în
baza unui contract de concesiune pentru care a plătit redevenţa până la o dată apropiată
pronunţării deciziei.
Instanţa de apel a luat în considerare, totodată, faptul că transmiterea proprietăţii
asupra terenurilor se face numai prin act autentic, reţinând că, din moment ce un asemenea
act nu a fost încheiat de părţi, contractul de vânzare-cumpărare nr. 7569 din 25 mai 2000 are
doar valoarea unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, reclamanta nefiind proprietar
pe nicio suprafaţă de teren.
Cererea apelantei de a se declara nulă întâmpinarea invocată prin răspunsul la
întâmpinare depus la dosar, a fost respinsă cu următoarea motivarea.
Prin Decizia nr.105 din 21 ianuarie 2009, pronunţată în dosarul nr.5650/95/2007 al
Înaltei Curţi de Justiţie, s-a motivat că aceste ultime argumente juridice au fost corect reţinute
de instanţa de apel, ,,deoarece nu se poate admite constatarea existenţei dreptului de
proprietate pretins, atâta timp cât, prin convenţia de vânzare – cumpărare, clară din punctul de
vedere al conţinutului şi al efectelor juridice pe care le poate produce, un act sub semnătură
privată, nu rezultă că s-a transmis dreptul de proprietate asupra terenului.”
Date fiind considerentele sentinţei a cărei revizuire se cere, precum şi considerentele
deciziilor pronunţate de instanţele de control în argumentarea soluţiilor de respingere a

340
apelului, respectiv recursului, Curtea constată că hotărârea apelată este temeinică şi legală,
pentru considerentele ce succed:
Judecătorul fondului şi-a îndeplinit obligaţia ce-i revenea, conform art. 261 pct.5 Cod
procedură civilă, de a motiva hotărârea în fapt şi în drept, de a demonstra în scris de ce s-a
oprit la soluţia dată şi de ce nu a şi-a însuşit susţinerile revizuientului potrivit cărora contractul
de garanţie imobiliară nr.24 din 06.02.2004, anexă la contractul de credit nr.24/06.02.2004,
autentificat sub nr. 864/06.02.2004 de BNP Silvia Badea, nu constituie un înscris doveditor,
în sensul art.322 pct.5 Cod procedură civilă. Motivarea sentinţei nu se bazează, astfel cum
susţine apelanta, pe simple presupuneri, ci, dimpotrivă, din cuprinsul său rezultă argumentele
concrete care au condus la pronunţarea hotărârii.
Reţinerea în considerente a faptului că intervalul de timp, de aproximativ patru ani,
scurs între data încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi data încheierii contractului de
garanţie imobiliară invocat ca ,,înscris doveditor” constituie un impediment în luarea în
considerare a susţinerii revizuientei potrivit căreia, la momentul vânzării activului, regimul
juridic al terenului era acelaşi cu cel existent la data încheierii contractului de garanţie
imobiliară, nu reprezintă argumentul hotărâtor în respingerea cererii de revizuire, ci doar un
răspuns la susţinerile revizuientei.
Din moment ce nici instanţa învestită cu soluţionarea fondului cauzei a cărei revizuire
se cere şi nici instanţele care au soluţionat căile de atac nu au avut în vedere situaţia juridică a
terenului, astfel cum rezultă din analiza considerentelor hotărârilor respective, prin sentinţa ce
face obiectul prezentului apel s-a apreciat corect că în cauză nu sunt incidente dispozițiile
art.322 pct.5 Cod procedură civilă .
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea, nu poate fi exercitată pentru alte motive
decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă atât repunerea în discuţie a unor probleme de
fond, a unor fapte şi împrejurări care au fost supuse dezbaterii de către instanţă, cu prilejul
judecăţii în fond, cât şi invocarea unor stări de fapt intervenite ulterior pronunţării sentinţei a
cărei revizuire se cere.
Prin urmare, susţinerile apelantei revizuiente din răspunsurile la întâmpinare,
referitoare la prejudiciile materiale ce se pretinde a fi fost aduse societăţii, ca urmare a
încheierii contractului de ipotecă şi la incompatibilitatea expertului tehnic R. D., s-a
considerat că nu pot face obiectul analizei în actuala cale extraordinară de atac.
Cât priveşte celelalte aspecte la care face referire partea revizuientă, s-a reţinut că
vizează probleme privind judecarea litigiului în fond şi, nicidecum, nu se constituie în
temeiuri ale unei cereri de revizuire.
Faţă de considerentele ce preced, Curtea, în temeiul art.296 din Codul de procedură
civilă, a respins ca nefondat apelul. (Decizia nr.13/05.03.2013 – Secția a II-a civilă, rezumat
judecător Doina Lupea)

5. Prescripţie extinctivă. Exercitarea rolului activ al instanţei.

Unirea excepţiei cu fondul pentru a determina momentul de la care începe să
curgă termenul de prescripţie.
Art.137alin.1 şi art.129 alin.5 Cod procedură civilă
art.1 şi art.7 din Decretul nr.167/1958

137 alin.1 Cod procedură civilă, instanţa se va pronunţa mai

Potrivit dispozițiilor art.
întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în
totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, iar în conformitate cu prevederile alin.2 ale
aceluiaşi articol, excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor
este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.
Conform dispozițiilor art. 1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acţiune având un
obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit prin

341
lege, termen care, potrivit art.7 din acelaşi decret, începe să curgă de la data când se naşte
dreptul la acţiune.
Pentru calculul termenului de prescripţie este important, aşadar, ca instanţa să
determine, prin administrarea de probe suplimentare, momentul de la care acest termen
începe să curgă. În condiţiile în care probele sunt necesare, în acelaşi timp, şi pentru
judecarea fondului cauzei, în exercitarea rolului activ prevăzut de art.129 alin.5 Cod
procedură civilă, instanţa va uni excepţia prescripţiei cu fondul cauzei.

Prin sentinţa nr.270 din 03.04.2013, pronunţată de Tribunalul Olt – Secţia a II-a
Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr.3595/104/2012, s-a admis excepţia
prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta COMUNA TESLUI, prin Primar
şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC M C SRL, în contradictoriu cu pârâta
COMUNA TESLUI, prin primar, ca tardiv formulată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Prin contractul de achiziţie de lucrări nr.584 din 25.03.2008, reclamanta SC M C SRL
s-a obligat să execute lucrarea ,,Asfaltare drumuri locale sat Moşteni, comuna Teslui, judeţul
Olt’’, preţul contractului de achiziţie fiind de 157.153,72 lei, la care s-a adăugat TVA în
cuantum de 29.859,21 lei, preţ care a fost achitat integral de către pârâtă.
Pe parcursul execuţiei lucrărilor contractului nr.584/25.03.2008, s-a constatat că mai
este necesar să se execute terasamente pe toată lungimea şi pe toată lăţimea drumului, în
vederea refacerii patului drumului, aşa cum rezultă din dispoziţia de şantier referitoare la
lucrarea ,,Asfaltare drumuri locale, sat Moşteni, comuna Teslui’’, dispoziţie care a fost
semnată de beneficiar, proiectant şi constructor, cu menţiunea că se vor întocmi o notă de
comandă suplimentară şi un act adiţional la contractul încheiat.
În speţă, nu există dovada încheierii actului adiţional, iar în ceea ce priveşte nota de
comandă suplimentară, aceasta a fost întocmită de către proiectant, nefiind însuşită de
reprezentanţii debitoarei comuna Teslui, judeţul Olt.
Referitor la contravaloarea facturii nr.07494469 din 11.11.2008, în sumă de 48.187,16
lei, ce face obiectul prezentei cauze, creditoarea SC M C SRL a mai promovat o cerere pentru
emiterea somaţiei de plată împotriva debitoarei Primăria Comunei Teslui, prin Primar. Prin
sentinţa nr.788 din 12.04.2012, pronunţată de Tribunalul Olt – Secţia comercială şi de
contencios administrativ în dosarul nr.12984/311/2010, s-a admis în parte cererea creditoarei,
reţinându-se că suma de 48.187,16 lei nu reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă,
deoarece cuantumul acesteia nu rezultă dintr-un înscris însuşit de debitoare prin semnătură
sau în alt mod admis de lege.
S-a reţinut că expertul desemnat în cauză a menţionat în cuprinsul raportului de
expertiză că lucrările ce au făcut obiectul facturii nr. 07494469 din 11.11.2008, care au
constat în umplerea gropilor şi şanţurilor cu pământ, nu mai pot fi identificate după 5 ani, nu
au legătură cu lucrările executate în baza contractului de achiziţie şi a susţinut că nu se poate
pronunţa dacă erau necesare sau nu, însă, în opinia sa, lucrările au fost realizate cu
respectarea Normelor Metodologice de Aplicare a Legii nr.50/1991.
În raport cu probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri şi raport de expertiză,
instanţa a constatat că: preţul contractului de achiziţii publice a fost achitat integral de pârâtă,
iar clauzele contractului nu au fost modificate printr-un act adiţional; la art. 16 din contract se
prevede că părţile vor stabili totalul cheltuielilor suplimentare care se va adăuga la preţul
contractului, astfel încât factura nr.07494469 din 11.11.2008 a fost emisă unilateral de
societatea reclamantă pentru executarea unor lucrări care nu au făcut obiectul contractului,
nefiind semnată şi ştampilată de către debitoare; nu poate fi reţinută apărarea pârâtei în sensul
că recepţia finală a lucrărilor contractului de achiziţie, efectuată la data de 04.08.2010,
reprezintă momentul de la care se calculează termenul de prescripţie pentru partea din
obligaţia corelativă neexecutată de către una din părţi, fiind condiţionat dreptul la acţiune de
finalizarea lucrărilor.

342
 Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC M C SRL, criticând-o ca
netemeinică şi nelegală.
Recurenta a invocat, ca prim motiv de recurs, faptul că admiterea excepţiei prescripţiei
dreptului la acţiune nu este motivată în fapt şi în drept, reţinerea şi motivarea ei fiind
rezultatul analizei pe fond a cauzei, fără ca instanţa să fi dispus, în prealabil, unirea acesteia
cu fondul.
A susţinut că soluţionarea acestei excepţii trebuia să se facă prealabil cercetării
fondului, eventuala ei admitere făcând inutilă analiza pe fond a cauzei.
Motivarea pe fondul cauzei şi pronunţarea pe excepţie a considerat că este de natură a
determina nelegalitatea şi contradictorialitatea sentinţei, imposibilitatea de a stabili dacă
lucrarea a fost efectuată sau nu, sau dacă, prin raportare la factura nr.07494469/11.11.2008,
lucrarea a fost realizată, dar dreptul de creanţă, materializat în aceasta, nu mai poate fi obţinut,
acţiunea fiind prescrisă.
A precizat că data încheierii procesului-verbal de recepţie finală a lucrării şi data
emiterii facturii reprezintă momente cu semnificaţie diferită, iar acceptarea primei
(04.08.2010) exclude un calcul a termenului de prescripţie începând cu data de 11.11.2008.
Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurentă a vizat faptul că instanţa de fond
s-a raportat în mod unilateral la materialul probatoriu administrat în cauză, în a cărui
interpretare a făcut abstracţie de dispoziţiile contractului de achiziţie publică
nr.584/25.03.2008, legea părţilor şi concluziile raportului de expertiză.
În privinţa dispoziţiilor contractuale obligatorii între părţi a arătat că instanţa de fond
nu a analizat şi nu a coroborat dispoziţiile art.62, art.10.4 alin.1 şi 2; art.19.4, 19.5 şi 19.6
susţinând că, din aprobarea acestor dispoziţii, rezultă că orice termen de prescripţie în
executarea acestui contract nu putea curge decât de la data întocmirii procesului – verbal de
recepţie finală(04.08.2010).
În continuarea motivării recursului, a susţinut că instanţa de fond trebuia să aibă în
vedere faptul că între părţi s-a încheiat un contract cu executare succesivă, fiind valabil un
singur termen, al finalizării lucrării pentru fiecare prestaţie, indiferent de data efectuării ei,
precum şi faptul că finalizarea lucrării, materializată prin încheierea procesul verbal de
recepţie finală, stinge drepturile şi obligaţiile corelative ale părţilor şi reprezintă momentul de
la care se pot calcula termene de prescripţie pentru un eventual apel la justiţie, menit să
asigure realizarea drepturilor şi obligaţiilor corelative.
Referitor la factura nr. 07494469/11.11.2008, a susţinut că nu poate fi analizată separat
de lucrarea în ansamblu şi finalizarea ei; chiar în situaţia în care era însuşită sub semnătură şi
ştampilă de către autoritatea contractantă, termenul de prescripţie trebuia să curgă de la data
încheierii procesului verbal de recepţie finală, faptul că factura nu a fost însuşită sub ştampilă
şi semnătură impunea, cu atât mai mult, analizarea ei odată cu expirarea contractului, recepţia
finală reprezentând momentul de la care devine incident principiul îmbogăţirii fără justă
cauză.
Recurenta a mai arătat că: odată finalizat contractul şi îmbogăţirea fiind produsă, se
naşte dreptul la acţiune pentru recuperarea pagubei în patrimoniul uneia dintre părţi; raportul
de expertiză, dispoziţia de şantier, nota de comandă suplimentară, lista de materiale şi devizul
de lucrări semnate de beneficiar şi proiectant atestă că lucrarea de refacere a patului drumului
a fost efectuată din dispoziţia beneficiarului şi a proiectantului, suplimentar faţă de cadrul
contractual; motivaţia neînsuşirii şi nevalabilităţii acestora în lipsa unui act adiţional la
contract nu subzistă, deoarece, pe de o parte, contractul obligă executantul să execute
dispoziţiile beneficiarului şi proiectantului, iar pe de altă parte, dispoziţia de şantier, devizul
de lucrări şi lista de materiale însuşite de proiectant şi beneficiar suplinesc întocmirea
acestuia, fiind echivalente şi dovedind prestarea lucrării.
Din analiza dispoziţiilor contractuale a susţinut că nu rezultă necesitatea întocmirii
actului adiţional, părţile convenind că este posibilă efectuarea unor lucrări suplimentare din
dispoziţia beneficiarului.

343
 Criticile recurentei au vizat şi raportul de expertiză efectuat în cauză, cu motivarea că
nu există legătură între concluziile sale şi înscrisurile depuse la dosar.
În privinţa concluziilor de la punctul 2 al raportului, a susţinut că nu pot constitui
argument al motivării sentinţei, întrucât lucrările de refacere a patului drumului nu au fost
prevăzute în contract, existenţa lor fiind însă certificată de procesul verbal nr.3 de recepţie
calitativă, însuşit prin semnătură şi ştampilă de intimata pârâtă, la data de 07.10.2008.
La data de 09.09.2013, intimata pârâtă comuna TESLUI, prin Primar, a depus
întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivând că
instanţa de fond a admis corect excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în condiţiile în care
termenul general de prescripţie a început să curgă de la data de 12.11.2008, ziua imediat
următoare emiterii facturii neînsuşită de către pârâtă.
A susţinut că hotărârea este motivată în fapt şi în drept, iar admiterea excepţiei după
administrarea probatoriului nu poate reprezenta un element de nelegalitate.
În privinţa facturii nr. 07494469/11.11.2008, a precizat că nu este emisă în baza
contractului de achiziţie, iar referitor la probele administrate la fond a învederat că au folosit
pentru a se stabili dacă recurenta a prestat lucrări intimatei pentru suma solicitată, dacă factura
a fost emisă ori nu în baza contractului părţilor. Cum din aceste probe a rezultat că factura nu
a fost emisă în baza contractului şi nu s-a dovedit că recurenta ar fi efectuat alte lucrări decât
cele contractate, instanţa de fond le-a avut în vedere pentru a stabili momentul de la care
începe termenul de prescripţie, apreciind corect că este reprezentat de data emiterii facturii.
A mai arătat că recurentul încearcă să inducă în eroare instanţa de recurs prin
invocarea unor clauze contractuale ce nu au nicio legătură cu factura pe care îşi bazează
pretenţiile, că listele cu cantităţile de lucrări invocate de către recurentă cuprind lucrările ce au
făcut obiectul contractului, conform caietului de sarcini şi ofertelor de la licitaţie şi că nu
există acte care să se refere la eventualele lucrări suplimentare.
Cât priveşte înscrisul existent la fila 81 numit "dispoziţie de şantier", a susţinut că nu
poate fi încadrat în prevederile art. 23 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii,
întrucât: nu are număr de înregistrare; este nedatat; ,,terasamentele" pentru refacerea drumului
sunt cuprinse în proiectul tehnic şi caietul de sarcini ale contractului de achiziţie, dar şi în
procesul-verbal de recepţie calitativă nr. 3/07.11.2008, în care se menţionează expres "Patul
drumului a fost executat conform proiectului tehnic şi caietului de sarcini"; deşi în aşa
numita "dispoziţie de şantier" se menţionează că "se va întocmi un act adiţional la contractul
încheiat", un astfel de act nu s-a încheiat; chiar în expertiză, la pct. 2, se menţionează că
lucrările din factură nu au legătură cu contractul părţilor.
Examinând sentinţa recurată, în raport de motivele de recurs formulate şi dispoziţiile
legale invocate, Curtea a reţinut că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 137 alin.1 Cod procedură civilă, instanţa se va pronunţa mai
întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în
totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, iar în conformitate cu prevederile alin.2 ale
aceluiaşi articol, excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este
nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.
În speţă, s-a constatat că, prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta Comuna Teslui,
prin Primar, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei SC M
C SRL SLATINA, stingerea prin prescripţie a dreptului reclamantei de a obţine concursul
organelor de justiţie pentru realizarea pretinselor sale drepturi, motivând, în esenţă, că
reclamanta nu şi-a valorificat dreptul la acţiune în intervalul de timp de 3 ani, stabilit prin art.
3 din Decretul nr.167/1958.
S-au avut în vedere prevederile art. 1 din Decretul nr.167/1958, conform cărora
dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost
exercitat în termenul stabilit prin lege, termen care, potrivit art.7 din acelaşi decret, începe să
curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, din interpretarea cărora rezultă că, pentru

344
calculul termenului de prescripţie de trei ani, este important ca instanţa să determine
momentul de la care acest termen începe să curgă.
Prin urmare, pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al
reclamantei, invocată de către pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar, s-a considerat că se
impunea administrarea de probe suplimentare cu scopul de a se constata momentul de la care
a început să curgă termenul de prescripţie, moment în determinarea căruia avea importanţă
atât data efectuării lucrărilor la care se face referire în factura nr. 07494469/ 11.11.2008, cât şi
legătura acestora cu lucrările executate în baza contractului de achiziţie.
În condiţiile în care probele erau necesare, în acelaşi timp, şi pentru judecarea fondului
cauzei, prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la 10 octombrie 2012, instanţa a
făcut aplicarea dispozițiilor art.137 alin.2 Cod procedură civilă ., unind excepţia cu fondul
cauzei.
Totodată, luând în considerare faptul că art.137 alin.2 Cod procedură civilă constituie
o derogare de la regula instituită de alin.1 al aceluiaşi articol, unind excepţia cu fondul şi
administrând probele comune (înscrisuri şi raport de expertiză tehnică în specialitatea
construcţii), după închiderea dezbaterilor, instanţa s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei
peremptorii a prescripţiei, a cărei admitere, motivată în fapt şi în drept, astfel cum rezultă din
observarea considerentelor sentinţei, a condus la respingerea acţiunii.
Opţiunea instanţei de fond de a uni excepţia cu fondul cauzei nu s-a apreciat că nu
reprezintă un motiv de casare sau modificare a hotărârii pronunţate, dat fiind faptul că soluţia
adoptată este temeinică şi legală.
Pe de altă parte, s-a constat că, faţă de împrejurarea că factura a cărei contravaloare se
solicită a fost scadentă la data de 11.11.2008, iar acţiunea a fost promovată la data de
12.06.2012, deci după împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani, aplicarea
dispoziţiilor art.137 alin.2 Cod procedură civilă . şi soluţionarea excepţiei ulterior
administrării de probatorii, în vederea determinării momentului de la care termenul de
prescripţie a început să curgă, s-a făcut în exercitarea principiului rolului activ al instanţei,
prevăzut de art.129 alin.5 Cod procedură civilă .
În continuarea motivării, s-a mai reţinut că instanţa a dispus suplimentarea
probatoriului tocmai pentru a preveni orice greşeală în privinţa stabilirii momentului de
început al curgerii termenului de prescripţie, luând în considerare susţinerile recurentei
reclamante din concluziile scrise depuse la dosar, la data de 01.10.2012. Raportarea la factura
07494469/11.11.2008 s-a realizat argumentat, în condiţiile în care probele administrate în
cauză nu au fost de natură a susţine apărarea reclamantei potrivit căreia recepţia lucrărilor ce
au făcut obiectul contractului de achiziţie reprezintă momentul de la care se calculează
termenul de prescripţie.
În contextul în care s-a constatat că respingerea acţiunii pe cale de excepţie este
corectă, ceea ce face de prisos analiza fondului cererii deduse judecăţii, nu au fost analizate
motivele de nelegalitate şi netemeinicie ce vizează fondul cauzei, dezvoltate de recurentă prin
cererea de recurs.
Date fiind considerentele menţionate anterior, constatând că instanţa de fond a reţinut
o situaţie de fapt corectă, pe baza probelor administrate şi a făcut o interpretare şi aplicare
corespunzătoare a dispoziţiilor legale în materie, specifice speţei, Curtea, în baza art. 312
alin.1 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat. (Decizia nr.1285/2013/30.10.2013
– Secția a II-a civilă, rezumat judecător Doina Lupea)

345
DREPT ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

ACT ADMINISTARATIV

ACT ADMINISTRATIV FISCAL

ACHIZIŢII PUBLICE

OBLIGAŢIE DE A FACE

DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE

EXCEPŢIA DE NELEGALITATE

DREPT PROCESUAL CIVIL

346
 I. ACT ADMINISTARATIV

1. Comisioane ITM achitate de beneficiar. Cheltuieli neeligibile.

Cheltuielile cu comisioanele ITM achitate de beneficiar nu sunt cheltuieli eligibile

deoarece nu se încadrează în categoria cheltuielilor cu personalul, aşa cum sunt acestea
definite la pct.1.3 din Anexa 6 la Ordinul Comun MMFES/MFP nr.3/185/2008.

Prin sentinţa nr. 2830 din 5 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr.
5801/104/2012 s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, lipsei competenţei
materiale a Tribunalului Olt şi insuficientei timbrări ca neîntemeiate.
S-a respins contestaţia formulată de reclamantul C.C.MP. E în contradictoriu cu
pârâtul O.I.R Posdru Regiunea Sud-Vest O, privind decizia nr. 8864/2.l0.2012 ca
neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârâtă, a fost apreciată
neîntemeiată, pârâta având calitate procesuală, decizia contestată nr. 8864/2.l0.2012 fiind
emisă de OIRPOSDRU, ca şi procesul verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a
creanţelor bugetare, fiind chemată în judecată chiar emitenta deciziei şi procesului verbal
contestate.
De asemenea excepţia necompetenţei materiale a tribunalului a fost apreciată
neîntemeiată, actele administrative contestate nefiind emise de către o autoritate publică
centrală, aşa cum se invocă de către pârâtă, iar suma reţinută în aceste acte administrative este
numai de 457 lei, neavând relevanţă valoarea totală a contractului.
Şi excepţia insuficientei timbrării a fost apreciată neîntemeiată, prezentului litigiu
nefiindu-i aplicabile dispozițiile OUG 34/2006 referitoare la valoarea contractului şi nici cele
ale 17 alin. 2 din Legea 554/2004 referitoare la contractele administrative şi timbrarea lor la
valoarea contractului, taxa de timbru fiind cea stabilită de legea 146/1997.
În ceea ce priveşte fondul cauzei tribunalul a apreciat de asemenea că cererea este
neîntemeiată.
Prin procesul verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr.
CCSN/736/2l.08.2012, a fost stabilită suma de 457 lei reprezentând cheltuieli neeligibile
constând în comisioane ITM achitate de beneficiar, reţinându-se încălcarea Ordinului comun
MMFES-MEF nr. 3/l85/2008 şi a Ordinului comun MMFES/MFP nr. 1117/2010 pentru
stabilirea regulilor de eligibilitate şi a listei cheltuielilor eligibile, organul de control apreciind
că aceste cheltuieli nu sunt eligibile deoarece nu se încadrează în categoria cheltuielilor cu
personalul aşa cum sunt definite la pct. 1.3 din Anexa nr. 6,lista cheltuielilor eligibile aferente
axelor prioritate 1-6 a Ordinului comun MMFES/MFP nr. 3/185/2008.
Prin actul de control s-a reţinut, în urma verificării ştatelor de plată depuse de
beneficiar la cererea de rambursare nr. 1, că au fost solicitate la rambursare sumele de 191 lei
comision ITM aferent salariilor lunii noiembrie 2010 şi 266 lei comision ITM aferent
salariilor lunii decembrie 2010.
Potrivit definiţiei date la pct.l0 al art. 7 alin l din Legea 57l/2003 privind codul fiscal
„contribuţii sociale obligatorii sunt orice contribuţii care trebuie plătite în conformitate cu
legislaţia în vigoare, pentru protecţia şomerilor, asigurări de sănătate sau asigurări
sociale,comisionul ITM nefiind cuprins în această enumerare, astfel că, sumele respective
sunt neeligibile, apreciindu-se de către organul de control în mod corect, că acestea trebuie
recuperate de la beneficiar.
Cheltuielile reprezentând comisioanele achitate către ITM,nefiind contribuţii sociale
obligatorii,se impun a fi restituite întrucât acest comision se plătea de către angajatori pentru
serviciile de păstrare, completare a carnetelor de muncă sau pentru verificarea şi certificarea

347
legalităţii înregistrărilor efectuate în aceste carnete, sumele reprezentând venituri proprii ale
inspecţiei muncii şi nu venituri la bugetul de stat.
Susţinerea reclamantei că aceste cheltuieli se regăsesc în categoria „alte contribuţii”,
nu a putut fi reţinută, întrucât plata comisionului ITM nu reprezintă o obligaţie fiscală a
angajatorilor,aşa cum susţine reclamanta, ea fiind datorată urmare a raportului juridic
obligaţional dintre angajator şi ITM în timp ce obligaţia fiscală este o obligaţie juridică
stabilită unilateral de către stat în sarcina contribuabililor, ceea ce nu este cazul în cauza de
faţă.
Şi chiar dacă comisionul ITM reprezintă un procent din fondul lunar de salarii, suma
nu reprezintă o cheltuială cu salariile, ci o cheltuială a angajatorilor pentru serviciile de
păstrare –completare a carnetelor de muncă pentru verificarea şi certificarea legalităţii
înregistrărilor.
S-a constatat astfel că organul de control precum şi organul de soluţionare a
contestaţiei, au apreciat în mod corect asupra faptului că suma de 457 lei reprezentând
comisioane ITM, nu este exigibilă, deoarece nu se încadrează în categoria cheltuielilor de
personal.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, s-a respins cererea reclamantei
ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul CCMPS.
În motivare recurentul reclamant a arătat că deşi instanţa a reţinut că nefiind contribuţii
sociale obligatorii comisioanele ITM trebuie restituite de asociaţia reclamantă, recurentul nu a
invocat niciodată că aceste comisioane s-ar regăsi în categoria contribuţiilor sociale
obligatorii, ci că s-ar încadra alături de alte contribuţii, cum ar fi contribuţiile pentru concedii
şi indemnizaţii, în categoria „alte contribuţii”.
Deşi pârâta a considerat iniţial că plata comisionului se încadrează în categoria „alte
contribuţii”, la aproximativ 2 ani a emis un punct de vedere diferit, interpretând prevederile
ordinelor care reglementau cheltuielile eligibile în ceea ce priveşte comisionul ITM într-un alt
sens decât cel dat iniţial, fiind întocmit un proces verbal de constatare a neregulilor şi de
stabilire a creanţelor, stabilind că plata comisionului ITM a fost o plată neeligibilă.
A susţinut recurentul că plata comisionului ITM de 0,75% din fondul de salarii este o
cheltuială a angajatorului cu salariile personalului în condiţiile în care atât calculul cât şi plata
se făceau corelat cu desfăşurarea sau nedesfăşurarea activităţii, cu atât mai mult cu cât în
perioada suspendării activităţii aceste contribuţii nu se datorau.
A criticat recurentul sentinţa instanţei de fond şi prin faptul că a catalogat comisionul
ITM ca fiind raport juridic obligaţional între angajator şi ITM şi nu o obligaţie fiscală.
În acest sens a arătat recurentul că în Ordinul nr.100/2006 este aprobat modelul
declaraţiei fiscale de stabilire a comisionului ITM, ceea ce conduce la concluzia că acest
comision nu poate fi catalogat altfel decât ca fiind o obligaţie fiscală pentru asociaţie.
Acest comision a fost stabilit în mod unilateral de către stat prin Legea nr.130/1999,
singura diferenţă în raport de alte contribuţii fiind aceea că plata comisionului ITM s-a făcut
nu în contul bugetului general consolidat, ci direct în contul ITM.
A mai susţinut recurentul că aceste comisioane au fost plătite la ITM, ca atare
susţinerea instanţei că trebuie restituite nu-şi găseşte aplicabilitate.
În drept au fost invocate dispozițiile art.3041 şi 304 pct. 7 şi 8 Cod procedură civilă.
Analizând sentinţa recurată, prin prisma motivelor invocate de către recurent, dar şi a
dispozițiilor art.3041 Cod procedură civilă Curtea a constatat că recursul nu este fondat din
următoarele considerente:
Comisioanele achitate ITM pentru serviciile prestate sunt reglementate de dispozițiile
Legii nr.130/1999 privind unele de măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, în
vigoare pentru perioada supusă controlului în speţă, respectiv noiembrie - decembrie 2010.

348
 În conformitate cu art.5 din acest act normativ, pentru serviciile prestate conform legii
ITM are dreptul la încasarea unui comision calculat în raport de declaraţia fiscală lunară
depusă de către angajator la sediul ITM.
Urmare a completării declaraţiei fiscale în conformitate cu Ordinul MMSSF
nr.100/2006 şi a înregistrării acesteia la ITM de către angajatorii prevăzuţi în art.2 şi 3 din
Legea nr.130/1999 între angajatori şi prestatorul serviciilor, respectiv ITM se naşte un raport
juridic obligaţional în temeiul căruia pentru serviciile prestate de către ITM se percepe un
comision reprezentând un procent din fondul lunar de salarii.
Faptul că acest comision reprezintă un procent din fondul lunar de salarii nu determină
schimbarea calificării acestuia şi încadrării sale în categoria contribuţiilor eligibile, aşa cum
sunt acestea reglementate în Anexa nr.6 a Ordinului comun MMFPS/MFP nr.1117/2010,
coroborat cu art. 7 alin.1 din Codul Fiscal.
Contribuţiile eligibile reglementate de Anexa la ordin sunt contribuţiile de asigurări
sociale de stat, de asigurări de şomaj, de asigurări sociale de sănătate, de asigurări pentru
accidente de muncă şi boli profesionale şi alte contribuţii.
Prin coroborarea acestor dispoziţii speciale cu cele generale în materia calificării
caracterului eligibil al cheltuielilor reglementate de Codul Fiscal se reţine că sunt eligibile
doar contribuţiile sociale obligatorii, respectiv cele aferente cheltuielilor asimilate
cheltuielilor cu salariile, toate având la bază un raport juridic fiscal, fiind strâns legată de
caracterul fiscal al obligaţiei.
Obligaţia fiscală reprezintă conţinutul unui raport ce ia naştere între stat şi
contribuabil. Raportul juridic fiscal este definit de art.16 din Cod procedură fiscală ca
reprezentând totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce revin părţilor, potrivit legii, pentru
îndeplinirea modalităţilor prevăzute pentru stabilirea, exercitarea şi stingerea drepturilor şi
obligaţiilor părţilor din raportul de drept material fiscal.
În speţă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, comisionul plătit de angajator
reprezintă o plată pentru un serviciu prestat, care, chiar dacă izvorăşte din lege, nu intră în
categoria „alte contribuţii” pentru a-i stabili un caracter eligibil, nefiind născut în baza unui
raport juridic fiscal şi nefiind virat în contul bugetului general consolidat, ci în contul
prestatorului serviciului, respectiv ITM.
Având în vedere că, în ceea ce priveşte comisionul ITM, acesta nu reprezintă o
contribuţie socială obligatorie sau o altă contribuţie asimilată cheltuielilor cu salariile, în mod
corect instanţa de fond a reţinut că suma de 457 lei reprezentând comision ITM nu este
eligibilă, reprezentând plata unui serviciu prestat angajatorului.
Curtea a constatat că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale
incidente speţei şi a lămurit soluţia adoptată printr-o motivare elaborată a argumentelor avute
în vederea în luarea soluţiei.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, a fost respins
recursul formulat ca nefondat şi menţinută soluţia instanţei de fond ca fiind legală şi
temeinică. (Decizia civilă nr.7429/2013 – Secția Contencios administrativ și fiscal, rezumat
judecător Alina Răescu)

2. Redevenţă minieră. Mod de calcul

Stabilirea redevenţei miniere se face în conformitate cu durata licenţei de exploatare

şi cu dispoziţiile legale aplicabile pe această durată.

Prin sentinţa nr.5433 din data de 09.11.2012, pronunţată în dosarul 3810/95/2012,

Tribunalul Gorj a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. C.M. S.R.L., în contradictoriu
cu pârâta DGFP-AIF.
A anulat Raportul de inspecţie economico - financiară nr.601 din 26 ianuarie 2012,
încheiat de pârâtă.

349
 Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că:
Prin acţiunea promovată, reclamanta SC C.M SRL a formulat contestaţie împotriva
Raportului de inspecţie economico-financiară nr. 601 din data de 26.01.2012 emis de către
DGFP Gorj prin care s-a stabilit influenţă fiscală în sumă de 66.479 lei, reprezentând
redevenţă minieră suplimentară, la care s-au calculat majorări de întârziere de 43.529 lei şi
penalităţi de întârziere de 9.972 lei.
Astfel, s-a reţinut că organele de inspecţie economico-financiară din cadrul Biroului
Activitatea de Inspecţie Fiscală al DGFP Gorj au efectuat, în perioada 16.01.2012 -
26.01.2012, inspecţia fiscală generală privind modul de calcul şi evidenţiere al redevenţei
miniere şi a taxei de exploatare pe perioada 01.04.2009-30.09.2011.
S-a reţinut că actul contestat reprezintă un act administrativ-fiscal unilateral cu
caracter individual, emis de autoritatea publică DGFP Gorj – Activitatea de Inspecţie Fiscală.
Acesta a fost contestat la emitent, fiind astfel parcursă procedura administrativă
prealabilă, în conformitate cu dispozițiileart.7 din Legea nr.554/2004.
Prin cererea introductivă, reclamanta a invocat faptul că, în primul rând, actul
administrativ contestat este nelegal, întrucât organele de inspecţie economico-financiară nu ar
fi avut competenţa să efectueze controlul respectiv, ea neîncadrându-se în categoria
persoanelor supuse verificării, în baza dispozițiilor OUG nr.94/2011.
Verificând actele dosarului, s-a constatat că apărarea, în acest sens, a reclamantei, cu
privire la calitatea şi abilitarea organelor de control din cadrul Biroului Activitatea de
Inspecţie Fiscală, nu este întemeiată, dat fiind că îi sunt aplicabile dispozițiile acestui act
normativ.
S-a reţinut că reclamanta este beneficiara Licenţei de exploatare nr.860/1999, perioada
acesteia fiind prelungită pe durata 14 octombrie 2005-24 aprilie 2010, prin Actul adiţional
nr.4 din 14 octombrie 2005, încheiat cu Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, acte prin
care părţile au convenit o redevenţă minieră de 6 % din valoarea producţiei miniere.
Organele de inspecţie fiscală au acţionat, în exercitarea controlului, în conformitate cu
dispoziţiile Legii minelor nr.85/2003, ale Ordinului Preşedintelui ANRM nr.74/2004 şi ale
Ordinului nr.198/2009.
Astfel, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 47 alin.1 din Legea nr.85/2003, aşa
cum acesta era în vigoare la momentul controlului, normă legală ce prevedea expres că:
„verificarea exactităţii datelor şi a informaţiilor pe baza cărora se calculează taxa pentru
activitatea minieră şi redevenţa minieră, se face de către autoritatea competenţă, precum şi de
către organele administraţiei publice cu atribuţii în domeniul controlului financiar”.
Mai mult, conform dispozițiilor pct. 13 din Ordinul MF nr.889/2005, cum acesta era,
de asemenea, în vigoare la momentul controlului, respectiv la data de 16 ianuarie 2012,
precum şi la data întocmirii Raportului de inspecţie fiscală contestat (26 ianuarie 2012) „13.
Controlul financiar se efectuează la regii autonome, societăţi naţionale, companii naţionale,
societăţi comerciale la care statul, direct sau printr-o instituţie ori autoritate publică, are
calitatea de acţionar şi la alţi agenţi economici în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor
financiare şi fiscale faţă de stat. La începerea controlului financiar, organul de control
financiar este obligat să prezinte agentului economic legitimaţia de control şi ordinul de
serviciu semnat de conducătorul organului de control. Începerea controlului financiar trebuie
consemnată în registrul unic de control. Controlul financiar se desfăşoară, de regulă, în
spaţiile de lucru ale agentului economic, care trebuie să pună la dispoziţie un spaţiu adecvat,
precum şi logistica necesară desfăşurării controlului. Organul de control financiar are dreptul
să inspecteze locurile în care se desfăşoară activitatea, în prezenţa agentului economic sau a
unei persoane desemnate de acesta”.
De reţinut că acest Ordin a fost abrogat ulterior, prin HG nr.101 din 28 februarie 2012,
publicată în Monitorul Oficial nr.148 din 06 martie 2012.

350
 Din verificarea înscrisurilor depuse la dosar, a rezultat că redevenţa minieră în discuţie
este o obligaţie financiară pe care reclamanta o avea faţă de statul român, chiar dacă ea este o
societate comercială cu capital integral străin.
Din interpretarea dispoziţiilor legale citate, rezultă că organele financiare au calitatea
şi competenţa să controleze şi societatea reclamantă, aceasta făcând parte dintre „alţi agenţi
economici în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat”, menţionaţi
în prevederile Pct.13 din Ordinul MF nr.889/2005.
În concluzie, nu s-au putut reţine cele invocate, în acest sens, de către reclamantă, fiind
de netăgăduit competenţa organelor de inspecţie fiscală din cadrul DGFP Gorj – Biroul
Activitatea de Inspecţie Fiscală.
Referitor la fondul cauzei, s-a constatat următoarele:
Reclamata este beneficiara Licenţei de exploatare nr.860/1999, perioada acesteia fiind
prelungită pe durata 14 octombrie 2005-24 aprilie 2010, prin Actul adiţional nr.4 din 14
octombrie 2005, încheiat cu Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, act prin care părţile
au convenit o redevenţă minieră de 6 % din valoarea producţiei miniere.
La data de 16 ianuarie 2012, organele de inspecţie economico-financiar, în baza OUG
nr.94/2011, privind modul de calcul şi de evidenţiere a redevenţei miniere şi a taxei de
exploatare pentru perioada 01 aprilie 2009-30 septembrie 2011.
Acestea au stabilit, în urma verificării efectuate, că societatea nu datora o redevenţă de
6 % din valoarea producţiei miniere, aşa cum aceasta a fost stabilită prin Licenţa nr.860/1999
şi menţinută prin Actul adiţional nr. 4 din 14 octombrie 2005, ci o redevenţă în cuantum de 10
% din producţie.
Din actele dosarului, instanţa a reţinut că societatea reclamantă a convenit redevenţa
de 6 % din producţie, cu ANRM prin Licenţa de exploatare nr.860/1999.
S-a constatat că, într-adevăr, la data apariţiei OUG nr.101/2007 şi pentru perioada 01
aprilie 2009-15 iulie 2009, Licenţa de exploatare nr.860/1999 era în vigoare, iar cuantumul
redevenţei miniere nefiind schimbat prin acte adiţionale, intervenite între părţi.
În cauză, reclamanta are dreptate când afirmă că, în lipsa unui act adiţional, prin care
cuantumul redevenţei să fie modificat de părţi, nu poate fi reţinut că, în mod automat, acesta a
fost modificat prin lege.
Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât chiar dispozițiile art.21 alin.2 din
Legea minelor nr.85/2003, în vigoare pentru perioada verificată, prevedea expres că:
„prevederile licenţelor în vigoare rămân nemodificate pe toată durata iniţială a acestora, cu
excepţia cazurilor în care părţile convin modificarea/completarea acestora”.
Însă, în cauză s-a constată că nu a intervenit o asemenea convenţie a părţilor, respectiv
vreun act adiţional la Licenţa de exploatare, între reclamantă şi ANRM.
Este adevărat că, prin OUG nr.101/2007, a fost modificat cuantumul redevenţei
miniere de la 6 % la 10 %, dar acesta nu poate fi impus reclamantei, în lipsa unui act adiţional
la Licenţa de exploatare nr.860/1999, licenţă ce era în vigoare la data controlului, precum şi în
perioada verificată, respectiv 01 aprilie 2009-30 septembrie 2011.
Aşa fiind, reţinând aceste considerente, s-a constatat că acţiunea de faţă este
întemeiată, reclamanta nedatorând o altă redevenţă faţă de cea stabilită, de comun acord cu
Autoritatea Naţională a pentru Resurse Minerale ANRM Bucureşti.
Împotriva sentinţei numărul 5433 din data de 09.11.2012 a declarat recurs pârâta
DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE GORJ - ACTIVITATEA DE
INSPECTIE FISCALA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin recursul formulat recurenta a invocat că hotărârea atacată este nelegală şi
netemeinică arătând că instanţa de fond în mod facil a achiesat la punctul de vedere al
intimatei – reclamante fără a înlătura motivat consideraţiile recurentei bazate pe texte de lege.
În mod absolut corect noul procent de redevenţă minieră de 10% stabilit potrivit
O.U.G. nr. 101/2007 a fost avut în vedere la calculul redevenţei suplimentare, de către
inspectorii DGFP Gorj.

351
 În susţinere acestor opinii recurenta a invocat dispoziţiile art. IV alin. 1 din O.U.G. nr.
101/2007 care obligă la renegocierea unei licenţe aflate în vigoare în conformitate cu
prevederile acestui act normativ.
Omisiunea autorităţii competente, respectiv ANRM în stabilirea noului procent de
redevenţă minieră prin realizarea unui act adiţional la licenţa de exploatare nu conduce la
concluzia că reclamantei nu i se aplică prevederile legale în materie, lipsa unei renegocieri
între reclamantă şi ANRM nu poate lipsi de eficienţă juridică dispoziţiile O.U.G. nr. 101/2007
care introduce noul procent de redevenţă.
În situaţia în care s-ar valida opinia reclamantei că întrucât nu s-a încheiat un act
adiţional care să prevadă redevenţa din ordonanţa de urgenţă menţionată, nu trebuia să se
calculeze redevenţa potrivit O.U.G. nr. 101/2007 s-ar crea cel puţin premisa apariţiei unor
situaţii de discriminare între societăţile care au încheiat act adiţional la licenţa de exploatare şi
societăţile care nu au încheiat un astfel de act.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor formulate şi examinând cauza sub
toate aspectele conform art. 304 1 Cod procedură civilă. Curtea a constatat recursul întemeiat
pentru următoarele considerente:
Curtea a reţinut că intimata reclamată este beneficiara licenţei de exploatare
nr.860/1999, perioada acesteia fiind prelungită pe durata 14 octombrie 2005 - 24 aprilie 2010,
prin actul adiţional nr. 4 din 14 octombrie 2005, încheiat cu Agenţia Naţională pentru Resurse
Minerale, act prin care părţile au convenit o redevenţă minieră de 6 % din valoarea producţiei
miniere.
Durata iniţială a licenţei de exploatare a fost de 5 ani contractuali cu posibilitatea
prelungirii perioadei de exploatare., prin acte adiţionale fiind prelungită durata licenţei de
exploatare a granitului din zăcământului B - M, până la data de 24.04.2015.
Prin O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr. 85/2003
şi a Legii petrolului nr. 238/2004, a fost modificat cuantumul redevenţei miniere de la 6 % la
10 %.
La data de 16 ianuarie 2012, organele de inspecţie economico-financiar, în baza OUG
nr.94/2011, au efectuat verificări privind modul de calcul şi de evidenţiere a redevenţei
miniere şi a taxei de exploatare pentru perioada 01 aprilie 2009 - 30 septembrie 2011.
Acestea au stabilit, în urma verificării efectuate, că societatea nu datora o redevenţă de
6 % din valoarea producţiei miniere, aşa cum aceasta a fost stabilită prin Licenţa nr.860/1999
şi menţinută prin Actul adiţional nr. 4 din 14 octombrie 2005, ci o redevenţă în cuantum de 10
% din producţie.
Instanţa de fond a reţinut că potrivit dispozițiilor art. 21 alin.2 din Legea minelor
nr.85/2003, în vigoare pentru perioada verificată, prevederile licenţelor în vigoare rămân
nemodificate pe toată durata iniţială a acestora, cu excepţia cazurilor în care părţile convin
modificarea/completarea acestora”, iar în cauză nu a intervenit o asemenea convenţie a
părţilor, respectiv vreun act adiţional la Licenţa de exploatare, între intimata reclamantă şi
ANRM care să modifice cuantumul redevenţei.
Însă dispoziţiile respective stabilesc doar faptul că pentru durata iniţială a licenţei
prevederile acesteia rămân nemodificate, durata iniţială în speţă de 5 ani fiind 17.09.1999 –
16.09.2004, or perioada supusă controlului în care au fost constate deficienţe privind stabilirea
cuantumului redevenţei este 01.04.2009 – 15.07.2009 iar pentru această perioadă intimata
reclamantă avea obligaţia să se conformeze dispoziţiilor art. IV alin. 1 din O.U.G. nr.
101/2007.
Potrivit art. IV alin. 1 din O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea şi completarea
Legii minelor nr. 85/2003 şi a Legii petrolului nr. 238/2004, acordurile petroliere încheiate şi
neintrate în vigoare, precum şi acordurile petroliere intrate în vigoare se modifică în
conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă.
Trebuie reţinut că potrivit art. 20.1.1 din licenţa de exploatare nr. 860/17.09.1999
această licenţă este guvernată, interpretată şi clarificată conform legislaţiei române în

352
vigoare., iar dispozițiile art. IV alin. 1 din O.U.G nr. 101/2007 obligau la renegocierea licenţei
aflate în vigoare în conformitate cu prevederile respectivului act normativ.
Omisiunea autorităţii ANRM în stabilirea noului procent de redevenţă minieră prin
încheierea unui act adiţional la licenţa de exploatare nu conduce la concluzia că societăţii
intimate nu i se aplică prevederile legale în materie iar lipsa unei renegocieri între intimată şi
ANRM nu poate lipsi de eficienţă juridică dispoziţiile O.U.G. nr. 101/2007 care introduce
noul procent de redevenţă.
Pe cale de consecinţă, în raport de art. 312 Cod procedură civilă Curtea a reţinut ca
instanţa de fond a aplicat greşit legea materială în cauză, a admis recursul formulat şi a respins
acţiunea formulată. (Decizia Civilă nr.4971/2013 – Secția Contencios administrativ și fiscal,
rezumat judecător Alina Răescu)

3. Calificarea juridică a deciziei emise de Comitetul Executiv al Consiliului

Popular de trecere în proprietatea publică a unor imobile. Act administrativ cu caracter
individual. Termen de formulare a acţiunii.

Decizia de trecere în proprietate publică a unor imobile cuprinse în anexă, emisă de

Comitetul Executiv al Consiliului reprezintă un act administrativ cu caracter individual, ceea
ce atrage incidenţa dispozițiilorart.11 alin.1 şi 2 din Legea nr.554/2004.

Prin sentinţa nr. 871 din 17 aprilie 2012, Tribunalul Olt a respins acţiunea formulată
de reclamanta C.E, prin procurist D.N, în contradictoriu cu pârâta Instituţia Prefectului
Judeţul Olt prin prefect, pentru lipsa calităţii procesuale pasivă.
A admis în principiu şi pe fond cererea de intervenţie formulată de intervenientul B.P.
şi excepţia tardivităţii invocată de pârâţii Consiliul Judeţean Olt şi Municipiul Slatina.
A respins acţiunea formulată faţă de pârâţii Municipiul Slatina prin primar şi Consiliul
Judeţean Olt prin preşedinte, ca tardiv formulată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că Instituţia Prefectului Judeţului
Olt nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu este autoritatea ce a emis actul a cărui
nulitate se solicită, nu este instituţia ce a preluat atribuţiile fostului comitet executiv al
Consiliului Popular al Jud. Olt, fiind reprezentantul în teritoriu al guvernului, iar bunul nu se
află în administrarea sau proprietatea acestei instituţii.
Cererea de intervenţie formulată de B.P. în interesul pârâţilor a fost apreciată
întemeiată deoarece acesta prezintă un interes justificat în cauză, având în vedere că acesta,
potrivit contractului de închiriere nr. 633/20.04.2000, a ocupat suprafaţa de 631 mp. compusă
din 206 mp. suprafaţă construită locuinţă şi dependinţe şi 425 mp. curte, imobilul fiind situat
în Slatina, iar prin hotărârea Consiliului Local Slatina nr. 193/12.08.2010 s-a aprobat vânzarea
locuinţei către intervenient iar pentru teren s-a prelungit contractul de închiriere, astfel cum
reiese din adresa nr. 6281/14.07.2011 emisă de Direcţia Administrarea Domeniului Public şi
Privat din cadrul Primăriei Municipiului Slatina (f.75).
Faţă de ceilalţi pârâţi s-a respins acţiunea ca tardiv formulată deoarece actul
administrativ a cărui nulitate se solicită este un act administrativ cu caracter individual iar
potrivit art. 11 alin. 1 din legea nr. 554/2004 cu completările şi modificările ulterioare,
cererile prin care se solicită anularea unui astfel de act se pot introduce în termen de 6 luni de
la data comunicării, iar la alin. 2 se prevede că pentru motive temeinice, în cazul actului
administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. 1, dar nu
mai târziu de 1 an de la data emiterii actului, acest termen fiind unul de decădere, astfel cum
se stipulează la art. 11 alin. ultim.
S-a mai reţinut că decizia nr. 259/29.08.1975 emisă de Comitetul Executiv al
Consiliului Popular al Jud. Olt are caracter de act administrativ individual, aspect stabilit în
mod irevocabil de Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi Fiscal, care
prin decizia nr. 483/3.02.2009 pronunţată în dosar nr. 669.3/104/2007 a admis recursurile

353
declarate de Primăria Municipiului Slatina şi Consiliul Jud. Olt împotriva sentinţei nr.
447/2.07.2008 pronunţată de Tribunalul Olt, a modificat sentinţa în sensul că acţiunea a fost
respinsă (f.110-112).
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta C.E. prin procurator D.N, care a
criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În motivare, recurenta reclamantă a susţinut că instanţa nu a pus în discuţia părţilor,
respectând principiul contradictorialităţii, niciuna din excepţiile invocate de pârâţi. Mai mult
decât atât, conform dispozitivului sentinţei recurate, instanţa a respins acţiunea formulată ca
tardiv introdusă, fără a preciza dacă această excepţie a fost invocată de instanţă din oficiu, sau
ca urmare a invocării acesteia de către pârâte.
A mai susţinut că instanţa a reţinut în mod greşit că Decizia nr.259/29.08.1975 a
Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Olt este un act administrativ
individual. Această reţinere a instanţei este contrazisă de definiţia acestui act dată de art.2,
alin.l, lit.c, din Legea nr.554/2004 potrivit căruia actul administrativ unilateral cu caracter
normativ este actul emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea
organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau
stinge raporturi juridice. În acest sens a invocat prevederile art.3 din Legea nr.52/2003 privind
transparenţa decizională în administraţia publică, conform cărora "în sensul prezentei legi,
termenii de mai jos se definesc astfel: a) act normativ - actul emis sau adoptat de o autoritate
publică, cu aplicabilitate generală; ..."
Astfel, actul administrativ cu caracter normativ este actul prin care se statornicesc
norme juridice cu caracter general, abstract, impersonal, care cuprinde reglementări de
principiu, aplicabile la un număr nedeterminat de persoane şi care produce efecte erga-
omnes. Dispoziţiile din aceste acte sunt enunţate într-o formă generală şi obligatoriu trebuie
aduse la cunoştinţa celor interesaţi, operaţiune ce se materializează prin publicare, aceasta
constituind, în primul rând, o condiţie de validitate a actului, iar în al doilea rând, o condiţie
esenţială pentru ca actul administrativ să producă efecte juridice.
Dimpotrivă, actul administrativ cu caracter individual este actul care conţine reguli de
conduită pentru o anumită persoană, având drept scop naşterea, modificarea sau stingerea
unor raporturi juridice concrete. Aceste acte se comunică celor interesaţi, momentul
comunicării coincizând cu cel al începutului producerii de efecte juridice.
Făcând aplicarea celor mai sus menţionate, precum şi faţă de conţinutul concret al
Deciziei nr.259/29.08.1975 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Olt, se
poate observa că această decizie este un act administrativ cu caracter normativ, astfel că
acestuia nu îi sunt incidente prevederile legale invocate de instanţa de judecată.
Recurenta a criticat sentinţa şi în privinţa admiterii de către instanţa de fond a cererii
de intervenţie în interesul pârâţilor formulată de numitul B.P.
Aşa cum s-a reţinut cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 1536/2012 pronunţată
de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 1412/104/2011, la această dată, din punct de vedere
legal, numitul B.P. nu mai are nici măcar calitatea de chiriaş al imobilului situat în Slatina,
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1134/2001 a Judecătoriei Slatina, rămasă definitivă şi
irevocabilă prin decizia nr.2457/2002 a Curţii de Apel Craiova, s-a dispus rezilierea
contractului de închiriere nr.633/2000, încheiat între Primăria municipiului Slatina şi
intervenientul B.P., astfel că, la această dată, acesta nu mai are calitatea de chiriaş.
Deşi prin actul adiţional nr. 1856/2006 s-a dispus modificarea contractului de
închiriere nr.633/2000 în sensul că s-a modificat suprafaţa de teren închiriată şi chiria lunară,
acest act nu poate fi avut în vedere întrucât, contractul de închiriere se reziliase irevocabil,
anterior încheierii acestuia, în anul 2002, şi astfel aceste modificări nu mai puteau opera după
4 ani, între părţi neintervenind un alt contract de închiriere.
Recursul a fost respins ca nefondat.

354
 Reclamanta C.E a investit instanţa de contencios administrativ cu o cerere având ca obiect
anularea deciziei nr.259/29.08.1975 emisă de Comitetul executiv al Consiliului Popular al
judeţului Olt.
Referitor la susţinerile recurentei-reclamante privind faptul că instanţa nu a pus în discuţia
părţilor excepţiile invocate de pârâţi prin întâmpinare, Curtea a reţinut că acestea sunt
nefondate, întrucât în şedinţa de judecată din 10 aprilie 2012 instanţa de fond a pus în discuţia
părţilor prezente excepţia tardivităţii, neîndeplinirii procedurii prealabile şi puterii de lucru
judecat. Totodată, reclamanta a formulat şi un răspuns la întâmpinare prin care a arătat care
sunt apărările sale faţă de excepţiile invocate de pârâţi, astfel că nu se poate reţine că s-ar fi
vătămat în vreun fel dreptul la apărare al recurentei.
În ceea ce priveşte faptul că instanţa de fond a respins acţiunea formulată ca tardiv introdusă,
fără a preciza dacă această excepţie a fost invocată de instanţă din oficiu, sau ca urmare a
invocării acesteia de către pârâte, Curte a apreciat că deşi nu s-a menţionat expres în motivare
cine a invocat excepţia, din împrejurarea că instanţa, anterior luării dosarului în pronunţare, a
pus în discuţie excepţia tardivităţii invocată de pârâţi în întâmpinare, rezultă că acţiunea a fost
respinsă ca tardivă ca urmare a invocării excepţiei de către pârâţi.
Referitor la motivul de recurs prin care se invocă faptul că instanţa de fond a reţinut în
mod greşit că Decizia nr.259/29.08.1975 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al
Judeţului Olt este un act administrativ individual, Curtea l-a apreciat ca nefondat. Astfel actul
administrativ normativ cuprinde reglementări de principiu, cu caracter obligatoriu, formulate
abstract în vederea aplicării unui număr nedeterminat de persoane, în timp ce actul individual
este o manifestare de voinţă ce creează, modifică ori desfiinţează drepturi ori obligaţii în
beneficiul ori sarcina uneia sau mai multor persoane determinate.
În cauză, prin decizia a cărei anulare se solicită, se dispune ca începând cu 01 aprilie
1975 să se treacă în proprietatea statului imobilele prevăzute în tabelul anexă. Prin urmare,
adresându-se unui număr restrâns şi bine definit de subiecţi de drept (persoanele care au
calitatea de proprietari ai imobilelor), actul administrativ contestat este în mod evident act cu
caracter individual, astfel că instanţa de fond în mod corect a respins acţiunea formulată
împotriva acestuia ca tardivă, având în vedere dispoziţiile art. 11 alin. 1 şi 2 din legea nr.
554/2004.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interesul pârâţilor formulată de Bojan Petre,
Curtea a reţinut că instanţa de fond a apreciat-o în mod corect ca întemeiată deoarece acesta
prezintă un interes justificat în cauză. Potrivit contractului de închiriere nr. 633/20.04.2000,
acesta a ocupat suprafaţa de 631 mp. compusă din 206 mp. suprafaţă construită locuinţă şi
dependinţe şi 425 mp. curte, imobilul fiind situat în S., iar prin hotărârea Consiliului Local
Slatina nr. 193/12.08.2010 s-a aprobat vânzarea locuinţei către intervenient, iar pentru teren s-
a prelungit contractul de închiriere, astfel cum reiese din adresa nr. 6281/14.07.2011 emisă de
Direcţia Administrarea Domeniului Public şi Privat din cadrul Primăriei Municipiului Slatina.
Din considerentele expuse şi în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 312 al 1 cod
procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat. (Decizia Civilă nr.403/2013 – Secția
Contencios administrativ și fiscal, rezumat judecător Alina Răescu)

4. Acte exceptate de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului

administrativ, în raport de statutul persoanei juridice emitentă a actelor contestate şi
faţă de atribuţiile în exercitarea cărora au fost întocmite actele contestate.

Actele întocmite de Camera de Comerţ şi Industrie a României nu sunt şi nu pot fi

asimilate unor acte administrative, pentru că nu au fost emise de o autoritate publică în regim
de putere publică, producând efecte numai în cadrul raporturilor de drept civil stabilite între
părţi.
Actele nu sunt întocmite de Camera de Comerţ şi Industrie a României ca subiect de
drept public în raporturi juridice de natura celor care presupun exerciţiul autorităţii publice

355
şi nu exprimă voinţa de a da naştere, de a modifica sau de a stinge drepturi şi obligaţii, în
regim de putere publică.
Faţă de obiectul lor, actele contestate sunt întocmite exclusiv pentru un interes privat
şi nu pentru un interes legitim public, care potrivit dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. r din Legea nr.
554/2004, „vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare,
realizarea competenţei autorităţilor publice”.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, Secţia Contencios

Administrativ şi Fiscal sub nr. 578/54/2013, reclamanta Camera de Comerţ şi Industrie Dolj,
în contradictoriu cu pârâta Camera de Comerţ şi Industrie a României, a solicitat constatarea
nulităţii absolute a: 1. Deciziei nr. 3, adoptată în Sesiunea a XXVIII-a a Colegiului de
Conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a României din data de 06 martie 2013, ora 11,
desfăşurată la Sala Ronda din Sediul Camerei Naţionale (subpunctul 3.3.), prin care s-a dispus
pierderea calităţii de membră a Camerei de Comerţ și Industrie a României a Camerei de
Comerţ şi Industrie a Judeţului Dolj. 2. Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Camerei
de Comerţ şi Industrie a României, care a avut loc la data de 26 martie 2013, ora 11, Aula
Candelabrelor din sediul Camerei Naţionale, prin care i-a fost respinsă contestaţia formulată
împotriva Deciziei nr. 3 din 06 martie 2013 a Colegiului de Conducere al Camerei de Comerţ
şi Industrie a României.
Reclamanta a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 8 şi următoarele din Legea nr.
554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1 alin. 1 din Legea nr. 335/2007
Legea camerelor de comerţ, art. 2 alin. 1 litera b din Legea nr. 554/2004, cu modificările și
completările ulterioare şi art. 111 din Noul Cod de Procedură Civilă.
În motivarea cererii, reclamanta a formulat o scurtă prezentare a situaţiei de fapt şi a
arătat că se încadrează în categoria membrilor de drept ai Camerei Naţionale, în conformitate
cu dispoziţiile art. 25 alin. 1 litera a din Legea nr. 335/2007. Personalitatea juridică i-a fost
recunoscută prin H.G. nr. 799/1990, emisă în baza Decretului-lege nr. 139/1990, cu
completările ulterioare.
Reclamanta a menţionat că la data de 19 martie 2013 a formulat, împreună cu alţi
membri excluşi abuziv, contestaţie împotriva Deciziei Colegiului de conducere prin care s-a
dispus excluderea sa din Camera Naţională. Contestaţia a fost analizată în prima Adunare
Generală a Membrilor Camerei Naţionale (26 martie 2013), în temeiul dispoziţiilor art. 15
alin. 2, teza finală din Statutul Camerei Naţionale (Anexa nr. 4).
În ceea ce priveşte detalierea cauzelor de nulitate, reclamanta a menţionat că pierderea
calităţii de membru al Camerei Naţionale nu se poate dispune decât în condiţiile limitative
reglementate de art. 15 pct. 1 din Statutul Camerei Naţionale (Anexa nr. 18). A fost exclusă
din Camera Naţională pentru motivul indicat la art. 15 pct. 1 litera b din Statut: Neparticiparea
repetată şi nemotivată la lucrările organelor de conducere sau a organismelor de lucru din care
fac parte.
A arătat că, în cazul său, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 15 pct. 1 litera b din Statut,
rezultând, în mod evident, caracterul nelegal al Deciziei Colegiului de Conducere şi al
Hotărârii Adunării Membrilor Camerei Naţionale, prin care s-a hotărât excluderea sa din
Camera Naţională.
În termenul stabilit conform art. 201 alin. 1 NCPC pârâta Camera de Comerţ şi
Industrie a României a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei
materiale a Curţii de Apel Craiova - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, excepţia
necompetenţei teritoriale, excepţia prematurităţii introducerii cererii de chemare în judecată,
lipsa procedurii prealabile, motivând pe larg excepţiile invocate. Pe fondul cauzei, pârâta a
solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca netemeinică şi nelegală şi a precizat
punctual motivele pentru care susţinerile reclamantei referitoare la cauzele de nulitate nu pot
fi primite.

356
 În termenul stabilit conform art. 201 alin. 2 NCPC, reclamanta Camera de Comerţ şi
Industrie Dolj a depus la dosar, răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea
apărărilor pârâtei ca nefondate şi neîntemeiate, a răspuns asupra excepţiilor invocate de pârâtă
şi a invocat dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 335/2007, art. 2 alin. 1 litera b şi art. 7 din
Legea nr. 554/2004, art. 111 din Noul Cod de procedură civilă.
La data de 28.05.2013, pârâta Camera de Comerţ şi Industrie a României a depus o
cerere prin care a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art. 223 din Noul Cod de
procedură civilă, iar în temeiul art. 139 alin. 1 şi 2 din Noul Cod de procedură civilă a invocat
excepţia conexităţii, motivat de faptul că reclamanta (împreună cu Camera de Comerţ şi
Industrie Bacău, Prahova şi Vâlcea - foste membre ale Camerei Naţionale) a înregistrat la data
de 01.04.2013 o cerere de chemare în judecată, cu obiect identic cu cel din prezenta cauză, ce
formează obiectul dosarului nr. 12750/3/2013 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a
VI-a civilă. A depus dovada înregistrării cauzei pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă şi cererea de chemare în judecată.
În şedinţă publică, au fost puse în discuţia părţii prezente excepţiile invocate prin
întâmpinare de către pârâta Camera de Comerţ şi Industrie a României, conform art. 14 alin. 5
din Noul Cod de procedură civilă.
Analizând cu prioritate, în conformitate cu art. 248 NCPC, excepţiile invocate prin
întâmpinare de către pârâta Camera de Comerţ şi Industrie a României, Curtea de Apel
Craiova - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a reţinut următoarele:
Reclamanta Camera de Comerţ şi Industrie Dolj a solicitat instanţei de contencios
administrativ, în temeiul art. 8 şi următoarele din Legea nr. 554/2004, anularea Deciziei nr. 3,
adoptată în Sesiunea a XXVIII-a a Colegiului de Conducere al Camerei de Comerţ şi
Industrie a României din data de 06 martie 2013 (subpunctul 3.3) şi a Hotărârii Adunării
Generale Extraordinare a Camerei de Comerţ şi Industrie a României din 26 martie 2013, prin
care i-a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 3 din 06 martie 2013, deci
anularea unor acte emise de către Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 335/03.12.2007, Legea camerelor de comerţ din
România, modificată prin Legea nr. 39/30.03.2011 „(1) Camerele de comerţ sunt organizaţii
autonome, neguvernamentale, apolitice, fără scop patrimonial, de utilitate publică, cu
personalitate juridică, create în scopul de a reprezenta, apăra şi susţine interesele membrilor
lor şi ale comunităţii de afaceri în raport cu autorităţile publice şi cu organismele din ţară şi
din străinătate”.
Potrivit art. 16 din Statutul Camerei Naţionale, „Camera Naţională este o instituţie de
utilitate publică, de drept privat, care are ca atribuţie principală reprezentarea mediului de
afaceri şi constituie interfaţa dintre comunitatea de afaceri şi terţi”.
Potrivit art. 2 alin. 2 lit. b din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, „ (…) sunt
asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care,
potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică (…)”.
Art. 10 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, modificată şi
completată, prevede că „reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de
la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu
se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale”.
Norma de competenţă teritorială din materia contenciosului administrativ a fost
reglementată în favoarea reclamantului şi, în consecinţă, la alegerea acestuia poate fi
înlăturată prin sesizarea instanţei de la domiciliul pârâtului. În toate cazurile de competenţă
teritorială administrativă, alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente revine
reclamantului.
Având în vedere temeiul juridic invocat de reclamantă, art. 8 şi următoarele din Legea
nr. 554/2004, precum şi emitentul actelor contestate, persoană juridică de drept privat căreia i
s-a recunoscut statutul de utilitate publică prin Legea nr. 335/2007, modificată, Curtea a
stabilit că este competentă să soluţioneze prezenta cerere în raport de dispoziţiile art. 96 pct. 1

357
Cod procedură civilă prin raportare la art. 2 alin. 1 lit. b teza a doua şi art. 10 din Legea nr.
554/2004, astfel că în temeiul art. 132 Cod procedură civilă au fost respinse excepţia
necompetenţei materiale şi excepţia necompetenţei teritoriale invocate prin întâmpinare de
către pârâta Camera de Comerţ şi Industrie a României.
În ceea ce priveşte excepţia conexităţii, Curtea a constatat din înscrisurile depuse la
dosar de ambele părţi, că reclamanta, alături de alţi reclamanţi, a înregistrat, anterior sesizării
prezentei instanţe, o cerere având ca obiect anularea aceloraşi acte, întemeiată pe dispoziţiile
art. 216 alin. 3 şi 6 şi art. 1236 din Codul civil, pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a
civilă, la data de 01.04.2013, cerere înregistrată sub nr. 12750/3/2013.
Instanţa a respins excepţia conexităţii prevăzută de art. 139 Cod procedură civilă,
întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative pentru existenţa conexităţii,
respectiv: să existe două sau mai multe cereri între aceleaşi părţi, iar între obiectul şi cauza
cererilor să existe o strânsă legătură şi cererile să fie în cursul judecăţii în primă instanţă pe
rolul unor instanţe diferite, de acelaşi grad.
În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în contencios administrativ,
pârâta a susţinut prin întâmpinare, în argumentele ce susţin excepţiile invocate, că actele
contestate nu sunt acte administrative, nu sunt acte emise în prestarea unui serviciu public, în
regim de putere publică spre a fi incidente dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr.
554/2004.
Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, de temeiul juridic invocat de
reclamantă şi de părţile în litigiu, s-a impus calificarea corectă a actului juridic supus
controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, întrucât această calificare este
determinantă în verificarea condiţiei de admisibilitate a cererii de chemare în judecată,
invocată de către pârâtă prin întâmpinare.
Decizia nr. 3 din 06.03.2013, prin care reclamanta a fost exclusă din Camera Naţională
pentru motivul indicat la art. 15 pct. 1 lit. b din Statut, a fost întocmită de către pârâta Camera
de Comerţ şi Industrie a României în exercitarea atribuţiei conferite prin dispoziţiile art. 35
din Legea nr. 335/2007, cu modificările şi completările ulterioare.
Aceeaşi competenţă rezultă şi din Statutul Camerei Naţionale, aprobat în Adunarea
Generală a Membrilor C.C.I.R. din 27 decembrie 2007, cu modificările aprobate de Adunarea
Generală din 19 mai 2011, care în art. 15 pct. 2 prevede că „pierderea calităţii de membru se
constată sau, după caz, se dispune de către Colegiul de Conducere al Camerei Naţionale.
Decizia Colegiului de Conducere privind pierderea calităţii de membru al Camerei Naţionale
se comunică în scris, după caz, şi poate fi contestată la prima Adunare Generală în cadrul
căreia se ia act, se dezbate şi se ia o hotărâre definitivă.”
De asemenea, potrivit art. 29 pct. 20 din Statutul Camerei Naţionale, Colegiul de
Conducere „aprobă calitatea de membru, constată sau decide pierderea acestei calităţi”
Emitentă a actelor contestate în cauză este Camera de Comerţ şi Industrie a României,
denumită Camera Naţională şi definită în art. 1 din Statutul Camerei Naţionale ca fiind „o
organizaţie neguvernamentală, apolitică, autonomă, nonprofit, de utilitate publică, cu
personalitate juridică, ce reprezintă, sprijină şi apără interesele generale ale comunităţii de
afaceri din România, urmărind promovarea şi dezvoltarea industriei, comerţului, serviciilor şi
agriculturii, în concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă”.
Potrivit art. 16 din Statutul Camerei Naţionale, „Camera Naţională este o instituţie de
utilitate publică, de drept privat, care are ca atribuţie principală reprezentarea mediului de
afaceri şi constituie interfaţa dintre comunitatea de afaceri şi terţi”.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 335/03.12.2007, Legea camerelor de comerţ din
România, modificată prin Legea nr. 39/30.03.2011 „(1) Camerele de comerţ sunt organizaţii
autonome, neguvernamentale, apolitice, fără scop patrimonial, de utilitate publică, cu
personalitate juridică, create în scopul de a reprezenta, apăra şi susţine interesele membrilor
lor şi ale comunităţii de afaceri în raport cu autorităţile publice şi cu organismele din ţară şi
din străinătate”.

358
 Conform semnificaţiei dată prin dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. b din Legea nr. 554/2004
termenului de autoritate publică, acesta este „orice organ de stat sau al unităţilor administrativ
- teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes
legitim public”.
În sensul acestei prevederi legale, sunt asimilate autorităţilor publice „persoanele
juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt
autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică”.
Din reglementarea susmenţionată, rezultă că asimilarea persoanei juridice de drept
privat cu o autoritate publică nu poate interveni decât în privinţa acelor atribuţii pentru care a
fost recunoscut statutul de utilitate publică sau prin care se prestează un serviciu public, în
regim de putere publică.
În consecinţă, statutul de utilitate publică recunoscut unei persoane juridice de drept
privat nu are drept consecinţă includerea acesteia în categoria autorităţilor publice pentru
totalitatea actelor juridice întocmite, indiferent de obiectul şi sfera lor de reglementare.
Art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004 defineşte noţiunea de act administrativ ca
reprezentând „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică,
în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a
legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor
administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au
ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes
public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi
alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios
administrativ”.
Pentru a fi considerat act administrativ, condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite
cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de
putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în
scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii.
Nu toate actele unilaterale ale autorităţilor publice sunt acte administrative, ci numai
acelea care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a
executării acesteia.
Din acest motiv, nu se poate reţine că toate actele juridice întocmite de persoana
juridică de drept privat cu statut de utilitate publică sunt acte administrative de autoritate care
pot fi contestate în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004.
În analiza excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, instanţa a avut în
vedere actele normative care reglementează Sistemul cameral şi anume, Legea nr. 335/2007,
modificată, lege organică privind camerele de comerţ din România şi Statutul Camerei
Naţionale.
Actele contestate în cauza de faţă nu sunt acte administrative, în sensul definit de
dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, ca acte unilaterale cu caracter individual
sau normative emise de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării
executării legii sau a executării în concret a legii, care dau naştere, modifică sau sting
raporturi juridice.
Actele deduse judecăţii în cauză nu sunt şi nu pot fi asimilate unor acte administrative,
pentru că nu au fost emise de o autoritate publică în regim de putere publică, producând efecte
numai în cadrul raporturilor de drept civil stabilite între părţi.
Actele nu sunt întocmite de Camera de Comerţ şi Industrie a României ca subiect de
drept public în raporturi juridice de natura celor care presupun exerciţiul autorităţii publice şi
nu exprimă voinţa de a da naştere, de a modifica sau de a stinge drepturi şi obligaţii, în regim
de putere publică.
De menţionat că în practica Î.C.C.J., Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, s-a
stabilit că actele emise de Camera de Comerţ şi Industrie a României nu au caracter de acte
administrative, pentru a putea fi supuse cenzurii instanţei de contencios administrativ (ex.

359
decizia nr. 1433/12.03.2010 pronunţată în dosarul nr. 773/45/2009, decizia nr.
1923/06.04.2012 pronunţată în dosarul nr. 74/300/2009, decizia nr. 2675/30.05.2012
pronunţată în dosarul nr. 9702/2/2011).
Faţă de obiectul lor, actele contestate sunt întocmite exclusiv pentru un interes privat şi
nu pentru un interes legitim public, care potrivit dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. r din Legea nr.
554/2004, „vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare,
realizarea competenţei autorităţilor publice”.
Pentru considerentele care au fost expuse cu privire la natura juridică a actelor
contestate care nu sunt acte administrative tipice sau asimilate şi care nu au fost întocmite de
Camera de Comerţ şi Industrie a României în exercitarea atribuţiilor pentru care i s-a
recunoscut statutul de utilitate publică, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de
chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Constatând că actele deduse judecăţii sunt exceptate de la controlul judecătoresc pe
calea contenciosului administrativ, faţă de statutul persoanei juridice acţionate în judecată în
calitate de emitentă a actelor contestate şi faţă de atribuţiile în exercitarea cărora au fost
întocmite actele, Curtea a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată.
În raport de soluţia dată prin constatarea inadmisibilităţii cererii de chemare în
judecată, nu s-a mai impus a fi examinate excepţia prematurităţii, a lipsei procedurii prealabile
sau a fondului cererii de chemare în judecată. (Sentinţa nr. 229/2013 – Secția Contencios
administrativ și fiscal, rezumat judecător Liliana Mădălina Dună)

5. Anulare act administrativ

C.S.M. este autoritatea care are prerogative în privinţa desemnării formatorilor, însă
numai după ce i se comunică lista candidaţilor selectaţi de Consiliul ştiinţific al I.N.M. care a
realizat procedura de selecţie. Excluderea C.S.M. de la exercitarea acestei atribuţii este
lipsită de temei legal, pentru că prin desemnarea de către instanţa de judecată a
formatorului, în realitate, ar fi exclus C.S.M. de la exercitarea unei atribuţii legale şi s-ar
încălca art. 28 din Regulamentul I.N.M. aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr.
127/01.03.2007.
În exercitarea atribuţiilor lor, entităţile administrative dispun de o marjă de
apreciere, astfel că, în situaţia în care nu pot fi identificate motive de nelegalitate formală ori
elemente din care să rezulte că emitentul actului administrativ, prin conduita lui, s-a
îndepărtat de la scopul legii ori a încălcat principiul proporţionalităţii între interesul public
şi cel privat, o evaluare a substanţei măsurilor dispuse, făcută de instanţa de contencios
administrativ însăşi, ar constitui o ingerinţă nepermisă în atribuţiile administraţiei publice.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, Secţia Contencios

Administrativ şi Fiscal sub nr. 2419/54/2012, aşa cum a fost modificată la 29.01.2013,
reclamanta X, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat în
principal, anularea parţială a actului administrativ, Hotărârea nr. 532 din data de 19.06.2012 a
Plenului C.S.M., respectiv a art. 1 din hotărâre şi obligarea pârâtei la includerea reclamantei în
lista noilor formatori cu normă parţială în cadrul Departamentului de formare iniţială la
disciplina Dreptul Uniunii Europene, iar în subsidiar, anularea totală a actului administrativ
menţionat la pct. 1, cu consecinţa reluării procedurii de concurs, precum şi anularea tuturor
actelor administrative subsecvente adoptate de către Institutul Naţional al Magistraturii ca
urmare a punerii în aplicare a Hotărârii Plenului C.S.M. anulate.
În motivarea cererii modificată, reclamanta a arătat că a participat în calitate de
candidat la concursul pentru ocuparea posturilor de formator cu normă parţială în cadrul
Departamentului de formare iniţială din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii la
disciplina Dreptul Uniunii Europene, organizat în perioada noiembrie 2011 - martie 2012.

360
 Procedura de concurs s-a finalizat, intermediar, la nivelul I.N.M., prin hotărârea nr.
10/15.03.2012, iar rezultatul acelei proceduri este contestat printr-o acţiune separată, în sensul
obligării Consiliului Ştiinţific al I.N.M. de a introduce şi pe reclamantă pe propunerea - listă
de noi formatori pentru formarea iniţială, cu normă parţială.
Etapa finală a procedurii de selecţie a noilor formatori a avut loc la nivelul C.S.M.,
unde Plenul C.S.M. a hotărât, în baza Hotărârii nr. 532/19.06.2012, desemnarea ca formatori
pentru formarea iniţială, cu normă parţială, doar a unui singur candidat pentru disciplina
Dreptul Uniunii Europene, deşi la concurs au fost scoase trei posturi pentru această disciplină.
Această desemnare a fost hotărâtă ca urmare a constatării, de către C.S.M., că „procedura de
selecţie s-a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor, precum şi ale Statutului formatorului institutului Naţional al
Magistraturii – recrutare, evaluare şi revocare, aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr.
613/13.09.2007.”
În consecinţă, reclamanta a formulat plângere prealabilă ce a fost soluţionată de Plenul
C.S.M. în data de 05.09.2012 şi comunicată reclamantei în data de 27.11.2012, prin nota
DRUO nr. 4/21023/1154/2012, solicitările reclamantei fiind respinse. A menţionat totodată că
anterior acestei respingeri, a avut loc în data de 14.08.2012 întrunirea Comisiei nr. 2 a C.S.M.,
Comisie care a propus Plenului CSM respingerea ca nefondată a plângerii sus-menţionate.
Reclamanta a susţinut că, admiţând că, parţial, procedura de selecţie s-a desfăşurat cu
respectarea dispoziţiilor legale invocate în preambulul hotărârii ce formează obiectul acestei
cereri, nedesemnarea de către Plenul C.S.M. a sa ca formator pentru formarea iniţială, cu
normă parţială, încalcă dispoziţiile Statutului formatorului I.N.M. şi principiul transparenţei şi
principiul obiectivităţii în procedura de recrutare pentru motivele ce urmează să le detalieze la
pct. I.
În subsidiar, în situaţia în care se va considera că nenumirea reclamantei ca formator
cu normă parţială este legală, în sensul că C.S.M. nu este obligat, în urma clasamentului, să
dispună numirea reclamantei, a solicitat constatarea faptului că Plenul C.S.M. s-a aflat în
eroare când a concluzionat că procedura de recrutare a fost desfăşurată în conformitate cu
dispoziţiile legale pertinente din motivele ce urmează să le detalieze la pct. II.
În drept, contestaţia a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 8 şi urm. din Legea nr.
554/2004, precum şi ale Hotărârilor Plenului C.S.M. nr. 613/2007 privind Statutul de
formator al I.N.M. şi nr. 812/2009 privind strategia de recrutare a formatorilor.
La termenul de judecată din data de 22 februarie 2013, reclamanta a depus o cerere
prin care a comunicat instanţei că înţelege să renunţe la petitul în subsidiar, respectiv la partea
din cerere prin care solicita să se dispună anularea totală a actului administrativ, hotărârea nr.
532/19.06.2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi a procedurii de selecţie care
a stat la baza adoptării acelei hotărâri.
La data de 31 mai 2013, reclamanta a depus o precizare la cererea de chemare în
judecată. A arătat că, prin acţiune a solicitat, în principal, anularea parţială a hotărârii nr. 523
din data de 19.06.2012 a Plenului C.S.M., respectiv anularea, la articolul 1 din hotărâre, a
liniuţei care viza numirea formatorilor la disciplina Dreptul Uniunii Europene pentru care, de
altfel, a şi candidat, dar şi reformarea Hotărârii nr. 523 din data de 19 iunie 2012 în sensul
includerii, după candidatul care s-a clasat pe locul I şi a reclamantei (clasată pe locul 2 după
desfăşurarea tuturor etapelor propriu-zise de selecţie) la concurs fiind scoase trei locuri de
formator cu normă parţială. Prin urmare, a solicitat nu doar anularea acelei liniuţe şi numirea
ulterioară doar a sa, ca formator cu normă parţială la disciplina dreptul Uniunii Europene, ci
numirea şi a reclamantei la acea disciplină, hotărârea Plenului C.S.M. fiind actul administrativ
prin care s-a finalizat procedura de recrutare la care a participat dar care nu a respectat
întocmai rezultatele procedurii de selecţie
Dacă instanţa consideră că nu există nicio dispoziţie legală care să-i permită să solicite
pârâtei să anuleze parţial actul administrativ ca apoi, în partea rămasă, să îl reformeze, a
solicit instanţei să dispună pârâtului, în temeiul articolului art. 18 alin. 1 din Legea 554/2004,

361
să ia măsura necesară pentru a repara excesul de putere realizat prin neincluderea reclamantei
pe lista formatorilor la disciplina Dreptul Uniunii Europene. În concluzie, a solicitat să se
dispună obligarea pârâtului să recunoască calitatea de formator în cadrul I.N.M. a reclamantei,
la disciplina Dreptul Uniunii Europene, în baza şi în conformitate cu rezultatele concrete
obţinute de către reclamantă după parcurgerea tuturor probelor de selecţie propriu-zise şi
datorită motivelor dezvoltate în cererea de chemare în judecată.
Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a depus la dosar întâmpinare prin care a
solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Analizând cererea de faţă, instanţa a reţinut următoarele:
Prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 532/19.06.2012 au fost desemnaţi formatorii pentru
formarea iniţială, cu normă parţială, în cadrul Departamentului de formare iniţială al I.N.M.,
inclusiv la disciplina Dreptul Uniunii Europene, disciplină la care a fost desemnată o singură
persoană.
Reclamanta a formulat plângere prealabilă ce a fost soluţionată de Plenul C.S.M. în
data de 05.09.2012, prin nota DRUO nr. 4/21023/1154/2012, solicitările reclamantei fiind
respinse. Anterior acestei respingeri, a avut loc în data de 14.08.2012 întrunirea Comisiei nr. 2
a C.S.M. - Eficientizarea activităţii Consiliului Superior al Magistraturii şi a instituţiilor
coordonate, parteneriatul cu instituţiile interne şi societatea civilă, Comisie care a decis
calificarea solicitării reclamantei drept plângere prealabilă şi decis transmiterea acesteia
Plenului C.S.M. cu propunerea de respingere ca nefondată.
Reclamanta a susţinut că nedesemnarea sa de către Plenul C.S.M. ca formator pentru
formarea iniţială, cu normă parţială, încalcă dispoziţiile Statutului formatorului I.N.M. şi
principiul transparenţei şi principiul obiectivităţii în procedura de recrutare.
Reclamanta critică Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 532/19.06.2012 pe motivul că au
fost scoase la concurs trei posturi de formatori cu normă parţială la disciplina Dreptul Uniunii
Europene, iar reclamanta, care a obţinut locul trei, trebuia inclusă pe lista aprobată prin
Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 532/2012. Reclamanta a invocat şi vicii de procedură în
desfăşurarea selecţiei formatorilor.
Cu adresa nr. 923/23.03.2012, înregistrată la C.S.M. sub nr. 5185/1154/2012, I.N.M a
transmis Hotărârea Consiliului Ştiinţific al I.N.M. nr. 10/2012, cu solicitarea de a fi supusă
aprobării Plenului C.S.M. recrutarea formatorilor cu normă parţială, în cadrul
Departamentului de formare iniţială, iar pentru disciplina Dreptul Uniunii Europene a fost
propusă o singură persoană.
Prin Hotărârea nr. 10/15.03.2012, Consiliul ştiinţific al I.N.M. a aprobat recrutarea, în
cadrul Departamentului formare iniţială, a formatorilor care au fost ulterior menţionaţi în
Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 532/19.06.2012 contestată în cauza de faţă, urmând ca posturile
cu normă parţială neocupate să fie scoase la concurs.
Aşa cum rezultă din adresa nr. 2/21023/1154/2012 a C.S.M., D.R.U.O., Biroul
Formare Profesională, reclamanta, candidată la concursul pentru ocuparea posturilor de
formator cu normă parţială, în cadrul Departamentului de formare iniţială la disciplina Dreptul
Uniunii Europene, a formulat contestaţie înregistrată sub nr. 1/21023/1154/20.07.2012, prin
care a adus critici procedurii de selecţie a unor noi formatori cu normă parţială, pentru
formarea iniţială considerând că au fost încălcate principiile transparentei şi obiectivităţii
procedurii de selecţie prevăzute de Hotărârea nr. 812/2009 a Plenului C.S.M..
O primă contestaţie la procedura de selecţie a formatorilor cu normă parţială, în
Dreptul Uniunii Europene formulată la 13.03.2012 de reclamantă, a fost transmisă Institutului
Naţional al Magistraturii, iar prin adresa nr. 812/29.03.2012 Institutul a comunicat Hotărârea
nr. 10 din 15.03.2012 a Consiliului Ştiinţific care prin art. 2 respinge contestaţia ca
neîntemeiată, precum şi motivarea respingerii.
Ulterior, a fost trimisă Consiliului Superior al Magistraturii, înregistrată sub nr.
1/11682/1154/02.05.2012, o nouă contestaţie împotriva Hotărârii nr. 10 din 15.03.2012 a
Consiliului Ştiinţific al I.N.M., prin care se solicita anularea concursului pentru ocuparea

362
posturilor de formator cu normă parţială în cadrul departamentului de formare iniţială, la
disciplina Dreptul Uniunii Europene. Această nouă contestaţie a fost trimisă I.N.M. spre
soluţionare, care în şedinţa Consiliului Ştiinţific din data de 12.06.2012 a respins-o ca
neîntemeiată, reclamanta primind răspunsul I.N.M. cu nr. de înregistrare 2728/20.06.2012.
În cele din urmă, reclamanta a formulat „contestaţie-plângere prealabilă” împotriva
Hotărârii nr. 532/19.06.2012 a Plenului C.S.M. solicitând anularea desemnării realizate la art.
1 din hotărâre, la disciplina Dreptul Uniunii Europene, deoarece desemnarea ca formatori
pentru formare iniţială s-a realizat de către C.S.M. fără a verifica dacă procedura de selecţie s-
a realizat cu respectarea dispoziţiilor normative incidente şi stabilite prin Hotărârea C.S.M.
613/13.09.2007. Alternativ, se solicită reformarea listei trimise de către Consiliul Ştiinţific al
I.N.M. şi anume desemnarea şi a reclamantei ca formator cu normă parţială la disciplina
Dreptul Uniunii Europene.
Conform dispoziţiilor art. 108 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 13 din Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi
ale art. 1 alin. 4 şi 43 din Regulamentul I.N.M., aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr.
127/2007, cu modificările şi completările ulterioare, formarea profesională iniţială în vederea
ocupării funcţiei de judecător şi procuror se realizează prin Institutul Naţional al Magistraturii.
Personalul de instruire al Institutului este asigurat, de regulă, din rândul judecătorilor şi
procurorilor în funcţie, care pot fi detaşaţi în cadrul Institutului, cu acordul lor şi cu avizul
Consiliului ştiinţific, în condiţiile legii.
Pentru desfăşurarea procesului de formare profesională Institutul poate folosi, în
condiţiile legii, şi cadre didactice din învăţământul juridic superior, acreditat potrivit legii, alţi
specialişti români şi străini, precum şi personal de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin.
1 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În ceea ce priveşte recrutarea personalului de instruire, deci inclusiv a formatorilor cu
normă parţială, aceasta se realizează în conformitate cu prevederile Statutului de formator al
Institutului Naţional al Magistraturii - recrutare, evaluare şi revocare, aprobat prin Hotărârea
Plenului C.S.M. nr. 613/13 septembrie 2007.
Potrivit art. 28 din Regulamentul Institutului Naţional al Magistraturii, aprobat prin
Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 127/01.03.2007 „Selecţia candidaţilor care şi-au anunţat
intenţia de a deveni formatori ai Institutului se realizează de către o comisie numită prin
hotărâre a Consiliului ştiinţific, conform unei proceduri publice şi transparente, cu aplicarea
unor criterii obiective stabilite prin strategia de recrutare a formatorilor Institutului, aprobată
de Consiliul Superior al Magistraturii”
Punctul D - Procedura de selecţie a formatorilor din Hotărârea Plenului C.S.M. nr.
613/2007 stabileşte că lista candidaţilor selectaţi de către comisie va fi supusă aprobării
Consiliului Ştiinţific al I.N.M., care va înainta lista formatorilor spre aprobare Plenului
C.S.M. (2, 2.1).
Potrivit acestei reglementări, formatorii I.N.M. sunt selectaţi conform unei proceduri
transparente, pe baza cunoştinţelor în domeniul respectiv şi al aptitudinilor didactice, cu
respectarea criteriilor obiective de recrutare prevăzute de Statut.
Procedura de selecţie a formatorilor în cadrul formării iniţiale - punctul D, secţiunea 1
şi subsecţiunea 2.1 din Statut - presupune, sub un prim aspect, îndeplinirea formelor de
publicitate, respectiv aducerea la cunoştinţă de către I.N.M. a scoaterii la concurs a posturilor
de formator, la sediile instanţelor şi parchetelor şi pe site-ul I.N.M., cu 30 de zile înainte de
data organizării procesului de selecţie.
În ceea ce priveşte selecţia, prin decizia Consiliului ştiinţific se creează o comisie de
selecţie a candidaţilor, în compunerea prevăzută în Statut, care procedează, la evaluarea CV-
urilor şi a scrisorilor de intenţie depuse de candidaţii înscrişi la concursul pentru ocuparea
unor posturi de formator în cadrul formării iniţiale. Etapa următoare constă în susţinerea unui

363
interviu în faţa membrilor catedrelor de specialitate sau, după caz, susţinerea unui seminar în
faţa unei grupe de auditori de justiţie.
În baza criteriilor obiective stabilite de Statut şi a punctajului acordat pe fişa de
evaluare a candidaţilor la postul de formator, se întocmeşte de către comisia de selecţie o listă
a candidaţilor selectaţi care se supune aprobării Consiliului ştiinţific, iar ulterior lista
formatorilor se înaintează spre aprobare Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.
Referitor la procedura de selecţie a formatorilor cu normă parţială la care a participat
reclamanta, se constată că prin Hotărârea nr. 16/27.09.2011 Institutul Naţional al Magistraturii
a decis declanşarea procedurii de recrutare a unor noi formatori.
Ulterior pe pagina de internet a I.N.M. a fost publicat anunţul cu privire la scoaterea la
concurs a unor posturi de formator cu normă parţială în cadrul formării iniţiale, precizându-se
inclusiv faptul că selecţia candidaţilor urmează a fi făcută de o comisie înfiinţată prin decizie
a Consiliului ştiinţific al I.N.M., criteriile de selecţie fiind cele stabilite prin Statutul
formatorului I.N.M. şi Strategia de recrutare şi formare a formatorilor I.N.M..
În conformitate cu prevederile Statutului de formator al I.N.M., într-o primă etapă
documentaţia depusă a fost analizată de comisia de selecţie a formatorilor (aprobată prin
Hotărârea Consiliului ştiinţific al I.N.M. nr. 18/17.11.2012 (art. 3), iar în scopul unei evaluări
riguroase a candidaturilor depuse a fost organizat la data de 28.11.2011 un interviu preliminar
şi prealabil celei de-a doua etape, unde a fost susţinut un seminar în faţa unei grupe de
auditori de justiţie, organizat la data de 27.01.2012.
Statutul în vigoare la momentul respectiv nu prevede în mod expres procedura de lucru
a comisiei de selecţie înfiinţată prin decizia Consiliului Ştiinţific. Interviul pe care candidaţii
l-au susţinut în faţa comisiei de selecţie face parte din etapa evaluării CV-urilor şi a scrisorilor
de intenţie depuse de candidaţii înscrişi la concurs (alin. 2 al procedurii de selecţie pentru
formarea iniţială din cadrul pct. D al Statutului de formator).
Interviul a corespuns primei etape şi a reprezentat modul de lucru al acestei comisii,
pentru care nu mai era necesară vreo aprobare, ce a fost adus la cunoştinţă candidaţilor, în
mod transparent.
În ce priveşte proba constând în susţinerea unei secvenţe de seminar în faţa unei grupe
de auditori, comisia de selecţie are posibilitatea de a alege această formă de evaluare, astfel
cum rezultă din Statutul de formator.
Nu poate fi reţinută încălcarea principiilor transparenţei şi obiectivităţii procedurii de
selecţie în condiţiile în care a fost publicată procedura detaliată de selecţie şi criteriile
generale şi cele specifice de recrutare.
Cu privire la criticile referitoare la modificarea procedurii de recrutare, acestea sunt
neîntemeiate în condiţiile în care comisia de selecţie are la dispoziţie prin Statut criteriile de
evaluare a candidaţilor, corespunzătoare etapelor de selecţie.
Conform clasamentului comunicat în urma probei de evaluare a CV-urilor şi a
scrisorilor de intenţie şi a probei interviului, reclamanta s-a clasat pe locul 3, iar la concurs au
fost scoase trei locuri. În ceea ce priveşte clasamentul stabilit după proba seminarului,
reclamanta a susţinut că s-a clasat pe locul doi.
În urma susţinerii probei seminarului de către cei patru candidaţi pentru disciplina
Dreptul Uniunii Europene, membrii comisiei au formulat recomandarea de recrutare în
privinţa unui singur candidat.
Normele de statut ale formatorului, aprobate prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr.
613/13.09.2007, nu reglementează posibilitatea contestării procedurii de selecţie.
Potrivit normelor din Statut (Secţiunea 2 - Selecţia, Subsecţiunea 2.1. - Formarea
iniţială), aprobate prin Hotărârea C.S.M. nr. 613/2007, una dintre etapele procedurii de
selecţie constă în întocmirea listei candidaţilor selectaţi, prin aplicarea criteriilor expres şi
cumulativ reglementate de statut şi în baza punctajului acordat pe fişa de evaluare a
candidaţilor.

364
 Selecţia se realizează în urma evaluării punctajului acordat la proba susţinerii
seminarului demonstrativ, cumulat cu îndeplinirea criteriilor generale şi specifice de recrutare.
Analiza îndeplinirii criteriilor specifice se raportează şi la standardele profesionale pentru
formatorii I.N.M., indicate în manualul formatorului I.N.M., care constituie premisele
activităţii de selecţie realizate de către comisia organizată potrivit art. 28 din Regulamentul
I.N.M.
În raport de propunerile formulate de comisia de selecţie, prin Hotărârea Consiliului
ştiinţific al I.N.M. nr. 10/15.03.2012 s-a decis selectarea unui singur formator cu normă
parţială pentru formarea iniţială, la disciplina Dreptul Uniunii Europene, respectiv doamna
judecător E.B. şi transmiterea Consiliului Superior al Magistraturii a propunerii de includere
în lista formatorilor I.N.M. pentru formarea iniţială.
În ceea ce priveşte îndeplinirea procedurii de selecţie, aceasta rezultă din sinteza
dezbaterilor din cadrul şedinţei Consiliului ştiinţific al I.N.M. din data de 15.03.2012, în care
sunt expuse rezultatele procesului de recrutare a unor formatori cu normă parţială la formarea
iniţială. La disciplina Dreptul Uniunii Europene, comisia de selecţie a recomandat un singur
candidat, referitor la care s-a apreciat că îndeplineşte condiţiile privind pregătirea profesională
şi cunoştinţele de specialitate.
Punctul D (Procedura de selecţie a formatorilor) din Hotărârea Plenului C.S.M. nr.
613/2007 stabileşte că lista candidaţilor selectaţi de către comisie va fi supusă aprobării
Consiliului Ştiinţific al I.N.M., care va înainta lista formatorilor spre aprobare Plenului
C.S.M.
Acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă având ca obiect anularea
Hotărârii nr. 10/15.03.2012 emisă de Consiliul ştiinţific al I.N.M. prin care la art. 1 s-a
aprobat lista formatorilor cu normă parţială în cadrul Departamentului de formare iniţială, iar
la art. 2 s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă, a fost respinsă prin
sentinţa nr. 101 de la 01 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios
Administrativ şi Fiscal, ca neîntemeiată.
Prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 532/19.06.2012, au fost desemnaţi formatorii
pentru formarea iniţială, cu normă parţială, în cadrul Departamentului de formare iniţială al
I.N.M., inclusiv la disciplina Dreptul Uniunii Europene unde a fost desemnată o singură
persoană. Plenul C.S.M. a constatat că au fost respectate dispoziţiile legale şi a desemnat
formatorul la disciplina Dreptul Uniunii Europene ca urmare a propunerii Consiliului
Ştiinţific al I.N.M..
În Legea nr. 317/2004, lege de organizare şi funcţionare a C.S.M., în art. 35-39 sunt
enumerate atribuţiile Plenului C.S.M., atribuţii grupate pe domenii de activitate, în exercitarea
cărora sunt adoptate, după caz, acte administrative cu caracter individual sau normativ.
În analiza susţinerilor reclamantei, privind limitarea dreptului de apreciere al pârâtului
Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la numirea formatorului la disciplina Dreptul
Uniunii Europene, instanţa de contencios administrativ constată că, în speţă, exerciţiul normal
al atribuţiilor de desemnare a formatorului nu poate fi disociat, în primul rând, de conţinutul
propunerii realizate de către Consiliul Ştiinţific al I.N.M., iar în al doilea rând, de conţinutul
notei D.R.U.O. întocmită în circuitul administrativ intern al autorităţii publice pârâte.
Cu privire la primul aspect, instanţa reţine faptul că propunerea realizată este
individuală, fără a prezenta un caracter alternativ, iar puterea discreţionară se putea realiza, la
momentul adoptării hotărârii contestate în cauză, numai în ceea ce priveşte oportunitatea
desemnării, fără a fi posibilă desemnarea şi a altui candidat în lipsa unor înscrisuri care să
conducă la necesitatea desemnării şi a altei persoane.
Cu alte cuvinte, conduita pârâtului este condiţionată de existenţa şi conţinutul concret
al propunerii realizate de către Consiliul Ştiinţific al I.N.M., în exerciţiul normal al dreptului
de apreciere.
Invocarea de către reclamantă a Hotărârii nr. 290/26.09.2009 a Plenului C.S.M. şi a
deciziei nr. 3151/2009 a Î.C.C.J. - secţia de contencios administrativ şi fiscal, nu prezintă

365
relevanţă la speţa concretă de faţă, date fiind situaţiile diferite. Oricum, din acestea rezultă că
pârâtul nu a depăşit sfera atribuţiilor stabilite prin lege.
Cu privire la cel de-al doilea aspect, instanţa reţine faptul că, în procedura internă de
verificare a Hotărârii Consiliului Ştiinţific al I.N.M., a fost întocmită nota de fundamentare a
D.R.U.O., iar acest înscris prezintă elementele de fapt şi de drept rezultate din analiza
propunerii în sine, fără a exista elemente suplimentare, care să conducă la reformarea
hotărârii. În speţă, C.S.M. nu avea obligaţia de a modifica lista propusă de către Consiliul
ştiinţific al I.N.M. şi să dispună numirea reclamantei ca formator cu normă parţială.
Având în vedere că C.S.M. este autoritatea care are prerogative în privinţa desemnării
formatorilor, însă numai după ce i se comunică lista candidaţilor selectaţi de Consiliul
ştiinţific al I.N.M. care a realizat procedura de selecţie, instanţa apreciază că excluderea
C.S.M. de la exercitarea acestei atribuţii este lipsită de temei legal, pentru că prin desemnarea
de către instanţa de judecată a formatorului, în realitate, ar fi exclus C.S.M. de la exercitarea
unei atribuţii legale şi s-ar încălca art. 28 din Regulamentul I.N.M. aprobat prin Hotărârea
Plenului C.S.M. nr. 127/01.03.2007, şi, pe de altă parte, acreditarea opiniei că numirea
formatorilor poate cunoaşte evoluţii conjuncturale.
În exercitarea atribuţiilor lor, entităţile administrative dispun de o marjă de apreciere,
astfel că, în situaţia în care nu pot fi identificate motive de nelegalitate formală ori elemente
din care să rezulte că emitentul actului administrativ, prin conduita lui, s-a îndepărtat de la
scopul legii ori a încălcat principiul proporţionalităţii între interesul public şi cel privat, o
evaluare a substanţei măsurilor dispuse, făcută de instanţa de contencios administrativ însăşi,
ar constitui o ingerinţă nepermisă în atribuţiile administraţiei publice.
O atare abordare se regăseşte şi în jurisprudenţa C.E.D.O., care a decis că atunci când
litigiul priveşte verificarea legalităţii procedurii în faţa unei comisii de admitere şi
reexaminarea îndeplinirii de către candidaţi a condiţiilor prevăzute de lege pentru o activitate
profesională, aspectele care pot fi cenzurate pe cale jurisdicţională sunt arbitrariul, deturnarea
de putere şi viciile de procedură. Evaluarea cunoştinţelor şi a experienţei profesionale sunt
însă elemente similare unui examen de tip şcolar sau universitar şi se îndepărtează atât de
mult de la sarcina normală a judecătorului, încât garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţie
nu ar putea viza litigii într-o asemenea materie (cazul Van Marle şi alţii contra Olandei,
hotărârea Plenului Curţii din 26 iunie 1986, în Vincent Berger, jurisprudenţa C.E.D.O., Ediţia
a 6-a în limba română, pag. 204 - 205).
Analizând conţinutul actului administrativ atacat în cadrul coordonatelor astfel
configurate, Curtea a constatat că hotărârea Plenului C.S.M. nr. 532/19.06.2012 respectă
limitele şi scopul prevederilor legale în executarea cărora a fost adoptată, iar măsurile dispuse
sunt amplu şi adecvat motivate, neexistând elemente pe baza cărora să poată fi decelată o
exercitare abuzivă a dreptului de apreciere în sensul art. 2 alin. 1 lit. n din Legea nr. 554/2004.
Aspectele invocate de reclamantă nu se constituie în cauze de nelegalitate a hotărârii
contestate şi nu pot fi primite de instanţă întrucât se fundamentează pe o interpretare eronată
atât a prevederilor legale, cât şi a probelor administrate.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, Curtea a
respins ca nefondată acţiunea aşa cum a fost precizată. (Sentinţa nr. 280/2013 – Secţia
Contencios Administrativ şi Fiscal, rezumat judecător Liliana Mădălina Dună)

6. Administrativ cu caracter normativ. Criterii de calificare.

Criteriile principale, în raport cu care actele administrative se clasifică în acte cu

caracter normativ şi acte cu caracter individual sunt, pe de o parte scopul pentru care
acestea au fost adoptate sau emise şi, pe de altă parte, întinderea efectelor juridice produse.
Astfel, în ceea ce priveşte primul criteriu, în doctrină este unanim acceptat că actele
administrative cu caracter normativ sunt adoptate/ emise în scopul organizării executării
legii/ dispoziţiilor legale, în timp ce actele administrative cu caracter individual se emit

366
totdeauna exclusiv pentru punerea în aplicare, pentru aplicarea în concret a legii/
dispoziţiilor legale.
Actul administrativ normativ cuprinde reglementări de principiu, cu caracter
obligatoriu, formulate abstract în vederea aplicării unui număr nedeterminat de persoane, în
timp ce actul individual este o manifestare de voinţă ce creează, modifică ori desfiinţează
drepturi ori obligaţii în beneficiul ori sarcina uneia sau mai multor persoane determinate.

Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei la data de 17.02.2012, reclamanta X a

solicitat în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională a Vămilor şi ANAF suspendarea
actului administrativ unilateral reprezentat de Ordinul nr. 143/20.10.2012, anularea Ordinului
nr. 143/20.10.2012, obligarea autorităţii la emiterea unui nou Ordin care să reţină reluarea
raporturilor de serviciu, constatarea nelegalităţii operaţiunilor administrative ce au stat la baza
emiterii Ordinului nr.143/20.10.2012, obligarea autorităţii pârâte la plata unor despăgubiri
băneşti reprezentate de plata drepturilor salariale de care a fost privată ca urmare a emiterii
ordinului nelegal, începând cu 08.08.2011 până la momentul emiterii unui nou Ordin de
numire în funcţia publică deţinută anterior. A solicitat de asemenea obligarea autorităţii la
plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariu de avocat.
La data de 9 martie 2012, pârâta ANAF a depus întâmpinare prin care a invocat
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, solicitând respingerea acţiunii ca fiind formulată
împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond respingerea acţiunii ca
fiind neîntemeiată.
La termenul din 19 martie 2012, Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni
Vamale Timişoara în numele şi pentru pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, a depus la
dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa nr. 716 din data de 25 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel
Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 365/54/2012, s-a respins
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF. S-a admis în parte acţiunea formulată de
reclamantă, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională a Vămilor şi ANAF. S-a anulat
Ordinul nr. 143/20.01.2012 emis de A.N.V. S-a dispus reîncadrarea reclamantei pe funcţia
deţinută anterior. A fost obligată pârâta A.N.V. să plătească reclamantei o despăgubire egală
cu drepturile salariale ce i s-ar fi cuvenit începând cu 23.01.2012 şi până la reintegrarea
efectivă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta A.N.A.F.,
instanţa a reţinut următoarele: Întrucât actul a cărui anulare se solicită, Ordinul nr.
143/20.10.2011, este emis de A.N.A.F., Autoritatea Naţională A Vămilor, aceasta fiind în
subordinea A.N.A.F. şi cum reclamantul a invocat în acţiune motive ce vizează şi
nelegalitatea operaţiunilor administrative prin Ordinele emise de Preşedintele A.N.A.F.,
instanţa a apreciat că pârâta A.N.A.F. are calitate procesuală pasivă, motiv pentru care
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de această pârâtă prin întâmpinare a fost
respinsă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut că Ordinele ANAF nr.
2406/2011 şi nr. 2407/2011 prin care s-a aprobat structura organizatorică a Autorităţii
Naţională a Vămilor, statul de funcţii şi Regulamentul pentru organizarea şi desfăşurarea
examenului de testare profesională a funcţionarilor publici şi personalului contractual nu au
fost publicate în Monitorul Oficial al României, deşi exista această obligaţie potrivit
dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 24/2000 şi art. 5 alin. 4 din H.G. nr. 110/2009.
Faptul că ordinele privesc doar organizarea ANV şi angajaţii acesteia, nu le transformă
în acte administrative individuale. Astfel, un grad mai redus de generalitate nu transformă un
act administrativ normativ într-un act administrativ individual. O extensiune teritorială,
temporală şi personală mai redusă nu conferă unui act administrativ un caracter individual.

367
 Caracterul esenţial al actelor administrative normative este acela al „reglementării”
secundum legem, altfel spus, actele administrative normative sunt norme de organizare şi
executare a normelor primare din lege sau din hotărâri ale guvernului, prezentând
caracteristicile acestora: generalitate, impersonalitate, abstracţiune. Caracterul mai extins sau
mai redus al acestor caracteristici pune în discuţie actul administrativ normativ doar sub
aspectul cuprinderii şi al sferei sale de aplicare, fără a-l transforma însă într-un act
administrativ individual.
În cauza dedusă judecăţii, ordinele nr. 2406/2011 şi nr. 2407/2011, nu sunt altceva
decât o etapă intermediară a procesului juridic normativ. Din aceste ordine derivă doar
indirect drepturi subiective individuale, fapt ce le confirmă caracterul normativ întrucât din
actele administrative individuale derivă direct drepturi şi obligaţii personale. Aceste două
ordine nu privesc persoane determinate ci doar reglementează normativ, organizarea şi statul
de funcţii, aceste funcţii putând fi ocupate de persoane diferite pe parcursul existenţei lor.,
astfel că este evident caracterul impersonal.
Odată stabilit caracterul normativ al ordinelor nr. 2406/2011 şi 2407/2011, instanţa a
apreciat că nepublicarea lor în Monitorul Oficial al României atrage sancţiunea inexistenţei şi
pe cale de consecinţă a inopozabilităţii aplicându-se prin analogie dispoziţiile art. 100 alin. f şi
art. 108 alin. 4 din Constituţia României.
Cum sancţiunea inexistenţei atrage inopozabilitatea, efectele juridice ale ordinelor nr.
2406/2011 şi nr. 2407/2011 nu îi pot fi opuse reclamantei. Aşadar noua organizare a
Autorităţii Naţionale a Vămilor care a redus numărul de posturi şi efectele concursului
organizat de ANV acest concurs fiind organizat în baza ordinului nr. 2407/2011- nu pot
produce efecte împotriva reclamantei.
Întrucât Ordinul nr. 143/20.10.2012 emis de pârâtă are ca temei ordinele nr. 2406/2011
şi 2407/2011 ale ANAF. şi cum efectele acestora nu îi sunt opozabile reclamantei, datorită
sancţiunii inexistenţei, ordinul atacat este lovit de sancţiunea nulităţii, fiind emis în baza unor
acte normative afectate de vicii de legalitate capitale, ca urmare a încălcării principiului
ierarhiei actelor juridice şi principiului legalităţii.
Împotriva sentinţei nr. 716 din data de 25 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel
Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 365/54/2012, au declarat
recurs pârâtele Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională pentru Accize şi
Operaţiuni Vamale Timişoara şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
În motivarea recursului, recurenta pârâtă Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia
Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara, a invocat motivul prevăzut la art.
304 pct. 9 Cod procedură civilă şi a susţinut, în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond a
reţinut inexistenţa Ordinelor nr. 2406, nr. 2407 pentru motivul că aceste acte administrative
nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, că în mod greşit a reţinut că
ordinele respective ar avea caracter normativ şi că instanţa de fond a ignorat faptul că ordinele
respective se referă la situaţii concrete, punctuale şi se adresează unui număr determinat de
persoane, neproducând efecte erga omnes, fiind emise în aplicarea H.G. nr. 565/2011, care nu
a prevăzut obligaţia publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pe fondul cauzei,
recurenta pârâtă a susţinut că organizarea examenului de testare profesională şi emiterea
ordinului a cărei anulare s-a solicitat s-a realizat în conformitate cu prevederile legale,
recurenta pârâtă redând pe larg dispoziţiile legale şi procedurile derulate până la eliberarea
reclamantei din funcţia deţinută prin ordinul contestat.
În motivarea recursului, recurenta pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a
invocat motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă solicitând analizarea
cauzei sub toate aspectele în condiţiile art. 3041 Cod procedură civilă, susţinând, în esenţă, că
instanţa de fond a reţinut în mod greşit că Ordinele nr. 2406/20111 şi nr. 2407/2011 ar avea
caracter normativ şi că ar fi existat obligaţia publicării lor în Monitorul Oficial al României,
Partea I. Recurenta pârâtă a argumentat că cele două ordine au fost emise în aplicarea H.G. nr.
565/2011 prin care a fost modificată H.G. nr. 110/2009 privind organizarea şi funcţionarea

368
Autorităţii Naţionale a Vămilor, fiind aplicabile unor situaţii şi unor persoane determinate şi
limitate, ceea ce le face să aibă caracter individual, iar nu normativ, în acest sens invocând
practica Î.C.C.J.
Prin Încheierea nr. 3025 din data de 07 martie 2013, pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 365/54/2012,
în temeiul dispoziţiilor art. XXIII alin. 2 şi 4 din Legea nr. 2/2013, s-a scos cauza de pe rol şi
s-a trimis dosarul, pe cale administrativă, la Curtea de Apel Craiova, Secţia de contencios
administrativ şi fiscal, instanţă devenită competentă să îl soluţioneze.
Î.C.C.J. - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a reţinut că, în raport cu
obiectul litigiului, sub aspectul competenţei de soluţionare, cauza intră sub incidenţa
dispoziţiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, astfel cum
a fost modificat prin art. IV din Legea nr. 2/2013 coroborate cu dispoziţiile art. 10 alin. 2 din
Legea nr. 554/2004 şi ale art. 3 pct. 3 din Codul de procedură civilă, conform cărora prezentul
recurs se judecă de secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova - Secţia de Contencios
Administrativ şi Fiscal, sub nr. 365/54/2012*.
Instanţa de recurs a reţinut că recursurile sunt întemeiate pentru considerentele şi în
limitele ce succed:
Instanţa de fond şi-a fundamentat şi argumentat soluţia pe faptul că Ordinul nr.
143/20.01.2012 emis de Autoritatea Naţională a Vămilor, pe care l-a şi anulat, are ca temei
juridic Ordinele OPANAF nr. 2406/2011 şi nr. 2407/2011, ordine care sunt inexistente,
nefiind publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I. Instanţa de fond a concluzionat
că efectele acestor ordine nu îi sunt opozabile reclamantei, datorită sancţiunii inexistenţei, iar
ordinul atacat este lovit de sancţiunea nulităţii, fiind emis în baza unor acte normative afectate
de vicii de legalitate capitale, ca urmare a încălcării principiului ierarhiei actelor juridice şi
principiul legalităţii.
Soluţionarea cauzei depinde de calificarea celor două ordine, ca acte administrative cu
caracter normativ sau acte administrative cu caracter individual, în raport cu care era necesară
publicarea lor în Monitorul Oficial.
Instanţa de recurs reţine că în conformitate cu prevederile art. 7 alin. 5 din H.G. nr.
110/2009 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale a Vămilor, modificată şi
completată prin H.G. nr. 565/2011, numărul maxim de posturi aprobat pentru A.N.V. este de
3159, astfel că numărul maxim de posturi aprobat a fost redus de la 4586 la 3159.
Conform art. II din H.G. nr. 565/2011 pentru modificarea şi completarea H.G. nr.
110/2009 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale a Vămilor, încadrarea în
numărul maxim de posturi şi în structura organizatorică se aprobă prin ordin al preşedintelui
A.N.A.F. la propunerea vicepreşedintelui A.N.A.F. care conduce Autoritatea Naţională a
Vămilor, cu respectarea termenelor şi a procedurilor prevăzute de lege.
În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, la data de 4 iulie 2011 au fost emise
Ordinele Preşedintelui A.N.A.F. nr. 2406/2011 privind aprobarea structurilor organizatorice
ale aparatului central al Autorităţii Naţionale a Vămilor, direcţiilor regionale pentru accize şi
operaţiuni vamale şi direcţiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti pentru accize şi operaţiuni
vamale şi nr. 2407/2011 privind aprobarea statelor de funcţii ale Autorităţii Naţionale a
Vămilor - aparat central şi structuri subordonate.
Ordinele preşedintelui A.N.A.F. au fost emise în baza H.G. nr. 110/2009 privind
organizarea şi funcţionarea A.N.V. modificată şi completată prin H.G. nr. 565/2011.
Criteriile principale, în raport cu care actele administrative se clasifică în acte cu caracter
normativ şi acte cu caracter individual sunt, pe de o parte scopul pentru care acestea au fost
adoptate sau emise şi, pe de altă parte, întinderea efectelor juridice produse.
Astfel, în ceea ce priveşte primul criteriu, în doctrină este unanim acceptat că actele
administrative cu caracter normativ sunt adoptate/ emise în scopul organizării executării legii/

369
dispoziţiilor legale, în timp ce actele administrative cu caracter individual se emit totdeauna
exclusiv pentru punerea în aplicare, pentru aplicarea în concret a legii/ dispoziţiilor legale.
Potrivit art. 11 din Legea 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, „în vederea
intrării lor în vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi
ordonanţele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităţilor
administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de
conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I. Nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al
României: a) deciziile primului-ministru clasificate, potrivit legii; b) actele normative
clasificate, potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual, emise de autorităţile
administrative autonome şi de organele administraţiei publice centrale de specialitate”.
De asemenea, potrivit art. 55 alin. 3 din Anexa la H.G. nr. 561/2009 pentru aprobarea
regulamentului privind procedurile la nivelul Guvernului pentru elaborarea, avizarea şi
prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative
precum şi a altor documente în vederea adoptării/aprobării, „nu sunt supuse regimului de
publicare în Monitorul Oficial al României, partea I, ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu
caracter normativ clasificate potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual”.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile legale menţionate, delimitând în două categorii actele
emise de organele administraţiei publice centrale ori de conducătorii acestora, cum este cazul
ordinelor din speţa de faţă, după cum sunt supuse sau nu regimului publicării pentru a intra în
vigoare, dispoziţiile Legii nr. 24/2000 au în vedere ca şi criteriu de demarcaţie natura actului
administrativ, normativ sau individual. Este deci obligatorie publicarea în Monitorul Oficial
numai în cazul actelor cu caracter normativ pe care un organ al administraţiei publice centrale
ori conducătorul acesteia le emite, nefiind necesară îndeplinirea acestei formalităţi în cazul
actelor cu caracter individual.
Actul administrativ normativ cuprinde reglementări de principiu, cu caracter
obligatoriu, formulate abstract în vederea aplicării unui număr nedeterminat de persoane, în
timp ce actul individual este o manifestare de voinţă ce creează, modifică ori desfiinţează
drepturi ori obligaţii în beneficiul ori sarcina uneia sau mai multor persoane determinate.
Or, în cauză, este necontestat, că cele două ordine au fost emise pentru aplicarea în concret a
dispoziţiilor H.G. nr. 565/2011 care a modificat şi completat H.G. nr. 110/2009 privind
organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale a Vămilor, având astfel caracterul unor acte
administrative cu caracter individual.
În ceea ce priveşte întinderea efectelor produse, actele administrative cu caracter normativ
conţin reguli/ norme cu caracter general, având aplicabilitate într-un număr nedefinit de
situaţii, astfel că produc efecte juridice erga omnes faţă de un număr nedefinit de persoane, în
timp ce actele administrative cu caracter individual urmăresc realizarea unor raporturi juridice
într-o situaţie strict determinată şi produc efecte fie faţă de o singură persoană, fie faţă de un
număr determinat sau determinabil de persoane.
Or, în cauză, cele două ordine au aprobat structura organizatorică centrală şi teritorială a
A.N.V. şi, respectiv, statele de funcţii ale acestora, fiind astfel aplicabile în situaţii strict
determinate şi producând efecte juridice în raport cu un număr determinant/ determinabil de
persoane, fiind astfel şi din acest punct de vedere acte administrative cu caracter individual.
În cauză, ordinele a căror inexistenţă se invocă, aprobând structura organizatorică şi
statul de funcţii pentru aparatul central al A.N.V. şi structurile organizatorice ale direcţiilor
regionale pentru accize şi operaţiuni vamale şi direcţiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti
pentru accize şi operaţiuni vamale, adresându-se unui număr restrâns şi bine definit de
subiecţi de drept (persoanele care ocupă funcţii publice ori contractuale în structurile A.N.V.),
sunt în mod evident acte cu caracter individual, astfel că nepublicarea acestora în Monitorul
Oficial nu produce nicio consecinţă în ce priveşte valabilitatea acestora.
Ordinele sunt acte administrative cu caracter individual, chiar dacă subiectul căruia i
se adresează este colectiv, astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 11 alin. 2 lit. b din

370
Legea nr. 24/2000, text care exclude de la publicarea în Monitorul Oficial actele
administrative cu caracter individual emise în aplicarea legilor de către organele administraţiei
publice de specialitate.
Deci, aprecierile şi argumentele instanţei de fond sunt lipsite de temei, neexistând
obligaţia publicării Ordinelor 2406/2011 şi nr. 2407/2011 în Monitorul Oficial al României,
Partea I, ci doar aceea a aducerii lor la cunoştinţa celor vizaţi, ceea ce s-a făcut prin
comunicarea lor la toate structurile A.N.V. şi pe pagina web a acestei autorităţi, operaţiuni
necontestate în cauza de faţă. Ordinele au fost publicate pe site-ul A.N.V. (www.customs.ro),
cât şi pe site-ul A.N.A.F. şi afişate la sediul A.N.V.
În raport de această situaţie, nu se poate reţine sancţiunea inexistenţei Ordinelor nr.
2406/2011 şi nr. 2407/2011 invocată de reclamantă şi reţinută de către instanţa de fond.
În raport de motivul de casare anterior reţinut, instanţa de control judiciar apreciază că
nu se impune analizarea celorlalte critici formulate de recurentele pârâte în cadrul motivului
de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă
Celelalte aspecte invocate trebuie clarificate de către instanţa de fond, neputând fi
analizate direct în recurs, pentru că acestea ţin de fondul cauzei deduse judecăţii care nu a fost
analizat.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, recursurile au
fost admise, sentinţa a fost casată, iar dosarul a fost trimis pentru rejudecarea cauzei
Tribunalului Mehedinţi, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal pentru
cercetarea fondului cauzei, instanţă devenită competentă să judece fondul litigiului potrivit
dispoziţiilor art. IV din Legea nr. 2/2013 prin care s-a modificat art. 109 din Legea nr.
188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, coroborat cu art. 10 alin. 3 din Legea nr.
554/2004.
În rejudecare, instanţa de fond va cerceta fondul cauzei, în raport de susţinerile şi
apărările părţilor, în vederea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti legale şi temeinice, ca act
final al dezbaterii judiciare. (Decizia nr. 9518/2013 – Secţia Contencios Administrativ şi
Fiscal, rezumat judecător Liliana Mădălina Dună)

7. Act administrativ asimilat. Refuzul de soluţionare a unei cereri privitoare la un

drept legitim.

Realizarea dreptului la acordarea de sprijin financiar reglementat de normă specială

în favoarea funcţionarului public cu statut special, în ipoteza controlului în contencios asupra
actului administrativ asimilat reglementată de art. 2 alin. 2 LCA .
Nu sunt îndeplinite condiţiile de existenţă a refuzului nejustificat de recunoaştere a
dreptului, atât timp cât autoritatea administraţiei publice centrale de specialitate a realizat
demersurile administrative prealabile recunoaşterii dreptului, iar norma de acordare nu
reglementează atribuţii de pregătire a organizării executării legii în sarcina sa, prin emiterea
unor norme interne .

Prin Sentinţa nr. ... din data de ... ..... 2012, pronunţată de Curtea de Apel Craiova -
Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. ..../54/2012, s-a respins acţiunea
formulată de reclamantul B.M.G., în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL
ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR şi INSPECTORATUL DE POLIŢIE AL
JUDEŢULUI DOLJ.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea a reţinut că prin cererea de chemare în
judecată, reclamantul a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună în temeiul art.
32 alin.1 din Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului, ca pârâţii să fie obligaţi să-i
acorde sprijin financiar pentru cumpărarea unei locuinţe în municipiul Craiova, unde îşi are
sediul unitatea de poliţie în cadrul căreia lucrează.

371
 Potrivit art. 32 din Legea nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare,
poliţistul va fi sprijinit în construirea sau cumpărarea, o singură dată în timpul carierei, a unei
locuinţe proprietate personală în localitatea în care îşi are sediul unitatea de poliţie la care este
încadrat, în condiţiile legii.
Dreptul la sprijin pentru cumpărarea unei locuinţe pentru poliţişti presupunea în mod
necesar alocarea unor fonduri financiare de la bugetul de stat pentru Ministerul Administraţiei
şi Internelor care să permită susţinerea măsurilor vizate de lege, însă inexistenţa unor astfel de
fonduri nu a permis materializarea dreptului.
Susţinerea reclamantului potrivit căreia instituţiile pârâte aveau posibilitatea, cât şi
obligaţia, din anul 2002 şi până în prezent, de a emite norme interne care să reglementeze
acordarea ajutorului financiar în condiţiile legii va fi analizată în raport cu calificarea juridică
a acţiunii formulate care este aceea de refuz nejustificat.
Din această perspectivă s-a reţinut că pârâţii au iniţiat mai multe demersuri în vederea
materializării dreptului în discuţie, aspecte recunoscute şi de către reclamant.
Astfel, începând cu anul 2002, s-au promovat mai multe proiecte de ordine ale
ministrului, unul dintre ele vizând vânzarea locuinţelor de serviciu existente, fondurile
rezultate urmând să fie utilizate pentru reluarea procesului investiţional. După trimiterea
proiectului spre consultare la mai multe structuri din cadrul ministerului, acesta nu a fost
aprobat, întrucât dispoziţiile sale contraveneau prevederilor Legii nr. 85/1992 privind
vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile
unităţilor economice sau bugetare de stat.
Odată cu aprobarea Legii nr. 562/2004, prin care se autorizau instituţiile publice din
sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională să vândă unele locuinţe de serviciu
pe care le aveau în administrare, s-a materializat un alt demers în sprijinirea poliţiştilor de a-şi
cumpăra o locuinţă.
În anul 2007, s-a constituit, prin ordin al ministrului, un colectiv de lucru pentru
demararea primului proiect de construire de locuinţe din fondurile beneficiarilor, pe terenuri
disponibile aflate în administrarea pârâţilor, la nivelul municipiului Bucureşti, proiectul
urmând a fi implementat la nivelul întregii ţări.
În anul 2008, în continuarea aceloraşi demersuri, Direcţia Generală Management
Logistic şi Administrativ din cadrul M.A.I. a elaborat proiectul de Ordin al ministrului
administraţiei şi internelor privind construirea de locuinţe, proprietate a personalului
instituţiei, din fondurile beneficiarilor, prin programe coordonate de Ministerul Administraţiei
şi Internelor, pe care 1-a definitivat în urma consultării tuturor structurilor ministerului,
inclusiv a sindicatelor reprezentative, precum şi a Corpului Naţional al Poliţiştilor.
Tot în cursul anului 2008, împreună cu organizaţiile sindicale reprezentative s-a
dezbătut proiectul de modificare a Legii nr. 360/2002. Printre articolele propuse a fi
modificate sau completate a fost inclus şi art. 32, în sensul indicării modalităţii de sprijinire a
poliţiştilor, prin acordarea unei indemnizaţii de 50% din salariul de bază, timp de 15 ani,
pentru construirea sau cumpărarea unei locuinţe proprietate personală.
Acest proiect a fost transmis spre consultare Ministerului Finanţelor Publice care, cu
adresa nr. ...../....../06.10.2008, a precizat că nu susţine acest proiect, motivând că ar aduce
nemulţumiri în rândul celorlalte categorii din sectorul bugetar care nu beneficiază de aceste
facilităţi şi care se vor considera discriminate din acest punct de vedere, că această
reglementare contravine principiului mobilităţii poliţistului prevăzută în Statutul poliţistului,
precum şi că, în legislaţia actuală, respectiv art. 7, alin. (l) lit. a) din Legea nr. 114/1996,
republicată, există prevederi care acordă facilităţi la contractarea locuinţei tinerilor căsătoriţi,
cu vârsta până la 35 de ani.
Ministerului Administraţiei şi Internelor, în considerarea prevederilor art.17 alin. 5 din
O.U.G. nr.30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi
Internelor, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dispoziţiilor art.32 din Legea
nr.360/2002, cu modificările şi completările ulterioare, a fost emis O.M.A.I. nr.129/2010

372
privind construirea de locuinţe proprietate a personalului instituţiei, din fondurile
beneficiarilor, prin programe coordonate de Ministerul Administraţiei şi Internelor.
În aceste condiţii, s-a reţinut că neacordarea sprijinului în discuţie, nu poate reprezenta
un refuz nejustificat al pârâţilor de a rezolva cererea reclamantului, pe de o parte motivat atât
pe împrejurările reţinute anterior, iar pe de saltă parte constatând că nu a fost reglementată în
sarcina Ministerului Administraţiei şi Internelor obligaţia emiterii actului administrativ
solicitat prin acţiunea formulată de reclamant.
În acest sens s-a arătat că s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia
nr. 5473/2009 prin care a stipulat că „în atare situaţie, nu se poate reţine existenţa unui refuz
nejustificat al intimaţilor pârâţi, în senul definit de art. 2 alin. (l) lit. i) din Legea nr.
55472004, cu modificările şi completările ulterioare, ca fiind exprimarea explicită, cu exces
de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane.”
De asemenea, s-a reţinut că reclamantul prin motivarea acţiunii solicită totodată ca
instanţa de judecată să creeze norme pe cale judiciară.
O astfel de solicitare este inadmisibilă, întrucât potrivit Deciziei Curţii Constituţionale
nr. 838/2009, instanţa de judecată nu poate modifica norme juridice cu putere de lege, iar
instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte
normative cu putere de lege, şi să le înlocuiască sau să le completeze cu norme create pe cale
judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În motivarea deciziei s-a arătat că „Niciun act normativ nu poate să confere instanţelor
judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul
acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, întrucât ar
fi evident neconstituţional, încălcându-se astfel principiul separaţiei puterilor, consacrat în art.
1 alin. (4) din Constituţie, ca şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care
Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării”.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul B.M.G., criticând-o pentru
netemeinicie şi nelegalitate.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că, prin Legea 360/2002 privind Statutul
poliţistului, la art. 32 alin 1 se face precizarea că: „Poliţistul va fi sprijinit ]n construirea sau
cumpărarea, o singură dată în timpul carierei, a unei locuinţe proprietate personală în
localitatea în care îşi are sediul unitatea de politie la care este încadrat, în condiţiile legii”.
În acest context s-a susţinut că atât recurentul personal, cât şi Sindicatul Naţional al
Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex” au făcut numeroase demersuri către Ministerul
Administraţiei și Internelor şi Inspectoratul de Politie al Judeţului Dolj, în vederea obţinerii de
ajutor financiar, pentru cumpărarea în municipiul Craiova, unde îşi are sediul unitatea de
politie la care este încadrat, a unei locuinţe personală, în condiţiile menţionate în textul de
lege prevăzut mai sus.
Răspunsul dat de către pârâţi a fost acela că nu există încă până în prezent norme
metodologice de aplicare a prevederilor Statutului poliţistului şi nici acte normative interne
care să reglementeze problematica în cauză, drept pentru care nu se poate acorda ajutorul
financiar pentru cumpărarea unei locuinţe.
S-a apreciat că pârâtele, din anul 2002 şi până în prezent, aveau şi posibilitatea, cât și
obligaţia de a emite norme interne care să reglementeze acordarea ajutorului financiar în
condiţiile legii.
Neelaborarea acestor norme interne, nu exonerează pe pârâte de obligaţia legală
prevăzută în Statutul Poliţistului, iar acesta naşte drepturi pentru poliţişti şi obligaţii pentru
pârâte de a respecta acest drept.
Neîndeplinirea obligaţiei de către pârâte, încalcă speranţa legitimă a cadrelor de poliţie
că, odată repartizaţi în unităţile de politie, vor beneficia de sprijinul financiar al pârâtelor
pentru a putea avea condiţii demne şi rezonabile de viaţă, cu scopul evident de creştere a
eficientei muncii lor şi a profesionalismului de care trebuie să dea dovada.

373
 S-a arătat că în speţă pârâtele deşi recunosc dreptul său, se prevalează de inexistenta
normelor metodologice de aplicare şi de faptul că nu au fost cuprinse în bugete sume de bani
necesare aplicării dispoziţiilor legii.
În acest context s-a argumentat că lipsa fondurilor financiare nu este un motiv care să
înlăture sau să anuleze un drept legal care există şi trebuie acordat poliţiştilor, în virtutea
faptului că sunt funcţionari publici cu statut special, spre deosebire de celelalte categorii de
funcţionari publici, motiv pentru care nu se creează nicio discriminare în raport cu aceştia aşa
cum s-a reţinut de instanţa de fond în cuprinsul sentinţei recurate, întrucât prevederea legala
care acorda aceasta facilitate a fost prevăzută de legiuitor doar pentru poliţişti ca compensare
pentru privaţiunile, restricţiile şi incompatibilitatile care le-au fost instituite.
În ceea ce priveşte aspectul potrivit căruia acordarea dreptului legal prevăzut în art. 32
alin. l din Legea 360/2002 ar încălca principiul mobilităţii poliţistului, s-a precizat că, pe de-o
parte, poliţistul român nu mai are statutul de militar, care să-1 oblige să-şi schimbe domiciliul
la ordin, instituţia Poliţiei fiind demilitarizată odată cu apariţia Legii 360/2002, iar pe de alt[
parte, dobândirea unei locuinţe proprietate personală, respectiv a unei proprietăţi imobiliare,
nu împiedică poliţistul să-şi îndeplinească atribuţiunile de serviciu.
Invocarea altor prevederi legale de către pârâta, respectiv Legea 114/1996, care acordă
facilitaţi la contractarea locuinţei tinerilor căsătoriţi, cu vârsta pana la 35 de ani, s-a apreciat
că vizează un cu totul alt aspect şi nu are legătură cu cauza supusa judecăţii.
Recurentul a precizat că nu a solicitat instanţei sa se substituie autorităţii de
reglementare, în speţă Ministerului Administraţiei și Internelor, care avea obligaţia şi nu doar
posibilitatea să pună în aplicare o lege, ci a solicitat instanţei să se pronunţe doar în sensul
respectării dispoziţiilor legale şi a recunoaşterii dreptului legal invocat, fără să solicite crearea
de norme pe cale judiciară, aşa cum a reţinut instanţa de fond.
S-a precizat şi că refuzul de a pune în aplicare un act normativ, chiar pe calea
inacţiunii, a pasivităţii, nu este de natură a exonera de răspundere pe pârâta, căci nimeni nu se
poate prevala de propria culpa pentru a justifica nerespectarea legii.
Faptul că în lege nu este indicat un termen expres pentru emiterea normelor de aplicare
nu înseamnă că legiuitorul a lăsat la simpla apreciere a autorităţii publice posibilitatea
respectării sau nu a legii, fiind indubitabil că pârâta trebuia să elaboreze normele intr-un
termen rezonabil şi astfel prevederea legală să devină aplicabilă. Situaţia că de la emiterea
actului normativ ce constituie temeiul acţiunii şi până la formularea acesteia au trecut mai
bine de 10 ani, depăşeşte cu mult un termen rezonabil. Orice interpretare contrară s-a arătat că
ar conduce la concluzia că o autoritate administrativă poate trece peste autoritatea legislativa,
prin simpla inacţiune culpabilă determinând imposibilitatea de aplicare a unei legi, situaţie ce
contravine oricăror principii elementare de drept.
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul
admiterii acţiunii.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 32 alin. 1 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul
poliţistului şi art. 304 pct. 8 – 9 Cod procedură civilă.
La data de 10 mai 2013, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a depus întâmpinare,
solicitând respingerea recursului formulat de reclamant pentru următoarele argumente:
Dreptul la care face referire Statutul poliţistului - sprijin pentru cumpărarea unei
locuinţe pentru poliţişti - presupune alocarea unor fonduri financiare de la bugetul de stal
pentru Ministerul Afacerilor Interne care să permită susţinerea măsurilor vizate de lege. în
condiţiile în care astfel de fonduri nu au fost identificate, dreptul în cauză nu s-a putut
materializa.
Intimata nu a avut posibilitatea până în prezent, de a emite norme interne care să
reglementeze acordarea ajutorului financiar în condiţiile legii deşi a iniţiat în acest sens mai
multe acţiuni, care însă nu s-au finalizat favorabil datorită complexităţii juridice a situaţiei
generate de cadrul legal existent şi mai ales datorita impedimentelor de ordin economic,
reprezentate de insuficienţa fondurilor alocate instituţiei de la bugetul de stat.

374
 În acest sens s-a arătat că, începând cu anul 2002, s-au promovat mai multe proiecte de
ordine ale ministrului, unul dintre acestea vizând vânzarea locuinţelor de serviciu existente,
fondurile rezultate urmând să fie utilizate pentru reluarea procesului investiţional. După
trimiterea proiectului spre consultare la mai multe structuri din cadrul ministerului, acesta nu
a fost aprobat întrucât dispoziţiile sale contraveneau prevederilor Legii nr. 85/1992 privind
vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile
unităţilor economice sau bugetare de stat, respectiv ale Legii nr. 114/1996 privind locuinţele.
Odată cu aprobarea Legii nr. 562/2004, prin care se autorizau instituţiile publice din
sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională să vândă unele locuinţe de serviciu
pe care le aveau în administrare, s-a materializat un alt demers în sprijinirea poliţiştilor de a-şi
cumpăra o locuinţă.
În anul 2007, s-a constituit, prin ordin al ministrului, un colectiv de lucru pentru
demararea unui proiect de construire de locuinţe din fondurile beneficiarilor, pe terenuri
disponibile, aflate în administrarea instituţiei, la nivelul municipiului Bucureşti, proiectul
urmând a fi implementat la nivelul întregii ţări.
În anul 2008, în continuarea aceloraşi demersuri, Direcţia Generală Management
Logistic şi Administrativ din cadrul M.A.I. a elaborat proiectul de Ordin al ministrului
administraţiei şi internelor privind construirea de locuinţe, proprietate a personalului
instituţiei, din fonduri ale beneficiarilor, prin programe coordonate de M.A.I., pe care l-a
definitivat în urma consultării tuturor structurilor ministerului, inclusiv a sindicatelor
reprezentative, precum şi a Corpului Naţional al Poliţiştilor.
Tot în cursul anului 2008, împreună eu organizaţiile sindicale reprezentative la nivelul
instituţiei, s-a dezbătut proiectul de modificare a Legii nr. 360/2002. Printre articolele propuse
a fi modificate sau completate a fost inclus şi art. 32, în sensul indicării modalităţii de
sprijinire a poliţiştilor, prin acordarea unei indemnizaţii de 50% din salariul de bază, timp de
15 ani, pentru construirea sau cumpărarea unei locuinţe proprietate personală.
Acest proiect a fost transmis spre consultare Ministerului Finanţelor Publice care, cu
adresa nr. ...../......../06.10.2008, a precizat că nu susţine acest proiect motivând că ar aduce
nemulţumiri în rândul celorlalte categorii din sectorul bugetar care nu beneficiază de aceste,
facilităţi şi care se vor considera discriminate din acest punct de vedere, că această
reglementare contravine principiului mobilităţii poliţistului prevăzută în Statutul poliţistului,
precum şi că, în legislaţia actuală, respectiv art. 7, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 114/1996,
republicată, există prevederi care acordă facilităţi la contractarea locuinţei tinerilor căsătoriţi,
cu vârsta până la 35 de ani.
De asemenea, s-a precizat că la nivelul M.A.I., în considerarea prevederilor art. 17
alin. 5 din O.U.G. nr.30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei
şi Internelor, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dispoziţiilor art. 32 din
Legea nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare, a fost emis O.m.a.i. nr.
129/2010 privind construirea de locuinţe proprietate a personalului instituţiei, din fondurile
beneficiarilor, prin programe coordonate de M.A.I.
În consecinţă neacordarea sprijinului despre care face vorbire reclamantul nu poate
constitui nici un refuz nejustificat al intimatei de a rezolva cererea recurentului în sensul
definit de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 55472004, cu atât mai mult cu cât nu a fost
reglementată în sarcina Ministerului Administraţiei şi Internelor obligaţia, emiterii actului
administrativ solicitat prin acţiunea formulată de recurentul - reclamant.
S-a arătat şi că instanţa de fond în mod temeinic a reţinut că prin motivarea acţiunii
recurentul-reclamant a solicitat totodată ca aceasta să creeze norme pe cale judiciară şi o astfel
de solicitare este inadmisibilă, întrucât potrivit şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 838/2009
instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte
normative cu putere de lege, şi să le înlocuiască/completeze cu norme create pe cale judiciară
sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Nici un act normativ nu poate să confere
instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a

375
crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte
normative, întrucât ar fi evident neconstituţional, încălcându-se astfel principiul separaţiei
puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, ca şi prevederile art. 61 alin. (1), în
conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Curtea a reţinut recursul a fi nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 32 alin. (1) din Legea 360/2002 privind Statutul poliţistului, ce constituie
temeiul acţiunii promovate în cauză: „Poliţistul va fi sprijinit în construirea sau cumpărarea, o
singură dată în timpul carierei, a unei locuinţe proprietate personală în localitatea în care îşi
are sediul unitatea de poliţie la care este încadrat, în condiţiile legii”.
De asemenea, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol: „Criteriile şi condiţiile de sprijin
prevăzute la alin. (1) se stabilesc prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor”.
În primul rând este de observat la dispoziţia legală analizată că aceasta nu face vorbire
de un sprijin de natură pecuniară pentru cumpărarea unei locuinţe, aşa cum se arată prin
acţiunea promovată în cauză ci de un „sprijin în construirea sau cumpărarea,... unei locuinţe
proprietate personală” în sensul de facilitate în orice mod care să îi permită poliţistului să-şi
construiască sau cumpere o locuinţă proprietate personală în condiţiile prevăzute de dispoziţia
legală analizată.
Că acesta este înţelesul dat de legiuitor sintagmei „sprijin” din cuprinsul alin 1 al art.
32 din Legea 360/2002 rezultă şi din alin. 2 al aceluiaşi articol, actualmente abrogat, ce
subsuma acestei noţiuni posibilitatea acordată poliţistului de a cumpăra locuinţa de serviciu.
Pe de altă parte în speţă, prin întâmpinările formulate în cauză atât în primă instanţă
cât şi în recurs pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a arătat toate demersurile pe
care le-a făcut din anul 2002 până în prezent pentru a sprijini poliţiştii - funcţionari publici cu
statut special – în vederea cumpărării sau construirii unei locuinţe. Aceste demersuri au fost
temeinic reţinute de către prima instanţă şi necontestate de către recurentul reclamant.
În consecinţă, în mod temeinic prima instanţă a concluzionat că nesoluţionarea
favorabilă a cererii reclamantului de acordare a unui sprijin financiar pentru cumpărarea unei
locuinţe proprietate personală întemeiată pe dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea 360/2002
privind Statutul poliţistului, mai sus analizate, nu constituie un refuz nejustificat de a
soluţiona o cerere în sensul art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea 554/2004 respectiv o exprimarea
explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane.
Pe de altă parte, de asemenea în mod temeinic, prima instanţă a reţinut că solicitarea
reclamantului de acordare a unui sprijin financiar pentru cumpărarea unei locuinţe proprietate
personală în temeiul art. 32 alin. (1) din Legea 360/2002, ar pune instanţa în situaţia de a crea
pe cale juridisprudenţială o normă juridică, ceea ce ar contraveni Deciziei Curţii
constituţionale nr. 838/2009, obligatorie, care a statuat că instanţele judecătoreşti nu au
competenţa să completeze acte normative cu putere de lege cu norme create pe cale judiciară.
În consecinţă văzându-se şi dispoziţiile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul
declarat în cauză a fost respins ca nefondat. (Decizia nr. 7900 din 17.06.2013 - Secţia
Contencios Administrativ şi Fiscal, rezumat judecător Lucian Mihai Zamfir)

8. Acţiune în anulare certificat de urbanism

Îngrădirea dreptului de proprietate privată, prin reglementarea unui regim de

protecţie sau interdicţie prezintă un caracter obiectiv şi rezonabil, influenţând regimul tehnic
înscris în certificatul de urbanism .
Modalitatea defectuoasă de asigurare a funcţiunii de utilitate publică ce grevează
terenul poate constitui un eventual fundament al schimbării destinaţiei, fără a conduce la
neaplicarea interdicţiei reglementate de art. 71 din OUG 195/2002 .

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta B. M. a solicitat

instanţei: anularea certificatului de urbanism nr. .../ 24.02.2012 şi a adresei nr.

376
......./02.05.2012; obligarea pârâtei la emiterea certificatului de urbanism pentru construire
imobil Dp+P+4 şi împrejmuire teren, cu destinaţia de locuinţe, birouri.
Prin sentinţa nr. ...... din 13 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.
9489/63/2012 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta B. M., în contradictoriu cu
pârâţii PRIMĂRIA MUN. Cc şi PRIMARUL MUN. C.
Pentru a se pronunţa, tribunalul, analizând cauza dedusă judecăţii şi întregul material
probator administrat în cauză, a reţinut că, reclamanta, în calitate de moştenitor al autorului R.
N., este proprietarul terenului în suprafaţă de 312 mp situat în intravilanul loc. C., bd. D. nr.
80 A, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul cauzei (filele 12, 13).
Prin certificatul de urbanism a cărui anulare se solicită, nr. ..../24.02.2012, emis de către
Primăria Municipiului C. ca urmare a cererii formulate de către reclamantă, s-a menţionat, la
regimul tehnic al terenului situat în C., bd. D. nr. 80 A, că, în conformitate cu PUG şi PUZ
BN 1, terenul este neconstruibil deoarece amplasamentul se află situat în afara aliniamentului
construibil în zona verde de protecţie a blocurilor, loc de joacă, alei pietonale. Terenul este
neconstruibil conform art. 71 din OUG 195/2005 privind protecţia mediului modificată prin
OUG nr. 114/2007 care prevede ca "schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii
verzi sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţei acestora ori
strămutarea acestora este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora. Actele
administrative sau juridice emise ori încheiate cu nerespectarea acestor prevederi sunt lovite
de nulitate absolută".
Acţiunea formulată de către reclamantă privind anularea certificatului de urbanism şi
obligarea pârâtei la emiterea certificatului de urbanism conform cererii nr. ../18.01.2011 care
sa poată fi utilizat în scopul declarat pentru construite imobil Dp+P+4 şi împrejmuire teren cu
destinaţia de locuinţe, birouri, a fost apreciată nefondată, fiind respinsă.
Astfel, potrivit art. 71 din OUG 195/2005, aşa cum a fost modificată prin OUG
114/2007,, ,Schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca
atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor este
interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora. Actele administrative sau juridice emise ori
încheiate cu nerespectarea prevederilor alin. (1) sunt lovite de nulitate absolută".
Aşadar, legea interzice expres şi fără echivoc schimbarea destinaţiei terenurilor care
sunt amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism,
sancţiunea pentru nerespectarea acestor dispoziţii legale fiind nulitatea absolută a actelor
administrative emise în aceste condiţii.
Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, respectiv Hotărârea Consiliului Local al
Municipiului C. nr. 23 /29.02.2000 prin care a fost aprobat planul urbanistic general, se reţine
că terenul în suprafaţă de 312 mp, situat în C., B-dul D., nr. 80 A, este prevăzut în PUG, PUZ
BN 1 ca fiind zonă verde (filele 78 - 80).
Aşadar, s-a constatat că terenul pentru care reclamanta solicită eliberarea certificatului
de urbanism este prevăzut în Planul Urbanistic General ca fiind zonă verde, ce reprezintă
conform art. 2 alin. 1 litera j) din Legea 24/2007, zonă verde de protecţie a blocurilor de
locuinţe, astfel încât autorităţile locale nu pot schimba destinaţia terenului și deci certificatul
de urbanism eliberat reclamantei cu menţiunea că terenul este neconstruibil, motivat de art. 71
alin. 1 din OUG 114/2007 pentru modificarea şi completarea OUG 195/2005 privind protecţia
mediului, este legal.
Faptul că terenul este amplasat, conform PUG, în fapt în spaţiul verde delimitat de alei
pietonale de acces la blocurile F9, E5, D24 şi D25 reiese şi din raportul de expertiză întocmit
în cauză (concluziile de la pct.4 din raport – fila 94).
De asemenea, din lista inventar din data de 21.12.2012(fila 116) reiese că terenul situat
C., b-dul D., nr. 80 A este inclus în inventarul spaţiilor verzi –domeniul public al municipiului
C..
Concluziile raportului de expertiză conform cărora terenul nu este amenajat ca spaţiu
verde, loc de joacă şi alei pietonale, nu vor fi reţinute, relevanţă în cauză având destinaţia

377
terenului conform PUZ iar faptul că respectivul spaţiu verde nu este bine întreţinut sau este
prost exploatat, nu conduce la concluzia că acesta şi-a pierdut destinaţia şi utilitatea prevăzută
în planurile urbanistice pentru aglomerările urbane.
Critica reclamantei referitoare la emiterea de către pârâtă, anterior, a unui răspuns
diferit de cel contestat, s-a apreciat neîntemeiată, întrucât din certificatul de urbanism nr.
..../24.03.2011 (fila 27), reiese că regimul tehnic al imobilului a fost tot de teren neconstruibil
deoarece amplasamentul se află situat în afara aliniamentului construibil în zona verde de
protecţie a blocurilor, potrivit art. 71 din OUG 195/2005.
Faţă de toate aceste considerente, instanţa a respins acţiunea privind anularea
certificatului de urbanism şi obligarea pârâta la emiterea unui alt certificat de urbanism pentru
construire imobil Dp+P+4 şi împrejmuire teren, cu destinaţia de locuinţe, birouri, formulată
de către reclamantă, ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat recurs, la data de 22 aprilie 2013,
recurenta reclamantă B. M. .
Prin motivele recursului declarat, recurenta reclamantă critică considerentele instanţei
de fond ce privesc caracterul neîntemeiat al al cererii de anulare a certificatului de urbanism
dedusă judecăţii, în considerarea destinaţiei suprafeţei de teren ce intră sub incidenţa OUG
195/2005, considerente întemeiate pe înscrisurile probatorii depuse la dosar şi care au fost
apreciate de instanţă ca fiind de natură să înlăture concluziile raportului de expertiză judiciară.
Menţionează şi faptul că analiza cauzei, respectiv a probatoriului administrat, este
părtinitoare (avându-se în vedere calitatea de fost angajat al uneia dintre regiile aflate în
subordinea Primăriei a magistratului), conferindu-se totodată o interpretare greşită a acestuia,
dar şi a dispoziţiilor legale aplicabile speţei .
Arată că a insistat, în primul ciclu procesual asupra probei destinaţiei suprafeţei de
teren, fiind depuse la dosar HCL 23/2000 pentru aprobarea PUG şi o listă inventar din
21.12.2012, înscrisuri din care apreciază recurenta, nu rezultă dovada destinaţiei de zonă
verde, indicând totodată elementele contradictorii de identificare cuprinse în adresele
........./2013 şi ........../2011 .
Menţionează şi faptul că documentul emis în cursul anului 2011 ignoră evidenţele
OCPI D., în care reclamanta este înscrisă cu drept de proprietate asupra terenului în discuţie,
astfel încât acesta nu putea fi inclus în domeniul public al municipiului (nefiindu-i comunicată
reclamantei o asemenea decizie şi nebeneficiind de despăgubiri ca efect al unei proceduri de
expropriere).
Mai mult, arată că din cuprinsul înscrisurilor mai sus menţionate nu rezultă cu
certitudine faptul că terenul care îi aparţine face parte din zonele cu destinaţie de zonă verde,
întrucât din planşele anexe nu rezultă cu claritate că terenul face parte din categoria sus
amintită, vizată de interdicţia reglementată de OUG 195/2005, făcându-se referire la o
suprafaţă globală din cartierul B.
Indică şi faptul că, deşi vizează două momente diferite, între care au intervenit
schimbări majore în configuraţia cartierului, în evidenţa instituţiei publice figurează aceeaşi
suprafaţă cu destinaţia de spaţiu verde .
Indică faptul că suprafaţa de teren ce îi aparţine nu are şi nu a avut niciodată destinaţia
de spaţiu verde, evidenţele primăriei fiind contrazise de situaţia faptică a terenului, constatată
inclusiv de expertul judiciar, recurenta locuind în zonă din perioada copilăriei . Indică faptul
că şi expertul judiciar stabileşte faptul că terenul este organizat ad hoc cu destinaţia de
parcare, nu este traversat de alei de acces şi nu este afectat de utilităţi.
Menţionează şi faptul că, începând cu eliberarea titlului de proprietate ...../27.03.2008
şi până în prezent şi-a achitat obligaţiile fiscale fără a se putea folosi de teren, în ciuda faptul
că beneficiază de înscrisuri oficiale şi opozabile terţilor prin care se constată dreptul său de
proprietate ; apreciază ca fiind relevante, în ciuda celor reţinute de către instanţa de fond,
menţiunile din cele două certificate de urbanism, nr. ......../24.03.2011 şi nr. ...../24.02.2012,
care stabilesc pe de o parte, faptul că regimul juridic al terenului este de teren intravilan aflat

378
în proprietate privată, iar pe de altă parte faptul că regimul tehnic (prin raportare la aceleaşi
PUG, PUZ şi BN1) este de zonă verde, de protecţie a blocurilor, respectiv de zonă verde, de
protecţie a blocurilor, alei pietonale şi loc de joacă – arată că nici una dintre destinaţiile de
mai sus nu corespunde realităţii faptice şi nici nu au corespuns vreodată .
Recurenta indică aplicarea Ordinului 839/2009, precizând că dispoziţiile art. 60
reglementează categoriile de destinaţie şi utilizare şi defineşte terenurile pentru construcţii ;
arată că, în orice ipoteză de aplicare, suprafaţa de teren aflată în proprietatea sa face parte din
categoria terenurilor pentru construcţii şi din cea a terenurilor neconstruibile indicată prin
certificatul de urbanism a cărui anulare a solicitat-o .
Precizează şi faptul că zona de protecţie este definită (după modificările intervenite
prin art. I pct. 42 din OUG 7/2011) în anexa 2 a legii 350/2001 ca fiind suprafaţă delimitată în
jurul unor bunuri de patrimoniu construit sau natural, al unor resurse ale subsolului... şi în
care se instituie servituţi de utilitate publică şi de construire pentru păstrarea şi valorificarea
resurselor şi a bunurilor de patrimoniu şi a cadrului natural aferent – faţă de situaţia existentă
arată că nu poate fi vorba de bunuri de patrimoniu, în speţă putând fi aplicate normele privind
procentul de ocupare al terenului, în funcţie de zona în care urmează a fi amplasată
construcţia .
Apreciază relevanţa art. 71 alin. 2 din Legea 265/2006 privind aprobarea OUG
195/2005, text ce constituie o excepţie de la prevederile alin. 1 (interdicţie de construire),
cuprinzând posibilitatea schimbării destinaţiei terenurilor proprietate privată cu regim de zonă
verde sau spaţiu plantat neprotejat, terenuri a căror destinaţie poate fi schimbată numai cu
respectarea reglementărilor specifice în vigoare .
Menţionează că acelaşi act normativ prevede prin textul art. 62 obligaţia deţinătorului,
cu orice titlu, al terenului pe care se găsesc aliniamente de protecţie sau spaţii verzi, de a
întreţine terenul - indicând faptul că legiuitorul a sesizat neregularităţile intervenite în textul
OUG 195/2005, procedând la rectificările cuvenite, reglementându-se aliniamentul de
protecţie şi spaţiul verde, iar nu de eventualitatea construirii acestora .
În concluzie, recurenta arată că sunt întrunite condiţiile eliberării certificatului de
urbanism, neexistând nici un impediment legal la eliberare şi menţionează că este dispusă să
se conformeze limitelor de construire impuse printr-un certificat de urbanism, cu obţinerea
avizelor solicitate şi în conformitate cu prevederile legale aplicabile .
Menţionează că terenul este proprietate privată, nu face parte din domeniul public iar
potrivit reglementărilor în vigoare în materia autorizării construcţiilor, recurenta are dreptul
de a edifica construcţii cu respectarea procentului de ocupare al terenului, respectiv cu
limitele de vegetaţie impuse de normele legale .
Recurenta arată că solicită cheltuieli de judecată, ataşând dovada achitării taxelor
judiciare de timbru şi împuternicirea apărătorului ales .
Intimaţii, legal citaţi, nu au formulat întâmpinare .
Analizând motivele în fapt invocate, cu aplicarea art. 304 pct. 8, pct. 9 şi art. 304
indice 1 Cod procedură civilă, Curtea a constatat recursul a fi nefondat, pentru următoarele
considerente:
Evaluând obiectul acţiunii în contencios administrativ, Curtea constată că recurenta a
solicitat anularea certificatului de urbanism nr. ..../2012 şi a adresei nr. ......../2012, cu
obligarea pârâţilor la emiterea certificatului de urbanism pentru construire imobil Dp+P+4 şi
împrejmuire teren cu destinaţie locuinţe, birouri .
Curtea constată că, prin certificatul de urbanism nr. ..../24.02.2012 a fost indicat
regimul juridic şi economic al suprafeţei de 312 mp teren situat în C., bd. D. nr. 80A, cu
trimitere la documentaţia de urbanism BN1, PUG/PUZ aprobată prin HCL 23/2000, iar în
privinţa regimul tehnic se indică categoria de teren neconstruibil în condiţiile în care
amplasamentul este situat în afara aliniamentului construibil în zona verde de protecţie a
blocurilor, loc de joacă şi alei pietonale (se indică caracterul de teren neconstruibil în
conformitate cu art. 71 din OUG 195/2005).

379
 Ca efect al procedurii prealabile declanşată prin cererea recurentului, a fost emisă
adresa nr. ....../2012, înscris în cuprinsul căreia se indică faptul că se menţine punctul de
vedere privind regimul tehnic din certificatul de urbanism, întrucât nu s-a modificat planul de
urbanism general al localităţii .
Recurenta prezintă dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 312 mp,
conform titlului de proprietate 10300 din 27.03.2008 eliberat de Comisia Judeţeană pentru
Stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor D. (suprafaţa fiind încadrată în categoria
altor terenuri intravilane neagicole) şi certificatului de moştenitor nr. ... din 02.07.2009 emis
de BNP D. T. .
Este de menţionat şi faptul că, anterior a mai fost emis şi certificatul de urbanism
....../24.03.2011 la cererea recurentei, acesta cuprinzând aceleaşi elemente ca şi certificatul nr.
.... contestat în cauză .
Recurenta a întabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în Cartea Funciară nr.
206628 C., suprafaţa de teren de 312 mp având număr cadastral atribuit 22818 şi categoria de
folosinţă curţi construcţii .
Observând temeiurile în drept indicate prin certificatul de urbanism, precum şi
justificarea emiterii acestui act administrativ de informare cu menţiunea privind regimul
tehnic, cuprinsă în adresa ......./2012, Curtea constată că, potrivit art. 71 din OUG 195/2005,
schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în
documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor este interzisă,
indiferent de regimul juridic al acestora. Actele administrative sau juridice emise ori încheiate
cu nerespectarea prevederilor alin. (1) sunt lovite de nulitate absolută.
Anterior modificării textului, prin OUG 114/2007, dispoziţiile art. 71 astfel cum au
fost modificate prin Legea 265/2006 – act normativ de aprobare, cu modificări a OUG
195/2005 reglementau şi o situaţie de excepţie având ca obiect terenurile proprietate privată,
prevăzute ca spaţii verzi în documentaţiile de urbanism sau spaţii plantate neprotejate, a căror
destinaţie poate fi schimbată numai cu respectarea reglementărilor specifice în vigoare .
În speţă, suprafaţa de 321 mp teren intravilan situată în bd. D. nr. 80A, astfel cum
reţine şi instanţa de fond, intră în categoria zonelor amenajate ca spaţiu verde, conform HCL
23/2000 privind aprobarea planului urbanistic general al Mun. C., cu prelungirile succesive
adoptate prin HCL 152/2011 şi HCL 135/2012 ; această destinaţie este indicată şi prin adresa
31527/13.03.2012 (cu un conţinut similar adresei 184655/15.01.2011, din acest punct de
vedere susţinerile recurentei nefiind fondate), fiind indicată apartenenţa suprafeţei de teren la
poziţia de inventar 42000189 privind zona verde cartier B. 4859, în suprafaţă de 10618113,08
mp .
Mai mult chiar, urmează a se reţine că, prin concluziile raportului de expertiză
judiciară întocmit în cauză şi menţinute prin suplimentul raportului de expertiză, se indică
aceeaşi destinaţie, de zonă verde delimitată de aleile de acces către blocurile F9, E5, D24 şi
D25, constatându-se că, în fapt terenul este utilizat ca loc de parcare improvizat, de către
persoanele ce domiciliază în blocurile învecinate .
Ca atare, Curtea a constatat că, în speţă, probatoriile administrate în faţa instanţei de
fond conduc spre concluzia certă a includerii suprafeţei de 312 mp în categoria terenurilor cu
destinaţie zonă verde ; operează interdicţia de schimbare a destinaţiei terenului zonă verde –
interdicţie reglementată de art. 71 alin. 1 din OUG 195/2005 şi reţinută prin certificatul de
urbanism contestat în cauză .
Recurenta a criticat soluţia instanţei de fond şi în ceea ce priveşte omisiunea reţinerii
dreptului său de proprietate privată, de natură să excludă apartenenţa imobilului la domeniul
public al unităţii administrativ teritoriale .
Din acest punct de vedere, Curtea a constatat că hotărârea de aprobarea a planului
urbanistic general a fost adoptată în anul 2000, iar titlul de proprietate invocat de către
recurentă a fost eliberat în anul 2008 în procedura legii fondului funciar (procedură ce

380
priveşte, în esenţă, reconstituirea dreptului de proprietate ce poartă asupra terenurilor aflate în
proprietatea privată a unităţii administrativ teritoriale) .
Observând conţinutul adreselor ....../2012 şi ......./2011, Curtea constată că suprafaţa de
10618113,08 mp este înscrisă în anexa HG 965/2002, la poziţia 4859, în inventarul bunurilor
din domeniul public .
Astfel, s-a constatat existenţa unei contradicţii cu privire la regimul juridic al
suprafeţei de teren, astfel cum susţine recurenta, dar, având în vedere faptul că, prin
certificatul de urbanism contestat în cauză se indică în mod corect regimul juridic al terenului
iar recurenta contestă acest certificat sub aspectul regimului tehnic indicat, cu interdicţie de
schimbare destinaţie, Curtea a constatat că analiza regimului juridic al terenului nu face
obiectul analizei, în prezentul dosar .
Aceasta cu atât mai mult, cu cât, ulterior emiterii titlului de proprietate de ale cărui
efecte se prevalează reclamanta, sunt în mod direct aplicabile dispoziţiile art. 31 indice 3 din
Legea 350/2001, zonele asupra cărora s-a instituit un anumit regim de protecţie sau interdicţie
(cum este cel prevăzut de art. 71 din OUG 195/2005) şi care nu pot fi suficient reglementate
prin Planul urbanistic general, se vor evidenţia/delimita în cadrul acestuia în vederea detalierii
prin planuri urbanistice zonale.
În acelaşi sens, Curtea a constatat că argumentele recurentei, privind incertitudinea
amplasamentului în zona verde, pentru suprafaţa sa de teren, precum şi cele ce vizează
conformitatea conduitei sale faţă de efectele unui certificat de urbanism cu regim tehnic ce
permite edificarea unei construcţii, sunt argumente ce se grefează dispoziţiilor art. 31 indice 3,
respectiv elementelor planului de urbanism zonal reglementate de art. 47 din Legea 350/2001.
Recurenta a criticat şi lezarea dreptului său de proprietate, prin imposibilitatea
asigurării destinaţiei terenului, ca perimetru construibil, în vederea exercţiului normal al
dreptului ; asupra acestei susţineri, Curtea a reţinut că, în principiu, interdicţia reglementată de
art. 71 din OUG 195/2005 prezintă efectul unei limitări a folosinţei bunului, în accepţiunea
art. 1 par. 2 din Protocolul adiţional nr. 1 CEDO, iar în planul dreptului intern, dispoziţiile art.
44 din Constituţie impun respectarea sarcinilor privind protecţia mediului, de către titularul
dreptului de proprietate .
Dispoziţiile art. 71 din OUG 195/2005, sub aspectul conformităţii faţă de principiile
constituţionale, au fost analizate prin decizii ale Curţii Constituţionale, din considerentele
acestora reţinându-se, cu caracter de principiu, faptul că limitarea dreptului de proprietate prin
interdicţia instituită de art. 71 din OUG 195/2005 prezintă o justificare socială şi morală, iar
limitarea prezintă un caracter obiectiv şi rezonabil, prin prisma nivelului de sănătate publică,
ca valoare de interes naţional (decizia 824/2008, decizia 136/2010, decizia 1118/2011, decizia
299/2012), iar pentru lipsa de folosinţă proprietarul are dreptul la despăgubiri, persoana care
invocă un prejudiciu ce constă în lipsa de folosinţă cauzat de această interdicţie putând să
solicite autorităţilor administraţiei publice locale repararea pagubei, potrivit dreptului comun
(decizia 1416/2008, decizia 345/2009, decizia 987/2009, decizia 1010/2009 precum şi decizia
1118/2011).
Recurenta a criticat şi omisiunea aplicării art. 71, astfel cum a fost modificat prin art. I
pct. 28 din Legea 265/2006, normă ce completează art. 71 cu reglementarea unei excepţii de
la interdicţia de schimbare a destinaţiei, excepţie având ca obiect terenurile aflate în
proprietatea privată .
Cu privire la acest aspect, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 71 alin. 2 au fost
modificate prin art. I pct. 1 din OUG 114/2007, acest act normativ intrând în vigoare anterior
eliberării titlului de proprietate nr. 10300 din 27.03.2008 .
De asemenea, observând criticile privind inadvertenţele de regim de folosinţă (curţi
construcţii, în evidenţele de carte funciară şi regimul tehnic de zonă verde aflată sub incidenţa
interdicţiei reglementate de art. 71 din OUG 195/2005), precum şi cele privind aplicarea art.
60 din normele metodologice de aplicare a Legii 50/1991, aprobate prin Ordinul 839/2009,
Curtea a reţinut că, prin art. 60 alin. 1 lit. c) este reglementată categoria de teren curţi

381
construcţii, terenurile aparent libere, fiind definite ca atare terenurile fără clădiri, asigurând
funcţiuni urbane de interes public stabilite şi executate în baza prevederilor documentaţiilor
urbanistice legal aprobate (spaţiile verzi şi de protecţie, locuri de joacă pentru copii, trasee ale
reţelelor tehnico-edilitare subterane - inclusiv zonele de protecţie aferente -, rezerve pentru
lărgirea ori modernizarea căilor de comunicaţie etc.).
Recurenta invocă aplicarea acestei norme, apreciind că indicarea categoriei curţi
construcţii este de natură să excludă destinaţia de spaţiu verde, dar în enumerarea terenurilor
aparent libere, textul art. 60 include şi spaţiile verzi, astfel încât se poate reţine că noţiunile
utilizate – terenuri pentru construcţii şi destinaţia de spaţiu verde, nu se exclud una pe
cealaltă, fiind în fapt noţiuni complementare .
Recurenta apreciază, de asemenea şi faptul că suprafaţa de teren nu are şi nu a avut
niciodată destinaţia de spaţiu verde, indicând şi faptul că dispoziţiile Ordinului 839/2009 mai
sus menţionate reglementează condiţia ca terenurile să fie stabilite cu destinaţia de zonă
verde, prin documentaţiile de urbanism aprobate iar destinaţia să fie efectivă (în accepţiunea
ordinului, funcţiunile să fie executate) ; din acest punct de vedere, reţinând destinaţia rezultată
din adresele ......../2012 şi ......../2011 şi coroborând această destinaţie cu planşele fotografice
depuse la dosar precum şi cu constatările în fapt ale expertului judiciar, Curtea constată că
suprafaţa de teren este utilizată ca parcare iar funcţiunea de spaţiu verde nu este corespunzător
asigurată de către autoritatea administraţiei publice locale .
Cu toate acestea, Curtea a constatat că modalitatea defectuoasă de asigurare a
funcţiunii de utilitate publică, de către organul administraţiei publice locale cu atribuţii în
materie, poate constitui un fundament al unei eventuale schimbări a destinaţiei, fără a conduce
la concluzia neaplicării interdicţiei reglementate de art. 71 din OUG 195/2002 ca efect al
lipsei destinaţiei de fapt (realizând o distincţie între efectele destinaţiei concrete şi lipsa
destinaţiei de fapt, nereglementată de normă).
Curtea a reţinut şi faptul că recurenta a invocat şi aplicarea art. 304 pct. 8 Cod
procedură civilă, motiv de modificare a sentinţei atacate ce priveşte, în esenţă, analiza
deficitară a unui act juridic, determinantă asupra soluţiei pronunţate ; din acest punct de
vedere, Curtea urmează să reţină că recurenta, în detalierea motivelor de recurs, invocă
aplicarea greşită a legii, precum şi aprecierea greşită asupra circumstanţelor de fapt ale cauzei,
fără a menţiona critici privind aprecierea greşită a naturii juridice sau regimului aplicabil
certificatului de urbanism .
Pe de altă parte, Curtea a constatat că regimul juridic şi efectele certificatului de
urbanism reprezintă chestiuni reglementate expres de art. 6 din Legea 50/1991 şi art. 29 din
Legea 350/2001 .
Pentru considerentele mai sus expuse, văzând dispozițiile art. 312 alin. 1 Cod
procedură civilă, Curtea a respins recursul declarat, apreciind că este nefondat. (Decizia nr.
13.402 din 09.10.2013 –Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, rezumat judecător Lucian
Mihai Zamfir)

II. ACT ADMINISTRATIV FISCAL

1.Calculul impozitului pe clădiri. Clădiri la care au fost executate lucrări de

reconstrucţie, modernizare, consolidare, modificare sau extindere.

În ipoteza construcţiilor supuse extinderii şi reparaţiilor, cu pereţii exteriori realizaţi

din materiale diferite, calculul impozitului pe clădiri se face conform dispozițiilor art.251
alin.81C.Fiscal şi art.251 alin.2 C. Fiscal.

382
 Prin sentinţa nr. 6794/2012 din 17 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, în
dosarul nr.14883/63/2012, s-a respins contestaţia formulată de reclamanta P.E., în
contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului C.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, urmare a raportului de
inspecţie fiscală nr.60206/07.05.2012 întocmit de Direcţia Impozite şi Taxe din cadrul
Primăriei mun. C, a fost emisă decizia de impunere nr.60383/09.05.2012 prin care s-a stabilit
în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 921,45 lei reprezentând impozit pe clădiri
şi teren împreună cu accesoriile aferente pentru perioada 2007-2011.
Împotriva acestor acte administrativ-fiscale reclamanta a formulat contestaţie
administrativă, fiind respinsă ca neîntemeiată prin dispoziţia nr.1207/13.08.2012 emisă de
Primarul mun. C.
Instanţa a apreciat ca fiind neîntemeiată contestaţia formulată, pentru următoarele
considerente:
Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 19.10.1990 reclamanta a
cumpărat un teren în suprafaţă de 280 m.p. şi o casă din cărămidă acoperită cu carton
compusă din 2 camere şi dependinţe în suprafaţă de 64 m.p., iar prin sentinţa civilă
nr.13976/04.10.1994 a Judecătoriei Craiova a fost admisă în parte acţiunea formulată de
reclamantă şi s-a constatat dreptul de proprietate al acesteia pentru suprafaţa de 309,28 m.p.
Prin autorizaţia de construire nr.171/08.06.1991 au fost autorizate lucrările de
extindere a imobilului existent cu o baie şi un culoar în faţa camerelor existente şi mărirea
unei camere prin demolarea şi refacerea a doi pereţi, precum şi lucrări de reparaţii planşee,
şarpantă şi învelitoare, potrivit memoriului tehnic având fundaţie din beton şi zidărie din
BCA. Conform autorizaţiei de construire nr.252/24.05.2004, reclamanta a mai construit
ulterior un garaj şi o cămară de 3x5 m., respectiv 4x5m. din beton armat cu plasă de fier
beton, racordarea instalaţiei electrice făcându-se de la construcţia existentă; această lucrare a
fost finalizată în anul 2009.
În conformitate cu documentaţia cadastrală, din data de 21.07.2010 s-a modificat
suprafaţa desfăşurată a clădirii la 69 m.p.
Potrivit art.251 alin.2 C. fiscal, "În cazul unei clădiri care are pereţii exteriori din
materiale diferite, pentru stabilirea valorii impozabile a clădirii se identifică valoarea
impozabilă cea mai mare corespunzătoare tipului clădirii respectiv", iar potrivit art.251 alin.8
ind.1 din C. fiscal, "În cazul clădirii la care au fost executate lucrări de reconstruire,
consolidare, modernizare, modificare sau extindere, din punct de vedere fiscal, anul terminării
se actualizează, astfel că acesta se consideră ca fiind cel în care au fost terminate aceste ultime
lucrări".
De asemenea, conform art.91 Cod procedură fiscală, "Dreptul organului fiscal de a
stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune
altfel. (2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data
de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă
legea nu dispune altfel".
În raport de aceste dispoziţii legale, se constată că în mod corect organul fiscal a
procedat la recalcularea impozitului pentru clădiri pentru perioada 2007-2011, având în
vedere materialele din care au fost construiţi pereţii exteriori, întrucât conform documentaţiei
cadastrale, construcţia veche şi extinderea executată în baza autorizaţiei din anul 1991
formează un singur corp de clădire cu pereţii exteriori din cărămidă arsă şi nearsă la
construcţia veche şi din BCA la extindere, dar şi având în vedere ca an al terminării
construcţiei anul în care au fost finalizate lucrările de extindere executate în baza autorizaţiei
nr.171/1991. Totodată, în mod corect organul fiscal a avut în vedere suprafaţa modificată a
imobilului începând cu luna iulie 2010, fiind evident că toate aceste elemente au condus la
calculul unui impozit în cuantum mai mare, conform dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.
Nu poate fi reţinută apărarea reclamantei că în cauză ar opera excepţia autorităţii de
lucru judecat pe considerentul că organul a mai emis o dată acte fiscale privind impozitul

383
calculat pentru aceleaşi imobile şi care au fost anulate de către instanţa judecătorească,
deoarece actele au fost anulate de către instanţa judecătorească pentru că nu erau motivate, iar
nu pentru că s-a constatat că actele au fost emise în mod nelegal, reclamanta nedatorând
impozit.
Nu poate fi reţinută nici apărarea că H.G. nr.1861/21.12.2006 care modifică H.G.
nr.44/2004 (normele de aplicare a Legii nr.571/20013) s-a aplicat în mod retroactiv la
lucrările executate în urmă 10-12 ani, deoarece organul fiscal a avut în vedere dispoziţiile art.
251 alin.2 şi 8 ind.1 din Legea nr.571/2003 la emiterea actelor contestate, lege care
bineînţeles că se aplică în cauză; altfel, ar însemna ca în cazul construcţiilor edificate anterior
intrării în vigoare a Codului fiscal impozitul să nu se calculeze potrivit dispoziţiilor cuprinse
în acesta.
Faţă de considerentele expuse, instanţa a apreciat ca fiind temeinice şi legale actele
fiscale contestate, astfel că a fost respinsă contestaţia formulată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta P.E, considerând-o nelegală şi
netemeinică.
In esenţa, reclamanta a arătat ca sentinţa civila irevocabila nr. 931/2011 pronunţată în
dosarul nr. 791/2011 se opune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauza, prin aceasta
sentinţa fiind anulata dispoziţia nr. 24759 emisa de parat, precum și deciziile de impunere
fiscala nr. 81139 și 81157, emise în septembrie 2009.
Arata ca paratul nu a ţinut cont de aceasta sentinţa și a emis o noua decizie nr.
60383/07.05.2012 cu impozitul pentru anii 2010-2012, precum și dispoziţia nr. 1207/2012.
A mai arătat ca în speţa sunt aplicabile dispoziţiile art. 251 alin.3(2), respectiv
aplicarea impozitului pentru clădirea cu pereţi din cărămidă arsa și nearsa, și nu dispoziţiile
art.251 alin.3(1), respectiv aplicarea impozitului pentru clădirea cu pereţi din cadre de beton
armat .
A mai susţinut ca prin actele fiscale în litigiu s-a modificat practic anul construirii
imobilului, respectiv din anul 1911 în anul 1994, ori în cauza este vorba doar de repararea
unei clădiri edificate în anul 1911.
De asemenea, reclamanta a arătat că instanţa de fond nu a examinat nici notele de
constatare depuse prin care specialistul cadastrului şi expertul tehnic a prezentat situaţia
clădirii cu o vechime de peste 100 ani, fără fundaţie, construită din cărămidă arsă şi nearsă,
zidită cu pământ,în loc de mortar, var ciment.
Totodată, a arătat ca starea tehnică şi alcătuirea construcţiei nu se încadrează în
prevederile normativelor în vigoare privind construcţiile pentru locuinţe, iar pentru asigurarea
condiţiilor normale de utilizare la tronsonul vechi al clădirii trebuie executate lucrări ample,
de consolidare a pereţilor, refacerea fundaţiei, reabilitarea termică şi refacerea finisajelor.
Pentru aceasta, expertul, în concluzie, a arătat că anul construcţiei nu poate fi luat anul
1994.
A mai arătat că instanţa de fond nu a analizat şi motivat faptul că acţiunea este lovită
de nulitate privind încălcarea dispoziţiilor art.1201 Cod civil şi art.163 din Codul de
procedură civilă, ca autoritate de lucru judecat.
Analizând legalitatea şi temeinici sentinţei recurate, prin prisma motivelor de recurs
formulate şi având în vedere dispoziţiile art. 304 pct.9 şi 3041 Cod procedură civilă, Curtea a
reţinut următoarele:
In ceea ce priveşte critica vizând greşita respingere de către instanţa de fond a
excepţiei puterii de lucru judecat a sentinţei civile irevocabile nr. 931/2011 pronunţată în
dosarul nr. 791/63/2011 de Tribunalul Dolj, Curtea a constatat ca prin aceasta sentinţa au fost
anulate dispoziţia nr. 24759/2010 și Deciziile de impunere nr. 81129/2009 și nr. 81157/2009
prin care s-a stabilit impozitul pe teren și clădiri aferent anului 2009 datorat de către
reclamanta.
Considerentele pentru care instanţa a pronunţat aceasta sentinţa irevocabila prin care a
anulat aceste acte vizează nemotivarea acestor acte administrativ fiscale, iar nu nelegalitatea

384
acestora ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor legale ce reglementează impozitul local pe
terenuri și clădiri, instanţa nepronunţându-se astfel asupra modului în care reclamanta
datorează legal impozitul pe imobilul în litigiu.
Rezulta astfel ca în speţă nu sunt întrunite cumulativ condiţiile impuse de art.1201 Cod
civil pentru a opera puterea de lucru judecat, prima instanţa în mod legal apreciind ca nu poate
fi reţinuta incidenta acestei excepţii., critica formulata de reclamanta fiind astfel nefondata.
Nu pot fi reţinute ca fondate nici criticile ce vizează fondul cauzei, din actele cauzei
rezultând ca imobilul construcţie edificat în anul 1911 a fost supus unor lucrări de reparaţii și
extindere, în anii 1994 și 2009, s-au efectuat lucrări de extindere, reparaţii și reconstruire
parţială.
Potrivit art.251 alin.8 ind.1 din C. fiscal, "În cazul clădirii la care au fost executate
lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, din punct de
vedere fiscal, anul terminării se actualizează, astfel că acesta se consideră ca fiind cel în care
au fost terminate aceste ultime lucrări".
Raportat la aceste dispoziţii legale, având în vedere lucrările efectuate la acest imobil,
în mod legal atât organul fiscal, cat și prima instanţa, au reţinut ca în speţa, din punct de
vedere fiscal, anul terminării construcţiei nu mai este 1911, ci cel al terminării acestor lucrări.
De asemenea, potrivit art.251 alin.2 C. fiscal, "În cazul unei clădiri care are pereţii
exteriori din materiale diferite, pentru stabilirea valorii impozabile a clădirii se identifică
valoarea impozabilă cea mai mare corespunzătoare tipului clădirii respectiv".
In speţa, clădirea în litigiu are pereţi din cărămidă arsa și nearsa (clădirea veche) și din
BCA( extinderea la clădire), astfel încât devin aplicabile dispoziţiile legale sus menţionate,
prin calcularea impozitului pe clădiri prin raportare la valoarea impozabila cea mai mare în
funcţie de materialul de construire.
A fost înlăturată ca nefondată şi critica vizând aplicarea retroactiva a H.G.
nr.1861/21.12.2006 care modifică H.G. nr.44/2004 (normele de aplicare a Legii
nr.571/20013), dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 571/2003 și în HG nr. 44/2004 fiind aplicate,
în speţa, situaţiei existente la data intrării în vigoare a acestor acte normative.
Fata de cele arătate mai sus, s-a constatat ca instanţa de fond a interpretat corect
probatoriul administrat în cauza și a interpretat și aplicat corect dispoziţiile legale incidente,
criticile formulate de recurenta reclamanta în recurs fiind nefondate .
Din considerentele expuse, retinand temeinicia și legalitatea hotararii pronuntate de
prima instanta, în raport de dispoziţiile art. art.304 pct.9, art. 3041 şi art. 312 alin. 1 teza a II-a
c.pr.civ., Curtea a respins recursul ca nefondat. (Decizia Civilă nr.2769/2013 - Secția
Contencios administrativ și fiscal, rezumat judecător Alina Răescu)

2. Contestarea deciziei de soluţionare a contestaţiei administrativ fiscale

Obligaţie suplimentară de plată a TVA pentru înstrăinare imobile.
Depăşirea plafonului de înregistrare în scop de TVA – efecte fiscale .

Este greşită estimarea bazei de impunere prin raportare la valoarea de piaţă reţinută
de organul fiscal atât timp cât TVA se raportează la preţul contractului.
Existenţa unor operaţiuni impozabile ce exced dispoziţiilor art. 141 Cod Fiscal nu
poate fi reţinută, atât timp cât, contractele prezintă ca obiect vânzarea cumpărarea unor
terenuri cu destinaţia curţi construcţii .

Prin sentinţa civilă nr...../11.06.2013, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosar nr.

1648/63/2012*, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii DF şi DL, domiciliaţi în Craiova,
str. T., nr. 36, jud. Dolj, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P., cu sediul în Craiova, str. M. F.,
nr. 2, jud. Dolj.

385
 A fost anulată decizia nr. .../23.12.2011 şi parţial decizia de impunere .../28.10.2011,
în ceea ce priveşte TVA în sumă de 46588 lei, cu majorări şi penalităţi aferente, şi suma de
8648 lei (impozit din transferul proprietăţilor imobiliare), cu accesorii de 6724 lei.
S-a menţinut decizia de impunere pentru suma de 64181 lei, sumă la care urmează a se
calcula majorări şi penalităţi de întârziere.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că reclamanţii au înţeles să
conteste cele reţinute în decizia de impunere mai sus menţionată, în privinţa taxei pe valoarea
adăugată stabilită suplimentar pentru perioada 1.01.2007 – 30.09.2011, precum şi a
majorărilor de întârziere aplicate.
Starea de fapt avută în vedere la stabilirea acestei taxe, de altfel necontestată de
reclamanţi, constă în aceea că reclamanţii au realizat în perioada supusă verificării mai multe
tranzacţii imobiliare, constând în achiziţii şi vânzări de terenuri; a apreciat organul fiscal că
reclamanţii, persoană impozabilă în sensul dispoziţiilor art. 127 CF, au devenit plătitori de
TVA începând cu 1 februarie 2008, ca urmare a depăşirii plafonului de 35000 euro în
decembrie 2007.
În consecinţă a stabilit suma de 110769 lei, TVA de plată pentru perioada 1.01.2007 –
30.09.2011, sumă la care a calculat majorări şi penalităţi aferente în cuantum de 74410 lei şi
impozit suplimentar pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare în sumă de 8648 lei,
pentru care s-au calculat accesorii de 6724 lei.
Pentru a ajunge la această concluzie, organul fiscal a apreciat că nu toate tranzacţiile
efectuate de reclamanţi reflectă preţul de piaţă, motiv pentru care a procedat la estimarea
bazei de impunere.
Reclamanţii au contestat tocmai acest mod de stabilire a bazei de impunere, susţinând
că s-a procedat în mod greşit la estimare, cu nerespectarea dispoziţiilor legale.
Au mai susţinut că tranzacţiile efectuate nu intră în sfera faptului generator de TVA;
au mai invocat dispoziţiile art. 141 CF.
Apărările formulate s-au reţinut de prima instanţă ca parţial întemeiate, după cum
urmează:
În privinţa primei apărări, referitoare la estimarea bazei de impunere, s-a constat că,
pentru anumite contracte, organul fiscal nu a fost de acord cu preţul stabilit, motiv pentru care a
stabilit prin estimare preţul anumitor tranzacţii (cele prezentate în anexa 1 la raportul de
inspecţie fiscală).
În drept, a motivat decizia pe dispoziţiile art. 67 din OG 92/2003.
S-a arătat că aceste dispoziţii reglementează situaţiile în care organul fiscal poate
proceda la stabilirea bazei de impunere prin estimare.
În esenţă, estimarea bazelor de impunere are loc în situaţiile în care contribuabilul nu
depune declaraţii fiscale şi nu conduce evidenţa contabilă fiscală, refuză să colaboreze la
stabilirea stării de fapt fiscale; cazurile prevăzute nu sunt limitative, însă impun, ca situaţie
premisă, o culpă a contribuabilului în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor ce-i revin
potrivit codului fiscal.
În speţă, s-a reţinut că organul fiscal nu a invocat vreo culpă a reclamantului; a
susţinut doar că situaţia prezentată este nereală, prin comparaţie cu alte tranzacţii efectuate.
Mai mult, s-a arătat că metoda estimării se foloseşte atunci când organul fiscal nu
poate determina mărimea bazei de impunere; trebuie aşadar menţionate aceste împrejurări
care conduc la imposibilitatea determinării bazei de impunere.
Or, din raportul de inspecţie fiscală s-a reţinut că reclamanţii au prezentat contractele
de vânzare cumpărare autentificate şi care cuprindeau preţul stabilit.
În privinţa preţului stabilit de părţi, s-a arătat că nu se poate face abstracţie de
principiul libertăţii contractuale, principiu potrivit căruia părţile care încheie un contract sunt
libere să stabilească conţinutul acestuia; limitele acestui principiu sunt trasate doar de normele
imperative şi bunele moravuri (art. 5 Cod civil respectiv art. 11 Noul cod civil).

386
 În condiţiile în care organul fiscal nu a invocat încălcarea unor norme imperative sau a
moralei, în ceea ce priveşte stabilirea preţului, prima instanţă a apreciat că acesta era ţinut de
preţul stabilit de părţi, chiar dacă acest preţ era inferior celor comunicate de mai multe agenţii
imobiliare.
În concluzie, s-a apreciat că organul fiscal nu putea apela la dispoziţiile referitoare la
estimare şi astfel şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză (astfel cum a fost refăcut
urmare a răspunsului la obiecţiuni), întrucât expertul a procedat la stabilirea bazei de
impunere în raport de preţul de tranzacţie al imobilelor, preţ stabilit de părţi prin contracte
autentice.
În aceste condiţii, s-a observat că în anul 2007, reclamanţii au efectuat cinci vânzări de
imobile.
Din contractele de vânzare cumpărare autentice reiese atât calitatea reclamanţilor de
proprietari exclusivi ai terenurilor înstrăinate cât şi categoria acestor terenuri, de construibil
intravilan, faţă de menţiunile referitoare în contractele care au avut la bază extras de CF emis
de OCPI.
Întrucât venitul obţinut din aceste vânzări este de 182.714 lei (preţul din contracte),
deci superior plafonului de scutire de 35.000 euro, reclamanţii au devenit persoană
impozabilă, având obligaţia să solicite înregistrarea în scopuri de TVA până la data de
10.02.2008.
Ca dispoziţii legale relevante în acest sens, aplicabile în 2007, s-au reţinut art.127 CF
(în vigoare de a 1 ianuarie 2005) şi Normele metodologice, 3. (1).
Potrivit acestor dispoziţii legale s-a arătat că noţiunea de „persoană impozabilă” este
un concept larg, cuprinzând orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi
indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2) (art. 127 alin.1).
Printre activităţile enumerate la alin. 2 se regăseşte comercializarea şi exploatarea
bunurilor corporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate. La punctul 3 din
normele metodologice de aplicare ale art. 127, alin. 2, se face precizarea că vânzarea locuinţei
proprietate personală nu reprezintă activitate economică şi nu se supune taxării.
Dispoziţiile alin. 2 stipulează o definiţie foarte largă, ce cuprinde practic toate
activităţile umane prin care o persoana furnizează orice fel de bunuri altei persoane sau
efectuează un serviciu pentru o altă persoană.
Operaţiuni impozabile din perspectiva TVA nu sunt doar cele care constituie fapte de
comerţ din punct de vedere al Codului Comercial, concluzie ce reiese din dispoziţiile art. 1
alin. 3 CF. Orice persoană care desfăşoară activităţile menţionate la alin. (2) devine persoană
impozabilă.
Deci, chiar şi persoana fizică se poate încadra în categoria persoanelor impozabile, în
condiţiile în care vinde succesiv bunuri imobile şi obţine continuu venituri din astfel de
activităţi.
Caracterul de continuitate al operaţiunii este dat de existenţa contractelor succesive de
vânzarea a imobilelor, caz în care legiuitorul încadrează persoana fizică vânzătoare la
persoane impozabile.
Această concluzie s-a arătat că se coroborează şi cu prevederile cap. 13 „Obligaţii” art.
153, alin. 1 prin care se face precizarea că sunt obligate să solicite înregistrarea în scopuri de
TVA persoanele impozabile stabilite în România care realizează sau urmează să realizeze o
activitate economică constând în operaţiuni taxabile şi/sau scutite de TVA cu drept de
deducere.
În raport de cele cinci vânzări de imobile, s-a arătat că organul fiscal a stabilit în mod
corect că reclamanţii se încadrează în categoria persoanelor impozabile (prin efectuarea de
vânzări succesive), precum şi caracterul de operaţiuni impozabile al vânzărilor imobiliare
efectuate în mod repetat (art. 126 CF Operaţiunile care se cuprind în sfera de aplicare a taxei
pe valoarea adăugată sunt denumite în continuare operaţiuni impozabile).
S-a trecut astfel la a stabili dacă operaţiunile sunt scutite sau nu de plata taxei.

387
 S-a arătat în această analiză că operaţiunile scutite de plata taxei sunt menţionate în
Codul fiscal, art. 141-144, iar vânzarea de bunuri imobile nu se încadrează în enumerarea
limitativă a acestor dispoziţii.
Apărarea reclamanţilor, care invocă prevederile art. 141 alin. 2 lit. f, modificate prin
OUG 106/4.10.2007, a fost înlăturată, această normă nefiind în vigoare la data efectuării
operaţiunilor (aceste dispoziţii au intrat în vigoare la 1.01.2008); mai mult, s-a arătat că patru
dintre vânzări au avut ca obiect terenuri construibile, deci pentru care oricum nu s-ar fi aplicat
scutirea impusă de art. 141 CF.
În aceste condiţii, operaţiunile efectuate de reclamanţi în 2007, şi care au depăşit
plafonul de scutire, s-a arătat că sunt taxabile, aşa cum prevede art. 152 CF.
În concluzie, s-a reţinut că vânzările efectuate în 2007 au avut drept consecinţă faptul
că reclamanţii au devenit persoană impozabilă, în decembrie 2007 (luna în care a fost depăşit
plafonul), având obligaţia să solicite înregistrarea în scopuri de TVA până la data de
10.01.2008.
În anul 2008, reclamanţii, deja persoană impozabilă, au efectuat 3 vânzări: primele
două, care au generat un venit de 73.400 lei, au avut ca obiect terenuri construibile, iar cea de-
a treia o construcţie veche.
Aplicând dispoziţiile legale în vigoare în 2008, s-a reţinut că TVA de plată pentru
tranzacţiile din 2008 este de 13.946 lei (suma a fost calculată prin aplicarea procentului de
19% pentru veniturile de 73400 lei obţinute din primele două vânzări).
Nu a fost avută în vedere la stabilirea veniturilor obţinute cea de-a treia vânzare, a unei
construcţii vechi, în 2008 fiind aplicabile dispoziţiile art. 141 alin. 2 lit. f, modificate prin
OUG 106/4.10.2007 potrivit cu care această operaţiune era scutită de TVA.
În 2009, s-a arătat că reclamanţii au efectuat şapte vânzări, din care două au vizat
terenuri extravilane, deci neconstruibile; aceste două vânzări sunt scutite de TVA, însă pentru
celelalte cinci, care au avut ca obiect terenuri construibile şi care au generat un venit de
226500 lei, s-a calculat TVA de 43.035 lei.
În 2010, reclamanţii au efectuat două vânzări, a unui teren extravilan şi a unei
construcţii vechi, prin urmare, s-a reţinut că ambele sunt scutite de TVA, conform art. 141
alin. 2 lit. f, modificate prin OUG 106/4.10.2007.
În 2011, s-a reţinut că pentru vânzarea unui teren intravilan construibil, cu preţul de
30.000 lei, reclamanţii datorează TVA de 7.200 lei (prin aplicarea procentului de 24%).
În consecinţă, s-a arătat că suma totală datorată cu titlu de TVA suplimentar pentru
perioada 1.01.2007 – 30.09.2011 este de 64.181 lei, sumă la care se calculează majorări şi
penalităţi de întârziere.
În ceea ce priveşte apărarea reclamanţilor care invocă art. 28 CF şi solicită ca
veniturile să fie calculate pentru fiecare asociat, s-a arătat că aceasta este nefondată deoarece,
deşi în situaţia în care persoanele fizice vând bunuri deţinute în coproprietate, pentru stabilirea
plafonului acestea vor fi analizate ca reprezentând o formă de asociere în scopuri comerciale,
fără personalitate juridică, în conformitate cu prevederile art. 127 alin. (10) din Codul fiscal,
trebuie avut în vedere că coproprietarii bunului imobil pot acţiona, în scopul vânzării acestuia,
în numele asocierii sau în nume propriu.
Cu toate acestea, în situaţia în care vânzătorii sunt soţ/soţie, iar livrarea unui imobil
sau a oricărui bun deţinut în coproprietate nu poate fi o decizie independentă a unuia dintre
soţi, fiind necesar acordul şi semnătura celuilalt pentru efectuarea livrării, se apreciază că
oricare dintre soţi acţionează în numele asocierii şi nu în nume propriu.
Prin urmare, plafonul prevăzut la art. 152 alin. (1) din Codul fiscal pentru
determinarea existenţei obligaţiei de înregistrare în scopuri de TVA conform art. 153 din
Codul fiscal, a fost analizat la nivelul asocierii iar veniturile au fost calculate tot la nivelul
asocierii, nefiind posibilă calcularea venitului pentru fiecare participant, atâta vreme cât soţii
au un drept de proprietate în devălmăşie, nefiind cunoscută cota parte a fiecăruia.

388
 În ceea ce priveşte impozitul pe venituri din transferul proprietăţilor imobiliare, s-a
constat că reclamanţii au achitat integral acest impozit pentru fiecare vânzare, prin reţinere de
către notarul care a autentificat actul de vânzare cumpărare; acest impozit a fost calculat în
raport de preţul stabilit în contracte, nefiind aplicabile în speţa de faţă dispoziţiile referitoare
la estimarea bazei impozabile.
În consecinţă, s-a arătat că reclamanţii nu datorează impozit suplimentar pe venituri
din transferul proprietăţilor imobiliare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta D.G.F.P., actual DGRFP, recurs
în termen şi motivat .
În motivarea recursului, pârâta a arătat că hotărârea recurată este dată cu aplicarea
greşită a legii deoarece instanţa de fond a reţinut în mod eronat că, în conformitate cu
dispoziţiile art. 67, Cod procedură fiscală, precum şi pct. 65.1 şi pct.65.2 din Normele
metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală, aprobate prin H.G. nr.1050/2004,
inspecţia fiscală trebuia să aibă în vedere preţul stabilit de către părţi la calculul TVA.
Însă prin Raportul de inspecţie fiscală nr. ....../28.10.2011, care a stat la baza emiterii
Deciziei de impunere nr. ......./28.10.2011 în mod întemeiat, pentru estimarea valorii de
înstrăinare în cazul tranzacţiilor imobiliare subevaluate s-a folosit media aritmetică a valorilor
celorlalte tranzacţii imobiliare care au avut loc în aceeaşi parcelă şi în aceeaşi perioadă de
timp, potrivit art. 67, alin. (1) Cod procedură fiscală.
S-a susţinut şi că potrivit pct. 65.1 şi pct. 65.2 din Normele metodologice de aplicare
a Codului de procedură fiscală, aprobate prin HG nr. 1050/2004, estimarea bazei de
impunere se face în situaţia în care contribuabilul nu a depus declaraţii fiscale, nu conduce
evidenţa fiscală, refuză să colaboreze la stabilirea stării de fapt fiscale.
S-a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că organul fiscal nu ar fi invocat
vreo culpă a reclamanţilor.
La pronunţarea unei soluţii legale s-a susţinut că instanţa trebuia să aibă în vedere că,
în conformitate cu dispoziţiile art. 67, alin. (1) Cod procedură fiscală, inspecţia fiscală
stabileşte baza de impunere şi obligaţia fiscală de plată aferentă, prin estimarea rezonabilă a
bazei de impunere, folosind orice probă şi mijloc de probă prevăzute de lege, ori de câte ori
acesta nu poate determina situaţia fiscală corectă.
Având în vedere că cea mai mare parte a tranzacţiilor au fost realizate la preţuri mult
mai mici decât cele practicate în alte tranzacţii, inspecţia fiscală nu putea determina situaţia
fiscală corectă.
De asemenea s-a arătat că în raportul de inspecţie fiscală, actul care stabileşte situaţia
de fapt, sunt precizate împrejurările care au condus la estimarea bazei de impunere, şi anume
este menţionat faptul că valoarea de vânzare înscrisă în contracte este mult mai mică decât
valoarea reală a tranzacţiilor efectuate, valoare determinată de celelalte tranzacţii.
Susţinerea instanţei potrivit căreia la stabilirea bazei de impunere ar fi trebuit să se
aibă în vedere şi principiul libertăţii contractuale, limitat, în opinia instanţei, numai de
normele imperative cuprinse în Codul civil, nu poate fi reţinută, deoarece chiar dispoziţiile
art. 67 Cod procedură fiscală sunt derogatorii de la normele Codului civil.
Aceste dispoziţii permit inspecţiei fiscale să estimeze baza de impunere chiar dacă
există un contract de vânzare - cumpărare.
Prin calculul TVA la o bază de impunere majorată, implicit organul fiscal a stabilit că
reclamanţii au încălcat normele de drept fiscal, urmărind diminuarea bazei impozabile şi a
obligaţiilor datorate bugetului de stat.
În consecinţă, în mod legal inspecţia fiscală a realizat estimarea bazei de impunere
pentru tranzacţiile realizate.
S-a arătat şi că a fost iniţiat controlul fiscal împotriva reclamanţilor DF şi DL, plecând
de la informaţiile transmise de către notarii publici, respectiv Declaraţiile informative privind
Impozitul din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimonial personal - formular 208 – şi
în mod legal s-a stabilit că petenţii au desfăşurat activităţi de vânzare-cumpărare imobile
începând cu anul 2007.
389
 În urma analizei contractelor de vânzare-cumpărare încheiate prin birourile de
notariat, s-a constatat că tranzacţiile efectuate nu reflectă preţul de piaţa, neputându-se stabili
astfel mărimea bazei de impunere.
În acest context, pentru determinarea preţului de piaţă au fost transmise adrese mai
multor agenţii imobiliare şi societăţi de evaluare şi în baza răspunsurilor primite a rezultat
valoarea, estimată de organele de inspecţie fiscală în baza art. 67 din OG 92/2003 privind
Codul de procedura fiscală.
Organele de inspecţie fiscală au constatat, în baza art. 152, alin. 1, din Legea
571/2003, privind Codul fiscal, că reclamanţii au depăşit plafonul de scutire de 35.000 euro,
devenit persoane impozabile, din luna decembrie 2007, motiv pentru care aveau obligaţia
înregistrării în scopuri de TVA începând cu luna februarie 2008.
Pentru anul 2008, utilizând preturile de piaţă comunicate, organele de inspecţie fiscală
au estimat valoarea încasărilor realizate la suma de 189.597 lei, din care 99.000 lei reprezintă
operaţiune scutită, conform art. 141, alin. 2, lit. f) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal,
suma rezultată din vânzarea unui apartament ce nu intră în categoria de locuinţe noi iar
diferenţa de 90.597 lei reprezintă operaţiuni taxabile din punct de vedere al TVA.
Aplicând prevederile art. 140, alin. 1, Legea 571/2003 privind Codul fiscal, organele
de inspecţie fiscală au calculat TVA colectat în sumă de 17.213 lei (90.597 lei x 19%).
Pentru anul 2009, în baza preturilor de piaţa comunicate, organele de inspecţie fiscală
au estimat valoarea încasărilor realizate la suma de 467.623 lei, din care 23.600 lei reprezintă
operaţiune scutită conform art. 141, alin. 2, lit. f), din Legea 571/2003 privind Codul fiscal,
fiind aferentă vânzării a doua terenuri extravilane, rezultând suma de 444.023 lei (467.623 lei
- 23.600 lei), care intră în sfera de operaţiuni taxabile, din punct de vedere al TVA, asupra
căreia s-a aplicat cota de 19 %, fiind stabilit un TVA de plată în suma de 84.364 lei.
Pentru anul 2010, în baza informaţiilor transmise de notarii publici a rezultat că
valoarea totală a vânzărilor a fost de 84.100 lei, suma scutită conform art. 141, alin. 2, lit. f),
din Legea/2003 privind Codul fiscal, fiind aferentă vânzării unui teren extravilan și unei
construcţii care au intra în sfera construcţiilor noi.
Pentru anul 2011, din documentele transmise de notarii publici şi în baza preturilor de
piaţă comunicate de agenţii imobiliare şi societăţi de evaluare, organele de inspecţie fiscală
au estimat valoarea încasărilor realizate la suma de 38.299 lei, suma reprezentând operaţiuni
taxabile din punct de vedere al TVA, asupra căreia i s-a aplicat cota de 24 % şi a rezultat un
TVA de plată în sumă de 9.192. lei, respectând aşadar prevederile art. 67 Cod procedură
fiscală.
Astfel, estimarea veniturilor realizate de petenţi, din vânzările de bunuri imobile pe
perioada 2007-2011, de către organele de inspecţie fiscală s-a făcut conform prevederilor
legale şi susţinerea acestora că actele de vânzare-cumpărare sunt autentice şi reale nu poate fi
luată în considerare.
Referitor la impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din
patrimoniul personal s-a arătat că prin actele administrativ fiscale contestate în cauză s-a
reţinut în mod corect că pentru perioada verificată, 01.01.2007-30.09.2011, în baza art. 771,
alin. 1, din Legea 571/2003, privind Codul fiscal şi a estimării valorii tranzacţiilor pe aceasta
perioadă, în baza preturilor de piaţa comunicate de agenţii imobiliare şi societăţi de evaluare,
reclamanţii datorează o diferenţă de impozit pe veniturile din transferul proprietăţilor
imobiliare din patrimoniul personal în suma de 8.648 lei, având drept temei legal pentru
stabilirea acestor obligaţii de plată dispoziţiile art. 67 şi 771, alin. 1, din Legea 571/2003:
În consecinţă, luând în considerare preturile de piaţă comunicate de agenţii imobiliare
şi societăţi de evaluare, reclamanţii au obligaţia plăţii unei diferenţe de impozit pe veniturile
din transferul proprietăţilor imobiliare, din patrimoniul personal, în suma de 8.648 lei.
În aceste condiţii s-a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că petenţii ar fi
achitat acest impozit, fiind reţinut de către notarii publici, prin care s-au efectuat tranzacţiile
respective, întrucât din informaţiile primite a rezultat că preturile acelor tranzacţii au fost

390
declarate sub preţul real de piaţă şi în consecinţă impozitul, datorat şi reţinut de notarii
publici, a fost mai mic decât cel real.
Prin urmare, s-a arătat că în mod legal s-a stabilit o diferenţă de impozit pe veniturile
din transferul proprietăţilor imobiliare, din patrimoniul personal, în suma de 8.648 lei,
aferenta bunurilor imobile vândute în perioada 2007-2008.
În ceea ce priveşte calculul accesoriilor aferente obligaţiilor bugetare, în condiţiile în
care reclamanţii datorează întreg debitul principal s-a solicitat să constate faptul că textele
legale din Codul de procedură fiscală, în formele aplicabile la data la care reclamanţii datorau
debitele stabilite, sunt lipsite de echivoc.
În concluzie, s-a arătat că impunerea fiscală nu este condiţionată de săvârşirea faptei
cu vinovăţie, în speţă data scadentă a obligaţiei principale fiind stabilită de legea fiscală şi
fiind nerespectată de către reclamanţi.
Pentru motivele expuse anterior, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea
hotărârii instanţei de fond în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate, ca
netemeinică, cu consecinţa menţinerii actelor acestora administrativ - fiscale, ca temeinice şi
legale.
În drept, a întemeiat recursul pe dispoziţiile art.304, pct. 9 şi art. 3041 din Codul de
procedură civilă iar în temeiul art. 242 din Codul de procedură civilă a solicitat judecarea în
lipsă.
Intimaţii reclamanţi nu au formulat întâmpinare.
Analizându-se recursul formulat în cauză s-a reţinut că acesta este nefondat fiind
respins pentru următoarele considerente:
Problema esenţială pusă în discuţie prin recursul formulat în cauză este aceea dacă la
stabilirea cuantumului TVA datorat de reclamanţi trebuia avut în vedere preţul stabilit de părţi
prin contractele de vânzare încheiate sau determinarea valorii TVA datorat de reclamanţi se
putea face prin estimarea valorii de înstrăinare în cazul tranzacţiilor imobiliare desfăşurate de
aceştia şi considerate de către inspecţia fiscală ca fiind subevaluate.
Referitor la acest aspect instanţa de recurs a reţinut că, prima instanţă a făcut o justă
interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materie, reţinând că valoarea TVA datorată de
reclamanţi trebuie stabilită în raport cu preţurile de vânzare inserate în contractele încheiate de
aceştia în formă autentică, neputându-se face o determinare a valorii TVA datorată ca urmare
a estimării bazei impozabile pentru faptul că preţul înscris în contractele de vânzare-
cumpărare nu a fi unul real.
În acelaşi sens şi instanţa de recurs având în vedere Directiva (CE) nr. 112/28 nov.
2006 privind sistemul comun de taxă pe valoare adăugată a reţinut că TVA-ul este prin natura
sa o taxă pe consum, care trebuie suportată de consumatorul final şi care trebuie să fie o
componentă a preţului.
Astfel, din articolul 1 alin. 2 din Directiva TVA rezultă că principiul sistemului comun
privind TVA-ul constă în aplicarea asupra bunurilor şi serviciilor a unei taxe generale de
consum exact proporţionale cu preţul acestora, iar din art. 73 al aceleiaşi Directive rezultă că
baza de impozitare reprezintă contrapartida obţinută sau care urmează să fie obţinută în mod
real de către furnizorul bunurilor sau de către prestatorul de servicii, de la client sau de la un
terţ.
Una din caracteristicile esenţiale ale TVA-ului rezidă din faptul că această taxă este
exact proporţională cu preţul bunurilor şi al serviciilor vizate.
Această regulă trebuie aplicată în conformitate cu principiul de bază al Directivei,
potrivit căruia prin sistemul TVA se urmăreşte să se taxeze exclusiv consumatorul final
(Hotărârea din 24 octombrie 1996, Elida Gibbs, C-317/94 şi Ordonanţa din 9 decembrie 2011,
Connoisseur Belgium, C-69/11).
Ca urmare, contrapartida constituie valoarea subiectivă, respectiv valoarea primită în
mod real, iar nu valoarea estimată conform unor criterii obiective (Hotărârea din 5 februarie

391
1981 Cooperatieve Aardappelenbewaarplaats, 154/80 şi Hotărârea din 26 aprilie 2012, Balkan
and Sea Properties și Provadinvest, C – 621/10 şi C – 129/11).
Este adevărat că statul are competenţa şi chiar obligaţia să adopte măsuri cu caracter
legislativ şi administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA-
ului şi pentru a combate frauda. Aceste măsuri nu trebuie însă să depăşească ceea ce este
necesar pentru atingerea obiectivului urmărit. Or, tocmai în această situaţie se regăseşte
excepţia privind calculul TVA prin estimarea bazei impozabile în ipoteza speţei deduse
judecăţii, deoarece aceasta conduce la o situaţie în care TVA-ul aplicat furnizorului de către
administraţia fiscală nu poate fi recuperat de acesta ulterior de la dobânditorul bunului sau al
serviciului prestat.
Aceasta deoarece, atunci când un contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat fără a
se menţiona TVA-ul, cum este cazul în speţa dedusă judecăţii, furnizorul nu poate recupera de
la dobânditor TVA-ul solicitat ulterior de administraţia fiscală prin estimarea bazei de
impunere ce are ca la rândul său ca fundament preţul tranzacţiilor pentru vânzări de bunuri
imobile similare şi, aşadar, taxa impusă furnizorului intră în contradicţie cu principiul potrivit
căruia TVA-ul este o taxă pe consum, care trebuie suportată de consumatorul final.
Având în vedere cele mai sus arătate cu privire la determinarea bazei impozabile în
raport de preţul inserat în contractele de vânzare-cumpărare, se constată şi că în mod temeinic
prima instanţă a reţinut că reclamanţii au achitat integral impozitul pe venituri pentru fiecare
tranzacţie, prin reţinere de către notarul care a autentificat actul de vânzare cumpărare,
impozitul pe venituri fiind calculat în raport de preţul stabilit în contracte, nefiind aplicabile în
speţa de faţă dispoziţiile referitoare la estimarea bazei impozabile.
De asemenea accesoriile creanţei fiscale stabilite prin decizia de impunere au fost în
mod corespunzător determinate prin expertiza întocmită în cauză la TVA-ul pe care s-a reţinut
că reclamanţii îl datorează în raport de valoarea tranzacţiilor imobiliare efectuate de aceştia,
aşa cum este aceasta arătată prin contractele de vânzare-cumpărare.
În consecinţă, văzându-se şi dispoziţiile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă recursul
formulat în cauză a fost respins ca fiind nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor
de judecată.
(Decizia nr. 12545 din 30.09.2013, Secţia contencios administrativ şi fiscal, rezumat
judecător Lucian Mihai Zamfir)

3. Act administrativ fiscal. Contestaţie formulată împotriva unor acte

administrativ fiscale asimilate având ca obiect stabilirea impozitului pe clădiri

Edificarea construcţiei urmată de stabilirea impozitului, în ipoteza expirării

termenului autorizaţiei de construire fără a exista cerere de prelungire a valabilităţii
acesteia, nu poate fi prezumată, fiind necesară administrarea probatoriului asupra
îndeplinirii cerinţelor art. 248 din Codul Fiscal .
Examinarea culpei în neîncheierea unui proces verbal de recepţie la data expirării
duratei autorizaţiei de construcţie şi a efectelor asupra necesităţii dovezii edificării
construcţiei, în perioada de valabilitate a autorizaţiei de construire .

Prin sentinţa nr. ....... din 19 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul O. în dosarul nr.
3540/104/2011* s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul LN în contradictoriu cu
pârâta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI S. şi s-au anulat parţial procesele verbale de înştiinţare
de plată nr. .../04.07.2011 şi nr. .../29.07.2011, decizia de impunere nr. ...../04.07.2011, decizia
privind obligaţiile de plată nr..../29.07.2011 şi decizia nr. ../10.08.2011 în sensul exonerării
reclamantului de la plata impozitului pe clădiri datorat pentru perioada 2006-2010 inclusiv.
S-a respins capătul de cerere privind anularea proceselor verbale de înştiinţare de plată
nr. .../29.07.2011 şi nr..../04.07.2011, ca neîntemeiat.

392
 În baza art.274 Cod procedură civilă s-a redus onorariul de avocat la suma de 350 lei
şi a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în sumă de 354,3 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
În baza contractului nr. ..../8.08.2002 reclamantul LN a dobândit în proprietate
suprafaţa de 998,23 mp. teren intravilan situat în municipiul S, str. Academician D.C., nr. 14.
La data de 28.05.2003 acesta a obţinut autorizaţia de construire nr. 271 eliberată
conform certificatului de urbanism nr. 2216/8.08.2002, cu privire la edificarea înăuntrul
suprafeţei de 998,23 mp. a unei construcţii cu destinaţie de locuinţă, autorizaţia având termen
de valabilitate 12 luni, fără a se solicita prelungirea valabilităţii autorizaţiei de construire.
Procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor de construcţii a fost întocmit la
28.06.2011, fiind semnat de delegatul administraţiei publice locale.
Potrivit prevederilor art. 23 alin. 3 din legea 50/1991 „terenurile destinate construirii
se scot din circuitul agricol, temporar sau definitiv”, prevederi care se regăsesc şi în anexa 1
din HG nr. 525/1996 pentru aprobarea regulamentului general de urbanism potrivit cărora în
autorizaţia de construire, terenurile agricole din intravilan se scot din circuitul agricol.
Obligaţia fiscală a fost stabilită pentru impozitul pe teren începând cu data de
01.01.2006 având în vedere dispozițiile art. 252 alin. 4 Cod fiscal şi pct. 88 din HG nr.
44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicarea codului fiscal, conform cărora:
„în situaţia în care pe parcursul unui an fiscal apar schimbări ale categoriei de folosinţă,
impozitul pe teren se modifică de la data de 1 a lunii următoare celei în care se prezintă un act
în care se atestă schimbarea respectivă”.
Având în vedere schimbarea categoriei de folosinţă a terenului şi declaraţia pe proprie
răspundere depusă de reclamant la data de 4 iulie 2011, s-a procedat la modificarea
corespondentă în evidenţa fiscală prin scoaterea terenului în suprafaţă de 950 mp. din
categoria teren agricol şi înregistrarea acestuia ca teren cu construcţii şi calcularea impozitului
cu data de 1 a lunii următoare celei în care a intervenit modificarea înăuntrul termenului de
prescripţie.
În ceea ce priveşte stabilirea de către pârâtă a obligaţiilor fiscale datorate de reclamant,
reprezentând impozitul pe clădiri, s-a arătat că, potrivit art. 39 din legea 50/1991:
,,Toate construcţiile proprietate particulară realizate în condiţiile prezentei legi, se
declară în vederea impunerii la organul fiscal teritorial, după terminarea lor completă şi nu
mai târziu de 5 zile de la data expirării termenului prevăzut în autorizaţia de construire,,.
Conform art. 37 alin. 2 din legea 50/1991 „Lucrările de construcţie autorizate se
consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizaţie şi dacă s-a
efectuat recepţia finală la terminarea lucrărilor”. Potrivit alineatului 5 al aceluiaşi articol
construcţiile pentru care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se
consideră finalizate.
În acest sens s-au reţinut ca relevante în speţă şi dispoziţiile art. 254 alin. 8 din Codul
fiscal care prevede că „atât în cazul persoanelor fizice cât şi în cazul persoanelor juridice,
pentru clădirile construite potrivit legii 50/1991, data dobândirii clădirii se consideră pentru
clădirile ale căror lucrări de construcţii nu au fost finalizate la termenul prevăzut în autorizaţia
de construire şi pentru care nu s-a solicitat prelungirea valabilităţii autorizaţiei, în condiţiile
legii, la data expirării acestui termen şi numai pentru suprafaţa construită desfăşurată care are
elementele structurale de bază ale unei clădiri, în speţă pereţi şi acoperiş.
Procesul verbal de recepţie se întocmeşte la data expirării termenului prevăzut în
autorizaţia de construire, consemnându-se stadiul lucrării, precum şi suprafaţa construită
desfăşurată în raport cu care se stabileşte impozitul pe clădiri.
Din actele depuse la dosar s-a reţinut că terminarea lucrărilor de construire s-a realizat
la 28.06.2011, conform procesului verbal de recepţie.
În raport de dispoziţiile legale menţionate s-a arătat că expirarea termenului de
valabilitate a autorizaţiei de construcţie nu echivalează cu finalizarea lucrărilor de construcţii
cât timp pârâta nu a făcut dovada suprafeţei construite desfăşurate şi a elementelor structurale

393
de bază ale unei clădiri, care au fost realizate de reclamant la momentul expirării valabilităţii
autorizaţiei de construire aşa cum impun prevederile art. 254 alin. 8 Cod fiscal şi art. 37 alin.
2 din legea 50/1991.
Având în vedere considerentele expuse, a fost admisă în parte cererea formulată de
reclamant şi anulate procesele verbale de înştiinţare de plată nr. .../4.07.2011 şi nr.
.../29.07.2011, decizia de impunere nr. ........./4.07.2011, decizia privind obligaţiile de plată nr.
...../29.07.2011 şi decizia nr. .../10.08.2011 în sensul exonerării reclamantului de la plata
impozitului pe clădiri datorat pentru perioada 2006 – 2010, inclusiv.
Instanţa a respins de asemenea capătul de cerere privind anularea proceselor verbale
de înştiinţare de plată nr. ..../29.07.2011 şi nr. ....../4.07.2011, privind impozitul pe teren
datorat de reclamant, ca neîntemeiat.
În baza art. 274 Cod procedură civilă onorariul de avocat a fost redus de la suma de
700 lei la suma de 350 lei, având în vedere admiterea în parte a cererii formulată de
reclamant, urmând ca pârâta să fie obligată la suma de 354,3 lei cheltuieli de judecată, din
care 350 lei onorariu avocat şi 4,3 lei taxă de timbru şi timbru judiciar.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI S,,
DIRECŢIA ECONOMICĂ, recursul fiind declarat în termen şi motivat.
În motivarea recursului pârâta a arătat că soluţia primei instanţe este nelegală deoarece
dispoziţiile art. 39 din Legea 50/1991 sunt de strictă interpretare în sensul că toate
construcţiile proprietate particulară realizate în condiţiile legii trebuie declarate în 15 zile de la
terminarea completă, dar nu mai târziu de 15 zile de la expirarea termenului prevăzut în
autorizaţia de construire.
În acest sens s-a susţinut şi că prin art. 7 alin. 5 – 8 din Legea 50/1991 este reglementat
faptul că autorizaţia de construire are o perioadă de valabilitate de cel mult 12 luni de la data
emiterii, interval în care solicitantul este obligat să înceapă lucrările. Valabilitatea autorizaţiei
se extinde pe durata de execuţie a lucrărilor prevăzută în cuprinsul acesteia. Beneficiarul
lucrărilor de construcţie ce nu pot fi începute sau finalizate în termenul stabilit poate solicita
autorităţii emitente prelungirea valabilităţii autorizaţiei cu cel puţin 15 zile înaintea expirării
acesteia. Prelungirea valabilităţii autorizaţiei se poate acorda o singură dată şi pentru o
perioadă nu mai mare de 12 luni.
Neînceperea lucrărilor ori nefinalizarea acestora în termenele stabilite conduce la
pierderea valabilităţii autorizaţiei, fiind necesară emiterea unei noi autorizaţii de construire.
În speţă s-a arătat că reclamantul nu a solicitat nici prelungirea autorizaţiei de
construire nici emiterea unei noi autorizaţii, ceea ce conduce în mod neechivoc la concluzia că
lucrările de construire au fost realizate înăuntrul termenului prevăzut în autorizaţia de
construire.
Neîncheierea, din culpa reclamantului a procesului verbal de recepţie finală a lucrării
la dat expirării autorizaţiei nu conduce la exonerarea acestuia de plata obligaţiilor fiscale. În
măsura în care lucrările de construire nu ar fi fost executate în termenul legal recepţia finală
nu ar fi putut fi încheiată. Or, prin însuşi procesul verbal de recepţie se precizează că lucrările
s-au executat în baza autorizaţiei de construire nr. ..../2003 cu valabilitate până la 28.05.2004.
S-a susţinut şi că în speţă instanţa de fond a răsturnat sarcina probei, apreciind că
pârâta trebuia să facă dovada executării elementelor structurale, deşi o atare situaţie are în
vedere lucrări nefinalizate, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii unde clădirea a fost
realizată potrivit argumentelor mai sus arătate, reclamantului revenindu-i obligaţia de a
dovedi nerealizarea construcţiei în termen.
În consecinţă s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate iar pe
fond respingerea acţiunii promovate în cauză ca neîntemeiată.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimatul reclamant a solicitat respingerea
recursului arătând în esenţă că instanţa de fond a dat o corectă interpretare dispoziţiilor art. 37
alin. 2 din Legea 50/1991 care prevăd că lucrările de construcţie se consideră finalizate dacă
au fost realizate toate elementele prevăzute în autorizaţia de construire şi dacă s-a efectuat

394
recepţia finală la terminarea lucrărilor, aceasta realizându-se cu participarea reprezentantului
administraţiei publice locale.
S-au invocat şi dispoziţiile art. 254 alin. 8 lit. c din Codul fiscal potrivit cărora data
dobândirii clădirii, pentru clădirile construite potrivit Legii nr. 50/1991 republicată, se
consideră pentru clădirile ale căror lucrări nu au fost finalizate la termenul prevăzut în
autorizaţia de construire şi pentru care nu s-a solicitat prelungirea valabilităţii autorizaţiei în
condiţiile legii, la data expirării acestui termen şi numai pentru suprafaţa construită
desfăşurată care are elementele structurale de bază ale unei clădiri, în speţă pereţi şi acoperiş.
Procesul-verbal de recepţie se întocmeşte la data expirării termenului prevăzut în autorizaţia
de construire, consemnându-se stadiu lucrărilor, precum şi suprafaţa construită desfăşurată în
raport cu care se stabileşte impozitul pe clădiri.
Faţă de aceste dispoziţii legale s-a arătat că pârâta nu a respectat procedurile legale de
recepţie a lucrării cât şi de stabilire a impozitului pe clădiri faţă de stadiul lucrărilor din anii
2006 – 2010 de la imobilul proprietatea intimatului acesta fiind finalizat abia în anula 2011.
În acest sens s-a arătat că pârâta nu a respectat nici art. 7 alin. 1 şi 5 din Codul de
procedură fiscală privind rolul activ al organului fiscal prin înştiinţarea şi îndrumare a
contribuabilului.
Recursul formulat în cauză a fost apreciat nefondat, fiind respins pentru următoarele
considerente:
Dând expresie principiului fiscalităţii privind certitudinea impunerii reglementat prin
art. 3 lit. b) din Codul fiscal, ce presupune elaborarea de norme juridice clare, care să nu
conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis
stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce
le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar
asupra sarcinii lor fiscale art. 254 alin. 1 din Codul fiscal în varianta sa în vigoare la data
emiterii deciziei de impunere contestată în cauză arată că, în cazul unei clădiri care a fost
construită de o persoană în cursul anului, impozitul pe clădire se datorează de către persoana
respectivă cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care clădirea a construită.
Alin 5 al aceluiaşi articol prevede că orice persoană care construieşte o clădire are
obligaţia de a depune o declaraţie fiscală la compartimentul de specialitate al autorităţii
administraţiei publice locale în a cărei rază de competenţă se află clădirea, în termen de 30 de
zile de la data construirii.
Ca urmare, dispoziţiile legale incidente în speţă în raport de data emiterii deciziei de
impunere prevedeau că obligaţia de plată a impozitului pe clădiri ia naştere la momentul
construirii clădirii, respectiv realizarea efectivă a acesteia.
Voinţa legiuitorului ca începutul obligaţiei de plată a impozitului pe clădire să fie
determinat de momentul realizării efective a clădirii rezultă şi din alin. 8 lit. c al art. 254 Cod
fiscal introdus prin O.G. 30/2011, după emiterea deciziei de impunere analizată în speţă, care
explicitează că pentru clădirile ale căror lucrări de construcţii nu au fost finalizate la termenul
prevăzut în autorizaţia de construire şi pentru care nu s-a solicitat prelungirea valabilităţii
autorizaţiei, în condiţiile Legii nr. 50/1991, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, data dobândirii clădirii se consideră la data expirării acestui termen şi numai
pentru suprafaţa construită desfăşurată care are elementele structurale de bază ale unei clădiri,
în speţă pereţi şi acoperiş. Procesul-verbal de recepţie se întocmeşte la data expirării
termenului prevăzut în autorizaţia de construire, consemnându-se stadiul lucrărilor, precum
şi suprafaţa construită desfăşurată în raport cu care se stabileşte impozitul pe clădiri.
În aceste condiţii este adevărat că art. 39 din Legea nr. 50/1991 prevede că toate
construcţiile proprietate particulară, realizate în condiţiile prezentei legi, se declară, în vederea
impunerii, la organele financiare teritoriale sau la unităţile subordonate acestora, după
terminarea lor completă şi nu mai târziu de 15 zile de la data expirării termenului prevăzut în
autorizaţia de construire, aceasta fiind un corolar al obligaţiei beneficiarului autorizaţiei de
construire obligaţia de a executa integral lucrările de construcţii până la termenul prevăzut în

395
autorizaţie prevăzută în art. 37 alin. 1 din Legea nr. 50/1991 însă, coroborând aceste dispoziţii
legale cu dispoziţiile legale din Codul fiscal ce reglementează momentul de la care ia naştere
obligaţia de plată a impozitului pe clădiri nu se poate reţine că art. 39 din Legea nr. 50/1991
creează o prezumţie în sensul că în situaţia în care nu s-a solicitat prelungirea autorizaţiei de
construire, construcţia a cărei autorizare s-a dat este realizată integral în termenul prevăzut în
autorizaţie.
În acelaşi sens art. 37 alin. 2 şi 5 din Legea 50/1991, dând expresie principiului
realizării efective a construcţiei arată că lucrările de construcţii autorizate se consideră
finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizaţie şi dacă s-a efectuat
recepţia la terminarea lucrărilor. Construcţiile executate cu nerespectarea prevederilor
autorizaţiei de construire, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor,
potrivit legii, nu se consideră finalizate.
În această situaţie se pot aplica beneficiarului autorizaţiei de construire sancţiunile
reglementate în Legea 50/1991, însă nu se poate prezuma în scop fiscal că s-a realizat
construcţia în termenele şi condiţiile prevăzute în autorizaţia de construire.
Art. 37 alin. 2 din Legea 50/1991 mai arată şi că efectuarea recepţiei la terminarea
lucrărilor este obligatorie pentru toate tipurile de construcţii autorizate iar recepţia la
terminarea lucrărilor se face cu participarea reprezentantului administraţiei publice, desemnat
de emitentul autorizaţiei de construire.
Neexistând o prezumţie că o construcţie s-a realizat integral în perioada valabilităţii
autorizaţiei de construire nu poate fi reţinută nici critica în sensul că instanţa de fond a
inversat în cauză sarcina probei, deoarece, în scop fiscal, autoritatea publică locală trebuia să
facă dovada momentului la care s-a realizat construcţia în condiţiile în care susţine că acesta
este anterior momentului încheierii procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor care,
în speţă, a intervenit la 28.06.2011, reclamantul neputând fi pus a face dovada faptului negativ
în sensul că nu a finalizat construcţia până la momentul procesului verbal de recepţie la
terminarea lucrărilor.
De asemenea nici inserarea în acest proces verbal a autorizaţiei de construcţie de care
reclamantul a beneficiat nu face dovada că s-ar fi respectat şi termenul de realizare a lucrărilor
stipulat prin aceasta dimpotrivă, încheierea procesului verbal de recepţie la terminarea
lucrărilor cu mult după expirarea dovedeşte că termenul pentru care s-a autorizat efectuarea
lucrărilor de construcţii nu a fost respectat.
Se are în vedere şi că neîncheierea unui proces verbal de recepţie la data expirării
duratei autorizaţiei de construcţie nu se datorează exclusiv culpei intimatului ci şi culpei
concurente a autorităţii publice locale care la momentul expirării valabilităţii autorizaţiei de
construire nu a efectuat verificări privind stadiul realizării lucrărilor pe care anterior le
autorizase, în condiţiile în care astfel de procese verbale de recepţie care să demonstreze
stadiul lucrărilor la momentul expirării autorizaţiei de construire se încheie cu participarea
reprezentantului administraţiei publice, desemnat de emitentul autorizaţiei de construire
În consecinţă, în situaţia în care se susţine de către recurentă că impozitul pe clădire se
datora de către reclamant din anul 2006 aceasta trebuia să facă dovada realizării clădirii în
perioada de valabilitate a autorizaţiei de construire iar nu să se prevaleze doar de dispoziţiile
art. 39 din Legea nr. 50/1991 pentru a stabili obligaţia de plată a impozitului pe clădire de la
data expirării autorizaţiei de construire.
În raport de aceste considerente şi văzându-se şi art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă
recursul formulat în cauză a fost respins ca nefondat. (Decizia nr. 11.243/2013 - Secţia
Contencios Administrativ şi Fiscal, rezumat judecător Lucian Mihai Zamfir)

396
 III. ACHIZIŢII PUBLICE

1. Obligativitatea încheierii contractului de achiziţie publică ulterior comunicării

rezultatului procedurii fără posibilitatea condiţionării încheierii acestuia de alocarea
resurselor bugetare.

Comunicarea rezultatului procedurii către ofertantul declarat câştigător obligă

autoritatea contractantă la încheierea contractului de achiziţie publică necondiţionat de
alocarea ulterioară a resurselor bugetare.

Prin Decizia nr. 766/63C7/326 din 04 martie 2013 pronunţată de CNSC s-a admis, în
parte, contestaţia formulată de SC T.G.C SRL în contradictoriu cu DIRECŢIA SANITARĂ
VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR MEHEDINŢI, cu privire la
capătul de cerere prin care s-a solicitat emiterea unei noi comunicări privitoare la atribuirea
contractului de achiziţie publică aferentă Lotului 10.
A fost obligată DIRECŢIA SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA
ALIMENTELOR MEHEDINŢI ca, în termen de 10 zile de la primirea prezentei, pentru
considerentele din motivare, să procedeze la emiterea unei noi comunicări a rezultatului
procedurii de achiziţie pentru Lotul 10, din care să fie eliminată menţiunea „Având în vedere
că procedura s-a ţinut în luna noiembrie 2012 pentru anul bugetar 2012, loturile respective
fiind cuprinse în bugetul anului 2012 şi în lista de investiţii aferentă anului 2012, conform art.
94 din HG 925/2006, contractele de atribuire se vor încheia numai dacă vor fi alocate surse
bugetar şi lista de investiţii pentru anul 2013, în acest sens făcându-se demersurile necesare
către ANSVSA în calitate de ordonator principal de credite.”
S-a respins, ca nefondat, capătul de cerere referitor la anularea raportului procedurii
(procesul verbal de evaluare nr. 552/23.01.2013) în ceea ce priveşte Lotul 2.
Pentru a pronunţa această decizie, Consiliul a constatat următoarele:
Pentru atribuirea pe loturi a contractului de furnizare având ca obiect „Achiziţie
aparatură laborator”, cod CPV 33100000-1- Echipamente medicale (Rev.2), D.S.V.S.A. în
calitate de autoritate contractantă, a iniţiat procedura cererii de oferte, prin publicarea în
SEAP a invitaţiei de participare nr. 39569 din 16.11.2012, odată cu care a postat şi
documentaţia de atribuire.
Cu ocazia deschiderii ofertelor depuse, autoritatea contractantă a încheiat procesul-
verbal nr. 10462/27.11.2012, consemnând în procesul verbal nr. 552/23.01.2013, rezultatul
evaluării lor.
Analizând contestaţia formulată de SC T.G.C SRL, Consiliul a constatat că aceasta
vizează rezultatul procedurii de atribuire, fiind formulate critici cu privire la oferta declarată
câştigătoare pentru lotul 2, precum şi cu privire la comunicarea rezultatului procedurii de
atribuire pentru lotul 10.
În ceea ce priveşte comunicarea rezultatului procedurii pentru lotul 10, Consiliul a
reţinut ca fiind relevante prevederile art. 93 alin. 1 şi 2 din HG nr. 925/2006 potrivit cărora
„(1) Autoritatea contractantă are obligaţia de a finaliza procedura de atribuire prin încheierea
contractului de achiziţie publică sau a acordului-cadru.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. 1, autoritatea contractantă are dreptul de a
finaliza procedura de atribuire prin anularea acesteia, dar numai în circumstanţele prevăzute la
art. 209 din ordonanţa de urgenţă.”
Astfel, Consiliul a constatat că în cazul în care autoritatea constată că este incidentă
vreuna din situaţiile stipulate la art. 209 din OUG 34/2006, aceasta are obligaţia de a anula
aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie publică în cazurile precizate la
alin. 1 şi are dreptul de a anula procedura în cazurile prezentate la alin. 2 al articolului
respectiv.

397
 De asemenea, în condiţiile în care autoritatea contractantă a optat pentru finalizarea
procedurii de achiziţie prin încheierea contractului de achiziţie publică, în acest caz aceasta
trebuie să aplice dispoziţiile art. 207 alin. 1 din OUG nr. 34/2006 potrivit cărora „În cadrul
comunicării prevăzute la art. 206 alin. 2, autoritatea contractante are obligaţia de a informa
ofertantul/ofertanţii câştigător/câştigători cu privire la acceptarea ofertei/ofertelor prezentate”,
fără a condiţiona încheierea contractului de achiziţie publică de alocarea unor surse bugetare
sau de lista de investiţii pentru anul 2013, motiv pentru care Consiliul a admis critica
formulată de contestator şi s-a dispus modificarea comunicării rezultatului procedurii pentru
lotul 10.
În ceea ce priveşte critica referitoare la nerespectarea termenului de 10 zile impus
pentru reevaluarea ofertelor aşa cum a fost prevăzut în decizia CNSC nr.
4753/C3/5519/27.12.2012, Consiliul a respins-o ca inadmisibilă, reţinând ca fiind relevante
prevederile art. 266 din OUG 34/2006 conform cărora „(1) Consiliul este competent să
soluţioneze contestaţiile cu privire la procedura de atribuire, prin complete specializate,
constituite potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului, aprobat potrivit
art. 291;
(2) În exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul adoptă decizii”, precum şi cele ale art. 295
alin. 1 din aceeaşi ordonanţă, potrivit cărora „Constatarea contravenţiilor şi aplicarea
sancţiunilor se realizează de către persoane împuternicite ale Autorităţii Naţionale pentru
Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice”, situaţie în care constatarea şi
sancţionarea faptei prevăzute de art. 280 alin. 2 din OUG nr. 34/2006 intră în competenţa
persoanelor împuternicite de această instituţie.
Împotriva deciziei nr.766/63C7/326 din data de 04.03.2013, pronunţată de CNSC,
petenta D.S.V.S.A. a formulat plângere, prin care a solicitat anularea/lămurirea în parte a
acesteia cu privire la obligativitatea încheierii contractului.
În motivarea plângerii, petenta a arătat că a organizat licitaţie în anul 2012, în vederea
achiziţionării Aparaturii de Laborator, iar în urma licitaţiei au fost declarate câştigătoare mai
multe firme pentru anumite loturi.
SC T.G.C SRL a formulat contestaţie la CNSC cu nr.13343/03.12.2013, pentru
loturile 1,2,3,4,5,9 şi 10, solicitând Consiliului anularea raportului procedurii de atribuire de
la etapa evaluării ofertelor depuse, contestaţia fiind soluţionată prin Decizia nr.4753/C3/5519,
prin obligarea DSVSA Mehedinţi a reevaluării ofertelor pentru loturile 1-5 şi 9-10.
A susţinut că aceasta a reevaluat ofertele pentru loturile contestate în anul 2013,
respectând termenul dat de CNSC, iar în urma reevaluării au fost declaraţi câştigători aceeaşi
ofertanţi conform procesului verbal nr.552/23.01.2013 pentru loturile 1-5 şi 9.
Că, potrivit procesului verbal, lotul 10 a fost atribuit ofertantului SC T.G.C. SRL,
întrucât câştigătorul precedent respectiv, SC V SRL şi următorul ofertant SC T S SRL, nu au
răspuns la solicitările pentru lămurirea preţului, comisia considerând ofertele neconcludente,
motiv pentru care a fost declarat câştigător contestatorul.
Acesta a formulat din nou contestaţia nr.13492/29.01.2013, prin care solicita anularea
raportului procedurii nr.552/23.01.2013, pentru lotul 2 şi 10, precum şi stabilirea unei date
exacte de încheiere a contractului pentru lotul 10.
CNSC a admis în parte contestaţia formulată de SC T.G.C SRL, obligând DSVSA
Mehedinţi ca în termen de 10 zile de la primire să emită o nouă comunicare din care să fie
eliminată fraza „Având în vedere că procedura s-a ţinut în luna noiembrie 2012 pentru anul
bugetar 2012 …… iar contractele de atribuire se vor încheia numai dacă vor fi alocate surse
bugetare pentru anul 2013…….”
A menţionat că DSVSA Mehedinţi nu poate încheia acest contract, neavând alocat
buget, iar în conţinutul deciziei sunt anumite elemente contradictorii.
A precizat petenta că a solicitat la ANSVSA buget, iar aceasta i-a comunicat că nu are
prevăzut buget şi actualmente nu se pot încheia contracte.
În drept, a invocat prevederile art.283 din OG.34/2006 şi art.94 din HG.925/2006.

398
 Analizând plângerea, prin prisma motivelor formulate şi în raport de dispoziţiile OUG
nr. 34/2006 şi HG nr. 925/2006, Curtea a reţinut următoarele:
Potrivit art. 3 lit. a din OUG nr. 34/2006, comunicarea privind rezultatul procedurii de
atribuire reprezintă acceptarea ofertei câştigătoare, autoritatea contractantă manifestându-şi
astfel acordul de a se angaja juridic în contractul de achiziţie publică ce va fi încheiat cu
ofertantul a cărui ofertă a fost desemnată câştigătoare.
De asemenea, autoritatea contractantă are obligaţia de a încheia contractul de achiziţie
publică cu ofertantul a cărui ofertă a fost stabilită ca fiind câştigătoare, pe baza propunerilor
tehnice şi financiare cuprinse în respectiva ofertă, conform art. 204 din OUG nr.34/2006,
posibilitatea de a nu încheia contractul ce a format obiectul procedurii de achiziţie fiind
prevăzută doar atunci când ofertantul a cărui ofertă a fost stabilită ca fiind câştigătoare,
datorită faptului că ofertantul în cauză se află într-o situaţie de forţă majoră sau în
imposibilitatea fortuită de a executa contractul sau atunci când este incident vreunul din
cazurile prevăzute în art. 209 din OUG nr. 34/2006, consecinţa în acest caz fiind însă cea as
anulării procedurii
Faţă de aceste dispoziţii legale exprese, Curtea a apreciat că în mod corect CNSC a
constatat că, odată comunicat rezultatul procedurii către ofertantul câştigător, autoritatea
contractantă şi-a manifestat acordul de voinţă în sensul încheierii contractului de achiziţie
publică ce a format obiectul procedurii, incidenţa vreuneia dintre situaţiile prevăzute la art.
204 sau 209 din OUG nr.34/2006 putând avea drept consecinţă anularea procedurii, dar
nicidecum condiţionarea încheierii contractului de alocarea resurselor bugetare.
Este adevărat că, potrivit art. 94 din HG nr. 925/2006, indiferent de momentul iniţierii
procedurii de atribuire, autoritatea contractantă are obligaţia de a verifica, înainte de
încheierea contractului, respectarea dispoziţiilor referitoare la angajarea cheltuielilor din
bugetele care intră sub incidenţa legislaţiei privind finanţele publice.
Această dispoziţie legală prevede însă obligaţia pentru autoritatea contractantă de a
verifica modalitatea în care, prin încheierea contractului, cheltuielile bugetare urmează să fie
angajate, dar nu îi conferă acestea dreptul de a condiţiona încheierea contractului de găsirea
resurselor financiare în acest sens.
De altfel, demarând o procedură de achiziţie publică autoritatea contractantă trebuie să
asigure fonduri necesare susţinerii şi finalizării acesteia, faptul începerii procedurii într-un an
financiar şi finalizării acesteia în altul neconstituind un temei pentru introduce o condiţionare
a încheierii contractului.
Prin urmare, Curtea, în raport de dispoziţiile legale sus-menţionate, a apreciat drept
nefondate susţinerile petentei, în decizia contestată CNSC aplicând corect legislaţia incidentă
în materie şi stabilind obligaţia patentei, în calitate de autoritate contractantă, de a elimina din
comunicarea rezultatului procedurii menţiunea referitoare la condiţionarea încheierii
contractului de achiziţie publică de alocarea de resurse bugetare.
În consecinţă, faţă de prevederile OUG nr. 34/2006 şi HG nr. 925(2006, Curtea a
respins plângerea, aceasta fiind nefondată. (Decizia Civilă nr.3918/2013 - Secția Contencios
administrativ și fiscal, rezumat judecător Alina Răescu)

2. Plângere împotriva deciziei CNSC

Susţinerea capacităţii tehnice, cu cerinţă minimă privind prezentarea dovezilor

privind livrarea a cel puţin unui produs similar, cu valoarea indicată în fişa de date a
achiziţiei, poate fi realizată şi prin prezentarea unor contracte de subantrepriză, atât timp
cât, în lipsa unei dispoziţii exprese a legii, sau a unei clauze contractuale, antreprenorul este
obligat să realizeze lucrarea cu materialele sale, răspunzând pentru calitatea acestora
potrivit regulilor aplicabile contractului de vânzare cumpărare .

399
 Cerinţa dovezii privind efectuarea principalelor furnizări/livrări de produse în ultimii
3 ani, trebuie raportată la momentul furnizării efective în condiţiile art. 12 din Ordinul
509/2011 .

Prin Decizia nr. ....../C../..... din data de 21 mai 2013 pronunţată de Consiliul Naţional
de Soluţionare a Contestaţiilor, s-a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de SC G.
COM SRL, în contradictoriu cu SC C. E. O. SA.
S-a dispus continuarea procedurii de atribuire în cauză.
La data de 04 iunie 2013 a formulat plângere pe rolul Curţii de Apel Craiova şi
înregistrată sub nr. .../54/2013, petenta SC G. COM SRL în contradictoriu cu intimata S.C. C.
E. O. SA, împotriva Deciziei Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor nr.
....../C.../..... din 21.05.2013, solicitând ca, prin decizia ce se va pronunţa, să se dispună
admiterea plângerii, modificarea Deciziei CNSC nr. ....../C.../..... din 21.05.2013, în sensul
admiterii contestaţiei şi anulării rezultatului procedurii de atribuire, a raportului procedurii,
precum şi a actelor subsecvente acestuia, ca netemeinice şi nelegale, obligarea autorităţii
contractante la reevaluarea ofertelor şi la stabilirea rezultatului procedurii de atribuire cu
respectarea legislaţiei europene şi naţionale în materia achiziţiilor publice, precum şi a
cerinţelor documentaţiei de atribuire.
În motivarea plângerii a arătat că la data de 04.04.2013, a participant în calitate de
ofertant, la deschiderea ofertelor depuse în cadrul procedurii iniţiată de autoritatea
contractantă prin publicarea în SEAP a anunţului de participare nr. ....../18.03.2013.
La procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică de furnizare au mai
participat cu oferte, conform procesului verbal nr. .... din 04.04.2013, încă 2 operatori
economici.
Prin adresa nr. ....... din 18.04.2013, autoritatea contractantă, S.C. C. E. O. S.A.,
societate administrată în sistem dualist, a comunicat faptul ca oferta societăţii petente a fost
declarata admisibilă și calificată în etapa finală de licitaţie electronica.
În urma etapei finale de licitaţie electronica, în data de 30.04.2013, petenta a primit
comunicarea rezultatului procedurii cu numărul ......./29.04.2013, prin care am fost înştiinţaţi
ca oferta declarata câştigătoare este cea a societăţii S.C S. S.A., terţ ofertant care, din
informaţiile petentei, nu a derulat 3 contracte de furnizare similare cu cel din obiectul
procedurii, a căror valoare însumată să fie de minimum 700 000 lei, în ultimii 3 ani.
Rezultatul procedurii astfel stabilit a fost contestat de noi la CNSC prin contestaţia nr.
...../02.05.2013, în a cărei soluţionare a fost emisă Decizia CNSC atacată prin prezenta
plângere, prin care contestaţia formulată a fost respinsă ca nefondată, decizie pe care înţelege
petenta să o atace, atât pe motive de nelegalitate, cât şi de netemeinicie .
Arată că cerinţa minimă de calificare privind experienţa similară a fost impusă prin
fişa de date a achiziţiei astfel: pct. III.2.3.a) „Capacitatea tehnica si/sau profesionala" -
„Cerinţa minima: Lista principalelor furnizări de produse efectuate în ultimii 3 ani care sa
conţină valori, perioada și locul furnizării prod, modul de îndeplinire a obligaţiilor contr,
beneficiari, etc. Livrările de produse sunt confirmate prin certificate/documente emise sau
contrasemnate de autorităţile contractante, respectiv clienţi privaţi. Nota: în cazul clienţilor
privaţi când din motive obiective și justificate ofertantul nu poate obţine o
justificare/confirmare va demonstra livrarea de produse printr-o declaraţie.
Cerinţa minima: ofertanţii trebuie sa facă dovada executării cel puţin a unui contract, de
minimum 700 000 lei, având ca obiect livrarea cel puţin a unui produs similar : se pot
prezenta maximum trei contracte care prin însumare sa îndeplinească cerinţa. Se realizează
menţiunea că pentru echivalenţă se va tine cont de cursul mediu anual lei/valuta comunicat de
BNR.
La cerinţa mai sus redată, CNSC, în legătură cu oferta depusă de către SC S. SA,
reţine astfel:

400
 „Din verificarea dosarului cauzei, Consiliul constată că, referitor la acest aspect, SC S.
SA a depus, printre altele:
- Contractul de subantrepriză nr. .../14.01.2011 (pag. 175-177), încheiat cu SC N. G.
SA, unde la Cap. 4 - Obiectul principal al contractului, pct. 4.1, se regăseşte următoarea
menţiunea: „Prestatorul se obligă să presteze şi să finalizeze servicii -LN4 Cazan nr. 5 -
Confecţie blocuri/panouri serpentine SIC (...), în valoare de 1.497.000 lei, fără TVA; la
respectivul contract fiind anexată lista denumită: „Confecţie blocuri şi panouri aferente
supraîncălzitor convectiv";
- Contractul de subantrepriză nr. ../14.01.2011 (pag. 180-182), încheiat cu SC N. G.
SA, unde la Cap. 4 - Obiectul principal al contractului, pct. 4.1, se regăseşte următoarea
menţiune: „Prestatorul se obligă să presteze şi să finalizeze servicii -LN4 Cazan nr. 5 -
Instalaţii termomecanice - Confecţie ţevi de legătură dintre panouri şi colectori SIC - ţeava
38x6 (...)", în valoare de 51.947 euro, fără TVA; la contractul în cauză regăsindu-se Actul
adiţional nr. 1/07.12.2011 (pag. 183), în conţinutul căreia se menţionează: 4,se suplimentează
furnitura aferentă contractul nr. 02 14,11.2011 respectiv de la cantitatea de 14.350 kg (...) la
cantitatea de 19.080 kg (...) - ţeava D 38x6 mm, (...)"
Chiar Consiliul reţine tipul celor două contracte ca fiind contracte de
SUBANTREPRIZĂ, definite de NCPC, art. 1852 din NCC ca fiind: „Prin contractul de
subantrepriză antreprenorul poate încredinţa unuia sau mai multor subantreprenori
executarea unor părţi ori elemente ale lucrării sau serviciilor, afara de cazul în care
contractul de antrepriza a fost încheiat în considerarea persoanei sale", tip de contract ce
este strict delimitat fata de vânzare prin normele art. 1855 din acelaşi Cod - „Contractul este
de vânzare, iar nu de antrepriza, atunci când, potrivit intenţiei pârtilor, executarea lucrării
nu constituie scopul principal al contractului, avându-se în vedere și valoarea bunurilor
furnizate ", prin actul atacat, CNSC afirmă:
„Faţă de cele prezentate anterior, Consiliul apreciază că SC S. SA a îndeplinit cerinţa
de calificare menţionată mai sus ţinând cont de faptul că, aşa cum a fost formulată respectiva
cerinţă, valoarea de 700.000 lei nu se referă numai la livrarea de ţeava din alamă; sintagma
„similar" neînsemnând „identic", aceasta permiţând, în opinia Consiliului, dovedirea
îndeplinirii cerinţei în cauză şi prin contracte de furnizare subansamble confecţionate din
ţeava din alt materia decât alama (...)".
Astfel, cele reţinute de Consiliu sunt netemeinice şi eronate, contractele nr. ... şi
.../14.01.2011 fiind de subantrepriză şi nicidecum contracte de vânzare, cum s-a impus prin
fişa de date a achiziţiei.
Totodată, solicită a se constata că, împotriva reglementărilor legale ferme şi a
prevederilor documentaţiei de atribuire, dar şi a realităţii din dosarul cauzei, CNSC reţine
abuziv în sensul că: mai mult, având în vedere faptul că cerinţa în discuţie este formulată în
scopul dovedirii capabilităţii unui operator economic de a furniza produse similare cu cele
ale contractului de achiziţie publică, Consiliul reţine, în soluţionare, faptul că SC S. SA a
depus Contractul pentru furnizare de produse (Ţeava alamă pentru condensator turbină), nr,
..../17.03.2013 (pag. 184 -185), încheiat între SC C. E. R. SA (în calitate de achizitor) şi
operatorul economic în cauză (în calitate de furnizor), împreună cu Anexa nr. 1 a
respectivului contract (pag. 186), din conţinutul căreia reiese faptul că a fost livrată „ţeava
alamă", de diverse dimensiuni şi cantităţi, în valoare de 2.939.188,00 lei, chiar dacă a fost
încheiat în anul 2009, autoritatea contractantă impunând termenul de 3 ani, ca un termen
considerat rezonabil, în aceste condiţii, eliminarea unui ofertant care a livrat produse
similare, în afara acestui termen, excede prevederilor legale în materia achiziţiilor publice şi
încalcă scopul şi principiile ordonanţei de urgenţă".
Astfel, actul atacat este viciat din următoarele puncte de vedere:
- reţine, în mod nereal, data contractului de furnizare nr. ....., ca fiind 17.03.2013, deşi
respectivul contract este încheiat şi finalizat în anul 2009;

401
- aprecierea conform căreia „eliminarea unui ofertant care a livrat produse similare, în afara
acestui termen (de 3 ani), excede prevederilor legale în materia achiziţiilor publice'''' este
contrară regulii documentaţiei de atribuire, dar şi a următoarelor dispoziţii legale:
-188 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 34/2006 - „In cazul aplicării unei proceduri pentru
atribuirea unui contract de furnizare, în scopul verificării capacităţii tehnice si/sau
profesionale a ofertanţilor/candidaţilor, autoritatea contractanta are dreptul de a le solicita
acestora, în funcţie de specificul, de cantitatea și de complexitatea produselor ce urmează sa
fie furnizate și numai în măsura în care aceste informaţii sunt relevante pentru îndeplinirea
contractului, următoarele: a) o lista a principalelor livrări de produse efectuate în ultimii 3
ani, conţinând valori, perioade de livrare, beneficiari, indiferent daca aceştia din urma sunt
autorităţi contractante sau clienţi privaţi. Livrările de produse se confirma prin prezentarea
unor certificate/documente emise sau contrasemnate de o autoritate ori de către clientul
beneficiar. în cazul în care beneficiarul este un client privat si, din motive obiective,
operatorul economic nu are posibilitatea obţinerii unei certificări/confirmări din partea
acestuia, demonstrarea livrărilor de produse se realizează printr-o declaraţie a operatorului
economic";
Art. 48 alin. (2) lit. a) pct. (ii) din DIRECTIVA 2004/18/CE A PARLAMENTULUI
EUROPEAN ŞI A CONSILIULUI privind coordonarea procedurilor de atribuire a
contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii - „prezentarea unei liste a
principalelor livrări sau a principalelor servicii efectuate în decursul ultimilor trei ani,
indicând valoarea, data şi beneficiarii publici sau privaţi".
Prin urmare, în condiţiile în care legislaţia naţională şi europeană reglementează
expres ca livrările invocate ca experienţă similară, spre a putea fi relevante, trebuie să fi fost
„efectuate în decursul ultimilor trei ani", reţinerea de către CNSC că „eliminarea unui
ofertant care a livrat produse similare, în afara acestui termen, excede prevederilor legale în
materia achiziţiilor publice şi încalcă scopul şi principiile ordonanţei de urgenţă" este
netemeinică şi nelegală, fiind mai presus de normele legale precizate şi evident contrară
acestora.
Sesizarea petentei conform căreia „Livrările de produse din obiectul contractului nr.
..... din 17.12.2009 nu sunt confirmate prin certificate/documente emise sau contrasemnate de
autorităţile contractante", este trecută sub tăcere de către CNSC, aspect ce constituie o
dovadă în plus a favorizării efective a unei oferte şi de către organismul administrativ
jurisdicţional responsabil cu soluţionarea căilor de atac.
La data de 18 iunie 2013, intimata autoritate contractantă SC C. E. O. SA a formulat
întâmpinare, solicitând respingerea plângerii ca netemeinică şi nelegală.
În apărare, intimata invocă excepţia insuficientei timbrări, în raport de dispozițiile art.
285 indice 1 din OUG 34/2006, precizând că a fost depusă o taxă judiciară de timbru în
cuantum de 4 lei şi timbru judiciar 0.30 lei, insuficient faţă de dispoziţiile menţionate ; solicită
anularea plângerii, ca fiind insuficient timbrată .
Formulând şi apărări de fond, intimata autoritate contractantă arată că, la pct. III.2.3
din fişa de date a achiziţiei privind capacitatea tehnică şi/sau profesională, a solicitat cerinţă
minimă privind dovada executării a cel puţin un contract de minim 700.000 lei, contract cu
obiect similar, cu posibilitatea prezentării a maximum 3 contracte, prin însumare .
Menţionează că terţul ofertant SC S. SA Bucureşti a depus contractul de subantrepriză
.../14.01.2011 cu valoare de 1.497.000 lei, contractul de subantrepriză .../14.01.2011 în
valoare de 51.947 euro, cu act adiţional privind suplimentarea furniturii .
Coroborează dispozițiile art. 1857 NCC cu art. 7 din OUG 34/2006 şi apreciază că,
prin decizia CNSC contestată se reţine în mod corect, în analiza contractelor prezentate,
certitudinea achiziţionării produsului ţeavă, pentru prestarea serviciilor ce fac obiectul
contractelor, astfel încât sunt depuse documente relevante ce demonstrează îndeplinirea
cerinţei de calificare solicitată prin FDA .

402
 Arată că nu pot fi luate în considerare susţinerile petentei privind faptul că aceste
contracte sunt de antrepriză şi nu de vânzare cumpărare, avându-se în vedere că din conţinutul
acestora reiese cu certitudine achiziţionarea produselor necesare îndeplinirii serviciului
respectiv .
Menţionează că prin documentaţia de atribuire nu s-a solicitat în mod expres
prezentarea de contracte de furnizare, ci de contracte de livrare produse similare .
Arată că, în îndeplinirea cerinţei de calificare a analizat şi contractul ......../17.03.2009 .
Intimata concluzionează în sensul legalităţii şi temeiniciei deciziei CNSC, solicitând
respingerea plângerii formulate .
În drept, indică art. 205-208 NCPC, OUG 34/2006, HG 925/2006 .
A anexat decizia CNSC şi contractele indicate în motivele întâmpinării .
Analizând plângerea formulată împotriva Deciziei CNSC ....../C.../..... din 21.05.2013,
cu aplicarea art. 281, art. 187 şi urm. din OUG 34/2006, Curtea a constatat că este
nefondată, pentru următoarele considerente :
Prin anunţul de participare ....../18.03.2013 a fost declanşată procedura de achiziţie
publică privind furnizarea de ţeavă alamă pentru condensator, cu valoarea estimată fără TVA
în sumă de 773,000 lei, la iniţiativa autorităţii contractante SC C. E. O. SA ; a fost stabilit
criteriul preţului celui mai scăzut şi modalitatea de atribuire în procedura licitaţiei deschise .
În secţiunea privind condiţiile de participare a candidaţilor, în susţinerea capacităţii
tehnice au fost indicate cerinţe minime privind prezentarea dovezilor privind executarea unui
contract de minimum 700.000 lei, având ca obiect livrarea a cel puţin un produs similar ; a
fost indicată şi posibilitatea prezentării a maximum 3 contracte care, prin însumare, să
dovedească îndeplinirea acestei cerinţe .
Prin procesul verbal al şedinţei de deschidere a ofertelor din 04.04.2013, cu numărul
..... s-a constat că oferta prezentată de ofertantul SC S. SA îndeplineşte cerinţa minimă de
calificare stabilită prin FDA (anexa 2 a procesului verbal).
În susţinerea îndeplinirii cerinţei minime a fost depusă declaraţia pe proprie
răspundere, pentru ofertantul SC S. SA, având anexat tabelul cu 12 lucrări efectuate ; în
cuprinsul acestuia se regăsesc lucrările realizate pentru beneficiarul SC N. G. SA, precum şi
către beneficiarul SC C. E. R. SA .
Petenta susţine faptul că ofertantul terţ a prezentat, în dovedirea acestei cerinţe,
contracte de subantrepriză şi nu de vânzare cumpărare, astfel cum se solicită în documentaţia
de atribuire .
Urmează a fi reţinut, cu privire la acest aspect, faptul că prin documentaţia de atribuire
se indică lista principalelor furnizări de produse efectuare în ultimii 3 ani, confirmate de către
beneficiari ; de asemenea, autoritatea contractantă a utilizat o noţiune echivalentă „livrarea de
produse” în caracterizarea obiectului acestei cerinţe .
La o analiză gramaticală a textului, rezultă că cerinţa minimă de experienţă,
reglementată prin documentaţia de atribuire nu este limitată la contractele de vânzare
cumpărare, putând fi dovedită prin orice contract ce prezintă efectul furnizării/livrării de
produse .
Curtea a reţinut că o interpretare contrară a cerinţei de calificare ar conduce la lezarea
principiului promovării concurenţei între operatori, constituind totodată o încălcare a
dispoziţiilor art. 1 din Ordinul ANRMAP nr. 509/2011 ; în acest sens, Curtea constată că
stabilirea cerinţelor minime, de către autoritatea contractantă se limitează numai la cele strict
necesare pentru îndeplinirea corespunzătoare a contractului.
Având în vedere aceste aspecte, corect reţinute de către CNSC în argumentele privind
lipsa identităţii din punct de vedere terminologic între noţiunea „similar” şi cea de „identic”,
Curtea a analizat dacă executarea efectelor contractelor de furnizare nr. 01/14.01.2011
întocmit cu beneficiarul SC N. G. SA, nr. .../04.01.2011 având acelaşi beneficiar, poate fi
asimilată furnizării/livrării de produse .

403
 În examinarea acestor aspecte, Curtea a reţinut că, prin primul contract de
subantrepriză terţul ofertant s-a obligat să presteze şi să finalizeze servicii confecţie
blocuri/panouri serpentine SIC (definit de către părţile contractante, ca fiind obiectul principal
al contractului) în valoare de 1.497.000 lei ; astfel cum rezultă din anexa acestui contract, în
executarea efectelor a intrat şi confecţia ţevilor de legătură între panouri şi colectori, conform
ofertei SC S. SA nr. ...../09.11.2010 .
Prin cel de al doilea contract de subantrepriză terţul ofertant s-a obligat să presteze şi
să finalizeze servicii, printre acestea regăsindu-se şi confecţia de ţevi de legătură între panouri
şi colectori ; prin actul adiţional nr. .... din 07.12.2011 a fost suplimentată furnitura aferentă
acestui contract, de la cantitatea de 14.350 kg la cantitatea de 19.080 kg ţeavă diametrul 38,
valoarea contractului devenind 69.069.6 euro .
Observând faptul că, prin clauzele contractelor mai sus menţionate, părţile nu au
dispus asupra provenienţei materialelor, Curtea a constatat că autoritatea contractantă a
invocat în mod corect faptul că, în lipsa unei norme de lege, sau a unei obligaţii contractuale,
de asemenea exprese, antreprenorul este obligat să realizeze lucrarea cu materialele sale,
răspunzând pentru calitatea acestora potrivit regulilor de la contractul de vânzare cumpărare,
în condiţiile art. 1857 alin. 1 şi 2 NCC .
Potrivit art. 1852 alin. final, contractul de subantrepriză este supus dispoziţiilor
referitoare la antrepriză .
Întrucât, în reglementarea contractului de antrepriză intră, potrivit considerentelor mai
sus menţionate şi furnizarea/livrarea materialelor utilizate în vederea îndeplinirii contractului,
în lipsă de stipulaţie contrară, Curtea a constatat că, în speţă au fost reţinute în mod corect ca
dovezi privind îndeplinirea cerinţei minime, cele două contracte prezentate de către terţul
ofertant SC Socet SA .
Aceasta cu atât mai mult, cu cât, susţinerea petentei privind realizarea acestei cerinţe
numai prin prisma efectelor unui contract de vânzare, cu aplicarea criteriului de diferenţiere a
efectelor contractului faţă de vânzare cumpărare reglementat de art. 1855 NCC nu şi a unui
contract de subantrepriză se bazează pe omisiunea interpretării/ interpretarea
necorespunzătoare a efectelor recunoscute acestui ultim tip de contract .
S-a reţinut şi faptul că autoritatea contractantă a examinat îndeplinirea cerinţei minime
şi prin raportare la contractul ....../17.03.2009 întocmit între achizitorul SC C. E. R. SA şi
furnizorul SC S. SA, iar din anexa 1 a contractului rezultă că furnizorul s-a obligat la execuţia
reperelor constând în ţeavă alamă în diverse diametre şi dimensiuni, cu o valoare totală de
2.939.188,00 lei (sumă net superioară criteriului contravalorii contractului similar, impusă
prin documentaţia de atribuire şi fişa de date a achiziţiei ).
Aceasta cu atât mai mult, cu cât, în privinţa „efectuării principalelor furnizării/livrări
de produse, în ultimii 3 ani” în accepţiunea utilizată în documentaţia de atribuire trebuie avut
în vedere nu criteriul datei întocmirii contractului ...../17.03.2009 ci momentul furnizării
efective, în condiţiile art. 12 din Ordinul 509/2011 al ANRMAP .
Având în vedere aceste considerente şi apreciind că decizia CNSC prezintă toate
considerentele necesare examinării legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate, Curtea a
apreciat potrivit art. 285 din OUG 34/2006, asupra caracterului nefondat al plângerii
formulate de petenta SC GINARD COM SRL, respingând-o ca atare .
(Decizia nr. 9207/03.07.2013- Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, rezumat
judecător Lucian Mihai Zamfir)

3. Achiziţii publice. Cerere reconvenţională. Autoritate de lucru judecat.

a). Inadmisibilitatea cererii reconvenţionale în cadrul plângerii formulate
împotriva deciziei pronunţată de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.
b). Autoritatea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătoreşti.
c). Lipsa fondurilor este de natură să facă imposibilă încheierea şi executarea
contractului de achiziţie publică.

404
 a). Ca natură juridică, cererea reconvenţională constituie o veritabilă cerere de
chemare în judecată, în care calităţile părţilor iniţiale sunt inversate, iar art. 209 din Noul
Cod de procedură civilă prevede că cererea reconvenţională trebuie să aibă legătură cu
cererea reclamantului, respectiv a petentei în prezenta cauză.
Ori, din cererea reconvenţională depusă la dosar rezultă că prejudiciul ar fi cauzat
de prima contestaţie formulată de petentă, prin care s-a tergiversat încheierea contractelor,
deci prejudiciul nu izvorăşte din plângerea ce face obiectul prezentei cauze, astfel că nu se
regăseşte condiţia prevăzută de art. 209 din Codul de procedură civilă.
Cu atât mai mult este inadmisibilă o astfel de cerere, cu cât o cerere
reconvenţională se judecă odată cu acţiunea principală, potrivit art. 210 alin. 1 din Noul Cod
de procedură civilă, ori, în această fază procesuală, nu există o acţiune principală, ci
plângerea promovată în temeiul O.U.G. nr. 34/2006 care are caracterul unei căi de atac
împotriva deciziei pronunţată de C.N.S.C. Acesta este şi motivul pentru care plângerea se
judecă în complet de 3 judecători, complet de recurs, iar soluţia pronunţată este definitivă.
Aşa fiind, o soluţie definitivă pentru cererea reconvenţională ar împiedica partea la
exercitarea căilor de atac.
Având în vedere şi faptul că instanţa judecătorească este competentă să analizeze,
în calea de atac a plângerii împotriva deciziei C.N.S.C. numai legalitatea şi temeinicia
acesteia, fără a putea extinde controlul judiciar asupra unor cereri noi, cererea
reconvenţională este inadmisibilă.
b). Autoritatea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătoreşti, aşa cum
rezultă din prevederile art. 430 din Noul Cod de procedură civilă.
Diversitatea interpretărilor dreptului intern din partea C.N.S.C. care se pronunţă în
soluţionarea unei contestaţii, în calitatea sa, nu poate duce la o incertitudine judiciară în
soluţionarea unor pretenţii similare. Aprecierea faptelor unei cauze de către C.N.S.C. şi
evaluarea făcută de aceasta cu privire la dovezile existente pot conduce la rezultate diferite,
date fiind situaţiile de fapt diferite.
c). Din modul de redactare a textului art. 209 alin. 1 lit. c din O.U.G. nr. 34/2006 şi
din întreaga economie a Ordonanţei, inclusiv din observarea principiilor care stau la baza
atribuirii contractului de achiziţie, Curtea apreciază că interpretarea care se impune este
aceea că legiuitorul a avut în vedere, cu ocazia elaborării textului, o imposibilitate obiectivă,
independentă de poziţia vreunuia dintre participanţii la procedură şi, în special, a autorităţii
contractante.
Un alt argument în acest sens îl constituie şi faptul că, potrivit art. 4 şi 61 din Legea
nr. 500/2002 privind finanţele publice, legea bugetară anuală prevede şi autorizează, pentru
anul bugetar în curs, veniturile şi cheltuielile bugetare, precum şi reglementările specifice
exerciţiului bugetar, iar angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în limita
creditelor bugetare aprobate.
Prin pierderea fondurilor alocate iniţial pentru derularea contractului de achiziţie
publică ca urmare a expirării termenului până la care au fost alocate fondurile necesare
încheierii contractului, autoritatea contractantă a procedat în mod corect la anularea
procedurii.

Prin Decizia nr. 1930/C8/1739,1918 din 04.06.2013 pronunţată de Consiliul

Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, s-a respins ca nefondată contestaţia nr. 13918 din
30.04.2013 depusă de S.C. X S.R.L. şi ca rămasă fără obiect contestaţia nr. 13909 din
29.04.2013 depusă de S.C. X S.R.L..
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova - Secţia Contencios
Administrativ şi Fiscal sub nr. 992/54/2013 la data 21.06.2013, petenta S.C. X S.R.L., în
contradictoriu cu intimata Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor
Mehedinţi, în temeiul art. 281, art. 283 şi 285 alin. 1 din O.U.G. nr. 34/2006, a formulat

405
plângere împotriva Deciziei Nr. 1930/C8/1739, 1918 din data de 04.06.2013 pronunţată de
Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor şi comunicată petentei în data de
10.06.2013 prin care s-a respins ca nefondată contestaţia depusă de petentă în procedura de
Cerere de Oferte organizată de intimata, pentru atribuirea contractului de furnizare: Achiziţie
Aparatură Laborator – Lot Nr.10 „Sistem de digestie artificială”, solicitând prin Decizia ce se
va pronunţa:
1. anularea, în parte, a Deciziei C.N.S.C. nr. 1930/C8/1739, 1918 din data de
04.06.2013 cu privire la respingerea ca nefondată a contestaţiei sale nr. 13918 din 30.04.2013;
2. anularea, în parte, a Deciziei D.S.V.S.A. Mehedinţi nr. 85/29.04.2013, cu privire
la anularea procedurii de atribuire a contractului de achiziţie publică aferentă Lotului Nr.10 -
Sistem de digestie artificială;
3. repunerea în situaţia anterioară emiterii Deciziei D.S.V.S.A. Mehedinţi Nr.
85/29.04.2013.
La data de 02.07.2013 intimata Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa
Alimentelor Mehedinţi a depus la dosar întâmpinare, cerere reconvenţională şi un set de acte.
Prin întâmpinare, intimata Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa
Alimentelor Mehedinţi a solicitat respingerea plângerii formulată de petentă ca neîntemeiată.
Intimata pârâtă a invocat excepţia tardivităţii, arătând că petenta nu a contestat în instanţă
decizia emisă de DSVSA MH nr. 85/29.04.2013 şi a susţinut, în esenţă, că nu poate încheia
contractul de achiziţie publică şi angaja legal cheltuieli pentru care nu există sursă de
finanţare.
Intimata a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 223 Cod procedură
civilă. Prin cererea reconvenţională, intimata a solicitat obligarea petentei să plătească
DSVSA Mehedinţi suma de 147861,91 + 24 % TVA (35486,86) total = 183348,77
reprezentând prejudiciul suferit de instituţie ca urmare a neachiziţionării aparaturii de
laborator cu firmele câştigătoare pentru loturile 1,2,3,4,5,9,10 pentru care nu s-a încheiat
contract ca urmare a numeroaselor contestaţii făcute de petentă.
În motivarea cererii, a arătat că petenta a formulat contestaţie la CNSC, iar din
cauza acestei contestaţii anul bugetar 2012 s-a încheiat, iar sumele neutilizate au fost retrase,
iar la data 23.01.2013 nu au fost alocate surse bugetare şi nici lista de investiţii. A precizat că
DSVSA MH a făcut demersuri, solicitând alocarea sumelor necesare, dar din adresele anexate
rezultă ca ANSVSA - ordonatorul principal de credite nu poate aloca sumele solicitate.
Intimata a învederat că neperfectarea contractelor cu ceilalţi câştigători ai licitaţiei este din
culpa exclusivă a SC Tehsys Group, fiind mereu nemulţumită şi contestând fiecare adresă
primită de la DSVSA MH, iar acum Decizia CNSC. A menţionat că, având în vedere că
pentru anul 2013 nu vor mai putea fi alocate sumele necesare achiziţionării aparaturii de
laborator, DSVSA MH a emis Decizia de anulare a licitaţiei nr. 85/29.04.2013 şi, de această
dată, petenta a înţeles să conteste această decizie, iar CNSC a respins ambele contestaţii
temeinic şi legal.
Faptul că SC Tehsys Group nu a înţeles că DSVSA nu poate semna contractul imediat
aşa cum solicita CNSC-ului prin numeroasele contestaţii, deşi a depus toate diligenţele în
vederea obţinerii acestor fonduri, a considerat că se impunea anularea acestei proceduri. Se
poate observa din conţinutul plângerii că reclamanta dă interpretări subiective la conţinutul
adreselor. A considerat că în mod tendenţios şi intenţionat nu vrea să înţeleagă situaţia de fapt,
uzând în mod excesiv de drepturile sale. A susţinut că este în imposibilitatea perfectării
contractelor din lipsa de fonduri.
În drept, a invocat O.U.G. nr. 34/2006, H.G. nr. 925/2006, Legea 500/2002, Ordinul
1792/2012.
Petenta S.C. X S.R.L., a depus la dosar la data de 10.07.2013 răspuns la întâmpinarea
depusă de intimată, precum şi întâmpinare la cererea reconvenţională formulată de intimată.

406
 Prin răspunsul la întâmpinare, petenta S.C. X S.R.L. a solicitat respingerea ca
nefondată a excepţiei tardivităţii invocată de intimată, întrucât Decizia DSVSA Mehedinţi nr.
85/2013 este atacată în faţa instanţei de judecată şi face obiectul capătului nr. 2 din plângere.
Cu privire la apărările formulate de intimată, petenta a susţinut că aceasta nu răspunde
la criticile formulate în plângere, iar prin afirmaţia făcută, referitoare la faptul neîncheierii
contractului, intimata îşi invocă propria culpă.
În temeiul art. 223 Cod procedură civilă petenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Prin întâmpinarea la cererea reconvenţională, a solicitat respingerea cererii
reconvenţionale, în principal ca inadmisibilă, şi în subsidiar ca nefondată.
Petenta a invocat excepţia netimbrării cererii reconvenţionale şi excepţia
inadmisibilităţii, iar pe fond a învederat că cererea intimatei nu îndeplineşte condiţiile
atragerii răspunderii petentei, nici sub aspect contractual, nici sub aspect delictual.
Petenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 223 Cod procedură civilă
La solicitarea instanţei, C.N.S.C. a înaintat documentaţia care a stat la baza deciziei
contestate.
Excepţiile invocate de părţi au fost supuse discuţiei părţii prezente, conform art. 14
alin. 5 Cod procedură civilă.
Analizând cu prioritate excepţiile invocate, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute
de art. 248 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii invocată de intimată, argumentată de faptul că
petenta nu a contestat în instanţă decizia emisă de DSVSA MH cu nr. 85/29.04.2013, aceasta
este nefondată, întrucât decizia a format obiectul contestaţiei depusă de petentă la C.N.S.C.,
contestaţia fiind respinsă prin decizia C.N.S.C. contestată şi formează obiectul capătului doi
din prezenta plângere.
În ceea ce priveşte excepţia netimbrării cererii reconvenţionale, Curtea a apreciat că
sunt aplicabile dispoziţiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru,
cererea intimatei fiind scutită de taxa judiciară de timbru, astfel că excepţia este neîntemeiată.
Însă, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, invocată
de petentă, Curtea a reţinut că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 281 şi 283 din O.U.G. 34/2006, partea nemulţumită de
decizia Consiliului poate formula plângere la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află
sediul autorităţii contractante. Plângerea este asimilată unei căi de atac şi se soluţionează în
complet de 3 judecători.
În raport de prevederile art. 297 din O.U.G. 34/2006 şi întrucât în acest act normativ
nu sunt incluse reglementări cu caracter de normă specială privind judecarea plângerii
împotriva deciziei C.N.S.C., urmează a se aplica dispoziţiile dreptului comun.
Plângerea este o etapă judiciară, neavând un caracter distinct de cel declanşat prin
contestaţie, decizia C.N.S.C. constituind numai actul supus controlului judiciar, în limitele
pronunţării acesteia.
În această situaţie, plângerea, ca şi orice altă cale de atac, poate fi utilizată numai de
cei care au avut calitatea de parte la judecata în primă fază a procesului, indiferent de poziţia
procesuală pe care a avut-o partea respectivă. Ca urmare, cel nemulţumit de prima hotărâre
poate exercita dreptul la calea de atac, cu condiţia să fi avut calitatea de parte în litigiu.
În acest sens, Curtea constată că dispoziţiile art. 281 din O.U.G. 34/2006 limitează
cadrul procesual al plângerii, la aspectele de nelegalitate sau netemeinicie a deciziei C.N.S.C.
Având în vedere caracterul plângerii, de cale de atac, Curtea menţionează că, în doctrina
civilă, întemeiată pe prevederile Codului de procedură civilă, s-a stabilit că în cazul căilor de
atac, acestea sunt în legătură directă cu o hotărâre deja pronunţată, prin care se realizează
controlul judiciar al hotărârilor pronunţate.
În speţă, potrivit art. 283 alin. 2 din O.U.G. nr. 34/2006 plângerea se soluţionează
în complet de 3 judecători, aceste complete soluţionând recursurile în contencios

407
administrativ, potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004. Deci, procedurii speciale a plângerii îi
sunt aplicabile normele Codului de procedură civilă referitoare la recurs.
Potrivit art. 494 din Noul Cod de procedură civilă, dispoziţiile de procedură privind
judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt
potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune.
Potrivit art. 478 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilă, în apel nu se poate
schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot
formula pretenţii noi. Potrivit alin. 4, părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost
cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţei, iar potrivit alin. 5, se vor
putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite
după darea hotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia legală.
Pe de altă parte, ca natură juridică, cererea reconvenţională constituie o veritabilă
cerere de chemare în judecată, în care calităţile părţilor iniţiale sunt inversate, iar art. 209 din
Noul Cod de procedură civilă prevede că cererea reconvenţională trebuie să aibă legătură cu
cererea reclamantului, respectiv a petentei în prezenta cauză.
Ori, din cererea reconvenţională depusă la dosar rezultă că prejudiciul ar fi cauzat
de prima contestaţie formulată de petentă, prin care s-a tergiversat încheierea contractelor,
deci prejudiciul nu izvorăşte din plângerea ce face obiectul prezentei cauze, astfel că nu se
regăseşte condiţia prevăzută de art. 209 din Codul de procedură civilă.
În această situaţie, Curtea a apreciat că cererea reconvenţională formulată de
intimată în această fază procesuală este inadmisibilă, astfel că a admis excepţia invocată de
petentă.
Cu atât mai mult este inadmisibilă o astfel de cerere, cu cât o cerere reconvenţională
se judecă odată cu acţiunea principală, potrivit art. 210 alin. 1 din Noul Cod de procedură
civilă, ori, în această fază procesuală, nu există o acţiune principală, ci plângerea promovată
în temeiul O.U.G. nr. 34/2006 care are caracterul unei căi de atac împotriva deciziei
pronunţată de C.N.S.C. Acesta este şi motivul pentru care plângerea se judecă în complet de 3
judecători, complet de recurs, iar soluţia pronunţată este definitivă. Aşa fiind, o soluţie
definitivă pentru cererea reconvenţională ar împiedica partea la exercitarea căilor de atac.
Pentru aceste considerente, având în vedere şi faptul că instanţa judecătorească este
competentă să analizeze, în calea de atac a plângerii împotriva deciziei C.N.S.C. numai
legalitatea şi temeinicia acesteia, fără a putea extinde controlul judiciar asupra unor cereri noi,
Curtea a respins cererea reconvenţională ca inadmisibilă.
Analizând criticile formulate de petenta S.C. X S.R.L., în raport de dispoziţiile
legale incidente, Curtea a constatat că plângerea este nefondată, pentru următoarele
considerente:
Procedura de cerere de oferte a fost iniţiată de Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru
Siguranţa Alimentelor Mehedinţi, în calitate de autoritate contractantă, în vederea atribuirii
contractului de furnizare, divizat pe loturi, având ca obiect „Achiziţie aparatură laborator”,
prin publicarea în sistemul electronic de achiziţii publice (SEAP) a invitaţiei de participare nr.
339569 din 16.11.2012. Potrivit acesteia, criteriul de atribuire aplicat a fost „preţul cel mai
scăzut”, valoarea estimată a contractului fiind de 316.920 lei, fără TVA.
Ofertele depuse în aplicarea acestei proceduri au fost deschise în cadrul şedinţei
desfăşurată în acest scop, ocazie cu care a fost încheiat procesul-verbal nr. 10462 din
27.11.2012. Comisia de evaluare şi-a finalizat activitatea prin întocmirea raportului procedurii
nr. 10488 din 28.11.2012.
Prin decizia nr. 4753/C3/5519 din 27.12.2012, Consiliul a soluţionat contestaţia nr.
13343 din 03.12.2012, înregistrată la C.N.S.C. cu nr. 38307 din 03.12.2012, depusă de către
S.C. X S.R.L., formulată împotriva raportului procedurii de atribuire pentru loturile 1, 2, 3, 4,
5, 9 şi 10 emis de către Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor
Mehedinţi, în calitate de autoritate contractantă. Prin această decizie, Consiliul a admis
contestaţia, a dispus anularea raportului procedurii de atribuire şi a actelor subsecvente

408
acestuia în partea privind loturile 1-5 şi 9-10 şi continuarea procedurii, în cel mult 10 zile de
la data primirii prezentei, prin reevaluarea ofertelor, conform motivaţiei.
În aplicarea deciziei Consiliului, autoritatea contractantă a reevaluat ofertele,
încheindu-se procesul-verbal nr. 552 din 23.01.2013.
Prin Decizia nr. 766/63 C7/326 din 04.03.2013, Consiliul a soluţionat contestaţia nr.
13492 din 29.01.2013, înregistrată la C.N.S.C. cu nr. 3300 din 29.01.2013, depusă de S.C. X
S.R.L., formulată împotriva raportului procedurii (procesul-verbal de evaluare nr. 55 din
23.01.2013) în ceea ce priveşte lotul 2 şi al conţinutului adresei nr. 589 din 24.01.2013,
privind rezultatul procedurii, pentru lotul 10, emise de către D.S.V.S.A. Mehedinţi, în calitate
de autoritate contractantă, în cadrul procedurii de cerere de oferte organizată în vederea
atribuirii contractului de furnizare, divizat pe loturi, având ca obiect „Achiziţie aparatură
laborator”.
Prin această decizie, Consiliul a admis, în parte, contestaţia, cu privire la capătul de
cerere prin care s-a solicitat emiterea unei noi comunicări privitoare la atribuirea contractului
de achiziţie publică aferentă lotului 10, a obligat Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru
Siguranţa Alimentelor Mehedinţi ca, în termen de 10 zile de la primirea prezentei, pentru
considerentele din motivare, să procedeze la emiterea unei noi comunicări a rezultatului
procedurii de achiziţie pentru Lotul 10, din care să fie eliminată menţiunea „Având în vedere
că procedura s-a ţinut în luna noiembrie 2012 pentru anul bugetar 2012, loturile respective
fiind cuprinse în bugetul anului 2012 şi în lista de investiţii aferentă anului 2012, conform art.
94 din H.G. 925/2006, contractele de atribuire se vor încheia numai dacă vor fi alocate surse
bugetare şi lista de investiţii pentru anul 2013, în acest sens făcându-se demersurile necesare
către A.N.S.V.S.A. în calitate de ordonator principal de credite”. A respins ca nefondat
capătul de cerere referitor la anularea raportului procedurii (procesul-verbal de evaluare nr.
552 din 23.01.2013) în ceea ce priveşte lotul 2.
În motivarea deciziei nr. 766/63 C7/326 din 04.03.2013, Consiliul a reţinut
următoarele: „În ceea ce priveşte comunicarea rezultatului procedurii pentru lotul 10,
Consiliul reţine ca fiind relevante prevederile art. 93 alin. 1 şi 2 din H.G. nr. 925/2006 potrivit
cărora: „(1) Autoritatea contractantă are obligaţia de a finaliza procedura de atribuire prin
încheierea contractului de achiziţie publică sau a acordului-cadru. (2) Prin excepţie de la
prevederile alin. (1), autoritatea contractantă are dreptul de a finaliza procedura de atribuire
prin anularea acesteia, dar numai în circumstanţele prevăzute la art. 209, din ordonanţa de
urgenţă”.
Astfel, Consiliul a constatat că în cazul în care autoritatea constată că este incidentă
vreuna din situaţiile stipulate la art. 209 din O.U.G. nr. 34/2006, aceasta are obligaţia de a
anula aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie publică în cazurile
precizate la alin. 1 şi are dreptul de a anula procedura în cazurile prezentate la alin. 2 al
articolului respectiv. De asemenea, în condiţiile în care autoritatea contractantă a optat pentru
finalizarea procedurii de achiziţie prin încheierea contractului de achiziţie publică, în acest caz
aceasta trebuie să aplice dispoziţiile art. 207 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 potrivit cărora
“în cadrul comunicării prevăzute la art. 206 alin.(2), autoritatea contractantă are obligaţia de a
informa ofertantul/ofertanţii câştigător/câştigători cu privire la acceptarea ofertei/ofertelor
prezentate”, fără a condiţiona încheierea contractului de achiziţie publică de alocarea unor
surse bugetare sau de lista de investiţii pentru anul 2013, motiv pentru care Consiliul admite
critica formulată de contestator şi dispune modificarea comunicării rezultatului procedurii
pentru lotul 10”.
În aplicarea deciziei Consiliului, prin adresa nr. 3545 din 12.04.2013, autoritatea
contractantă a comunicat S.C. X S.R.L. rezultatul procedurii de atribuire, astfel: „Vă facem
cunoscut că în urma reevaluării ofertelor procedurii din data de 23.03.2013, în conformitate
cu procesul verbal nr. 552/23.01.2013, oferta dumneavoastră a ieşit câştigătoare pentru lotul
10 din caietul de sarcini - Sistem automat de digestie artificial”.

409
 Prin adresa nr. 13788 din 19.04.2013, înregistrată la Direcţia Sanitară Veterinară şi
pentru Siguranţa Alimentelor Mehedinţi cu nr. 3783 din 19.04.2013, S.C. X S.R.L. a solicitat
autorităţii contractante să-i comunice data la care contractul de achiziţie se va încheia.
Prin adresa nr. 3783 din 24.04.2013, autoritatea contractantă a răspuns solicitării
S.C. X S.R.L, astfel: „în vederea încheierii contractului de achiziţie unitatea noastră a solicitat
ordonatorului principal de credite (ANSVSA Bucureşti) prin adresa nr. 3892/23.04.2013
alocarea de prevederi bugetare, întrucât în bugetul atribuit în prezent nu avem prevăzute sume
pentru cheltuieli de capital.” Conform art. 94 din HG 925/2006 cu modificările şi completările
ulterioare “indiferent de momentul iniţierii procedurii de atribuire, unitatea contractantă are
obligaţia de a verifica înainte de încheierea contractului respectarea dispoziţiilor referitoare la
angajarea cheltuielilor care intră sub incidenţa finanţelor publice”. Astfel la ora actuală nu
putem angaja o cheltuială fără a avea prevederea bugetară necesară. Trezoreria finanţelor
publice nu ar accepta la plată o decontare fără prevedere bugetară şi lista de investiţii emise de
către ordonatorul principal de credite. Această situaţie s-a ivit ca urmare a continuării
procedurii de atribuire din anul 2012 în anul 2013. Unitatea noastră are tot interesul în
achiziţionarea aparatelor de laborator descrise în documentaţie şi în aceeaşi situaţie se află şi
ceilalţi furnizori pt. loturile 1-5 şi 9, însă au înţeles situaţia şi noi continuăm demersurile
pentru obţinerea prevederilor bugetare necesare. Fără a fi considerată rea credinţă vom face
cunoscut şi vă vom invita pentru încheierea contractului imediat ce vom beneficia de
prevederile bugetare necesare.”
Împotriva refuzului autorităţii contractante de a încheia contractul de achiziţie
publică, comunicat prin adresa nr. 3783 din 24.04.2013, S.C. X S.R.L. a formulat contestaţia
nr. 13909 din 29.04.2013 şi a solicitat admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată şi
completată şi obligarea autorităţii contractante să emită, să semneze şi să perfecteze contractul
de achiziţie publică, pentru lotul nr. 10, în conformitate cu art. 204 alin. 1 din O.U.G. nr.
34/2006.
Ulterior formulării acestei contestaţii, autoritatea contractantă emite Decizia nr. 85
din 29.04.2013 prin care procedura de achiziţie publică în discuţie, pentru loturile 1, 2, 3, 4, 5,
9 şi 10 este anulată, în baza art. 209 alin. 1 lit. c din O.U.G. nr. 34/2006, deoarece este
imposibilă încheierea contractului din lipsa fondurilor necesare.
Împotriva acestei decizii a autorităţii contractante, S.C. X S.R.L. a formulat
contestaţia nr. 13918 din 30.04.2013 şi a solicitat anularea deciziei nr. 85 din 29.04.2013, prin
care s-a dispus anularea procedurii de atribuire aferentă lotului nr. 10 „Sistem de digestie
artificială”.
În decizia nr. 85 din 29.04.2013, au fost menţionate următoarele: „în temeiul
Ordonanţei de Urgenţă nr. 42/2004 privind organizarea activităţilor sanitar-veterinare şi
pentru siguranţa alimentelor, cu modificările şi completările ulterioare, H.G. nr. 1415/2009
privind organizarea şi funcţionarea ANSVSA şi a unităţilor din subordinea acesteia, având în
vedere prevederile H.G nr. 925/2006 art. 94 pentru aprobarea normelor de aplicare a
prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică cu modificările şi
completările ulterioare; Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art. 14 alin. 2, 4 din
Legea Finanţelor Publice nr. 273/2006 c.m.c.u.; prevederile Ordinului nr. 1.792/2012 pentru
aprobarea Normelor metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata
cheltuielilor instituţiilor publice, precum şi organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor
bugetare şi legale; O.G. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii,
aprobată cu modificările şi completările ulterioare; adresele ANSVSA - Direcţia Buget,
Finanţe, Investiţii, Achiziţii, Patrimoniu şi Administrativ nr. 4735/18.02.2013, prin care este
specificat că: “în bugetul de stat pentru anul 2013 nu au fost prevăzute credite bugetare pentru
această destinaţie, neputând fi alocate fondurile solicitate, ţinând cont de prevederile actelor
normative care au stat la baza încheierii contractului de achiziţie publică”, respectiv nu poate
fi asigurată finanţarea pentru încheierea contractului; adresa nr. 6717 înregistrată la DSVSA

410
MH în data de 01.04.2013, prin care se comunică următoarele: “în ceea ce priveşte alocarea
prevederilor bugetare de capital pentru anul 2013, suma solicitată nu poate fi alocată la
această dată”.
Astfel, DSVSA MH s-a aflat în imposibilitatea încheierii contractului întrucât nu are
alocate fondurile necesare, procedura fiind iniţiată în anul 2012 şi continuată în anul 2013, ca
urmare a contestaţiilor formulate de SC X SRL.
În Decizia nr. 766/63C7/326/04.03.2013, s-a reţinut că, prin excepţie de la
prevederile art. 93 alin. 1 din H.G. 925/2006, autoritatea contractantă are dreptul de a finaliza
procedura de atribuire prin anularea acesteia, dar numai în circumstanţele prevăzute la art. 209
din O.U.G. 34/2006.
Prin adresa nr. 4735 din 18.02.2013, Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi
pentru Siguranţa Alimentelor a comunicat autorităţii contractante că, având în vedere că
bugetul de stat pentru anul 2013 nu a fost încă aprobat şi publicat, precum şi faptul că
creditele bugetare pentru această procedură nu au fost prevăzute în proiectul de buget pe anul
2013, ANSVSA nu poate aloca autorităţii contractante fondurile solicitate, ţinând cont de
prevederile actelor normative care stau la baza încheierii contractului de achiziţie publică,
indicate în adresă (O.U.G. nr. 34/2006, H.G. nr. 925/2006, Legea nr. 500/2002, Ordinul nr.
1792/2012). În cuprinsul adresei s-a arătat că în această situaţie, având în vedere dispoziţiile
legale ale actelor normative arătate, autoritatea contractantă are obligaţia ca înainte de
încheierea contractului de achiziţie publică cu ofertantul câştigător, să verifice respectarea
dispoziţiilor cu privire la asigurarea fondurilor bugetare, precum şi faptul că nu are dreptul să
întârzie adoptarea unei decizii de finalizare a procedurii, respectiv de a emite decizia de
anulare a procedurii aferentă loturilor pentru care nu se pot asigura fondurile, conform art.
209 din O.U.G. nr. 34/2006, fără a afecta întreaga procedură, precum şi de comunica decizia
operatorilor economici participanţi, conform art. 210 din O.U.G. nr. 34/2006.
Prin adresa nr. 6717 din 01.04.2013, Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi
pentru Siguranţa Alimentelor a comunicat autorităţii contractante, referitor la punerea în
aplicare a deciziei nr. 766/63 C7/326 din 04.03.2013, emisă de C.N.S.C., faptul că punctul său
de vedere a fost comunicat prin adresa nr. 4735 din 18.02.2013. În adresă s-a mai arătat că
decizia Consiliului este obligatorie şi trebuie pusă în aplicare în termenul indicat de Consiliu.
Referitor la alocarea prevederilor bugetare de capital pentru anul 2013, solicitate de
autoritatea contractantă, în adresă s-a arătat că acestea nu pot fi alocate la această dată.
Procedura a fost iniţiată de autoritatea contractantă la data de 16.11.2012, prin
publicarea în SEAP a invitaţiei de participare nr. 339569. Sursa de finanţare a achiziţiei o
reprezintă fondurile bugetare repartizate autorităţii contractante de către ordonatorul superior
de credite.
Conform art. 4 şi 61 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, legea
bugetară anuală prevede şi autorizează, pentru anul bugetar, veniturile şi cheltuielile bugetare,
precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar, sumele aprobate, la partea de cheltuieli
[...] în cadrul cărora se angajează, se ordonanţează şi se efectuează plăţi, reprezintă limite
maxime care nu pot fi depăşite, angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în
limita creditelor bugetare aprobate (art. 4 alin. 1, 2, 3), creditele bugetare neutilizate până la
închiderea anului sunt anulate de drept (art. 61 alin. 3).
Potrivit art. 71 din Legea nr. 500/2002, - Infracţiuni şi pedepse, “Nerespectarea
prevederilor art. 4 alin. 2 şi 3 constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună
la 3 luni sau cu amendă de la 50 milioane lei la 100 milioane lei. Deci, nerespectarea
prevederii conform căreia angajarea cheltuielilor din bugete se face numai în limita creditelor
bugetare aprobate constituie infracţiune şi se pedepseşte conform legii. Altfel spus, angajarea
cheltuielilor de către ordonatorul de credite cu depăşirea limitelor creditelor bugetare aprobate
sau, mai grav, fără să mai existe prevăzut creditul bugetar, este interzisă şi constituie
infracţiune la disciplina financiară.

411
 Totodată, Normele metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata
cheltuielilor instituţiilor publice, precum şi organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor
bugetare şi legale, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.792/2002, dispun
la fel de clar: „Este interzis ordonatorilor de credite aprobarea unor angajamente legale fără
asigurarea că au fost rezervate şi fondurile publice necesare plăţii acestora în exerciţiul
bugetar [...]. Angajarea cheltuielilor trebuie să se facă întotdeauna în limita disponibilului de
credite bugetare [...]”
În contextul în care, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 500/2002 privind finanţele
publice, Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale şi celorlalte reglementări
financiare, nu se pot angaja cheltuieli în absenţa unui credit bugetar acoperitor aprobat
(ordonatorii de credite răspunzând inclusiv penal de angajarea, lichidarea şi ordonanţarea
cheltuielilor în limita creditelor bugetare repartizate şi aprobate de care dispun), autoritatea
contractantă nu poate încheia contractul de achiziţie publică şi angaja legal cheltuielile pe care
le presupune, nemaiexistând la acest moment sursa de finanţare a lor. Chiar dacă la data
iniţierii procedurii în bugetul autorităţii existau alocate fonduri pentru achiziţia în cauză, la
închiderea exerciţiului bugetar pe anul 2012 ele nu se mai regăseau. Conform legislaţiei
financiare în vigoare, creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de
drept, iar veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin buget pe o perioadă de un an,
care corespunde exerciţiului bugetar. Aşadar, nu se pot face cheltuieli în 2013 pe baza unui
buget valabil pe anul 2012.
Art. 72 alin. 2 lit. g din Hotărârea Guvernului nr. 925/2006 include între atribuţiile
comisiei de evaluare şi pe aceea de a verifica propunerile financiare prezentate de ofertanţi,
din punctul de vedere al încadrării în fondurile care pot fi disponibilizate pentru îndeplinirea
contractului de achiziţie publică, respectiv. În aceeaşi direcţie, conform art. 209 alin. 1 lit. c
din O.U.G. nr. 34/2006 autoritatea contractantă are obligaţia de a anula aplicarea procedurii
pentru atribuirea contractului de achiziţie publică dacă este imposibilă încheierea contractului,
iar, în speţă, având în vedere că fondurile alocate pentru procedura în cauză nu mai există,
autoritatea contractantă se află în imposibilitatea efectivă a încheierii contractului cu vreun
ofertant.
Ca urmare, C.N.S.C. a reţinut că în mod corect autoritatea a anulat procedura de
atribuire în cauză, decizia sa fiind în acord atât cu prevederile Legilor nr. 500/2002 şi nr.
273/2006 cât şi cu cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006.
Măsura se impunea, mai cu seamă că art. 94 din H.G. nr. 925/2006 dispune expres
că, indiferent de momentul iniţierii procedurii atribuire, autoritatea contractantă are obligaţia
de a verifica, înainte de încheierea contractului, respectarea dispoziţiilor referitoare la
angajarea cheltuielilor din bugetele care intră sub incidenţa legislaţiei privind finanţele
publice.
Susţinerile petentei din plângerea adresată instanţei potrivit cărora anumite
documente nu au existat la data de 29.04.2013, dată la care s-a emis decizia de anulare a
procedurii, acesta „ apărând” la aproape o lună de la anularea procedurii, nu sunt probate în
niciun mod. În speţă, se încearcă acreditarea ideii că petenta a fost de bună credinţă, iar
autoritatea contractantă ar fi fost cea care ar fi determinat anularea rezultatului procedurii, ori
afirmaţiile petentei au caracter grav şi nu sunt dovedite.
Este neîntemeiată susţinerea petentei că C.N.S.C. a luat în considerare documente
care nu se regăsesc la dosar. Astfel, adresa nr. 6717/01.04.2013 şi adresa nr. 4735/18.02.2013,
invocate de petentă în plângere se regăsesc în documentaţia înaintată de C.N.S.C. instanţei, la
filele 192, respectiv 173, fiind înscrisuri depuse la Consiliu de către autoritatea contractantă.
În ceea ce priveşte susţinerea petentei că C.N.S.C. a încălcat autoritatea de lucru
judecat a propriei sale decizii, respectiv Decizia C.N.S.C. nr. 766/63 C7/326 din 04.03.2013,
precum şi a deciziei nr. 3918/08.04.2013 a Curţii de Apel Craiova, Curtea reţine că este
neîntemeiată.

412
 În cauză, nu se poate susţine că decizia C.N.S.C. încalcă autoritatea de lucru judecat
care este specifică hotărârilor judecătoreşti. Autoritatea de lucru judecat este un efect al
hotărârii judecătoreşti, aşa cum rezultă din prevederile art. 430 din Noul Cod de procedură
civilă.
Diversitatea interpretărilor dreptului intern din partea C.N.S.C. care se pronunţă în
soluţionarea unei contestaţii, în calitatea sa, nu poate duce la o incertitudine judiciară în
soluţionarea unor pretenţii similare. Aprecierea faptelor unei cauze de către C.N.S.C. şi
evaluarea făcută de aceasta cu privire la dovezile existente pot conduce la rezultate diferite,
date fiind situaţiile de fapt diferite.
Nu au fost încălcate nici dispoziţiile art. 72 alin. 2 lit. k din H.G. nr. 925/2006, întrucât
propunerea de anulare a procedurii de atribuire, ca urmare a demersurilor iniţiate de DSVSA,
s-a materializat în Decizia nr. 85/29.04.2013, în care au fost menţionate dispoziţiile legale şi
actele care au stat la baza emiterii deciziei, din care rezultă imposibilitatea încheierii
contractului din lipsa alocării fondurilor necesare.
Curtea a reţinut că scopul iniţierii unei proceduri de atribuire de către o autoritate
contractantă este de a obţine ceea ce îi este necesar: produsul, serviciul sau lucrarea ce va
satisface aşteptările sale, însă, se poate întâmpla ca procedura să se finalizeze prin anularea sa.
Este posibil ca sursele de finanţare pentru asigurarea fondurilor necesare pentru
îndeplinirea contractului de achiziţie publică identificate de autoritatea contractantă la
momentul iniţierii procedurii de atribuire să devină indisponibile la momentul finalizării
procedurii. În această situaţie, potrivit art. 209 alin. 1 lit. c din O.U.G. nr. 34/2006, coroborat
cu legislaţia financiară, prin excepţie, autoritatea contractantă are dreptul de a anula procedura
de atribuire a contractului de achiziţie publică, în considerarea faptului că este imposibilă
încheierea lui.
Anularea procedurii reprezintă o măsură extremă, care intervine doar în condiţiile
prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006, care, în art. 209, instituie cazurile în care se poate anula o
procedură, indiferent de provenienţa sursei de finanţare (fonduri structurale, bugetul de stat,
bugetul local sau fonduri proprii ale autorităţii contractante).
Dispoziţiile art. 209 alin. 1 lit. c din O.U.G. nr. 34/2006 reglementează dreptul
autorităţii contractante de a decide anularea procedurii de atribuire a contractului de achiziţie
publică, dacă abateri grave de la prevederile legale afectează procedura de atribuire sau este
imposibilă încheierea contractului.
Curtea a reţinut că actul care a materializat manifestarea de voinţă a autorităţii
contractante, în sensul de a anula procedura de atribuire, a fost adoptat după decizia nr.
766/63 C7/326 din 04.03.2013 pronunţată de C.N.S.C. care a fost contestată în instanţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 209 alin. 1 lit. c din O.U.G. nr. 34/2006 „Autoritatea
contractantă are obligaţia de a anula aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de
achiziţie publică în următoarele cazuri: (…) c) dacă abateri grave de la prevederile legislative
afectează procedura de atribuire sau dacă este imposibilă încheierea contractului”.
În speţă, se pune problema de a şti în ce măsura dispoziţiile art. 209 alin. 1 lit. c din
O.U.G. nr. 34/2006 oferă temei suficient pentru a considera că procedura demarată de
autoritatea contractantă este necesar a fi anulată, ţinând seama şi de datele concrete existente.
Din modul de redactare a textului şi din întreaga economie a Ordonanţei, inclusiv din
observarea principiilor care stau la baza atribuirii contractului de achiziţie, Curtea a apreciat
că interpretarea care se impune este aceea că legiuitorul a avut în vedere, cu ocazia elaborării
textului, o imposibilitate obiectivă, independentă de poziţia vreunuia dintre participanţii la
procedură şi, în special, a autorităţii contractante.
Contrar susţinerilor petentei, Curtea a apreciat ca hotărârea de anulare a procedurii de
atribuire adoptată de autoritatea contractantă se încadrează în situaţia de excepţie reglementată
de art. 209 alin. 1 lit. c în O.U.G. nr. 34/2006.
Un alt argument în acest sens îl constituie şi faptul că, potrivit art. 4 şi 61 din Legea nr.
500/2002 privind finanţele publice, legea bugetară anuală prevede şi autorizează, pentru anul

413
bugetar în curs, veniturile şi cheltuielile bugetare, precum şi reglementările specifice
exerciţiului bugetar, iar angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în limita
creditelor bugetare aprobate.
În aceste condiţii, apare cu evidenţă faptul că autoritatea contractantă se afla într-o
imposibilitate obiectivă de a încheia contractul de achiziţie publică şi de a angaja legal
cheltuieli, în lipsa fondurilor necesare.
De asemenea, potrivit art. 94 din H.G. nr. 925/2006, „Indiferent de momentul iniţierii
procedurii de atribuire, autoritatea contractantă are obligaţia de a verifica, înainte de
încheierea contractului, respectarea dispoziţiilor referitoare la angajarea cheltuielilor din
bugetele care intră sub incidenţa legislaţiei privind finanţele publice”.
Hotărârea adoptată a fost, de asemenea, în acord şi cu dispoziţiile art. 209 alin. 4, care
stipulează că „În sensul prevederilor alin. 1 lit. c, prin abateri grave de la prevederile
legislative se înţelege: (…) b) pe parcursul analizei, evaluării şi/sau finalizării procedurii de
atribuire se constată erori sau omisiuni, iar autoritatea contractantă se află în imposibilitatea
de a adopta măsuri corective fără ca acestea să conducă la încălcarea principiilor prevăzute la
art. 2 alin. 2 lit. a - f.”
În acest sens, Curtea a constatat că au fost respectate principiile prevăzute de art. 2
alin. 2 din O.U.G. nr. 34/2006 - tratamentul egal, în sensul că procedura a fost anulată pentru
toţi ofertanţii, transparenţa deplină, precum şi asumarea răspunderii şi folosirea eficientă a
fondurilor financiare proprii, nefiind posibilă adoptarea de alte măsuri.
Prin pierderea fondurilor alocate iniţial pentru derularea contractului de achiziţie
publică ca urmare a expirării termenului până la care au fost alocate fondurile necesare
încheierii contractului, autoritatea contractantă a procedat în mod corect la anularea
procedurii.
Chiar dacă la data iniţierii procedurii în bugetul autorităţii existau alocate fonduri
pentru achiziţia în cauză, la închiderea exerciţiului bugetar pe anul 2012 ele nu se mai
regăseau. Conform legislaţiei financiare în vigoare, creditele bugetare neutilizate până la
închiderea anului sunt anulate de drept, iar veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate
prin buget pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar. Aşadar, nu se pot face
cheltuieli în 2013 pe baza unui buget valabil pe anul 2012.
Curtea reţine că potrivit art. 11 Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice
veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an care
corespunde exerciţiului bugetar - principiul anualităţii.
Angajarea unor cheltuieli de către ordonatorul principal de credite în afara limitelor
cheltuielilor bugetare aprobate sau fără să existe creditul bugetar, este interzisă.
În conformitate cu art. 4 alin. 1 din H.G. nr. 925/2006, autoritatea contractantă nu
poate iniţia o procedură dacă serviciile nu sunt cuprinse în programul anual al achiziţiilor
publice şi dacă nu sunt identificate sursele de finanţare, prin care se asigură fondurile necesare
în vederea îndeplinirii contractului de achiziţie publică.
În consecinţă, în mod corect autoritatea contractantă a anulat procedura de atribuire,
decizia sa fiind în acord cu dispoziţiile art. 209 din O.U.G. nr. 34/2006 (contractul nu a fost
încheiat) şi cu prevederile Legii nr. 500/2002, întrucât fondurile alocate iniţial nu mai sunt
disponibile.
Textul art. 275 alin. 1 din O.U.G. nr. 34/2006 reglementează dreptul şi nu obligaţia
Consiliului de a solicita lămuriri părţilor, de a administra probe şi de a solicita orice alte
date/documente, în măsura în care acestea sunt relevante în raport cu obiectul contestaţiei, de
a solicita orice date necesare pentru soluţionarea contestaţiei şi de la alte persoane fizice sau
juridice.
Faptul că C.N.S.C. a apreciat suficientă pentru soluţionarea contestaţiei
documentaţia care i-a fost prezentată, nu este de natură să afecteze legalitatea deciziei
contestată care nu a fost pronunţată cu încălcarea unei obligaţii prevăzută în mod expres de
ordonanţă.

414
 Petenta a invocat în plângere şi împrejurarea că, în pronunţarea deciziei atacate,
C.N.S.C. nu a avut în vedere şi nu a analizat toate aspectele invocate în contestaţie. Curtea a
constatat că, în decizia sa, C.N.S.C. a analizat motivele invocate de petentă, iar în raport de
actele dosarului a decurs soluţia de respingerea a plângerii, astfel încât Consiliul nu era ţinut
de a analiza toate aspectele invocate, soluţia Consiliului fiind corespunzătoare înscrisurilor
depuse de părţi. În cauză, nu se poate afirma că jurisdicţia administrativă specializată ar fi
încălcat dispoziţiile legale invocate de petentă.
Curtea a reţinut că decizia C.N.S.C. conţine toate motivele de fapt şi de drept avute
în vedere de Consiliu, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 278 din O.U.G. nr.
34/2006, autoritatea administrativ-jurisdicţională analizând contestaţia formulată. Motivele
respingerii contestaţiei au fost relatate pe larg în conţinutul deciziei, iar faptul că au fost
înlăturate criticile petentei nu se constituie într-o cauză de nelegalitate a deciziei.
De asemenea, dreptul la apărare al petentei a fost asigurat prin posibilitatea acesteia
de a formula în faţa instanţei apărările pe toate aspectele reţinute în decizia atacată.
Curtea a apreciat că soluţia privind anularea procedurii este legală, deoarece lipsa
fondurilor este de natură să facă imposibilă încheierea şi executarea contractului, iar în raport
de prevederile legale şi de probele administrate, soluţia autorităţii contractante privind
anularea procedurii nu are caracter abuziv, ci este de natură a se circumscrie şi principiilor
scopului legii, instituit prin art. 2 din O.U.G. nr. 34/2006.
Concluzionând, Curtea a apreciat că în mod corect C.N.S.C. a respins ca nefondată
contestaţia nr. 13918 din 30.04.2013 şi ca rămasă fără obiect contestaţia nr. 13909 din
29.04.2013, atâta timp cât autoritatea contractantă nu putea încheia un contract de achiziţie
publică şi angaja legal sumele repartizate pentru anul 2012.
Prin urmare, criticile formulate de petentă sunt neîntemeiate, Decizia nr.
1930/C8/1739,1918 din 04.06.2013 pronunţată de Consiliul Naţional de Soluţionare a
Contestaţiilor, fiind legală şi temeinică, astfel că, în temeiul art. 283 şi art. 285 din O.U.G. nr.
34/2006, plângerea a fost respinsă ca nefondată.
(Decizia nr. 9937/2013 - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, rezumat
judecător Liliana Mădălina Dună)

4. Achiziţii publice. Verificarea cerinţelor de calificare stabilite în documentaţia

de atribuire.

În raport de dispoziţiile art. 36 alin. 1 lit. b potrivit cărora oferta este considerată
inacceptabilă dacă a fost depusă de un ofertant care nu îndeplineşte una sau mai multe din
cerinţele de calificare stabilite în documentaţia de atribuire sau nu a prezentat, conform art.
11 alin. 4 şi 5, documente relevante în acest sens, comisia de evaluare din cadrul autorităţii
contractante nu poate declara inacceptabilă o ofertă înainte de a face aplicarea alin. 5 al art.
11 din HG 925/2006, în sensul de a solicita ofertantului să prezinte documentele care
probează îndeplinirea cerinţelor de calificare.
Chiar dacă este adevărat că simpla afirmaţie că este îndeplinit criteriul de calificare
nu echivalează cu respectarea procedurii prevăzute de art. 11 alin. 4 din HG 925/2006, nu-i
mai puţin adevărat faptul că o detaliere excesivă a modului concret de îndeplinire a
criteriilor de calificare este de natură să deturneze dispoziţiile textului de la scopul pentru
care au fost edictate, fiind lipsită de orice raţiune o procedură care, deşi se doreşte a
simplifica formalităţile de participare la achiziţiile publice, impune condiţii de participare
similare procedurii obişnuite.

Prin decizia pronunţată în data de 27.03.2013 de către CONSILIUL NAŢIONAL DE

SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIILOR, au fost admise contestaţiile depuse de către S.C
IDP P. S.A, în contradictoriu cu MUNICIPIUL C, a anulat raportul procedurii de atribuire din

415
25.02.2013, raportul procedurii de atribuire din 27.02.2013 şi raportul procedurii de atribuire
din 28.02.2013, precum şi actele subsecvente acestora.
S-a dispus continuarea procedurii de atribuire de la etapa de evaluare a ofertelor, în
cazul loturilor 2, 4 şi 5, în considerarea celor arătate în motivare.
S-a respins cererea de intervenţie depusă de S.C. K. A.& E. S.R.L.
Pentru a se pronunţa astfel, CONSILIUL NAŢIONAL DE SOLUŢIONARE A
CONTESTAŢIILOR a reţinut următoarele ;
Ofertele depuse de S.C. IDP P. S.A. pentru loturile 2, 4 şi 5, au fost respinse, ca
inacceptabile, în temeiul art.36 alin.l lit.b din H.G..925/2006, după cum rezultă din rapoartele
procedurii de atribuire aferente loturilor în discuţie, deoarece nu au fost respectate
prevederile11 alin.4 din H.G. nr.925/2006, în sensul că în anexa la declaraţia pe proprie
răspundere nu a fost menţionat modul concret de îndeplinire a cerinţelor de calificare stabilite
în Documentaţia de atribuire, inclusiv valori, cantităţi şi personalul responsabil cu îndeplinirea
prestării serviciilor.
Având a se pronunţa asupra legalităţii motivului de respingere a ofertei
contestatorului, Consiliul a reţinut că art. ll alin.4 din H.G.925/2006 cu modificările
ulterioare, prezintă conţinutul: „Pentru demonstrarea îndeplinirii criteriilor de calificare
prevăzute la176 din ordonanţa de urgenţă, ofertantul are dreptul de a prezenta iniţial doar o
declaraţie pe proprie răspundere, semnată de reprezentantul legal, prin care confirmă că
îndeplineşte cerinţele de calificare astfel cum au fost solicitate în documentaţia de atribuire.
Declaraţia va fi însoţită de o anexă în care ofertantul trebuie să menţioneze succint, dar precis
modul concret de îndeplinire a respectivelor cerinţe - inclusiv, dacă au fost solicitate, diverse
valori, cantităţi sau altele asemenea."
S.C. IDP P. S.A., după cum susţin ambele părţi şi apare consemnat în procesul-verbal
de deschidere a ofertelor, a înţeles să uzeze de dreptul conferit de articolul susmenţionat, sens
în care a depus anexa nr.58 - „Model declaraţie iniţială privind îndeplinirea cerinţelor de
calificare", înscris în care, după cum se observă, a declarat că îndeplineşte „criteriile de
calificare astfel cum au fost solicitate prin documentaţia de atribuire, după cum urmează:
Situaţia personală; Capacitatea de exercitare a activităţii profesionale; Situaţia economico-
financiară; Capacitatea tehnică şi/sau profesională; Standarde de asigurare a calităţii;
Standarde de protecţie a mediului". În anexa înscrisului arătat, contestatorul a indicat
documentele cu care înţelege să facă dovada îndeplinirii criteriilor de calificare din fiecare
categorie, respectiv certificatele care urmau a fi depuse au fost identificate cu număr şi dată, s-
a precizat că situaţia economico - financiară va fi susţinută de terţul susţinător S.C. P.S.A., s-
au enumerat contractele cu care se va face dovada experienţei similare, indicându-se
denumirea beneficiarilor, preţul, procentul îndeplinit de prestator şi perioada de derulare. De
asemenea s-au indicat documentele ce se vor depune în cazul criteriilor de calificare
referitoare la personal, referitoare la echipamente tehnice, utilaje, instalaţii, echipamente
tehnice, dar şi în cazul criteriului de calificare referitor la standardul de asigurare a calităţii.
Analizând aceste documente, Consiliul a constatat că S.C. IDP P. S.A. a întocmit
declaraţia pe proprie răspundere şi anexa acesteia, cu respectarea prevederilor art.ll alin.4 din
H.G. nr.925/2006 cu modificările ulterioare, susţinerile autorităţii contractante nefiind decât
rezultatul unei interpretări excesiv de formaliste a articolului menţionat şi a nesocotirii
scopului ordonanţei de urgenţă, prevăzut la art.2 alin.l lit. a respectiv „promovarea
concurenţei între operatorii economici". Aşadar interesul autorităţii contractante trebuie să fie
acela de a avea cât mai multe oferte din care să aleagă pe aceea care răspunde cel mai bine
necesităţilor sale.
De asemenea, decizia autorităţii contractante apare ca fiind nelegală şi prin raportare la
temeiul legal al acesteia, respectiv art.36 alin.l lit.: din H.G. nr.925/2006 cu modificările
ulterioare.
Astfel, conform articolului menţionat, oferta se respinge, ca inacceptabilă, dacă „a fost
depusă de un ofertant care nu îndeplineşti una sau mai multe dintre cerinţele de calificare

416
stabilite în documentat de atribuire sau nu a prezentat, conform prevederilor art.11 lin. 4- 5
documente relevante în acest sens;".
Cum contestatorul a uzat de dreptul conferit de art.ll alin.4 din hotărârea de guvern,
rezultă că autoritatea contractantă nu poate respinge oferta acestuia, în baza textului legal
susenunţat, decât dacă cerându-i documentele de calificare menţionate în anexa la declaraţia
pe proprie răspundere, contestatorul nu le depunea ori, depunându-le acestea nu fac dovada
îndeplinirii unuia sau a mai multor criterii de calificare.
Prin urmare, înainte de a proceda la solicitarea de a se depune documentele de
calificare, autoritatea contractantă nu putea trage concluzia că S.C. IDP P. S.A. nu a respectat
unul sau mai multe dintre criteriile de calificare, întocmirea unei declaraţii pe propria
răspundere cu nesocotirea dispoziţiilor art.ll alin.4 din hotărârea de guvern, dincolo de faptul
că nu este cazul contestatorului, nefiind sancţionată de vreo prevedere din materia achiziţiilor
publice.
Astfel fiind, se impunea ca autoritatea contractantă să emită solicitare în sensul art.ll
alin.5 din H.G. nr.925/2006 cu modificări ulterioare, către contestator, şi numai în urma
analizei documentelor de clarificare depuse de acesta, să se pronunţe în sensul admiterii se
respingerii ofertelor, după cum corect susţine contestatorul.
Apărările autorităţii contractante au fost respinse neputându-se considera nici că
solicitarea adresată contestatorului de a depune documentele de calificare, întemeiată pe art.ll
lin.5 din hotărârea guvern, ar fi creat un avantaj în beneficiul contestatorului, respectiva
solicitare reprezentând, după cum s-a arătat, demersul în lipsa efectuării căruia concluzia
autorităţii contractante potrivit cu care contestatorul nu ar fi îndeplinit unul sau mai multe
dintre criteriile de calificare, apare prematură.
De asemenea, s-a avut în vedere că legislaţia din materia achiziţii publice nu cunoaşte
o etapizarea în cadrul fazei de evaluare a ofertei, ci, din contră, din economia dispoziţiilor
art.33 alin.4 şi 5, precum art.39 din H.G. nr.925/2006 cu modificările ulterioare, rezultă că
ulterior deschiderii ofertelor, autoritatea contractantă procedează la evaluarea acestora etapă
în urma căreia comisia de evaluare întocmeşte raportul de atribuire. Aşadar, în cadrul etapei
de evaluare a ofertelor comisia de evaluare are obligaţia de a evalua ofertele sub toate
aspectele deopotrivă.
Având în vedere cele de mai sus, deciziile de respingere a ofertelor contestatorului, în
cazul loturilor 2, 4 şi 5, sunt nelegale.
Procedând la analiza criticilor contestatorului cu privire la oferta desemnată
câştigătoare în cazul loturilor 2 şi 4, critici ce se regăsesc în concluziile scrise, Consiliul a
constatat următoarele:
Prima critică legată de oferta desemnată câştigătoare este aceea conform căreia S.C. K.
A.&E. S.R.L. în calitate de lider al asocierii formată împreună cu S.C. K-B. C. D. S.R.L., a
prezentat certificatul ISO/3331/2, emis de SRAC, din care rezultă că nu este certificată pentru
domeniul arhitectură.
În soluţionare, Consiliul s-a raportat la prevederile de la cap.III.2.3.b) - „Standarde de
asigurare a calităţii şi de protecţie a mediului" din fişa de date a achiziţiei, conform cărora
ofertanţii aveau obligaţia de a prezenta: „Informaţii privind asigurarea calităţii în conformitate
cu standardele europene relevante care atestă certificarea sistemului propriu de management
al calităţii ofertantului pentru activităţile care fac obiectul prezentei proceduri, respectiv
activităţi de arhitectură, inginerie şi servicii de consultanţă tehnică legate de acestea (ISO
9001:2008 sau echivalent). (...)".
În vederea îndeplinirii acestui criteriu de calificare, după cum susţine şi contestatorul,
S.C. K A. S.R.L. a prezentat certificatul ISO/3331/2, emis de SRAC, pentru următoarele
activităţi „Proiectare, consultanţă, asistenţă tehnică şi managementul proiectelor de construcţii
civile şi infrastructură".
Totodată, a reţinut Consiliul, că ofertantul menţionat a depus oferă în asociere cu S.C.
K-B. C. D S.R.L, sens în care s-a prezentat acordul de asociere încheiat între cei doi operatori

417
economici, din care rezultă că vor derula în comun activităţile ce vor forma obiectul
contractului de achiziţie publică.
Ţinând seama că asociatul S.C. K-B C. D. 5.R.L. a prezentat certificatul ISO 9140,
emis de SRAC, din care rezultă că are certificat un sistem propriu de management şi în
domeniul arhitectură, dar şi de prevederile Ordinului nr.509/2011, anexa nr.2, conform cărora
în cazul depunerii unei oferte în asociere, criteriile de calificare privind standardele de calitate
se demonstrează individual de fiecare membru al asocierii pentru partea din contract pe care o
realizează, Consiliul a reţinu ca nefondată critica contestatorului.
De asemenea, s-a reţinut ca nefondată şi critica contestatorului conform căreia S.C. K-
B C. D. S.R.L. nu a îndeplinit criteriile de calificare referitoare la capacitatea economico-
financiară, deoarece, aşa cum rezultă din fişa de date a achiziţiei, cap.III.2.2) - „Capacitatea
economică şi financiară", s-a solicitat o cifră medie de afaceri globală pe ultimii 3 ani, iar nu
pe fiecare dintre cei trei ani, aşa cum încercă contestatorul să inducă.
Nu prezintă relevanţă, în soluţionare, nici trimiterile contestatorului la procentul
reprezentând contribuţia asociatului menţionat la îndeplinirea contractului, menţionat în
acordul de asociere, respectivul neavând vreo legătură cu capacitatea economică şi financiară
a fiecăruia dintre cei doi asociaţi.
Pentru considerentele enunţate, în temeiul art.278 alin.2 şi 6 din O.U.G. nr.34/2006 cu
modificările ulterioare, Consiliul a admis contestaţia, a anulat raportul procedurii de atribuire
din 25.02.2013, raportul procedurii de atribuire din 27.02.2013 şi raportul procedurii de
atribuire din 28.02.2013, precum şi actele subsecvente acestora, procedura urmând a fi
continuată de la etapa de evaluare a ofertelor depuse în cazul loturilor menţionate, în
considerarea celor arătate în motivare.
Cererea de intervenţie depusă de S.C. K A. E. S.R.L., care a fost admisă în principiu, a
fost respinsă dată fiind soluţia de mai sus asupra contestaţiei.
Împotriva acestei deciziei numărul a formulat plângere, petentul MUNICIPIUL C,
solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună admiterea plângerii,
modificarea deciziei CNSC pronunţată în data de 27. 03. 7013 de către CONSTLIUL
NAŢIONAL DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIILOR, menţinerea actelor emise de
autoritatea contractantă ca legale şi temeinice şi pe cale de consecinţă respingerea tuturor
contestaţiilor formulate de către SC IDP P. SA.
În dezvoltarea motivelor plângerii, petenta arată că sub aspectul nelegalităţii, soluţia
CNSC este criticabilă prin prisma încălcării dispoziţiilor art. 72 din HG nr. 925/2006 în sensul
în care, cu depăşirea atribuţiilor, a fost obligată Comisia de evaluare să accepte una dintre
oferte prin continuarea procedurii de atribuire de la etapa de evaluare a ofertelor în cazul
loturilor 2,4.5.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 278 alin. 1, coroborate cu dispozițiile art. 72 din HG
nr. 925/2006, rezulta în mod evident sfera de competenta în limitele căreia CNS poate adopta
soluţii,
In esenţă, CNSC poate constata nelegalitatea unui act din cadrul procedurii, îl poate
anula, poate obliga la emiterea unui nou act, poate dispune diverse masuri de remediere
pentru a nu recurge la anularea unui act, poate, în fine, să dispună anularea rezultatului şi
reluarea întregii proceduri.
Prin urmare, consideră că, niciuna din ipoteze nu cuprinde expres competenta CNSC
de a tranşa asupra conţinutului concret a acelui act pe care îl considera nelegal, iar ipoteza
prin care Autoritatea este obligată să reia procedura sau să emită un nou act, ce a fost anulat
ca nelegal nu echivalează cu competenta de a stabili în concret conţinutul actului, în speţă
stabilirea expresa a rezultatului asupra unei oferte, fie și daca este vorba doar de etapa
aprecierii asupra conformităţii.
In caz contrar, susţine că s-ar încălca dreptul exclusiv de apreciere al Comisiei de
evaluare din cadrul Autorităţii, singura instituţie responsabilă pentru modul de gestionare și
administrare a fondurilor publice,

418
 Sub aspectul netemeiniciei, critică soluţia CNSC adoptată faţă de contestaţia
ofertantului SC IDP P.SA apreciind că CNSC a ignorant prevederile art. 11 alin, 4 din H,G
925/2006, admiţând în mod netemeinic contestaţia.
Anexa la declaraţia pe propria răspundere depusă de contestatoare nu respectă
dispoziţiile art. 11 alin. 4 din HG 925/2006 deoarece nu prezintă în mod succint dar precis
modul concret de îndeplinire a cerinţelor de calificare, stabilite în documentaţia de atribuire.
În mod corect a apreciat autoritatea contractantă că, din moment ce s-a uzat de dreptul
prevăzut de art. 11 alin. 4 din HG 925/2006, ofertantul nu este exonerat total de a furniza un
minim de informaţii prin enumerare şi simplificare a unor acte şi documente, inclusiv valori,
cantităţi şi alte asemenea ce ar atesta nivelul cifrei medii de afaceri pe ultimii 3 ani, experienţa
similară, persoanele responsabile pentru îndeplinirea contractului, domeniile pentru care este
certificat ISO 9001 pentru ca într-adevăr doar ulterior, în spiritul dispoziţiilor art. 11 alin. 5 şi
6, autoritatea să îl solicite în mod detaliat şi complet, în cazul în care ofertantul ar triumfa în
procedura achiziţiei. Ofertantul nu a precizat nivelul minim al cifrei de afaceri medii globale
pe ultimii 3 ani, nu a precizat clar care sunt lucrările executate în ultimii 5 ani pe care înţelege
să le prezinte ca şi dovadă a experienţei similare, personalul responsabil pentru îndeplinirea
contractului şi alte asemenea.
Simpla afirmaţia că este îndeplinit criteriul de calificare nu echivalează cu respectarea
procedurii prevăzută de art. 11 alin, 4 din HG 925/2006.
Apreciază petenta că nu ne aflăm în situaţia în care autoritatea contractantă a solicitat
exces de acte şi documente, ci a pretins ca declaraţia pe proprie răspundere şi anexa aferentă
să fie completate în concordanţă cu dispoziţiile legale.
În conformitate cu art. 11 alin. 4 din HG 925/2006, în cazul în care ofertantul uzează
de dreptul de a prezenta iniţial doar o declaraţie pe propria răspundere, semnată de
reprezentantul legal, acesta trebuie să menţioneze în anexa care însoţeşte declaraţia, succint
dar precis modul concret de îndeplinire a criteriilor de calificare.
Faţă de aceste dispoziţii, comisia de evaluare a analizat mai întâi propunerile tehnice şi
financiare solicitând ofertanţilor care au uzat de dispoziţiile art. 11 alin. 4, clarificări, aşa cum
rezultă din înscrisurile şedinţelor de evaluare.
Ulterior, după primirea răspunsurilor la solicitările de clarificări, comisia a verificat şi
analizat declaraţiile însoţite de anexe, prezentate de ofertanţi, inclusiv de contestatoare
constatând că, deşi au uzat de dispoziţiile speciale, în anexa care însoţeşte declaraţia, pe
fiecare lot în parte, aceştia nu au respectat obligaţia de a menţiona precis modul concret de
îndeplinire a cerinţelor de calificare, stabilite în documentaţia de atribuire.
Astfel, arată petenta, referitor la informaţiile privind personalul de conducere şi
personalul nominalizat cu îndeplinirea contractului, în anexa la declaraţie, pentru fiecare lot în
parte, contestatoarea s-a limitat doar la a copia cerinţele în cauză, conform fişei de date a
achiziţiei fără a nominaliza persoanele responsabile pentru îndeplinirea contractului, aşa cum
avea obligaţia.
Având în vedere faptul că pe fiecare lot în parte, personalul reprezintă factorul esenţial
în derularea acestor contracte, contestatoarea avea obligaţia de a nominaliza persoanele
propuse pentru îndeplinirea contractului. Solicitarea de clarificări din partea autorităţii
contractante se impunea în condiţiile în care contestatoarea ar fi nominalizat persoanele
responsabile pentru îndeplinirea contractelor, urmând să fie solicitate CV-urile, diplomele de
studii, certificatele de absolvire etc., aferente persoanelor respective.
Referitor la prezentarea bilanţurilor contabile pentru anii 2009-2011 înregistrate la
organele competente, contestatoarea a prezentat bilanţurile terţului susţinător financiar – SC P
SA C, fără însă a menţiona îndeplinirea obligaţiei legale de înregistrare a bilanţurilor
contabile, respectiv la numărul de înregistrare, aşa cum s-a solicitat în fişa de date a achiziţiei.
Referitor la informaţiile generale cu declararea cifrei de afaceri pe ultimii 3 ani, în
anexa la declaraţie, contestatoarea s-a limitat doar a preciza „ Fişa de informaţii generale –
Anexa nr. 11” fără a menţiona nivelul cifrei de afaceri globale şi nici nivelul cifrei medii de

419
afaceri pe ultimii 3 ani atât pentru IDP. P. SA cât şi pentru terţul susţinător financiar declarat,
încălcând astfel dispoziţiile art. 11 alin. 4.
Referitor la experienţa similară, în anexa la declaraţie, pe fiecare lot în parte,
contestatoarea nu a precizat clar care sunt lucrările executate în ultimii 5 ani pe care înţelege
să le prezinte ca şi dovadă a experienţei similare, nu a precizat valorile acestora, perioadele de
execuţie, beneficiarii acestora, dacă au fost executate în conformitate cu normele profesionale
în domeniu şi dacă au fost duse la bun sfârşit.
Contestatoarea nu a precizat numărul persoanelor de conducere şi nici al personalului
angajat în ultimii trei ani, în susţinerea declaraţiei sale, iar referitor la informaţiile privind
asigurarea calităţii, în anexa la declaraţie nu a precizat numărul de înregistrare, data emiterii,
perioada de valabilitate şi activităţile pentru care este emis certificatul ISO 9001: 2008 în
susţinerea declaraţiei sale, nefăcând dovada că la momentul depunerii ofertei deţinea certificat
ISO în termenul de valabilitate.
În concluzie, arată petenta, pentru motivele anterior prezentate, în urma verificării şi
analizării declaraţiei iniţiale privind îndeplinirea cerinţelor minime de calificare, însoţită de
anexă prezentată pe fiecare lot în parte, comisia de evaluare a constatat că aceasta nu a
respectat prevederile art. 11 alin. 4 din HG 925/2006 şi a declarat inacceptabilă oferta depusă
de aceasta pentru loturile 2, 4 şi 5.
Susţinerile CNSC cu privire la faptul că se impune ca autoritatea contractantă să emită
o solicitare în sensul art.l1 alin.5 din H.G. m 925/2006 cu modificările ulterioare către
contestator şi numai în urma analizei, documentelor de calificare depuse, să se pronunţe în
sensul admiterii sau respingerii ofertelor, sunt neîntemeiate, întrucât prin solicitarea
documentelor autoritatea contractantă ar încălca principiul tratamentului egal, deoarece la
procedura au participant şi alţi operatori economici care au prezentat iniţial doar o declaraţie,
dar însoţită de o anexă completată conform dispoziţiilor lega1e.
Respectând principiul transparenţei, autoritatea contractantă a comunicat tuturor
ofertanţilor ale căror oferte au fost respinse, motivele respingerii acestora şi nu a determinat
vreun avantaj evident în favoarea niciunui ofertant, nesolicitând documentele nici celorlalţi
ofertanţi care nu au prezentat precis modul concret de îndeplinire a cerinţelor de calificare.
De asemenea, autoritatea contractantă, respectând principiul eficienţei utilizării
fondurilor publice, a solicitat justificarea preţului din partea tuturor ofertanţilor al căror preţ a
fost aparent neobişnuit de scăzut în raport cu ce urma a fi prestat, reprezentând mai puţin de
85% din valoarea estimată a contractului.
Apreciază petenta că societatea contestatoare nu justifică un interes în formularea
contestaţiei deoarece în urma aplicării criteriului de atribuire „ preţul cel mai scăzut”, nu
aceasta ar fi în situaţia de a fi declarată câştigătoare.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 281 şi urm. din OUG 34/2006.
Prin întâmpinarea formulată la data de 24.04.2013 SC IDP P. SA a solicitat
respingerea plângerii formulate şi menţinerea deciziei CNSC.
În motivarea întâmpinării, intimata arată că în cauză nu au fost încălcate dispoziţiile
art. 72 din HG. 925/2006, în cuprinsul deciziei CNSC neregăsindu-se o menţiune privind
obligarea autorităţii contractante de a accepta una dintre ofertele depuse, prin continuarea
procedurii de la etape de evaluare a ofertelor.
Sub aspectul temeiniciei deciziei contestate, intimata arată că aşa cum rezultă din
dispoziţiile art. 11 alin 4 şi 5 coroborate cu cele art. 36 alin. 1 lit. b din HG 925/2006,
sancţiunea prevăzută de legiuitor pentru declararea ca inacceptabilă a ofertei este aplicabilă
doar dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 11 alin. 4 şi 5, respectiv autoritatea
să formuleze o solicitare ofertantului de a prezenta documentele ce probează îndeplinirea
cerinţelor de calificare şi selecţie, iar acesta să nu fi prezentat documentele solicitate.
Întrucât autoritatea contractantă nu a formulat o solicitare în acest sens, aceasta nu şi-a
îndeplinit obligaţiile legale pe care le avea în cadrul procesului de evaluare conform legislaţiei
în vigoare.

420
 Examinând decizia contestată în raport cu actele şi lucrările dosarului, Curtea a
constatat nefondată plângerea formulată de autoritatea contractantă.
Astfel, în ce priveşte prima critică, ce vizează nelegalitatea deciziei Consiliului
Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor prin obligarea Comisiei de evaluare să accepte una
dintre oferte prin continuarea procedurii de atribuire de la etapa de evaluare a ofertelor, Curtea
reţine că prin decizia contestată, admiţând contestaţia formulată de SC IDP P. SA, CNSC a
anulat raportul procedurii de atribuire din 25.02.2013, raportul procedurii de atribuire din
28.02.2013, precum şi actele subsecvente acestora, dispunând continuarea procedurii de
atribuire de la etapa de evaluare a ofertelor, în cazul loturilor 2, 4 şi 5.
Ori, aşa cum rezultă fără echivoc din dispozitivul decizie menţionate, deşi a admis
contestaţia formulată, Consiliul s-a limitat a anula cele două rapoarte ale procedurii de
atribuire şi a actelor subsecvente dispunând reluarea procedurii din etapa evaluării, în
derularea căreia au fost constatate carenţele de legalitate, fără a stabili obligaţii în sarcina
comisiei de evaluare în ce priveşte modalitatea concretă de desfăşurare a acestei etape ori
legate de acceptarea sau nu a uneia din ofertele supuse evaluării.
Constatând nerespectarea dispoziţiilor art. 11 din HG 925/2006, Consiliul a dispus, în
limitele atribuţiilor stabilite de art. 278 din OUG 34/2006, reluarea acestei etape din cadrul
procedurii de atribuire, cu respectarea textului menţionat, dispoziţie care, în nici un caz nu
poate echivala cu impunerea anumitei soluţii în sensul acceptării uneia din oferte ori declarării
conformităţi acesteia.
Şi în ce priveşte temeinicia deciziei contestate criticile petentei sunt nefondate.
Din actele şi lucrările dosarului Curtea a reţinut că la data de 14.12.2012, Municipiul
C a iniţiat procedura de atribuire, prin licitaţie deschisă, pe 6 loturi, a contractului având ca
obiect „Servicii de proiectare pentru proiectul „ Creşterea eficienţei energetice a blocurilor de
locuinţe în municipiul C”, procedură la care a participat şi intimata contestatoare SC IDP P.
SA.
Potrivit art. 11 alin. 4 din H.G. 925/2006, „Pentru demonstrarea îndeplinirii criteriilor
de calificare prevăzute la art. 176 din ordonanţa de urgenţă, ofertantul are dreptul de a
prezenta iniţial doar o declaraţie pe propria răspundere, semnată de reprezentantul său legal,
prin care confirmă că îndeplineşte cerinţele de calificare astfel cum au fost solicitate în
documentaţia de atribuire. Declaraţia va fi însoţită de o anexă în care ofertantul trebuie să
menţioneze succint, dar precis, modul concret de îndeplinire a respectivelor cerinţe - inclusiv,
dacă au fost solicitate, diverse valori, cantităţi sau altele asemenea.
De asemenea, potrivit alin. 5 al aceluiaşi art. „ În cazul în care uzează de dreptul
prevăzut la alin. (4), ofertantul are obligaţia de a prezenta/completa certificatele/documentele
edificatoare care probează/confirmă îndeplinirea cerinţelor de calificare, atunci când primeşte
din partea autorităţii contractante o solicitare în acest sens, în termenul prevăzut în respectiva
solicitare. Acest termen nu poate fi mai mic de 3 zile lucrătoare”.
În speţa de faţă, optând pentru utilizarea dreptului conferit de dispoziţiile menţionate,
SC IDP P. SA a depus declaraţia pe proprie răspundere a reprezentantului său legal,
concretizată în anexa nr. 58 „ Model de declaraţie iniţială privind îndeplinirea criteriilor de
calificare”, prin care a confirmat îndeplinirea cerinţelor de calificare, precum şi anexă la
această declaraţie prin care a indicat documentele ce susţin îndeplinirea acestor cerinţe.
Ofertele depuse de aceasta pentru loturile 2, 4 şi 5 au fost respinse însă ca
inacceptabile, în temeiul art. 36 alin. 1 lit. b din HG 925/2006, reţinându-se că în anexa la
declaraţie pe propria răspundere nu a fost menţionat modul concret de îndeplinire a cerinţelor
de calificare stabilite în documentaţia de atribuire, inclusiv valori, cantităţi şi personalul
responsabil cu îndeplinirea prestării serviciilor.
Ori, în raport de dispoziţiile art. 36 alin. 1 lit. b potrivit cărora oferta este considerată
inacceptabilă dacă a fost depusă de un ofertant care nu îndeplineşte una sau mai multe din
cerinţele de calificare stabilite în documentaţia de atribuire sau nu a prezentat, conform art. 11
alin. 4 şi 5, documente relevante în acest sens, Curtea a constatat că organul jurisdicţional a

421
apreciat corect că în speţă nu sunt incidente aceste dispoziţii, comisia de evaluare neputând
declara inacceptabilă o ofertă înainte de a face aplicarea alin. 5 al art. 11 din HG 925/2006, în
sensul de a solicita ofertantului să prezinte documentele care probează îndeplinirea cerinţelor
de calificare.
Din acest punct de vedere Curtea nu a reţinut susţinerile petentei referitoare la faptul
că o solicitare a certificatelor sau documentelor care confirmă îndeplinirea criteriilor de
calificare nu se impunea faţă de caracterul incomplet al datelor furnizate de ofertant cu privire
la modul de îndeplinire a criteriilor de calificare.
Astfel, utilizând procedura prevăzută de dispoziţiile art. 11 din HG 925/2006, intimata
contestatoare a depus anexa nr. 58 în care a declarat că îndeplineşte criteriile de calificare
referitoare la situaţia personală, capacitatea de exercitare a activităţii profesionale, situaţia
economico-financiară, capacitatea tehnică şi/sau profesională, standarde de asigurare a
calităţii, standarde de protecţie a mediului pentru ca, în anexa la această declaraţie, să indice
în mod concret documentele care probează îndeplinirea acestor criterii.
În acest sens, contrar susţinerilor petentei, Curtea a reţinut că intimata a furnizat date
concrete şi precise, indicând în privinţa experienţei similare un număr de 9 contracte
identificate prin obiect, nume şi adresa beneficiar, preţ, procent îndeplinit, perioadă de
derulare.
De asemenea, deşi autoritatea contractantă nu a impus în privinţa informaţiilor
referitoare la personalul de conducere şi cel responsabil cu îndeplinirea contractului, un
anumit număr de personal, cu o anumită pregătire profesională, în anexa 17 la declaraţie,
intimata a făcut menţiuni cu privire la pregătire profesională a persoanelor responsabile pentru
îndeplinirea contractului, indicând pregătirea profesională şi ierarhia acestora în cadrul
proiectului.
Tot astfel, s-a reţinut că în cuprinsul aceleiaşi anexe intimata a furnizat date referitoare
la bilanţurile contabile ale terţului susţinător, cifra de afaceri şi asigurarea calităţii în legătură
cu care a menţionat că deţine Certificatul de atestare a implementării ISO 9001:2008, precum
şi cu privire la celelalte criterii menţionate în fişa de date a achiziţiei.
În aceste condiţii, Curtea a apreciat, în acord cu concluziile CNSC, că declaraţia pe
proprie răspundere şi anexa la aceasta întocmite de intimata contestatoare îndeplinesc
cerinţele art. 11 alin. 4 din HG 925/2006, dispoziţii eronat interpretate de autoritatea
contractantă.
Chiar dacă este adevărat că simpla afirmaţie că este îndeplinit criteriul de calificare nu
echivalează cu respectarea procedurii prevăzute de art. 11 alin. 4 din HG 925/2006, nu-i mai
puţin adevărat faptul că o detaliere excesivă (aşa cum pretinde petenta) a modului concret de
îndeplinire a criteriilor de calificare este de natură să deturneze dispoziţiile textului de la
scopul pentru care au fost edictate, fiind lipsită de orice raţiune o procedură care, deşi se
doreşte a simplifica formalităţile de participare la achiziţiile publice, impune condiţii de
participare similare procedurii obişnuite.
În speţă, fiindu-i furnizate, în acord cu dispoziţiile art. 11 alin. 4, informaţii precise şi
cu privire la îndeplinirea criteriilor de calificare, detaliate prin enumerarea concretă a unor
documente ce susţin afirmaţiile ofertantului pentru fiecare dintre criteriile de calificare,
autoritatea contractantă se afla în posesia unor date certe cu privire la modul de îndeplinire a
criteriilor de calificare, date în prezenţa cărora nu putea declara oferta inacceptabilă înainte de
a cere prezentarea documentelor invocate, aprecierea CNSC în acest sens fiind întemeiată.
În ce priveşte interesului intimatei de a contesta rezultatul procedurii de atribuire,
acesta rezidă din calitatea acesteia de persoană vătămată în sensul art. 255 din OUG 34/20006
coroborată cu posibilitatea acesteia de a fi declarată câştigătoare în urma reevaluării ofertelor,
simplele susţineri ale petentei privind posibilitatea validării unora din celelalte oferte declarate
neacceptabile, care propun un preţ mai scăzut, nefiind suficiente pentru a lipsi de interes
demersul contestatoarei.

422
 Ca atare, apreciind corectă soluţia adoptată de CNSC, în temeiul art. 285 alin. 4 din
OUG 34/2006, Curtea a respins plângerea ca nefondată.
(Decizia nr. 5474/2013 - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, rezumat judecător
Gabriel Comănescu).

IV. OBLIGAŢIE DE A FACE

Obligare la emitere titlu de conversie. Neîncălcarea principiului egalităţii în

drepturi a cetăţenilor şi a principiului nediscriminării

Nu poate fi imputată instituţiei pârâte pierderea suferită de reclamant ca urmare a

fluctuaţiilor bursei, cu ocazia tranzacţionării acţiunilor deţinute la Fondul Proprietatea.
Mecanismul bursei este unul speculativ, în care evoluţiile valorilor titlurilor de conversie se
pot modifica, fie în sensul creşterii, fie în cel al reducerii acestora. Acceptând această formă
de despăgubire, recurentul reclamant a prevăzut sau putea în mod rezonabil să prevadă
aceste neajunsuri.
Nu se poate imputa statului încălcarea dreptului de proprietate sau aplicarea unui
tratament discriminatoriu în raport cu beneficiarii altor titluri de conversie, deoarece
creşterea sau scăderea valorii acţiunilor sunt în rizico-pericolul reclamantului. Mai mult,
recurentul reclamant putea aştepta plata în numerar, dar optând pentru convertirea sumei în
acţiuni la Fondul Proprietatea şi-a asumat şi riscul unei pierderi.
Odată cu emiterea acţiunilor de către Fondul Proprietatea, titlurile de conversie
emise în anii anteriori şi-au produs efectele şi nu există temei legal pentru emiterea unor noi
titluri de conversie.
Prin urmare, prin valorificarea acestor acţiuni nu se poate garanta obţinerea valorii
nominale pentru care acestea au fost emise, venitul obţinut putând oscila în funcţie de
variaţiile bursei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, Secţia Contencios

Administrativ şi Fiscal reclamantul X a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea
Proprietăţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi la emiterea titlului de
conversie în cuantum de 414.407,25 lei reprezentând un număr de acţiuni calculate la preţul
mediu ponderat de tranzacţionare.
În fapt, s-a arătat că prin decizia nr. 8828/07 octombrie 2010 a C.C.S.D. a fost emis
titlul de despăgubire în favoarea mai multor beneficiari, printre care şi reclamantului în
calitate de cesionar, corespunzător unei cote de indivize de 25%, în cuantum de 1.105.919,43
lei. Ulterior, la data de 28.12.2010, în baza Deciziei nr. 8828, a fost emis Titlul de
Conversie/Decizia nr. 2831, în cuantum de 1.105.919,43 lei, reprezentând un număr total de
1.105.919 acţiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acţiune.
Reclamantul a arătat că valoarea reală de tranzacţionare a acţiunilor nu a atins
niciodată pragul valoric de 1 leu, neputând în acest mod să beneficieze, în mod real, de
măsurile reparatorii acordate cu titlu de despăgubiri, pentru imobilul preluat în mod abuziv de
către stat. S-a arătat că la primirea Titlului de Conversie, reclamantul a avut convingerea şi
speranţa legitimă ca va putea obţine în urma tranzacţionării valoarea integrală a
despăgubirilor la care era îndreptăţit. Or, atâta vreme cât acesta nu a beneficiat în mod real, ci
doar ipotetic, de valoarea corectă a despăgubirilor, apare evident faptul că Statul Român nu şi-
a îndeplinit obligaţia instituită de lege, aceea de a-i acorda reparaţiile pentru prejudiciul
suferit.
S-a susţinut că pârâta a înţeles discrepanţa vădită existentă între finalitatea urmărită de
legiuitor, şi anume o despăgubire justă a persoanelor prejudiciate de către stat, raportată la

423
valoarea de piaţă, şi modalitatea reală de emitere a Titlurilor de Conversie, recunoscându-şi
propria culpă, fapt ce rezultă şi din modul în care a înţeles să soluţioneze dosarele ulterioare.
Astfel, numărul acţiunilor corespunzătoare cuantumului Titlurilor de Conversie emise ulterior
de către pârâtă, a fost calculat la preţul mediu ponderat de tranzacţionare, şi nu la 1 leu pe
acţiune, aşa cum a fost cazul reclamantului, anexând în acest sens Titlul de Conversie nr.
2430/18.07.2011 şi Titlul de Conversie nr. 2049.4/17.06.2011, care au fost emise ulterior
pentru situaţii asemănătoare.
S-a mai susţinut că, a fost încălcat principiul egalităţii în drepturi precum şi principiul
nediscriminării raportat la principiul protecţiei proprietăţii, prevăzute de art. 1 din Protocolul
adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
consacrate atât de Constituţia României în art. 16 alin. 1, cât şi de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului în art. 14, precum şi în Protocolul Nr. 12 la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului. Astfel s-a arătat că principiul nediscriminării presupune aplicarea unui
tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi.
Or, atâta vreme cât nu există o dispoziţie legală care să statueze în mod expres faptul
că despăgubirile se vor acorda în mod diferenţiat persoanelor îndreptăţite, a pârâta a săvârşit
un abuz în cazul reclamantului, încălcând în acest fel în mod flagrant principiul
nediscriminării şi cel al egalităţii de tratament, diferenţierea făcută în cauză de către pârâtă
neavând o justificare obiectivă şi rezonabilă. Astfel, potrivit Curţii Europene, o diferenţiere de
tratament admisibilă trebuie nu numai sa urmărească un scop legitim, ci şi să se caracterizeze
printr-un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Or,
în acest caz, sunt îndeplinite cele două criterii cumulative ce caracterizează discriminarea, şi
anume: pe de o parte, o diferenţa de tratament în exercitarea drepturilor, iar pe de altă parte,
lipsa unei justificări obiective şi rezonabile. Pe cale de consecinţă, atâta vreme cât pe de o
parte, legislaţia în vigoare nu conţine dispoziţii imperative de aplicare a unui tratament
diferenţiat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, aflate în situaţii similare, iar pe de altă
parte, în conformitate cu principiul de drept potrivit căruia „ unde legea nu distinge, nici noi
nu trebuie sa distingem (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ), pârâta avea
obligaţia legală să supună aceluiaşi tratament persoanele îndreptăţite la despăgubiri, fără nici
un fel de diferenţiere.
De asemenea, s-a arătat că la data de 11.05.2011 a comunicat pârâtei o notificare
plângere prealabilă) prin care a învederat aspectele menţionate mai sus solicitând acoperirea
prejudiciului cauzat, pârâta limitându-se la a răspunde la data de 16.07.2011, că au fost
respectate dispoziţiile legale la emiterea deciziei/titlu de conversie.
La data de 07.11.2011 pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
cererii susţinând că actul administrativ contestat a fost emis în baza Deciziei nr.
8828/07.10.2010 şi a opţiunii formulate şi înregistrate de reclamant la A.N.R.P. - Direcţia
pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar sub nr. 21885/23.12.2010, prin care acesta a
înţeles să îşi valorifice titlul de despăgubire, în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005,
actualizată şi în baza dispoziţiilor H.G. nr. 361/2005, privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea A.N.R.P., s-a emis Titlul de conversie nr. 2831/28.12.2010 în cuantum de
1.105.919.43 Lei, reprezentând un număr total de 1.105.919 acţiuni, la o valoare nominală de
1 leu pentru fiecare acţiune, acordându-se astfel toată despăgubirea înscrisă în titlul de
despăgubire.
Prin sentinţa nr. 636 din data de 05 decembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel
Craiova - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 1902/54/2011, s-a respins
acţiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Comisia
Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea
Proprietăţilor.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond, analizând acţiunea formulată în cauză,
prin prisma argumentelor aduse prin aceasta cât şi prin întâmpinare, dar şi prin prisma

424
probelor administrate, a reţinut că solicitarea reclamantului este neîntemeiată şi a fost respinsă
pentru următoarele considerente:
În baza Dispoziţiei nr. 23961/02.09.2009 a Primarului Municipiului C. şi a actelor
depuse la dosarul nr. 19134/CC/2006, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a
emis Decizia nr. 8828/07.10.2010 în favoarea doamnei A, în cuantum de 2.875.390,52 lei,
domnului B, în cuantum de 265.420,66 lei, domnului C., în cuantum de 176.947,11 lei şi
domnului X, în cuantum de 1.105.919,43 lei. În temeiul Deciziei nr. 8828/07.10.2010 şi a
opţiunii formulate şi înregistrate de reclamant la A.N.R.P. - Direcţia pentru Acordarea
Despăgubirilor în Numerar sub nr. 21885/23.12.2010, prin care acesta a înţeles să îşi
valorifice titlul de despăgubire, în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 actualizată, s-a
emis Titlul de conversie nr. 2831/28.12.2010 în cuantum de 1.105.919,43 lei, reprezentând un
număr total de 1.105.919 acţiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acţiune,
acordându-se astfel toată despăgubirea înscrisă în titlul de despăgubire.
Reclamantului i s-a emis titlul de conversie nr. 2831/28.12.2010 în conformitate cu
prevederile art. 187 alin. 1 din O.U.G. nr. 81/2007 coroborat cu art. 3 alin. 3 al Actului
constitutiv al S.C. Fondul Proprietatea SA - H.G. nr. 1481/2005, la valoarea nominală de 1
Leu pentru fiecare acţiune.
Legea nr. 247/2005 este o lege specială ce reglementează procedura administrativă de
acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, imobile
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar în cuprinsul Cap.
V Titlul VII este reglementată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente
imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.
Astfel, în baza deciziilor conţinând titlul de despăgubire emise de către Comisia
Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, Autoritatea
Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va emite un titlu de conversie şi/sau un titlu de
plată, potrivit dispoziţiilor prevăzute în O.U.G. nr. 81/2007.
Totodată, potrivit prevederilor art. 181 alin. 4 din Titlul VII al Legii nr.247/2005
„Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu
expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de
Fondul Proprietatea S.A.” Astfel, legiuitorul a lăsat la aprecierea persoanei deţinătoare a
titlului de despăgubire momentul în care acesta doreşte să îl valorifice, lăsând practic un
termen de 12 luni în cadrul căruia să poată opta pentru conversia în acţiuni la Fondul
Proprietatea, calculate la preţul Bursei.
Potrivit prevederilor art.187 alin. 1 din cap.VII, „procedura de conversie a titlurilor de
despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie în acţiuni emise de Fondul «Proprietatea» se
suspendă cu 10 zile lucrătoare înainte de prima şedinţă de tranzacţionare şi până la data
stabilită conform prevederilor alin. (2). Până la data suspendării, conversia titlurilor de
despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie în acţiuni emise de Fondul «Proprietatea» se va
realiza la valoarea nominală.”
În baza acestor prevederi legale, procedura de emitere a titlurilor de conversie a fost
suspendată în perioada 11 ianuarie 2011- 01 mai 2011.Totodată, în art. 3 alin. 3 al Actului
constitutiv al S.C. Fondul Proprietatea S.A., H.G. nr. 1481/2005, este stabilită valoarea
nominală de 1 Leu pentru fiecare acţiune. Un aspect foarte important în procedura de emitere
a titlurilor de conversie îl constituie faptul că legiuitorul a reglementat distinct cele două
situaţii care vor exista după reluarea procedurii de conversie a titlurilor de despăgubire în
acţiuni emise de Fondul Proprietatea. Astfel, în art. 187 alin. 2 este stabilit faptul că, „până la
data suspendării, conversia titlurilor de despăgubire, respectiv a titlurilor de conversie în
acţiuni emise de Fondul «Proprietatea» se va realiza la valoarea nominală.”
Într-o primă situaţie, reglementată în art. 187 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,
actualizată, se stabileşte modul în care se va realiza conversia în acţiuni şi algoritmul de calcul
pentru dosarele de opţiune și cererile de schimbare a opţiunii din numerar în acţiuni, depuse în

425
intervalul de timp cuprins de la suspendare şi până la reluarea procedurii de conversie - 11
ianuarie 2011- 01 mai 2011- fără însă a institui un termen în acest sens.
Pentru această categorie de titluri de conversie în vederea calculării preţului mediu
ponderat de tranzacţionare, este relevantă data emiterii titlului de conversie, neavând cum să
se ia în considerare, în vederea calculării preţului mediu ponderat de tranzacţionare, data
depunerii cererii de opţiune sau a cererii de preschimbare din despăgubiri în numerar, în
despăgubiri în acţiuni, întrucât acestea au fost depuse pe perioada suspendări emiterii titlurilor
de conversie.
Cea de-a doua situaţie, este reglementată în art. 188 din Titlul VII al Legii nr.
247/2005, actualizată, care stabileşte modalitatea în care se va realiza conversia în acţiuni şi
algoritmul de calcul pentru dosarele de opţiune şi cererile de conversie, începând cu 2 mai
2011 şi fixează totodată şi un termen în cadrul căruia să se efectueze conversia acestei
categorii de titluri de despăgubire, respectiv de titluri de conversie şi anume în cel mult 10 zile
lucrătoare de la data depunerii documentaţiei complete la Autoritatea Naţională pentru
Restituirea Proprietăţilor.
Pentru această categorie de titluri de conversie în vederea calculării preţului mediu
ponderat de tranzacţionare, este relevantă data depunerii cererii de opţiune sau a cererii de
schimbare a opţiunii din despăgubiri în numerar în despăgubiri în acţiuni.
Pentru solicitările depuse în perioada 02-06 mai 2011, respectiv în a doua săptămână
calendaristică ulterioară expirării termenului de 60 de şedinţe de tranzacţionare, se va utiliza
preţul mediu ponderat de tranzacţionare aferent primelor 60 de şedinţe de tranzacţionare.
Pentru solicitările depuse începând cu ziua de luni a celei de-a treia săptămâni
calendaristice ulterioare expirării termenului de 60 de şedinţe de tranzacţionare, se va utiliza
preţul mediu ponderat de tranzacţionare aferent ultimelor 60 de şedinţe de tranzacţionare,
anterioare depunerii titlurilor de despăgubire.
Din dispoziţiile legale susmenţionate rezultă că, Decizia nr. 2831/28.12.2010,
reprezentând titlu de conversie, a fost emisă de către Direcţia pentru Acordarea
Despăgubirilor în Numerar, cu respectarea prevederilor legale incidente şi în baza solicitării
exprese a reclamantului care a ales momentul în care să valorifice titlul de despăgubire primit,
respectiv în perioada suspendării tranzacţionării titlurilor, astfel că în mod corect s-a realizat
procedura de conversie în acţiuni emise la valoarea nominală conform art. 187 alin.1.
Titlurile de conversie nr. 2430/18.07.2011 şi nr. 2049/17.06.2011 despre care
reclamantul susţinea că reprezintă o recunoaştere a culpei pârâtei nu au legătură cu cauza
dedusă judecăţii, deoarece acestea sunt emise în baza art. 188 din Titlul VII al Legii nr.
247/2005, prin utilizarea preţului mediu ponderat de tranzacţionare aferent ultimelor 60 de
şedinţe de tranzacţionare, anterioare depunerii titlurilor de despăgubire.
Ca atare, susţinerile reclamantului referitoare la faptul că în cauză ar fi fost încălcate
principiul egalităţii în drepturi precum şi principiul nediscriminării raportat la principiul
protecţiei proprietăţii, prevăzute de art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru
apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale consacrate atât de Constituţia
României în art. 16 alin. 1, cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în art. 14,
precum şi în Protocolul Nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt nefondate,
deoarece aşa cum s-a arătat, dispoziţiile legale prevăd proceduri distincte privind conversia
titlurilor în acţiuni, în raport de data formulării opţiunii.
Împotriva sentinţei nr. 636 din data de 05 decembrie 2011, pronunţată de Curtea de
Apel Craiova - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 1902/54/2011 a
declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, recurentul reclamant a susţinut că dispoziţiile art. 18.7 din
Legea 247/2005 sunt contrare prevederilor art. 16 alin. l din Constituţia României. Astfel,
atâta vreme cât Constituţia României prevede că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, este inadmisibil ca pentru situaţii

426
similare, cetăţenii să beneficieze de tratament diferenţiat. Pe cale de consecinţă, a solicitat să
se constate neconstituţionalitatea art. 18.7 din Legea 247/2005.
Recurentul a susţinut că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la încălcarea
principiului speranţei legitime în cauza dedusă judecaţii. A supus atenţiei instanţei faptul că,
la primirea Titlului de Conversie, a avut convingerea şi speranţa legitimă că va putea obţine în
urma tranzacţionării valoarea integrală a despăgubirilor la care era îndreptăţit. Or, atâta vreme
cât nu a beneficiat în mod real, ci doar ipotetic, de valoarea corectă a despăgubirilor, este
evident că Statul Român nu şi-a îndeplinit obligaţia instituită de lege, aceea de a-i acorda
reparaţiile pentru prejudiciul suferit, aceasta nu s-a pronunţat asupra acestor aspecte.
Aşadar, învederează instanţei că scopul avut în vedere de către legiuitor în momentul
adoptării Legii 10/2001, şi anume repararea prejudiciului suferit de către persoanele ale căror
imobile au fost preluate în mod abuziv de către Statul Roman, nu a fost atins în cazul său,
întrucât nu a avut niciodată posibilitatea de a valorifica acţiunile emise de către pârâtă la
valoarea lor nominală de 1 leu pentru fiecare acţiune, practic de a primi reparaţiile
(compensaţia materială la echivalentul stabilit în urma evaluării şi aducerii ei la valoarea de
piaţă ), prejudiciul său fiind constituit din diferenţa dintre valoarea ipotetică dată de stat şi
valoarea reală de tranzacţionare.
Recurentul a menţionat faptul că valoarea reală de tranzacţionare a acţiunilor nu a atins
niciodată pragul valoric de 1 leu, neputând în acest mod să beneficieze în mod real de
măsurile reparatorii acordate cu titlu de despăgubiri pentru imobilul preluat în mod abuziv de
către stat.
În mod eronat instanţa a reţinut că susţinerile sale referitoare la faptul că în cauză ar fi
fost încălcate principiul egalităţii în drepturi, precum şi principiul nediscriminării raportat la
principiul protecţiei proprietăţii, sunt nefondate.
Este adevărat că dispoziţiile legale prevăd proceduri distincte privind conversia
titlurilor în acţiuni, în raport de data formulării opţiunii, însă aceste proceduri sunt cuprinse în
cadrul aceluiaşi act normativ, respectiv Legea 247/2005, finalitatea acestui act normativ fiind
o despăgubire justă a persoanelor prejudiciate de către stat, la o valoare determinată.
Astfel, în cazul său, pentru despăgubirea în cuantum de 1.105.919,43 lei a fost emis
Titlul de Conversie/Decizia nr. 2831, în cuantum de 1.105.919,43 lei, reprezentând un număr
total de 1.105.919 acţiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acţiune.
Ulterior, pentru persoane aflate în cazuri similare s-au emis titluri de conversie la
valoarea medie ponderată de tranzacţionare, acestea beneficiind de un număr dublu sau triplu
de acţiuni, în funcţie de valoarea medie ponderată de tranzacţionare, putând în acest mod să
beneficieze în mod real de măsurile reparatorii acordate cu titlu de despăgubiri pentru
imobilele preluate în mod abuziv de către stat, prejudiciul cauzat lor prin vânzarea acţiunilor
fiind astfel foarte mic sau chiar inexistent, nu ca în cazul său unde valoarea prejudiciului s-a
ridicat la aproape jumătate din valoarea reală a despăgubirilor acordate.
Aşadar, indiferent de procedura aplicabilă, finalitatea urmărită de legiuitor, respectiv o
despăgubire justă a persoanelor prejudiciate de către stat, ar trebui atinsă în raport de toate
persoanele prejudiciate, indiferent de data formulării opţiunii. Or, atâta vreme cât nu există o
dispoziţie legală care să statueze în mod expres faptul că despăgubirile se vor acorda în mod
diferenţiat persoanelor îndreptăţite, este evidentă în cauză încălcarea principiilor egalităţii în
drepturi şi al nediscriminării.
Recurentul a susţinut faptul că în speţă a fost încălcat principiul egalităţii în drepturi
precum şi principiul nediscriminării raportat la principiul protecţiei proprietăţii (art. 1 din
Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale) consacrate atât de Constituţia României în art. 16 alin. l, cât şi de Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului în art. 14, precum şi în Protocolul Nr. 12 la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, universalitatea recunoaşterii şi apărării drepturilor
omului impune în mod necesar aplicarea lor egală pentru toţi indivizii; „toate fiinţele se nasc
libere şi egale în demnitate şi în drepturi” proclama primul articol al Declaraţiei Universale a

427
Drepturilor Omului din 1948. Aceasta înseamnă că drepturile şi libertăţile fundamentale sunt
recunoscute tuturor indivizilor, fără nici o deosebire, oricare ar fi izvorul ei, adică fără nici o
discriminare.
Principiul nediscriminării presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor,
care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă
modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii; art. 7 din Declaraţia
Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la
protecţia egală a legii. În termeni asemănători, principiul nediscriminării este recunoscut de
art. 2 din Pactul internaţional O.N.U. privitor la drepturile civile şi politice, Pact care, în art.
26 înscrie şi principiul egalităţii tuturor în faţa legii.
Or, atâta vreme cât nu există o dispoziţie legală care să statueze în mod expres faptul
că despăgubirile se vor acorda în mod diferenţiat persoanelor îndreptăţite, a apreciat că pârâta
a săvârşit un abuz în cazul său încălcând în acest fel în mod flagrant principiul nediscriminării
şi cel al egalităţii de tratament, diferenţierea făcută în cauză de către pârâtă neavând o
justificare obiectivă şi rezonabilă. Astfel, potrivit Curţii Europene, o diferenţiere de tratament
admisibilă trebuie nu numai să urmărească un scop legitim, ci şi să se caracterizeze printr-un
raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Or, în cazul
său, sunt îndeplinite cele două criterii cumulative ce caracterizează discriminarea, şi anume:
pe de o parte, o diferenţa de tratament în exercitarea drepturilor, iar pe de altă parte, lipsa unei
justificări obiective şi rezonabile.
A mai arătat că, atâta vreme cât pe de o parte, legislaţia în vigoare nu conţine dispoziţii
imperative de aplicare a unui tratament diferenţiat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri,
aflate în situaţii similare, iar pe de altă parte, în conformitate cu principiul de drept potrivit
căruia „unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex non distinguit, nec
nos distinguere debemus )”, pârâta avea obligaţia legală să supună aceluiaşi tratament
persoanele îndreptăţite la despăgubiri, fără nici un fel de diferenţiere, indiferent de data
formulării opţiunii.
A mai susţinut că în mod eronat instanţa a reţinut că titlurile de conversie nr.
2430/18.07.2011 şi nr. 2049/17.06.2011 nu au legătură cu cauza dedusă judecăţii. Astfel,
reiterează instanţei aspectul conform căruia indiferent de procedura aplicabilă în cauza,
finalitatea avută în vedere de legiuitor în momentul adoptării Legii 257/2005 este aceeaşi,
respectiv o despăgubire justă a persoanelor prejudiciate de către stat.
În atare condiţii este evidentă legătura titlurilor de conversie nr. 2430/18.07.2011 şi nr.
2049/17.06.2011 cu cauza dedusă judecăţii, atâta vreme cât pe de o parte, legislaţia în vigoare
nu conţine dispoziţii imperative de aplicare a unui tratament diferenţiat persoanelor
îndreptăţite la despăgubiri, aflate în situaţii similare.
Recurentul a solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, să se dispună
modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii formulată cu consecinţa obligării
pârâtei la emiterea titlului de conversie în cuantum de 414.407, 25 lei, reprezentând un număr
de acţiuni calculate la preţul mediu ponderat de tranzacţionare.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură
civilă.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Î.C.C.J. - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal
sub nr. 1902/54/2011.
Prin încheierea din Camera de Consiliu nr. 2400 din data de 28 februarie 2013,
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Contencios Administrativ şi
Fiscal, în dosarul nr. 1902/54/2011, în temeiul art. XXIII alin. 2 şi 4 din Legea nr. 2/2013,
Î.C.C.J. a scos cauza de pe rol şi a trimis dosarul la Curtea de Apel Craiova - Secţia
contencios administrativ şi fiscal, instanţă devenită competentă să îl soluţioneze.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel la data de 18 martie 2013 sub nr.
1902/54/2011*.

428
 Prin încheierea de şedinţă din data de 18 iunie 2013, Curtea, în conformitate cu
dispoziţiile prevăzute de art. 4 şi art. 18 alin. 3 din Legea nr. 165/2013, a dispus introducerea
în cauză a Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor în calitate de intimată pârâtă,
întrucât aceasta a preluat atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor
conform Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în
natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist din
România.
La data de 22.08.2013 intimata pârâtă Comisia Naţională pentru Compensarea
Imobilelor a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive faţă de cererea introductivă de instanţă. Totodată a învederat instanţei prematuritatea
cererii de chemare în judecată în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.
În şedinţa publică de la 08.10.2013 instanţa a pus în discuţie excepţiile invocate de
intimata pârâtă prin întâmpinare.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Curtea constată
că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Cu prioritate, Curtea va menţiona că prin cererea depusă la dosar la data de 07.02.2013
recurentul reclamant a renunţat la primul motiv de recurs prin care solicitase ca instanţa de
recurs să constate neconstituţionalitatea art. 187 din Legea 247/2005.
De precizat că, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate este reglementată de art.
146 lit. d din Constituţie şi de art. 29-33 din Legea nr. 47/1992 şi doar Curtea Constituţională
hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, ci nu instanţele de control judiciar, iar
recurentul reclamant nu a înţeles să investească instanţa de recurs cu o cerere de sesizare a
Curţii Constituţionale.
Recurentul reclamant a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9
Cod procedură civilă
Potrivit art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, nelegalitatea unei hotărâri poate fi
reţinută atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când conţine motive
contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind încălcat astfel principiul general consacrat
prin art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă. Textul art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă
consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui
principiu constituie motiv de casare, rolul acestui text fiind acela de a se asigura o bună
administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele
superioare.
Obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 din Convenţie instanţelor naţionale de a-
şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea
Perez, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija,
paragraful 29; Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Cererea nr. 40.490/98).
Art. 6 din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, însă nu trebuie
interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru toate argumentele avansate de către părţi.
Noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat
decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost
supuse, şi fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al reclamantului, această obligaţie
presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la
mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză. (CEDO, Cauza Albina contra
România, hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România,
hotărârea din 8 iunie 2006).
Sentinţa instanţei de fond supusă analizei cuprinde atât motivele de fapt cât şi de drept
pe care se sprijină soluţia pronunţată, astfel încât nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7
Cod procedură civilă nu este fondată.
În raport de celelalte critici formulate, se impune analizarea soluţiei pronunţate din
perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

429
Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu
aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În speţă, alegerea modalităţii de emitere a titlului de conversie (despăgubiri în acţiuni)
s-a făcut la solicitarea expresă a reclamantului, prin cererea înregistrată la nr.
21885/23.12.2010, fiind emis titlul de conversie/decizia nr. 2831/28.12.2010.
În cuprinsul Cap. V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este reglementată procedura
administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor ce nu pot fi restituite în natură,
rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.
În baza deciziei conţinând titlul de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru
Stabilirea Despăgubirilor, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a emis titlul
de conversie, potrivit dispoziţiilor prevăzute în O.U.G. nr. 81/2007.
Potrivit art. 3 lit. h Titlul VII din Legea nr. 247/2005, introdus prin O.U.G. nr.
81/2007, titlurile de conversie sunt certificate emise de A.N.P.R. în numele şi pe seama
statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român
şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise la Fondul „Proprietatea”.
Emiterea unui titlu de conversie este etapa finală din cadrul procedurii de acordare de
despăgubiri în acţiuni la Fondul Proprietatea, instituţia responsabilă cu această operaţiune
fiind Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.), astfel că este
întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intimată pârâtă Comisia prin
întâmpinare. Neavând calitate procesuală pasivă, nu mai poate fi analizată excepţia
prematurităţii invocată de această pârâtă.
Persoanele ale căror proprietăţi au fost confiscate de regimul comunist şi nu pot fi
retrocedate în natură au putut opta pentru despăgubiri în acţiuni la Fondul Proprietatea. Astfel,
după ce au primit un titlu de despăgubire, care atestă cuantumul despăgubirilor cuvenite,
acestea trebuiau să opteze pentru forma în care vor să încaseze despăgubirile: în acţiuni la
Fondul Proprietatea sau în numerar până la limita de 500.000 de lei.
După exprimarea opţiunii de despăgubire prin acţiuni la Fondul Proprietatea,
persoanele în cauză trebuiau să întocmească un dosar de cerere de opţiune. În baza acestui
dosar de opţiune, A.N.R.P. emitea titlul de conversie în acţiuni la Fondul Proprietatea. Prin
acest titlu de conversie, fostul proprietar devenea acţionar la Fondul Proprietatea, iar prin
vânzarea acţiunilor Fondului Proprietatea pe Bursă acesta îşi putea încasa despăgubirile.
Fondul Proprietatea a fost listat la Bursa de Valori Bucureşti, iar procedura de emitere
a titlurilor de conversie a fost suspendată mai multe luni. Ulterior datei de 02.05.2011,
conversia despăgubirilor în acţiuni s-a făcut în conformitate cu algoritmul prevăzut de
dispoziţiile art. 187 şi art. 188 din Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, iar nu la valoarea nominală
de 1 leu/acţiune.
Astfel, conversia s-a realizat prin împărţirea valorii despăgubirii menţionate în titlul de
despăgubire, respectiv în titlul de conversie, la preţul mediu ponderat de tranzacţionare al
acţiunilor, care s-a stabilit astfel: - în cazul conversiilor care se realizează în a doua săptămână
calendaristică ulterioară expirării termenului de 60 de şedinţe de tranzacţionare, preţul mediu
ponderat este egal cu preţul mediu de tranzacţionare aferent primelor 60 de şedinţe de
tranzacţionare, comunicat de operatorul pieţei reglementate la încheierea celei de-a 60-a
şedinţe de tranzacţionare; - în cazul conversiilor care se realizează începând cu ziua de luni a
celei de-a treia săptămâni calendaristice ulterioare expirării termenului de 60 de şedinţe de
tranzacţionare, preţul mediu ponderat de tranzacţionare este egal cu preţul mediu ponderat de
tranzacţionare aferent ultimelor 60 de şedinţe de tranzacţionare, comunicat de operatorul
pieţei reglementate.
În acest sens, potrivit art. 188 alin. 1: „începând cu cea de-a şaizecişiuna şedinţă de
tranzacţionare, zilnic, după închiderea şedinţei de tranzacţionare, Bursa de Valori Bucureşti
S.A. va publica pe pagina sa de internet şi va comunica Autorităţii Naţionale pentru
Restituirea Proprietăţilor preţul mediu ponderat de tranzacţionare a acţiunilor Fondului
Proprietatea aferent ultimelor 60 de şedinţe de tranzacţionare”.

430
 Recurentului reclamant i s-a emis titlul de conversie nr. 2831/28.12.2010 în
conformitate cu prevederile art. 187 alin. 1 din O.U.G. nr. 81/2007 coroborat cu art. 3 alin. 3 al
Actului constitutiv al S.C. Fondul Proprietatea S.A. - H.G. nr. 1481/2005, la valoarea
nominală de 1 leu pentru fiecare acţiune.
Decizia nr. 2831/28.12.2010 reprezentând titlu de conversie a fost emisă de A.N.R.P.
cu respectarea prevederilor legale incidente şi în baza solicitării exprese a reclamantului.
Acesta a ales momentul în care să valorifice titlul de despăgubire în conformitate cu
prevederile art. 181 alin. 4 cap. V1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, titlurile de conversie nr. 2430/18.07.2011
şi nr. 2049/17.06.2011 nu au legătură cu cauza dedusă judecăţii, iar ataşarea acestora la
cererea de chemare în judecată susţine procedura prevăzută de lege, acestea fiind emise în
baza art. 188 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin utilizarea preţului mediu ponderat de
tranzacţionare aferent ultimelor 60 de şedinţe de tranzacţionare, anterioare depunerii titlurilor
de despăgubire.
Pentru despăgubirea care i se cuvenea recurentului reclamant, în calitate de cesionar
potrivit contractului de cesiune autentificat sub nr. 1341/16.07.2010 la B.N.P. „M.D.”, în
cuantum de 1.105.919,43 lei a fost emis Titlul de Conversie/Decizia nr. 2831/28.12.2010, în
cuantum de 1.105.919,43 lei, reprezentând un număr total de 1.105.919 acţiuni, la o valoare
nominală de 1 leu pentru fiecare acţiune.
Prin emiterea titlului de conversie nr. 2831/28.12.2010, la solicitarea expresă a
reclamantului, la momentul la care acesta şi-a manifestat voinţa expresă cu privire la modul
de valorificare a titlului de despăgubire, s-a stins creanţa constatată prin Decizia nr.
8828/07.10.2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Astfel, solicitarea recurentului reclamant de obligare a intimatei pârâte A.N.R.P. la
emiterea titlului de conversie pentru diferenţa de valoare a acţiunilor între momentul emiterii
titlului de conversie şi momentul valorificării acţiunilor prin tranzacţionarea acestora la Bursa
de Valori Bucureşti este neîntemeiată.
Nu poate fi imputată instituţiei pârâte pierderea suferită de reclamant ca urmare a
fluctuaţiilor bursei, cu ocazia tranzacţionării acţiunilor deţinute la Fondul Proprietatea.
Mecanismul bursei este unul speculativ, în care evoluţiile valorilor titlurilor de conversie se
pot modifica, fie în sensul creşterii, fie în cel al reducerii acestora. Acceptând această formă
de despăgubire, recurentul reclamant a prevăzut sau putea în mod rezonabil să prevadă aceste
neajunsuri.
Nu se poate imputa statului încălcarea dreptului de proprietate sau aplicarea unui
tratament discriminatoriu în raport cu beneficiarii altor titluri de conversie, deoarece creşterea
sau scăderea valorii acţiunilor sunt în rizico-pericolul reclamantului. Mai mult, recurentul
reclamant putea aştepta plata în numerar, dar optând pentru convertirea sumei în acţiuni la
Fondul Proprietatea şi-a asumat şi riscul unei pierderi.
Valorificarea Deciziei emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,
prin formularea cererii de opţiune nr. 21885/23.12.2010 de către recurentul reclamant a fost
manifestarea de voinţă a acestuia, intimata pârâtă neavând cum să influenţeze decizia
posesorilor de titluri de despăgubire cu privire la data la care înţeleg să-şi manifeste acest
drept, respectiv să formuleze cerere de opţiune.
Având în vedere cele mai sus precizate, Curtea menţionează faptul că, odată cu
emiterea acţiunilor de către Fondul Proprietatea, titlurile de conversie emise în anii anteriori
şi-au produs efectele şi nu există temei legal pentru emiterea unor noi titluri de conversie.
Prin urmare, prin valorificarea acestor acţiuni nu se poate garanta obţinerea valorii
nominale pentru care acestea au fost emise, venitul obţinut putând oscila în funcţie de
variaţiile bursei.
În mod corect instanţa de fond a reţinut că susţinerile reclamantului referitoare la
faptul că în cauză ar fi fost încălcate principiul egalităţii în drepturi, precum şi principiul
nediscriminării raportat la principiul protecţiei proprietăţii sunt nefondate.

431
 Curtea de la Strasbourg a statuat că dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 nu impun
statelor contractante nicio restricţie în exerciţiul libertăţilor de a determina cadrul normativ în
materia restituirii bunurilor trecute în proprietatea statului şi nici condiţiile pe care trebuie să
le îndeplinească persoanele îndreptăţite.
Opţiunea reclamantului pentru convertirea sumei la care era îndreptăţit în acţiuni nu
poate conduce la reţinerea unei încălcări a dreptului său de proprietate sau a prevederilor art. 1
din Protocolul nr. 1 Adiţional la C.E.D.O.
Cât priveşte noţiunea de „discriminare”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
reţinut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferenţa de tratament aplicat unor
subiecte de drept aflate în situaţii analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă şi rezonabilă
(Decizia din 26.09.2002, Duchez contra Franţei, Decizia din 06.12.2007, Beian contra
României).
În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că prevederile art. 14 din Convenţie nu au o
existenţă independentă, având efect doar în relaţie cu drepturile şi libertăţile protejate de
prevederile acesteia şi protocoalelor sale.
În ceea ce priveşte sfera de aplicare a garanţiei instituite de art. 14 din Convenţie,
conform unei jurisprudenţe constante, o diferenţă de tratament are natură discriminatorie dacă
nu se bazează pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, adică dacă nu urmăreşte un scop legitim
sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul
urmărit. Mai mult, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a
determina dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţii analoage sunt de natură să justifice
un tratament diferit (a se vedea, în acest sens cauzele Gaygusuz împotriva Austriei, Hotărârea
din 16 septembrie 1996, Reports 1996-IV, p. 1.142, paragraful 42, şi Frette împotriva Franţei,
Cererea nr. 36.515/97, paragraful 34, ECHR 2002-I).
Încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică
tratament diferenţial unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau
dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Principiul egalităţii nu interzice reguli specifice în cazul unei diferenţe de situaţii.
Criticile privind încălcarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, prevăzut în
art. 16 din Constituţia României şi a principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din
Convenţie sunt nefondate, pentru că în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale a
României şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a conturat ideea că o distincţie este
discriminatorie numai dacă aceasta nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există
o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În acest sens,
sistemul de protecţie a drepturilor omului, instituit prin Convenţie, lasă la dispoziţia fiecărui
stat o marjă de apreciere, atât în ceea ce priveşte procesul legislativ, cât şi activitatea de
interpretare şi aplicare a legii.
Or, recurentul reclamant a invocat tratamentul discriminatoriu în raport cu alte
persoane care au beneficiat de prevederile Legii nr. 247/2005, dar din înscrisurile depuse la
dosar rezultă că recurentul reclamant a optat pentru convertirea sumei în acţiuni la Fondul
Proprietatea şi astfel şi-a asumat riscul unei pierderi.
Pe de altă parte, recurentul reclamant a arătat că acţiunile au fost vândute la un preţ
mai mic decât valoarea nominală a acţiunii menţionată în titlu de conversie însă această
problemă nu poate fi imputată statului român, reclamantul fiind acela care stabileşte
momentul în care îşi valorifică acţiunile la bursă. Susţinerile recurentului reclamant sub
aspectul fluctuaţiei pe pieţele bursiere ce ar fi avut drept urmare, în opinia acestuia, o lipsire a
bunului său pentru care nu a primit nicio compensaţie nu sunt critici de nelegalitate a
sentinţei.
Niciunul dintre elementele cauzei nu permite identificarea unui tratament
discriminatoriu în sensul menţionat de recurentul reclamant. Opţiunea reclamantului pentru
convertirea sumei la care era îndreptăţit în acţiuni nu poate conduce la reţinerea unei încălcări

432
a dreptului său de proprietate sau a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la
C.E.D.O.
Pentru aceste motive, criticile sunt nefondate şi constatând că nu există în cauză
motive care să atragă modificarea sau casarea sentinţei recurate, în conformitate cu
prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
(Decizia nr. 13359/20313 – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, rezumat judecător
Liliana Mădălina Dună)

V. DREPTUL FUNCŢIEI PUBLICE

1. Funcţionar public. Competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect

anularea deciziei de revocare a deciziei de avizare pozitivă privind accesul la informaţii
clasa secret de stat emisă de ORNISS.

Anularea Deciziei de revocare a deciziei de avizare pozitivă privind accesul la

informaţiile clasa secret de stat emisă de ORNISS, urmare a calificării litigiului dedus
judecăţii ca fiind în legătură cu raporturile de serviciu ale reclamantului, atrage competenţa
de soluţionare conform dispozițiilor art.109 din Legea nr.188/1999, coroborate cu dispozițiile
art.IV din Legea nr.2/2013

La data de 02.04.2013, reclamantul BCM, în contradictoriu cu Ministerul

Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă, Directorul
General al Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor, Comisar Şef de Poliţie Gelu Oltean, Oficiul Registrului Naţional
al Informaţiilor Secrete de Stat şi Directorul General al Oficiul Registrului Naţional al
Informaţiilor Secrete de Stat, în termen legal, în temeiul art. 15 prin raportare la condiţiile de
admisibilitate reţinute de art. 14 din Legea 554/2004 cu modificările şi completările
ulterioare, a formulat cerere de suspendare a executării actelor administrative reprezentate de
Dispoziţia Directorului General al DGIPI nr. S/II /954/5.10.2012 şi respectiv Decizia
Directorului General al ORNISS nr. S/15086/25.09.2012, măsura urmând să subziste până la
soluţionarea irevocabilă a fondului privind nulitatea celor două acte administrative. în temeiul
art. 451 alin. 1 din NCPC, în considerarea dispozițiilor art. 28 din Legea 554/2004 cu
modificările şi completările ulterioare, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată
reprezentate de onorariu avocat.
În motivare, a arătat că până la 05.10.2012, data emiterii Dispoziţiei Directorului
General al DGIPI nr. S/II/954, a deţinut funcţia de Şef Birou Contra Informaţii şi Securitate în
cadrul Serviciului de Informaţii şi Protecţie Internă Dolj din cadrul Direcţiei Generale de
Informaţii şi Protecţie Internă. Datorită specificului activităţilor derulate în această calitate, a
deţinut autorizaţie de acces la informaţiile clasificate secrete se stat, accesul fiindu-i revocat
prin Decizia Directorului General al ORNISS nr. S/15086 din 25.09.2012 (măsură comunicată
la 01.10.2012 prin Adresa nr. 1.181.454/ DJ/BC de către Diviziunea Management Integrat din
cadrul Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă).
La data de 9.10.2012, Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă Diviziunea
Management Resurse Umane îmi comunică prin adresa 1493858 împrejurarea că urmare a
revocării avizului privind accesul la informaţii clasificate secrete de stat (prin Decizia nr.
S/15086/25.09.2012 a Directorului General al ORNISS), prin Dispoziţia Directorului General
al Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul Ministerului Administraţiei
şi Internelor nr. S/11/954, începând cu 5.10.2012, i-a fost retras sporul pentru păstrarea
confidenţialităţii în legătură cu informaţiile clasificate, prin aceeaşi dispoziţie fiind pus la
dispoziţia Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă pe o perioadă de 3 luni.

433
 Motivele care au condus la retragerea autorizaţiei de acces la informaţiile clasificate,
Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă avea să i le reconfirme ca fiind cele
indicate de către Şeful Serviciului de Protecţie Internă Dolj, (adresa nr. 1182520/9.10.2012)
prin adresa nr. 963106/22.10.2012, respectiv situaţii de incompatibilitate reţinute de art. 160
lit. f şi g din Anexa la HG 585/2002.
La 30.10.2012, prin Raportul întocmit şi adresat Directorului General al Direcţiei
Generale de Informaţii şi Protecţie Internă, a solicitat ca acesta să revină asupra Deciziei
S/II/954/5.10.2012 în sensul revocării sale, apreciind totodată ca nefiind întemeiată nici
Decizia nr. S/15086 din 25.09.2012 a Directorului Oficiului Registrului Naţional al
Informaţiilor Secrete de Stat, demers soluţionat negativ (adresa nr. 963.360/23.11. 2012), în
cauză fiind apreciată ca legală măsura de punere la dispoziţie .
La data de 07 mai 2013, Directorul general al Oficiului Registrului Naţional al
Informaţiilor Secrete de Stat (ORNISS) a formulat întâmpinare prin care a solicitat
respingerea ca inadmisibilă a cererii de suspendare a executării actului administrativ, dat fiind
că reclamantul nu a formulat nicio plângere prealabilă emitentului actului administrativ atacat,
în speţă ORNISS.
A mai invocat necompetenţei materiale a instanţei, potrivit alin. (l) al art. 10 din Legea
nr. 554/2004, în cazul de faţă, obiectul cererii de suspendare fiind actul administrativ emis de
o autoritate a administraţiei publice centrale - Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor
Secret de Stat, care, potrivit actului normativ de organizare şi funcţionare (OUG nr. 153/2002,
aprobată prin Legea nr. 101/2003) se organizează şi funcţionează ca instituţie publică având
personalitate juridică în subordinea Guvernului României, cu autoritate la nivel naţional în
domeniul securităţii informaţiilor clasificate, competenţa de soluţionare aparţinea curţii de
apel de la domiciliul reclamantului sau de la cel al pârâtului.
Prin sentinţa nr. 7083 de la 05 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Gorj - Secţia
Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 1164/95/2012, s-a admis excepţia
necompetenţei materiale a Tribunalului Dolj.
A fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul B.C.M, în
contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR - DIRECŢIA
GENERALĂ DE INFORMAŢII ŞI PROTECŢIA INTERNĂ cu sediul în Bucureşti, str.
Alexandru Beldiman, nr. 2-4, sector 5, DIRECTORUL GENERAL AL DIRECŢIEI
GENERALE DE INFORMAŢII ŞI PROTECŢIE INTERNĂ DIN CADRUL
MINISTERULUI ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR, COMISAR ŞEF DE POLIŢIE
GELU OLTEAN cu sediul în Bucureşti, Alexandru Beldiman, nr. 2-4, - sector 5, OFICIUL
REGISTRULUI NAŢIONAL AL INFORMAŢIILOR SECRETE DE STAT cu sediul în
Bucureşti, Mureş, nr. 4, sector 5, DIRECTORUL GENERAL AL OFICIULUI
REGISTRULUI NAŢIONAL AL INFORMAŢIILOR DE STAT cu sediul în Bucureşti,
Mureş, nr. 4, sector 5, în favoarea Curţii de Apel Craiova.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Analizând excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Dolj invocată de intimată,
instanţa a reţinut că prin acţiunea pendinte, reclamantul B.C.M a înţeles că conteste actele
administrative reprezentate de Dispoziţia Directorului General al DGIPI nr. S/II
/954/5.10.2012 şi Decizia Directorului General al Oficiului Registrului Naţional al
Informaţiilor Secrete de Stat nr. S/15086/25.09.2012.
Potrivit art. 3 pct. 1 din codul de procedură civilă, ,curţile de apel judecă în primă
instanţă cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi
instituţiilor centrale", iar art. 10 lin. 1 din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ
stabileşte în sarcina secţiilor de contencios administrativ ale curţilor de apel competenţa de
soluţionare a litigiilor privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice
centrale.
La redactarea acestui text s-a avut în vedere caracterul complex al litigiilor de
contencios administrativ, competent de soluţionare a cauzelor de acest gen aparţinând secţiei

434
de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului sau a curţii de apel, în funcţie de rangul
emitentului actului de control contestat (autoritate publică locală sau autoritate publică
centrală).
Conform dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din OUG nr. 153/2002, ,Oficiul Registrului
Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, denumit în continuare ORNISS, se organizează şi
funcţionează ca instituţie publică cu personalitate juridică în subordinea Guvernului
României şi în coordonarea directă a primului-ministru, cu autoritate la nivel naţional în
domeniul securităţii informaţiilor clasificate”.
Aşadar, este evidentă calitatea de autoritate publică centrală a pârâţilor O.R.N.I.S.S. şi
a directorului general al Oficiului Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, astfel
încât competenţa de judecare a cauzei aparţine curţii de apel.
Deşi în cauză este atacată de către reclamant şi dispoziţia nr. S/II /954/5.10.2012,
emisă de către directorul general al Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă din
cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, comisar şef de poliţie Gelu Oltean, care ar
atrage competenta tribunalului, în raport cu dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999
conform cărora, ,cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de
competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor
pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe", se reţine că soluţionarea
acestui capăt de cerere din acţiunea principală depinde de soluţia pronunţată cu privire la
anularea deciziei emisă de către ORNISS, astfel încât capătă un caracter accesoriu, motiv
pentru care revine curţii de apel competenţa de soluţionare a acţiunii, în integralitatea sa.
Faţă de toate aceste considerente, dat fiind că normele de procedură ce reglementează
competenţa sunt de strictă interpretare, s-a constatat competenţa de soluţionare a cauzei în
favoarea Curţii de Apel Craiova.
Instanţa a constatat, astfel, că excepţia de necompetenţă materială invocată de către
pârât este întemeiată, a fost admisă în baza art. 248 Cod procedură civilă, dispunând
declinarea competenţei de soluţionare a acţiunii formulate de către reclamantul B.C.M în
favoarea Curţii de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal, în baza art. 129
alin. 2 lit. 2 Cod procedură civilă raportat la art. 133 alin. 3 Cod procedură civilă.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova, Secţia Contencios
Administrativ şi Fiscal, sub nr. 1110/54/2013, la data de 15.01.2013.
În şedinţă publică, reclamantul, prin apărătorul ales, a invocat necompetenţei
materiale, excepţie de procedură asupra căreia se va pronunţa cu prioritate, potrivit art. 248
alin. 1 Noul Cod procedură civilă.
Analizând excepţia necompetenţei materiale, Curtea de Apel - Secţia Contencios
Administrativ şi Fiscal a constatat că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei în primă
instanţă aparţine Tribunalului DOLJ - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, pentru
considerentele ce succed:
Prin acţiunea promovata, reclamantul B.C.M. a înţeles că conteste actele
administrative reprezentate de Dispoziţia Directorului General al DGIPI nr. S/II
/954/5.10.2012 şi Decizia Directorului General al Oficiului Registrului Naţional al
Informaţiilor Secrete de Stat nr. S/15086/25.09.2012.
Prin decizia S/15086/25.09.2012 emisa de ORNISS a fost revocata decizia de avizare
pozitiva privind accesul la informaţii clasa secrete de stat iar prin dispoziţia DGIPI
nr.S/II/954/05.10.2012 reclamantul a fost eliberat din funcţie și pus la dispoziţia instituţiei,
pana la identificarea unei funcţii corespunzătoare.
Problema de drept ce a determinat conflictul de competenta este aceea de a stabili daca
revocarea autorizaţiei privind accesul la informaţii secrete de stat este un litigiu pur de
contencios administrativ,situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art.10 alin.1 din Legea
contenciosului administrativ privind rangul autorităţii publice (locale sau centrale) sau este un
litigiu ce are ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public situaţie în care potrivit art.
109 din Legea 188/1999, modificata, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al

435
funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a
tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor
instanţe.
Potrivit art. 28 alin.1 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate, accesul la informaţii secrete de stat este permis numai în baza unei autorizaţii
scrise, eliberate de conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, după
notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat.
Art. 36 alin.1,din acelaşi act normativ, prevede ca persoanele fizice cărora le-au fost
încredinţate informaţii clasificate sunt obligate să asigure protecţia acestora, potrivit legii, şi
să respecte prevederile programelor de prevenire a scurgerii de informaţii clasificate.
De asemenea, alin.2 stabileşte ca obligaţiile prevăzute la alin. (1) se menţin şi după
încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau profesionale, pe întreaga perioadă a
menţinerii clasificării informaţiei iar alin.3 dispune ca persoana care urmează să desfăşoare o
activitate sau să fie încadrată într-un loc de muncă ce presupune accesul la informaţii
clasificate va prezenta conducătorului unităţii un angajament scris de păstrare a secretului.
Coroborând toate aceste dispoziţii legale, Curtea apreciază ca autorizaţia privind
accesul la informaţii secrete de stat este strâns legata atât de persoana juridica ce deţine astfel
de informaţii cat și de raportul de munca,serviciu sau profesional a persoanei care urmează sa
folosească informaţii clasificate.
In speţă, autorizaţia emisa de ORNISS a fost eliberata reclamantului în considerarea
calităţii sale de funcţionar public cu statut special, angajat intr-o direcţie (structura ) speciala
din cadrul M.A.I.
Ca aceasta autorizaţie este strict legata de raporturile de serviciu ale reclamantului
reiese din faptul ca în urma revocării avizului privind accesul la informaţii clasificate secret
de stat, acesta a fost eliberat din funcţia de sef Birou Contrainformaţii și Securitate din cadrul
S.I.P.I.Dolj și pus la dispoziţia unităţii pe o perioada de 3 luni,in vederea identificării unei alte
funcţii (fila 17 din dosarul tribunalului).
Totodată, ca urmare a revocării autorizaţiei, reclamantului i s-a retras și sporul pentru
păstrarea confidenţialităţii în legătură cu informaţiile clasificate (fila 14 din acelaşi dosar).
Astfel,apreciind ca autorizaţia privind accesul la informaţii secrete de stat se emite
doar persoanei care prin natura serviciului deţine informaţii clasificate și este o componenta
esenţiala în ceea ce priveşte locul de munca,funcţia,cariera și salarizarea celui ce o deţine,
Curtea apreciază ca revocarea acestei autorizaţii este o măsură ce tine de raportul de serviciu
al funcţionarului public întrucât acestuia i se schimba locul de munca,funcţia și salarizarea.
Or, în cazul litigiului ce tine de raportul de serviciu, nu are importanta rangul
autorităţii publice, ci,doar calitatea de funcţionar public iar potrivit art.. 109 din Legea
188/1999, modificata, competenta de soluţionare a acestuia aparţine tribunalului.
In consecinţă,Curtea a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea
Tribunalului Dolj și constatând în temeiul art. 133 alin. .2 din NCPC existenta unui conflict de
competenta, a înainta dosarul, conform art.134 și art.135 din NCPC, la I.C.C.J.-Sectia
Contencios Administrativ și Fiscal în vederea soluţionării acestuia.
Prin Decizia nr.7309/15.11.2013 a ICCJ s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei
în favoarea Tribunalului Dolj.
(Dosar nr.1110/54/2013, Sentinţa Civilă nr.304/2013, şi Sentinţa ICCJ nr.7309/2013,
rezumat judecător Alina Răescu)

2. Suspendare executare decizie de constatare a suspendării de drept a raportului

de serviciu al funcţionarului public.

Suspendarea este obligatorie şi automată conform art. 94 din Legea nr. 188/1999 şi
nimic din această lege nu arată că scopul măsurii atacate de suspendare este punitiv, ci mai
degrabă de precauţie şi provizoriu.

436
 Prin constatarea suspendării de drept a raportului de serviciu, conducătorul instituţiei
nu s-a pronunţat asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantei şi nici asupra răspunderii
sale penale, acestea fiind chestiuni a căror soluţionare intră în sfera de activitate a organelor
judiciare.
Având în vedere natura administrativă a acestei măsuri, în speţă nu se pune problema
nerespectării prezumţiei de nevinovăţie, care va trebui respectată pe tot parcursul
desfăşurării întregului proces penal pornit împotriva reclamantei, până la rămânerea
definitivă a hotărârii.

Suspendarea în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/20014 poate fi acordată de către
instanţă atunci când, în raport de ansamblul circumstanţelor cauzei, se apreciază că
executarea actului ar fi de natură a crea pagube semnificative, dificil de reparat şi când
există argumente juridice valabile faţă de legalitatea actului emis.

Prin sentinţa nr. 2397 din data de 04 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Olt,
Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 3617/104/2013 s-a
respins cererea formulată de reclamanta X, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Regională a
Finanţelor Publice Craiova - A.J.F.P. Olt, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei nr. 2397 din data de 04 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul
Olt, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 3617/104/2013 a
declarat recurs reclamanta.
În motivarea recursului, recurenta reclamantă a arătat că a fost trimisă în judecată de
către DIICOT - Serviciul Teritorial Craiova pentru constituire sau aderare la un grup
infracţional organizat, infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi
abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 248
raportat la art. 248 indice 1 Cod penal, infracţiuni ce se încadrează în ipoteza reglementată de
art. 94 lit. m) din Legea nr. 188/1999/R.
Astfel, a formulat cerere de suspendare a executării actului administrativ, deoarece a
considerat că sunt întrunite cerinţele art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 privind paguba
iminentă şi ale cazului bine justificat, respectiv acele împrejurări legate de starea de fapt şi de
drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului
administrativ.
Recurenta a precizat că prin suspendarea din funcţie se creează premizele unei pagube
iminente în ceea ce o priveşte constând în pierderea drepturilor salariale cuvenite. A invocat şi
Recomandarea nr. 16/2003 a Comitetului de Miniştrii din cadrul Consiliului Europei, în
sensul că executarea deciziilor administrative trebuie să ţină cont de drepturile şi interesele
persoanelor particulare. De asemenea, a făcut referire la S. 89/8/13.09.1989, în sensul luării
unor măsuri jurisdicţionale provizorii, atunci când executarea deciziei administrative poate
provoca daune grave particularilor cărora li se aplică.
Recurenta a precizat că, deşi a fost suspendată din funcţie, fără plata vreunei
remuneraţii, este totuşi în imposibilitatea de a presta o activitate profesională, pe toată durata
suspendării păstrându-şi calitatea de funcţionar public, aşa încât este incompatibilă cu
desfăşurarea oricărei alte activităţi, situaţie în care nu are posibilitatea să-şi asigure existenţa
materială zilnică, atât pentru sine, cât şi pentru familia sa.
A invocat, de asemenea, prezumţia de nevinovăţie şi aplicabilitatea prin similitudine a
normelor statutului funcţionarului public european, care reglementează dreptul de suspendare
a acestui funcţionar pentru o perioadă limitată şi numai în circumstanţe bine definite. În
situaţia în care actul de suspendare, cazul în speţă, nu conţine limita perioadei de suspendare
şi nici nu asigură un venit lunar sunt încălcate atât normele dreptului comunitar, cât şi ale
dreptului convenţional.
Recurenta a precizat că s-a adresat unităţii angajatoare cu cerere în vederea revocării
deciziei de suspendare din funcţie.

437
 Prin cererea de suspendare a executării actului administrativ a pus în discuţie
admisibilitatea suspendării deciziei de suspendare din funcţie a unui funcţionar public,
suspendare intervenită în baza art. 94 rap. la art. 54 din Legea nr. 188/1999/R.
Instituţia suspendării executării actului administrativ este reglementată în cuprinsul art.
14 din Legea nr. 554/2004. Textul menţionat prevede trei condiţii de admisibilitate a cererii
de suspendare a unui act administrativ, respectiv: cazul bine justificat, prevenirea unei pagube
iminente şi sesizarea autorităţii emitente a actului.
Paguba iminentă este definită legal în cuprinsul art. 2 alin. 1 lit. ş), în sensul
prejudiciului material viitor şi previzibil, sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a
funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public. Cea de-a doua condiţie la cazul
bine justificat este, de asemenea, concretizată de legiuitor în art. 2 alin. 1 lit. t) şi se referă la
împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială
serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ. În raport de situaţia de fapt, a considerat
că sunt întrunite condiţiile cazului bine justificat.
De asemenea, în ce priveşte paguba iminentă, aceasta este evidentă, fără a se mai pune
în discuţie dovada ei, deoarece prin suspendarea raportului de funcţie, reclamanta este în
situaţia de a nu mai încasa salariul lunar, aşa încât este lipsită de mijloace de subzistenţă.
A precizat că şi în cazul funcţionarilor publici ai comunităţii europene, Regulamentul
96/2004 prevede suspendarea din funcţie a funcţionarului public, în cazul infracţiunilor de
drept comun, numai că în respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi angajatului,
acestora li se asigură un nivel minim de subzistenţă, situaţie care lipseşte în cazul legislaţiei
naţionale. În acelaşi timp, actul comunitar citat asigură protecţia funcţionarului public şi prin
limitarea în timp a perioadei de suspendare, situaţie prevăzută de art. 24 pct. 2 din
Regulament.
Astfel, în conformitate cu art. 94 şi urm. din Legea nr. 161/2003, calitatea de
funcţionar public este incompatibilă cu orice altă funcţie privată, cu excepţia a aceleia de
cadru didactic şi, întrucât pe perioada suspendării raportului de Serviciul funcţionarul public
îşi păstrează această calitate, în mod firesc respectivul funcţionar este lipsit de mijloacele de
supravieţuire.
În acelaşi timp, recurenta a susţinut că beneficiază de prezumţia de nevinovăţie
consacrată atât în Constituţia României, cât şi în art. 6 paragraful 2 din CEDO.
În baza art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între
dispoziţiile din legile interne şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la
care România este parte au prioritate reglementările internaţionale.
În speţa de faţă se constată că legiuitorul român, instituind suspendarea de drept a
funcţionarului public, în cazul trimiterii în judecată, pentru unicul motiv al trimiterii în
judecată fără cercetare disciplinară prealabilă, se află în situaţia de a răsturna prezumţia de
nevinovăţie, instituită de art. 6 paragraful 2 din CEDO. Recurenta a solicitat să se dea
eficienţă prevederilor convenţionale citate, întrucât România a ratificat CEDO prin Legea nr.
30/18.05.1994 şi ca urmare aceasta face parte din ordinea juridică naţională.
Astfel, pentru întărirea drepturilor consacrate în Convenţie şi din necesitatea înlăturării
eventualelor consecinţe determinate de încălcări din partea statului, judecătorul naţional va
aplica în mod direct normele prevăzute de art. 6 din CEDO, aşa încât consideră că sunt
suficiente elemente legate de starea de fapt şi de drept de natură a crea o serioasă îndoială în
privinţa actului administrativ de suspendare.
La soluţionarea cauzei a solicitat să se aibă în vedere şi S.R. 89/08/13.09.1989 a
Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei, în conformitate cu care autoritatea
jurisdicţională competentă, în speţa de faţă instanţa judecătorească, atunci când executarea
unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor, cărora li se
aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare.
În cauza de faţă, executarea deciziei administrative de suspendare a raporturilor de
serviciu va provoca daune grave, aşa cum a precizat anterior, funcţionarului căruia i se aplică,

438
aşa încât se impune luarea de măsuri provizorii, în sensul suspendării executării actului
administrativ până la pronunţarea asupra legalităţii acestuia de către instanţa competentă să
judece fondul litigiului.
A mai susţinut că în cauză este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie cerută de art. 14
din Legea nr. 554/2004, în sensul că reclamanta a formulat plângere prealabilă la autoritatea
pârâtă.
În concluzie, recurenta reclamantă a solicitat să se admită recursul şi să se dispună
suspendarea executării Deciziei nr. 276/03.07.2013 până la pronunţarea instanţei de fond.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 483 şi următoarele Noul Cod
procedură civilă.
Intimata pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt a formulat întâmpinare prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.
Intimata pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 411 Cod procedură
civilă.
Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare şi concluzii scrise.
Recursul a fost apreciat nefondat pentru considerentele ce succed:
Cu prioritate, Curtea a constatat că, deşi recurenta nu a indicat motivele de nelegalitate
a hotărârii prevăzute expres în art. 488 din Noul Cod de procedură civilă, ci a reluat
susţinerilor din cererea de chemare în judecată şi şi-a întemeiat recursul formal pe dispoziţiile
art. 483 şi urm. Noul Cod procedură civilă, în cauză se impune analizarea soluţiei pronunţate
de către instanţa de fond din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488
alin. 1 pct. 8 Noul Cod de procedură civilă, conform cu care: „Casarea unei hotărâri se poate
cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.
Din actele dosarului, Curtea a constatat că prin Decizia nr. 276/03.07.2013 emisă de
către directorul D.G.F.P. Olt s-a constatat suspendarea de drept a reclamantei din funcţia
publică deţinută, în temeiul prevederilor art. 86 alin. 2 coroborat cu art. 54 lit. h şi art. 94 alin.
1 lit. m din Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, avându-se în vedere
adresa nr. 174/P/2011 din 27.06.2013 a DIICOT - Serviciul Teritorial Craiova, prin care s-a
înaintat o copie a rechizitoriului emis în cauza penală, din care rezultă că s-a dispus punerea în
mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a reclamantei pentru săvârşirea infracţiunilor
de constituire sau aderare la un grup infracţional organizat, faptă prevăzută și pedepsită de art.
7 din Legea 39/2003, precum şi de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă
calificată şi continuată, faptă prevăzută de art. 248 raportat la art. 2481 cu aplic. art. 41 alin. 2
din Codul penal, precum şi adresa nr. 21318/01.07.2013 a Serviciului juridic prin care se
precizează că pe rolul instanţei a fost înregistrat dosarul penal nr. 946/54/2013.
Curtea a reamintit că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care la
rândul său se bazează pe prezumţia autenticităţii şi veridicităţii. Prin urmare, în procesul
executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum şi
anumite garanţii de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice nu pot fi
discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecţie adecvată împotriva
arbitrariului.
Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca
fiind în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorităţii emitente sau a
instanţei de judecată, pentru a asigura respectarea principiului legalităţii, fiind echitabil ca
atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-şi
producă efectele asupra celor vizaţi.
În considerarea celor două principii incidente în materie - al legalităţii actului
administrativ şi al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării constituie însă, o
situaţie de excepţie, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres
prevăzute de lege.

439
 Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, din interpretarea prevederilor art. 14 din Legea
554/2004 rezultă că pentru admiterea cererii de suspendare a executării actului administrativ
este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi
existenţa unei pagube iminente.
Îndeplinirea condiţiilor se analizează în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei
cauze, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care ar trebui
să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul
administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul
particular supus evaluării.
Suspendarea executării actelor administrative constituie o situaţie de excepţie care
intervine când legea o prevede, în limitele şi condiţiile anume reglementate. Având caracterul
unei măsuri procesuale facultative şi nu obligatorii pentru instanţă, suspendarea poate fi
dispusă numai după verificarea condiţiilor impuse de art. 14 şi dovedirea faptului că este mai
oportună neaplicarea temporară şi provizorie a actului administrativ, decât aplicarea acestuia.
Necesitatea asigurării unei protecţii jurisdicţionale provizorii persoanelor ale căror
drepturi pot fi lezate prin emiterea unor acte administrative este recunoscută şi pe plan
european, prin Recomandarea R (89) 8 adoptată de Consiliul de Miniştrii din cadrul
Consiliului Europei, aplicabilă şi României.
Potrivit acesteia, instanţa, în calitate de autoritate jurisdicţională chemată să decidă
măsura de protecţie provizorie, trebuie să ţină cont de ansamblul circumstanţelor şi intereselor
prezente şi să acorde asemenea măsuri atunci când executarea actului administrativ este de
natură a crea pagube grave, dificil de reparat şi când există un argument juridic, aparent
valabil, faţă de nelegalitatea lui.
Aprecierea existenţei cazului bine justificat, definit de art. 2 alin. 1 lit. t din Legea
554/2004, implică analiza unor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de
natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ. Aprecierea
existenţei cazului bine justificat se realizează de către instanţa de judecată prin prisma analizei
legalităţii sau nelegalităţii aparente a acestuia.
Cât priveşte cazul bine justificat, trebuie menţionat că judecătorul investit cu o cerere
de suspendare a executării actului administrativ este chemat să realizeze o verificare sumară a
motivelor de nelegalitate invocate de parte, legiuitorul neacordând instanţei posibilitatea să
rezolve pe această cale fondul pretenţiei.
Existenţa unui caz bine justificat nu poate fi reţinută decât dacă din împrejurările
cauzei ar rezulta o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate, care
constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.
În limitele permise de natura specifică a procedurii, instanţa de fond a apreciat corect
că nu există împrejurări legate de starea de fapt şi de drept din care să rezulte aparenţe de
nelegalitate care să creeze o îndoială puternică asupra prezumţiei de legalitate de care se
bucură actul administrativ.
Instanţa de fond a reţinut corect faptul că invocarea unor aspecte de nelegalitate ce
vizează principiile răspunderii penale a funcţionarului public în legătură cu o infracţiune de
serviciu, aşa cum rezultă din extrasul rechizitoriului întocmit de organele de parchet, nu se
circumscriu sintagmei de „caz bine justificat”, atâta timp cât prin decizia de suspendare a
raporturilor de serviciu au fost transpuse dispoziţiile legale imperative ale Legii nr. 188/1999,
autoritatea publică constatând suspendarea de drept a acestor raporturi de serviciu.
Simpla susţinere a formulării contestaţiei administrative, făcută în conţinutul cererii de
suspendare a executării actului administrativ nu este suficientă pentru înlăturarea prezumţiei
de legalitate de care se bucură actul, întrucât dispoziţiile legale cuprinse în art. 2 alin. 1 lit. t
din Legea nr. 554/2004 se referă, în mod expres, la împrejurări de fapt şi de drept, iar nu la
afirmaţiile părţilor.
Din analiza sumară a actului a cărui suspendare a executării se solicită, se observă că
sunt menţionate actele care au stat la baza emiterii sale, dispoziţiile legale şi motivele pentru

440
care respectivele acte au aplicabilitate, astfel că, cel puţin în aparenţă, în drept şi în fapt, nu
există o îndoială puternică asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul
administrativ.
Măsura suspendării nu încalcă prezumţia de nevinovăţie întrucât autoritatea care a
emis decizia de suspendare nu a formulat raţionamente şi nici nu a lăsat să se înţeleagă că şi-a
format deja opinia asupra vinovăţiei penale a reclamantei pe care a suspendat-o din funcţia
publică.
Prin constatarea suspendării de drept a raportului de serviciu, conducătorul instituţiei
nu s-a pronunţat asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantei şi nici asupra răspunderii sale
penale, acestea fiind chestiuni a căror soluţionare intră în sfera de activitate a organelor
judiciare.
Având în vedere natura administrativă a acestei măsuri, în speţă nu se pune problema
nerespectării prezumţiei de nevinovăţie, care va trebui respectată pe tot parcursul desfăşurării
întregului proces penal pornit împotriva reclamantei, până la rămânerea definitivă a hotărârii.
În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 23 alin. 11 din Constituţie, precum şi a
dispoziţiilor art. 6 par. 2 CEDO, instanţa de recurs a constatat că dispoziţia constituţională
reglementează premisele prezumţiei de nevinovăţie, în materie penală, fără ca această garanţie
a dreptului la un proces echitabil, precum şi a dreptului la apărare să fie aplicabilă în speţa de
faţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile vreunei răspunderi
administrativ disciplinare, reclamantei nefiindu-i imputată săvârşirea vreunei abateri
disciplinare.
În cauza Marcel Ţehanciuc împotriva României, Decizia din 22.11.2011, cererea nr.
20286/2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului « notează că autoritatea publică nu a
pretins că reclamantul a comis vreun act ilegal şi nimic din decizia sa nu indica vreo apreciere
sau antepronunţare a vinovăţiei reclamantului cu privire la acuzaţiile penale aduse împotriva
acestuia [a se vedea Dubos împotriva Franţei (dec.), nr. 31104/96, 14 ianuarie 1998]. Într-
adevăr, suspendarea sa era obligatorie şi automată conform art. 79 din Legea nr. 188/1999 (a
se vedea supra, pct. 10). Mai mult, nimic din această lege nu arată că scopul măsurii atacate
de suspendare este punitiv, ci mai degrabă de precauţie şi provizoriu [a se vedea, mutatis
mutandis, Escoubet împotriva Belgiei (MC), nr. 26780/95, pct. 37, CEDO 1999-VII], în
măsura în care priveşte apărarea interesului public prin suspendarea din funcţie a unei
persoane acuzată de comiterea unei infracţiuni de serviciu, şi astfel de prevenire a altor
posibile acte similare sau consecinţe ale unor asemenea acte ».
Instanţa de recurs a înlăturat apărarea recurentei reclamantei privind aplicarea directă a
dispoziţiilor din Statutul Funcţionarilor Publici Europeni, întrucât nu sunt îndeplinite, în speţă,
cerinţele priorităţii de aplicare a acestor dispoziţii, reclamanta nefăcând parte din categoria de
funcţionari publici cărora le sunt aplicabile aceste dispoziţii de statut.
Curtea a raşinut că există două categorii de funcţii publice în ţările Uniunii Europene:
funcţionarii care lucrează la nivelul instituţiilor comunitare şi care pot fi desemnaţi cu
titulatura de funcţionari europeni şi corpul de funcţionari care lucrează în administraţia
proprie a fiecărui stat. În acest domeniu se verifică principiul general al subsidiarităţii
legislaţiei comunitare.
În limitele permise de natura specifică a procedurii, instanţa de recurs constată, ca şi
instanţa de fond, că nu există împrejurări legate de starea de fapt şi de drept din care să rezulte
aparenţe de nelegalitate care să creeze o îndoială puternică asupra prezumţiei de legalitate de
care se bucură actul administrativ.
Condiţia cazului bine justificat poate fi reţinută în ipoteza în care, la o privire sumară a
actului, acesta apare ca fiind ilegal. Cu alte cuvinte, prezumţia de legalitate este obturată,
temporar, de aparenţa de ilegalitate. Reclamanta nu a răsturnat prezumţia de legalitate de care
se bucură, în principiu, un act administrativ.

441
 Potrivit art. 2 alin. 1 lit. ş din Legea nr. 554/2004 modificată, paguba iminentă
reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă
a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Sub aspectul îndeplinirii condiţiei pagubei iminente, în raport de specificul speţei, se
reţine că îndeplinirea acestei condiţii nu poate fi analizată decât subsumat noţiunii de
„prejudiciu material viitor, previzibil” deoarece reclamanta solicită protejarea îndreptăţirii
sale la funcţia publică.
Susţinerile reclamantei referitoare la paguba iminentă creată prin decizia nr.
276/03.07.2013 se referă la crearea unui prejudiciu de natură materială, ca urmare a pierderii
salariului, susţinere care nu este suficientă şi concludentă pentru a se considera că este
întrunită cerinţa legală pentru a se dispune suspendarea, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de
fond, care a precizat şi faptul că reclamanta nu este împiedicată să desfăşoare alte activităţi în
perioada de suspendare, precum şi faptul că suspendarea are efect temporar şi nu definitiv,
aspect menţionat în decizia a cărei suspendare se solicită.
Curtea a apreciat că susţinerile referitoare la pierderea salariului, situaţia economică şi
implicaţiile financiare şi sociale ale reclamantei şi ale familiei sale, nu sunt suficiente şi
concludente pentru a se considera că sunt întrunite cerinţele legale pentru a se dispune
suspendarea. De asemenea, lipsirea de salariu pentru o anumită perioadă nu conduce la
concluzia unei lipsiri absolute de mijloace de subzistenţă.
Paguba invocată de către reclamantă ca fiind creată urmare a emiterii deciziei de
suspendare a raportului de serviciu nu se circumscrie noţiunii de „pagubă iminentă” în
înţelesul art. 2 alin. 1 lit. ş din Legea nr. 554/2004, respectiv de prejudiciu greu sau imposibil
de înlăturat în ipoteza anulării actului.
Această concluzie se desprinde din faptul că, în eventualitatea anulării actului
administrativ, principalul efect este restabilirea situaţiei anterioare şi plata drepturilor băneşti
de care reclamanta a fost lipsită pe perioada de până la anularea actului.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din faptul că, la încetarea măsurii suspendării din
funcţia publică, funcţionarul public îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior
şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.
În cauza Marcel Ţehanciuc împotriva României, Decizia nr. 22.11.2011, cererea nr.
20286/2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat că « În ceea ce priveşte
argumentul reclamantului conform căruia susţinerea măsurii de suspendare pentru o perioadă
de timp prelungită încalcă per se prezumţia de nevinovăţie, Curtea este de acord că, chiar şi în
absenţa unui scop punitiv, trebuie evaluat impactul acestei măsuri asupra drepturilor
individuale apărate la art. 6 § 2 din convenţie. În mod special, trebuie să se ţină seama de
garanţiile, dacă există, prevăzute de lege în acest sens. În această privinţă, Curtea notează că
dispoziţiile relevante din Statutul funcţionarilor publici prevăd că, la terminarea procesului,
persoana este repusă în funcţie dacă nu este găsit/ă vinovată, cu plata retroactivă a salariului
în cazul achitării ».
Instanţa de recurs a constatat că instanţa de fond a apreciat corect că nu sunt întrunite
cumulativ cerinţele legale obligatorii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004,
suspendarea putând fi acordată de către instanţă atunci când, în raport de ansamblul
circumstanţelor cauzei, se apreciază că executarea actului ar fi de natură a crea pagube
semnificative, dificil de reparat şi când există argumente juridice valabile faţă de legalitatea
actului emis.
Analizând argumentele instanţei de fond reţinute pentru a înlătura susţinerile
reclamantei, instanţa de recurs a constatat că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei
corecte aplicări şi interpretări a normelor legale, în speţă nefiind incidente dispoziţiile art. 488
alin. 1 pct. 8 Noul Cod de procedură civilă.
Pentru aceste considerente, criticile formulate de recurenta reclamantă sunt nefondate,
astfel că, în temeiul art. 496 alin. 1 Noul Cod procedură civilă, recursul a fost respins ca

442
nefondat. (Decizia nr. 18910/2013 – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, rezumat
judecător Liliana Mădălina Dună)

3. Funcţionar public. Răspundere materială. Prescripţia dreptului

conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia
de imputare.

Potrivit art. 85 alin 3 din Legea 188/1999 R privind statutul funcţionarilor publici
(reclamantul având această calitate) „dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei
publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data
producerii pagubei”.
În cazul neîndeplinirii obligaţiei prevăzute de Legea 182/2006, referitoare la predarea
dosarelor privind amenzile contravenţionale aplicate persoanelor fizice către unităţile
administrativ teritoriale, momentul de la care curge termenul de prescripţie pentru dreptul
conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare
este cel al datei limită de predare a dosarelor privind amenzile contravenţionale către
autorităţile competente, acesta fiind data producerii pagubei, iar nu cea a prescrierii
executării sile a creanţelor fiscale rezultând din acestea.

Prin sentinţa nr. 2225/2012 din 24 octombrie 2012, Tribunalul Olt Secţia A II-A
Civilă, de Contencios Administrativ Şi Fiscal, în Dosar nr. 1048/104/2012, a admis
contestaţia formulată de reclamantul C. M. în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. OLT, şi a
anulat decizia de imputare în ceea ce îl priveşte pe reclamant, constatând prescripţia dreptului
de a emite decizia.
A obligat pârâta la 3000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul examinând actele şi lucrările dosarului în raport
de dispoziţiile legale, a apreciat contestaţia reclamantului ca fiind întemeiată, în sensul că
dreptul de a emite decizia de imputare este prescris.
Prin decizia de imputare a cărei anulare s-a solicitat, emisă în urma raportului de
inspecţie din 4.01.2012 din care a rezultat producerea unei pagube în valoare de 503.140,82
lei, ca urmare a prescrierii executării amenzilor dintr-un număr de 2088 dosare de executare a
creanţelor bugetare, s-a stabilit responsabilitatea reclamantului C.M. în calitate de referent
superior la Compartimentul de colectare şi executare silită, dispunându-se imputarea sumei de
488.018,62 lei în solidar cu numiţii V. G., Ş.V., S. I., C. D., precum şi a sumei de 4731,90 lei
în solidar cu numiţii V. G., Ş.V. şi S. I .
Această decizie a fost emisă ca urmare a deficienţelor constatate de către Curtea de
Conturi şi cuprinse în Raportul de audit al performanţei înregistrat la DGFP Olt în 30 iunie
2011 prin care s-a constatat, printre altele, şi o serie de nereguli în ceea ce priveşte predarea
dosarelor de evidenţă şi colectare a sumelor reprezentând amenzi contravenţionale şi alte
sancţiuni aplicate persoanelor fizice, de către organul fiscal către unităţile administrativ
teritoriale competente.
Raportul de inspecţie din 24.0l.2012 întocmit de DGFP Olt a constatat o diferenţă în
sumă de 534.144,76 lei între informarea AFP C. din 7.02.2007 către DGFP Olt, şi suma
predată efectiv către unităţile administrativ teritoriale, sumă care provine ca urmare a
nepredării amenzilor contravenţionale aplicate persoanelor fizice către Primăria oraşului C.,
predare care s-a făcut la data de 3l.07.2007 conform Protocolului cadru din 29.01.2007.
Potrivit art.85 alin 3 din Legea 188/1999 R privind statutul funcţionarilor publici
(reclamantul având această calitate) „dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice
de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data
producerii pagubei”.
Câtă vreme predarea dosarelor de executare silită s-a făcut în data de 31.01.2007, iar
prejudiciul constatat prin raportul de inspecţie se referă la dosare care nu ar fi fost predate,

443
momentul producerii pagubei îl reprezintă această dată de 31.01.2007,neputând fi reţinute
susţinerile intimatei referitoare la termenul de 5 ani prevăzut de art.131 din OG 92/2003
privind dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale deoarece, dacă s-a înregistrat un
prejudiciu, acesta s-a datorat nepredării dosarelor şi nu neexecutării silite în termenul de 5 ani.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii 182/2006 privind modificarea OG 2/2001 referitor
la regimul juridic al contravenţiilor, activitatea de executare silită a amenzilor
contravenţionale aplicate persoanelor fizice a trecut de la ANAF către unităţile administrativ
teritoriale, sumele încasate urmând a se face venit la bugetele locale, aşa încât, activitatea de
urmărire a sumelor respective nu se mai face prin intermediul administraţiilor finanţelor
publice ci prin intermediul unităţilor administrativ teritoriale.
Ca atare, dacă nu au fost predate toate dosarele la data de 3l.01.2007, aceste dosare
nepredate nici nu mai puteau fi executate în termenul de 5 ani prevăzut de art. 131 din OG
92/2003, aşa încât producerea prejudiciului s-a făcut la data nepredării – 31.01.2007, iar nu la
sfârşitul anului 2011,aşa cum susţine intimata .
Având în vedere aceste considerente, s-a admis contestaţia reclamantului şi s-a dispus
anularea deciziei de imputare în ceea ce-l priveşte pe reclamant, constatând prescripţia
dreptului de a emite decizia, aceasta fiind emisă peste termenul de 3 ani prevăzut de art. 85
alin 3 din Legea 188/1999.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta DIRECŢIA GENERALĂ A
FINANŢELOR PUBLICE OLT, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta pârâtă consideră că soluţia dată de prima
instanţa este greşită, fiind rezultatul interpretării și aplicării eronate a legii (art. 304 pct. 9 Cod
procedură civilă).
Precizează că, potrivit art. 85 alin.3 din Legea nr.188/1999 R privind Statutul
funcţionarilor publici, dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite
ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei,
De asemenea, potrivit art.131 din O.G. nr. 92/2003 R privind Codul de Procedura
Fiscala, dreptul de a cere executarea silita a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de
ia data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept Termenul de
prescripţie prevăzut de alin.(1) se aplica și creanţelor provenind din amenzi contravenţionale.
Indicând dispoziţiile art. 3 din Legea 182/2006 pentru modificarea şi completarea OG
2/2001, recurenta arată că prin decizia de imputare s-a angajat răspunderea solidară a
contestatorului C.M. pentru prejudiciu la bugetul statului în cuantum de 503.140,82 lei ca
urmare a prescrierii executării amenzilor dintr-un număr de 2088 dosare de executare a
creanţelor bugetare ce nu au fost predate organelor locale și nici înregistrate în evidenta
analitică pe plătitor-persoane fizice.
Consideră că Tribunalul Olt a reţinut eronat că paguba produsă instituţiei, a avut loc la
data de 31.01.2007 (predare-preluarea dosarelor de executare silită) situaţie în care dreptul
conducătorului instituţiei publice de a emite dispoziţia de imputare s-a prescris ca urmare a
împlinirii termenului de 3 ani prevăzut de art. 85 alin. 3 din Legea nr. 188/1999.
Paguba în cuantum de 503.140,82 lei reprezentând prescrierea executării amenzilor
într-un număr de 2088 dosare de executare ca urmare a presupuselor fapte reţinute în sarcina
funcţionarilor publici din cadrul AFP Corabia s-a produs bugetului statului în momentul
expirării termenului de 5 ani, respectiv ianuarie 2012, iar nu la momentul săvârşirii presupusei
fapte de nepredare a dosarelor de executare către autoritatea publică locală.
Legal citat intimatul reclamant C. M., a formulat întâmpinare solicitând respingerea
recursului.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs şi din oficiu potrivit art
304/1 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că recursul nu este fondat, prima instanţă
făcând o corectă a aplicare a dispoziţiilor incidente la o stare de fapt judicios stabilită pe baza
probelor administrate în cauză.

444
 Astfel, potrivit art. 84 alin. 1 lit. a din Legea 188/1999, răspunderea funcţionarului
public se angajează pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului sau instituţiei publice
în care funcţionează, iar potrivit alin. 3 al art. 85 din aceeaşi lege, dreptul conducătorului
autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în
termen de 3 ani de la data producerii pagubei.
În speţa de faţă, din actele şi lucrările dosarului Curtea a reţinut că prin Dispoziţia din
14.12.2006 emisă de Administraţia Finanţelor Publice Corabia reclamantul a fost desemnat,
alături de alţi patru salariaţi ai acestei instituţii să facă parte din comisia pentru pregătirea şi
predarea dosarelor referitoare la amenzile contravenţionale aplicate persoanelor fizice către
Consiliul Local Corabia.
Potrivit art. 4 din decizia menţionată, comisia urmează să-şi desfăşoare activitatea în
intervalul 15.12.2006-31.01.2007, iar potrivit procesului verbal nr. 4360/2007 predarea
efectivă a dosarelor de executare privind amenzile contravenţionale a fost efectuată la data de
31.01.2007, dată la care activitatea comisiei dar şi activitatea desfăşurată de AFP Corabia în
domeniul executării silite a amenzilor contravenţionale a încetat, fiind preluată de organele de
specialitate din cadrul unităţilor administrativ teritoriale.
Emiţând decizia de imputare contestată în cauză, recurenta pârâtă impută membrilor
comisiei suma de 503140,82 lei, „reprezentând prejudiciu la bugetul statului ca urmare a
prescrierii executării amenzilor dintr-un număr de 2088 dosare de executare a creanţelor
bugetare”.
Ori, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, fapta imputată intimatului este aceea de
nepredare a unui număr de 2088 de dosare privind amenzi contravenţionale, iar nu aceea de a
nu dispune măsuri de executare silită cu privire la creanţe bugetare, măsuri în legătură cu care
acesta nu mai exercită atribuţii după data de 31.01.2007.
Faţă de momentul începerii curgerii termenului de prescripţie pentru dreptul
conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare,
acela al datei producerii pagubei, se apreciază că în mod corect instanţa de fond a considerat
că acesta este cel al datei limită de predare a dosarelor privind amenzile contravenţionale către
autorităţile competente, iar nu cel al prescrierii executării sile a creanţelor fiscale rezultând
din acestea.
Este, prin urmare, nefondată critica recurentei privind faptul subzistenţei în sarcina
reclamantului a unor obligaţii privind urmărirea executării amenzilor contravenţionale, atât
timp cât, odată cu intrarea în vigoare a Legii 182/2006 privind modificarea OG 2/2001
referitor la regimul juridic al contravenţiilor, activitatea de executare silită a amenzilor
contravenţionale aplicate persoanelor fizice a trecut de la ANAF către unităţile administrativ
teritoriale, sumele încasate urmând a se face venit la bugetele locale, activitatea de urmărire a
sumelor respective urmând a se face prin intermediul unităţilor administrativ teritoriale, iar nu
prin intermediul administraţiilor finanţelor publice.
În egală măsură, Curtea a considerat că momentul împlinirii termenului de 5 ani pentru
executarea silită a creanţelor fiscale nu poate fi luat în consideraţie ca momentul al producerii
pagubei imputate recurentului, paguba producându-se la momentul şi prin faptul eventualei
nepredării a unor dosare, nepredarea având ca efect, de altfel, imposibilitatea executării silite
a sancţiunii aplicate în termen de 5 ani şi în condiţiile OG nr. 92/2003.
Prin urmare, se apreciază că reţinerea că momentul al începerii curgerii termenului de
prescripţie cel al datei limită de predare a dosarelor privind amenzile contravenţionale este
corectă, motivele de recurs formulate de către recurentă cu privire la interpretarea dispoziţiilor
art. 85 din Legea 188/1999 prin raportare la cele ale OG nr. 92/2003 fiind nefondate.
În consecinţă, constatând că sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică, în
temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
În baza art.274 Cod procedură civilă, fiind în culpă procesuală, recurenta a fost
obligata la plata sumei de 1200 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.

445
 (Decizia nr. 2130/2013, pronunţată de Secţia de contencios administrativ şi fiscal în
dosar nr. 1048/104/2012, rezumat – judecător Gabriel Comănescu).

4. Funcţionar public cu statut special. Obligativitatea avizul conform al

comisarului general al Gărzii Financiare pentru eliberarea din funcţie a personalului de
execuţie de către conducătorul secţiilor judeţene.

În condiţiile art. II alin. 1 şi 2 din HG 566/2011 subzista obligativitatea obţinerii

avizului conform al comisarului general pentru eliberarea din funcţie a personalului de
execuţie din cadrul secţiilor judeţene ale Gărzii Financiare până la expirarea unui termen de
45 de zile de la intrarea în vigoare a normei de modificare a HG 1324/2009, privind
organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare. Activitatea normei juridice în forma
anterioară modificării este prelungită expres de legiuitor dincolo de data intrării în vigoare a
HG 566/2011, pentru un interval de 45 de zile de la acest moment, interval în care
organizarea şi funcţionarea instituţiei publice rămâne supusă vechilor dispoziţii.

Prin sentinţa nr. 5093 din 26 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în
dosarul nr.866/101/2012, a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei
nr.26/23.07.2011, emisă de Garda Financiară Secţia judeţeană.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul D. I., în contradictoriu cu pârâţii
Garda Financiară - Comisariatul General şi Garda Financiară - Secţia M.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin decizia nr. 26/23.07.2011, emisă de Garda Financiară – Secţia Judeţeană M.,
urmare a reorganizării Gărzii financiare, începând cu data de 25.07.2011, reclamantul D.I., a
fost eliberat din funcţia publică teritorială de execuţie de comisar clasa I, grad profesional
superior, conform dispoziţiilor art. 97 lit. c coroborat cu art. 99 al. 1 lit. b, alin.2,3,4,5, art. 103
şi 106 din L. 188/1999.
Cu privire la cererea de suspendarea executării deciziei nr.26/23.07.2011 s-a reţinut că
este neîntemeiată nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea 554/2004 pentru
suspendarea actului administrativ.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că susţinerile reclamantului sunt neîntemeiate şi nu pot fi
reţinute de instanţă pentru următoarele considerente:
Eliberarea din funcţia publică a reclamantului, s-a făcut în temeiul Ordinului din
23.06.2011, emis de Preşedinte ANAF, prin care s-a aprobat noua structură organizatorică a
Comisariatului General al Gărzii Financiare şi al Secţiilor Judeţene începând cu data de
25.07.2011, numărul maxim de posturi, statele de funcţii, precum şi Regulamentul de
desfăşurare a examenului de testare profesională a funcţiilor publice.
În cadrul Gărzii Financiare – Secţia M., numărul de posturi vacante pentru funcţia de
comisar superior, a fost de 10 posturi, iar după exprimarea opţiunilor de către toate persanele
care au primit preaviz, unul dintre aceste posturi a fost ocupat urmare a exprimării opţiunii de
a ocupa o funcţie vacantă de nivel inferior, în concordanţă cu art. 99 al. 7 din L. 188/1999.
Numărul posturilor vacante la Garda Financiară – Secţia M. a fost în număr de 9 pentru care
s-a organizat examen
Prin adresa din 23.06.2011, comunicată sub semnătură reclamantului la aceeaşi dată, i
s-au acordat un preaviz de 30 zile calendaristice, precizându-se totodată că lista funcţiilor de
execuţie vacante pentru care putea opta în raport de noua structură organizatorică aprobată, va
fi publicată pe site-ul Gărzii Financiare, site-ul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi
afişată la avizierul Comisariatului General şi al Secţiilor teritoriale ale Gărzii Financiare,
aceeaşi menţiune fiind făcută şi în decizia nr. 2762011.
Reclamantul şi-a manifestat opţiunea pentru ocuparea uneia dintre funcţiile publice
vacante participând la examenul organizat în acest sens, astfel încât susţinerea acestuia cu
privire la necomunicarea listei funcţiilor publice de execuţie vacante nu va fi reţinută.

446
 Cu privire la avizul comisarului general pentru eliberarea din funcţie a reclamantului
se reţine că art.6 din HG nr.1324/2009, forma în vigoare la momentul emiterii decizie de
eliberare din funcţie a reclamantului, nu prevede necesitatea unui asemenea aviz.
Nu s-a putut reţine nici că reorganizarea s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art.99 şi
100 din legea nr.188/1999, deoarece nu s-a procedat numai la reducerea postului ocupat de
reclamant ca urmare a modificării atribuţiilor de serviciu, ci a avut o reorganizare a instituţiei
prin reducerea numărului de posturi, cu încadrarea în cheltuielile bugetare alocate.
În condiţiile în care cauza restructurării statului de funcţii la Garda Financiară, prin
reducerea numărului de posturi de execuţie a fost reală şi obiectivă, fiind determinată de
necesităţi de ordin financiar, respectiv reducerea deficitului bugetar şi încadrarea în cheltuieli
aferente anului 2011, iar în urma examenului susţinut reclamantul a fost respins, decizia
privind eliberarea din funcţie apare ca fiind temeinică şi legală.
Pe cale de consecinţă nu s-a putut dispune reintegrarea reclamantului în funcţia
deţinută anterior, precum şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri reprezentând salariile
de care a fost lipsit, dat fiind că decizia privind eliberarea din funcţie este legală, iar postul a
fost ocupat de o altă persoană.
Având în vedere cele anterior expuse acţiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei nr. 5093 din 26 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul
Mehedinţi în dosarul nr.866/101/2012, a declarat recurs reclamantul D. I., criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, recurentul arată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu
aplicarea greşită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod
procedură civilă.
Astfel, în precizarea la acţiunea formulată a arătat că decizia contestată este nulă
deoarece lipseşte avizul prevăzut de art. 6 din HG 1324/2009. Instanţa de fond a respins
cererea sa pe considerentul că art. 6 din HG 1324/2009, în forma în vigoare la data emiterii
deciziei de eliberare din funcţie nu prevedea necesitatea unui astfel de aviz.
Pentru a analiza motivul de nulitate invocat, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere
art. II din HG 566/2011 potrivit cărora pentru un interval de 45 de zile de la data intrării în
vigoare a acestei hotărâri, activitatea Gărzii Financiare este supusă vechilor dispoziţii legale.
HG 566/2011 a intrat în vigoare la data de 09.06.2011 astfel că, fiind emisă în
termenul de 45 de zile, decizia din 23.07.2011 trebuia să aibă avizul prevăzut de art. 6 din HG
1324/2009, în forma nemodificată, sub condiţia nulităţii absolute.
Instanţa de fond, arată recurentul, a reţinut greşit că reorganizarea Gărzii Financiare s-
a efectuat cu respectarea prevederilor Legii 188/1999, art. 99 şi 100, motivând că nu s-a
procedat numai la reducerea postului ocupat de reclamant ca urmare a modificării atribuţiilor
de serviciu, ci a avut loc o reorganizare a instituţiei prin reducerea numărului de posturi, cu
încadrarea în cheltuielile alocate.
Apreciind eronat raţionamentul primei instanţe, recurentul arată că faţă de situaţiile
limitative prevăzute de Legea 188/1999 în care se poate dispune eliberarea din funcţia publică
şi aspectele reţinute de Garda Financiară în decizia nr. 26/2011, rezultă că în cazul
reclamantului a fost avută în vedere ipoteza reglementată de art. 99 alin. 1 lit b, motivat de
faptul că autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării
activităţii, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public.
Cum pârâta nu face în nici un fel dovada că reducerea postului a fost determinată de
modificarea atribuţiilor specifice în proporţie de 50% sau de modificarea condiţiilor
referitoare la studii, este evident că această reducere nu s-a făcut în condiţiile art. 100 alin. 4.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 304/1 Cod procedură civilă.
La data de 20.02.2013 Garda Financiară - Comisariatul General a formulat
întâmpinare prin care a solicitate respingerea recursului.
În motivarea întâmpinării intimata a arătat, în ce priveşte aplicarea art. 6 alin. 1 din
HG 1324/2009, că prin acest act normativ, emis ca urmare a aplicării prevederilor OUG

447
105/2010, au fost abrogate prevederile HG 533/2007. Or, prin declararea neconstituţionalităţii
dispoziţiilor OUG 105/2009, s-a revenit la forma art. 6 alin. 1 din HG 533/2007 astfel că, în
conţinutul acestui articol nu mai este necesar avizul conform al comisarului general.
Pe de altă parte, arată intimata, în ipoteza în care s-ar aprecia că avizul conform ar fi
încă prevăzut de textul legal menţionat, un asemenea aviz există şi este reprezentat de
referatul de aprobare nr. 803.798/22.06.2011, întocmit chiar de către Comisariatul General al
Gărzii Financiare, privind noua structură organizatorică a Gărzii Financiare, structură care
cuprinde posturile rămase ca urmare a procesului de reorganizare.
Apreciază intimata că nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentului – reclamant
potrivit căreia actul contestat a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 99 şi 100 din Legea
188/1999.
De asemenea, Garda Financiară, Secţia M. a formulat întâmpinare la data de
20.02.2013 prin care a invocat lipsa calităţii sale procesual pasive.
La termenul de judecată din data de 07.03.2013 Curtea a pus în discuţie excepţia lipsei
calităţii procesual pasive a intimatei pârâte Garda Financiară, Secţia M., excepţie pe care,
analizând-o cu precădere potrivit art. 137 Cod procedură civilă, a respins-o pentru
următoarele considerente:
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. b din Legea 554/2004, autoritatea publică este definită ca fiind
orice organ al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale care acţionează în regim de
putere publică, pentru satisfacerea unui interes public.
Aşa cum a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, într-un litigiu de contencios administrativ, pentru a avea calitate de pârât sau intimat
este suficient să se facă dovada că acea autoritate publică aste emitenta actului administrativ,
astfel cum este definit de art. 2 alin. 1 lit. c din Legea 554/2004, respectiv act unilateral cu
caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării şi a
organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Cum în speţă, actul administrativ a cărui anulare se solicită este emis de Secţia
Judeţeană M. a Gărzii Financiare, este neîndoielnic că această instituţie are calitate procesual
pasivă în cauză, fiind irelevant că aceasta nu are personalitate juridică atât timp cât are
capacitate de drept public.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs formulate şi din oficiu
potrivit art. 304/1 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că recursul este fondat.
Astfel, potrivit art. 6 alin. 1 din HG 1324/2009, privind organizarea şi funcţionarea
Gărzii Financiare, în forma anterioară HG 566/2011, „ Secţiile judeţene şi Secţia Municipiului
Bucureşti sunt conduse de un director coordonator, care numeşte, angajează, promovează,
sancţionează şi eliberează din funcţie personalul de execuţie din subordinea sa, cu avizul
conform al comisarului general”.
Prin HG nr. 566/2011, în vigoare din data de 09.06.2011, dispoziţiile menţionate au
fost modificate, noul text nemaiprevăzând avizul conform al comisarului general pentru
eliberarea din funcţie a personalului de execuţie, de către conducătorul secţiei.
De asemenea, potrivit art. II alin. 1 şi 2 din HG 566/2011, „ Încadrarea personalului în
limita numărului de posturi şi în noua structură organizatorică se face în condiţiile legii, în
termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri. Până la data expirării
termenului prevăzut de alin. 1, activitatea Gărzii Financiare este supusă dispoziţiilor cuprinse
în actele normative privind organizarea şi funcţionarea acesteia, în vigoare până la data
intrării în vigoare a prezentei hotărâri.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile anterior citate, deşi modificarea art. 6 alin. 1 din HG
1324/2009 ar dispensa comisarul şef de secţie de obligaţia obţinerii avizului conform al
comisarului general pentru eliberarea din funcţie a personalului de execuţie din subordine,
activitatea normei juridice în forma anterioară modificării este prelungită expres de legiuitor
dincolo de data intrării în vigoare a HG 566/2011, pentru un interval de 45 de zile de la acest

448
moment, interval în care organizarea şi funcţionarea instituţiei publice rămâne supusă vechilor
dispoziţii.
Ca atare, cum în speţă Decizia nr. 26/23.07.2011este emisă în interiorul termenului de
45 de zile de la intrarea în vigoare a HG 566/2011, la momentul emiterii acesteia subzista
obligativitatea obţinerii avizului conform al comisarului general pentru eliberarea
reclamantului recurent din funcţia publică deţinută.
Ori, intimata nu a fost în măsură să prezinte un astfel de aviz nici cu ocazia
soluţionării cauzei în primă instanţă, dar nici în faţa instanţei de control judiciar.
În această situaţie, fiind în prezenţa unui aviz conform care prin natura şi efectele sale
condiţionează emiterea actului administrativ de manifestarea unilaterală de voinţă a unui alt
organ al autorităţii publice şi care reprezintă o condiţie de legalitate a însuşi actului
administrativ ce urmează a se emite, Curtea a constatat că absenţa avizului conform al
comisarului general al Gărzii Financiare atrage nulitatea deciziei de eliberare din funcţie a
reclamantului.
Din acest punct de vedere nu pot fi reţinute susţinerile intimatei Garda Financiară –
Comisariatul General în sensul că un astfel de aviz ar fi reprezentat de referatul de aprobare
privind noua structură organizatorică a Gărzii Financiare, fiind neîndoielnic că avizul
prevăzut de dispoziţiile art. 6 alin. 1 din HG 566/2011 nemodificată, urmează a fi solicitat şi
acordat punctual şi expres pentru fiecare din ipotezele avute în vedere de text, neputând fi
dedus dintr-un referat general ce vizează întreaga structură organizatorică a instituţiei publice.
De asemenea, nu pot fi avute în vedere nici argumentele intimatei pârâte Garda
Financiară Comisariatul General referitoare la Decizia nr. 414/2010 a Curţii Constituţionale,
constatarea neconstituţionalităţii unor dispoziţii din OUG 105/2009, prin care a fost
modificată Legea 188/1999, neputând face inaplicabile dispoziţii ulterioare şi fără nicio
legătură cu acestea care vizează condiţiile concrete de angajare, promovare, sancţionare şi
eliberare din funcţie a unei categorii de funcţionari publici cu statut special.
Ca atare, constatând caracterul fondat al criticilor formulate de recurent, în raport de
temeinicia cererii privind anularea Deciziei din 23.07.2011, emisă de Garda Financiară -
Secţia Judeţeană Mehedinţi, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul
formulat şi, modificând sentinţa primei instanţe, a admis acţiunea precizată şi a anulat decizia
de eliberare din funcţie a reclamantului recurent.
În temeiul art. 106 din Legea 188/1999, raportat la art. 18 din Legea 554/2004 a dispus
reintegrarea reclamantului în funcţia din care a fost eliberat şi a obligat intimata pârâtă Garda
Financiară – Comisariatul General la plata către acesta a unei despăgubiri egale cu drepturile
salariale de care a fost lipsit, actualizate cu indicele de inflaţie, începând cu data eliberării din
funcţie şi până la reintegrarea efectivă.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, au fost obligate intimatele pârâte la plata
cheltuielilor de judecată avansate de recurentul reclamant în cauză.
( Decizia nr. 2439/2013, pronunţată în dosar nr. 866/101/2012, Secţia de Contencios
Administrativ şi Fiscal, rezumat – judecător Gabriel Comănescu).

VI. EXCEPŢIA DE NELEGALITATE

Excepţia de nelegalitate - inadmisibilitate

Actele administrative exceptate de la controlul de legalitate pe calea acţiunii directe

vor fi exceptate şi de la controlul de legalitate pe calea excepţiei de nelegalitate reglementată
prin art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, nu pot fi atacate pe calea contenciosului
administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede o
altă procedură judiciară, ceea ce duce la concluzia că, într-adevăr, calea excepţiei de

449
nelegalitate nu a fost reglementată de legiuitor pentru a crea o cale de evitare a unei
proceduri judiciare speciale.
Nu se poate uza de excepţia de nelegalitate în condiţiile în care legiuitorul a prevăzut
o altă procedură de contestare a actelor administrativ-fiscale, cunoscut fiind faptul că
aceasta este un mijloc de apărare supus procedurii specifice reglementate de art. 4 din Legea
nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare şi nu poate acoperi pasivitatea
contestatorului sau necunoaşterea legii în ceea ce priveşte modalitatea de contestare a
actelor administrativ-fiscale, neputând fi transformată într-un instrument de prejudecare a
fondului acţiunii, în afara cadrului procesual firesc şi neputând fi invocată împotriva unui act
administrativ fiscal ce poate fi contestat pe calea unei acţiuni în anulare.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj - Secţia Penală, în
dosarul nr. 13341/63/2011, s-a admis cererea formulată de inculpatul X şi în baza art. 4 din
Legea nr. 554/2004 modificată, s-a dispus sesizarea Curţii de Apel Craiova - Secţia
Contencios Administrativ cu excepţia de nelegalitate a următoarelor acte administrative
individuale emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a
Finanţelor Publice Dolj: procesul verbal întocmit la 15.05.2009, raportul de inspecţie fiscală
întocmit la 15.05.2009 şi decizia de impunere nr. 138/21.05.2009. A fost înaintată la Curtea
de Apel Craiova - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, cererea prin care s-a invocat
excepţia de nelegalitate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova - Secţia Contencios
Administrativ şi Fiscal, sub nr. 222/54/2013, fiind înaintate şi actele contestate pe calea
excepţiei de nelegalitate.
Prin cererea formulată la data de 17.12.2012, reclamantul X, fost administrator/asociat
al SC X SRL, a invocat excepţia de nelegalitate a următoarelor acte administrative emise de
D.G.F.P. Dolj - Activitatea de Inspecţie Fiscală pentru SC Y SRL (fostă SC X SRL): 1. -
Proces verbal nr. 1842/15.05.2009; 2. - Raport de inspecţie fiscală nr. 1839/15.05.2009; 3. -
Decizie de impunere nr. 138/21.05.2009.
În motivarea cererii, a susţinut că cele trei acte administrative atacate pe calea
excepţiei de nelegalitate sunt întocmite de un organ fiscal necompetent, fiind întocmite
ulterior datei la care domiciliul fiscal al SC Y SRL (fostă SC X SRL) fusese schimbat în raza
de competenţă a Administraţiei Finanţelor Publice Sector 1 I Bucureşti şi dosarul fiscal
transmis acestui organ fiscal.
Potrivit celor cuprinse în cap. II din Procesul verbal atacat, dar şi în capitolul II al
Raportului de inspecţie fiscală, cu privire la SC Y SRL ( fosta SC X SRL), rezultă, printre
altele, următoarele: - a avut sediul social în judeţul Dolj, localitatea P. şi a funcţionat sub
denumirea de SC X SRL, până la data de 05.03.2009; - a fost înregistrată la ORC Dolj sub nr.
J16/1213/2008; - prin cererea de menţiuni înregistrată la ORC Dolj sub nr. 14608/02.03.2009
şi încheierea 1907/05.03.2009 se schimbă denumirea societăţii din SC X SRL în SC Y SRL şi
se schimba sediul social în Bucureşti.
Rezultă cu certitudine că inspecţia fiscală a fost efectuată în perioada: 08.05.2009 -
15.05.2009 de către un organ fiscal necompetent a mai efectua acest control, iar actele
administrative atacate, în speţă, sunt lovite de nulitate.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 301, art. 302 Cod procedură penală și art.
4 din Legea 554/2004 cu modificările și completările ulterioare.
Pârâta D.G.F.P. Dolj - Activitatea de Inspecţie Fiscală, a depus la dosar, la data de
08.03.2013, întâmpinare. Prin întâmpinare, pârâta a menţionat că, raportat la faptul că
reclamanta nu a înţeles să formuleze, anterior invocării prezentei excepţii, o acţiune în
anularea actului administrativ, fără a putea pretinde deci că este prejudiciată de neanalizarea
de către instanţa competentă a legalităţii actului, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii.
Examinând excepţia de nelegalitate, Curtea a reţinut următoarele:

450
 Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data formulării cererii,
„legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii
acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la
cererea părţii interesate.”
Excepţia de nelegalitate este un mijloc de apărare, dar şi o cale accesorie distinctă de
verificare a legalităţii unui act administrativ cu procedură şi condiţii proprii de exercitare.
Excepţia de nelegalitate nu are ca efect anularea actului, ci înlăturarea din cauză a actului a
cărui nelegalitate a fost constatată. Admiterea excepţiei de nelegalitate nu afectează
validitatea actului, ci actul declarat nelegal devine inopozabil părţii împotriva căreia a fost
invocat, rămânând inoperant în cadrul litigiului respectiv.
Prin cererea formulată, s-a invocat excepţia de nelegalitate a următoarelor acte emise
de D.G.F.P. Dolj - Activitatea de Inspecţie Fiscală: Procesul verbal nr. 1842/15.05.2009,
Raportul de inspecţie fiscală nr. 1839/15.05.2009 şi Decizia de impunere nr. 138/21.05.2009.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii invocată prin întâmpinare de către pârâta
D.G.F.P. Dolj - Activitatea de Inspecţie Fiscală, Curtea a reţinut că, în cauza dedusă judecăţii,
se impune a se stabili, pentru început, care este modalitatea legală de contestare a actelor
administrativ fiscale.
Conform art. 41 din O.G. nr. 92/2003 „În înţelesul prezentului cod, actul administrativ
fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea,
modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale”.
Procesul verbal şi raportul de inspecţie fiscală nu conţin măsuri ce pot fi susceptibile
de executare silită prin ele însele, sunt acte care au stat la baza emiterii deciziei de impunere,
ce pot fi analizate sub aspectul legalităţii, în conformitate cu art. 18 din Legea nr. 554/2004
Potrivit art. 1 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003 republicată, privind Cod procedură fiscală,
„Prezentul cod reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale
privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale,
prevăzute de Codul fiscal”.
Întrucât Decizia de impunere vizează taxe prevăzute de Codul Fiscal datorate
bugetului local, în raport de dispoziţiile menţionate, îi sunt aplicabile dispoziţiile speciale ale
Codului de procedură fiscală referitoare la procedura de contestare.
Potrivit dispoziţiilor art. 205-209 din Titlul IX „Soluţionarea contestaţiilor formulate
împotriva actelor administrativ fiscale” din O.G. nr. 92/2003, republicată, privind Codul de
procedură fiscală, împotriva actelor administrativ fiscale se poate formula contestaţie potrivit
procedurii prevăzute de dispoziţiile legii speciale, respectiv Codul de procedură fiscală.
Contestaţia este o cale administrativă de atac, calificare legală ce a fost confirmată atât
de deciziile Curţii Constituţionale (Deciziile nr. 409/2004, nr. 63/2006, nr. 563/2006, nr.
687/2008), dar şi de practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit art. 205 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003 „Împotriva titlului de creanţă, precum şi
împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii.
Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se
consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în
condiţiile legii”, iar potrivit art. 206 alin. 3 „Contestaţia se depune la organul fiscal, respectiv
vamal, al cărui act administrativ este atacat şi nu este supusă taxelor de timbru”.
Conform art. 209 alin. 4 din actul normativ menţionat anterior, „Contestaţiile
formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de autorităţile administraţiei publice
locale, precum şi de alte autorităţi publice care, potrivit legii, administrează creanţe fiscale, se
soluţionează de către aceste autorităţi”.
Potrivit art. 218 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003 „Deciziile emise în soluţionarea
contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura
de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios
administrativ competentă, în condiţiile legii.”

451
 Decizia de impunere, ca act administrativ fiscal, precum şi actele care au stat la baza
acesteia, trebuie contestate în procedura recursului administrativ reglementată la art. 205 şi
următoarele Cod procedură fiscală şi la instanţa de contencios administrativ poate fi atacată,
potrivit art. 218 Cod procedură fiscală, doar decizia dată de organul fiscal competent în
soluţionarea contestaţiei împotriva actului administrativ fiscal de impunere.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, s-a reţinut că Decizia de impunere ce face
obiectul excepţiei de nelegalitate în cauza de faţă este un act administrativ-fiscal emis de o
autoritate a administraţiei publice locale care, potrivit legii, administrează creanţe fiscale şi
care poate fi contestat potrivit procedurii instituite de Titlul IX Cod procedură fiscală, iar
ulterior Decizia emisă în soluţionarea contestaţiei poate fi atacată la instanţa de contencios
administrativ competentă.
În concluzie, reclamantul, potrivit art. 205-218 Cod procedură fiscală, putea contesta
Decizia de impunere la autoritatea administraţiei publice locale care, potrivit legii,
administrează creanţe fiscale şi ulterior putea ataca Decizia de soluţionare a contestaţiei la
instanţa de contencios administrativ competentă, potrivit legii.
Necontestat este faptul că reclamantul nu a uzat de această procedură specială de
contestare a deciziei de impunere, calificată de instanţa de contencios constituţional şi în mod
constant de jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ ca reprezentând o procedură
administrativă prealabilă obligatorie în ceea ce priveşte modalitatea de contestare a actelor
administrativ-fiscale prevăzută de dispoziţiile legii speciale, respectiv Cod procedură fiscală şi
nu o jurisdicţie specială administrativă, invocând doar excepţia de nelegalitate a acestei
decizii şi a actelor care au stat la baza emiterii acesteia, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Este evident că reclamantul nu poate uza de excepţia de nelegalitate în condiţiile în
care legiuitorul a prevăzut o altă procedură de contestare a actelor administrativ-fiscale,
cunoscut fiind faptul că aceasta este un mijloc de apărare supus procedurii specifice
reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare şi nu
poate acoperi pasivitatea contestatorului sau necunoaşterea legii în ceea ce priveşte
modalitatea de contestare a actelor administrativ-fiscale, neputând fi transformată într-un
instrument de prejudecare a fondului acţiunii, în afara cadrului procesual firesc, neputând fi
invocată împotriva unui act administrativ fiscal ce poate fi contestat pe calea unei acţiuni în
anulare.
În consecinţă, este întemeiată excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate
întrucât legea specială prevede o altă procedură pentru modificarea sau desfiinţarea actelor
administrativ-fiscale.
Teza contrară, ar contraveni prevederilor art. 6 din C.E.D.O., dreptul la un proces
echitabil, şi anume componentelor definitorii ale acestui drept fundamental, respectiv dreptul
la justiţie şi principiul securităţii raporturilor juridice, urmare a acceptării posibilităţii
înlăturării pe calea excepţiei de nelegalitate a efectelor unui act administrativ fiscal, definitiv,
obligatoriu.
Aspectele privind nelegalitatea deciziei de impunere puteau fi analizate atât de organul
administrativ competent să soluţioneze plângerea prealabilă administrativă, cât şi de instanţa
de contencios administrativ competentă să soluţioneze contestaţia împotriva deciziei emise în
soluţionarea plângerii.
În doctrina de specialitate, precum şi în jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi
fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut în mod constant că din coroborarea art. 4
şi art. 5 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actele
administrative exceptate de la controlul de legalitate pe calea acţiunii directe sunt exceptate şi
de la controlul pe calea excepţiei de nelegalitate.
Astfel, potrivit art. 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, nu pot fi atacate pe calea contenciosului
administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede o
altă procedură judiciară, ceea ce duce la concluzia că, într-adevăr, calea excepţiei de

452
nelegalitate nu a fost reglementată de legiuitor pentru a crea o cale de evitare a unei proceduri
judiciare speciale.
Decizia de impunere fiscală poate fi atacată în condiţiile art. 205 şi urm. din Codul de
procedură fiscală, pe calea unei contestaţii fiscale, la organul fiscal competent şi doar decizia
de soluţionare a contestaţiei poate fi atacată în faţa instanţei de contencios administrativ,
potrivit art. 218 din Codul de procedură fiscală.
Competenţa instanţei de contencios administrativ, de a verifica pe calea excepţiei
legalitatea unui act administrativ, nu poate fi atrasă prin invocarea art. 4 din Legea nr.
554/2004, atunci când este vorba de un act administrativ pentru modificarea sau desfiinţarea
căruia legea specială prevede o procedură judiciară specială.
Deci, actele administrative exceptate de la controlul de legalitate pe calea acţiunii
directe vor fi exceptate şi de la controlul de legalitate pe calea excepţiei de nelegalitate
reglementată prin art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Pentru aceste considerente, excepţia de nelegalitate a fost respinsă ca inadmisibilă.
(Sentinţa nr. 114/2013 – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, rezumat judecător Liliana
Mădălina Dună)

VII. DREPT PROCESUAL CIVIL

1.Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ în procedura

reglementată de O.U.G. nr. 66/2011

În procedura reglementată de O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi

sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a
fondurilor publice naţionale aferente acestora, competenţa materială a instanţei de
contencios administrativ este stabilită exclusiv în raport de nivelul autorităţii publice care
emite actul administrativ, în condiţiile art. 10 alin. 11 din Legea nr. 554/2004 aşa cum a fost
modificată şi completată prin Legea nr. 76/2012.
Prin urmare, cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice locale
sau judeţene care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea
Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluţionează în fond de secţiile de contencios
administrativ şi fiscal ale tribunalelor, soluţie care rezultă din interpretarea per a contrario a
art. 10 alin. 11 din Legea nr. 554/2004 aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr.
76/2012.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, Secţia Contencios

Administrativ şi Fiscal sub nr. 417/54/2013, reclamanta U.G.I.R. - 1903 Filiala Dolj, în
contradictoriu cu pârâtul Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operaţional
Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Sud - Vest Oltenia, a solicitat suspendarea
executării Procesului - Verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare
nr. 1150/04.02.2013 încheiat de membrii echipei de verificare din cadrul OIR POSDRU
delegat Regiunea Sud Vest Oltenia, prin care s-a stabilit în sarcina UGIR 1903 Filiala Dolj un
debit de 77.443,52 lei reprezentând cheltuieli neeligibile, până la pronunţarea instanţei de
fond.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a contestat procesul verbal conform
contestaţiei înregistrată la sediul pârâtei sub nr. 1729/19.02.2013, pe care o anexează în copie.
Până în prezent nu i-a fost comunicat rezultatul examinării contestaţiei formulate.
Reclamanta a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 14 din Legea 554/2004, solicitând
suspendarea executării sumei de 77.443,52 lei, reţinută prin procesul verbal ca reprezentând
cheltuieli neeligibile, derivând din presupuse nereguli constatate în privinţa contractelor de

453
prestări servicii încheiate de partenerul CRFPA Dolj pentru implementarea proiectului
POSDRU/102/5.1 /G/77907.
În privinţa admisibilităţii cererii de suspendare, a solicitat instanţei să constate că în
cauză sunt întrunite cele două condiţii prevăzute de art. 14, şi anume: paguba iminentă şi
cazul bine justificat.
Privitor la prima condiţie, respectiv a pagubei iminente, a învederat că pentru
derularea corespunzătoare a proiectului, UGIR 1903 - Filiala Dolj a contractat o linie de credit
garantat cu bunurile personale ale membrilor echipei de management şi a efectuat plăţi,
suplinind practic lipsa de fonduri generată de neonorarea la timp de către AMPOSDRU a
contravalorii obligaţiilor financiare asumate prin contractul de finanţare.
Decizia de a reţine această sumă a unui partener din sumele ce se cuveneau
solicitantului îi creează acestuia o situaţie financiară deosebit de gravă, în sensul creşterii
cheltuielilor financiare cauzate de neachitarea la timp a creditului contractat.
Cu privire la cea de-a doua condiţie, a cazului bine justificat, a solicitat instanţei să
aibă în vedere recomandarea juridică europeană REC nr. (89)8 adoptată de Comitetul de
Miniştri din cadrul CEE în 1989, în sensul că această împrejurare este legată de o stare de fapt
şi de drept care sunt de natură a crea îndoieli în privinţa legalităţii actului administrativ.
Din analiza contestaţiei pe care a formulat-o împotriva procesului verbal, se observă
faptul că s-au reţinut ca nereguli aspecte care au fost analizate anterior aprobării şi validării
sumelor şi a efectuării plăţilor, încât reclamanta a efectuat plăţi legale pentru servicii
efectuate.
Echipa de control în mod greşit a considerat neeligibile cheltuielile cu contractele de
prestări servicii încheiate de CRFPA Dolj pentru formatori, întrucât în momentul încheierii
acestor contracte exista cadru legal.
În termenul stabilit conform art. 201 alin. 1 şi 5 NCPC, pârâtul Organismul
Intermediar Regional pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane
Regiunea Sud - Vest Oltenia, a depus la dosar întâmpinare la data de 20 martie 2013, prin
care a invocat excepţia netimbrării acţiunii, precum şi excepţia inadmisibilităţii cererii de
chemare în judecată. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată.
În termenul stabilit conform art. 201 alin. 2 şi 5 NCPC, reclamanta a depus la dosar, la
27 martie 2013, răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate şi
admiterea cererii de suspendare a executării actului administrativ. Reclamanta a anexat
dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă fixă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 201 alin. 3 şi 5 NCPC a fost stabilit primul termen
de judecată la data de 05.04.2013.
La primul termen de judecată, Curtea, verificându-şi competenţa în temeiul
dispoziţiilor art. 131 alin. 1 NCPC, având în vedere prevederile art. 10 alin. 1 1 din Legea nr.
554/2004 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2012, emitentul actului şi obiectul
cererii, în temeiul art. 130 alin. 2 NCPC a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii
de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal.
Excepţia necompetenţei materiale a fost supusă discuţiei părţii prezente conform art.
14 alin. 5 NCPC.
Analizând cu prioritate, în conformitate cu art. 248 NCPC, excepţia necompetenţei
materiale, Curtea de Apel - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a constatat că excepţia
este întemeiată pentru considerentele ce succed:
În speţă, pentru stabilirea competenţei materiale trebuie pornit de la obiectul cererii de
chemare în judecată şi de la emitentul actului administrativ contestat, având în vedere
modificările aduse Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 76/2012.
Prin cererea adresată instanţei, reclamanta a solicitat suspendarea executării Procesului
- Verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. 1150/04.02.2013
emis de Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operaţional Sectorial
Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Sud - Vest Oltenia, prin care s-a stabilit în sarcina

454
reclamantei un debit în valoare de 77.443,52 lei, după cum urmează: 70.473,60 lei aferent
bugetului Uniunii Europene şi 6.969,92 lei aferent bugetului de stat.
Cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi O.U.G. nr.
66/2011. Actul administrativ a cărui suspendare a executării se solicită a fost emis în
parcurgerea procedurii reglementată de prevederile O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea,
constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene
şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora.
Potrivit art. 21 alin. 13 din O.U.G. 66/2011 verificările desfăşurate de către
structurile/echipele de control prevăzute la art. 20, se finalizează prin întocmirea unui proces
verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare sau a unei note de
constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare.
Art. 21 alin. 19 din acelaşi act normativ statuează că „procesul-verbal de constatare a
neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare este act administrativ în sensul Legii
contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare”.
Potrivit prevederilor art. 21 alin. 20 coroborate cu cele ale art. 34 alin. 3, procesul-
verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare/Nota de constatare a
neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare constituie titlu de creanţă şi se emite în
vederea stingerii acestei creanţe, iar împotriva titlului de creanţă debitorul poate formula
contestaţie în condiţiile şi termenele stabilite de ordonanţa de urgenţă.
Potrivit art. 50 alin. 8 din O.U.G. nr. 66/2011, prevederile alin. 7 nu aduc atingere
dreptului contestatarului sau al împuternicitului acestuia de a cere suspendarea executării
titlului de creanţă, în temeiul Legii nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.
Fiind vorba de recuperarea unei creanţe fiscale asimilate, competenţa materială a
instanţei se stabileşte prin aplicarea criteriilor stabilite prin textul art. 10 din Legea nr.
554/2004, modificată prin Legea nr. 76/2012.
În speţă, emitentul actului administrativ contestat este Organismul Intermediar
Regional pentru Programul Operaţional Sectorial pentru „Dezvoltarea Resurselor Umane”
Regiunea Sud - Vest Oltenia.
Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operaţional Sectorial
„Dezvoltarea Resurselor Umane” Regiunea Sud - Vest Oltenia (O.I.R.P.O.S.D.R.U.) este
organizat şi funcţionează în temeiul H.G. nr. 11/2009 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale. O.I.R.P.O.S.D.R.U. este instituţie publică
cu personalitate juridică, finanţată de la bugetul de stat, în subordinea secretarului de stat
coordonator al Departamentului Afaceri Europene şi Relaţii Externe din cadrul M.M.F.P.S..
O.I.R.P.O.S.D.R.U. asigură în teritoriu aplicarea unitară a atribuţiilor delegate de către
Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor
Umane. O.I.R.P.O.S.D.R.U. Sud - Vest Oltenia este instituţie publică cu personalitate
juridică, finanţată de la bugetul de stat, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi
Protecţiei Sociale, în conformitate cu Anexa nr. 2, lit. A, pct. 2 lit. d din H.G. nr. 11/2009
privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
Potrivit art. 2 din H.G. nr. 10/2013 „În vederea realizării rolului său, Ministerul
Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice îndeplineşte următoarele funcţii:
(…) d) de Autoritate de management pentru Programul operaţional sectorial „Dezvoltarea
resurselor umane” şi şef de misiune pentru Fondul Social European; (…)”
Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operaţional Sectorial
„Dezvoltarea Resurselor Umane” Regiunea Sud - Vest Oltenia (O.I.R.P.O.S.D.R.U. Sud -
Vest Oltenia) este o instituţie publică cu reprezentare regională având sediul central în
Municipiul Craiova, judeţul Dolj şi reprezentanţe judeţene în reşedinţele de judeţ din
Mehedinţi, Vâlcea, Olt şi Gorj. O.I.R.P.O.S.D.R.U. Sud - Vest Oltenia are, în principal, rolul
de a implementa, la nivel regional, o serie de scheme pentru dezvoltarea resurselor umane,
finanţate din fonduri europene. O.I.R.P.O.S.D.R.U Sud - Vest Oltenia coordonează această
activitate la nivelul judeţelor Dolj, Gorj, Olt, Mehedinţi şi Vâlcea. O.I.R.P.O.S.D.R.U

455
Regiunea Sud - Vest Oltenia asigură implementarea Programului Operaţional Sectorial
Dezvoltarea Resurselor Umane, în calitate de organism intermediar, pe baza prevederilor
„Acordului de delegare de funcţii” şi a Actelor Adiţionale la acesta, încheiate cu Autoritatea
de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane.
Curtea menţionează că pârâtul O.I.R.P.O.S.D.R.U. Regiunea Sud - Vest Oltenia este
un organ administrativ deconcentrat, la nivel regional, care se încadrează în categoria,
,autorităţilor publice locale şi judeţene”. Pârâtul nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor
pentru a fi calificat drept organ al autorităţii publice centrale. Nici un act normativ nu califică
organismele regionale ca fiind autorităţi centrale.
De menţionat că în practica Î.C.C.J., Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, s-a
stabilit că Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operaţional Sectorial
„Dezvoltarea Resurselor Umane”- Regiunea (…) este o autoritate publică locală (ex.: decizia
nr. 4229/06.10.2010 pronunţată în dosarul nr. 239/54/2010, decizia nr. 559/04.02.2010
pronunţată în dosarul nr. 8110/2/2009).
Anterior modificării Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 76/2012, practica Î.C.C.J,
Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a fost în sensul că în procedura reglementată de
O.U.G. nr. 66/2011 competenţa instanţei de contencios administrativ este determinată în
funcţie de valoarea creanţei bugetare potrivit regulilor de competenţă prevăzute de art. 10 alin.
1 din Legea nr. 544/2004, (ex. decizia nr. 2038/27.02.2013 pronunţată în dosarul nr.
1883/54/2012, decizia nr. 1841/04.04.2012 pronunţată în dosarul nr. 694/35/2010, decizia
1288/08.03.2012 pronunţată în dosarul nr. 2026/54/2011, decizia nr. 1096/23.02.2011
pronunţată în dosarul nr. 258/33/2010, decizia nr. 195/14.01.2011 pronunţată în dosarul nr.
560/2010).
În materia contenciosului administrativ, legea stabileşte o plenitudine de competenţă
în favoarea tribunalului, situaţiile în care curţile de apel dobândesc o astfel de competenţă
fiind arătate la art. 96 pct. 1 NCPC potrivit cu care „Curţile de apel judecă: 1. în primă
instanţă, cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit legii speciale”.
Art. 10 alin. 1 şi alin. 11 din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 76/2012,
instituie două criterii pentru stabilirea competenţei materiale în judecarea în fond a cauzelor în
contencios administrativ: 1. criteriul poziţionării autorităţii emitente în sistemul autorităţilor
publice (sau criteriul rangului autorităţii emitente) şi 2. criteriul valoric.
Având în vedere obiectul cauzei de faţă, care priveşte o creanţă bugetară, rezultată din
nereguli privind utilizarea fondurilor comunitare şi de cofinanţare, în raport de modificările
aduse Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 76/2012, competenţa materială a instanţei se
stabileşte exclusiv în raport de emitentul actului administrativ contestat.
Potrivit art. 10 alin. 11 din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 76/2012,
modificată prin O.U.G. nr. 4/2013, intrată în vigoare la data de 15 februarie 2013, „Toate
cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect
sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de
valoare, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de
apel”
Alin. 11 al art. 10 din Legea nr. 554/2004, introdus prin Legea nr. 76/2012,
reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal în litigiile
privind actele administrative care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă
din partea Uniunii Europene, în raport cu rangul autorităţii care emite actul administrativ
dedus judecăţii.
În consecinţă, în procedura reglementată de O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea,
constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene
şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, competenţa materială a instanţei de
contencios administrativ este stabilită exclusiv în raport de nivelul autorităţii publice care
emite actul administrativ, în condiţiile art. 10 alin. 11 din Legea nr. 554/2004 aşa cum a fost
modificată şi completată prin Legea nr. 76/2012.

456
 Prin urmare, cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice locale
sau judeţene care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea
Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluţionează în fond de secţiile de contencios
administrativ şi fiscal ale tribunalelor, soluţie care rezultă din interpretarea per a contrario a
art. 10 alin. 11 din Legea nr. 554/2004 aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr.
76/2012.
Cum obiectul acţiunii de faţă nu priveşte un act al unei autorităţi publice centrale şi
cum nu este prevăzută în cauză o competenţă expresă a curţii de apel, Curtea a constatat că, în
speţă, competenţa judecării cauzei revine tribunalului, ca instanţă de fond în contencios
administrativ.
Curtea, având în vedere prevederile art. 10 alin. 11 din Legea nr. 554/2004 modificată
prin Legea nr. 76/2012, emitentul actului administrativ şi prevederile art. 95 pct. 1 NCPC şi
cum reclamanta a uzat de prevederile art. 10 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, a constatat că
Tribunalului Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal îi aparţine competenţa
soluţionării cauzei în primă instanţă.
Curtea a menţionat că instanţa competentă să judece cererea principală se va pronunţa
şi asupra apărărilor şi excepţiilor invocate de pârât prin întâmpinare, aşa cum prevăd expres
dispoziţiile art. 124 NCPC.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 132 alin. 1 şi 3 coroborat cu art. 129 alin. 2 pct. 2
NCPC, Curtea a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de
soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal.
(Sentinţa nr. 164/2013 – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, rezumat judecător Liliana
Mădălina Dună)

2.Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă.

Revizuirea unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se
poate cere dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a
drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar
consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât
prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Revizuirea priveşte o decizie pronunţată de instanţa de recurs prin care s-a evocat
fondul, iar prin hotărârea CEDO s-a constatat că a fost încălcat art. 7 din Convenţie, iar
consecinţele acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate altfel.
Consecinţele continuă să se producă întrucât prin decizia curţii de apel, a cărei
revizuire se solicită, s-a respins acţiunea reclamantului împotriva actului administrativ prin
care s-a dispus anularea permisului de conducere şi deci anularea produce efecte şi în
prezent, reclamantul nereintrând în posesia carnetului de conducere.

La data de 25 aprilie 2012, revizuentul M.T. a formulat cerere de revizuire a deciziei

nr. 803 din data de 12 iulie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios
Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 780/A/2005 (nr. nou 10102/54/2005).
În motivarea cererii de revizuire, a arătat că, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor Omului, revizuentul a depus o cerere la CEDO, înregistrată sub nr.
1051/2006 prin care a semnalat o încălcare flagrantă a drepturilor sale, tocmai prin decizia
autorităţilor de a-i anula permisul de conducere la 8 ani de la condamnarea sa definitivă, prin
aplicarea unei măsuri administrative complementare în acest sens. Această măsură abuzivă a
fost menţinută ca fiind legală de către Curtea de Apel Craiova, prin decizia supusă revizuirii,
atunci când s-a admis recursul declarat de IPJ Gorj, a fost modificată sentinţa Tribunalului
Gorj şi respinsă acţiunea sa iniţială.
Recent, prin decizia Curţii Europene pronunţată la 23 ianuarie 2012 s-a constatat că în
cazul său a fost încălcat art. 7 din Convenţie, rezultând în aplicarea greşită şi abuzivă a legii

457
privind anularea permisului de conducere. Interpretarea s-a făcut în sensul că în contextul în
care fusese condamnat în anul 1997, printr-o hotărâre definitivă, la 80.000 lei amendă penală,
nu i se putea aplica o măsură administrativă tocmai în anul 2004, în virtutea acestei
condamnări.
Pentru o faptă penală se vor aplica sancţiunile existente la momentul săvârşirii ei sau
cel târziu la momentul condamnării definitive şi, în nici un caz, la un moment ulterior, pentru
că este încălcat principiul neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituţie,
legea dispunând numai pentru viitor.
Ca atare, nu se putea dispune această pedeapsă mai grea privind anularea permisului
prin aplicarea OUG 195/2002, în situaţia în care el comisese fapta penală încă din 1997, când
condamnarea a rămas definitivă. Trebuiau aplicate principiile generale de drept la momentul
judecării sale, situaţie în care IPJ nu era obligat la acel moment, prin lege, să anuleze acest
permis.
Prin urmarea, dacă această instituţie nu a luat această măsură administrativă la acel
moment, în nici un caz nu se mai poate prevala de prevederile OUG 195/2002, în vigoare doar
la momentul cererii revizuentului de preschimbare a permisului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:
Prin cererea formulată la data de 10 martie 2005, înregistrată sub nr. 435/C/2005 pe
rolul Tribunalului Gorj, reclamantul M.T. a chemat în judecată pe pârâta IPJ Gorj - Serviciul
Poliţiei Rutiere pentru ca, pe cale de contencios administrativ, să se anuleze actul
administrativ prin care i s-a anulat permisul de conducere auto începând cu data de 9.12.2004
şi obligarea pârâtei la schimbarea permisului cu unul nou.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 15.12.2004 s-a prezentat la
Serviciul Poliţiei Rutiere Gorj şi a solicitat schimbarea permisului de conducere cu altul de tip
nou, dar i s-a reţinut permisul vechi şi i s-a spus că se anulează cu motivarea că a fost surprins
conducând sub influenţa băuturilor alcoolice la data de 2.12.1995, pentru care i s-a suspendat
dreptul de a conduce pe timp de 90 de zile, dar poliţia a omis să-i reţină permisul de
conducere auto.
Reclamantul a formulat contestaţie prin adresa nr. A/21 din 25.01.2005, în sensul că
avându-se în vedere cererea de revocare a măsurii de anulare a permisului de conducere i se
comunică că măsura se menţine.
Prin sentinţa nr. 102 din 15.04.2005, pronunţată în dosarul nr. 435/C/2005, Tribunalul
Gorj a admis acţiunea în anulare formulată de reclamantul M.T., a dispus anularea dispoziţiei
A/21/25.01.2005 de soluţionare a contestaţiei privind anularea măsurii de anulare a permisului
de conducere al reclamantului. A dispus eliberarea unui nou permis de conducere
reclamantului.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Într-adevăr prin sentinţa penală nr. 2593 din 05 iunie 1997, pronunţată de Judecătoria
Tg-Jiu în dosarul nr. 1108/1997, reclamantul a fost condamnat la o amendă penală de 80.000
lei pentru infracţiunea prevăzută de art. 36 alin. 2 din Decretul 328/1966, iar potrivit art. 246
din OG 195/2005, permisul de conducere se anulează în baza unei hotărâri judecătoreşti de
condamnare a infracţiunilor prevăzute de art. 101 din ordonanţă.
Potrivit art. 126 lit. c Cod procedură penală, pedeapsa amenzii penale se prescrie în
termen de 3 ani, astfel că şi pedeapsa accesorie a anulării permisului de conducere care
urmează pedeapsa principală conform regulii accesorium sequitur principale, se prescrie în
acest termen.
Termenul de prescripţie se calculează de la data săvârşirii faptei, astfel că faţă de data
de 02.12.1995 acest termen s-a împlinit.
Ca urmare, se consideră că reclamantul este vătămat într-un drept al său prin dispoziţia
pârâtei de anulare a permisului de conducere, în sensul arătat de art. 8 din Legea 554/2004,
urmând a se dispune anularea dispoziţiei pârâtei şi obligarea acesteia la emiterea unui nou
permis de conducere.

458
 Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Inspectoratul de Poliţie Gorj,
apreciind că este nelegală, fiind rezultatul unor interpretări eronate a dispoziţiilor legale în
materie.
S-a susţinut că în mod greşit măsura de anulare a permisului de conducere a fost
calificată ca fiind o „pedeapsă accesorie” şi, făcându-se aplicarea art.126 lit.c Cod penal, s-a
constatat prescripţia acesteia prin trecerea termenului de 3 ani, când, în realitate, pedepsele
accesorii sunt cele prevăzute de art.71 alin.1 cod penal, cu referire la art.64 cod penal, iar
instanţa nu l-a condamnat pe inculpat la nici una din aceste pedepse.
S-a mai arătat că anularea permisului - conform art. 42 alin.2 din Decretul nr.328/1966
şi art.101 alin.1 lit. b din OUG nr.195/2002, nu reprezintă o pedeapsă accesorie, ci o măsură
administrativă luată de organul de poliţie potrivit competenţelor sale.
Pe fond, recurentul a mai invocat că măsura de anulare a permisului a fost dispusă ca
urmare a condamnării reclamantului - pentru comiterea unei infracţiuni la regimul circulaţiei
rutiere, iar aplicarea acesteia s-a făcut atunci când s-a luat cunoştinţă despre rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, respectiv la data când reclamantul s-a prezentat în
vederea preschimbării permisului de conducere.
Prin decizia nr. 803 din data de 12 iulie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Craiova,
Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 780/A/2005 (nr. nou 10102/54/2005)
a fost admis recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Gorj împotriva
sentinţei civile nr. 102 din data de 15 aprilie 2005, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul
nr. 435/A/2005. A fost modificată sentinţa atacată. S-a respins acţiunea reclamantului M.T..
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Acţiunea intimatului-reclamant vizează nelegalitatea actului administrativ prin care s-a
dispus anularea permisului său de conducere, începând cu data de 9.12.2004 şi refuzul
recurentului pârât de a-i preschimba permisul prin emiterea altuia nou. Tribunalul Gorj a
admis în totalitate acţiunea reclamantului, astfel cum a fost formulată, reţinând prescrierea
amenzii penale intervenită în termen de 3 ani, care atrage şi prescripţia pedepsei accesorii a
anulării permisului de conducere, conform regulii accesorium sequitur principale, şi, cum
acest termen curge de la data săvârşirii faptei, rezultă că faţă de data de 2.12.1995, acesta era
împlinit. Soluţia tribunalului este greşită, în raport de dispoziţiile legale aplicate în materie,
respectiv D.328/1966 şi OUG nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, care
reglementează condiţiile de aplicare a sancţiunii privind anularea unui permis de conducere.
Din actele depuse la dosar, rezultă că intimatul reclamant la 2.12.1995 a fost surprins
de către lucrătorii poliţiei rutiere circulând în municipiul Tg.Jiu, cu autoturismul marca Honda
cu numărul de înmatriculare 2 GJ.9298 în timp ce se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, iar
permisul de conducere îi fusese suspendat pe o perioadă de 90 de zile.
Deşi avea cunoştinţă că nu avea dreptul să conducă autoturismul pe drumurile publice,
la 13.02.1996, reclamantul a fost depistat conducând autoturismul Dacia 1300 cu nr.1.GJ-
5411 pe una din străzile aceluiaşi municipiu, ocazie cu care permisul de conducere i-a fost
reţinut de organele de poliţie. în urma punerii în mişcare a acţiunii penale, acesta a fost
condamnat la 80.000 lei amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 36 alin.
2 din D.328/1966, conform sentinţei penale nr. 2593/5 iunie 1995, pronunţată de Judecătoria
Tg. Jiu, rămasă definitivă, prin neapelare, pe parcursul cercetării judecătoreşti reclamantului i
s-a eliberat o dovadă a cărei valabilitate a fost prelungită succesiv în această perioadă.
Ulterior, reclamantul nu s-a mai prezentat la organele de poliţie pentru prelungirea valabilităţii
dovezii înlocuitoare a permisului de conducere.
Abia în luna decembrie 2004, când a solicitat preschimbarea permisului de conducere,
reclamantul a fost încunoştinţat că acest permis a fost anulat de recurentul pârât, în temeiul
art. 1 alin. 1 lit. b din OUG nr. 195/2002, măsură dispusă începând cu data de 09.12.2004.
Măsura anulării permisului de conducere nu are caracterul unei pedepse accesorii –
astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond, ci reprezintă o sancţiune administrativă cu
o reglementare distinctă, a cărei aplicare intră numai în competenţa organului de poliţie.

459
 Dispoziţiile Decretului 328/1966 şi OUG 195/2002 nu prevăd vreun termen de
aplicare a acestei sancţiuni, iar pe de altă parte este o măsură care trebuie să fie dispusă
obligatoriu în cazul inculpatului, care printr-o hotărâre judecătorească definitivă a fost
condamnat la o pedeapsă penală pentru săvârşirea vreunei infracţiuni privind circulaţia pe
drumurile publice.
Prin urmare, prescripţia prevăzută de art. 126 lit. c Cod pr. penală privind pedeapsa
penală nu are nici o legătură cu sancţiunea administrativă a anulării permisului de conducere,
legea specială neprevăzând în acest sens vreun termen pentru aplicarea sa.
Faţă de cele arătate, s-a apreciat ca fiind întemeiate motivele invocate şi pe cale de
consecinţă, în temeiul art. 312 Cod pr. civilă s-a admis recursul, s-a modificat sentinţa, în
sensul că s-a respins acţiunea.
La data de 12 decembrie 2005, reclamantul s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor
Omului (CEDO).
Prin Hotărârea din 24 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului în cazul reclamantului, M.T. contra României şi publicată în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr. 839/13.12.2012, s-a hotărât:
1. declară capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 şi art. 7 din Convenţie admisibile
şi celelalte capete de cerere inadmisibile;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 7 din Convenţie;
3. hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1
din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data la
care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 3.000
EUR (trei mii de euro), convertită în moneda naţională a statului pârât la rata aplicabilă la data
plăţii, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă
trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut
marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi
majorată cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de
cerere”.
Analizând condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, instanţa a reţinut
următoarele:
Potrivit art. 322 pct. 9 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă
în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs
atunci când evocă fondul, se poate cere dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri
judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi
remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate;
În speţa de faţă, instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de articolul
arătat, atâta timp cât revizuirea priveşte o decizie pronunţată de instanţa de recurs prin care s-a
evocat fondul, iar prin hotărârea CEDO, arătată mai sus, s-a constatat că a fost încălcat art. 7
din Convenţie, iar consecinţele acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate
altfel.
Consecinţele continuă să se producă întrucât prin decizia curţii de apel, a cărei
revizuire se solicită, s-a respins acţiunea reclamantului împotriva actului administrativ prin
care s-a dispus anularea permisului de conducere şi deci anularea produce efecte şi în prezent,
reclamantul nereintrând în posesia carnetului de conducere.
Prin urmare, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 9 Cod procedură
civilă, instanţa consideră că este admisibilă în principiu cererea de revizuire, dar şi pe fond

460
întrucât hotărârea CEDO schimbă perspectiva analizării criticilor de recurs, conducând la
schimbarea deciziei, a cărei revizuire se solicită.
Reluând judecarea recursului, în urma admiterii cererii de revizuire, în raport de
criticile de recurs, instanţa constată următoarele:
Este adevărat că prima instanţă, în mod greşit, a considerat că anularea permisului de
conducere este o pedeapsă accesorie care este prescriptibilă în 3 ani, ca şi pedeapsa penală
principală aplicată.
Cu toate acestea, soluţia instanţei de fond, prin care s-a admis acţiunea reclamantului,
este corectă pentru considerentele ce succed, care le vor completa pe cele ale primei instanţe:
Astfel, potrivit art. 42 alin. 2 din Decretul 328/1966 (în vigoare la data rămânerii
definitive a hotărârii penale de condamnare), permisul de conducere se poate anula şi în cazul
când titularul acestuia a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru
vreuna din infracţiunile prevăzute în art. 22 alin. 4 (o infracţiune la regimul circulaţiei pe
drumurile publice, de omor, lovire sau vătămare cauzatoare de moarte, vătămare corporală
gravă, tâlhărie, ultraj cu violenţă ori pentru o infracţiune de ultraj contra bunelor moravuri şi
tulburarea liniştii publice), cu excepţia celor de la art. 37 (conducerea pe drumurile publice a
unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte
limita legală sau care se află în stare de ebrietate, sustragerea de la recoltarea probelor
biologice în vederea stabilirii alcoolemiei), precum şi pentru orice altă infracţiune, dacă la
săvârşirea ei făptuitorul s-a folosit de un autovehicul, în calitate de conducător.
Având în vedere că dispoziţiile acestui articol nu prevăd obligativitatea anulării
permisului în cazuri similare cu cea a reclamantului, dar şi timpul scurs de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare a reclamantului (anul 1997), precum şi faptul că permisul
de conducere nu a fost reţinut de organele de poliţie, ci s-a aflat în permanenţă în posesia
reclamantului până în anul 2004, când s-a dispus anularea lui, se presupune rezonabil că
organele de poliţie nu au avut intenţia de a dispune măsura anulării permisului de conducere.
Este adevărat că Decretul 328/1966 nu prevedea un termen de aplicare a acestei
sancţiuni, iar la data de 01.02.2003 a intrat în vigoare OUG 195/20002, care a abrogat
Decretul 328/1966 şi că, prin această nouă ordonanţă de urgenţă, în art. 101 alin. 1 lit. b, s-a
prevăzut că, în situaţii similare cu cea a reclamantului, se dispune anularea automată a
permisului de conducere, însă această normă juridică nouă, care exclude posibilitatea instituită
de vechea lege de a nu fi anulat permisul, nu poate fi aplicată în cazul de faţă.
Aceasta, deoarece reprezintă o lege defavorabilă care nu poate retroactiva. Singura
lege care poate retroactiva fiind aceea mai blândă.
Principiul retroactivităţii legii mai favorabile este specific dreptului penal şi materiei
contravenţionale, însă acesta este aplicabil şi în cauza de faţă având în vedere că, în
jurisprudenţa sa constantă, dar chiar şi în cauza reclamantului, CEDO a statuat că anularea
unui permis de conducere este o problemă de natură penală în scopul art. 6 din Convenţie.
Astfel, în cazul Maszni împotriva României, Curtea a arătat că strânsa legătură dintre
cele două sancţiuni (condamnarea penală şi anularea permisului) determină Curtea să
concluzioneze că anularea în discuţie se aseamănă cu o pedeapsă complementară condamnării
penale, din care face parte integrantă. Dorinţa legiuitorului de a disocia anularea permisului de
pedeapsa principală pronunţată de judecătorul penal, încredinţând-o poliţiei locale, nu îi poate
schimba natura.
De asemenea, Curtea şi în alte cauze (Welch împotriva Regatului Unit, Nilsson
împotriva Suediei), dar chiar şi în cauza reclamantului, M.T. împotriva României, a
concluzionat că anularea unui permis de conducere constituie mai degrabă o problemă de
materie penală în scopul art. 6 din Convenţie, în măsura în care severitatea sa îi dă un caracter
punitiv şi disuasiv care aparţine sancţiunilor penale, chiar dacă este calificată de legislaţia
naţională ca o măsură administrativă.
Astfel fiind, având în vedere că din anul 1997 (data condamnării penale a
reclamantului) şi până la data de 09.12.2004, organele de poliţie nu au întreprins nici un

461
demers din care să rezulte că au intenţionat să anuleze permisul de conducere al
reclamantului, precum şi faptul că permisul de conducere nu a fost reţinut de organele de
poliţie, ci s-a aflat în permanenţă în posesia reclamantului şi că numai apariţia unei noi legi,
care a instituit obligativitatea anulării permisului în cazuri similare cu cea a reclamantului, a
stat la baza hotărârii acestora din anul 2004 de a anula permisul, lege care, după cum s-a arătat
mai sus, nu putea retroactiva, instanţa consideră că în mod corect prima instanţă a admis
acţiunea reclamantului.
Chiar dacă nici Decretul 328/1966 şi nici OUG 195/2002 nu prevăd un termen de
aplicare a acestei sancţiuni şi nici Codul penal nu prevede un termen de prescripţie a pedepsei
complementare, aceasta nu înseamnă că măsura anulării permisului poate fi aplicată oricând,
fără să se ţină seama de situaţia concretă a speţei şi de faptul că şi cea mai grea pedeapsă din
sistemul penal românesc (detenţiunea pe viaţă) se prescrie dacă s-au împlinit anumite termene
(15 ani în cazul răspunderii penale şi 20 de ani în cazul executării pedepsei).
De altfel, chiar şi pârâtul, prin concluziile scrise formulate la data de 12.07.2005 şi
depuse la dosarul de recurs la fila 8, recunoaşte că măsura anulării permisului se dispune într-
un timp rezonabil, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi stabilit
prin norme interne, termen aplicabil tuturor lucrărilor pe care le soluţionează organele de
poliţie.
Faptul că organele de poliţie nu au avut cunoştinţă de hotărârea definitivă de
condamnare penală a reclamantului decât în anul 2004, când au şi dispus anularea permisului,
nu-i poate fi imputabil reclamantului, acesta neavând stabilită prin lege vreo obligaţie de
încunoştinţare a poliţiei în acest sens.
Pentru aceste considerente, instanţa a admis cererea de revizuire şi în temeiul art. 327
alin. 1 Cod procedură civilă a schimbat în tot decizia nr. 803 din 12.07.2005 pronunţată de
Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal.
Urmare a reluării judecării recursului declarat de pârâtul IPJ Gorj, constatând că acesta
este neîntemeiat, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 şi art. 3041 Cod procedură civilă,
instanţa l-a respins.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, instanţa a obligat IPJ Gorj la plata către
revizuentul M.T. a sumei de 1.210 lei cheltuieli de judecată, constituită din taxe de timbru (10
lei), onorariu de avocat (1.000 lei) şi cheltuieli de deplasare (200 lei).
(Decizia nr. 419/2013 – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, rezumat judecător Liliana
Mădălina Dună)

462
 DREPT PENAL

DREPT PROCESUAL PENAL

463
 DREPT PENAL

1. Aderare sau sprijinire a unui grup infracţional organizat specializat în comiterea

de infracţiuni de înşelăciune. Delimitare faţă de pluralitatea ocazională de infractori.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 39/2003 iniţierea sau constituirea unui grup infracţional
organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice forma a unui astfel de grup se pedepseşte cu
închisoare de la 5 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi.
Noţiunea de grup infracţional este definită în art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
39/2003, reprezentând acel grup structurat, format din trei sau mai multe persoane, care
exista pentru o perioada şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai
multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt
beneficiu material.
Din definiţia data chiar de legiuitor rezulta ca grupul infracţional implică
participarea a cel puţin trei persoane, care trebuie sa acţioneze în mod unitar, pe baza unei
structuri bine definite, în care conducerea şi rolul fiecărui component al grupului sa fie
prestabilite.
Aderarea la un grup infracţional organizat constă în intrarea efectivă a făptuitorului
într-un astfel de grup, ca membru al acestuia. Însă, existenta infracţiunii în aceasta
modalitate de săvârşire este condiţionată, de prezenţa unui grup deja constituit, în care
făptuitorul înţelege sa intre ca membru.
În aceasta ordine de idei, faptele imputate inculpatului L.D. nu trebuie examinate în
mod izolat, ci doar în contextul activităţii de ansamblu a grupului infracţional organizat, prin
întrepătrundere cu activitatea infracţională a altor membri ai grupului, întrucât numai în
felul acesta este cu adevărat posibilă decelarea mecanismului coordonat de funcţionare a
reţelei de criminalitate organizata, care a presupus asumarea si îndeplinirea de către
membrii săi a unor sarcini precise, în realizarea scopului propus: obţinerea de beneficii
materiale prin înşelăciune în formă continuată prin emiterea unor file CEC şi bilete la ordin
fără a avea disponibil în cont.

Prin sentinţa penală nr. 161 din 09 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul
cu nr. 10750/95/2010*, în baza art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 37 lit. b Cod
penal, a fost condamnat inculpatul L.D. (fiul lui Vasile şi Florica, născut la data de
22.10.1952 în Municipiul Bucureşti, cu domiciliul în Bucureşti, str. D. nr. sector 3, CNP. ) la
5 ani închisoare şi 2 ani pedeapsă complementară constând în interzicerea exercitării
drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II – a şi lit. b Cod penal; în baza art. 215 alin. 1, 2,
3, 4 şi 5 Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b şi art. 41 alin. 2 Cod penal, a fost condamnat
acelaşi inculpat la 10 ani închisoare şi 3 ani pedeapsă complementară constând în interzicerea
exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II – a şi lit. b Cod penal; s-a constatat că
infracţiunile deduse judecăţii în prezenta cauză, sunt concurente cu infracţiunea prevăzută de
art. 84 alin. 1 pct. 3 din Legea nr. 59/1934, pentru care inculpatul a fost condamnat la
pedeapsa de 5.000 lei amendă prin sentința penală nr. 486 din 19 iunie 2009 a Judecătoriei
Sector 6 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 596/03.11.2009 a Tribunalului Bucureşti
şi cu infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, pentru care a fost
condamnat la 4000 lei amendă prin sentinţa penală nr. 734 din 17.04.2008 a Judecătoriei
Sector 5 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 1565/26.10.2009 a Curţii de Apel
Bucureşti; în baza art. 34 lit. e combinat cu art. 36 alin. 2 Cod penal, s-a aplicat inculpatului
pedeapsa de 10 ani închisoare, la care s-a adăugat pedeapsa amenzii de 5000 lei; s-a constatat
executată pedeapsa de 5000 lei amendă; în baza art. 35 alin. 3 Cod penal, s-a aplicat
inculpatului pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor
prevăzute de art. 64 lit. a teza a II – a şi lit. b Cod penal, timp de 3 ani; în baza art. 71 alin. 2

464
Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării
drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II – a şi lit. b Cod penal, ce s-a dispus a se executa
începând de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri judecătoreşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr. 32/D/P/2008 al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, s-a dispus punerea
în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, printre alţii, a inculpatului L.D., pentru
săvârşirea infracţiunilor de aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat prevăzută de
art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art.
215 alin. 1, 2, 3, 4 şi 5 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 33 lit. a Cod penal şi
art. 37 lit. a Cod penal
În fapt, s-a reţinut că în perioada august 2006 – iunie 2007, pe raza municipiului
Bucureşti a fost iniţiat şi constituit un grup infracţional organizat de către inculpaţii B.C., U.T.
şi M. Z. Ş. A., grup la care ulterior au aderat inculpaţii L.D, I.G., D.I.T., precum şi învinuiţii
S.F.C. şi V.N.
Grupul infracţional s-a organizat cu o structură bine determinată şi cu următoarele
caracteristici: activitatea infracţională a fost planificată, conspirată şi a avut un caracter de
continuitate; existenţa liderilor şi ierarhia subordonării; specializarea membrilor grupării a
decurs din divizarea atribuţiilor ce aveau ca obiect obţinerea de mijloace financiare prin
activităţi ilicite, în special prin înşelăciune.
Inculpaţii B.C., U.T. şi M.Z.Ş.A. în calitate de coordonatori iniţiatori ai grupării
infracţionale au determinat persoane cu o situaţie materială precară să preia societăţi
comerciale împreună cu câte unul dintre ei, ca asociat şi administrator, dar administrarea în
fapt era realizată de coordonatorii grupului.
Persoanele fără venituri erau susţinute financiar şi coordonate de către liderii grupului
în sensul că: li se asigura cazarea, era plătită contravaloarea părţilor sociale pentru preluarea
societăţilor comerciale, iar pentru a nu fi denunţaţi organelor de poliţie erau remuneraţi
periodic, prin mandate poştale; se alegea un sediu social pentru societatea comercială şi după
ce se cesionau părţile sociale, inculpaţii mergeau la bănci unde deschideau conturi pe numele
administratorilor de drept şi erau semnate de către aceştia file CEC şi bilete la ordin, în alb.
Aceste mijloace de plată erau ulterior încredinţate unuia din liderii grupării.
Pentru îngreunarea identificării mărfurile luate cu bilete la ordin şi CEC-uri erau
transportate cu mijloace de transport închiriate ocazional.
Pentru ca societăţile comerciale folosite în comiterea infracţiunilor de înşelăciune cu
file CEC şi bilete la ordin să aibă credibilitate în ceea ce priveşte relaţiile comerciale cu alte
societăţi, liderii grupării stabileau pentru anumite persoane din grup să acţioneze în calitate de
aşa zişi „reprezentanţi comerciali”, iar ca delegaţi acţionau ei, fiind familiarizaţi cu limbajul
economic şi instruiţi asupra calităţii şi cantităţii mărfurilor pe care urmau să le comande.
Totodată, coordonatorii erau persoanele care contactau reprezentanţii părţilor civile în
scopul achiziţionării de mărfuri, transmiteau prin fax note de comandă, semnau contracte în
locul adevăraţilor administratori, negociau preţul, modalitatea şi termenele de plată.
Liderii grupării erau cei care plăteau cheltuielile ocazionate de cesiunea părţilor
sociale ale firmelor pe care desfăşurau activitate infracţională, plăteau cheltuielile legate de
hrană şi întreţinerea săgeţilor, a cheltuielilor de chirie, contravaloarea cheltuielilor de
transport al mărfurilor „ cumpărate” de la părţile civile, etc.
Toate aceste cheltuieli nu erau evidenţiate în contabilitatea societăţilor comerciale
folosite, scopul membrilor grupării fiind de a înşela părţile vătămate prin achiziţionarea de
mărfuri şi folosirea pentru „plată” a unor file CEC în condiţiile unei lipse totale de disponibil
în cont şi a interdicţiei bancare, intenţia nefiind acea de a desfăşura activităţi comerciale
corecte, care să fie evidenţiate în documente contabile şi care eventual să atragă plata unor
taxe şi impozite datorate bugetului de stat.
Mărfurile erau vândute către diferiţi agenţi economici la acelaşi preţ sau la unul uşor

465
ridicat peste cel de achiziţie, iar pentru a se crea aparenţa de legalitate liderii grupării emiteau
facturi pe numele unei societăţi comerciale a căror activitate o coordonau în fapt.
Societăţile comerciale preluate de membrii grupării prin intermediul căror şi-au
desfăşurat activitatea infracţională au fost următoarele: S.C. SPECTRA TELECOM S.R.L.,
S.C. METAL GENIUS S.R.L. şi S.C. GIORGIO GRUP S.R.L.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, printre alţii, inculpatul L.D., iar prin
decizia penală nr. 258 din 30 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova a fost admis apelul
declarat de inculpatul L.D.; a fost desfiinţată sentinţa, pe latură penală, numai cu privire la
acest inculpat, iar pe latură civilă în totalitate, şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la
instanţa de fond, Tribunalul Gorj, sub aceste aspecte şi au fost menţinute celelalte dispoziţii.
Pe rolul Tribunalului Gorj cauza a fost înregistrată pentru rejudecare la data de
23.12.2011, la nr. 10750/95/2010*.
În rejudecare s-a dispus refacerea tuturor actelor procesuale care-l priveau pe acest
inculpat, care a fost ascultat la termenul de judecată din 15.02.2012.
Instanţa de fond, analizând actele şi lucrările cauzei (actele de urmărire penală,
ansamblul probator administrat în cursul judecăţii în primul ciclu procesual şi menţinut de
către instanţa de control judiciar, coroborat cu ansamblul probator administrat în rejudecarea
cauzei), a constatat că s-a conturat existenţa următoarelor acte materiale ce au fost efectuate
de către inculpatul L.D.:
În anul 2006, la solicitarea inculpaţilor M.Z.Ş.A. şi U.T., inculpatul L.D. a asigurat:
ridicarea şi transportul de la Gara de Nord la apartamentul deţinut de grupul infracţional, a
inculpaţilor I.G. şi D.I.; transportul inculpaţilor B.C. şi U.T., precum şi a unui alt bărbat la
Cabinetului avocatului B.M.N. la momentul cumpărării S.C. SPECTRA TELECOM S.R.L.;
transportul inculpaţilor B.C., U.T., M.Z.Ş.A. şi D.I.T. în municipiul Urziceni la sediul C.E.C.,
unde inculpatul D.I.T. depus o cerere de deschidere de cont şi de eliberare carnete CEC şi
bilete la ordin în calitate de administrator la S.C. METAL GENIUS S.R.L.; prezentarea, în
luna noiembrie 2006, în calitate de delegat al S.C. SPECTRA TELECOM S.R.L., la sediul
S.C. BETAN COMPUTERS SERV S.R.L. pentru ridicarea mărfurilor achiziţionate
(componente de calculatoare), încărcarea acestora în camionul închiriat de U.T. şi predarea
filei CEC completată de M.Z.Ş.A.; prezentarea, în luna decembrie a anului 2006, în calitate de
angajat şi delegat al S.C. METAL GENIUS S.R.L., la punctul de lucru din Bucureşti al S.C.
DELTA PLUS IMPEX S.R.L., pentru observarea echipamentelor de protecţie oferite spre
vânzare, iar ulterior pentru ridicarea mărfurilor, semnarea facturilor fiscale şi predarea în
schimbul mărfurilor a biletului la ordin semnat şi ştampilat de către inculpatul D.C.T.
Aceste acte materiale au fost executate de către inculpatul L.D. în contextul în care, în
anul 2006 acest inculpat, având domiciliul în Bucureşti, a cunoscut pe inculpaţii M.Z.S.A.,
D.C.T., U.T., I.G., B.C., dar şi alţi bărbaţi care, în perioada respectivă „migraseră” din
municipiul Timişoara şi se stabiliseră, în parte, în Bucureşti, în scopul derulării de afaceri
ilicite, respectiv al utilizării de CEC-uri şi bilete la ordin fără acoperire pentru achiziţionarea
de mărfuri de la diferite firme, prin mijloace de natură să înşele încrederea acestora cu privire
la intenţiile lor frauduloase, urmată de vânzarea acestor mărfuri către alte firme.
Astfel cum rezultă şi din declaraţia inculpatului L.D., toţi aceşti bărbaţi au funcţionat
într-un grup de cunoscuţi, unii dintre ei locuind efectiv în Bucureşti, alţii locuind în ţară, dar
deplasându-se în Bucureşti la solicitarea celor dintâi în momentele în care se impunea aceasta.
De asemenea, numai unii dintre aceşti bărbaţi, precum inculpaţii M.Z.S.A. şi D.C.T.,
au stabilit contacte directe cu administratorii firmelor de la care erau achiziţionate mărfurile.
Alţi inculpaţi aveau preocupări care îi puneau mai puţin sau aproape deloc în contact
direct cu administratorii firmelor; de altfel, inclusiv inculpaţii M.Z.S.A. şi D.C.T. au evitat a
se prezenta personal la toate firmele înşelate, motiv pentru care au apelat la alţi membri ai
grupului, ce se prezentau drept „delegaţi”, precum inculpatul L.D; acest fapt este explicabil
prin aceea că începeau deja să fie cunoscuţi (aşa cum este cel puţin cazul inculpatului B.C.) în

466
zona municipiului Bucureşti, dar şi în alte localităţi din ţară, ca fiind o persoane care se ocupă
cu obţinerea de marfă prin înşelarea firmelor.
În consecinţă, preocuparea acestora consta în identificarea firmelor de la care urmau a
se face achiziţiile de mărfuri, purtarea discuţiilor şi negocierilor telefonice, purtarea
corespondenţei electronice cu viitoarele victime, efectuarea demersurilor de achiziţionare a
societăţilor comerciale ce constituiau mijloacele de inducere în eroare şi, foarte important,
plasarea mărfurilor obţinute prin înşelăciune.
Inculpatul L.D. a aderat la acest grup, deja constituit la acel moment, prin intermediul
inculpatului M.Z.S.A., iar această aderare a rezultat din stabilirea de contacte permanente cu
membrii cei mai importanţi ai grupului, din acceptarea de a-i însoţi pe aceştia în Bucureşti în
deplasările impuse de efectuarea diferitelor demersuri la biroul de avocatură şi la băncile
comerciale, din acceptarea efectuării a diferite activităţi pentru aceşti inculpaţi, unele dintre
activităţi constituind acte materiale ale infracţiunii de înşelăciune.
Împrejurarea că inculpatul L.D. nu a avut acces la toate acţiunile şi informaţiile
grupului, nu este de natură să conducă la concluzia că acest inculpat nu a aderat la grupul
infracţional organizat, întrucât de esenţa unui asemenea grup este tocmai organizarea
structurată, ierarhică, pe paliere, astfel încât cantitatea de informaţie, influenţa şi importanţa
scad către palierele inferioare.
Aşa fiind, instanţa de fond nu a putut reţine apărarea inculpatului în sensul că nu se
subzistă aderarea sa la grupul infracţional, întrucât ceilalţi inculpaţi, recunoscuţi ca deja
constituiţi într-un grup infracţional, erau persoane închise, care nu ofereau prea multe
informaţii despre ceea ce făceau. De asemenea, nu a putut fi reţinută nici apărarea inculpatului
în sensul că a săvârşit fără intenţie actele materiale ce au constituit elementul material al
laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune întrucât, astfel cum inclusiv inculpatul a
recunoscut în declaraţia dată în faţa instanţei de rejudecare, acesta a fost prezent la toate
momentele marcante din punct de vedere al strategiei infracţionale a grupului, respectiv prin
deplasarea la avocat pentru preluarea societăţii comerciale paravan, la unitatea bancară pentru
ridicarea formularelor CEC şi biletelor la ordin, prin deplasarea efectivă la societăţile
comerciale, în cazul S.C. DELTA PLUS IMPEX S.R.L. inclusiv pentru observarea anterioară
a echipamentelor de protecţie oferite spre vânzare, pentru a crea astfel aparenţa unor
cumpărători serioşi.
În acest context, susţinerea inculpatului, prin opoziţie cu probele obiective existente la
dosarul cauzei, nu depăşeşte stadiul unei simple apărări.
Faptele inculpatului L.D. au fost pe deplin dovedite cu: declaraţiile inculpaţilor
M.Z.S.A. (fila 58 vol. IV şi fila 48 vol. II d. fond, fila 117 vol. I dosar 10750/95/2010*),
D.C.T. (fila 97 vol. II d. fond), U.T. (fila 60 vol. IV şi fila 49 vol. II d. fond, fila 116 vol. I
dosar 10750/95/2010*), I.G. (fila 98 vol. II d. fond), B. C. (fila 59 vol. IV şi fila 50 vol. II d.
fond, fila 115 vol. I dosar 10750/95/2010*), declaraţiile inculpatului L.D.(file 56 vol. 11-12-
13 d.u.p., fila 62 vol. I dosar 10750/95/2010*), declaraţiile martorilor A.C.M., asociat şi
angajat al părţii civile S.C. Delta Plus Impex S.R.L. (fila 17 bis vol. IV d. fond, fila 17 vol. II
dosar 10750/95/2010*), N.N., angajat al părţii civile S.C. B.C. S.R.L. (fila 109 vol. II dosar
10750/95/2010*), D.F., administrator al părţii civile S.C. Delta Plus Impex S.R.L. (fila 113
vol. II dosar 10750/95/2010*) şi M.I.(fila 102 vol. I d.u.p.), cererea de constituire ca parte
civilă a S.C. Delta Plus Impex S.R.L. (fila 129 vol. II d. fond), fotocopia biletului la ordin
(fila 130 vol. II d. fond).
Fapta inculpatului L.D., săvârşită în perioada 2006 – 2007, constând în ralierea, în
alăturarea la grupul structurat, format din inculpaţii M.Z.S.A., U.T., B.C. ş.a. care a existat în
perioada august 2006 – iunie 2007 pe raza municipiului Bucureşti şi a acţionat în mod
coordonat, în scopul comiterii de infracţiuni de înşelăciune pentru a obţine în mod direct
beneficii materiale, având drept consecinţă producerea unui prejudiciu total de peste 200.000
lei, s-a apreciat de instanţa de fond că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de
aderare la un grup infracţional organizat şi înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave

467
prevăzute şi pedepsite de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 215 alin. 1, 2, 3, 4 şi 5 Cod penal
cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, totul cu aplicarea art. 33 lit. b şi art. 7 alin. 3 din Legea
nr. 39/2003, infracţiuni pentru care a fost condamnat inculpatul.
La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere
dispoziţiile art. 72 Cod penal, precum şi art. 372 Cod procedură penală, în concret,
împrejurările că inculpatul se află într-o stare de multiplă recidivă omogenă, dovedind
perseverenţă infracţională în comiterea aceluiaşi de tip de fapt, respectiv înşelăciuni, în
concurs cu infracţiuni mijloc, respectiv falsuri şi uz de fals; de asemenea, împrejurarea că
faptele comise prezintă un pericol social deosebit de ridicat, rezultat din caracterul organizat
al activităţii ilicite, numărul mare de persoane vătămate şi nivelul ridicat al prejudiciului total,
din care inculpatul L.D. nu a recuperat prin eforturi personale nimic. Astfel că a aplicat o
pedeapsă de 5 ani închisoare şi 2 ani pedeapsă complementară constând în interzicerea
exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II – a şi lit. b Cod penal, pentru
infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal şi o
pedeapsă de 10 ani închisoare şi 3 ani pedeapsă complementară constând în interzicerea
exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II – a şi lit. b Cod penal, pentru
infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3, 4 şi 5 Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b şi art.
41 alin. 2 Cod penal
De asemenea, s-a aplicat inculpatului o pedeapsă accesorie constând în interzicerea
drepturilor civile conform art. 64 lit. a teza a II – a şi lit. b Cod penal, ce se va executa
începând de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri judecătoreşti, inculpatul dovedindu-se
nedemn să exercite funcţii ce implică exerciţiul autorităţii de stat sau funcţii publice.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel inculpatul L.D. criticând sentinţa instanţei
de fond sub aspectul greşitei condamnări pentru infracţiunile care au făcut obiectul trimiterii
în judecată, solicitând achitarea în temeiul art. 10 lit.d) Cod procedură penală În esenţă, a
arătat că, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 7 din
Legea nr.39/2003 şi art. 215 alin.1,2,3,4 şi 5 Cod penal, întrucât probatoriul administrat nu a
relevat nici un element de fapt din care să rezulte că inculpatul a aderat la grupul infracţional,
ci a dat ajutor spontan şi ocazional şi nu a obţinut nicio sumă de bani. De asemenea, a solicitat
achitarea inculpatului şi pentru infracţiunea de înşelăciune, întrucât inculpatul a fost prezent în
anumite momente, dar nu a avut cunoştinţă de caracterul ilicit al activităţii.
Curtea, examinând motivele de apel invocate, cât şi din oficiu, hotărârea atacată,
conform prevederilor art. 378 alin.1 Cod procedură penală, constată că instanţa de fond a
reţinut în mod corect situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpatului, pe baza unei juste
aprecieri a ansamblului probator administrat în cauză, dând faptelor comise încadrarea
juridică corespunzătoare, precum şi o corectă individualizare a pedepselor aplicate şi constată
că apelul formulat de apelantul inculpat L.D. nu este fondat.
Curtea, examinând probatoriul cauzei în raport de critica adusă de apelantul inculpat
hotărârii atacate, dar şi din oficiu, cu privire la greşita apreciere a activităţii infracţionale
întreprinsă de acesta şi greşita condamnare pentru infracţiunile prevăzute de art. 7 din Legea
nr. 39/2003 şi respectiv art. 215 alin.1, 2, 3, 4 şi 5 Cod penal, constată că este neîntemeiată.
Astfel, în mod corect, instanţa de fond a constatat că, apelantul inculpat se face
vinovat de comiterea infracţiunilor prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 şi
respectiv art. 215 alin.1, 2, 3, 4 şi 5 Cod penal, constând în aceea că, a aderat la grupul
infracţional organizat, iniţiat de inculpaţii M.Z.S.A., U.T. şi B.C., în scopul comiterii de
infracţiuni de înşelăciune pentru a obţine beneficii materiale şi a acţionat coordonat,
participând în mod direct la inducerea în eroare a unora dintre părţilor civile.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 39/2003 iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat
ori aderarea sau sprijinirea sub orice forma a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoare
de la 5 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi.
Noţiunea de grup infracţional este definită în art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 39/2003,
reprezentând acel grup structurat, format din trei sau mai multe persoane, care exista pentru o

468
perioada şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni
grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material.
Din definiţia data chiar de legiuitor rezulta ca grupul infracţional implică participarea a
cel puţin trei persoane, care trebuie sa acţioneze în mod unitar, pe baza unei structuri bine
definite, în care conducerea şi rolul fiecărui component al grupului sa fie prestabilite.
Aderarea la un grup infracţional organizat constă în intrarea efectivă a făptuitorului
într-un astfel de grup, ca membru al acestuia. Însă, existenta infracţiunii în aceasta modalitate
de săvârşire este condiţionată, de prezenţa unui grup deja constituit, în care făptuitorul
înţelege sa intre ca membru.
În prezenta cauză, Curtea reţine că, activitatea de iniţiere a grupului infracţional a fost
demarată de inculpaţii U.T., B.C. şi M.Z.S.A., care au fost la rândul lor condamnaţi, pentru
această infracţiune, sentinţa penală sentinţa penală nr. 126 din 6 iulie 2011, pronunţată de
Tribunalul Gorj în dosarul nr. 10750/95/2010, rămânând definitivă, prin respingerea căilor de
atac, sub acest aspect. Inculpatul M.Z.S.A. a reuşit racolarea apelantului inculpat L.D., care a
avut o poziţie de execuţie în cadrul grupului infracţional şi chiar de expunere directă în cazul
în care ar fi intervenit ceva neprevăzut şi activitatea infracţională ar fi fost descoperită chiar în
momentul comiterii ei la sediul societăţilor comerciale înşelate, astfel cum se va arăta în cele
ce urmează.
Prin referiri concrete la activităţile infracţionale desfăşurate de ceilalţi inculpaţi
judecaţi în cauză, instanţa a ilustrat în mod elocvent modul de acţiune în cadrul grupului
organizat, precum şi legăturile stabilite între membrii acestuia în îndeplinirea sarcinilor
precise asumate de fiecare. Totodată s-a precizat ca activitatea grupului s-a desfăşurat pe o
perioadă îndelungată, a presupus asigurarea de informaţii, constând în identificarea firmelor
de la care urmau să se facă achiziţiile de mărfuri, purtarea discuţiilor şi negocierilor telefonice
cu viitoarele victime, efectuarea demersurilor necesare pentru preluarea societăţilor prin care
urmau să desfăşoare activitatea ilicită, materialul probator existent în cauză oferind elemente
care demonstrează participarea conştientă a inculpatului la crima organizata si aderarea,
respectiv sprijinirea grupului organizat, el acceptând rolul „celulelor”, în realizarea unor
infracţiuni grave, ca scop al acestei activităţi.
În aceasta ordine de idei, trebuie precizat faptul ca activitatea infracţională dedusă judecăţii în
cauza de faţă, respectiv faptele imputate inculpatului L.D. nu trebuie examinate în mod izolat,
ci doar în contextul activităţii de ansamblu a grupului infracţional organizat, prin
întrepătrundere cu activitatea infracţională a altor membri ai grupului, întrucât numai în felul
acesta este cu adevărat posibilă decelarea mecanismului coordonat de funcţionare a reţelei de
criminalitate organizata, care a presupus asumarea si îndeplinirea de către membrii săi a unor
sarcini precise, în realizarea scopului propus: obţinerea de beneficii materiale prin înşelăciune
în formă continuată prin emiterea unor file CEC şi bilete la ordin fără a avea disponibil în
cont.
În concret, Curtea constată că, probele administrate în cauză evidenţiază dincolo de
orice îndoială rezonabilă, că inculpatul L.D. alături de numiţii U.T., B.C. in şi M.Z.S.A.,
D.C.T., I.G., ultimii judecaţi şi condamnaţi definitiv prin sentinţa penală sus-menţionată, au
făcut parte dintr-un grup infracţional organizat, constituit în scopul săvârşirii de infracţiuni
grave – înşelăciuni cu consecinţe deosebit de grave.
Mecanismul de funcţionare a acestui grup a constat în aceea că numiţii (condamnaţi)
U.T., B.C. şi M.Z.S.A., în calitate de coordonatori ai grupării infracţionale determinau
persoane cu o situaţie materială precară (cum ar fi numiţii D.C.T. şi I.G.) să preia societăţi
comerciale alături de unul dintre ei, administrarea fiind efectuată faptic doar de coordonatorii
grupului.
Persoanele fără venituri erau susţinute financiar şi coordonate de către liderii grupării,
care le asigurau cazarea, plăteau contravaloarea părţilor sociale pentru preluarea societăţilor
comerciale, iar pentru a nu fi denunţaţi la organele de poliţie erau remuneraţi periodic, prin
mandate poştale, se alegea un sediu social pentru societatea comercială şi după ce se cesionau

469
părţile sociale, inculpaţii mergeau la bănci unde se deschideau conturi pe numele
administratorilor de drept şi erau semnate de către aceştia file CEC şi bilete la ordin, în alb,
care ulterior încredinţate unuia din liderii grupării.
Totodată, liderii grupării stabileau pentru anumite persoane din grup să acţioneze în
calitate de aşa zişi „reprezentanţi comerciali", iar ca şi delegaţi acţionau ei, fiind familiarizaţi
cu limbajul economic şi instruiţi asupra calităţii şi cantităţii mărfurilor pe care urmau să le
comande.
Tot astfel, coordonatorii erau persoanele care contactau reprezentanţii părţilor civile,
în scopul achiziţionării de mărfuri, transmiteau prin fax note de comandă, semnau contracte în
locul adevăraţilor administratori, negociau preţul, modalitatea şi termenul de plată, scopul
membrilor grupării fiind de a înşela părţile vătămate prin achiziţionarea de mărfuri şi folosirea
drept „plată,, a unor file CEC în condiţiile unei lipse totale de disponibil în cont şi a
interdicţiei bancare, intenţia nefiind acea de a desfăşura activităţi comerciale corecte, care să
fie evidenţiate în documente contabile şi care eventual să atragă plata unor taxe şi impozite
datorate bugetului de stat.
În speţă, raportat la activitatea infracţională a inculpatului L.D, Curtea reţine că, în
vederea realizării scopurilor infracţionale ale grupării, inculpatul U.T. a decis să cumpere
părţile sociale ale S.C. SPECTRA TELECOM S.R.L., racolându-i în acest sens pe inculpaţii
I.G. şi D.C.T. Aceştia s-au deplasat în municipiul Bucureşti, fiind aşteptaţi la Gara de Nord de
membrii grupării, printre care şi inculpatul L.D., care a asigurat transportul acestora la
apartamentul ce fusese închiriat pentru cazarea lor.
Inculpatul a fost prezent şi a doua zi, când ceilalţi membrii ai grupării, respectiv B.C.,
U.T. şi M.Z.S.A. s-au deplasat împreună cu I.G. şi D.C.T. la sediul biroului avocatului
B.M.N., unde s-au întâlnit cu administratorul S.C. SPECTRA TELECOM S.R.L. – S.M.
Examinarea probatoriului mai evidenţiază în mod cert că inculpatul a ajuns să aibă pe
perioada infracţională legături coordonate de inculpatul M.Z.S.A.
Astfel, la sfârşitul lunii octombrie 2006, inculpatul L.D. s-a prezentat la sediul S.C.B.
C. SERV S.R.L., din dispoziţia inculpatului M.Z.S.A., în calitate de delegat al S.C.SPECTRA
TELECOM S.R.L., al cărui asociat şi administrator era acesta din urmă, în vederea ridicării
mărfurilor şi a achitării acestora cu fila CEC seria BG 327 NR.0003797, semnată şi ştampilată
de acelaşi inculpat M.Z.S.A., cu toate că acesta avea cunoştinţă de faptul că societatea
emitentă se afla în interdicţie bancară, activitatea infracţională fiind întreruptă, întrucât
administratorul societăţii vânzătoare a anunţat organele de poliţie.
În continuare, Curtea reţine că, la sfârşitul lunii octombrie 2006, după preluarea unei
alte societăţi paravan, respectiv S.C. COMETALFER S.R.L. a cărei denumire a fost ulterior
schimbată în S.C.METAL GENIUS S.R.L., inculpatul L.D. a asigurat transportul membrilor
grupării infracţionale – B.C., U.T., M.Z.S.A. şi D.C.T. în municipiul Urziceni, unde D.C.T.,
în calitate de administrator al societăţii preluate, a depus o cerere de deschidere de cont la
CEC BANK şi de eliberare de carnete cec şi bilete la ordin.
Ulterior, în cursul aceluiaşi an, în luna decembrie, inculpatul L.D., s-a deplasat la
solicitarea inculpaţilor D.C.T. şi M.Z.S.A., administratori ai S.C.METAL GENIUS S.R.L., în
calitate de delegat al acestei societăţi, la sediul S.C. DELTA PLUS IMPEX S.R.L. din
municipiul Bucureşti, pentru a ridica mai multe produse, constând în echipamente pentru
protecţia muncii. Inculpatul a semnat facturile fiscale întocmite de martorul A.C.M., la rubrica
„delegat”, iar pentru plata mărfurilor a lăsat un bilet la ordin semnat şi ştampilat de către
inculpatul D.C.T., refuzat la plată pentru lipsă de disponibil.
Apărarea inculpatului nu a contestat nici un moment faptul că ar fi săvârşit actele
materiale reţinute mai sus, însă a arătat că înţelegerea de a-i ajuta pe ceilalţi inculpaţi a fost
spontană şi ocazională, fără a obţine nicio sumă de bani în schimbul serviciilor prestate,
susţinere care însă nu poate fi primită.
Prezenţa sa pe parcursul desfăşurării activităţilor grupului infracţional în momentele
decisive ale încheierii acesteia, exclude însă o implicare întâmplătoare, spontană şi în

470
necunoştinţă de cauză, aşa cum s-a reţinut, în mod justificat, şi de către instanţa de fond.
Caracterul repetat al acţiunilor întreprinse de inculpat, împrejurarea că de fiecare dată a
acţionat la solicitarea inculpatului M.Z.S.A., unul dintre coordonatorii grupului infracţional
organizat, sunt elemente care conduc la concluzia că, măcar cu intenţie indirectă, inculpatul
L.D. a sprijinit prin conduita sa grupul infracţional organizat.
În mod similar se pune problema şi în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, în
formă agravată, prevăzută de art. 215 alin.1, 2, 3, 4 şi 5 Cod penal, Curtea reţinând că,
inculpatul cunoscând, aderând şi sprijinind activitatea infracţională a celorlalţi membrii ai
grupului infracţional, a participat în mod direct şi la inducerea în eroare a părţilor civile, aşa
cum s-a arătat mai sus, şi neputând accepta apărarea inculpatului în sensul că nu a cunoscut
caracterul ilicit al activităţii, cu atât mai mult cu cât inculpatul M.Z.S.A. a declarat că, pentru
„comisioanele” prestate, inculpatul trebuia să fie remunerat.
În consecinţă, instanţa de apel constată că, analiza probelor administrate dovedeşte
fără putinţă de tăgadă vinovăţia inculpatului pentru infracţiunile pentru care s-a dispus
trimiterea sa în judecată şi a fost ulterior condamnat, prezumţia de nevinovăţie fiind răsturnată
prin administrarea unui probatoriu amplu, vinovăţia inculpatului fiind dovedită prin
declaraţiile inculpaţilor M.Z.S.A. (fila 58 vol. IV şi fila 48 vol. II d. fond, fila 117 vol. I dosar
10750/95/2010*), D.C.T. (fila 97 vol. II d. fond), U.T. (fila 60 vol. IV şi fila 49 vol. II d. fond,
fila 116 vol. I dosar 10750/95/2010*), I.G. (fila 98 vol. II d. fond), B. C. (fila 59 vol. IV şi fila
50 vol. II d. fond, fila 115 vol. I dosar 10750/95/2010*), declaraţiile inculpatului L.D.(file 56
vol. 11-12-13 d.u.p., fila 62 vol. I dosar 10750/95/2010*), declaraţiile martorilor A.C.M.,
asociat şi angajat al părţii civile S.C. Delta Plus Impex S.R.L. (fila 17 bis vol. IV d. fond, fila
17 vol. II dosar 10750/95/2010*), N.N., angajat al părţii civile S.C. B. C. S.R.L. (fila 109 vol.
II dosar 10750/95/2010*), D.F., administrator al părţii civile S.C. Delta Plus Impex S.R.L.
(fila 113 vol. II dosar 10750/95/2010*) şi M.I.(fila 102 vol. I d.u.p.), cererea de constituire ca
parte civilă a S.C. Delta Plus Impex S.R.L. (fila 129 vol. II d. fond), fotocopia biletului la
ordin (fila 130 vol. II d. fond).
Activitatea infracţională desfăşurată de inculpat, astfel cum a fost expusă mai sus,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de aderare la un grup infracţional
organizat prevăzut de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi înşelăciune, cu consecinţe deosebit de
grave, prevăzute de art.215 alin. 1, 2, 3, 4 şi 5 Cod penal, fiind exclusă posibilitatea achitării
inculpatului, în baza art. 10 lit.d) Cod procedură penală
Cât priveşte cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de inculpat, din infracţiunea
de înşelăciune, în forma autoratului, prevăzută de art.215 alin. 1,2,3,4 şi 5 Cod penal în
infracţiunea de complicitate la înşelăciune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin.1,2,3,4
şi 5 Cod penal, Curtea constată următoarele :
Potrivit art. 215 Cod penal constituie infracţiunea de înşelăciune inducerea în eroare a
unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei
fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi
dacă s-a pricinuit o pagubă. La fel, există înşelăciune prin inducerea sau menţinerea în eroare
a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât,
fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate,
precum şi emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru
valorificarea lui nu exista provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după
emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea
termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului
cecului.
Prin urmare, elementul material al laturii obiective al infracţiunii de înşelăciune în
convenţii, în forma agravată, constă în acţiuni de inducere în eroare, fie la momentul
încheierii convenţiei, fie la momentul executării, prin amăgire sau folosire de mijloace
frauduloase, în acest fel determinându-se partea potrivnică să încheie sau să execute
convenţia.

471
 Or, acţiunile inculpatului L.D., astfel cum au fost descrise mai sus, se circumscriu
conţinutului constitutiv al infracţiunii de înşelăciune în convenţii, în formă agravată,
inducerea în eroare realizându-se prin prezentarea instrumentelor de plată, semnate şi
ştampilate, de către inculpaţii M.Z.S.A. şi D.C.T., care anterior purtaseră negocierile
telefonice cu reprezentanţii societăţilor comerciale, în scopul de a nu trezi suspiciuni părţilor
vătămate cu privire la bonitatea firmei, context în care Curtea reţine că, inculpatul a participat
efectiv la activitatea infracţională, având calitatea de autor şi nu de complice la infracţiunea de
înşelăciune.
Celelalte acte materiale, de complicitate, reţinute în sarcina acestuia, cum ar fi
asigurarea transportului la unitatea bancară pentru ridicarea filelor cec şi a biletelor la ordin,
precum şi la biroul avocaţial pentru preluarea unei societăţi comerciale, nu pot conduce la
calificarea activităţii infracţionale a inculpatului ca fiind doar complicitate, întrucât formele
de participaţie principală, cum este în cazul de faţă autoratul, absorb formele de participaţie cu
caracter secundar, respectiv complicitatea sau instigarea.
În fine, în ce priveşte critica privind greşita individualizare a pedepsei aplicate, Curtea
constată, că instanţa de fond a făcut o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului,
atât în ce priveşte cuantumul, cât şi modalitatea de executare, astfel încât toate criticile
formulate sunt nefondate.
Astfel, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de dispoziţiile art.
72 Cod penal, acordând efecte corespunzătoare, atât circumstanţelor personale ale
inculpatului, care nu a avut o atitudine sinceră pe parcursul derulării procedurilor judiciare,
este cunoscut cu multiple antecedente penale, perseverând în comiterea aceluiaşi gen de
infracţiuni, săvârşind faptele deduse judecăţii în stare de recidivă postexecutorie, conform art.
37 lit.b) Cod penal, cât si contribuţiei concrete la săvârşirea infracţiunilor, de o gravitate
deosebită având în vedere caracterul organizat al activităţii infracţionale, numărul persoanelor
vătămate, precum şi valoarea prejudiciului total.
Pe de alta parte, nu se poate face abstracţie de atitudinea oscilantă si nesinceră de care a
dat dovadă inculpatul, încercând sa împiedice aflarea adevărului. Neasumarea si
neconştientizarea gravităţii faptelor comise, în condiţiile existentei unor probe de vinovăţie,
conduc la concluzia că pentru inculpat scopul educativ al pedepselor nu poate fi atins decât
prin aplicarea unor pedepse, în cuantumul stabilit de instanţa de fond, şi respectiv prin
executarea pedepsei rezultante, în regim de detenţie.
În raport de toate circumstanţele reale si personale rezultate din actele si lucrările dosarului,
pedepsele stabilite şi pedeapsa rezultantă, aplicată inculpatului, sunt de natură a asigura atât
reeducarea sa, cât si prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, astfel încât si sub acest aspect
apelul este nefondat.
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, în baza art. 379 alin.1 pct.1 lit.b) Cod procedură
penală, Curtea va respinge ca nefondat apelul declarat de inculpatul L.D.(deţinut în
Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova), împotriva sentinţei penale nr. 161 din 09 iulie
2012 pronunţată de Tribunalul Gorj, în dosarul cu nr. 10750/95/2010*.

2. Infracţiune de înşelăciune în convenţii. Faptă care nu este prevăzută de legea

penală. Litigiu civil.

Fapta inculpatului de a semna în calitate de cumpărător, contractul de vânzare

cumpărare având ca obiect imobilul Complex Comanca, încheiat cu S.C. INDUSTRIE MICĂ
SCIM S.R.L nu numai că nu constituie o activitate de inducere a unei persoane prin
prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte reale, dar
nu a fost nici realizată în scopul obţinerii unui folos material injust. Dimpotrivă, demersul
judiciar al părţii vătămate S.C. MECANEXIM S.A. care a reclamat săvârşirea infracţiunii de
înşelăciune tinde la procurarea unui asemenea folos, acţiunea civilă alăturată celei penale
vizând tocmai sustragerea imobilului de la executare silită. Deşi nu s-a produs nicio pagubă

472
în patrimoniul statului, ale cărui organe fiscale nu au fost induse în eroare de inculpat aşa
cum se pretinde în cauză (ci s-au bazat pe menţiunile actului autentic, evidenţele fiscale şi
menţiunile cărţii funciare) o asemenea pagubă s-ar produce în mod cert în cazul desfiinţării
contractului de vânzare cumpărare.
Litigiul generat între inculpat, în calitate de persoană care a dobândit imobilul de la
acelaşi autor ca şi partea vătămată este un litigiu exclusiv civil, raportul juridic stabilit între
inculpat în calitate de cumpărător, S.C. INDUSTRIE MICĂ SCIM S.A. pe baza contractului
1175/2005 şi respectiv partea vătămată S.C. MECANEXIM SERV S.A neputând constitui
temei al angajării răspunderii penale în condiţiile art. 215 Cod penal.

Prin sentinţa penală nr. 169 din 29 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul
nr. 2414/95/2012, în baza art. 11 pct.2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. b Cod
procedură penală, a fost achitat inculpatul P.S.G., fiul lui Natural şi Maria, născut la data de
30.07.1979, în oraşul Horezu, judeţul Vâlcea, cu domiciliul în oraşul Ocnele Mari, str., nr.,
judeţul Vâlcea, căsătorit, fără antecedente penale, CNP-. , pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. 1,2,3 şi 5 Cod penal, întrucât fapta nu este prevăzută de
legea penală.
În baza art. 346 alin.4 Cod procedură penală a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul Parchetului de
pe lângă Tribunalul Gorj nr. 514/P/2009 din 06.03.2012 s-a dispus trimiterea în judecată a
inculpatului P.S.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. 1, 2, 3 şi 5 Cod
penal
În fapt, s-a reţinut că la data de 13.06.2009 SC MECANEXIM SERV SA Tg-Jiu a
formulat o plângere la Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj prin care a solicitat efectuarea de
cercetări faţă de inculpatul P.S.G., întrucât la data de 30.08.2005, în calitate de cumpărător a
semnat contractul de vânzare-cumpărare nr. 1175 prin care a dobândit de la SC. Industrie
Mică SCIM SA, imobilul teren şi construcţii ce alcătuiesc Complexul Comanca în condiţiile
în care societatea vânzătoare nu mai era proprietara acestui complex.
Petiţionara a precizat că în drept ea era proprietara acestui complex, fiind dobândit în
baza unui contract de schimb de la SC Industrie Mică SCIM SA, iar prin sentinţa civilă nr.
891 din 15.10.2004 a Judecătoriei Brezoi, instanţa a constatat legalitatea schimbului, sentinţa
ţinând loc de act autentic de schimb.
A mai arătat că, ulterior încheierii contractului inculpatul a intabulat imobilul teren şi
construcţii pe numele său, iar în anul 2009 ca urmare a unor debite avute de inculpat la
D.G.F.P. Vâlcea, această instituţie a declanşat procedura de executare silită fiind scos
imobilul la vânzare prin licitaţie.
Pentru a evita vânzarea bunului petiţionara a achitat datoria inculpatului în sumă de
45.000 lei.
În urma verificărilor efectuate în cauză şi din coroborarea probelor administrate s-a
reţinut următoarea situaţie de fapt:
Învinuitul U.D. a fost administrator al SC Industrie Mică SCIM SA începând cu data
de 29.09.2004.
Conform datelor furnizate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul
Vâlcea, a rezultat că SC Industrie Mică SCIM SA a fost înfiinţată în anul 1991 şi a funcţionat
cu sediul în municipiul Drăgăşani până la data de 07.04.2006 când societatea îşi mută sediul
în Tg-Jiu.
SC Mecanexim Serv SA Tg-Jiu a fost înfiinţată în anul 2002 şi a funcţionat cu sediul
în Râmnicu Vâlcea până în anul 2009 când şi-a mutat sediul social în judeţul Gorj.
Inculpatul P.S.G. era angajat în anul 2005 ca şofer la SC CLADINSERV SA şi îl
cunoştea pe inculpatul U.D., administrator al SC Industrie Mică SCIM SA.

473
 Prin sentinţa civilă nr. 891 din 15.10.2004 a Judecătoriei Brezoi, pronunţată în dosarul
nr. 1365/2004, instanţa de judecată a constatat că prin actul sub semnătură privată intitulat
„contract de schimb” încheiat la data de 30.06.2004, părţile SC ZACEXIM SA, SC DEMENI
SA, SC INDUSTRIEMICĂ SCIM SA şi SC MECANEXIM SERV SA Tg-Jiu au convenit cu
privire la schimbul mai multor imobile şi mobile.
Astfel, SC Mecanexim Serv SA Tg-Jiu a dobândit de la SC Industrie Mică SCIM SA
„Popasul Turistic Brazilor” (Complexul Comanca) şi terenul aferent în suprafaţă de 13.320,43
m.p.. Instanţa judecătorească a stabilit că sentinţa ţine loc de act autentic de schimb şi
totodată, dispune înscrierea acesteia în cartea funciară a fiecărei localităţi unde se află
imobilele.
Aferent contractului de schimb se găseşte şi procesul verbal de predare-primire din
30.06.2004, prin care SC Industrie Mică SCIM SA predă către SC Mecanexim Serv SA Tg-
Jiu „Popasul Turistic Brazilor”(Complexul Comanca) şi terenul aferent în suprafaţă de
13.320,43 m.p.
La data de 30.08.2005, deşi SC Industrie Mică SCIM SA nu mai deţinea activul, fiind
proprietatea SC Mecanexim Serv SA Tg-Jiu conform sentinţei civile nr. 891 din 15.10.2004 a
Judecătoriei Brezoi, învinuitul U.D. în calitate de administrator al SC Industrie Mică SCIM
SA încheie cu inculpatul P.S.G. contractul de vânzare-cumpărare autentificat la notarul public
B.G. sub nr. 1175 prin care societatea vindea cumpărătorului activul „Popasul Turistic
Brazilor”(Complexul Comanca) şi terenul aferent în suprafaţă de 13.320,43 m.p.
La încheierea contractului învinuitul U.D. a prezentat la notariat următoarele
înscrisuri: sentinţa civilă nr. 3210/16.10.2002 a Judecătoriei Drăgăşani şi încheierea aceleiaşi
instanţe din 26.04.2004 prin care SC Industrie Mică SCIM SA a dobândit activul; un raport de
evaluare al clădirilor şi terenului; certificat constatator eliberat de O.R.C. Vâlcea privind
structura acţionariatului SC Industrie Mică SCIM SA; un proces verbal din 23.08.2005 în care
se menţionează că în şedinţa adunării generale a acţionarilor la care au participat un număr de
4 acţionari deţinând 99,0899% din capitalul social s-a aprobat înstrăinarea activului „Popasul
Turistic Brazilor” (Complexul Comanca), fiind împuternicit cu înstrăinarea acestuia
administratorul societăţii; Hotărârea nr. 3/23.08.2005 a Adunării Generale a Acţionarilor SC
Industrie Mică SCIM SA în care se menţionează aprobarea vânzării activului şi
împuternicirea lui U.D. pentru încheierea la notariat a contractului de vânzare-cumpărare.
Din cercetările efectuate a rezultat că procesul verbal din 23.08.2005 şi Hotărârea nr.
3/23.08.2005 a Adunării Generale a Acţionarilor SC Industrie Mică SCIM SA sunt
documente false, conţinutul acestora nereflectând realitatea.
Astfel, acţionarii B.E. şi T.E. au declarat faptul că adunarea generală nu s-a ţinut, nu
cunoşteau conţinutul procesului-verbal şi nu au hotărât vânzarea activului.
Numita T.E. a declarat că în anul 2005 era angajată a societăţii, semnătura de pe
procesul-verbal îi aparţine însă consideră că a semnat fără să cunoască conţinutul procesului-
verbal, iar pe învinuitul U.D. îl cunoştea ca fiind şofer la această societate şi nu administrator.
Numita B.D. a declarat că la data menţionată în procesul verbal nu mai era angajată a
societăţii şi nu reţine dacă a semnat vreun document însă conţinutul procesului verbal nu
reprezintă realitatea.
Fiind audiat învinuitul U.D. a declarat iniţial că nu-şi mai aminteşte condiţiile în care
s-au întocmit documentele false, iar ulterior a declarat că la iniţiativa sa s-au întocmite aceste
documente.
Cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare învinuitul U.D. a declarat
că a încheiat acest contract deşi societatea nu mai deţinea imobilul teren şi construcţii în
scopul de a-l ajuta pe inculpatul P.S.G. pentru a contracta un credit imobiliar şi a depune drept
garanţie acest imobil.
Învinuitul a precizat că acest contract de vânzare-cumpărare nu reflectă realitatea, iar
suma de 250.000 RON menţionată în contract ca fiind preţul imobilelor nu a primit-o, fiind
trecută fictiv de comun acord cu inculpatul P.S.G.

474
 Inculpatul P.S.G. a declarat faptul că în anul 2005 lucra ca şofer la una din firmele
controlate de M.N. şi că la vremea respectivă deţinea suma de 250.000Ron în vederea
cumpărării unei locuinţe. Aceasta justifică prezenţa sumei de bani, după cum urmează: suma
de 50.000 lei din economii proprii, suma de 100.000 lei dată actualei soţii de la socrul său
F.G. şi suma de 30.000 Euro reprezentând împrumuturi de la verişoarele sale stabilite în Italia,
S.N. şi S.C.
Acesta a precizat că la solicitarea lui M.N. a fost de acord să-l împrumute cu suma
respectivă, pentru o perioadă de timp, iar pentru această sumă s-a încheiat de către U.D. la
iniţiativa lui M.N. contractul de vânzare-cumpărare pentru Complexul Comanca.
Suma de 150.000 Ron şi 30.000 euro i-a dat-o lui U.D. în parcarea Hotelului „Alutus”,
cu o zi înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Inculpatul a declarat că nu cunoştea că imobilul nu mai aparţinea societăţii vânzătoare,
iar ulterior M.N. nu i-a restituit banii, iar imobilul a fost intabulat pe numele său în baza
contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru a susţine cele declarate cu privire la provenienţa banilor, inculpatul a solicitat
audierea soţiei sale, a socrului şi a mătuşii sale.
În declaraţia dată, P.S.G. a susţinut că în perioada decembrie 2004-ianuarie 2005,
inculpatul P.S.G. a primit de la verişoarele sale Carmen şi Natalia suma de 30.000 euro, bani
pe care acesta i-a schimbat în lei în Râmnicu Vâlcea, iar ea deţinea suma de 100.000 Ron de
la tatăl său.
S-a constatat că între declaraţia sa şi cea a soţului său există neconcordanţă cu privire
la suma declarată că provenea de la verişoare, în sensul că inculpatul P.S.G. declară că i-a dat
lui U.D. bani în moneda Euro, iar soţia sa susţine că după ce a luat banii de la verişoare,
inculpatul i-a schimbat în lei.
Numitul F.G., socrul inculpatului a declarat faptul că i-a dat fiicei sale în anul 2005
suma de 100.000 lei pe care o strânsese în decurs de 12 ani din salariu şi din vânzarea
produselor agricole, acesta specificând că este înregistrat la Primăria Ocnele Mari ca
producător agricol.
Numita R.G., sora mamei inculpatului a declarat că în perioada decembrie 2004-
ianuarie 2005 a fost vizitată de nepoatele sale S.N. şi S.C. care i-au spus că l-a împrumutat pe
P.S.G. cu suma de 30.000 euro.
Din cercetările efectuate a rezultat că cele afirmate de inculpatul P.S.G. şi de martorii
P.M., F.G. şi R.G. nu sunt reale.
Astfel, fiind audiat S.D., tatăl lui S.N. şi S.M.C., acesta a precizat că fiicele sale sunt
stabilite cu domiciliul în Italia, Torino şi nu l-au împrumutat niciodată pe P.S.G. cu suma de
30.000 euro, iar acestea nu au fost în ţară în perioada decembrie 2004- ianuarie 2005.
Fiind contactată telefonic de către organele de poliţie pe numărul de telefon
00393355887560, S.N. a precizat că nu l-a împrumutat pe P.S.G. cu suma respectivă şi nici
sora sa.
Prin adresa nr. 1598/03.02.2011, Societatea Naţională a Sării, Sucursala Exploatarea
Minieră Râmnicu Vâlcea a comunicat salariile nete lunare primite de numitul F.G. în perioada
2000-2005.
Cumulând salariile lunare s-a constatat că numitul F.G. a realizat venituri din salarii,
după cum urmează: anul 2000- 38.368.732 lei Rol (3.836. lei Ron), anul 2001- 4.910 lei), anul
2002 – 64.439.357 lei Rol (6.443 lei Ron), anul 2003- 8637765 lei Rol (8.637 lei Ron), anul
2004- 102.488.001 lei Rol (10.248 lei Ron).
Prin adresa nr. 684/11.09.2011 Primăria Ocnele Mari a comunicat faptul că numitul
F.G. nu figurează înregistrat ca producător agricol autorizat.
Analizând salariile lunare realizate de F.G., faptul că soţia sa era casnică s-a constatat
că acesta nu avea posibilitatea să strângă suma de 100.000 ron, în condiţiile în care din salariu
efectua şi cheltuielile curente necesare unei familii.

475
 Fiind audiat, M.N. a arătat că nu cunoaşte condiţiile în care a fost încheiat contractul
de vânzare-cumpărare nr. 1175/30.08.2005.
Din coroborarea probelor administrate a rezultat că învinuitul U.D. folosindu-se de
calitatea sa de administrator al SC Industrie Mică SCIM SA a prezentat documente false la
Biroul Notarului Public B.G., respectiv procesul verbal al adunării generale a asociaţilor din
23.08.2005 şi Hotărârea nr. 3/23.08.2005 în scopul ascunderii realităţii situaţiei juridice a
imobilului Complex Comanca şi a încheiat contractul autentic de vânzare-cumpărare pentru
imobilul Complexul Comanca în condiţiile în care acest imobil nu mai aparţinea societăţii
sale.
În faza acestui contract, inculpatul Pană Sergiu Gheorghe, deşi cunoştea că vânzarea
nu este reală, nefiind plătit preţul a intabulat imobilele cumpărate pe numele său.
Activităţile ilicite comise de cei doi învinuiţi prin încheierea contractului de vânzare-
cumpărare 1174/30.08.2005 au determinat prejudicierea SC Mecanexim Serv SA Tg-Jiu,
societate care a fost în imposibilitate de a-şi exercita dreptul de proprietate asupra
Complexului Comanca.
Prejudiciul cauzat a constat în valoarea imobilelor construcţii şi teren ce alcătuiesc
Complexul Comanca.
Astfel, învinuitul U.D. nu a întocmit înscrisurile ce au stat la baza încheierii
contractului de vânzare-cumpărare nr. 1175/30.08.2005 şi respectivul contract în scopul
prejudicierii SC Mecanexim Serv SA Tg-Jiu.
Înscrisurile au fost întocmite în scopul contractării unui împrumut de Pană Sergiu
Gheorghe, la rugămintea acestuia, fără ca ulterior să se efectueze demersurile necesare pentru
contractarea acestui împrumut.
Prin rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului U.D.
pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin.1,2,3 şi 5 Cod penal; art. 290 Cod
penal şi art. 31 alin. 2 Cod penal raportat la art. 290 Cod penal; neînceperea urmăririi penale
faţă de numitele B.D. şi T.E. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 290 Cod penal şi
s-a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1175/30.08.2005,
procesul verbal al Adunării Acţionarilor SC Industrie Mică SCIM SA din 23.08.2005 şi
hotărârea AGA nr. 3 din 23.08.2005.
Starea de fapt reţinută a fost susţinută cu următoarele mijloace de probă: sentinţa civilă
nr. 891 din 15.10.2004 a Judecătoriei Brezoi; contractul de vânzare-cumpărare nr.
1175/30.08.2005; procesul verbal al adunării generale a asociaţilor din 23.08.2005 şi
Hotărârea nr. 3/23.08.2005; adresa O.R.C. Vâlcea; adresa, Societatea Naţională a Sării,
Sucursala Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea şi adresa Primăriei Ocnele Mari;
documentele ce au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi care au fost
înaintate de Biroul Notarului Public B.G.; declaraţiile martorilor S.D., G.G.L.,A.M., I.I., F.G.,
P.M., R.G., M.N; declaraţiile făptuitoarelor B.D. şi T.E. şi declaraţiile învinuiţilor.
Analizând întregul material probator administrat în cursul procesului penal, tribunalul
a constatat şi reţinut o stare de fapt relativ diferită faţă de starea de fapt expusă în rechizitoriul
Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj.
Astfel în fapt, inculpatul P.S.G. provine dintr-o familie cu mijloace financiare
modeste, iar în anul 2001 a fost angajat ca şofer la una din firmele martorului M.N. care a
avut grija acestuia, i-a asigurat cazare şi masă gratuită la hotel, i-a oferit un salariu decent şi la
un moment dat a avut încredere în el.
De subliniat că martorul M.N. în anul 2001 a devenit acţionar majoritar la SC Alutus
SA, firmă care deţinea întreg patrimoniul fostului OJT Vâlcea, patrimoniu ce era imens, fiind
compus din mai multe hoteluri, ştrandul Ostroveni, Ocnele Mari, Ocniţa, Complexul
Comanca, etc.
Din declaraţia martorului C.G. (d.f. 90 volumul II) a reieşit că M.N. a constituit şi
administrat în fapt un număr de 37 de firme începând cu anul 2002, firme la care a numit
administratori personal angajat, de regulă şoferi sau contabili.

476
 În aceste împrejurări şi pe fondul încrederii M.N. l-a numit pe inculpatul P.S.G. (un
simplu şofer) administrator la SC. Vladotrust SA Tg-Jiu şi SC. Vladinserv. SA Tg-Jiu.
Partea vătămată SC Mecanexim Serv SA a fost o firmă la care şi în prezent acţionar
majoritar este martorul M.N. conform susţinerii acestuia (d.f. 280 volumul I).
În anul 2004 între SC Industrie Mică SCIM SA şi SC Mecanexim Serv SA a intervenit
un contract de schimb având ca obiect printre altele şi Complexul Comanca, iar ulterior s-a
pronunţat sentinţa civilă nr. 891 din 15.10.2004 a Judecătoriei Brezoi prin care s-a constatat
că imobilul menţionat este proprietatea SC Mecanexim Serv SA.
Cu toate acestea, SC Mecanexim Serv SA nu a intabulat dreptul de proprietate asupra
Complexului Comanca şi nu l-a înregistrat la Administraţia Financiară, situaţie faţă de care a
apreciat tribunalul acesta (dreptul de proprietate) nu a devenit opozabil „erga omnes”.
Complexul Comanca cel puţin la nivel scriptic a rămas în proprietatea SC. Industrie Mică
SCIM SA.
În anul 2005 SC. Industrie Mică SCIM SA a înstrăinat Complexul Comanca prin
administrator U.D. către inculpatul P.S.G. conform actului de vânzare-cumpărare autentificat
sub nr. 1175/30.08.2005, imobilul fiind intabulat şi înregistrat la finanţe pe numele
inculpatului.
S-a precizat că este mai puţin important în prezenta cauză dacă inculpatul P.S.G. a
dispus de suma de 250.000 RON pentru a putea cumpăra Complexul Comanca, această
împrejurare urmând să fie stabilită cu ocazia judecării procesului civil având ca obiect
anularea contractului de vânzare-cumpărare, proces civil ce în acest moment este suspendat
până la soluţionarea definitivă a cauzei penale. Inculpatul nu a avut nici un contact cu partea
vătămată SC Mecanexim Serv SA, existând ipoteza să nu aibă cunoştinţă că imobilul făcuse
obiectul unui contract de schimb între aceasta şi SC Industrie Mică SCIM SA, însă cu
siguranţă U.D. administrator SC Industrie Mică SCIM SA (d.f. 138 volumul I), care a semnat
documentele de înstrăinare către P.S.G. cunoştea situaţia juridică.
Imediat după întocmirea contractului de vânzare-cumpărare inculpatul l-a mandatat pe
M.N. printr-o procură specială să dispună cum doreşte de acest imobil, iar ulterior a fost de
acord să ipotecheze Complexul Comanca în favoarea SC. Ralucom SA pentru un credit de
300.000 lei de la Banca Pireus.
SC Vladotrust SA şi SC Vladinserv SA firme la care administrator fictiv era inculpatul
P.S.G. au intrat în faliment, iar în procesul de insolvenţă a fost atrasă răspunderea materială a
acestuia pentru suma de circa 12 miliarde lei vechi.
Complexul Comanca a fost sechestrat de D.G.F.P. Vâlcea pentru datoria de circa 12
miliarde lei vechi susmenţionată şi pentru suma de 3 miliarde lei vechi reprezentată de ipoteca
în favoarea Banca Pireus.
În aceste împrejurări SC Mecanexim Serv SA a formulat plângere împotriva
inculpatului P.S.G. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, fapt ce a condus la trimiterea
sa în judecată în prezenta cauză.
În drept, tribunalul şi-a format convingerea că fapta inculpatului în descrierea de mai
sus nu este prevăzută de legea penală şi în consecinţă urmează să dispună în baza art. 11 pct.2
lit. a rap la art. 10 lit. b Cod procedură penală achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzute de art. 215 alin. 1,2,3 şi 5 Cod penal din următoarele considerente:
Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în
convenţii prevăzute de art. 215 alin. 1,2,3 şi 5 Cod penal ce constă în:
Alin. 1 „inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau
pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 12 ani”;
Alin. 2 „Înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte
mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos
constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni”;

477
 Alin. 3 „Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau
executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare cel înşelat nu ar fi
încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută
în alineatele precedente”;
Alin. 5 „Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu
închisoare de la 10 la 20 ani”.
A apreciat tribunalul că pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune în convenţii este
necesar ca inducerea sau menţinerea în eroare să se fi produs în aşa fel încât cel înşelat nu ar fi
încheiat convenţia în condiţiile stipulate sau cu alte cuvinte inducerea sau menţinerea în
eroare trebuie să fi avut rol hotărâtor în determinarea persoanei la încheierea contractului.
Eroarea în care se află partea vătămată este un element esenţial al faptei şi ea trebuie să
rezulte nemijlocit din acţiunea inculpatului; prezentarea frauduloasă, denaturată sau alterată a
realităţii trebuie să fie aptă de a inspira încrederea părţii vătămate şi de a o induce în eroare.
Din examinarea materialului probator administrat aşa cum s-a precizat mai sus a reieşit
că inculpatul practic nu a avut nici un contact cu reprezentanţii legali ai părţii vătămate SC
Mecanexim Serv SA neinducându-i pe aceştia în eroare şi neprezentându-le fapte adevărate ca
mincinoase sau fapte mincinoase ca adevărate.
Mai mult U.D. (conform declaraţiei acestuia) reprezentantul legal al vânzătoarei SC
Industrie Mică SCIM SA cunoştea situaţia juridică a imobilului şi a acceptat întocmirea
contractului de vânzare-cumpărare cu inculpatul Pană Sergiu Gheorghe.
În esenţă, s-a constatat că faptei inculpatului sub aspectul laturii obiective îi lipseşte
elementul material pentru a putea fi pus în discuţie aspectul săvârşirii infracţiunii de
înşelăciune.
Şi sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de înşelăciune se săvârşeşte cu intenţie
directă calificată prin scop, ceea ce în prezenta cauză nu este definit, respectiv probatoriul
administrat nu converge spre ipoteza că inculpatul a avut intenţia de a obţine pentru sine sau
pentru altul un folos material injust.
Sintetizând, tribunalul a concluzionat că fapta inculpatului aşa cum a fost reţinută mai
sus nu este prevăzută de legea penală, în speţă, raportul juridic de conflict neputând fi
soluţionat pe calea unei acţiuni penale ci numai pe calea unei acţiuni civile ce urmează să fie
soluţionată de instanţa civilă, cum de altfel s-a şi întâmplat în primă instanţă prin sentinţa
comercială nr. 121/2012 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu (fila 90 volumul I) în prezent
procesul civil fiind suspendat până la soluţionarea procesului penal.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj,
criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului s-a arătat în esenţă că întreg materialul probator confirmă
săvârşirea de către inculpatul P.S.G. a infracţiunii de înşelăciune, constând în aceea că a
semnat în calitate de cumpărător contractul de vânzare-cumpărare sub nr. 1175/30.08.2005,
cunoscând că imobilul nu mai aparţinea vânzătorului, atestând fictiv că s-a achitat preţul de
250.000 lei, iar ulterior a intabulat imobilul pe numele său, obţinând în acest mod un
beneficiu injust, şi prejudiciind S.C. MECANEXIM SERV S.A. Tîrgu Jiu.
Examinând hotărârea apelată prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu cauza,
conform art.371 alin.2 Cod procedură penală, Curtea constată că apelul este nefondat,
pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În speţă, argumentele de ordin probator invocate în susţinerea apelului vizează
caracterul fictiv al contractului nr. 1175/30.08.2005, despre care s-a susţinut că a avut ca
obiect un imobil care nu era proprietatea vânzătorului, aspect cunoscut şi acceptat de inculpat,
iar cumpărătorul nu a achitat preţul stipulat, deşi s-a făcut menţiune despre aceasta în
cuprinsul contractului, inculpatul neavând venituri suficiente pentru a achita un asemenea
preţ.
Curtea nu împărtăşeşte criticile Parchetului referitoare la caracterul fictiv al
contractului de vânzare-cumpărare nr. 1175/30.08.2005, câtă vreme actul de dispoziţie a fost

478
consimţit de către proprietarul înscris în cartea funciară – S.C. INDUSTRIE MICĂ SCIM
S.A., fiind irelevantă împrejurarea că acesta fusese înstrăinat anterior, printr-un act de schimb
sub semnătură privată validat prin hotărâre judecătorească, iar subdobânditorul S.C.
MECANEXIM SERV S.A. nu a efectuat niciun fel de formalităţi de înscriere a dreptului de
proprietate astfel dobândit la cartea funciară şi nu s-a înscris în evidenţele fiscale cu acest
imobil. Tocmai lipsa acestor formalităţi a căror îndeplinire constituia obligaţia părţii vătămate
S.C. MECANEXIM SERV S.A. determină concluzia că acest act de schimb din 25.11.2004,
reflectă o tranzacţie fictivă, care nu a avut corespondent în realitatea obiectivă, fiind încheiat
exclusiv în scopul ascunderii imobilului.
Nu sunt întemeiate nici criticile Parchetului privind pretinsa imposibilitate a
inculpatului de a achita preţul contractului de vânzare cumpărare nr. 1175/2005, respectiv
250.000 lei. Astfel, deşi se reţine prin actul de sesizare a instanţei că inculpatul Pană Sergiu
era un simplu angajat şi se prezumă că nu dispunea de o asemenea sumă de bani, înscrisurile
depuse la dosar de acesta dovedesc că acesta a îndeplinit funcţia de administrator la S.C.
VLADISERV S.A. şi S.C. VLADOTRUST S.A. (firme controlate de numitul M.N.) şi chiar
dacă a deţinut această calitate doar scriptic, fiind persoană interpusă, Curtea reţine că această
împrejurare dă naştere unei prezumţii cel puţin la fel de puternice - aceea că inculpatul a fost
remunerat de numitul M.N. corespunzător unei funcţii de asemenea răspundere şi importanţă,
ţinând cont nu doar de riscurile patrimoniale la care se expunea acesta în cazul atragerii
răspunderii solidare pentru datoriile societăţii şi care nu puteau fi compensate doar printr-un
salariu de şofer, dar şi de faptul că inculpatul putea dispune oricând, de bunurile societăţilor
administrate.
Această concluzie se impune din examinarea celorlaltor înscrisuri administrate
(certificatele emise de ORC Vâlcea), care relevă faptul că numirea inculpatului în funcţia de
administrator statutar la societăţile sus menţionate s-a făcut în apropierea datei intrării
societăţilor sus menţionate în procedura falimentului, moment în care era previzibil că acesta
urma să răspundă în calitate de administrator pe temeiul art. 138 alin. 4 din Legea 85/2006
pentru datoriile societăţilor, ceea ce s-a şi întâmplat ulterior.
Chiar dacă inculpatul nu ar fi achitat preţul contractului, această împrejurare este
lipsită de semnificaţie penală, legea civilă reglementând acţiunea în rezoluţiunea vânzării
pentru neplata preţului, potrivit art. 1020 si următoarele Cod Civil (vechiul cod civil), acţiune
reală, pe care societatea vânzătoare S.C. INDUSTRIE MICĂ SCIM S.A o avea la îndemână
într-o asemenea ipoteză.
La solicitarea instanţei de apel, DGRFP Craiova – AJFP Vâlcea a comunicat împotriva
inculpatului se desfăşoară procedura executării pe temeiul răspunderii solidare angrenate în
raport de S.C. VLADOTRUST S.A. şi S.C. VLADIN SERV S.A. pentru datorii în sumă de
1.215.351 lei, imobilul dobândit prin contractul de vânzare cumpărare nr. 1175/2005 fiind
sechestrat în vederea executării silite.
În aceste condiţii, este evident că demersul judiciar al părţii vătămate S.C.
MECANEXIM SERV S.A. (firmă controlată de asemenea de numitul M.N.) care a solicitat
tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru o pretinsă inducere în eroare urmăreşte în
realitate constatarea caracterului fictiv al contractului de vânzare cumpărare şi desfiinţarea
acestuia, în scopul exclusiv al sustragerii imobilului Complex Comanca de la executarea silită
fiscală. Aceste aspecte rezultă chiar din conţinutul plângerii formulate, în care S.C.
MECANEXIM S.R.L invocă faptul că prin semnarea de către inculpat a contractului de
vânzare cumpărare au fost induse în eroare alte persoane decât partea vătămată, în speţă
organele fiscale care l-au luat în evidenţă pe inculpat ca plătitor de taxe şi impozite şi au
demarat procedura executării silite fiscale asupra imobilului.
Prin urmare, S.C. MECANEXIM S.A. care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a se
înregistra la organele fiscale ca plătitor de taxe şi impozite pentru imobilul Complex
Comanca, în scopul evitării unei eventuale urmăriri silite imobiliare, se prevalează tocmai de
această împrejurare pentru a obţine desfiinţarea contractului şi a împiedica executarea silită

479
asupra aceluiaşi imobil, pretinzând că este titulara dreptului de proprietate şi că prin fapta
inculpatului i-a fost vătămat acest drept.
În aceste condiţii, fapta inculpatului de a semna în calitate de cumpărător, contractul
de vânzare cumpărare având ca obiect imobilul Complex Comanca, încheiat cu S.C.
INDUSTRIE MICĂ SCIM S.R.L nu numai că nu constituie o activitate de inducere a unei
persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte
reale, dar nu a fost nici realizată în scopul obţinerii unui folos material injust. Dimpotrivă,
demersul judiciar al părţii vătămate S.C. MECANEXIM S.A. care a reclamat săvârşirea
infracţiunii de înşelăciune tinde la procurarea unui asemenea folos, acţiunea civilă alăturată
celei penale vizând tocmai sustragerea imobilului de la executare silită. Deşi nu s-a produs
nicio pagubă în patrimoniul statului, ale cărui organe fiscale nu au fost induse în eroare de
inculpat aşa cum se pretinde în cauză (ci s-au bazat pe menţiunile actului autentic, evidenţele
fiscale şi menţiunile cărţii funciare) o asemenea pagubă s-ar produce în mod cert în cazul
desfiinţării contractului de vânzare cumpărare.
În legea civilă de la momentul încheierii contractului de vânzare nr. 1175/2005
vânzarea bunului altuia nu era interzisă, nefiind sancţionată cu nulitatea absolută, situaţia de
drept a imobilului urmând a fi stabilită pe calea acţiunii de drept comun, în revendicare
imobiliară. Mai mult, situaţia de fapt prezentată în rechizitoriu, aceea în care două persoane
diferite, dobândesc acelaşi bun, succesiv, de la acelaşi proprietar, din care numai una
îndeplineşte formalităţile de publicitate imobiliară, reprezintă una din ipotezele clasice ale
acţiunii în revendicare prin comparare de titluri care provin de la acelaşi autor, în cadrul
căreia se acordă prioritate dobânditorului care şi-a transcris primul dreptul, potrivit
principiului „qui prior tempore potior iure”. Prin urmare, litigiul generat între inculpat, în
calitate de persoană care a dobândit imobilul de la acelaşi autor ca şi partea vătămată este un
litigiu exclusiv civil, aşa cum o demonstrează de altfel şi sentinţele depuse la dosar la instanţa
de fond (filele 59-64), raportul juridic stabilit între inculpat în calitate de cumpărător, S.C.
INDUSTRIE MICĂ SCIM S.A. pe baza contractului 1175/2005 şi respectiv S.C.
MECANEXIM SERV S.A neputând constitui temei al angajării răspunderii penale în
condiţiile art. 215 Cod penal.
În concluzie, în acord cu prima instanţă, Curtea reţine că nu este posibilă deturnarea
legii penale de la scopul legitim stabilit de art. 1 Cod penal în scopul satisfacerii intereselor
materiale imediate ale unei persoane juridice care se pretinde în mod nereal a fi victima unei
induceri în eroare, cu consecinţa tragerii la răspundere a inculpatului pentru o faptă care în
mod evident nu este prevăzută de legea penală, aşa cum legal şi temeinic a reţinut prima
instanţă, în mod just dispunându-se achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10
lit.b Cod procedură penală.
Pentru considerentele ce preced, constatând neîntemeiate criticile formulate, şi că nu
există motive de desfiinţare a sentinţei care să poată fi reţinute din oficiu, în baza art. 379 pct.
1 Cod procedură penală va respinge apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj,
ca nefondat. (Decizia Penală nr. 345/07 Noiembrie 2013 - Secţia Penală Şi Pentru Cauze Cu
Minori, rezumat judecător Cristina Crăciunoiu)

3. Lipsire de libertate în mod ilegal. Infracţiuni de viol comise asupra unui minor.
Distincţie faţă de infracţiunea de acte sexual cu un minor. Eroare de fapt. Condiţii.

Pentru realizarea elementului material al infracţiunii de lipsire de liberate în mod

ilegal nu prezintă relevanţă faptul că partea vătămată a avut o oarecare liberate de mişcare
sau că, în anumite condiţii, aceasta ar fi putut pleca din apartamentul deţinut de inculpat,
relevant din punct de vedere obiectiv fiind faptul că acesta a fost deplasată şi ţinută în
apartamentul contra voinţei sale, numărul inculpaţilor anihilând în mod evident orice
posibilitate de opoziţie a părţii vătămate.

480
 Pentru a fi dovedită constrângerea ca mijloc de realizare a actului sexual, nu este
neapărat necesară identificarea pe corpul victimei a unor leziuni specifice lovirii,
imobilizării, agresiunii fizice, câtă vreme nu doar folosirea forţei fizice poate face posibil
actul sexual, ci şi constrângerea morală poate atinge acelaşi rezultat. De asemenea, cerinţa
prevăzută de art. 197 alin. 1 Cod penal se referă exclusiv la exercitarea constrângerii şi nu la
împotrivirea persoanei vătămate, legiuitorul neprevăzând drept condiţie pentru realizarea
elementului material ca aceasta să opună efectiv rezistenţă.
Eroarea de fapt constituie cauză care înlătură caracterul penal al faptei atunci când
constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei stări, situaţii sau împrejurări de care
depinde caracterul penal al faptei şi nu în cazul în care aceasta are doar valoarea unei
îndoieli, a cunoaşterii nesigure, cum este cazul în speţă.

Prin sentinţa penală nr. 232 din 12 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul
Mehedinţi în dosarul nr. 5146/101/2012, au fost respinse cererile de schimbare a încadrării
juridice a faptelor pentru care cei opt inculpaţi au fost trimişi în judecată din infracţiunea de
viol prevăzută de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. a şi alin. 3 Cod penal (pentru inculpaţii D.Ș. şi
V.M. şi cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal) în infracţiunea de act sexual cu un minor prevăzută
de art. 198 alin. 1 Cod penal, cereri formulate de apărătorii aleşi ai inculpaţilor.
A fost respinsă cererea formulată de apărătoarea inculpaţilor O.I.M. şi L.V., de
schimbare a încadrării juridice a faptei de viol, pentru care au fost trimişi în judecată prin
rechizitoriu, prevăzute de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. a şi alin. 3 Cod penal, în art. 197 alin. 1 şi
3 Cod penal.
1.În baza art. 189 alin. 2 Cod penal, a fost condamnat inculpatul D.Ș., fiul lui Lucian şi
Liliana, născut la 27.10.1990, în com., jud. Mehedinţi, posesor C.I. seria nr., CNP., domiciliat
în comuna Gruia, sat Gruia, jud. Mehedinţi la 9 ani închisoare cu interzicerea drepturilor
prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal în condițiile art. 71 Cod penal,
pentru săvârşirea infracţiunii de „lipsire de libertate în mod ilegal”.
În baza art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. a şi alin. 3 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod
penal, a fost condamnat acelaşi inculpat la 14 ani închisoare cu interzicerea drepturilor
prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal în condițiile art. 71 Cod penal,
pentru săvârşirea infracţiunii de „Viol”.
În baza art. 65 alin. 2 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal, pe o durată
de 3 ani, pedeapsă complementară ce se va executa în cond. art. 66 Cod penal.
În baza art. 33 lit. a – 34 Cod penal, s-au contopit pedepsele aplicate şi dispune ca
inculpatul D.Ș. să execute pedeapsa cea mai grea de 14 ani închisoare cu interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal în condițiile art. 71
Cod penal.
În baza art. 35 alin. 1 Cod penal, alături de pedeapsa principală rezultantă s-a aplicat şi
pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi
lit. b Cod penal, pe o durată de 3 ani.
În baza art. 88 Cod penal, s-a dedus din pedeapsă reţinerea şi arestul preventiv din data
de 21.04.2012 ( fila 121 dosar u.p. – ordonanţa de reţinere) până la pronunţare.
În baza art. 350 Cod procedură penală, s-a menţinut starea de arest a inculpatului D.Ș..
În baza art. 4, 5 şi 9 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea
Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare s-a dispus prelevarea de la inculpat de probe
biologice în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J., urmând ca, în baza art. 5
alin. 5 din lege să fie informat inculpatul că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru
obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.
2. În baza art. 189 alin. 2 Cod penal, a fost condamnat inculpatul V.M., fiul lui Andrei şi
Fonica, născut la 21.05.1993, jud. Mehedinţi, posesor C.I., CNP, domiciliat în comuna Gruia,
sat., jud. Mehedinţi la 8 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1

481
lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal în condițiile art. 71 Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii
de „ lipsire de libertate în mod ilegal”.
În baza art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. a şi alin. 3 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod
penal, a fost condamnat acelaşi inculpat la 12 ani închisoare cu interzicerea drepturilor
prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal în condițiile art. 71 Cod penal,
pentru săvârşirea infracţiunii de „Viol”.
În baza art. 65 alin. 2 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal, pe o durată
de 2 ani, pedeapsă complementară ce se va executa în condițiile art. 66 Cod penal
În baza art. 33 lit. a – 34 Cod penal, s-au contopit pedepsele aplicate şi s-a dispus ca
inculpatul V.M. să execute pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare cu interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal în cond. art. 71 Cod
penal.
În baza art. 35 alin. 1 Cod penal, alături de pedeapsa principală rezultantă s-a aplicat şi
pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi
lit. b Cod penal, pe o durată de 2 ani.
În baza art. 88 Cod penal, s-a dedus din pedeapsă reţinerea şi arestul preventiv din data
de 21.04.2012 ( fila 136 dosar u.p. – ordonanţa de reţinere) până la pronunţare.
În baza art. 350 Cod procedură penală, s-a menţinut starea de arest a inculpatului V.M.
În baza art. 4, 5 şi 9 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea
Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare s-a dispune prelevarea de la inculpat de probe
biologice în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J., urmând ca, în baza art. 5
alin. 5 din lege să fie informat inculpatul că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru
obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.
3. În baza art. 189 alin. 2 Cod penal, a fost condamnat inculpatul C.A., fiul lui Mişu şi
Ghiţa, născut la 18.09.1992, în Vânju Mare, jud. Mehedinţi, posesor C.I. seria MH, nr., CNP,
domiciliat în comuna G., sat G, jud. Mehedinţi la 7 ani închisoare cu interzicerea drepturilor
prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal în condițiile art. 71 Cod penal,
pentru săvârşirea infracţiunii de „ lipsire de libertate în mod ilegal”.
În baza art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. a şi alin. 3 Cod penal, a fost condamnat acelaşi
inculpat la 10 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza
II-a şi lit. b Cod penal în condițiile art. 71 Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii de „Viol”.
În baza art. 65 alin. 2 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal, pe o durată
de 1 an, pedeapsă complementară ce se va executa în condițiile art. 66 Cod penal
În baza art. 33 lit. a – 34 Cod penal, s-au contopit pedepsele aplicate şi s-a dispus ca
inculpatul C.A. să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare cu interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal în condițiile art. 71
Cod penal.
În baza art. 35 alin. 1 Cod penal, alături de pedeapsa principală rezultantă s-a aplicat şi
pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi
lit. b Cod penal, pe o durată de 1 an.
În baza art. 88 Cod penal, s-a dedus din pedeapsă reţinerea şi arestul preventiv din data
de 20.04.2012 ( fila 153 dosar u.p. – ordonanţa de reţinere) până la pronunţare.
În baza art. 350 Cod procedură penală, s-a menţinut starea de arest a inculpatului C.A.
În baza art. 4, 5 şi 9 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea
Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare s-a dispus prelevarea de la inculpat de probe
biologice în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J., urmând ca, în baza art. 5
alin. 5 din lege să fie informat inculpatul că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru
obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.
4. În baza art. 189 alin. 2 Cod penal, a fost condamnat inculpatul I.M.N., fiul lui Marcel
şi Elena, născut la 02.05.1993, în G., jud. M., posesor C.I. seria nr., CNP, domiciliat în

482
comuna G., sat G., jud. Mehedinţi la 7 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de
art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal în condițiile art. 71 Cod penal, pentru săvârşirea
infracţiunii de „ lipsire de libertate în mod ilegal”.
În baza art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. a şi alin. 3 Cod penal, a fost condamnat acelaşi
inculpat la 10 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza
II-a şi lit. b Cod penal în condițiile art. 71 Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii de „Viol”.
În baza art. 65 alin. 2 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal, pe o durată
de 1 an, pedeapsă complementară ce se va executa în condițiile art. 66 Cod penal
În baza art. 33 lit. a – 34 Cod penal, s-au contopit pedepsele aplicate şi s-a dispus ca
inculpatul I.M.N. să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare cu interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal în condițiile art. 71
Cod penal.
În baza art. 35 alin. 1 Cod penal, alături de pedeapsa principală rezultantă s-a aplicat şi
pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi
lit. b Cod penal, pe o durată de 1 an.
În baza art. 88 Cod penal, s-a dedus din pedeapsă reţinerea şi arestul preventiv din data
de 20.04.2012 ( fila 167 dosar u.p. – ordonanţa de reţinere) până la pronunţare.
În baza art. 350 Cod procedură penală, s-a menţinut starea de arest a inculpatului
I.M.N.
În baza art. 4, 5 şi 9 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea
Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare s-a dispus prelevarea de la inculpat de probe
biologice în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J., urmând ca, în baza art. 5
alin. 5 din lege să fie informat inculpatul că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru
obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.
5. În baza art. 189 alin. 2 Cod penal,. a fost condamnat inculpatul P.C.C., fiul lui Nicolae
şi Alexandrina, născut la 06.03.1989, în Vânju Mare, jud. Mehedinţi, posesor C.I. seria, nr.,
CNP, domiciliat în comuna G., sat G., jud. Mehedinţi la 7 ani închisoare cu interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal în condițiile art. 71
Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii de „ lipsire de libertate în mod ilegal”.
În baza art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. a şi alin. 3 Cod penal, a fost condamnat acelaşi
inculpat la 10 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza
II-a şi lit. b Cod penal în condițiile art. 71 Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii de „Viol”.
În baza art. 65 alin. 2 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal, pe o durată
de 1 an, pedeapsă complementară ce se va executa în condițiile art. 66 Cod penal
În baza art. 33 lit. a – 34 Cod penal, au fost contopite pedepsele aplicate şi s-a dispus
ca inculpatul P.C.C. să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare cu interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal în condițiile art. 71
Cod penal.
În baza art. 35 alin. 1 Cod penal, alături de pedeapsa principală rezultantă s-a aplicat şi
pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi
lit. b Cod penal, pe o durată de 1 an.
În baza art. 88 Cod penal, s-a dedus din pedeapsă reţinerea şi arestul preventiv din data
de 21.04.2012 (fila 182 dosar u.p. – ordonanţa de reţinere) până la pronunţare.
În baza art. 350 Cod procedură penală, s-a menţinut starea de arest a inculpatului
P.C.C.
În baza art. 4, 5 şi 9 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea
Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare s-a dispus prelevarea de la inculpat de probe
biologice în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J., urmând ca, în baza art. 5
alin. 5 din lege să fie informat inculpatul că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru
obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.

483
 6. În baza art. 189 alin. 2 Cod penal, a fost condamnat inculpatul R.G., fiul lui Stelian şi
Elena, născut la 13.11.1989, în com. G., jud. M., posesor C.I. seria nr., CNP, domiciliat în sat
G., comuna G., jud. Mehedinţi la 7 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de art.
64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal în condițiile art. 71 Cod penal, pentru săvârşirea
infracţiunii de „ lipsire de libertate în mod ilegal”.
În baza art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. a şi alin. 3 Cod penal, a fost condamnat acelaşi
inculpat la 10 ani închisoare cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza
II-a şi lit. b Cod penal în condițiile art. 71 Cod penal, pentru săvârşirea infracţiunii de „Viol”.
În baza art. 65 alin. 2 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal, pe o durată
de 1 an, pedeapsă complementară ce se va executa în condițiile art. 66 Cod penal.
În baza art. 33 lit. a – 34 Cod penal, au fost contopite pedepsele aplicate şi s-a dispus
ca inculpatul R.G. să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare cu interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal în condițiile art. 71
Cod penal.
În baza art. 35 alin. 1 Cod penal, alături de pedeapsa principală rezultantă s-a aplicat şi
pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi
lit. b Cod penal, pe o durată de 1 an.
În baza art. 88 Cod penal, s-a dedus din pedeapsă reţinerea şi arestul preventiv din data
de 20.04.2012 (fila 197 dosar u.p. – ordonanţa de reţinere) până la pronunţare.
În baza art. 350 Cod procedură penală, s-a menţinut starea de arest a inculpatului R.G.
În baza art. 4, 5 şi 9 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea
Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare s-a dispus prelevarea de la inculpat de probe
biologice în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J., urmând ca, în baza art. 5
alin. 5 din lege să fie informat inculpatul că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru
obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.
7.În baza art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. a şi alin. 3 Cod penal, cu aplic. art. 74 alin. 1 lit. a şi alin.
2 Cod penal şi art. 76 alin. 1 lit. a Cod penal, a fost condamnat inculpatul O.I.M., fiul lui
Constantin şi Aurica, născut la 26.10.1992, în V., jud. M, posesor C.I. seria, nr., CNP,
domiciliat în comuna G., sat G., jud. Mehedinţi la 5 ani închisoare cu interzicerea drepturilor
prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal în condițiile art. 71 Cod penal,
pentru săvârşirea infracţiunii de „Viol”.
În baza art. 65 alin. 2 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal, pe o durată
de 1 an, pedeapsă complementară ce se va executa în condițiile art. 66 Cod penal
În baza art. 88 Cod penal, s-a dedus din pedeapsă reţinerea şi arestul preventiv din data
de 20.04.2012 (fila 208 dosar u.p. – ordonanţa de reţinere) până la pronunţare.
În baza art. 350 Cod procedură penală, s-a menţinut starea de arest a inculpatului
O.I.M.
În baza art. 4, 5 şi 9 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea
Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare s-a dispus prelevarea de la inculpat de probe
biologice în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J., urmând ca, în baza art. 5
alin. 5 din lege să fie informat inculpatul că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru
obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.
8. În baza art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. a şi alin. 3 Cod penal, cu aplic. art. 74 alin. 1 lit. a şi alin.
2 C.p şi art. 76 alin. 1 lit. a Cod penal a fost condamnat inculpatul L.V., fiul lui Lăpăduţă şi
Mareta, născut la 01.07.1993, în V., jud. M., posesor C.I. seria, nr., CNP, domiciliat în
comuna Gruia, sat Gruia, jud. Mehedinţi la 5 ani închisoare cu interzicerea drepturilor
prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal în cond. art. 71 Cod penal, pentru
săvârşirea infracţiunii de „Viol”.

484
 În baza art. 65 alin. 2 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal, pe o durată
de 1 an, pedeapsă complementară ce se va executa în cond. art. 66 Cod penal
În baza art. 88 Cod penal, s-a dedus din pedeapsă reţinerea şi arestul preventiv din data
de 20.04.2012 ( fila 219 dosar u.p. – ordonanţa de reţinere) până la pronunţare.
În baza art. 350 Cod procedură penală, s-a menţinut starea de arest a inculpatului L.V.
În baza art. 4, 5 şi 9 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea
Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare s-a dispus prelevarea de la inculpat de probe
biologice în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J., urmând ca, în baza art. 5
alin. 5 din lege să fie informat inculpatul că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru
obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.
A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă minoră P.Ş.G. prin
reprezentant legal P.V.
În baza art. 14 Cod procedură penală, art. 346 Cod procedură penală şi art. 1357 Cod
Civil (fost art. 998-999 vechiul Cod Civil), au fost obligaţi inculpaţii D.Ș., V.M., C.A.,
I.M.N., P.C.C., R.G., O.I.M. şi L.V. să achite, în solidar părţii vătămate, constituită şi parte
civilă P.Ş.G. suma de 10 000 lei reprezentând daune morale.
A fost respinsă cererea formulată de apărătorul părţii civile de acordare a cheltuielilor
de judecată, ca nedovedită.
În baza art. 191 Cod procedură penală, au fost obligaţi fiecare dintre inculpaţii: D.Ș.,
V.M., C.A., I. M.N., P.C.C., R.G., O.I.M. şi L.V. să achite statului câte 656,88 lei cheltuieli
judiciare din care câte 306,88 lei reprezintă cheltuielile efectuate cu fiecare inculpat la
urmărirea penală (în total 2455 lei) iar diferenţa reprezintă cheltuielile efectuate în cursul
cercetării judecătoreşti.
Au fost obligaţi inculpaţii D.Ș. şi P.C.C. să plătească fiecare şi suma de câte 100 lei
acordate prin încheierea din 13 iunie 2012 (onorarii avansate din fondurile M.J.).
A fost obligat inculpatul V.M. să achite şi suma de 300 lei onorarii avocaţi oficiu din
care, suma de 100 lei reprezintă onorariul avocat acordat prin încheierea din 31.05.2012 şi
suma de 200 lei reprezintă onorariul avocat acordat prin încheierea din 27.06.2012, onorarii
avansate din fondurile M.J.
S-a admis cererea formulată de doamna av. Tănasie Daniela (fila 93 dosar fond vol. I
şi a fost obligat inculpatul P.C.C. să plătească şi suma de 800 lei reprezentând onorariul
apărătorului din oficiu onorariu avansat din fondurile M.J.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul nr.229/P/2012
al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de
arest preventiv a inculpaţilor: D.Ș., pentru săvârşirea infracţiunilor de „viol”, şi „lipsire de
libertate” faptă prevăzută şi pedepsită de art.197 alin.1, alin.2 lit.a şi alin.3 Cod penal cu
aplic.art.41 alin.2 Cod penal şi art. 189 alin.2 Cod penal, cu aplicarea art. 33-34 Cod penal,
V.M., pentru săvârşirea infracţiunilor de „viol” şi „lipsire de libertate” fapte prevăzute şi ped.
de art. 197 alin.1, alin.2 lit.a şi alin.3 Cod penal ; cu aplic.art.41 alin.2 Cod penal art. 189
alin.2 Cod penal cu aplicarea art. 33-34 Cod penal, C.A., pentru săvârşirea infracţiunilor de
„viol” şi „lipsire de libertate” fapte prevăzute şi pedepsite de art. 197 alin.1, alin.2 lit.a şi
alin.3 din Cod penal; art. 189 alin.2 Cod penal cu aplicarea art. 33-34 Cod penal, I.M.N.,
pentru săvârşirea infracţiunilor de „viol” şi „lipsire de libertate”, fapte prevăzute şi ped. de art.
197 alin.1, alin.2 lit. a şi alin.3 din Cod penal; art. 189 alin.2 Cod penal cu aplicarea art. 33-34
Cod penal, P.C.C., pentru săvârşirea infracţiunii de „viol” şi „lipsire de libertate”, fapte
prevăzute şi pedepsită de art. 197 alin.1, alin.2 lit.a şi alin.3 Cod penal ; art. 189 alin.2 Cod
penal cu aplicarea art. 33-34 Cod penal, R.G., pentru săvârşirea infracţiunilor de „viol” şi
„lipsire de libertate”, fapte prevăzute şi pedepsite de art.197 alin.1, alin.2 lit.a şi alin.3 Cod
penal; art. 189 alin.2 Cod penal cu aplicarea art. 33-34 Cod penal, O.I.M., pentru săvârşirea
infracţiunii de „viol”, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 197 alin.1, alin.2 lit.a şi alin.3 Cod
penal şi L.V., cu domiciliul în comuna G., satul G., judeţul Mehedinţi, pentru săvârşirea

485
infracţiunii de „viol”, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 197 alin.1, alin.2 lit.a şi alin.3 Cod
penal.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În ziua de 19.04.2012, în jurul orei 12,00, inculpaţii D.Ș. şi V.M., aflaţi împreună cu
martorul M.I. în centrul localităţii G. din judeţul Mehedinţi, au observat-o pe partea vătămată
P.Ş.G. venind dinspre localitatea P. şi au urmărit-o cu maşina condusă de D.Ş. circa 100 de
metri, acesta întrebând-o unde se duce. Minora i-a răspuns să o lase în pace că nu e treaba lui,
şi şi-a continuat deplasarea.
După circa 15 minute minora a plecat înspre localitatea Pătulele, unde îşi are
domiciliul, fiind urmărită din nou de cei trei până când a ieşit din satul Gruia, şi după câteva
sute de metri inculpatul D.Ș. a oprit autoturismul şi a întrebat-o pe fată dacă vrea să meargă cu
ei, la refuzul acesteia coborând şi urcând-o în maşină cu forţa.
Inculpatul D.Ș. a scos maşina din drumul public, mergând pe lângă un canal de irigaţii
circa 1 km, după care a coborât şi a scos din portbagaj o mochetă pe care a puso pe pământ,
cerându-i minorei să întreţină cu el raporturi sexuale.
Partea vătămată a refuzat şi atunci inculpatul D.Ș. a bruscat-o şi a lovit-o cu palmele
peste faţă, ameninţând-o că o omoară şi o lasă acolo, şi a întreţinut în aceste condiţii raporturi
sexuale normale, orale şi anale cu minora.
În aceeaşi modalitate a întreţinut raporturi sexuale cu minora şi inculpatul V.M., care
anterior stătuse lângă cei doi, privindu-i.
După consumarea raporturilor sexuale inculpatul D.Ș. i-a spus părţii vătămate să se
îmbrace, pentru că o să o ducă în Drobeta Tr.Severin, să o spele.
Inculpatul D.Ș. i-a contactat şi pe inculpaţii I.N, P.C.C. şi R.G., întrebându-i dacă vor
să meargă în Drobeta Tr.Severin, spunându-le că „au o fată ”.
De asemenea, l-a sunat pe C.C., care era în Drobeta Tr.Severin, spunându-i să rămână
în oraş, deoarece „venim cu o fată”.
Inculpaţii D.Ș., V.M., C.A., I.M.N., P.C.C. şi R.G. au mers împreună cu partea
vătămată în apartamentul inculpatului V.M., întreţinând cu minora raporturi sexuale (normale,
orale şi anale) pe durata a câtorva ore.
Cei 6 inculpaţi menţionaţi au plecat din Drobeta Tr.Severin şi au ajuns în localitatea
Gruia după lăsarea întunericului, parcând maşina în spatele unei clădiri părăsite, în incinta
fostei I.A.S., o parte din ei mergând în barul aflat la câteva sute de metri distanţă.
În jurul orei 23,00, inculpatul O.I.M., care a venit şi el la bar, a fost întrebat de
inculpatul C.A. dacă doreşte să întreţină relaţii sexuale cu o fată, şi acesta fiind de acord a fost
condus la maşină, unde a întreţinut un raport sexual normal cu minora, pe bancheta din spate,
fiind prezenţi şi inculpaţii D.Ș. şi V.M.
În aceeaşi modalitate a întreţinut raport sexual cu minora şi inculpatul L.V., în
prezenţa aceloraşi inculpaţi.
După miezul nopţii, inculpatul D.Ș. i-a dus cu maşina pe partea vătămată şi inculpatul
C.A., la locuinţa acestuia unde s-au culcat, minorei fiindu-i frică să meargă acasă din cauza
orei târzii.
A doua zi cei doi inculpaţi au adus partea vătămată la locuinţa sa din comuna Pătulele,
şi văzând că la poarta acesteia erau organele de poliţie, au fugit cu maşina, fiind urmăriţi de
echipajul poliţiei.
Această stare de fapt a rezultat din ansamblul probelor administrate în tot cursul
procesului penal - urmărire penală şi cercetare judecătorească, respectiv: proces verbal de
cercetare la faţa locului; proces verbal de sesizare din oficiu; proces verbal întocmit de
organele de poliţie, la revenirea minorei la domiciliu; proces verbal de efectuare a actelor
premergătoare; declaraţie parte vătămată; raport medico-legal; raport examinare psihologică;
proces verbal de conducere în teren; declaraţii martori; declaraţii inculpaţi.
Astfel, partea vătămată P.G., în declaraţiile date la urmărirea penală – filele 16 – 21
dosar de urmărire penală – a susţinut că i-a cunoscut pe inculpaţii V.M. şi C.A., în urmă cu un

486
an, în comuna Gruia, cu prilejul unei sărbători „Sfânta Maria” şi în acea împrejurare le-a spus
celor doi că avea 12 ani şi este elevă în clasa a V-a.
Partea vătămată a relatat, în continuare, că în data de 19.04.2012, într-o zi de joi, în
jurul orei 11,00 a fost sunată de inculpatul V.M. care i-a spus să se întâlnească la Căminul
Cultural din satul P.
Partea vătămată a susţinut că s-a dus la Căminul Cultural şi, în timp ce stătea de vorbă
cu inculpatul V. a venit inculpatul Ș.D. (persoană pe care partea vătămată susţine că o evita
întrucât îi mai ţinuse anterior calea, prin sat şi la şcoală), care i-a pus mâna la gură, şi, forţat, a
urcat-o într-un autoturism, de culoare verde, pe bancheta din spate. Arată că în acel
autoturism, la volan s-a urcat D. iar V. s-a urcat şi el în autoturism, pe bancheta din faţă,
dreapta.
Partea vătămată a mai arătat că cei doi au plecat cu autoturismul spre G. şi, în
apropierea unei fântâni denumită „Fântâna trenului” situată pe drumul dintre G. şi P., pe
câmp, D. a oprit autoturismul, a luat din portbagaj o prelată, a întins-o pe jos apoi, a tras-o pe
partea vătămată din autoturism, a forţat-o să se dezbrace – înjurând-o şi ţipând la ea, şi astfel a
obligat-o să întreţină raporturi sexuale
P.G. a susţinut că, în timpul cât întreţinuse relaţii sexuale cu D., inculpatul V.M. a stat
şi i-a privit şi apoi, s-a dezbrăcat şi el şi, forţată tot de D. care o înjura şi o ameninţa cu
moartea, a întreţinut relaţii sexuale (anale, normale şi orale) şi cu V.
Apoi s-au dus la locuinţa lui C.A., în G., care i-a dat haine de schimb (un maiou, un
pulover, o pereche de şosete şi papuci) apoi au plecat la Tr. Severin într-un apartament deţinut
de V. şi acolo, au pus-o să se dezbrace şi să se spele la baie.
În continuare partea vătămată în timp ce se spăla, în baie a intrat şi inculpatul C.A.
care s-a dezbrăcat şi i-a cerut să întreţină relaţii sexuale ameninţând-o că dacă nu vrea îl
cheamă pe Ş. astfel că, partea vătămată, de frică, a întreţinut relaţii sexuale cu acesta. Apoi,
inculpatul C., a ras-o cu o lamă, în zona genitală şi au ieşit din baie, P.G. fiind dezbrăcată,
întrucât hainele i le luase Ş.
Partea vătămată atunci când a ieşit din baie a observat că în cameră mai erau 4 băieţi –
inculpatul P.C., R.G., I.M.N. şi martorul M. şi toţi cei trei inculpaţi menţionaţi, cu excepţia
martorului au întreţinut relaţii sexuale cu ea. De asemenea, în apartament au mai întreţinut
relaţii sexuale cu partea vătămată şi inculpaţii D.Ș. şi V.M.
P.G. a mai precizat – fila 21 din dosarul de urmărire penală – că, după ce s-au întors în
G., cei 6 inculpaţi şi cu martorul M. au coborât, ea rămânând în autoturism şi unul dintre
inculpaţi i-a chemat pe inculpatul O. şi L. şi, fiecare dintre ei, pe rând, în autoturism, au
întreţinut cu ea raporturi sexuale orale şi normale.
Apoi, a mers la locuinţa lui C.A. unde a stat până dimineaţa când, inculpaţii D. şi C.,
cu autoturismul au dus-o la P. la locuinţa părinţilor ei.
Partea vătămată a mai precizat că la toţi inculpaţii, care au întreţinut cu ea raporturi
sexuale, le-a spus să o lase în pace că are vârsta de 13 ani dar aceştia i-au spus că nu-i
interesează acest lucru.
Deşi, ulterior, în declaraţia dată de partea vătămată la procuror la data de 16.05.2012,
aceasta a revenit şi a susţinut că de fapt ea a fost de acord să întreţină raporturi sexuale cu
inculpaţii – din probele existente la dosar (notele de redare a interceptării convorbirilor
telefonice efectuate de părinţii părţii vătămate – aflate la filele 232 – 240 dosar urmărire
penală, coroborate şi cu declaraţia dată de martora P.V., mama părţii vătămate la data de 23
mai 2012 – filele 39,40 dosar urmărire penală) a rezultat că această declaraţie a fost făcută de
partea vătămată în urma încercării inculpaţilor de a avea o înţelegere frauduloasă cu victima şi
familia acesteia, cărora le-au oferit bani pentru a renunţa la acuzaţii. În consecinţă, instanţa va
înlătura depoziţia părţii vătămate dată la 16.05.2012.
De asemenea, deşi, în declaraţiile iniţiale partea vătămată nu a arătat că, de la început,
împreună cu cei doi inculpaţi – D. şi V. – a fost şi martorul M. şi că, după ce a fost violată de
cei doi inculpaţi menţionaţi anterior, atunci când au oprit în apropierea canalului de irigaţii,

487
contactaţi de inculpatul D. au venit şi inculpaţii I..M.N., P.C. şi R.G., şi toţi apoi s-au deplasat
cu autoturismul, împreună şi cu partea vătămată, în Severin, la apartamentul inculpatului
V.M., ulterior, în instanţă, partea vătămată a completat declaraţiile iniţiale în acest sens.
Astfel, în declaraţia de la filele 186, 187 dosar fond vol. I, aceasta a arătat că, după ce
a fost violată de D. şi de V. a încercat să fugă dat a fost prinsă de cei doi inculpaţi iar D. a
ameninţat-o că dacă fuge o omoară.
A mai precizat că apoi au venit şi martorul M., poreclit „Piticul” însoţit de inculpaţii
I.M.N. şi P.C., aceşti ultimi doi inculpaţi ar fi întreţinut şi ei raporturi sexuale cu ea în acel loc
şi că, apoi au plecat spre Tr. Severin.
Acest ultim aspect relatat de partea vătămată – cum că, în câmp ar fi întreţinut cu ea
raporturi sexuale şi cei doi inculpaţi – I.M. şi P. – nu a fost însă confirmat de probatoriul aflat
la dosar.
În acest sens, s-a reţinut că martorul M.I. – declaraţiile de la filele 73,74, 76-81 dosar
u.p şi fila 22 dosar fond vol. II – a susţinut că, în ziua de 19.04.2012, în jurul orelor 11,30 –
12,00, era în localitatea G., la un bar, împreună cu inculpaţii D.Ș. şi V.M. şi că, la un moment
dat, pe stradă a trecut partea vătămată iar D. a întrebat-o unde se duce iar aceasta i-a răspuns
să o lase în pace că tatăl ei este poliţist. A precizat că după aproximativ 15 minute au văzut-o
din nou pe fată cum se îndrepta pe drumul spre P. şi că, au urmărit-o cu un autoturism marca
Ford, aparţinând inculpatului D., până când P.G. a ieşit din comună şi că apoi, atunci când D.
i-a spus că o duce la P., partea vătămată s-ar fi urcat de bună-voie în maşină.
Aceeaşi susţinere au făcut-o şi inculpaţii D. şi V. în declaraţiile date însă, aceste
afirmaţii (cum că partea vătămată, de bună-voie s-a urcat în maşina inculpaţilor) nu sunt reale,
fiind contrazise atât de depoziţiile părţii vătămate cât şi de cele discutate telefonic de părinţii
părţii vătămate, martorii P.V. şi P.C., ale căror convorbiri telefonice au fost interceptate legal
– fila 237 dosar u.p.: „Acela care a furat-o din curtea căminului” şi fila 239: „ Păi dacă a luat-
o… a luat-o cu forţa din cu… din curtea căminului.”
În continuare martorul M.I. a declarat că în timp ce se deplasau cu autoturismul pe
drumul judeţean spre comuna P., în apropierea unui canal de irigaţii, D. a oprit autoturismul şi
i-a cerut părţii vătămate să întreţină relaţii sexuale, aceasta iniţial refuzând, susţinând că o va
bate mama însă apoi, la insistenţele lui D., a cedat când acesta i-a spus:”Hai fată dezbracă-te.”
Martorul a arătat că apoi, inculpatul V.M. l-a sunat pe inculpatul I.M.N. cerându-i să
vină şi el că au o fată. Susţine că D. şi V. au rămas acolo cu partea vătămată iar martorul s-a
dus cu autoturismul în comuna G. de unde l-a luat pe inculpatul I.M.N. şi cum, pe drum l-au
întâlnit şi pe inc. R.G. l-au luat şi pe acesta după care s-au dus acasă şi la inculpatul P. C. pe
care l-au luat pentru a conduce autoturismul întrucât avea permis de conducere.
Martorul a arătat că apoi, toţi, împreună şi cu partea vătămată s-au deplasat la
apartamentul închiriat de inculpatul V.M., în Tr. Severin. acolo a venit şi inculpatul C.A. care
i-a cerut părţii vătămate, pe un ton ridicat, să se dezbrace, după care aceasta a întreţinut relaţii
sexuale cu toţi cei şase inculpaţi, mai întâi in baie cu inculpatul C. care a şi ras-o în zona
genitală, apoi în cameră cu fiecare inculpat, care au făcut-o „poştă”.
M.I. a mai declarat că, el nu a întreţinut relaţii sexuale cu minora fiindcă nu i-a plăcut
şi că el în perioada cât au fost în apartament, între orele 17,00-20,00 a stat la calculator. De
asemenea, a mai arătat că, la un moment dat victima nu mai zicea nimic, probabil văzând
atâţia tineri în încăpere şi că, în timpul acesta a venit în apartament şi A., prietena inculpatului
V., acesta din urmă cerându-le să închidă uşile de la camere pentru ca prietena lui să nu o
vadă pe partea vătămată şi a intrat cu aceasta în dormitor.
A mai precizat că apoi s-au întors în localitatea G. şi s-au dus la barul lui „Căpăţână”
după care el a plecat acasă şi nu ştie ce s-a mai întâmplat.
Tot astfel au declarat, cu unele nuanţări, şi inculpaţii D., V., I.M., P., C. şi R. în
declaraţiile date la urmărirea penală (în instanţă toţi inculpaţii au invocat dreptul la tăcere),
filele 108-116, 125-133, 140-147, 157-161, 171-176, 186-191.

488
 Deşi inculpaţii nu au recunoscut că ştiau ce vârstă are minora, susţinând, în instanţă,
prin apărătorii lor că aceasta le-ar fi spus că are vârsta de 17 ani şi un copil de crescut (aşa
cum, de fapt, o învăţase inculpatul D. să spună) această apărare nu a putute fi reţinută, fiind de
altfel infirmată chiar de depoziţiile făcute de către unii dintre inculpaţi în cursul urmăririi
penale.
Astfel, inculpatul V.M., în declaraţia de la fila 126 a arătat că, în timp ce erau în
autoturism şi se îndreptau spre Tr. Severin, partea vătămată le-a spus că are vârsta de 13 ani şi
că se numeşte P., la fel ca inc. P.C.
Şi inculpatul I.M.N. (fila 158) a susţinut că, în autoturism, din discuţii au aflat că fata
este din P. şi are vârsta de 13 ani iar inculpatul R.G. (fila 186), a declarat că inculpatul Ş. i-a
spus că fata este din Pătulele şi are vârsta de 13 ani, luând-o la ocazie.
De asemenea, din probe a mai rezultat că, după ce s-au întors în localitatea Gruia,
seara, după orele 21,00, iar victima se afla în autoturismul inculpatul D., autoturism ce fusese
parcat în spatele unei clădiri părăsite, din incinta fostei I.A.S, la propunerea inculpatului D, au
întreţinut, forţat, relaţii sexuale cu minora şi inculpaţii O.I.M. şi L.V.
În acest sens, inculpatul D.Ș., în declaraţia de la fila 116, dosar de urmărire penală a
arătat că, atunci când au ajuns în G. se întunecase şi s-au dus la un bar unde i-a întâlnit pe
inculpaţii O. şi L. cărora le-a spus că, în autoturism, are o fată care este de acord să întreţină
cu ei raporturi sexuale şi i-a condus la autoturism unde cei doi au întreţinut, pe rând relaţii
sexuale cu victima.
Şi inculpatul C.A., în declaraţiile de la urmărirea penală – filele 142-147 - a declarat că
la barul din G. s-a întâlnit şi cu inculpatul O. şi, la un moment dat, când ieşise din bar şi s-a
îndreptat spre maşină, C.A. a văzut că victima întreţinea relaţii sexuale cu inculpatul că ştie şi
faptul că L.V. ar fi întreţinut relaţii sexuale cu victima însă, personal nu i-a văzut. C.A. a mai
declarat că partea vătămată, în acea seară nu a vrut să se ducă acasă astfel că a luat-o la
domiciliul lui, i-a dat haine curate să se schimbe, întrucât hainele ei erau murdare şi, a doua zi,
dimineaţa, el şi cu D. au dus-o în P. unde au lăsat-o la intrarea în sat.
Şi inculpatul I.M.N., în declaraţia de la fila 159 dosar u.p. a arătat că, în timp ce erau
în barul din G., inculpaţii O.M. şi L.V. s-au lăudat că şi ei au întreţinut relaţii sexuale cu
victima.
Mai mult chiar inculpaţii O.M. şi L.V. în declaraţiile de la u.p. – filele 201 – 203 şi
216 – au recunoscut că au întreţinut relaţii sexuale cu victima, însă au arătat că aceasta ar fi
fost de acord.
De asemenea, în instanţă şi aceşti inculpaţi au susţinut că nu ştiau că victima este
minoră.
Instanţa nu a putut reţine apărările formulate de inculpaţii O. şi L. cum că victima ar fi
fost de acord cu întreţinerea relaţiilor sexuale şi că ei nu ştiau vârsta acesteia atâta timp cât din
probe a rezultat că cei doi au întreţinut relaţiile sexuale în prezenţa inculpatului D, care stătea
în apropierea autoturismului, exercitând astfel o constrângere morală asupra victimei.
De altfel, acest inculpat – D.Ș. – a constrâns-o atât fizic cât şi psihic pe partea
vătămată pentru a o obliga să întreţină relaţii sexuale – normale, anale şi orale – atât cu el cât
şi cu ceilalţi inculpaţi. Faptul că a constrâns-o şi fizic a rezultat atât din susţinerile părţii
vătămate care a arătat că inculpatul a urcat-o cu forţa în maşină apoi a ameninţat-o şi lovit-o
pentru a o obliga să întreţină raporturi sexuale cât şi din împrejurarea că victima, la
examinarea medicală ce i s-a făcut a prezentat leziuni cutanate, descrise în certificatul
medico-legal de la dosar.
Nu au fost primite susţinerile celor opt inculpaţi cum că victima părea mai mare decât
vârsta sa reală (respectiv de 17 ani şi că ar fi avut şi un copil de crescut) întrucât medicul-
legist – fila 24 dosar u.p. a concluzionat că dezvoltarea somatică este corespunzătoare vârstei.
Mai mult la acea dată victima era virgină, nu mai avusese alte experienţe sexuale,
întrucât din raportul medico-legal nr. 312/09.12.2012 al SML Mehedinţi a rezultat că partea
vătămată a prezentat „deflorare recentă ce poate data din 19.04.2012”.

489
 Chiar dacă, aşa cum au afirmat inculpaţii şi unii martori, propuşi în apărare – E.E.,
E.G.A. (aflaţi în barul din G.) – după consumarea infracţiunilor de viol partea vătămată ar fi
avut un anumit comportament acesta se poate datora atât vârstei fragede cât şi retardului
mintal uşor (corespunzător vârstei de 7 ani) – cum se concluzionează în examinarea
psihologică ce i s-a făcut victimei.
Mai mult, psihologul care a examinat victima – fila 30 dosar u.p. – a mai concluzionat
că, P.Ş.G. a prezentat deficit în orientare temporo-spaţială, stări confuzive, flash-back-uri cu
reactualizarea scenei psihotraumatizante (viol repetat în grup).
Astfel inculpaţii au profitat de inconştienţa victimei şi de lipsa sa de reacţie, datorată şi
faptului că inculpatul D., iniţial, o lovise cu palmele peste faţă şi ameninţase iniţial cu
moartea, victima devenind obiect de distracţie pentru cei opt inculpaţi.
De altfel aceasta fiind între atâţia bărbaţi, care au abuzat sexual de ea pe parcursul mai
multor ore, raporturile sexuale având loc în prezenţa a cel puţin două sau trei persoane, a fost
clar că voinţa acesteia a fost paralizată şi, oricum chiar dacă ar fi existat un eventual
consimţământ al victimei nu poate fi considerat liber, în împrejurările descrise şi având în
vedere vârsta de numai 13 ani a acesteia, consimţământul fiind astfel afectat de lipsa
discernământului specifică vârstei.
În drept, în raport de starea de fapt reţinută de instanţă, pe baza probelor existente la
dosar, astfel cum au fost analizate anterior, s-a constatat că fapta comisă de inculpaţii D.Ș.,
V.M., C.A., I.M.N, P.C., R.G., O.I.M. şi L.V. constând în aceea că, în ziua de 19.04.2012, au
întreţinut relaţii sexuale cu minora P.Ş.G., în vârstă de 13 ani, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de viol prevăzut de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. a şi alin. 3 Cod penal
Întrucât inculpaţii D.Ș. şi V.M. au întreţinut relaţii sexuale, prin constrângere, cu partea
vătămată minoră atât în câmp, lângă canalul de irigaţii cât şi în apartamentul lui V., din Tr.
Severin, în privinţa acestora s-au reţinut şi dispoziţiile art. 41 alin. 2 Cod penal privind
infracţiunea continuată.
Astfel, potrivit art. 197 alin. 1 cp, constituie infracţiunea de viol actul sexual, de orice
natură cu o persoană diferită sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. Infracţiunea prezintă un grad sporit
de pericol social atunci când fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună
(art. 197 alin. 2 lit. a Cod penal) fiind şi sancţionată mai aspru – cu închisoarea de la 10 la 25
de ani şi interzicerea unor drepturi - când victima nu împlinise vârsta de 15 ani (art. 197 alin.
3 teza I Cod penal).
Deci, sub raportul laturii obiective, săvârşirea infracţiunii de viol cunoaşte două
momente succesive caracteristice. Primul moment, este cel al înfrângerii sau paralizării prin
constrângere explicită a rezistenţei victimei, dacă violul se săvârşeşte prin constrângere, sau
acela al profitării de starea de imposibilitate a victimei de a se apăra ori de a-şi exprima
voinţa, stare existentă sau provocată doar de făptuitor. Cel de-al doilea moment îl constituie
însăşi săvârşirea raportului sexual, faptă care a fost pregătită prin activitatea desfăşurată în
primul moment.
Cerinţa esenţială pentru existenţa infracţiunii de viol se realizează aşadar, prin cele
două modalităţi de înfrângere a libertăţii sexuale a victimei: constrângerea sau profitarea de
starea de imposibilitate a victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Deosebit de infracţiunea de viol, actul sexual cu un minor, prevăzut de art. 198 alin. 1
cp, are loc însă fără constrângere şi fără a se fi profitat de neputinţa victimei. Fapta are loc cu
consimţământul victimei, care nu a împlinit vârsta de 15 ani, dat, desigur, în condiţiile lipsei
de maturitate psihică, sub imperiul impulsurilor necontrolate, al lipsei de rezistenţă morală ori
sub influenţa inculpatului.
De asemenea, în ceea ce priveşte infracţiunea de viol, lipsa consimţământului şi
modalităţile concrete în care victima este constrânsă ori se opune constrângerii, trebuie
apreciate, în primul rând, avându-se în vedere persoana victimei (vârstă, dezvoltare

490
psihosomatică etc.), împrejurările în care s-a comis infracţiunea şi persoana infractorului, în
relaţia cu victima.
Aşa cum s-a arătat în cuprinsul acestei hotărâri, cu privire la constrângerea fizică şi
morală exercitată de inculpaţi şi la imposibilitatea părţii vătămate de a-şi exprima voinţa,
datorită vârstei de 13 ani, probele de la dosar au fost certe, dincolo de orice îndoială
rezonabilă că cei opt inculpaţi sunt persoanele vinovate de comiterea faptei de viol, în grup.
În consecinţă, în raport de aceste considerente, s-au respins cererile de schimbare a
încadrării juridice a faptelor pentru care cei opt inculpaţi au fost trimişi în judecată din
infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. a şi alin. 3 Cp (pentru inculpaţii
D.Ș. şi V.M. şi cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal) în infracţiunea de act sexual cu un minor
prevăzută de art. 198 alin. 1 Cod penal, cereri formulate de apărătorii aleşi ai inculpaţilor.
De asemenea, s-a respins cererea formulată de apărătoarea inculpaţilor O.I.M. şi L. V.,
de schimbare a încadrării juridice a faptei de viol, pentru care au fost trimişi în judecată prin
rechizitoriu, prevăzute de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. a şi alin. 3 Cp, în art. 197 alin. 1 şi 3 Cod
penal întrucât, probele administrate în cauză demonstrează că, atunci când fiecare dintre cei
doi inculpaţi au întreţinut relaţii sexuale cu minora, după lăsarea întunericului, în autoturismul
parcat în spatele unei clădiri părăsite, erau de faţă şi inculpaţii D.Ș. şi C.A. (declaraţia părţii
vătămate de la fila 17 dosar u.p.). Mai mult, chiar inculpatul C.A. recunoaşte că l-a văzut pe
inculpatul O.M. întreţinând relaţii sexuale cu minora.
Aşa cum s-a arătat anterior nu s-a reţinut nici apărarea inculpaţilor cum că nu au
cunoscut împrejurarea că partea vătămată nu împlinise vârsta de 15 ani, fiind astfel în eroare
cu privire la vârsta acesteia.
Potrivit art. 51 alin. 2 Cod penal, nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea
pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.
Codul penal reglementează atât eroarea esenţială (principală), care priveşte elementele
constitutive ale infracţiunii şi care are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei (art. 51
alin. 1), cât şi eroarea neesenţială (secundară), care priveşte circumstanţele agravante şi care
are ca efect numai atenuarea răspunderii penale (art. 51 alin. 2).
Pentru a produce efectele amintite, eroarea de fapt trebuie să existe în următoarele
condiţii:
a) făptuitorul trebuie să fi comis o faptă penală, pentru că numai în măsura în care
comportamentul acestuia intră în conflict cu norma penală eroarea în care se află are relevanţă
penală;
b) în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul trebuie să nu fi cunoscut o situaţie, stare
sau împrejurare de care depinde caracterul penal al faptei sau care constituie o circumstanţă
agravantă.
Eroarea poartă asupra tipicităţii infracţiunii, făcând fie să nu existe infracţiunea, în
cazul erorii esenţiale (principale), fie să nu subziste forma agravată sau calificată a
infracţiunii, în ipoteza erorii neesenţiale (secundare), făptuitorul urmând a răspunde pentru
infracţiunea în varianta tip.
Probele administrate în cauză au demonstrat însă, indubitabil, că inculpaţii cunoşteau
împrejurarea că partea vătămată era minoră sub 15 ani, neexistând vreun dubiu care să le
profite acestora.
Tot în drept, fapta inculpaţilor: D.Ș., V.M., C.A., I.M.N, P.C. şi R.G. de a lipsi partea
vătămată de libertate, pe parcursul mai multor ore, profitând de lipa de reacţie a acesteia,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de „lipsire de libertate în mod ilegal”
prevăzute de art. 189 alin. 2 Cod penal
Astfel, potrivit art. 189 alin. (2) Cod penal, în cazul în care fapta de lipsire de libertate,
în mod ilegal, a unei persoane este săvârşită prin răpire, de două sau mai multe persoane
împreună, precum şi în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor suferinţe,
pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.

491
 Aşa cum s-a reţinut în considerentele ce preced, în speţă, infracţiunea de lipsire de
libertate în mod ilegal s-a realizat de către inculpaţii D.Ș. şi V.M. (care la acel moment erau
împreună şi cu martorul Mitoc) prin forţarea părţii vătămate de a urca în autoturism. Apoi,
după ce au venit şi inculpaţii I.M.N., P.C. şi R.G., au continuat să o lipsească de libertate
întrucât, toţi 5 au luat-o pe partea vătămată şi au dus-o în Tr. Severin, în apartamentul inc.
V.M., locaţie unde a venit şi inculpatul C.C., toţi întreţinând, pe parcursul mai multor ore,
relaţii sexuale cu victima. Acţiunile inculpaţilor au fost favorizate de ascendentul moral
asupra părţii vătămate, decurgând din diferenţele de vârstă şi sex şi de numărul mare al
făptuitorilor – 6 împreună şi cu un martor. Ca atare, instanţa reţine că infracţiunea de lipsire
de libertate în mod ilegal s-a consumat în momentul în care autoturismul a părăsit localitatea
Gruia,. (în jurul orei 12,00) şi a continuat până în momentul când victima a fost dusă în Gruia
( seara după orele 21,00 – 22,00).
Reţinerea formei agravate a infracţiunii de lipsire de libertate prevăzută în art. 189
alin. (2) Cod penal este determinată de faptul că cei 6 inculpaţi au luat minora din locul în
care se afla şi au dus-o într-un alt loc, împotriva voinţei acesteia, prin numărul lor anihilând
posibilităţile de apărare ale victimei.
În concluzie, faţă de cele arătate, cei opt inculpaţi vor fi condamnaţi pentru faptele
comise, vinovăţia acestora în săvârşirea acestor fapte fiind cert dovedită cu ansamblul
probelor administrate în cauză, aşa cum au fost analizate anterior.
La individualizarea judiciară a pedepselor aplicate au fost avute în vedere criteriile
generale de individualizare, prevăzute de art. 72 Cod penal, respectiv gradul de pericol social
al faptelor comise dat atât de limitele mari de pedeapsă prevăzute de lege cât şi de
împrejurările în care s-au săvârşit (de mai multe persoane împreună, inculpaţii, prin
constrângerea minorei, în vârstă de 13 ani, întreţinând raporturi sexuale normale, anale şi
orale cu aceasta), forma continuată a infracţiunii de viol reţinută în sarcina inculpaţilor D. şi
V, gradul de participare al fiecărui inculpat la comiterea acestor fapte, faptul că inculpatul D.
mai este cercetat penal într-un dosar (nr.1300/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul
Mehedinţi pentru comiterea unor fapte de furt calificat iar inculpaţii C.C., I.M.N. şi Oţet
Mădălin au fost sancţionaţi administrativ în acelaşi dosar penal menţionat anterior, poziţiile
procesuale parţial sincere ale inculpaţilor, încercarea unora dintre inculpaţi de a ajunge la o
înţelegere frauduloasă cu părinţii victimei precum şi cele consemnate în referatele de evaluare
întocmite de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Mehedinţi.
În raport de aceste criterii s-a apreciat că aplicarea unor pedepse diferenţiate – ca şi
cuantum – pentru fiecare dintre inculpaţi (într-un cuantum mai mare pentru inculpatul D. care
a avut cea mai mare contribuţie în comiterea acestor fapte), cu executare în regim de detenţie,
în condițiile art. 57 Cod penal, sunt de natură a atinge scopurile cerute de art. 52 Cod penal.
Temeiurile existente la momentul luării măsurii arestării preventive faţă de cei opt
inculpaţi subzistă în continuare astfel că, în baza art. 350 Cod procedură penală, s-a menţinut
în continuare starea de arest a acestora.
S-au avut în vedere pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile de viol şi lipsire
de libertate în mod ilegal, precum şi pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl
reprezintă eventuala lăsare în libertate a inculpaţilor – aspect ce rezultă din natura şi gravitatea
faptelor săvârşite, reţinerea formei continuate a infracţiunii de viol pentru doi dintre
inculpaţi, rezonanţa unor asemenea fapte în rândul comunităţii, dar şi din sentimentul
de insecuritate creat opiniei publice în situaţia în care persoanele faţă de care s -a
pronunţat o hotărâre de condamnare cu executarea pedepsei, chiar nedefinitivă, ar fi
judecate în stare de libertate.
S-a constatat că măsura preventivă a fost dispusă începând cu data de 22.04.2012,
durata acesteia nu a depăşit un caracter rezonabil, fiind respectate exigenţele art. 5 paragraf 3
din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar menţinerea măsurii arestării preventive se
impune pentru buna desfăşurare, în continuare, a procesului penal şi pentru a împiedica
eventuala sustragere a inculpaţilor de la executarea pedepsei.

492
 Cu privire la latura civilă a cauzei, s-a constatat că minora prin reprezentanţii săi legali
– părinţii P. C. şi P.V. – s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 30 000 lei reprezentând
daune morale şi cheltuielile pentru obţinerea certificatului medico-legal.
Referitor la aceste pretenţii civile instanţa a apreciat că, dat fiind împrejurările în care
au fost comise faptele de viol şi lipsire de libertate în mod ilegal a căror victimă a fost minora,
de vârsta sa fragedă, 13 ani şi faptul că, fiind şi elevă de gimnaziu, cele întâmplate între ea şi
inculpaţi au devenit publice, aceasta a suferit un prejudiciu moral însă suma solicitată este
exagerată şi acordarea ei ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză.
În consecinţă, instanţa a apreciat că suma de 10 000 lei pe care urmează a o plăti, în
solidar toţi cei opt inculpaţi, părţii civile, cu titlul de daune morale este suficientă pentru
acoperirea prejudiciului nepatrimonial încercat.
Deşi s-a solicitat şi plata taxei pentru obţinerea certificatului medico-legal – din
conţinutul adresei nr. 439/20.04.2012 a I.P. Mehedinţi – Serviciul de Investigaţii Criminale –
fila 26 dosar u.p. – a rezultat că, contravaloarea expertizei a fost suportată din contul M.A.I. al
IPJ Mehedinţi şi nu de partea civilă iar la dosar nu s-a depus vreo chitanţă din care să rezulte
că aceasta ar fi suportat şi costul consultului examinării psihologice aflate la fila 30 dosar u.p.
Ca urmare, conform art. 14 Cod procedură penală, art. 346 Cod procedură penală şi
art. 1357 Cod Civil (fost art. 998-999 vechiul Cod Civil) s-a admis în parte acţiunea civilă
formulată de partea civilă minoră P.Ş.G. prin reprezentant legal P.V. şi au fost obligaţi
inculpaţii D.Ș., V.M., C.C., I.M.N., P.C., R.G., O.I.M. şi L.V. să achite, în solidar părţii
vătămate, constituită şi parte civilă P. Ştefania G. suma de 10 000 lei reprezentând daune
morale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul
Mehedinţi şi inculpaţii D.Ș., V.M., C.C., I.M.N., P.C., R.G., O.I.M. şi L.V.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi a criticat sentinţa pentru netemeinicie, sub
aspectul pedepselor aplicate inculpaţilor D.Ș.. V.M., C.C., I.M.N., P.C., R.G., susţinând că
acestea sunt prea blânde în raport de criteriile prevăzute de art.52 şi art. 72 Cod penal.
A susţinut că instanţa trebuia să aibă în vedere gradul de pericol social al faptelor
comise, pericol subliniat atât de limitele mari de pedeapsă prevăzute de lege, dar şi de
împrejurările în care s-au săvârşit faptele, respectiv de mai multe persoane împreună, de
constrângerea unei minore de 13 ani cu care au întreţinut raporturi sexuale normale, anal şi
orale, de forma continuată a infracţiunii de viol reţinută în sarcina inculpaţilor precum şi de
gradul de participare al fiecărui inculpat la comiterea faptelor, dar şi de poziţiile procesuale
parţial sincere ale inculpaţilor şi de încercarea unora dintre inculpaţi de a ajunge la o
înţelegere frauduloasă cu părinţii victimei, precum şi de referatele de evaluare întocmite de
Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Mehedinţi.
De asemenea, Parchetul a criticat sentinţa pentru netemeinicie şi în ceea ce priveşte
pedeapsa aplicată inculpaţilor O.I.M, şi L.V., susţinând că este exagerată coborârea sub
minimul special prevăzut de lege ca efect al aplicării art. 74 Cod penal, apreciind că aceasta
nu se impunea, dat fiind profilul psiho social al fiecărui inculpat precum şi atitudinea
procesuală de negare a faptelor manifestată în ambele faze ale procesului penal.
Inculpaţii D.Ș. şi V.M. au criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie atât sub
aspectul greşite încadrări juridice a faptei prevăzute de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. a şi alin. 3
Cod penal, precum şi a greşitei condamnări pentru infracţiunile de lipsire de libertate
prevăzute de art. 189. alin. 1 şi 2 Cod penal şi respectiv viol prevăzute de art. 197 alin. 1, alin.
2 lit. a şi alin. 3 Cod penal.
În motivarea apelului au arătat în esenţă că instanţa de fond nu a analizat corect
probele administrate în faza de judecată din care rezultă că partea vătămată nu a fost lipsită de
liberate iar relaţiile sexuale s-au consumat cu acordul acesteia, nefiind constrânsă în niciul
mod, iar inculpaţii au fost în eroare cu privire la vârsta acesteia, mai mult aceasta nu s-a plâns
niciunui martor că ar fi fost violată sau lipsită de liberate mai mult, aceasta a plecat de la locul
faptei şi s-a reîntors la inculpaţi continuând relaţiile cu aceștia. Au arătat că declaraţiile

493
martorilor O.A., E.E., C.G. L.D., P.D.C., M.I. şi O.A. confirmă aceste apărări ale inculpaţilor,
susţinând concluzia că soluţia de condamnare pronunţată de prima instanţă este greşit,
impunându-se achitarea pentru ambele infracţiuni.
În subsidiar solicită reindividualizarea pedepselor aplicate de instanţa de fond,
apreciind că acestea sunt excesive în raport cu comportamentul inculpaţilor, cu antecedentele
penale ale acestora, cu circumstanţele reale şi personale.
Inculpaţii C.A. şi I.M.N. prin motivele de apel (filele 68-69 şi respectiv 71-72) au
criticat sentinţa apelată pentru nelegalitate, solicitând în primă teză achitarea pentru
infracţiunea prevăzută de art. 189 alin. 2 Cod penal în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10
pct. 1 lit.c Cod procedură penală şi redozarea pedepsei pentru infracţiunea prevăzută de art.
197 alin. 1, alin. 2 lit. a şi alin. 3 Cod penal, ca efect al reţinerii de circumstanţe atenuante,
având în vedere atitudinea sinceră manifestată în ambele faze ale procesului penal cât şi
gradul de participare la comiterea faptelor, iar în teză subsidiară, redozarea pedepsei, prin
aplicarea efectului circumstanţelor atenuante în raport de ambele infracţiuni, solicitând
aplicarea unor pedepse sub minimul special prevăzut de lege.
În ceea ce priveşte latura civilă au solicitat reducerera cuantumului despăgubirilor
acordate părţii civile şi să se stabilească suma ce revine fiecărui inculpat în parte în funcţie de
gradul de participare la comiterea faptei.
Prin motivele de apel formulate, inculpaţii R.G. şi P.C. Claudiu au criticat sentinţa
pentru netemeinicie, sub aspectul individualizării pedepselor aplicate, solicitând diminuarea
acestora ca efect al reţinerii în favoarea lor a circumstanţelor antenuante judiciare, prevăzute
de art. 74 şi art. 76 Cod penal, sub minimul special, iar sub aspectul laturii civile reducerea
despăgubirilor acordate părţii civile, pe care le consideră exagerate în raport de prejudiciul
efectiv cauzat.
Inculpaţii O.I.M. şi L.V. au criticat sentinţa instanţei de fond pentru nelegalitate şi
netemeinicie.
În motivarea apelurilor au susţinut că în mod greşit s-a dispus condamnarea pentru
infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. a şi alin.3 Cod penal, nefiind dovedită
împrejurarea că inculpaţii au acţionat în baza unei înţelegeri prealabile cu alte persoane şi că
împreună cu acestea ar fi săvârşit acte conjugate de intimidare şi de înfrângere a voinţei şi
opoziţiei victimei, iar pe de altă parte nu există nicio probă care să dovedească faptul că
inculpaţii ar fi cunoscut vârsta părţii vătămate, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 51
alin. 2 Cod penal privind eroarea de fapt.
Au susţinut inculpaţii că nu poate fi reţinută constrângerea pe fondul vârstei fragede şi
a presupusului retard mintal, pe baza concluziilor psihologului, restul probatoriului
testimonial administrat demonstrând că partea vătămată era un elev normal pentru vârsta sa,
care nu şi-a schimbat atitudinea după presupusa agresiune sexuală.
De asemenea au contestat concluziile raportului medico legal care a stabilit că partea
vătămată prezintă o deflorare recentă, în absenţa oricăror leziuni la nivelul organelor genitale,
apreciind că este imposibil din punct de vedere medical ca în urma unui abuz sexual repetat să
nu existe astfel de leziuni.
Totodată, inculpaţii au susţinut că raportul sexual dintre inculpaţi şi partea vătămată a
fost consimţit de aceasta, faptă ce se circumscrie infracţiunii de act sexual cu un minor,
prevăzute de art. 198 alin. 1 Cod penal.
În concluzie, au solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi
rejudecând să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de
art.197 alin. 1 alin. 2 lit. a) şi alin. 3 Cod penal în infracţiunea prevăzută de art. 198 alin. 1
Cod penal, urmând ca în baza probatoriului administrat să se stabilească dacă sunt întrunite
elementele constitutive ale acestei infracţiuni şi dacă există sau nu vreuna din cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei.
Examinând actele dosarului şi sentinţa penală apelată atât prin prisma criticilor
formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu

494
dispozițiile art. 371 Cod procedură penală, Curtea apreciază că apelurile declarate în cauză
sunt fondate pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a efectuat o analiză judicioasă a probelor administrate şi a reţinut în
mod corect situaţia de fapt şi încadrarea juridică a infracţiunilor pentru care a dispus
condamnarea inculpaţilor, din examinarea probatoriului existent rezultând în mod
neîndoielnic vinovăţia inculpaţilor pentru infracţiunile de lipsire de libertate în mod ilegal şi
respectiv viol.
Nu poate fi primite criticile inculpaţilor D.Ș., V.M. C.A. şi I.M.N. referitoare la greşita
condamnare pentru infracţiunea prevăzută de art. 189 alin. 1 şi 2 Cod penal, cu consecinţa
achitării, aşa cum s-a solicitat prin motivele de apel formulate.
Astfel, elementul material al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal constă în
săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni, care are drept rezultat privarea unei persoane de libertate,
pentru realizarea acestuia nefiind relevante scopul, timpul sau mijloacele folosite de făptuitor.
Chiar făcându-se abstracţie de declaraţia părţii vătămate care a declarat că a fost
forţată să se urce în autoturism de către inculpaţii D.Ș. şi V.M., Curtea constată că din
declaraţiile martorului M.I., rezultă că partea vătămată a fost determinată să urce în
autoturism de către inculpatul Ş., care a indus-o în eroare cu privire la destinaţia deplasării,
afirmând că o poate duce în localitatea de domiciliu – P. În acelaşi sens este şi declaraţia dată
de inculpatul D.Ș. la 20.04.2012 (filele 110-111 dosar UP), care a afirmat că a remarcat-o pe
partea vătămată că „este îmbrăcată sărăcăcios, neîngrijită şi murdară” şi că se deplasa pe jos
prin satul G., fiind evident că acesta a perceput-o ca pe o fiinţă inferioară, neajutorată şi a
hotărât să profite de situaţia acesteia, oferindu-i să o ducă cu maşina la P., desfăşurarea
ulterioară a evenimentelor demonstrând că aceştia nu au avut niciun moment intenţia de a-şi
onora promisiunea.
Totodată, din declaraţia inculpatului V.M. (dată la 20.04.2012 – filele 128-129 dosar
U.P.) rezultă că P.C., I.M., R.G. şi C.A. au fost chemaţi de către D.Ș. care le-a spus că „are” o
fată cu care pot întreţine relaţii sexuale. Termenii triviali folosiţi, redaţi explicit în declaraţia
sus amintită, alături de folosirea verbului „a avea” demonstrează inculpaţii au perceput partea
vătămată, ca pe un simplu obiect necesar satisfacerii instinctului sexual, un bun mobil aflat în
detenţia acestora, infirmând astfel susţinerile inculpaţilor C.A. şi I.M.N. referitoare la
necunoaşterea împrejurării că partea vătămată a fost anterior lipsită de libertate.
Pentru realizarea elementului material al infracţiunii de lipsire de liberate în mod ilegal
nu prezintă relevanţă faptul că partea vătămată a avut o oarecare liberate de mişcare (că a băut
suc, a mâncat îngheţată la întoarcerea din Drobeta Turnu Severin, la barul din localitatea G.)
aşa cum a afirmat inculpatul C. sau că, în anumite condiţii, aceasta ar fi putut pleca din
apartamentul deţinut cu chirie de inculpatul V.M., relevant din punct de vedere obiectiv fiind
faptul că acesta a fost deplasată şi ţinută în apartamentul contra voinţei sale, numărul
inculpaţilor anihilând în mod evident orice posibilitate de opoziţie a părţii vătămate.
Curtea constată însă că deşi nu sunt fondate criticile referitoare la achitarea celor şase
inculpaţi sus menţionaţi pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, apelul
acestora se impune a fi admis, având în vedere că dispoziţia de condamnare a acestora se
bazează exclusiv pe dispozițiile art. 189 alin. 2 Cod penal care constituie doar forma agravată
a infracţiunii şi nu o infracţiune autonomă, instanţa de fond omiţând să facă raportarea la
dispozițiile alin. 1 ale aceluiaşi articol, care reprezintă norma ce incriminează infracţiunea în
forma tipică, aspecte ce urmează a fi remediate de instanţa de apel.
În ceea ce priveşte solicitările inculpaţilor privind schimbarea încadrării juridice a
faptei din infracţiunea de viol în forma agravată prevăzută de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. a şi
alin. 3 Cod penal, în infracţiunea de act sexual cu minor prevăzută de art. 198 alin. 1 Cod
penal, Curtea constată că acestea nu pot fi primite, pentru următoarele considerente :
În acord cu prima instanţă, Curtea a constatat că mijloacele de probă administrate
dovedesc fără putinţă de tăgadă că inculpaţii D.Ș., V.M., C.C., I.M.N., P.C., R.G., O.I. M. şi
L.V., prin violenţă fizică şi verbală (în cazul inculpatului D.) şi respectiv profitând de

495
neputinţa părţii vătămate de a-şi exprima voinţa, au întreţinut raporturi sexuale cu minora
P.Ş.G., în vârstă de 13 ani, faptă care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol
în varianta calificată prevăzută de art. 197 alin. 2 lit.a) şi alin. 3 – teza I Cod penal.
Constrângerea părţii vătămate de către inculpatul D.Ș. să întreţină raporturi sexuale cu
acesta la marginea drumului, în apropierea unui canal de irigaţii rezultă din declaraţia acesteia
care se coroborează cu concluziile raportului medico legal (fila 24 dosar UP) din care rezultă
că aceasta prezenta semne de violenţă, respectiv excoriaţie de 1/1 cm, acoperită de crustă
roşie la nivelul cotului stâng precum şi excoriaţie de cca. 2 cm acoperită de crustă roşie la
nivelul gambei stângi, posterior, leziuni traumatice care pot data din 19.04.2013 şi care s-au
produs prin lovire cu sau de corpuri dure şi pentru a căror vindecare nu au fost necesare zile
de îngrijiri medicale.
Totodată, Curtea constată că susţinerile inculpaţilor O.I.M. şi L.V. în sensul că partea
vătămată nu a prezentat leziuni specifice unei agresiuni sexuale sunt în mod vădit contrazise
de constatările cuprinse în acelaşi raport medico-legal, care a remarcat rupturi himeneale cu
margini roşii la examenul genital precum şi excoriaţii radiale la examenul anal.
Pentru a fi dovedită constrângerea ca mijloc de realizare a actului sexual, nu este
neapărat necesară identificarea pe corpul victimei a unor leziuni specifice lovirii, imobilizării,
agresiunii fizice, câtă vreme nu doar folosirea forţei fizice poate face posibil actul sexual, ci şi
constrângerea morală poate atinge acelaşi rezultat. De asemenea, cerinţa prevăzută de art. 197
alin. 1 Cod penal se referă exclusiv la exercitarea constrângerii şi nu la împotrivirea persoanei
vătămate, legiuitorul neprevăzând drept condiţie pentru realizarea elementului material ca
aceasta să opună efectiv rezistenţă.
În speţă, prima instanţă a apreciat corect că violenţele fizice şi morale exercitate iniţial
de inculpatul D.Ș., au avut drept efect intimidarea părţii vătămate în vârstă de doar 13 ani, la
fel ca şi prezenţa în apartamentul a şase bărbaţi, în acest fel fiind anihilată orice capacitate de
rezistenţă a victimei.
De asemenea este nefondată şi critica formulată de inculpaţii O.I.M. şi L.V. referitoare
la reţinerea formei agravate prevăzută de alin. 2 lit. a), care au susţinut că se impune
înlăturarea acesteia, pe considerentul că la momentul când au întreţinut act sexual cu partea
vătămată, în maşina staţionată în curtea fostului I.A.S. nu se mai afla prezent niciun alt
inculpat, astfel că nu ar fi fost realizate acţiuni concomitente de complicitate. Chiar inculpatul
O.I.M. în declaraţia dată în faza de urmărire penală (filele 202-203 dosar UP) a relatat că
inculpatul C.A. i-a oferit ocazia să întreţină raportul sexuale cu partea vătămată, în prezenţa
inculpaţilor D.Ș., V.M. şi L.V. (în schimbul unei beri), lucru pe care l-a şi făcut (pe bancheta
din spate a maşinii) iar L.V. a declarat că inculpatul D. i-a oferit-o într-un mod similar pe
partea vătămată, aspecte ce dovedesc pe deplin că libertatea şi inviolabilitatea sexuală a
victimei au constituit pentru inculpaţi obiect de tranzacţie, că posibilitatea de reacţie a acesteia
a fost anihilată de prezenţa intimidantă a celorlalţi inculpaţi (care o şi violaseră anterior, în
apartamentul din Drobeta Turnu Severin), şi care au rămas în preajma autoturismului pe
durata actelor sexuale întreţinute de inculpaţii O. şi L.
În ceea ce priveşte incidenţa alin.3 teza I al art. 197 Cod penal, Curtea reţine că în cauză
sunt îndeplinite atât condiţia obiectivă a vârstei părţii vătămate, cât şi condiţia subiectivă a
cunoaşterii acestei situaţii de fapt de către inculpaţi. Sub acest aspect, în mod corect a avut în
vedere prima instanţă declaraţiile inculpaţilor V.M., I.M.N. şi R.G. care au afirmat că aflaseră,
din discuţiile purtate cu partea vătămată în drum spre Dr. Turnu Severin şi respectiv de la
inculpatul Ş., că aceasta era în vârstă de 13 ani.
Nu în ultimul rând la evaluarea condiţiei subiective sus amintite se impune a fi avute în
vedere şi trăsăturile fizico-somatice ale părţii vătămate (relevate nu doar de constatările
raportului medico legal dar şi de fotografiile judiciare întocmite cu ocazia conducerii în teren)
aceasta având o înălţime de doar 1,55 m, dezvoltarea somatică fiind corespunzătore vârstei,
astfel că nu pot fi primite susţinerile apelanţilor inculpaţi în sensul că partea vătămată era mai
dezvoltată, părând a avea 17 ani.

496
 Eroarea de fapt constituie cauză care înlătură caracterul penal al faptei atunci când
constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei stări, situaţii sau împrejurări de care
depinde caracterul penal al faptei şi nu în cazul în care aceasta are doar valoarea unei îndoieli,
a cunoaşterii nesigure, cum este cazul în speţă, or chiar dezvoltarea fizică a părţii vătămate şi
starea în care aceasta se găsea la momentul când a fost acostată de inculpaţii Ş. şi V.
(murdară, neîngrijită) confereau suficiente indicii referitoare atât la vârstă cât şi la gradul de
dezvoltare psihică. Astfel, ambii inculpaţi au afirmat că partea vătămată a respins iniţial
propunerea inculpatului Ş. de a întreţine relaţii sexuale manifestându-şi teama că o va bate
mama, niciunul dintre inculpaţi nejustificând în ce mod şi-au format convingerea că o tânără
de 17 ani, cu discernământ perfect conturat şi emancipată, dispusă să întreţină relaţii sexuale
cu nu mai puţin de 8 bărbaţi, s-ar teme de corecţii fizice din partea părinţilor sau că ar umbla
„murdară şi jerpelită” (aşa cum a descris-o inculpatul Ş.).
Este evident că inculpaţii au perceput corect atât vârsta victimei cât şi gradul de retard
mental, apărările acestora referitoare la pretinsa atitudine provocatoare părţii vătămate, care i-
ar fi invitat pe rând să întreţină acte sexuale fiind neplauzibile şi nesincere, având la bază
exclusiv dorinţa de a scăpa de răspundere penală. Nu în ultimul rând Curtea constată că aceste
apărări sunt „corelate” cu împrejurările relatate în cererea transmisă Parchetului de mama
părţii vătămate, la 15.05.2012, care a afirmat în mod vădit mincinos, ca efect al unei evidente
încercări a inculpaţilor de a ajunge la o înţelegere frauduloasă, că fiica sa ar fi consimţit să
întreţină relaţii sexuale cu toţi cei 8 inculpaţi pentru că „îşi imagina că joacă într-un film în
care ea este actriţa principală şi că s-a gândit că în felul acesta dovedeşte că este o femeie
adevărată care ştie să înnebunească un bărbat”.
Având in vedere probatoriul administrat, Curtea a apreciat că actele sexuale exercitate
pe rând de cei 8 inculpaţi nu s-au realizat cu consimţământul părţii vătămate, minora în vârstă
de 13 ani, ci ca efect al constrângerii fizice (la care a fost supusă aceasta iniţial de către
inculpatul Ş) şi respectiv morale (prin superioritatea afişată de inculpaţi atât ca număr cât şi ca
vârstă şi forţă fizică) a cărei intensitate a fost în mod corect raportată de prima instanţă la
gradul insuficient de dezvoltare psihică a părţii vătămate. Ca urmare, nu a putut fi primită
cererea de schimbare a încadrării juridice, dată faptelor, în infracţiunea de act sexual cu un
minor prevăzută de art. 198 Cod penal şi nici înlăturarea formei agravate a infracţiunii
prevăzute de art. 197 alin. alin. 2 lit. a) Cod penal, aşa cum au solicitat inculpaţii O.I.M. şi
L.V.
Apelurile urmează a fi admise numai în limitele arătate, în baza art. 379 pct. 2 lit. a
Cod procedură penală, cu consecinţa desfiinţării în parte a sentinţei apelate, şi rejudecând, în
baza art. 334 se va proceda la schimbarea încadrării juridice a faptelor de lipsire de libertate
reţinute în sarcina inculpaţilor D.S., V.M., C.C., I.M.N., P.C., R.G. din infracţiunea prevăzută
de art. 189 alin. 2 Cod penal în infracţiunea prevăzută de art. 189 alin. 1 şi 2 Cod penal
precum şi din infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit.a) şi alin. 3 Cod penal, în
infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. a) şi alin. 3 teza I Cod penal pentru toţi
inculpaţii, cu reţinerea formei continuate în cazul inculpaţilor D.Ș. şi V.M. (art. 41 alin. 2 Cod
penal), şi în baza acestor texte legale va proceda la condamnarea inculpaţilor, conform
considerentelor ce preced.
În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat vor
rămâne în sarcina acestuia. (Decizia Penală nr. 136/ 17 Aprilie 2013 - Secţia Penală şi pentru
Cauze Cu Minori, rezumat Cristina Crăciunoiu)

4. Complicitate la tâlhărie. Condiţia prevederii de complice a exercitării de violenţe de

autorul infracţiunii de tâlhărie. Greşita obligare a inculpaţilor minori în solidar cu
părţile responsabile civilmente la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat având în
vedere că părţile vătămate nu s-au constituit părţi civile
Cod penal, art. 28 alin. (2), art. 211
Cod procedură penală, art. 193 alin 3

497
 Exercitarea de violenţe ca activitate secundară în cadrul infracţiunii complexe de
tâlhărie este o circumstanţă reală care potrivit dispozițiilor art. 28 alin. 2 Cod penal se
răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.
În condiţiile în care inculpatul D.M. nu a cunoscut şi nici nu a prevăzut faptul că inculpatul
H.I. o va agresa pe partea vătămată s-a reţinut în mod corect de prima instanţă că a acordat
ajutor numai la activitatea principală a infracţiunii de tâlhărie constând în furt.

Prin sentinţa penală nr. 62 din data de 11 aprilie 2013 pronunţată de Judecătoria
Corabia:
1. A fost condamnat inculpatul D.M., la o pedeapsă de 6 (șase) luni închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 26 raportat la art. 208, 209 al. 1 lit. a, g şi
i Cod penal, cu aplicarea art. 74 lit. a Cod penal și art. 99 alin. 3 Cod penal.
În baza art. 71 al. 1 şi 2 Cod penal, s-a aplicat inculpatului D.M. pedeapsa accesorie a
interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 al. 1 lit. a teza a II a și lit. b și c Cod penal.
În baza art. 81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
În baza art. 110 Cod penal, s-a stabilit termen de încercare de 1 an.
În baza art. 71 alin. 5 Cod penal a fost suspendată executarea pedepsei accesorii pe
perioada suspendării executării pedepsei principale.
S-a atras atenţia inculpatului D.M. asupra prevederilor art. 83 Cod penal și art. 84 Cod
penal
În baza art. 88 Cod penal s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului D.M. durata
reţinerii și arestării preventive de la de la 07.11.2012 până la data de 14.12.2012.
2. A fost condamnat inculpatul H.I., la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 208, 209 al. 1, lit. g şi i Cod penal, cu aplicarea art.
74 alin. 1 lit. a Cod penal și art. 99 alin. 3 Cod penal (parte vătămată G.I S.A.)
A fost condamnat inculpatul H.I. la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 211 al. 1 și 2 lit. b și alin. 2 ind. 1 lit. a Cod penal, cu
aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a Cod penal și art. 99 alin. 3 Cod penal (parte vătămată S.C. C.
Com SRL)
A fost condamnat inculpatul H.I. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 208, 209 al. 1, lit. g şi i Cod penal., cu aplicarea art.
74 alin. 1 lit. a Cod penal și art. 99 alin. 3 Cod penal (parte vătămată G.I. S.A.)
În baza art. 36 al. 1 Cod penal, raportat la art. 33 - 34 Cod penal au fost contopite
pedepsele aplicate inculpatului H.I., dispunându-se ca inculpatul să execute în final, pedeapsa
cea mai grea, aceea de 3 (trei) ani închisoare.
În baza art. 86 ind. 1 raportat la art. 110 ind. 1 Cod penal s-a dispus suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului pe o durată de 5 (cinci) ani, termen de
încercare conf. art. 86 ind. 2 Cod penal.
În baza art. 86 ind. 3 alin 1 raportat la art. 110 ind. 1 Cod penal s-a dispus ca
inculpatul pe durata termenului de încercare să se supună următoarelor măsuri: să se prezinte
la Serviciul de Probaţiune din cadrul Tribunalului Olt ori de câte ori este chemat; să anunţe în
prealabil orice schimbare a domiciliului, deplasare peste 8 (opt) zile precum şi întoarcerea; să
comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a
putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.
În baza art. 359 Cod procedură penală, s-a atras atenţia inculpatului asupra
prevederilor art. 86 ind. 4 Cod penal, a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării
executării pedepsei sub.
S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă nu este reţinut sau arestat
în altă cauză.
În baza art. 88 Cod penal s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului H.I. durata
reţinerii și arestării preventive de la de la 07.11.2012 până în prezent.

498
 S-a luat act că părţile vătămate SC G.I SA, SC S. SRL, SC C. Com SRL și S.P. nu s-
au constituit părţi civile.
În baza art. 191 alin 1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul D.M. în solidar
cu partea responsabilă civilmente D.M. la plata sumei de 300 lei reprezentând cheltuieli
judiciare avansate de stat, din care 200 lei onorariul apărătorului din oficiu și a fost obligat
inculpatul H.I. în solidar cu partea responsabilă civilmente H.G. la plata sumei de 300 lei
reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat, din care 200 lei onorariul apărătorului din
oficiu
Onorariul avocaţilor din oficiu ai inculpaţilor, în cuantum de 200 lei pentru fiecare
inculpat, a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat că prin rechizitoriul nr.
1550/P/2012, înregistrat pe rolul Judecătoriei Corabia la data de 14.11.2012 sub numărul
2521/213/2012, Parchetul de pe lângă Judecătoria Corabia a dispus trimiterea în judecată, în
stare de arest preventiv, a inculpatului H. I. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi
pedepsite de art. 208, 209 al. 1, lit. g şi i Cod penal, și art. 211 al 1 și 2 lit. b și alin. 2 ind. 1
lit. a Cod penal, cu aplicarea art. 99 Cod penal și următoarele și cu aplic art. 33 Cod penal și a
inculpatului D.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 26 rap. la art.
211 al 1 și 2 lit. b și alin. 2 ind. 1 lit. a Cod penal, cu aplicarea art. 99 și următoarele Cod
penal.
După audierea martorilor şi a inculpaţilor, instanţa a constatat că din probele
administrate în cursul cercetării judecătoreşti rezultă că inculpatul D.M. nu a avut cunoştinţă
despre intenţia inculpatului H.I. de a săvârşi infracţiunea de tâlhărie în incinta depozitului de
băuturi aparţinând lui SC C. Com SRL şi a schimbat încadrarea juridică cu privire la
inculpatul D.M., din infracțiunea prevăzută şi pedepsită de art. 26 raportat la art. 211 al. 1 și 2
lit. b și alin 2 ind. 1 lit. a Cod penal, cu aplicarea art. 99 și următoarele Cod penal în
infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 26 raportat la art. 209, lit. a, g, i Cod penal, cu
aplicarea art. 99 și următoarele Cod penal.
În acest sens, s-a reţinut că este și declaraţia dată de inculpatul D.M. în faza de urmărire
penală, în care a recunoscut că a convenit cu inculpatul H.I. să sustragă băuturi alcoolice de la
SC C. Com SRL, precum și declaraţia dată de inculpatul H.I. în faza de urmărire penală în
care arată că i-a comunicat lui D.M. faptul că avea de gând să sustragă băuturi alcoolice.
A reţinut instanţa că în ziua de 03.10.2012, în jurul orelor 11:30 organele de poliţie au
fost sesizate cu privire la faptul că o persoană sustrage bunuri de la SC G.I SA. În urma
acestei sesizării, organele de poliţie l-au surprins, în prezenţa martorilor L.I. şi DECIZIA
PENALĂ, în incinta societăţii amintite mai sus, pe inc. H.I. care pătrunsese în interiorul
acesteia prin spargerea unei ferestre şi sustrăsese patru uşi din profil aluminiu, dintre care trei
le scosese în incinta societăţii. După ce le-a îndoit pentru a le putea transporta, le-a predat la
centrul de colectare deşeuri SC R.M.S. SRL, iar cea de-a patra uşă, încerca să o transporte din
incinta societăţii de unde le sustrăsese. La data de 13.11.2012 reprezentantul SC G.I. a
declarat că îşi retrage plângerea depusă pentru infracţiunea de distrugere a celor 3 uşi sustrase
de inculpat, arătând că nu se constituie parte civilă în cauză, motiv pentru care pentru această
infracţiune s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de inc. H.I..
În noaptea de 05/06.11.2012, inculpaţii H.I. şi D.M. s-au deplasat la depozitul SC C.
COM SRL, situat pe strada C., cu scopul de a sustrage băuturi alcoolice. Inculpatul D.M. a
rămas de pază în stradă, lângă poarta de acces a depozitului, iar inculpatul H.I. a escaladat
poarta de acces în curtea depozitului, pătrunzând în interior. De aici a sustras un bax cu şase
sticle de 2,5 litri bere Bucegi, aruncându-l peste poarta depozitului. În acel moment una dintre
sticlele cu bere s-a desprins din bax şi a căzut pe sol, lângă poarta de acces. În acel moment
inculpaţii au fost surprinşi de paznicul depozitului - partea vătămată S.P. şi pentru a-şi asigura
scăparea inculpatul H.I. l-a agresat pe paznic, doborându-l pe solul acoperit cu ciment, după
care i-a aplicat mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele peste corp şi în zona capului.
Văzând că partea vătămată încearcă să riposteze, inculpatul H.I. l-a lovit pe acesta, în timp ce

499
era căzut pe sol, cu o sticlă goală în cap, în zona urechii drepte, după care a aruncat sticla jos
pe ciment şi a fugit escaladând poarta de acces a depozitului.
În aceeaşi noapte de 05/06.11.2012, după comiterea infracţiunii de tâlhărie, inc. H.I.,
aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice, s-a deplasat singur, în jurul orelor 02:30 la
magazinul alimentar aparţinând SC S. SRL cu intenţia de a sustrage bunuri şi după ce a spart
geamul de la uşa de acces în magazin, inculpatul a pătruns prin grilajul metalic în interiorul
magazinului moment în care s-a declanşat sistemul de alarmă cu care era dotat magazinul. Cu
toate acestea, inculpatul a sustras suma de 30 lei găsită într-o cutie din carton de pe tejgheaua
raionului alimentar, iar de pe un raft a sustras o sticlă cu vin spumos Angelli şi trei pachete cu
ţigări Viceroy. La faţa locului au ajuns organele de poliţie şi administratorul magazinului care
l-au surprins pe inculpat în interior, acesta abandonând bunurile sustrase, mai puţin suma de
30 lei, care a fost găsită în buzunarul pantalonilor inculpatului de către organele de poliţie. Cu
ocazia cercetării la faţa locului au fost prelevate şi ridicate patru fragmente de urme digitale
de pe rama uşii de acces în magazinul SC S. SRL, din partea inferioară.
A considerat instanţa că inculpatul D.M. nu a avut cunoştinţă despre intenţia
inculpatului H.I. de a săvârşi infracţiunea de tâlhărie în incinta depozitului de băuturi
aparţinând lui SC C. Com SRL. Inculpatul H.I. a fost surprins de paznicul depozitului - partea
vătămată S.P. şi pentru a-şi asigura scăparea inculpatul H.I. l-a agresat pe paznic. Inculpatul
D.M. a fugit și el de la fata locului înainte ca inculpatul H.I. să exercite violente asupra
paznicului.
În drept, s-a apreciat că faptele inculpatului H.I. de a sustrage bunuri, pe timp de
noapte – întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prevăzută de art.
208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. g,i Cod penal, cu aplic. art.33 Cod penal, cu aplicarea art.99 şi
urm. Cod penal.
Faptele inculpatului H.I. care pentru a-şi asigura scăparea l-a agresat pe paznic care l-a
surprins când a sustras băuturi alcoolice din incinta SC C. Com SRL, întrunesc elementele
constitutive ale infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 al 1 și 2 lit b și alin 2 ind 1 lit a
Cod penal, cu aplicarea art. 99 Cod penal și următoarele și cu aplic art. 33 Cod penal.
Faptele inculpatului D.M., care, cu intenţie a ajutat pe inculpatul H.I. la săvârşirea
faptelor de furt calificat, stând de pază în fata depozitului aparţinând SC C. Com SRL
întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la furt calificat prevăzută de
art. 26 rap. la art. 209, lit a, g, i Cod penal, cu aplicarea art. 99 și următoarele Cod penal
Instanţa a avut în vedere faptul că din probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti
rezultă că inculpatul D.M. nu a avut cunoştinţă despre intenţia inculpatului H.I. de a săvârşi
infracţiunea de tâlhărie în incinta depozitului de băuturi aparținând lui SC C. Com SRL.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria C..
În motivarea recursului formulat de Parchet s-a arătat că hotărârea este nelegală
întrucât în mod greşit s-a dispus schimbarea încadrării juridice din complicitatea la
infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 26 Cod penal raportat la art. 211 alin. 1 şi 2 lit. b,
alin. 2/1 lit. a Cod penal în complicitate la infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 26
Cod penal. rap. la art. 208, 209 alin. 1 lit. g şi i Cod penal întrucât în cazul în care mai mulţi
făptuitori acţionează ca autori sau complici în vederea săvârşirii aceleiaşi infracţiuni de
tâlhărie ei sunt subiecţi activi ai acestei infracţiuni chiar dacă unii dintre ei contribuie numai la
realizarea actelor de violenţă iar alţii numai la însuşirea bunurilor.
În privinţa inculpatului H.I. s-au indicat în mod eronat părţile vătămate iar pedepsele
aplicate inculpaţilor sunt mici, suspendarea executării pedepsei nefiind de natură să conducă
la îndreptarea inculpaţilor.
S-au reţinut greşit dispozițiile art. 74 lit. a Cod penal. întrucât anterior cei doi inculpaţi
au mai comis fapte de natură penală, inculpatul D.M. a mai fost arestat în altă cauză.
Curtea de apel a apreciat că recursul formulat de Parchet este fondat.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect că faptele săvârşite de inculpatul H.I. întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunilor de furt calificat prevăzute de art. 208 alin. 1, art. 209

500
alin. 1 lit. g şi i Cod penal. ale infracţiunii de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. 1 şi 2 lit. e şi
alin. 2/1 lit. a Cod penal.
Din mijloacele de probă administrate în cauză rezultă că la data de 03 octombrie 2012
inculpatul a pătruns în incinta imobilului aparţinând SC G.I. SA spărgând o fereastră şi a
sustras patru uşi din profil aluminiu, trei dintre bunuri fiind predate la centrul de colectare
deşeuri al SC R.M.S. SRL. În noaptea de 5/6 noiembrie 2012 a intrat în magazinul aparţinând
SC S. C. spărgând geamul uşii de acces în magazin şi a sustras 30 de lei, ţigări şi băuturi
alcoolice. În aceeaşi noapte împreună cu inculpatul D.M. s-a deplasat la depozitul SC C.
COM SRL intenţionând să sustragă băuturi alcoolice. Inculpatul D.M. a asigurat paza
rămânând în stradă lângă poarta de acces a imobilului iar inculpatul H.I. a escaladat poarta de
acces şi a sustras un bax cu şase sticle de bere pe care l-a aruncat peste poarta depozitului.
Fiind surprins de paznicul depozitului S.P. inculpatul H.I. l-a lovit doborându-l la sol şi i-a
aplicat mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele precum şi cu o sticlă.
În privinţa inculpatului D.M. instanţa de fond a reţinut în mod corect că fapta acestuia
întruneşte elementele constitutive ale unei complicităţi la infracţiunea de furt calificat.
Întrucât actele de agresiune îndreptate împotriva paznicului depozitului au fost săvârşite
numai de inculpatul H.I. şi nu au fost cunoscute de către inculpatul D.M. care se afla în afara
spaţiului depozitului asigurând paza din stradă. Inculpatul D.M. a dat ajutor astfel numai la
fapta de furt şi nu a avut reprezentarea că autorul va comite o tâlhărie prin lovirea părţii
vătămate. Exercitarea de violenţe ca activitate secundară în cadrul infracţiunii complexe de
tâlhărie este o circumstanţă reală care potrivit dispozițiilor art. 28 alin. 2 Cod penal se
răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. În
condiţiile în care inculpatul D.M. nu a cunoscut şi nici nu a prevăzut faptul că inculpatul H.I.
o va agresa pe partea vătămată s-a reţinut în mod corect că a acordat ajutor numai la
activitatea principală a infracţiunii de tâlhărie constând în furt.
Instanţa de fond a realizat o justă individualizare a pedepselor stabilite şi aplicate
inculpaţilor raportându-se la criteriile prevăzute de art. 72 Cod penal., respectiv starea de
minoritate, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social al faptelor, datele
ce caracterizează persoana inculpaţilor astfel că pedepsele aplicate sunt de natură să îşi
realizeze scopul educativ şi preventiv prevăzute de art. 52 Cod penal.
De asemenea s-a apreciat în mod just în raport cu aceleaşi criterii de individualizare că
scopul pedepselor poate fi atins şi fără executarea acestora, având în vedere şi vârsta
inculpaţilor, ambii minori.
Recursul este fondat în privinţa modului de obligare la plata cheltuielilor judiciare
avansate de stat.
Întrucât în speţă nu sunt incidente dispozițiile art. 191 alin. 3 Cod procedură penală în
mod greşit s-a dispus obligarea inculpaţilor în solidar cu părţile responsabile civilmente la
plata cheltuielilor judiciare avansate de stat având în vedere că părţile vătămate nu s-au
constituit părţi civile.
Ca urmare, în temeiul art. 385/15 pct. 2 lit. d Cod procedură penală. Curtea a admis
recursul, a casat sentinţa în privinţa aplicării dispozițiilor art. 191 alin. 1 Cod procedură
penală, în sensul că a obligat inculpaţii la plata sumei de câte 300 lei fiecare cheltuieli
judiciare avansate de stat, din care câte 200 lei fiecare reprezentând onorariu avocat oficiu.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Notă: prin Cod penal şi Cod procedură penală sunt avute în vedere Codul penal şi
Codul de procedură penală din 1968. (Decizia Penală nr 2106/01.11.2013, rezumată de
judecător Marius Emanuel Plugărescu)

5. Infracţiunea de tăiere de arbori nu este o infracţiune de prejudiciu. Neîntrunirea

condiţiilor răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1357 Cod civil în cazul
infracţiunii de tăiere de arbori.

501
 Nu suntem în prezenţa unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, a unui prejudiciu şi a
unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, în condiţiile în care inculpata a
fost trimisă în judecată pentru infracţiunea de tăiere de arbori şi nu şi pentru infracţiunea de
furt de arbori.

art. 31 alin. 2 Cod penal raportat la art. 108 alin. 1 lit. a) şi alin. 2 lit. a) din Legea nr. 6/2008;
art. 1357 Cod civil

Prin sentinţa penală nr.219 din 16 mai 2013, Judecătoria T., a obligat inculpata A.I., la
780,32 lei despăgubiri civile către Direcţia Silvică G- Ocolul Silvic H.
S-au respins celelalte cereri.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul
Parchetului de pe lângă Judecătoria T. nr. …../P/2011 din 17.12.2012 a fost trimisă în
judecată inculpata A.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 31 alin. 2 Cod penal
raportat la art. 108 alin. 1 lit. a şi alin. 2 lit. a din Legea nr. 46/2008.
În fapt, s-a reţinut, că la data de 17.08.2011 inculpata le-a solicitat numiţilor B.N. şi
Z.I.M. sprijin pentru a exploata material lemnos de pe terenul cu vegetaţie forestieră deţinut
de soţul său în coproprietate cu partea vătămată A.I., în satul M., comuna L., conform titlului
de proprietate nr. x din 09.12.2002 pe raza Ocolului Silvic L., în pct. U.PIV A., u.a. 109.
Ajunşi pe terenul forestier în această zonă, numitul B.N. şi Z.I.M. au fost asiguraţi de
către inculpată că exploatarea masei lemnoase este legală, urmând a se prezenta pădurarul
pentru a marca arborii, astfel încât la indicaţia inculpatei, numitul B.N. a tăiat cu drujba un
arbore de esenţă gorun şi trei arbori de esenţă fag pe care ulterior i-au fasonat în mai multe
bucăţi de diferite dimensiuni.
Materialul lemnos astfel rezultat a fost transportat la domiciliul inculpatei şi al lui B.N.
şi martorului Z.I.M., potrivit declaraţiilor acestora.
În timpul acestor operaţiuni, cei trei au fost surprinşi de organele de poliţie care au
încheiat corespunzător proces verbal de cercetare la faţa locului.
În prezenţa pădurarului D.L. din cadrul O.S. C. şi a părţii vătămate A.I. s-a constatat
că arborii tăiaţi nu erau marcaţi, fiind astfel tăiaţi fără drept.
Cioatele acestora (care prezentau urme proaspete de tăiere) au fost identificate în teren
cu ajutorul celor prezenţi la faţa locului şi au fost măsurate stabilindu-se că acestea aveau
următoarele dimensiuni: fag diametru 30/38 cm, fag 30/46 cm, fag 40/42 cm şi gorun 50/58
cm.
Materialul lemnos identificat la faţa locului însumând 2 metrii steri de crengi esenţă
fag şi gorun cu diametrele cuprinse între 2 şi 42 cm a fost încărcat în atelajul folosit de
martorul Z.I.M. şi predat în custodie primarului comunei L. până la finalizarea cercetărilor,
potrivit procesului verbal încheiat în aceeaşi zi.
Potrivit adresei nr. 4127/22/11/2012 emisă de Ocolul Silvic H., valoarea materialului
lemnos predat în custodie este de 110,65 lei.
Din cuprinsul adresei nr. 4049/2.11.2011, a Ocolului Silvic H. a rezultat că cei 4 arbori
tăiaţi de pe picior au un volul de 5,378 m.c. şi o valoare de 1560,65 lei cu TVA calculate
conform Anexei 1 la OUG nr. 85/2006, valoare care depăşeşte de 17 ori preţul mediu al unui
m.c. de masă lemnoasă.
Declaraţia martorilor B.N. şi Z.I.M. detaliază starea de fapt reţinută prin rechizitoriu.
Inculpata a recunoscut că în împrejurările amintite a determinat pe B.N. să taie cei
patru arbori ştiind că aceştia sunt nemarcaţi, iar declaraţia sa se coroborează cu declaraţiile
martorilor şi cu celelalte probe administrate în cauză.
Prin sentinţa penală nr. …/21.02.2013 pronunţată de Judecătoria T. în dosarul nr.
…./2012, instanţa a dispus în baza art. 31 alin. 2 Cod penal raportat la art.108 alin.1 lit. a) şi
alin. 2 lit. a) din Legea 46/2008, cu aplicarea dispoziţiilor art. 320 ind. 1 Cod procedură

502
penală., art.74 alin.1 lit. a), b) şi c) şi alin.2 raportat la art. 76 lit. d) Cod penal, condamnarea
inculpatei A.I., fostă G., la 450 lei amendă penală.
De asemenea, a fost obligată inculpata la 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către
stat.
Dat fiind faptul că pentru soluţionarea acţiunii civile era necesară administrarea de
probe, instanţa a disjuns acţiunea civilă, formându-se astfel prezentul dosar.
În cursul cercetării judecătoreşti au fost audiaţi martorii R.V. şi N.M.
Din probele administrate în cauză precum şi din cuprinsul sentinţei penale nr.
…./21.02.2013 pronunţată de Judecătoria T. în dosarul nr. ……/2012, instanţa reţine că în data
de 17.08.2011, de pe terenul cu vegetaţie forestieră situat în satul M., comuna L., jud. G., U.P. IV A., u.a. 109
inculpata A.I. a tăiat, fără drept, patru arbori de esenţă gorun şi fag.
Partea vătămată A.I. s-a constituit parte civilă în şedinţa publică din data de
21.02.2013, astfel cum reiese din sentinţa penală nr. …./21.02.2013, cu suma de 5000 lei, din
care 1500 lei daune materiale şi 3500 lei daune morale.
A mai reţinut instanţa că din ansamblul mijloacelor de probă administrate în cauză,
partea civilă A.I. nu a făcut dovada daunelor civile şi a daunelor morale solicitate.
Sub aspectul laturii civile, potrivit dispoziţiilor art. 1357 din Codul civil, cel care
cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl
repare.
Din prevederile legale menţionate, rezultă că pentru angajarea răspunderii civile
delictuale, trebuie să fie întrunite anumite condiţii şi anume: existenţa unei fapte ilicite, a
prejudiciului, a raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.
Aplicând aceste dispoziţii legale la situaţia de fapt reţinută în cauză, instanţa a
constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile
delictuale în ceea ce priveşte partea civilă A.I., singurul prejudiciul produs de inculpată fiind
cel referitor la fondul de regenerare.
Astfel, partea civilă A.I. nu a făcut dovada prejudiciului produs, având în vedere că
terenul cu vegetaţie forestieră din satul M., com. L. este deţinut de inculpată în coproprietate
cu partea vătămată A.I., conform titlului de proprietate nr. 201 din 09.12.2002 pe raza
Ocolului Silvic L., în pct. U.PIV A., u.a. 109.
Sub aspectul laturii civile, instanţa a reţinut că prin fapta săvârşită de inculpată s-a
produs părţii civile Direcţia Silvică G.-Ocolul Silvic L.B. un prejudiciu de 780,32 lei,
reprezentând jumătate din valoarea prejudiciului efectiv produs, respectiv de 1560,65 lei.
Conform prevederilor legale în vigoare, art.8 alin.1 lit.b) din O.U.G. 85/2006, jumătate din
contravaloarea pagubelor produse fondului forestier proprietate privată se fac venit la fondul
de conservare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs partea civilă A.I. solicitând într-o primă
teză, admiterea acestuia, casarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare,
iar într-o teză subsidiară, admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanţe şi pe fond
obligarea inculpatei la plata daunelor materiale şi morale.
În susţinerea recursului declarat a arătat că deşi prima instanţă a admis proba
testimonială, cu ocazia audierii martorului a respins întrebările puse de partea civilă şi ulterior
acţiunea civilă ca nedovedită.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, din oficiu în
limitele conferite de lege şi în baza lucrărilor şi materialului de la dosarul cauzei, Curtea a
constatat că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:
Din actele de la dosarul cauzei, rezultă că în ziua de 17.08.2011 inculpata A.I. i-a
determinat pe martorii B. N. şi Z.I.M. să taie un arbore de esenţă gorun şi 3 arbori de esenţă
fag, de pe terenul cu vegetaţie forestieră situat în satul M., comuna L., judeţul G., aparţinând
inculpatei şi soţului acesteia A.I..
Volumul materialului lemnos tăiat de pe picior a fost de 5,378 m.p. şi a avut o valoare
de 1.560,65 lei, conform adresei cu nr.4049 din 2.11.2011 a Ocolului Silvic H..

503
 Deşi A.I. s-a constituit parte civilă în cauză, solicitând obligarea inculpatei A.I. la plata
sumei de 5.000 lei cu titlu de daune materiale şi 3.500 lei cu titlu de daune morale, în mod
corect prima instanţă a respins acţiunea civilă exercitată de aceasta, reţinând că nu sunt
întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art.1357 Cod civil.
Curtea constată, în concordanţă cu opinia primei instanţe, că nu suntem în prezenţa
unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, a unui prejudiciu şi a unei legături de cauzalitate
între fapta ilicită şi prejudiciu, în condiţiile în care inculpata a fost trimisă în judecată pentru
infracţiunea de tăiere de arbori şi nu şi pentru infracţiunea de furt de arbori şi în condiţiile în
care inculpata şi partea civilă sunt coproprietari ai terenului cu vegetaţie forestieră de unde au
fost tăiaţi cei 4 arbori.
În ceea ce priveşte solicitarea părţii civile de trimitere a cauzei spre rejudecare la
instanţa de fond, Curtea constată că motivele invocate în acest sens de partea civilă nu se
regăsesc printre cazurile care atrag rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost
casată, iar pe de altă parte, audierea martorului N.M. propus de partea civilă a avut loc cu
respectarea dispoziţiilor art.327 Cod procedură penală.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură
penală, Curtea a respins recursul declarat de partea civilă, ca nefondat.
Notă: art. 108 din Legea nr. 46/2008 a fost modificat prin Legea 187/2012, în vigoare de la
data de 01.02.2014. (Decizia penală nr 2137/06.11.2013, rezumată de judecător Marius
Emanuel Plugărescu)

6. Tentativă la infracţiunea de omor calificat. Vătămarea corporală. Distincţie. Scuza

provocării prin adresarea de injurii de către victimă.

Cod penal, art. 20, art. 174-175 alin 1 lit. i), art. 73 lit. b)

Există tentativă la infracţiunea de omor calificat şi nu infracţiune de vătămare

corporală, în cazul în care inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide, rezultată din folosirea
unui corp dur, tăietor – înţepător, intensitatea loviturii şi regiunea vitală în care a fost
aplicată.
Deşi prevederile art. 73 lit. b Cod penal nu cer în mod expres ca între actul provocator
şi infracţiunea săvârşită de cel provocat să existe o anumită proporţie sub aspectul gravităţii,
totuşi necesitatea existenţei unei astfel de proporţii rezultă implicit din conţinutul textului
menţionat.

Prin sentinţa penală nr. 180 din 15 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj, s-a
respins cererea de schimbare a încadrării juridice.
În baza art. 20 Cod penal raportat la art. 174 alin. 1, 175 alin. 1 lit. i) Cod penal cu
aplicarea art. 37 lit. a Cod penal, a fost condamnat inculpatul R.I. la 7 ani şi 6 luni închisoare
şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a, lit. b Cod penal.
În baza art. 83 Cod penal, a fost revocată suspendarea condiţionată a executării
pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală 96/2009 a
Judecătoriei Segarcea, judeţul Dolj, definitivă la data de 26 mai 2009 prin neapelare, pedeapsă
pe care inculpatul o va executa alături de pedeapsa de mai sus, în final, 9 ani închisoare şi 3
ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a, lit. b Cod penal.
S-au interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a, lit.
b Cod penal pe durata prevăzută de art. 71 alin. 2 Cod penal.
În baza art. 88 Cod penal şi art. 350 Cod procedură penală, s-a dedus din pedeapsa
închisorii aplicată inculpatului detenţia de la 24 octombrie 2012 la zi şi s-a menţinut starea de
arest a inculpatului.
În baza art. 7 din Legea 76/2008, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la
inculpat.

504
 A fost admisă acţiunea civilă promovată în cauză de partea civilă Spitalul Clinic
Judeţean de Urgenţă Craiova şi obligat inculpatul la plata sumei de 3638,12 lei către partea
civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, sumă ce va fi reactualizată cu indicele de
inflaţie de la data de 23 octombrie 2012 şi până la data plăţii efective a debitului.
A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă P.I. şi obligat
inculpatul către partea civilă P.I. la 5000 lei despăgubiri civile cu titlu de daune morale.
A fost admisă cererea formulată de avocatul inculpatului, desemnat din oficiu, în faza
de judecată şi, pe cale consecinţă, s-a dispus majorarea onorariului de la 100 lei la 300 lei.
A fost obligat inculpatul la 2000 lei cheltuieli judiciare statului din care 38 lei
contravaloare acte medico-legale, 600 lei onorariu avocat oficiu pe parcursul urmăririi penale
şi 300 lei onorariu avocat oficiu în faza de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul din data de
16.11.2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalului Dolj, s-a dispus trimiterea în judecată, în
stare de arest preventiv, a inculpatului R.I., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor
calificat prevăzută de art. 20 Cod penal raportat la art. 174 alin. 1, art. 175 alin. 1 lit. i Cod
penal cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal.
În fapt, s-au reţinut următoarele:
Inculpatul R.I. locuieşte în comuna G. şi în ziua de 23.10.2012, în timp ce se deplasa cu
bicicleta pe strada J. din satul C., s-a oprit în dreptul locuinţei familiei V. pentru a sta la
discuţii cu V.C. care stătea pe banca din faţa porţii.
În timp ce stăteau la discuţii, în jurul orelor 1700 - 17 în acest loc a venit şi vecinul
familiei V., partea vătămată P.I., care l-a întrebat pe inculpat dacă a cumpărat un teren pe care-
l muncea el, întrucât din discuţiile purtate cu alte persoane înţelesese că inculpatul cumpărase
acest teren de la proprietar.
Deşi întrebarea părţii vătămate nu a fost provocatoare, inculpatul a adresat injurii
acesteia şi chiar a început să o scuipe.
În aceste împrejurări între inculpat şi partea vătămată s-a iscat un conflict în timpul
căruia s-au injuriat reciproc şi mai mult, s-au îmbrâncit.
În timp ce se aflau unul lângă celălalt, fără un motiv întemeiat, inculpatul a scos din
buzunar un cuţit pe care-l avea învelit într-un ziar şi cu acesta i-a aplicat părţii vătămate o
lovitură în regiunea toracică pectorală dreapta după care a fugit de la locul săvârşirii
infracţiunii încercând să se refugieze în curtea locuinţei martorei D.A., dar fiind refuzat de
aceasta a plecat în direcţia drumului naţional.
Urmare loviturii primite, partea vătămată s-a dezorientat, după care văzând că a
rămas singur pe drum, a luat bicicleta şi papucii abandonaţi de inculpat, a intrat în curtea
sa şi a căzut la pământ în stare de inconştienţă.
Aici a fost observat de vecinul său V.G. care a apelat la serviciul 112 şi a sesizat
cele întâmplate.
Astfel s-a încheiat tot conflictul, partea vătămată fiind transportată de urgenţă la
Spitalul de Urgenţă nr. 1 Craiova.
Potrivit raportului medico-legal nr. 4449/A1/2012 al I.M.L. Craiova partea
vătămată P.I. a prezentat leziuni de violenţă care s-au putut produce prin lovire cu corp
dur tăietor-înţepător, ce au necesitat 25-30 zile de îngrijiri medicale, iar leziunile au pus
în primejdie viaţa victimei.
Cu ocazia cercetării la faţa locului nu a fost găsit cuţitul folosit la săvârşirea
faptei.
În cursul urmăririi penale partea vătămată a precizat că are pretenţii de la inculpat
constituindu-se parte civilă cu suma de 10.000 lei.
Analizând întreg materialul probator administrat în cauză pe parcursul procesului
penal, instanţa a constatat că starea de fapt a fost corect reţinută, pe baza probelor
administrate atât la urmărirea penală cât şi la instanţa de fond, respectiv procesele
verbale întocmite în cauză, actele medico-legale, declaraţiile martorilor, ale inculpatului.

505
 Pe parcursul urmăririi penale cât şi în faţa instanţei de judecată inculpatul
nu a recunoscut săvârşirea faptei precizând că în ziua respectivă a avut într-adevăr un
conflict cu partea vătămată pe care l-a împins, după ce a fost ameninţat şi lovit cu palma.
A mai menţionat că nu a avut asupra sa nici un cuţit şi nici vreo explicaţie vizavi de
leziunea pe care a suferit-o victima. A indicat ca martori pe V.C. şi D.A..
Susţinerile inculpatului au fost completate de declaraţiile celor doi martori,
iar aspectele prezentate s-au coroborat cu cele declarate de partea vătămată şi de ceilalţi
martori audiaţi în cauză.
Astfel, singurul martor ocular al celor întâmplate între părţi a fost V.C., cu care
inculpatul stătea de vorbă până la momentul la care au fost întrerupţi de partea vătămată, din
declaraţiile acestuia rezultând că între cei doi a avut loc iniţial un conflict verbal motivat de
reproşurile adresate de partea vătămată inculpatului care îi ocupase abuziv un teren agricol.
La un moment dat, inculpatul a luat bicicleta cu care venise şi s-a îndreptat spre şosea, dar
înainte l-a mai scuipat odată pe P.I.. În aceste împrejurări partea vătămată a pus mâna pe
bicicletă şi i-a aplicat o lovitură cu palma inculpatului, care apoi a scos cuţitul pe care îl avea
asupra sa şi i-a aplicat o singură lovitură părţii vătămate. Martorul a declarat constant că a
văzut asupra inculpatului un cuţit învelit într-un ziar, cuţit pe care inculpatul îl purta la spate
în buzunar.
Martora D.A. a relatat că în ziua şi în jurul orei conflictului, l-a văzut pe inculpat
fugind, desculţ şi l-a auzit afirmând că îl omoară un ţigan. Pentru că inculpatul intrase în
curte, martora a ieşit să vadă cine îl urmăreşte, dar a constatat că pe stradă nu era nici o
persoană, motiv pentru care i-a cerut inculpatului să plece din curtea sa.
În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului constând în aceea că în ziua de 23.10.2012 în
timp ce se afla pe o stradă din satul C., comuna G., a înjunghiat cu un cuţit pe partea vătămată
P.I., cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 25-30 de zile de îngrijiri medicale şi
care i-au pus în primejdie viaţa, întruneşte elementele constitutive ale unei tentative la
infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 Cod penal raportat la art. 174, 175 lit. i
Cod penal.
Având în vedere modul şi împrejurările în care a fost comisă fapta, aşa cum au fost
descrise şi reţinute de instanţă, în cauză nu au fost reţinute ca incidente dispoziţiile art. 73 lit.
b Cod penal referitoare la starea de provocare câtă vreme atitudinea provocatoare a avut-o
chiar inculpatul.
La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa a ţinut cont de criteriile generale de
individualizare a pedepsei prevăzute de dispoziţiile art. 72 Cod penal respectiv de dispoziţiile
părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului
penal, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de aspectele ce caracterizează persoana
inculpatului, vârsta acestuia, faptul că este recidivist, dar şi de împrejurările în care a comis
fapta.
Faţă de împrejurarea că partea vătămată a fost internat, iar unitatea sanitară cu adresa
nr. 39672/14.12.2012 s-a constituit parte civilă în procesul penal, acţiunea civilă formulată a
fost admisă şi s-a obligat inculpatul către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă
Craiova la plata sumei de 3638,12 lei despăgubiri civile reprezentând cheltuielile de
spitalizare pentru partea civilă, sumă reactualizată cu indicele de inflaţie de la data de 23
octombrie 2012 şi până la data plăţii efective a debitului.
Referitor la latura civilă a cauzei instanţa a constatat că atât pe parcursul urmăririi
penale cât şi în faţa instanţei la termenul de judecată din data de 14.01.2013, partea vătămată
s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 10.000 de lei cu titlu de daune morale.
Având în vedere că urmare a faptelor inculpatului, partea civilă a suferit leziuni care
pentru vindecare s-a presupus internarea într-o unitate sanitară pentru o perioadă de 10 zile,
timp în care a suportat condiţiile impuse de regimul spitalicesc, instanţa a constatat că
acţiunea civilă formulată este întemeiată şi a apreciat, sub aspectul cuantumului că suma de

506
5000 lei poate constitui o reală reparaţie pentru prejudiciul cu caracter nepatrimonial suferit
de partea civilă.
Prin urmare, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă P.I. şi obligat
inculpatul către partea civilă P. I. la 5000 lei despăgubiri civile cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul solicitând, în continuare,
necesitatea schimbării încadrării juridice, în infracţiunea prevăzută de art. 182 Cod penal;
totodată cere reţinerea stării de provocare în sensul că a fost ameninţat şi scuipat de partea
vătămată şi, în final, cere şi aplicarea dispozițiilor art. 74, 76 Cod penal, faţă de
circumstanţele reale ale faptei.
Curtea de Apel a considerat apelul întemeiat şi l-a admis în baza art. 379 pct. 2 lit. a
Cod procedură penală, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Verificând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de apel invocate, se
constată că pe baza probelor administrate, a fost reţinută o stare de fapt care corespunde
adevărului, pe baza căreia infracţiunea comisă de inculpat, a fost corespunzător încadrată în
drept, respectiv în dispoziţiile art. 20 raportat la art. 174 alin.1, art. 175 alin.1 lit. i Cod penal
cu aplic. art. 37 lit. a Cod penal, dar s-a greşit cu privire la întinderea pedepsei, întrucât
aceasta trebuie să fie în măsură să exprime criteriile legale de individualizare.
Fapta comisă nu este infracţiunea de vătămare corporală gravă.
Există tentativă la infracţiunea de omor calificat şi nu infracţiune de vătămare
corporală, în cazul în care inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide aşa cum demonstrează
de altfel raportul medico-legal nr. 4449/A1/2012 al IML Craiova, în sensul că leziunile
evidenţiate au pus în primejdie viaţa părţii vătămate.
În acelaşi sens, trebuie evidenţiate corpul dur, tăietor-înţepător folosit, intensitatea
loviturii şi nu, în ultimul rând, regiunea vitală în care a fost aplicată, astfel că nu se justifică
schimbarea încadrării juridice, aşa cum, s-a solicitat.
În cauză nu se poate reţine nici provocarea.
Esenţial pentru caracterizarea circumstanţei atenuante a provocării este împrejurarea
că în momentul ripostei, inculpatul se afla sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii,
determinată de o provocare din partea victimei.
Deşi prevederile art. 73 lit. b Cod penal nu cer în mod expres ca între actul provocator
şi infracţiunea săvârşită de cel provocat să existe o anumită proporţie sub aspectul gravităţii,
totuşi necesitatea existenţei unei astfel de proporţii rezultă implicit din conţinutul textului
menţionat. Această proporţie nu rezultă în speţă mai ales mai ales faţă de concluziile actelor
medico-legale ce au evidenţiat la nivelul regiunii pectorale o plagă tăiată liniară lungă de 5
cm.
Împrejurarea că injuriile provocate de partea vătămată nu pot fi reţinute ca acte de
provocare în cauză, nu poate justifica nereţinerea de alte circumstanţe aşa cum sunt ele
evidenţiate în dispoziţiile art. 74 alin.2 Cod penal, în sensul că instanţa trebuie să aibă în
vedere ansamblul condiţiilor în care s-a săvârşit infracţiunea, precum şi orice alte elemente,
inclusiv cele privitoare la persoana părţii vătămate sau a inculpatului.
În declaraţia dată la 12 noiembrie 2012 partea vătămată recunoaşte că, „chiar l-am
îmbrâncit pe inculpat” şi „m-am apropiat şi am început să trag de bicicletă. V.C., fila 30 – 32
d.u.p., singurul martor ocular al faptei, arată că vecinul său, P.I. „era sub influenţa băuturilor
alcoolice, cei doi au început să-şi adreseze injurii reciproce şi se scuipau unul pe celălalt”. În
acele împrejurări inculpatul a vrut să plece dar partea vătămată „l-a prins de bicicletă, a
început să-l tragă de aceasta după care i-a şi aplicat o palmă peste faţă”. Mai mult la
cercetarea judecătorească acelaşi martor arată că s-a declanşat conflictul la iniţiativa victimei.
Ceilalţi martori prezintă în declaraţiile date aspecte ulterioare conflictului.
Aceste condiţii influenţează de necontestat pericolul social concret al faptei comise
astfel că se va redoza pedeapsa la 4 ani şi 6 luni închisoare, la care se va adăuga în cumul, ca
efect al revocării, şi pedeapsa anterioară de 1 an şi 6 luni închisoare neputând fi ignorate,
împrejurările ce atribuie infracţiunii săvârşite şi persoanei inculpatului un anume pericol

507
social. Totodată trebuie evidenţiate particularităţile psihice ale infractorului, starea lui precară
de sănătate, descrisă între altele şi cu referatul Penitenciarului – Spital Dej, fila 21 – 22 în
sensul că prezintă diagnosticul hipoacuzie severă bilaterală, HTA risc înalt, cardiopatie
ischemică şi hipertensivă, cu pierderea definitivă a auzului. (Decizia penală nr.
251/08.07.2013, rezumată de judecător Marius Emanuel Plugărescu)

7. Tentativă la infracţiunea de omor calificat. Lovirea părţii vătămate cu

autoturismul în scopul de a o speria. Intenţie indirectă.
art. 20 raportat la art. 174, 175 Cod penal

Inculpatul a acţionat cu intenţie indirectă, deoarece, în raport de experienţa sa în

conducerea autoturismului - lipsa experienţei fiind recunoscută de inculpat şi rezultând şi din
evenimentul rutier în care fusese implicat anterior acestei fapte şi ce se soldase cu avarierea
uşoară a autoturismului pe care-l conducea - el a prevăzut rezultatul faptei sale şi, deşi nu l-a
urmărit, a acceptat posibilitatea lovirii grave a victimei, lovire care să ducă la decesul ei, în
condiţiile în care a intenţionat, aşa cum s-a arătat, să o lovească cu autoturismul său, scop în
care şi-a schimbat direcţia de deplasarea iniţială.

Prin sentinţa penală nr. 167 de la 10 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj, în
baza art. 334 Cod procedură penală, s-a respins cererea formulata de inculpat privind
schimbarea încadrării juridice a faptei prevăzuta in rechizitoriu, din infracţiunea prevăzută de
art. 20 Cod penal, art. 174 Cod penal, Cod penal art. 175 lit. i Cod penal, in infracţiunea
prevăzută de art. 180 alin 2 Cod penal, ca neîntemeiata; în temeiul art. 20 Cod penal raportat
la art. 174, 175 lit. i Cod penal, art. 74 lit. a Cod penal, art. 76 lit. b Cod penal, a fost
condamnat inculpatul C.F.V. (aflat în Penitenciarul de Minori şi Tineri Craiova), la
pedeapsa de 4 ani închisoare; în temeiul art. 64 Cod penal, s-a stabilit pedeapsa
complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin 1 lit. a teza a
doua, lit. b, c (dreptul de a desfăşura activitatea de conducere a unui autovehicul) Cod penal,
pe o durata de 2 ani după executarea pedepsei principale; în temeiul art. 321 alin 1 Cod penal,
art. 74 lit. a Cod penal, art. 76 lit. d Cod penal, a fost condamnat inculpatul C.F.V. la
pedeapsa de 8 luni închisoare; în baza art. 33 - 34 Cod penal, s-au contopit pedepsele stabilite
in pedeapsa rezultanta de 4 ani închisoare; în baza art. 71 Cod penal, s-a aplicat inculpatului
C.F.V. pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin 1 lit.
a teza a doua, lit. b, c Cod penal (dreptul de a desfăşura activitatea de conducere a unui
autovehicul); în temeiul art. 64 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementara a
interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin 1 lit. a teza a doua, lit. b, c Cod
penal (dreptul de a desfăşura activitatea de conducere a unui autovehicul), pe o durata de 2 ani
după executarea pedepsei principale; în baza art. 88 Cod penal, s-a dedus durata reţinerii și
arestării preventive din data de 08.01.2013, pana la zi; în temeiul art. 350 Cod procedură
penală, s-a menţinut starea de arest a inculpatului C.F.V.
În temeiul art. 14 și 346 Cod procedură penală, s-a luat act ca partea vătămata O.C.D.
nu s-a constituit parte civila; în baza art. 14 și 346 Cod procedură penală, a fost obligat
inculpatul la plata sumei de 140,85 lei către partea civila Spitalul Clinic Judeţean de Urgenta
Craiova, actualizata cu indicele de inflaţie pana la data plăţii efective; în baza art. 7 din legea
76/2008, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul C.F.V., în vederea
introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare; în temeiul
art. 191 alin 1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul C.F.V. la plata sumei de 600 lei
cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe
lângă Tribunalul Dolj nr.14/P/2013, s-a dispus trimiterea în judecată - în stare de arest
preventiv - a inculpatului C.F.V. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat

508
prevăzută de şi ultraj contra bunelor moravuri prevăzută de art.321 alin.1 Cod penal cu aplic.
art.33 lit.b Cod penal.
S-a indicat în rechizitoriu că inculpatul, cu ocazia zilei de naştere, a primit drept
cadou un autoturism marca Mercedes, iar în urmă cu circa două luni a obţinut
permisul de conducere categoria « B ».
În ziua de 08.01.2013, a plecat cu autoturismul proprietate personală însoţit de doi
tineri ce nu au putut fi identificaţi, din cartierul B. spre centru, urmând ca împreună să se
plimbe cu autoturismul prin municipiul Craiova. Pe drum, acesta s-a oprit în staţia PECO M.
situată la intersecţia străzilor B. cu M., unde a alimentat autoturismul cu combustibil. La
plecare, în timp ce ieşea din staţie intenţionând să se deplaseze spre magazinul B., pe strada
M., în zona trotuarului, prin faţa autoturismului a trecut partea vătămată O.C.D., care vorbea
la telefon.
În aceste împrejurări, C.F.V. a deschis geamul de la portieră şi i-a zis acesteia « ce faci
dragă », partea vătămată nefăcând nici un gest, deşi inculpatul, în depoziţia sa, a susţinut că i-
a adresat injurii.
Inculpatul, fără un motiv întemeiat a întors în loc autoturismul la 180° şi, cu acesta, s-
a îndreptat spre partea vătămată, care se deplasase şi ea circa 10 metri pe trotuar, spre staţia de
autobuz din apropierea magazinului B.
Cu partea stânga faţă a autoturismului, inculpatul a lovit-o pe O.C.D., a luat-o pe
capotă, de unde a căzut la pământ, în apropierea roţii stânga faţă.
După săvârşirea faptei, inculpatul a întors autoturismul din locul în care se afla şi,
pentru a se sustrage, s-a deplasat cu acesta în direcţia opusă, mai precis în cartierul B.,
unde a abandonat autoturismul pe strada N.
Împrejurările comiterii faptei au fost observate de mai multe persoane, care au sărit în
ajutorul părţii vătămate, fiind indignate de atitudinea inculpatului, neacceptând ca într-un
oraş civilizat să se întâmple astfel de evenimente săvârşite cu intenţie.
După identificarea autoturismului, inculpatul a fost sunat de mama sa să se prezinte la
organele de poliţie.
Din raportul de constatare medico-legală nr. 88/Al din 16.01.2013, emis de I.M.L.
Craiova, a rezultat că victima O.C.D. a suferit leziuni pentru vindecarea cărora au fost
necesare 1-2 zile îngrijiri medicale.
Analizând in mod coroborat ansamblul probelor administrate in cursul procesului
penal, instanţa de fond a constatat că apărarea inculpatului, care a susţinut că, anterior
incidentului, a întrebat-o pe partea vătămata ce face, orientând capul pe geamul portierei
dreapta a autoturismului, iar aceasta a adresat cuvinte urate, însă nu ştie daca îl înjura pe el
sau pe interlocutorul de la telefon, nu se coroborează, conform prevederilor art. 69 Cod
procedură penală, cu declaraţia parţii vătămate și nici cu declaraţiile martorilor care se
aflau împreună cu inculpatul în autoturism.
Astfel, prima instanţă a reţinut că nu exista nici un act cu caracter ilicit, ori contrar
regulilor de conduita in societate pretins comis de partea vătămata, fata de care inculpatul
sa fi reacţionat prin îndreptarea autoturismului spre ea, pentru a o speria, astfel cum a
susţinut in declaraţia formulata in cursul cercetării judecătoreşti, ci inculpatul a întors
imediat autoturismul şi s-a îndreptat direct spre partea vătămată, care îşi continuase
deplasarea pe trotuarul din fata staţiei PECO, a lovit-o cu autoturismul, a luat-o pe capotă,
de unde a căzut la pământ, în apropierea roţii stânga faţă.
Instanţa de fond a apreciat că în drept, fapta inculpatului - deranjat de atitudinea parţii
vătămate, care l-a ignorat când el a dorit sa discute și sa stabilească o relaţie de prietenie cu aceasta,
de a se îndrepta in direcţia parţii vătămate, lovind-o frontal cu autoturismul in timp ce aceasta se
afla cu spatele, mergând pe trotuar, luând-o pe capota, și apoi trântind-o la sol, după care a părăsit
în grabă locul evenimentului, fără a se interesa de soarta sănătăţii și integrităţii sale corporale -
întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art.
20 Cod penal, rap la art. 174, 175 lit. i Cod penal, iar fapta inculpatului, - care prin lovirea cu

509
autoturismul a parţii vătămate pe trotuarul din fata unei staţii PECO, animat de mobilul răzbunării
fata de conduita acesteia de impasibilitate fata de dorinţa inculpatului de a discuta și iniţia o relaţie,
a părăsit locul faptei, neluând nici o măsura pentru protejarea vieţii şi sănătăţii victimei,
determinând tulburarea liniştii și ordinii publice, generând revolta in rândul cetăţenilor care au luat
cunoştinţa de faptele petrecute, trezind indignare in rândul opiniei publice - s-a constatat că
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea
liniştii publice.
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 20 Cod penal, raportat la art. 174,175 lit. i
Cod penal și cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei prevăzuta in rechizitoriu, din
infracţiunea prevăzută de art. 20 Cod penal, art. 174 Cod penal, art. 175 lit. i Cod penal, in
infracţiunea prevăzută de art. 180 alin 2 Cod penal, instanţa de fond a reţinut că activitatea
infracţionala desfăşurata de inculpat îmbracă forma tentativei perfecte, in sensul art. 20 alin 1
teza finală Cod penal, întrucât acţiunea ce se subsumează elementului material al laturii
obiective a fost executata pana la capăt, prin orientarea, direcţionarea și acţionarea directă a
autoturismului de mare putere asupra parţii vătămate şi numai datorită întâmplării, hazardului,
rezultatul letal nu s-a produs. Față de natura obiectului folosit, un autoturism destul de
puternic, zona corporală folosită, și anume întreg corpul parţii vătămate, care a fost surprinsa
din spate, a atins capota și apoi a căzut pe sol, intensitatea loviturii, inculpatul accelerând pana
la 15 km/oră după cum el însuşi a menţionat și lovind prin surprindere o persoana tânăra de
sex feminin, care nu a avut nici o posibilitate de a evita incidentul și de a se apăra, prima
instanţă nu a putut reţine ca inculpatul nu a prevăzut posibilitatea producerii decesului
victimei, rezultat letal pe care cel puţin l-a acceptat și care a fost evitat numai datorita
întâmplării.
În procesul de individualizare a pedepselor, instanţa de fond a avut în vedere toate
criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 Cod penal, respectiv: limitele de pedeapsa
fixate in partea speciala pentru cele doua infracţiuni, circumstanţele reale in care au fost
comise infracţiunile, pericolul social al infracţiunilor comise, dar şi datele ce caracterizează
persoana inculpatului, care au impus reţinerea circumstanţei atenuante judiciare prevăzute de
art. 74 lit. a Cod penal: inculpatul este tânăr, in vârsta de 19 ani, nu are antecedente penale, nu
beneficiază de pregătire şcolara sau profesionala, urmând numai 6 clase şcolare, nu a
beneficiat de un suport familial adecvat şi corespunzător. De asemenea, s-au avut in vedere
datele prevăzute in referatul de evaluare, din care a rezultat ca inculpatul provine dintr-o
familie monoparentala, rămânând in îngrijirea mamei in urma decesului tatălui. Din cauza
problemelor de sănătate ale mamei, inculpatul a renunţat la şcoala pentru a se implica in
activităţi de comercializare în târg. Inculpatul prezintă resurse personale care pot susţine
procesul de reinserţie socială, disponibilitatea de a presta activităţi lucrative, regretul faţă de
lovirea victimei, conştientizarea consecinţelor repetării conduitei infracţionale.
Circumstanţele reale in care au fost săvârşite faptele, pericolul social al acestora şi
resursele personale ale inculpatului, astfel cum sunt prezentate in a doua parte a referatului de
evaluare, s-a considerat de prima instanţă că nu sunt apte sa asigure garanţia ca inculpatul nu
va mai săvârşi in viitor alte infracţiuni, iar pedepsele aplicate și modalitatea de executare a
acestora nu pot constitui doar un avertisment pentru inculpat, ci trebuie sa conducă la
atingerea scopului prevăzut in art. 52 Cod penal, pedeapsa având pe lângă rolul sau represiv şi
o finalitate de exemplaritate, concretizând dezaprobarea legala şi judiciară atât in ceea ce
priveşte faptele penale săvârşite, cât și in ceea ce priveşte comportarea inculpatului.
Astfel, pentru toate cele arătate, instanţa de fond a aplicat inculpatului pedeapsa de 4
ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute
de art. 64 lit. a teza a II a, lit. b, c Cod penal, pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 Cod
penal, art. 174, 175 lit. i Cod penal, și respectiv 8 luni pentru infracţiunea prevăzută de art.
321 alin 1 Cod penal, natura infracţiunilor comise, modul de comitere a faptelor demonstrând
că inculpatul este incompatibil cu exerciţiul drepturilor prevăzute de textul de lege, respectiv
cu dreptul de a fi ales în cadrul autorităţilor publice sau în funcţii elective publice şi cu dreptul

510
de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat și dreptul de a desfăşura activitatea
de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice. Acest din urma drept s-a impus a fi
restricţionat faţă de persoana inculpatului, având in vedere nedemnitatea acestuia in
desfăşurarea unei astfel de activităţi, periculozitatea pe care el a manifestat-o in timpul
conducerii, tendinţa de a se folosi de autoturism, pe care s-a dovedit ca nu îl stăpâneşte, pentru
a-si rezolva porniri interioare şi imposibilitatea adoptării unei conduite preventive și corecte
fata de cetăţenii care se afla pe drumurile publice.
Luând în considerare aceleaşi argumente şi reţinând şi dispoziţiile art. 71 Cod penal,
instanţa de fond a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64
lit. a teza a II-a, lit. b, c Cod penal, pe durata prevăzută de art. 71 al. 2 Cod penal.
În temeiul art. 14 și 346 Cod procedură penală, prima instanţă a luat act de
împrejurarea că partea vătămata O.C.D. nu s-a constituit parte civila, iar conform dispoziţiilor
art. 14 și 346 Cod procedură penală, s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 140,85
lei către partea civila Spitalul Clinic Judeţean de Urgenta Craiova, actualizată cu indicele de
inflaţie până la data plăţii efective, suma ce reprezintă contravaloarea tratamentului medical
de care a avut nevoie partea vătămată, în legătură de cauzalitate directă şi necondiţionată cu
fapta inculpatului de lovire cu autoturismul.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel atât Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj,
cât şi inculpatul C.F.V..
Ministerul Public a criticat sentinţa de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând
că în mod greşit s-a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 76 alin. 1 lit. b Cod penal cu
privire la stabilirea pedepsei pentru comiterea tentativei la infracţiunea de omor calificat de
către inculpatul C.F.V., în speţă fiind aplicabile dispoziţiile art. 76 alin. 2 Cod penal; de
asemenea, a arătat că pedeapsa aplicată inculpatului este prea blândă, în raport de activitatea
infracţională dedusă judecăţii, gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite fiind reflectat,
pe de o poarte, de limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor, cât şi de modalitatea efectivă de
săvârşire a acesteia, precum şi de urmările produse.
Inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice potrivit art. 334 Cod procedură
penală în infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. 1 Cod penal, fiindcă nu a avut intenţia să
ucidă victima, în condiţiile în care a frânat înainte de impact şi dacă acesta ar fi urmărit cu
adevărat uciderea părţii vătămate, ar fi avut posibilitatea să reia deplasarea înspre această,
lucru pe care însă nu l-a făcut, deoarece a părăsit locul incidentului.
A susţinut că avariile existente la autoturism, aşa cum rezultă din probe, nu s-au
produs în urma impactului cu victima, ci erau preexistente acestuia incident.
În consecinţă, cere, ca urmare a schimbării încadrării juridice, reindividualizarea
pedepsei aplicată şi suspendarea executării ei sub supraveghere, potrivit art. 861 Cod penal,
deoarece scopul pedepsei poate fi realizat prin fixarea unor obligaţii în sarcina sa.
Cu privire la infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi
liniştii publice prevăzute de art. 321 alin. 1 Cod penal, a solicitat achitarea în temeiul art. 11
pct. 2 rap la art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală, fiindcă nu a avut intenţia să tulbure
ordinea publică prin manevra făcută cu autoturismul său. Şi pentru această infracţiune se
solicită, în subsidiar, reducerea pedepsei.
Curtea de Apel a considerat că apelul formulat de inculpat este nefondat, iar apelul
Ministerului Public este fondat doar cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 76 alin. 1
lit. b Cod penal, pentru infracţiunea de tentativă de omor calificat, urmând a fi soluţionate ca
atare, pentru următoarele considerente:
Cu privire la apelul inculpatului, ce vizează schimbarea încadrării juridice din
infracţiunea de tentativă la omor calificat în infracţiunea de omor sau alte violenţe şi achitarea
pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice,
precum şi reindividualizarea pedepselor, Curtea a constatat că nici nuna dintre critici nu este
fondată.

511
 Astfel, în cauză nu se impune schimbarea încadrării juridice, potrivit cererilor
formulate de inculpat, deoarece declaraţiile martorilor şi procesele verbale de cercetare la faţa
locului şi cele care privesc ridicarea înregistrărilor video de la Staţia de benzină M. situată în
imediata apropiere a locului faptei, se coroborează cu recunoaşterile iniţiale ale inculpatului,
care recunoaşte în faza urmăririi penale că a vrut să o „abordeze” şi să sperie pe partea
vătămată, dar că, datorită lipsei de experienţă în conducerea autoturismului, nu a avut
îndemânarea necesară să oprească la timp.
Ori, rezultă în mod neechivoc că inculpatul a acţionat cu intenţie indirectă, deoarece,
în raport de experienţa sa în conducerea autoturismului - lipsa experienţei fiind recunoscută de
inculpat şi rezultând şi din evenimentul rutier în care fusese implicat anterior acestei fapte şi
ce se soldase cu avarierea uşoară a autoturismului pe care-l conducea - el a prevăzut rezultatul
faptei sale şi deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea lovirii grave a victimei, lovire care să
ducă la decesul ei, în condiţiile în care a intenţionat, aşa cum s-a arătat, să o lovească cu
autoturismul său, scop în care şi-a schimbat direcţia de deplasarea iniţială.
De altfel, chiar dacă inculpatul s-a aflat în eroare cu privire la afirmaţiile pe care le
făcea partea vătămată în timp ce se deplasa şi vorbea la telefon - afirmaţii care nu-l vizau însă
pe inculpat -, este evident de aceste afirmaţii l-au deranjat şi au determinat reacţia sa violentă.
Curtea a mai constatat că deşi partea vătămată a fost lovită şi a suferit un număr redus
de zile de îngrijiri medicale, care nu i-au pus în primejdie viaţa, acest rezultat final asupra
integrităţii sale corporale nu s-a datorat inculpatului, ci unor împrejurări dinamice şi fizice
aleatorii.
De asemenea, nu este fondată nici critica făcută de acelaşi inculpat ce vizează
achitarea sa pentru infracţiunea prevăzută de art. 321 alin. 1 Cod penal, deoarece fapta a fost
văzută de mai mulţi cetăţeni care, prin gesturi şi limbaj, şi-au arătat revolta atât timp cât
inculpatul s-a mai aflat la locul faptei, cât şi ulterior, după ce a părăsit locul accidentului,
deoarece chiar inculpatul a susţinut că plecarea sa de la locul impactului s-a datorat temerii
că-l „omoară lumea pe stradă”.
Potrivit art. 321 alin. 1 Cod penal, se pedepseşte cu închisoarea fapta persoanei care,
în public, se dedă la orice manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri, se
produce scandal public ori se tulbură în alt mod liniştea publică.
Curtea a constatat, în raport de aceste dispoziţii, că fapta inculpatului de a lovi fără
motiv, cu autoturismul, într-un loc public, un pieton şi apoi de a fugi de la locul faptei,
dovedeşte, pe de o parte, că inculpatul a acţionat cu intenţie, că a fost conştient de
consecinţele publice ale manifestărilor sale violente şi de sustragere pe moment de la
cercetări, că şi le-a asumat, iar pe de altă parte, că în mod efectiv s-a produs urmarea cerută de
lege, respectiv s-au încălcat bunele moravuri, definite ca o totalitate de reguli de conduită care
s-au conturat în conştiinţa societăţii şi respectarea cărora s-a impus cu necesitate printr-o
experienţă şi practică îndelungată şi s-a tulburat liniştea publică.
Din declaraţiile martorilor oculari, rezultă în mod cert că atât acţiunea inculpatului de
a lovi cu intenţie un pieton cu autoturismul, cât şi comportamentul ulterior al inculpatului, au
fost apreciate ca fiind acţiuni care au tulburat liniştea publică şi au adus atingere bunelor
moravuri.
De asemenea, nu este fondată nici critica ce vizează individualizarea pedepsei
principale, în sensul reducerii ei şi în sensul suspendării în temeiul art. 861 Cod penal a
executării, deoarece nu există în favoarea inculpatului împrejurări noi, în afară de cele avute
în vedere de prima instanţă, care să ducă la o reindividualizare a pedepsei, potrivit art. 72 Cod
penal şi art. 181 alin. 2 Cod penal şi, pe cale de consecinţă, nu este legală nici suspendarea
chiar şi sub supraveghere a executării pedepsei principale, atât timp cât nu este îndeplinită
condiţia prevăzută de art. 861 alin. 2 Cod penal, respectiv ca pedeapsa rezultantă să fie de cel
mult 3 ani.
Apelul Ministerului Public este fondat doar în ceea ce priveşte nelegala aplicare a
dispoziţiilor art. 76 alin. 1 lit. b Cod penal, pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 rap la art.

512
174, 175 lit. i Cod penal, deoarece, potrivit art. 76 alin. 2 Cod penal, în cazul acestui tip de
infracţiune şi ca urmare a reţinerii unor circumstanţe atenuante, pedeapsa nu poate fi coborâtă
până la minimul de 1 an, ci doar până la cel mult 1/3 din minimul special.
În consecinţă, Curtea de Apel, a respins ca nefondat apelul inculpatului, în temeiul art.
379 alin. 1 pct. 1 lit. b Cod procedură penală şi admis apelul Ministerului Public în temeiul
art. 379 alin. 1 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, desfiinţată sentinţa şi, rejudecând, a aplicat
dispoziţiile art. 76 alin. 2 Cod penal în loc de art. 76 alin. 1 lit. b Cod penal, menţinându-se
restul dispoziţiilor sentinţei. (Decizia Penală nr. 259/10.07.2013, rezumată de judecător
Marius Emanuel Plugărescu)

8. Legitima apărare. Loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Condiţia existenţei unui
atac material. Insultele repetate inculpatei de victimă constituie temei pentru reţinerea
circumstanţei atenuante prevăzute de art. 73 lit. b Cod penal din 1968.

Cod penal, art. 44, art.73 lit. b)

Pentru a exista legitima apărare în sensul art. 44 alin. 2 Cod penal, fapta trebuie să
fie săvârşită pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva
inculpatului sau a altuia şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat.
Prin propunerile repetate de întreţinere a unor raporturi sexuale cu inculpata,
propuneri făcute în contextul în care victima intrase fără drept în curtea celei din urmă
refuzând cu obstinenţă să plece, s-a creat inculpatei o puternică stare de tulburare, o
surescitare nervoasă, sub stăpânirea căreia aceasta a procedat la comiterea faptei, fiind
corect reţinută în cauză incidenţa dispozițiilor art. 73 Cod penal.

Prin sentinţa penală nr. 245 din data de 03 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj,
în baza art. 183 Cod penal cu aplicarea art. 73 lit. b şi art. 76 lit. b Cod penal a fost
condamnată inculpata B.M. la pedeapsa de 4 ani închisoare.
În baza art. 65 alin. 1 Cod penal s-a interzis inculpatei ca pedeapsă complementară
exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal pe o durată
de 2 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 alin. 1 Cod penal, s-a interzis inculpatei ca pedeapsă accesorie
drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal, pe toată durata
executării pedepsei principale.
În baza art. 88 Cod penal s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi a arestării
preventive de la 23.01.2013 la zi.
În baza art. 350 alin. 1 Cod procedură penală a fost menţinută măsura arestării
preventive a inculpatei.
În baza art. 118 alin. 1 lit. b Cod penal s-a dispus confiscarea de la inculpată a unui
ciocan şi a 3 bucăţi de lemn rupte din coada acestuia, folosite la săvârşirea faptei.
În baza art. 109 alin. 5 Cod procedură penală s-a dispus restituirea către inculpată a
unui topor, unei geci şi a unei perechi de papuci, aceasta având obligaţia să le păstreze până la
soluţionarea definitivă a cauzei.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la
inculpata B.M. în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.
În baza art. 14 alin. 3 Cod procedură penală. raportat la art. 346 Cod procedură penală.
a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de
Urgenţă Craiova.
A fost obligată inculpata să plătească părţii civile Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă
Craiova suma de 7.842 lei actualizată în raport de coeficientul de inflaţie de la data producerii
prejudiciului până la data plăţii efective.

513
 În baza art. 14 alin. 3 Cod procedură penală. raportat la art. 346 Cod procedură penală.
a fost admisă în parte acţiunea civilă formulate de partea civilă C.T..
A fost obligată inculpata să plătească părţii civile C.T. suma de 70,7 lei reprezentând
daune materiale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut în fapt că în seara zilei de
01.12.2012, victima C.C., fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, s-a deplasat la locuinţa
numitei B.D., unde a găsit-o pe fiica acesteia, inculpata B.M., căreia i-a solicitat întreţinerea
de raporturi sexuale, lucru cu care inculpata nu a fost de acord, ci dimpotrivă această solicitare
a fost de natură să o irite pe inculpată, motiv pentru care a început să o îmbrâncească pe
victimă pentru a o scoate în afara curţii locuinţei. Pentru faptul că victima a refuzat să plece,
inculpata s-a deplasat lângă locuinţă, de unde a luat un ciocan, a revenit în locul în care se afla
victima, a reuşit să o scoată în afara curţii şi apoi a lovit-o cu acel ciocan în zona feţei, după
care a continuat să o lovească cu palmele şi picioarele. In urma loviturilor primite, victima a
căzut pe sol, moment în care inculpata a continuat să o lovească cu ciocanul, atât peste mâini
cât şi peste picioare. La un moment dat inculpata a încetat agresiunea asupra victimei, a
abandonat-o în drumul public şi a intrat în curtea locuinţei mamei sale.
Martorul P.C., administratorul barului din apropierea locului conflictului, a apelat
ambulanţa şi poliţia. În aproximativ 15-20 minute, la faţa locului au venit un echipaj de poliţie
şi ambulanţa; victima a fost urcată în ambulanţă în prezenţa martorilor menţionaţi mai sus şi a
fost transportată la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, în vederea acordării
îngrijirilor medicale. S-a stabilit că victima a suferit mai multe leziuni traumatice osoase
(fractură ale membrelor inferioare şi superioare) care au necesitat internarea acesteia în
perioada 02.12.2012-07.01.2013.
În perioada 07.01.2013-17.01.2013 victima a fost externată şi s-a aflat la locuinţa sa
din localitatea G.. La data de 17.01.2013 victima a fost internată din nou la Spitalul Clinic
judeţean de Urgenţă Craiova, unde la data de 22.01.2013 a survenit decesul. Cu ocazia
necropsiei s-a stabilit că moartea victimei C.C. a fost una violentă, ea datorându-se
trombembolismului pulmonar, complicaţii în evoluţia unui politraumatism cu fracturi de
diafiză cubitală dreapta, carp radial dreapta, fractură 1/3 medie, diafiză tibie dreapta şi
fractură incompletă metafiză şi metacarpiene 1 şi 5 stânga; între traumatism şi deces există
legătură de cauzalitate secundară(în acest sens este raportul medico legal de necropsie cu
nr.290/A3/2013 al IML Craiova).
Situaţia de fapt reţinută a rezultat din declaraţia inculpatei care a recunoscut săvârşirea
faptei, menţionând că lovit victima pentru că acesta a încercat să aibă raport sexual cu ea şi a
refuzat să părăsească locuinţa sa, declaraţie care se coroborează cu împrejurările rezultate din
ansamblul probelor existente respectiv proces verbal de cercetare la faţa locului şi planşa foto,
declaraţii martori, raportul de constatare medico-legală de necropsie nr. 290/A3/2013 al IML
Craiova, raport de constatare medico-legală de examinare a FOC nr. 355/A1/13.02.2013 al
IML Craiova, raport de expertiză medico-legală psihiatrică nr. A1/1433/2013 al INML
Bucureşti.
În drept, s-a apreciat că fapta inculpatei a întrunit elementele constitutive ale
infracţiunii prevăzute de art. 183 Cod penal.
Sub aspectul laturii obiective, elementul material este reprezentat de acţiunea lovire a
victimei, urmare imediată constă în decesul acesteia, iar raportul de cauzalitate dintre acţiune
şi rezultatul socialmente periculos rezultă ex re din modul de comitere al acesteia.
Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că inculpata a acţionat cu praeterintenţie,
fiind provocată de victimă, care, fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, a încercat să întreţină
cu aceasta relaţii sexuale, refuzând să părăsească locuinţa inculpatei, motiv pentru care, la
individualizarea pedepsei, instanţa a reţinut şi dispoziţiile art. 73 lit. b Cod penal.
Faţă de aceste considerente, instanţa a procedat la individualizarea pedepsei la care a
fost condamnată inculpata pentru infracţiunea săvârşită, ţinând cont de criteriile prevăzute de
art. 72 Cod penal respectiv dispoziţiile părţii generale a Codului penale, de limitele de

514
pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana
infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În cauză, ţinând cont de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de contextul
săvârşirii acesteia (pe fondul unei tulburări sau emoţii determinată de o provocare din partea
victimei), de urmărea produse (decesul victimei), de persoana inculpatei care nu are
antecedente penale, are un copil minor în întreţinere, a recunoscut săvârşirea faptei, prima
instanţă a apreciat că se impune reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 73 lit. b
Cod penal şi aplicarea pedepsei de 4 ani închisoare cu modalitatea de executare în detenţie, ca
fiind o pedeapsă suficientă pentru realizarea scopului preventiv-educativ al pedepsei instituit
de art. 52 Cod penal.
În speţă, prima instanţă nu a reţinut circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a
Cod penal. constând în lipsa antecedentelor penale, deoarece aceasta presupune o anumită
conduită în familie şi societate, nu doar o simplă lipsă a antecedentelor penale şi nici
circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. 1 lit. c Cod penal, deoarece săvârşirea faptei
a rezultat din ansamblul probelor existente, recunoaşterea acesteia fiind una pur formală.
De asemenea, instanţa având în vedere dispoziţiile art. 65 alin. 1 Cod penal precum şi
natura infracţiunii săvârşite a apreciat că se impune şi aplicarea unei pedepse complementare
astfel că în baza art. 65 alin. 1 Cod penal a interzis inculpatei ca pedeapsă complementară
exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II-a şi lit. b Cod penal pe o durată
de 2 ani după executarea pedepsei principale.
Totodată, s-a făcut şi aplicarea art. 64 lit. a, teza II şi lit. b Cod penal, pe durata
prevăzută de art. 71 Cod penal.
Sub aspectul laturii civile prima instanţă a apreciat că acţiunea civilă formulată de
partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova este întemeiată în parte, având în
vedere că în raport cu probele cauzei, împrejurările de săvârşire a faptei şi cu urmarea
produsă, tribunalul a stabilit o culpă de 70% - inculpatei şi de 30% - victimei, ceea ce este de
natură să determine reducerea proporţională a daunelor.
În acest sens, în cazul prejudiciului reprezentând cheltuielile ocazionate de asistenţa
medicală, cauzat prin culpa comună a autorului şi a victimei se aplică principiul de drept civil
al răspunderii în raport cu întinderea culpei, dispunându-se obligarea inculpatului la
despăgubiri în raport cu întinderea culpei sale, acest principiu rezultând atât din dispozițiile
art. 1357 şi 1385 Cod civil, cât şi dispozițiile art. 313 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 care,
stabilind că persoanele răspund "potrivit legii" şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat
furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală,
nu derogă de la principiul enunţat.
Cum în speţă prejudiciul total cauzat Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova
este de 11.202,86 lei, răspunderea inculpatei este doar de 70% din această sumă, respectiv
pentru suma de 7.842 lei.
În consecinţă, în baza dispoziţiile art. 14 alin. 3 Cod procedură penală. şi 346 Cod
procedură penală. a fost admisă în parte acţiunea acestei părţi civile şi a fost obligată inculpata
la plata sumei de 7.842 lei actualizată în raport de coeficientul de inflaţie de la data producerii
prejudiciului până la data plăţii efective.
Pentru aceleaşi considerente legate de întinderea culpei inculpatei, prima instanţă a
apreciat că acţiunea civilă formulată de partea civilă C.T. este întemeiată doar în parte,
respectiv pentru 70% din suma de 101 lei solicitată de partea civilă (respectiv 70,7 lei), astfel
că a dispus obligarea inculpatei la plata sumei de 70,7 lei reprezentând daune materiale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi
inculpata B.M..
Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj a criticat sentinţa sub aspectul legalităţii
respectiv greşita reţinere a incidenţei dispozițiilor art. 76 alin. 1 lit. b Cod penal., în condiţiile
în care obiectul judecăţii îl constituie o infracţiune intenţionată care a avut ca rezultat moartea
unei persoane, corect fiind indicarea dispozițiilor art. 76 alin. 2 Cod penal.

515
 Apelanta inculpată B.M., a solicitat în principal achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a
rap. la art. 10 lit. e Cod procedură penală., infracţiunea fiind săvârşită în stare de legitimă
apărare, întrucât partea vătămată a încercat să o violeze, fiind nevoită să riposteze împotriva
acestuia. Arată că starea de temere a fost accentuată şi de faptul că anterior fusese victima
unui alt viol şi era singură acasă, trebuind să aibă grijă şi de un copil minor.
În subsidiar a solicitat reindividualizarea sancţiunii în sensul aplicării unei pedepse al
cărei cuantum să fie orientat mult sub minimul special, cu luarea în considerare a
circumstanţelor în care a acţionat.
S-a procedat la audierea inculpatei declaraţia acesteia fiind consemnată şi ataşată la
dosar.
Analizând apelurile declarate în raport de motivele invocate şi cele ce pot fi examinate
din oficiu, în limitele impuse de art. 371 Cod procedură penală, Curtea a reţinut următoarele:
Sub aspectul situaţiei de fapt tribunalul a făcut o corectă evaluare a probelor
administrate atât în faza de urmărire penală cât şi în mod direct şi nemijlocit în cursul
cercetării judecătoreşti, reţinând că la data de 01 decembrie 2012, inculpata, pe fondul unei
puternice tulburări determinată de conduita părţii vătămate C.C., a lovit-o pe aceasta din urmă
în mod repetat cu un obiect contondent (ciocan) precum şi cu pumnii şi picioarele
producându-i leziuni semnificative la nivelul capului şi membrelor, ca urmare a cărora
victima a decedat în data de 22 ianuarie 2013.
În mod corect prima instanţă nu a reţinut că inculpata ar fi acţionat în stare de legitimă
apărare aşa cum s-a solicitat inclusiv prin motivele de apel întrucât pentru a exista legitima
apărare în sensul art. 44 alin. 2 Cod penal, fapta trebuie să fie săvârşită pentru a înlătura un
atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva inculpatului sau a altuia şi care pune
în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat.
În cauză, victima nu a exercitat un atac material împotriva inculpatei întrucât acesta, în
afară de a formula în mod repetat propuneri cu caracter obscen, nu a trecut la acţiuni concrete
prin care să tindă la punerea în aplicare a dorinţei de a întreţine raporturi sexuale cu cea din
urmă. Fiind aşadar vorba de simpla adresare a unor insulte verbale, atacul nu poate fi
considerat ca fiind material şi cu atât mai puţin nu se poate presupune că punea în pericol grav
persoana inculpatei. Această concluzie este sprijinită şi de modul în care s-au derulat faptele
ce au culminat cu lovirea în mod repetat a victimei, întrucât potrivit susţinerilor inculpatei
aceasta l-a îndepărtat de două ori din curte înainte de a-l lovi, prin simpla împingere a
acestuia. Faptul că inculpata, fiind femeie, a reuşit să se impună cu atâta uşurinţă în faţa
victimei, mai ales în condiţiile în care cea din urmă era sub influenţa băuturilor alcoolice,
precum şi faptul că inculpata nu a prezentat urme de leziuni ca urmare a pretinsului atac
demonstrează în aprecierea instanţei cu certitudine că victima nu şi-a concretizat în nici un fel
ameninţările.
În acord cu prima instanţă se reţine că prin propunerile repetate de întreţinere a unor
raporturi sexuale cu inculpata, propuneri făcute în contextul în care victima intrase fără drept
în curtea celei din urmă refuzând cu obstinenţă să plece, s-a creat inculpatei o puternică stare
de tulburare, o surescitare nervoasă, sub stăpânirea căreia aceasta a procedat la comiterea
faptei, fiind corect reţinută în cauză incidenţa dispozițiilor art. 73 Cod penal.
Este întemeiat însă motivul de apel formulat de parchet privind greşita reţinere a
dispozițiilor art. 76 alin. 1 lit. b Cod penal. în condiţiile în care infracţiunea analizată a avut ca
rezultat decesul unei persoane, fiind săvârşită cu vinovăţie în forma preterintenției. În aceste
condiţii reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege nu se face în baza art. 76
alin. 1 lit. b Cod penal. (care permite coborârea sub minimul special până la un an închisoare)
ci în baza art. 76 alin. 2 Cod penal. (pedeapsa închisorii putând fi redusă cu cel mult până la o
treime din minimul special).
Cât priveşte cel de-al doilea motiv de apel formulat de inculpată respectiv solicitarea
de reindividualizare a pedepsei prin acordarea unei eficienţe sporite circumstanţelor personale
se constată că în cauză pedeapsa de patru ani închisoare aplicată este just individualizată,

516
reflectând în mod corespunzător circumstanţele concrete în care infracţiunea a fost comisă. Se
reţine că inculpata a acţionat cu violenţă extremă, nu numai în momentele iniţiale când
aceasta încerca să îl îndepărteze din curte pe numitul C.C., ci şi ulterior, când victima era deja
în faţa porţii, căzută la pământ. Inculpata a lovit victima în mod repetat cu un ciocan, atât în
cap cât şi la nivelul membrelor superioare şi inferioare, continuându-şi agresiunea chiar şi
după ce martorii oculari au încercat să intervină pentru a o determina să se oprească,
ameninţându-i chiar pe cei din urmă să nu se amestece în conflictul în derulare (a se vedea în
acest sens declaraţia numitului F.D. dar şi declaraţia martorului P.C.). Pedeapsa a fost stabilită
sub minimul special prevăzut de lege, luându-se în considerare şi dându-se eficienţă juridică
atât datelor despre persoana inculpatei (persoană tânără, fără antecedente penale, având în
întreţinere un minor, cu conduită sinceră în proces) cât şi circumstanţelor concrete în care
infracţiunea a fost săvârşită respectiv pe fondul unei atitudini provocatorii a victimei şi faptul
că decesul a intervenit ca urmare a unor complicaţii ulterioare în evoluţia clinică a persoanei
agresate.
Pentru aceste considerente au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă
Tribunalul Dolj şi inculpata B.M., desfiinţată în parte sentinţa sub aspectul laturii penale în
sensul înlăturării aplicării art. 76 lit. b) Cod penal şi s-a făcut aplicarea art. 76 alin. 2 Cod
penal.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor din sentinţă şi dedus în continuare arestul
preventiv de la 03.06.2013 la zi şi menţinută măsura arestării preventive. (Decizia penală nr.
262/12.07.2013, rezumată de judecător Marius Emanuel Plugărescu)

9. Evaziune fiscală. Art. 9 alin 1 lit. b) din Legea 241/2005. Achitare. Rechizitoriu
întocmit fără a avea la dispoziţie întreaga evidenţă contabilă. Depunerea documentelor
contabile în cursul judecăţii.
Art. 9 alin 1 lit. b) Legea 241/2005

Art. 9 alin 1 lit. b) din Legea 241/2005 prevede că, „Constituie infracţiuni de
evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor
drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor
fiscale (…) b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte
documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate”.
Aşadar elementul obiectiv al infracţiunii se realizează printr-o inacţiune, respectiv
neînregistrarea în contabilitate a operaţiunilor comerciale efectuate sau veniturilor realizate.
Pentru a se reţine săvârşirea de către inculpat a acestei infracţiuni este necesar în
consecinţă să se stabilească cu certitudine dacă acesta a înregistrat în evidenţele contabile
ale societăţii toate operaţiunile indicate în rechizitoriu, respectiv documentele întocmite în
relaţiile comerciale.

Prin sentinţa penală nr. 190 de la 06.09.2012 pronunţată de Tribunalul Gorj în baza art.
11 pct.2 lit. a raportat la art. 10 lit. a Cod procedură penală. a fost achitat inculpatul I.D.I.,
pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin.1 lit.b din L.
241/2005 cu aplicarea art. 41 al.2 Cod penal
A fost respinsă acţiunea civilă promovată de partea civilă Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice, cu sediul în Bucureşti, str.
Apolodor, nr.17, sector.5.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a constatat că prin rechizitoriul Parchetului
de pe lângă Tribunalul Gorj din 15.06.2011 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de
libertate a inculpatului I.D.I. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de
art. 9 alin. 1 lit. b din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal

517
 S-a reţinut, în esenţă, prin actul de sesizare faptul că inculpatul I.D.I. nu a evidenţiat în
actele contabile în cursul anului 2008 în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale veniturile
realizate din activităţi comerciale în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale
producând un prejudiciu bugetului de stat de 32.478,22 lei reprezentând impozit pe profit în
sumă de 14.847,18 lei şi TVA în sumă de 17.631,04 lei.
Din analiza probelor şi actelor administrate în cauză, respectiv : declaraţiile martorilor
N.D., B.E., I.R.C.G., M.N., U.D.M., Z.S.I., P.M., B.V.L., documentele contabile, rapoartele
de expertiză întocmite în cauză coroborate cu declaraţiile inculpatului, instanţa de fond a
reţinut următoarele:
Inculpatul I.D.I. a avut calitatea de asociat în cadrul S.C. I. S.R.L. Tg.-Jiu anterior
perioadei supusă controlului.
Fiul său, I.R.C.G a avut calitatea de administrator al S.C. I. S.R.L.Tg.-Jiu, însă cel care
s-a ocupat în realitate de administrarea societăţii a fost tatăl său, în baza împuternicirii nr. 01
din 17.03.2008.
Reprezentanţii Gărzii Financiare - Secţia Gorj au procedat la efectuarea unui control
încrucişat a tranzacţiilor efectuate de către S.C. I. S.R.L.Tg.-Jiu, fiind ridicate bilanţul
contabil şi anexele sale, precum şi declaraţiile şi deconturile depuse de aceasta pentru anul
2008, care au fost comparate cu documentele emise de către S.C. I. S.R.L.Tg.-Jiu către clienţii
săi, în anul fiscal 2008.
Echipa de control a stabilit că S.C. I. S.R.L.Tg.-Jiu a emis facturi fiscale şi documente
de încasare a lor către mai mulţi clienţi, şi anume S.C. R.I. S.R.L., S.C. A. International
S.R.L. Petroşani, S.C. M. S.A. Tg.-Jiu, S.C. N. Impex S.R.L. Tg.-Jiu şi S.C. T. S.R.L. Tg.-Jiu.
În continuare, s-a procedat la centralizarea facturilor fiscale identificate în
contabilitatea acestor clienţi, rezultând că S.C. I. S.R.L. Tg.-Jiu a emis în cursul anului 2008
documente fiscale ce atestă venituri în valoare de 839.636 lei.
În conformitate cu balanţa depusă la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj la
data de 31.12.2008, S.C. I. S.R.L. Tg.-Jiu nu a declarat mărfuri sau materiale pe stoc.
Din balanţa de verificare şi bilanţul contabil depuse la organele fiscale pentru anul
2008, coroborate cu deconturile de TVA rezultă că S.C. I. S.R.L. Tg.-Jiu a declarat organelor
fiscale venituri de doar 524.000 lei, rămânând o diferenţă de 315.636 lei venituri realizate şi
neînregistrate în contabilitate, pentru care echipa de control a apreciat că prejudiciul adus
bugetului de stat se ridică la suma de 110.473 lei, din care 52.502 lei reprezintă impozit pe
profit şi 59.971 lei reprezintă T.V.A. de plată.
De asemenea s-a susţinut că, Garda Financiară - Secţia Gorj a constatat că în
contabilitatea S.C. A. International S.R.L. Petroşani, S.C. M. S.A. Tg.-Jiu, S.C. N. Impex
S.R.L. Tg.-Jiu la data de 31.12.2008 S.C. I. S.R.L. Tg.-Jiu figura cu debite restante de
447.127,92 lei, 12.176,84 lei, respectiv 15.946 lei.
Pentru stabilirea cu exactitate a prejudiciului, a mecanismului de producere a acestuia
şi a persoanelor răspunzătoare, în cauză s-a dispus şi efectuat o expertiză contabilă.
Expertul a stabilit că veniturile nedeclarate pentru anul 2008 de către S.C. I. S.R.L.
Tg.-Jiu au fost de 315.636 lei, costurile pentru realizarea acestor venituri fiind de 222.841,10
lei, T.V.A. deductibil aferent în sumă de 42.339,80 lei, rezultând un profit impozabil de
92.794,9 lei şi un impozit pe profit de plată în sumă de 14.847,18 lei. T.V.A.-ul aferent
veniturilor nedeclarate a fost calculat la suma de 59.970,84 lei, T.V.A.-ul deductibil fiind în
sumă de 42.339,80 lei, rezultând un T.V.A. de plată în sumă de 17.631,04 lei.
Diferenţa dintre prejudiciul estimat de către Garda Financiară – Secţia Gorj de
110.473 lei şi cel stabilit de expertiza contabilă de 32.478,22 lei, este explicată prin faptul că
organul de control operativ nu a ţinut cont de costurile aferente veniturilor neînregistrate şi
nici de T.V.A. deductibilă.
Faţă de probele administrate în cauză, instanţa de fond a constatat că cele reţinute în
actul de inculpare sunt infirmate fără echivoc astfel că infracţiunea de evaziune fiscală
prevăzută de art. 9 lit. b din Legea 241/2005 nu există.

518
 Astfel, în ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii instanţa de fond a reţinut că
această infracţiune este una de pericol şi nu una de rezultat şi constă în omisiunea în tot sau în
parte, a evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale
efectuate sau a veniturilor realizate.
Incriminarea priveşte exclusiv impunerile datorate în sistem real, pentru care
contribuabilul are obligaţia de a organiza evidenţe contabile, pe dimensiunea activă a
patrimoniului acestuia.
În ceea ce priveşte conţinutul omisiunii cum este cazul în prezenta speţă, prin raportare
la mecanismul de evidenţiere contabilă aplicabilă în sistemul nostru juridic este necesar ca
omisiunea să se transmită într-un lanţ de operaţiuni contabile: întocmirea documentelor
justificative, înregistrarea documentelor justificative, elaborarea situaţiilor financiare
recapitulative şi depunerea declaraţiilor fiscale.
Astfel, în prezenta cauză inculpatul a evidenţiat în contabilitate operaţiunile contabile
efectuate şi a veniturilor realizate. Acest lucru rezultă fără echivoc din probele administrate în
cauză.
Actul de sesizare a avut la bază raportul de expertiză întocmit de expert B.D. ( filele
17 - 19) care a opinat că pe perioada 2008 - 2009 supusă controlului Gărzii Financiare
inculpatul nu a înregistrat în evidenţa contabilă veniturile realizate din livrarea de mărfuri dar
nici cheltuielile aferente acestor mărfuri, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în sumă de
32.478,22 lei defalcat şi reţinut în actul de sesizare. S-a mai susţinut în acest raport că acest
prejudiciu a fost confirmat cu ocazia inspecţiei fiscale.
Ulterior, pe parcursul cercetării judecătoreşti, în urma completării raportului de
expertiză, dispus de instanţa de judecată, expertul a revenit asupra concluziilor iniţiale,
specificând că în cursul urmăririi penale, în lipsa evidenţei contabile la data efectuării
controlului de către Garda Financiară, eronat s-a considerat că factura nr. 1 /01.07.2008 emisă
de S.C. I. S.R.L. către S.C. A. International S.R.L.Petroşani a fost facturată suma de
517.127,92 lei (fără TVA) reprezentând avans conform contractului nr. 1/01.07.2008, această
factură fiind înregistrată în contabilitatea firmei în contul clienţi pe luna iulie 2008, în
corespondenţă cu contul creditor diverşi, aşa încât înregistrarea a fost corectă.
Ulterior, în luna noiembrie a aceluiaşi an, suma a fost ştornată cu factura nr.
34/18.11.2008 prin aceleaşi conturi, iar S.C. A. International S.R.L. Petroşani a confirmat
ştornarea în contabilitate a acestei facturi.
În final, expertul concluzionează că pe baza documentelor depuse în cursul judecăţii şi
a obiectivelor stabilite de instanţă, că facturile care au făcut obiectul procesului - verbal al
Gărzii Financiare, anexa 12, au fost evidenţiate în contabilitatea firmei inculpatului.
Facturile cuprinse în procesul - verbal 606840/04.11.2009 (anexa 12) întocmite de
Garda Financiară au fost înregistrate în contul 411, clienţi, iar veniturile aferente se regăsesc
în contul venituri în sumă de 524.000,71 lei, mai puţin factura 1/01.07.2008 în valoare de
434.561,28 lei reprezentând avans a fost de asemenea înregistrată corect în contabilitate, iar
ştornarea acestei sume prin factura 34/18.11.2008 a fost efectuată corect.
În final expertul a concluzionat că în cauză nu există prejudiciu cauzat de activitatea
presupus delictuoasă a inculpatului.
Ulterior, la cererea parchetului în cauză a fost administrată o altă expertiză tehnică de
specialitate financiar - contabilă, lucrare ce a fost executată de domnul expert D.I.( filele 50 -
53 - vol.II instanţă).
Acest expert a confirmat în totalitate concluziile expertizei anterioare, astfel instanţa
de fond a reţinut că în perioada suspusă controlului iulie 2008 - septembrie 2009 inculpatul a
înregistrat toate veniturile în contabilitate inclusiv facturile 27/15.09.2008, 28/19.09.2008,
precum şi factura de ştornare 34/18.11.2008. Instanţa de fond a reţinut că în mod eronat Garda
Financiară Gorj, la stabilirea prejudiciului nu a luat în calcul aceste facturi, înregistrate în
bilanţul contabil pe luna noiembrie 2008 a societăţii inculpatului, aşa cum se poate observa
fără echivoc din anexa 12 la actul de control.

519
 Astfel, facturile 27 şi 28 conţin mărfuri livrate către SC I.S. Plus la valoarea de
procurare de 22.800 lei, care au făcut obiectul controlului, luate în calcul ca livrate la valoarea
de 26.220 lei şi TVA în sumă de 4978 lei, mărfuri ce fuseseră procurate de la SC B. SRL.
În mod nejustificat, organele financiare nu au avut în vedere factura nr. 34/18.11.2008
pentru suma de 434.561,28 lei şi TVA aferent de 82.566,64 lei, ca şi celelalte facturi
menţionate anterior, care au fost evidenţiate în contabilitatea firmei inculpatului, respectiv
balanţa lunii noiembrie 2008 (filele 287 -.289 vol. II instanţă), documente contabile existente
la dosarul cauzei şi în faza de urmărire penală.
Se observă din documentele contabile avute în vedere de organele financiare,
comunicate integral în fotocopie instanţei, că această factură cu numărul 34/18.11.2008 era
înregistrată în evidenţele contabile pe anul 2008.
Societatea comercială a inculpatului a raportat la 31.12.2008 venituri în sumă de 524
lei, sumă care coincide cu datele din balanţa întocmită la această dată.
În structura acestor venituri se regăseşte şi contravaloarea mărfurilor cumpărate şi
livrate conform facturilor menţionate anterior.
De altfel, din adresa nr. SC A. International SRL Petroşani din 13.12.2011 şi cea
comunicată instanţei ulterior (fila 73-vol.II instanţă), s-a reţinut că factura de ştornare nr.
34/18.11.2008 a fost înregistrată în evidenţele contabile ale acestei unităţi la data de
09.04.2010 ca urmare a neîndeplinirii obiectului contractului nr. 1/01.07.2008.
În consecinţă, veniturile suplimentare stabilite de organele de control judiciar şi
implicit taxa pe valoare adăugată nu au o bază reală şi nu există prejudiciu creat bugetului de
stat.
Raportul de expertiză cu concluziile menţionate anterior a fost suplimentat în două
rânduri de către instanţa de judecată cu obiective noi.
În continuare instanţa de fond a reţinut că expertul D.I. a avut în vedere constatările
făcute de organele de control şi care au determinat trimiterea în judecată a inculpatului, astfel
că expertul nu putea verifica alte fapte pentru care inculpatul nu a fost trimis în judecată.
În ceea ce priveşte operaţiunea de ştornare efectuată în cauză prin factura
34/18.11.2008 instanţa de fond a reţinut că aceasta este sinonimă cu noţiunea de corectare şi
că se realizează în 4 forme, aşa cum în mod corect a reţinut şi expertul desemnat în cauză, iar
faţă de aceste modalităţi, factura în cauză îndeplineşte condiţiile legale şi astfel că în mod
corect s-a ştornat factura de avans nr.1/01.07.2008 cuprinzând aceeaşi sumă. Înregistrarea
acestei ultime facturi şi ştornarea ei prin factura 34/18.11.2008, nu influenţează veniturile
firmei şi nu are corelaţie cu cheltuielile şi implicit cu impozitul pe profit, însă această
operaţiune este în corelaţie cu obligaţiile faţă de bugetul de stat aferent TVA - ului.
Cu privire la ordinul de plată nr. 2365 (fila 70 d.u.p.), în evidenţa contabilă a S.C. I.
S.R.L. suma de 70.000 lei nu se regăseşte înregistrată nici ca fiind primită nici ca fiind
restituită întrucât la data de 30.10.2008 în balanţa de verificare figurează în contul 462
creditor cu suma de 434.561,28 lei şi în luna decembrie prin nota contabilă se ştornează
operaţiunea din luna iulie 2008.
În consecinţă, emiterea acestui ordin de plată nu are relevanţă în ceea ce priveşte
prejudiciul stabilit de organele fiscale (obligaţiile inculpatului faţă de bugetul de stat nu sunt
influenţate), de altfel documentul menţionat nu este vizat de către bancă pentru confirmarea
plăţii.
La cererea parchetului, în cauză s-a întocmit un nou raport de expertiză de către
experţii contabili A.C.V., B.A. şi B.L., care fără echivoc au confirmat cele concluzionate de
expertul contabil D.I., în sensul că în mod eronat la stabilirea prejudiciului organele fiscale nu
au avut în vedere documentele fiscale înregistrate în contabilitatea firmei inculpatului
menţionate anterior, în special cu referire la factura de ştornare nr. 34/18.11.2008.
Referitor la expertizele dispuse şi întocmite în cauză, Tribunalul în conformitate cu
dispoziţiile art. 63 alin.2 Cod procedură penală a arătat că le va examina şi le va aprecia în
contextul întregului ansamblu probator în sensul aflării adevărului, fără ca concluziile

520
acestora să primeze în raport cu celelalte probe. De altfel, instanţa în baza rolului activ a
ascultat nemijlocit ca martori încă doi experţi contabili, care au avut cunoştinţe de activitatea
firmei inculpatului, declaraţiile acestora fiind în consonanţă deplină cu cele consemnate în
rapoartele de expertiză întocmite în cauză.
În concluzie, Tribunalul a reţinut că cele susţinute în actul de sesizare sunt infirmate
fără echivoc de un amplu probatoriu administrat de instanţa de judecată şi de cele trei
expertize tehnice de specialitate, elementul material al infracţiunii neexistând în prezenta
cauză.
Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea de evaziune fiscală ce săvârşeşte cu
intenţie directă ori în prezenta cauză, aşa cum s-a reţinut din probele administrate în cauză,
inculpatul nu a avut în nici un fel intenţia de a prejudicia bugetul statului, fapt care de
altminteri nici nu s-a întâmplat, în cauză neexistând prejudiciu.
Neexistând nici latura obiectivă, nici latura subiectivă în cauză, infracţiunea de
evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin.1 lit. b din Legea 241/2005 în formă continuată, nu
poate fi reţinută, drept pentru care potrivit dispoziţiilor art. 11 pct.2 lit. a raportat la art. 10 lit.
a Cod procedură penală, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului I.D.I..
Instanţa de fond reţinând inexistenţa faptei, potrivit dispoziţiilor art.346 alin.3 Cod
procedură penală. a respins acţiunea civilă promovată de partea civilă Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală–Direcţia Generală a Finanţelor Publice.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul
Gorj şi Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Gorj - Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală.
În apelul formulat, Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj a arătat că în mod greşit
instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului pentru infracţiunea de evaziune fiscală,
reţinând în mod greşit că fapta nu există.
Se susţine în apelul Parchetului că inculpatul în mod fictiv a cesionat societatea
comercială SC I. SRL, fictivă fiind şi predarea primirea documentelor contabile către noul
administrator, documentele contabile fiind în permanenţă în posesia sau la dispoziţia
inculpatului, acesta predând firmei A. International SRL Petroşani, la 09.04.2010, factura de
ştornare nr 34/2008 şi a depus la instanţa de fond în anul 2011 diverse documente contabile,
iar în expertiza judiciară întocmită la instanţa de fond se menţionează că inculpatul a pus la
dispoziţie, la data de 27.08.2012, un număr de 5 dosare ce reprezintă evidenţa contabilă a
societăţii.
Scopul acestei cesiuni fictive a societăţii, imediat după declanşarea controlului fiscal
încrucişat este unul fraudulos şi anume sustragerea inculpatului de la răspundere juridică.
Se mai susţine în apelul Parchetului faptul că evidenţa contabilă a societăţii nu reflectă
situaţia reală a societăţii, sumele pe care societatea le-a încasat de SC M. SA şi SC N.SRL în
cursul anului 2009, nefiind evidenţiate în contabilitatea SC I., respectiv în balanţa de
verificare la data de 31.12.2008.
Inculpatul nu a depus la organul fiscal declaraţii privind impozitele şi taxele datorate
începând cu trimestrul I al anului 2009, la data de 07.12.2010 fiind înregistrată hotărârea de
dizolvare a SC I. SRL, prin sentinţa 981/26.10.2010, pronunţată de Tribunalul Gorj, rezultând
cu certitudine faptul că veniturile încasate în anul 2009 nu au fost înregistrate în evidenţa
contabilă a societăţii şi implicit nu au fost achitate către stat taxele şi impozitele aferente-deci
inculpatul este vinovat de comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin 1
lit. b, cu aplicarea art. 41 alin 2 Cod penal.
Indică Parchetul că în raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de expertul
D.I. se arată că inculpatul este răspunzător de îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de art.73 din
Legea 31/1990.
În opinia Parchetului, din aceste aspecte rezultă cu certitudine faptul că inculpatul a
comis infracţiunea prevăzută de art. 289 raportat la art. 43 din Legea 82/1991 republicată, care

521
însă în cauză este absorbită în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de
evaziune fiscală.
Se mai susţine că în mod eronat instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului pentru
infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin 1 lit. b din Legea 241/2005 cu
aplicarea art. 41 alin 2 Cod penal, considerând că în mod eronat instanţa a luat în considerare
concluziile expertizelor contabile efectuate în faza cercetării judecătoreşti, mai ales în
condiţiile în care expertul contabil B.D. şi-a schimbat concluziile în mod radical faţă de cele
din faza de urmărire penală, fără ca să existe nici o justificare motivată ştiinţific pentru
această schimbare.
În legătură cu factura de ştornare nr 34/18.11.2008 se susţine că aceasta nu este
completată după normele contabilităţii, nu a fost predată de inculpat firmei SC A.
International SRL pentru a fi înregistrată corelativ în contabilitatea firmei fiind primită prin
OP 2365/11.08.2008 suma de 70.000 lei, ce nu a fost înregistrată în evidenţele contabile ale
societăţii comerciale I. SRL.
Se mai consideră că faptul că SC A. International SRL nu a înţeles să ceară până la
împlinirea termenului de prescripţie restituirea sumei de 70.000 lei plătită la data de
11.08.2008 şi nici nu a fost restituiră această sumă, dovedeşte că, contractul dintre părţi a fost
executat în parte, pentru această valoare.
Solicită, în baza art. 379 alin 1 pct. 2 Cod procedură penală, admiterea apelului,
desfiinţarea sentinţei Tribunalului Gorj şi pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale, de
condamnare a inculpatului.
Agenţia Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj nu a motivat apelul formulat,
depunând la dosar copie a obiecţiunilor la raportul de expertiză judiciară contabilă depuse la
Tribunalul Gorj, pentru a fi avute în vedere de instanţa de apel.
În cursul judecării apelului au fost audiaţi inculpatul şi martorii P.M. şi Ş.A. fiind
efectuat şi un supliment la raportul de expertiză judiciară contabilă de expertul contabil D.I.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate, din oficiu în
limitele conferite de lege şi în baza lucrărilor şi materialului de la dosarul cauzei, Curtea a
constatat că apelurile declarate sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj inculpatul a fost trimis în
judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin 1 lit. b din Legea 241/2005 cu
aplicarea art. 41 alin 2 Cod penal.
Art. 9 alin 1 lit. b) din Legea 241/2005 prevede că, „Constituie infracţiuni de evaziune
fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi
următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale (…) b)
omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a
operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate”.
Aşadar elementul obiectiv al infracţiunii se realizează printr-o inacţiune, respectiv
neînregistrarea în contabilitate a operaţiunilor comerciale efectuate sau veniturilor realizate.
Pentru a se reţine săvârşirea de către inculpat a acestei infracţiuni este necesar în
consecinţă să se stabilească cu certitudine dacă acesta a înregistrat în evidenţele contabile ale
societăţii toate operaţiunile indicate în rechizitoriu, respectiv documentele întocmite în
relaţiile comerciale cu SC A. INTERNATIONAL PROD SRL, M. SA şi SC N. IMPEX SRL.
În raportul de expertiză judiciară contabilă întocmit în cursul urmăririi penale de
expertul contabil B.D. se menţionează faptul că veniturile nedeclarate în anul 2008 de SC I.
SRL au fost în sumă de 315636 lei, iar prejudiciul cauzat bugetului de stat este de 32.478,22
lei, reprezentând impozit pe profit – 14.847,18 lei şi taxa pe valoare adăugată de plată –
17.631,04 lei.
A menţionat însă expertul contabil B. că nu a avut acces la documentele contabile care
au stat la baza bilanţului încheiat pentru exerciţiul financiar 2008, astfel încât a procedat la
calculul obligaţiilor fiscale pe baza materialului aflat în dosarul cauzei (fila 261 – dosar
urmărire penală).

522
 În aceste circumstanţe, în condiţiile în care documentele contabile existente în dosarul
de urmărire penală reprezintă doar o parte din documentele societăţii, Curtea nu poate reţine
că respectiva expertiză judiciară contabilă ar fi stabilit cu certitudine prejudiciul cauzat
statului prin activitatea desfăşurată de inculpat şi neînregistrarea tuturor operaţiunilor
comerciale în documentele legale, sumele indicate în această expertiză reprezentând doar o
estimare a acestui prejudiciu.
În aceste condiţii, în mod corect prima instanţă a dispus efectuarea unui supliment la
raportul de expertiză de către acelaşi expert.
După prezentarea de către inculpat a unor noi documente contabile expertului contabil
judiciar B., acesta a concluzionat că facturile care au făcut obiectul procesului verbal al Gărzii
Financiare, anexa 12, au fost înregistrate în evidenţa contabilă a SC I. SRL, iar veniturile
aferente, mai puţin factura nr. 1/01.07.2008 (beneficiar SC A. INTERNATIONAL PROD
SRL), iar ştornarea acestei facturi prin factura nr. 34/18.11.2008 a fost efectuată corect.
A mai concluzionat expertul că nu există prejudiciu creat statului şi că obligaţia de
plată a societăţii către bugetului statului este cea prezentată în Bilanţul întocmit pe anul 2008.
O a doua expertiză judiciară contabilă a fost întocmită în faza cercetării judecătoreşti
la prima instanţă, de expertul D.I., acesta ajungând la concluzii similare primei expertize,
respectiv faptul că, veniturile raportate de administrator în balanţa de verificare şi bilanţul
contabil întocmit la 31.12.2008 au la bază documente legal emise, veniturile suplimentare
stabilite de organul de control şi implicit taxa pe valoare adăugată de plată nu au bază reală şi
nu există prejudiciu faţă de bugetul de stat, facturile fiind legal întocmite şi înregistrate în
evidenţa contabilă şi incluse în baza de calcul a obligaţiilor fiscale. (fila 51-53 – vol. II –
dosar Tribunalul Gorj), menţinându-şi punctul de vedere şi în răspunsul la obiecţiunile la
raportul de expertiză. ( fila 283-283 vol. II – dosar Tribunalul Gorj).
În cursul cercetării judecătoreşti în etapa apelului, acelaşi expert şi-a menţinut practic
punctul de vedere în suplimentul la raportul de expertiză întocmit din dispoziţia instanţei de
apel.
Şi a treia expertiză contabilă judiciară efectuată în cursul cercetării judecătoreşti la
prima instanţă, întocmită de această dată de trei experţi contabili, a concluzionat că din
evidenţa contabilă pusă la dispoziţie, nu există de plată sumele stabilite de organele de control
cu titlu de impozit pe profit suplimentar şi taxă pe valoare adăugată.
În plus au menţionat cei trei experţi că SC I. SRL a emis şi înregistrat atât factura nr
1/01.07.2008, în care beneficiar este SC A. INTERNATIONAL PROD SRL, cât şi factura nr
34/18.11.2008, pe care însă a înregistrat-o în contabilitate în luna decembrie 2008, aceasta
fiind avută în vedere la calcularea impozitului pe profit pentru trimestrul IV al anului 2008.
(vol. III dosar Tribunalul Gorj – fila 16).
Din toate aceste expertize şi suplimente la rapoartele de expertiză efectuate în cursul
cercetării judecătoreşti, atât de către prima instanţă cât şi de instanţa de apel, Curtea
concluzionează că SC I. SRL a înregistrat în mod corect în evidenţa contabilă documentele
contabile aferente relaţiilor comerciale pe care le-a avut cu SC A. INTERNATIONAL PROD
SRL, SC M. SA şi SC N. IMPEX SRL, calculând şi declarând corect obligaţiile sale fiscale
către bugetul de stat.
În consecinţă în mod greşit a fost reţinut în rechizitoriu faptul că inculpatul nu a
înregistrat în evidenţa contabilă toate documentele, atâta timp cât această susţinere a fost
făcută fără ca la dosarul de urmărire penală să fie depuse toate documentele contabile ale SC
I. SRL din anul 2008.
Curtea mai reţine că pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 9 alin 1 lit. b din
Legea 241/2005 nu prezintă relevanţă susţinerile Parchetului privind cesionarea fictivă a
societăţii SC I. SRL, inculpatul nefiind trimis în judecată pentru o infracţiune în legătură cu
această faptă.
Nu este fondată nici susţinerea Parchetului conform căreia în mod eronat instanţa de
fond a luat în considerare cu prioritate concluziile expertizelor contabile efectuate în cursul

523
cercetării judecătoreşti, în condiţiile în care expertul contabil B.D. şi-a schimbat radical
concluziile faţă de cele din faza de urmărire penală, fără să existe nicio justificare motivată
ştiinţific pentru această motivare.
Aşa cum a reţinut Curtea mai sus în cuprinsul prezentei decizii, în cursul urmăririi
penale expertul contabil a avut la dispoziţie doar o parte din documentele contabile ale
societăţii comerciale conduse de inculpat, în timp ce în cursul cercetării judecătoreşti, atât
expertul B.D., ce efectuase expertiza în timpul urmăririi penale, cât şi ceilalţi experţi, au avut
la dispoziţie toate documentele contabile ale societăţii comerciale, acesta fiind un motiv
suficient de puternic pentru a da relevanţă rapoartelor de expertiză efectuate în cursul
cercetării judecătoreşti şi nu celui efectuat în cursul urmăririi penale, pe baza unui material
probator incomplet.
În privinţa înregistrării în contabilitate a sumei de 70.000 lei, pe care SC A.
INTERNATIONAL PROD SRL a plătit-o către SC I. SRL în baza facturii nr 1/01.07.2008, în
ultimul raport de expertiză contabilă întocmit de experţii judiciari contabili (fila 12-17 – vol.
III – dosar Tribunalul Gorj), se arată la răspunsul la obiectivul 5, că această sumă a fost
evidenţiată în evidenţa contabilă de ambele societăţi, emitentă şi destinatară.
Curtea observă în acelaşi sens că la fila 193 din dosarul 1 de contabilitate al SC I.
SRL, pentru luna iulie 2008, este depus extrasul de cont bancar din data de 11.08.2008, în
care este evidenţiată primirea sumei de 70.000 lei de la SC A. INTERNATIONAL SRL, iar
rulajul contului contabil 4121 pentru luna iulie 2008 – fila 1 din acelaşi dosar, este mai mare
de 70.000 lei, ceea ce duce la concluzia că rapoartele de expertiză ce au constatat înregistrarea
încasării acestei sume sunt corecte.
Faptul că în anul 2009 nu ar fi fost înregistrate veniturile încasate de la M. SA şi N.
SRL, nu poate fi reţinut de Curte ca fiind real.
Aceste livrări de marfă au fost înregistrate în documentele contabile aferente anului
2008, astfel că impozitele şi taxele aferente au fost menţionate în declaraţiile aferente anului
2008, aşa cum se menţionează în mod constant în rapoartele de expertiză judiciară întocmite
în cursul cercetării judecătoreşti.
În anul 2009 au fost doar stinse debitele celor două societăţi anterior menţionate către
societatea condusă de inculpat, încasarea unei creanţe aferente unui alt an fiscal neatrăgând
obligaţia de a plăti din nou taxe şi impozite pentru aceeaşi sumă de bani ce mai fusese anterior
înregistrată în contabilitatea firmei.
Este adevărat că în cursul urmăririi penale organele de urmărire penală nu au avut la
dispoziţie întreaga evidenţă contabilă a societăţii comerciale administrate de inculpat, fiind
astfel nevoite să estimeze un eventual prejudiciu adus bugetului de stat şi să prezume
neînregistrarea unor operaţiuni comerciale în evidenţele contabile ale societăţii.
Acest fapt, lipsa documentelor contabile în timpul urmăririi penale, nu constituie însă
o dovadă a săvârşirii de către inculpat a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin 1 lit. b din Legea
241/2005, atâta timp cât probele administrate atât în cursul cercetării judecătoreşti în faţa
primei instanţe de judecată cât şi în faţa instanţei de apel, dovedesc cu certitudine faptul că
operaţiunile comerciale menţionate în rechizitoriu a nu fi fost înregistrate în evidenţa
contabilă, au fost în realitate înregistrate în respectiva evidenţă în mod corect.
Faţă de toate aceste considerente Curtea a constatat că sunt nefondate atât criticile
invocate de Parchet cât şi cele ale ANAF – DGFP Gorj motiv pentru care, în temeiul art. 379
pct. 1 lit. b Cod procedură penală, a respins apelurile declarate.
Notă: Prin decizia penală nr. 914/14.03.2014 pronunţată de Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
– Secţia Penală, s-a luat act de retragerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea
de Apel Craiova împotriva deciziei penale nr. 283 din 24 septembrie 2013 a Curţii de Apel
Craiova şi respins ca nefondat, recursul declarat de partea civilă Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală. (Decizia penală nr. 283/24.09.2013, rezumată de judecător Marius
Emanuel Plugărescu)

524
 10. Infracţiuni.
Refuz prelevare probe biologice de sânge. Solicitare prelevare probe de urină.

Potrivit art.7 alin.2 din Ordinul nr.376 din 10 aprilie 2006 al Ministrului Sănătăţii, în
cazul în care se refuză recoltarea probelor de sânge, nu se prelevează probe de urină. Aceste
probe se prelevează în situaţiile prevăzute la art.7 alin.1, cu excepţia refuzului de prelevare.

Prin sentinţa penală nr.352 din 1 februarie 2013, Judecătoria Craiova, în baza art. 11
pct.2 lit.a Cod procedură penalărap. la art. 10 alin.1 lit. d Cod procedură penală a achitat pe
inculpatul D. C., pentru săvârşirea infracţiunii de refuz de a se supune recoltării probelor
biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, prevăzută şi pedepsită de art. 87 alin.5 din OUG
195/2002.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova nr. 12748/P/2010 s-a
dispus trimiterea în judecată a inculpatului D. C., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de
art. 87 alin. 5 din OUG 195/2002, republicată.
În actul de sesizare s-a reţinut că la data de 21.10.2010, inculpatul a refuzat să se
supună recoltării de probe biologice, după ce a condus pe raza mun. Craiova un autoturism şi
s-a stabilit că avea o concentraţie de 0,58 mg/l alcool pur în aerul expirat.
Potrivit dispoziţiilor art.66 Cod procedură penală, învinuitul sau inculpatul beneficiază
de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.
Din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod indubitabil că inculpatul a
refuzat recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.
Este obligaţia cadrelor medicale care efectuează recoltarea probelor şi a celor de
poliţie care solicită recoltarea, să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea de a se recolta
probe de urină şi salivă, pentru stabilirea alcoolemiei, şi doar în situaţia în care se refuză şi
recoltarea acestora, se poate reţine existenţa laturii obiective a infracţiunii prevăzute de disp.
art. 87 alin. 5 din OUG 195/2001, republicată.
Inculpatul nu trebuia să solicite recoltarea altor probe, ci trebuia să i se comunice că
este posibilă recoltarea altor probe, deoarece infracţiunea prevăzută de disp. art. 87 alin. 5 din
OUG 195/2001, republicată nu sancţionează doar recoltarea probelor de sânge, ci refuzul la
recoltarea tuturor probelor prin care se poate stabili alcoolemia.
Instanţa a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada refuzului inculpatului de a i se
recolta probele biologice necesare stabilirii alcoolemiei, cu excepţia recoltării de probe de
sânge.
Fapta inculpatului D. C., de a fi refuzat la data de 21.10.2010, după ce condusese un
autovehicul pe drumurile publice să se supună recoltării de probe de sânge în vederea stabilirii
alcoolemiei la solicitarea lucrătorilor de poliţie, ar putea constitui infracţiunea prevăzută de
art. 87 alin. 5 din OUG 195/2001, republicată.
Raportat însă la circumstanţele concrete în care inculpatul a comis fapta expusă, având
în vedere întregul material probatoriu administrat în cauză, instanţa a reţinut că fapta
inculpatului nu întruneşte elementele constitutive ale laturii obiective a infracţiunii prevăzute
de art. 87 alin. 5 din OUG 195/2001, republicată.
Infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. 5 din OUG 195/2001, rep. constă în "refuzul,
împotrivirea ori sustragerea conducătorului unui autovehicul sau al unui tramvai ori a
instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorităţii competente,
aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de
conducere, de a se supune recoltării probelor biologice sau testării aerului expirat, în vederea
stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei de produse sau substanţe stupefiante ori a medicamentelor
cu efecte similare acestora"

525
 Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute art. 87 alin. 5 din OUG 195/2001 rep.
presupune ca făptuitorul să refuze nejustificat recoltarea de probe biologice (sânge, urină ori
salivă) pentru stabilirii alcoolemiei ce o avea la momentul când a condus un autovehicul pe
drumurile publice.
În speţă, astfel cum s-a demonstrat la data de 21.10.2010, inculpatul a refuzat să se
supună recoltării de probe de sânge, după ce a condus pe raza mun. Craiova un autoturism şi
s-a stabilit că avea o concentraţie de 0,58 mg/l alcool pur în aerul expirat, motivat de faptul că
în momentul în care a fost oprit în trafic de către lucrătorii de poliţie se întorcea de la un
cabinet stomatologic, unde a fost supus unui tratament medical. Nici lucrătorii de poliţie, nici
cadrele medicale nu au cerut inculpatului, în timpul cât s-a aflat la Spitalul Clinic de Urgenţă
Craiova să dea o probă de urină pentru stabilirea alcoolemiei, iar acesta să fi refuzat.
În condiţiile în care inculpatul prezenta o stare de sănătate ce îl împiedica a se supune
unei proceduri implicând recoltarea de probe de sânge, justificând astfel obiectiv refuzul său
de a se supune unei astfel de proceduri, iar acestuia nu i s-a cerut în timpul cât s-a aflat la
Spitalul Clinic de Urgenţă Craiova să dea o probă de urină pentru stabilirea alcoolemiei, pe
care să fi refuzat a o da, rezultă că nu ne aflăm în prezenţa unui refuz nejustificat de a permite
recoltarea de probe biologice pentru stabilirea alcoolemiei ce o avea inculpatul la momentul
când a condus un autovehicul pe drumurile publice, nefiind deci întrunite elementele
constitutive ale laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 87 alin.5 din OUG 195/2002.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova.
În motivare s-a arătat că sentinţa este nelegală şi netemeinică, din probele administrate
rezultând că inculpatul a refuzat recoltarea probelor biologice de sânge pentru stabilirea
alcoolemiei.
Potrivit art.6, 7 din Ordinul nr.376/2006 al Ministrului Sănătăţii, numai prin prelevarea
probelor de sânge se poate stabili alcoolemia, iar în cazul în care se refuză recoltarea acestor
probe nu se poate recolta urină.
Totodată, ordinul arătat mai sus, precizează modul de prelevare şi condiţiile de
păstrare ale probelor biologice, legiuitorul făcând distincţie între alcoolemie în sensul
prelevării de probe biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei şi alcooluria,
prelevarea de probe biologice de urină pentru determinarea produselor ori substanţelor
stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare.
Prin decizia penală Nr.2458 din 12 decembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova a fost
admis recursul, a fost casată sentinţa,în baza art.87 alin.5 din OUG 195/2002, a fost
condamnat inculpatul,dispunându-se suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
În motivare instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Chiar dacă inculpatul a justificat refuzul prin prisma aspectului că a suferit o
intervenţie stomatologică, iar o eventuală prelevare a probelor biologice de sânge i-ar fi
afectat starea de sănătate, Curtea apreciază că sunt îndeplinite atât sub aspectul laturii
obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute de art.87 alin.5 din OUG nr.195/2002.
Astfel, potrivit art.88 alin.2 din OUG nr.195/2002 „stabilirea concentraţiei de alcool
sau a prezenţei în organism de substanţe ori produse stupefiante sau a medicamentelor cu
efecte similare acestora, se face în instituţiile medico-legale autorizate, în conformitate cu
normele metodologice elaborate de Ministerul Sănătăţii Publice.
Potrivit art.125 lit.c din OUG nr.195/2002, Ministerul Sănătăţii Publice „elaborează
norme privind examinarea medicală a conducătorilor de autovehicule şi tramvaie, precum şi
norme privind prelevarea probelor biologice în vederea stabilirii intoxicaţiei etilice şi a stării
de influenţă a produselor şi substanţelor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare
acestora asupra comportamentului conducătorilor de autovehicule şi tramvaie”.
În virtutea acestei atribuţii a fost emis Ordinul nr.376 din 10 aprilie 2006 pentru
aprobarea Normelor Metodologice privind prelevarea probelor biologice în vederea stabilirii
intoxicaţiei etilice şi a stării de influenţă a produselor şi substanţelor stupefiante sau a

526
medicamentelor cu efecte similare acestora asupra comportamentului conducătorilor de
autovehicule şi tramvaie.
Art.6 din acest ordin, prevede că: „Procedurile de prelevare a produselor biologice
sunt următoarele:
a) pentru determinarea alcoolemiei se prelevează 2 (două) probe de sânge din venă la interval
de o oră între prelevări, fiecare probă conţinând 10 ml sânge;
b) în situaţia în care nu se pot preleva 10 ml de sânge, se menţionează la rubrica "observaţii"
a buletinului de examinare clinică, prevăzut în anexa nr. 3 la prezentele norme metodologice,
cu precizarea motivului;
c) prelevarea sângelui se face cu seringi de unică folosinţă, până la înlocuirea acestei metode
cu trusa standard de prelevare special destinată acestui scop, a cărei componenţă este
prevăzută în anexa nr. 5 la prezentele norme metodologice;
d) prima prelevare se efectuează de preferinţă într-un interval de timp de până la 30 de
minute de la producerea evenimentului care a determinat solicitarea prelevării de sânge;
e) pentru determinarea produselor ori substanţelor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte
similare se prelevează o singură probă de sânge şi în mod obligatoriu 50 - 100 ml urină.
Totodată, art. 7 - (1), prevede că „în situaţiile medicale speciale, în care nu poate fi
efectuată cea de-a doua prelevare, precum şi în cazul refuzului de prelevare, se menţionează
acest fapt în mod expres în cadrul rubricii "observaţii" a buletinului de examinare clinică,
precizându-se motivul neprelevării.
(2) În situaţiile prevăzute la alin. (1), cu excepţia refuzului de prelevare, se prelevează 10 ml
urină, sub supraveghere, în flacon spălat, care ulterior va fi supus procedurii de sigilare
prevăzute la art. 13, cu excepţia refuzului de prelevare”.
Din aceste texte legale, rezultă că pentru determinarea alcoolemiei se prelevează două
probe de sânge din venă la interval de o oră între prelevări, fiecare probă conţinând 10 ml de
sânge. Totodată, în cazul refuzului de prelevare, se menţionează acest fapt în mod expres în
cadrul rubricii „observaţii” a buletinului de examinare clinică.
Potrivit art.7 alin.2 din Ordinul nr.376 din 10 aprilie 2006 al Ministrului Sănătăţii, în
cazul în care se refuză recoltarea probelor de sânge, nu se prelevează probe de urină. Aceste
probe se prelevează în situaţiile prevăzute la art.7 alin.1, cu excepţia refuzului de prelevare.
Prin urmare, potrivit Normelor Metodologice aprobate prin Ordinul nr.376 din 10
aprilie 2006, în cazul în care o persoană refuză prelevarea probelor de sânge pentru
determinarea alcoolemiei, nu se pot preleva probe de urină. Acest aspect se regăseşte şi în
concluziile raportului de expertiză medico-legală nr.3101/A1 din 5 noiembrie 2013 întocmit
de IML Craiova, potrivit cărora nu este posibilă stabilirea alcoolemiei din probe de urină sau
de salivă.
În altă ordine de idei, nu exista niciun motiv care să justifice refuzul inculpatului de a
se supune recoltării probelor biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, potrivit art.6
lit.a din Ordinul nr.376 din 10 aprilie 2006.
În acest sens, semnificative sunt concluziile raportului de expertiză efectuat în faza
judecării recursului, potrivit cărora „prelevarea probelor de sânge de la numitul D. C. nu ar fi
pus în pericol sănătatea acestuia”.
Legat de acest aspect, semnificativ este şi faptul că medicul P. A. care a întocmit fişa
de examinare clinică UPU, nu a consemnat aspecte care să ducă la concluzia că inculpatul se
afla într-o stare de sănătate precară care nu ar fi permis prelevarea probelor biologice de
sânge.
Ori, dacă inculpatul s-ar fi aflat într-o asemenea stare, ar fi fost imposibil ca medicul
să nu constatate imposibilitatea prelevării probelor biologice de sânge, în vederea stabilirii
alcoolemiei.
Apărarea inculpatului, potrivit căreia a fost suficient faptul că s-a supus testării aerului
expirat, astfel că nu mai era obligat să se supună şi recoltării probelor biologice de sânge, este
nefondată.

527
 Astfel, potrivit art.88 alin.6 din OUG nr.195/2002 „persoana care conduce un
autovehicul sau tramvai, testată cu mijloc tehnic certificat ca având o concentraţie de peste
0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat, este obligată să se supună recoltării probelor biologice
sau testării un mijloc tehnic omologat şi verificat metrologic.
Potrivit art.6 pct.19 din OUG nr.195/2002, mijlocul tehnic certificat este „dispozitivul
care dovedeşte consumul de produse ori substanţe stupefiante sau al medicamentelor cu efecte
similare acestora sau prezenţa în aerul expirat a alcoolului”.
Potrivit art.6 pct.20 din OUG nr.195/2002, mijlocul tehnic omologat şi verificat
metrologic este „dispozitivul care stabileşte concentraţia de alcool în aerul expirat …”.
Ori, în speţă, inculpatul, iniţial a fost supus testării cu instrumentul alcooltest marca
Drager seria ARZE -0575 care reprezintă mijloc tehnic certificat în înţelesul art.6 pct.19 din
OUG nr.195/2002.
În condiţiile în care rezultatul testării a indicat o valoare de 0,58 mg/l alcool pur în
aerul expirat, potrivit art.88 alin.6 din OUG nr.195/2002, inculpatul era obligat să se supună
recoltării probelor biologice sau testării cu un mijloc tehnic omologat şi verificat metrologic.
Semnificativ este faptul că în prezent lucrătorii de poliţie nu dispun de mijloace
tehnice omologate şi verificate metrologic în înţelesul dispoziţiilor art.6 pct.20 din OUG
nr.195/2002, astfel încât singura modalitate de stabilire a alcoolemiei este recoltarea probelor
biologice de sânge.
De altfel, acesta a fost şi motivul pentru care forma art.87 alin.1 din OUG
nr.195/2002, a fost modificată, constituind infracţiune numai „conducerea pe drumurile
publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de
peste 0,80 gr/l alcool pur în sânge”.
Deciziile Curţii Constituţionale invocate de inculpat în apărarea sa nu duc la concluzia
că refuzul său de a se supune prelevării probelor biologice de sânge a fost justificat, în
condiţiile în care, Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate,
constatând că textul de lege criticat (art.79 alin.4 din OUG nr.195/2002, forma anterioară a
art.87 alin.5), nu încalcă prevederile constituţionale.
Ori, dacă instanţa de control constituţional ar fi constatat că prelevarea probelor
biologice în vederea stabilirii alcoolemiei ar fi încălcat vreun drept prevăzut de Constituţie, cu
siguranţă ar fi admis excepţiile de neconstituţionalitate.
În consecinţă, Curtea apreciază că fapta inculpatului D. C. de a refuza să se supună
recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, realizează elementele
constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.87 alin.5 din OUG nr.195/2002.
(Decizie nr. 2458 din 12 decembrie 2013- Secţia penală şi pentru cauze de minori, rezumat
judecător Mircea Șelea)

DREPT PROCESUAL PENAL

1. Rejudecare după extrădare. Soluţionarea cauzei a cărei rejudecare se solicită în lipsa

inculpatului reprezentant de apărător din oficiu.
Art. 5221 Cod procedură penală

Procedura de soluţionare a cauzei s-a desfăşurat în lipsa recurentului, acesta fiind

plecat din ţară, respectiv în Grecia, astfel că susţinerile sale referitoare la împrejurarea că
nu a avut cunoştinţă de desfăşurarea procesului sunt întemeiate.
Chiar dacă pe parcursul soluţionării cauzei a fost reprezentat de apărător, nu se
poate susţine că inculpatul a avut cunoştinţă de procesul aflat în derulare la Judecătoria Tg.
Cărbuneşti.

528
 Prin sentinţa penală nr. 376 din 19 septembrie 2013 pronunţată de Judecătoria Târgu
Cărbuneşti, s-a respins cererea de rejudecare după extrădare formulată D.C.C. (aflat în stare
de deţinere în Penitenciarul Craiova, judeţ Dolj) privind sentinţa penală nr. 239/06.05.2010
pronunţată de Judecătoria Tg. Cărbuneşti şi a fost obligat petentul la 40 lei cheltuieli judiciare
către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea formulată la data de
12.06.2013, petentul D.C.C. a solicitat rejudecarea după extrădare privind sentinţa penală nr.
239/06.05.2010 pronunţată de Judecătoria Tg. Cărbuneşti, motivând că, pe tot timpul
procesului a fost plecat din ţară, deoarece lucra legal şi domicilia în Grecia, neavând
cunoştinţă de proces, citarea sa făcându-se la domiciliul mamei acestuia, cu care nu mai este
în relaţii bune.
A precizat totodată că nu a avut dreptul la apărare, neputând fi prezent în faţa instanţei
pentru a-şi recunoaşte fapta şi de a beneficia de o pedeapsă mai blândă. A mai arătat că nu a
avut cunoştinţă de existenţa dosarului penal şi nu a avut dreptul la apărare.
La termenul de judecată din data de 19.09.2013, petentul a menţionat că execută
pedeapsa nu urmare a intervenirii unei extrădări, ci după ce, în urma unei condamnări
definitive la o pedeapsă privativă de libertate, s-a prezentat la poliţie pentru perfectarea unor
acte, aşa aflând că, în ceea ce îl priveşte, fusese emis un mandat de executare a unei pedepse.
Analizând cererea de rejudecare după extrădare, instanţa de fond a reţinut că prin
sentinţa penală nr.239/06.05.2010, Judecătoria Tg-Cărbuneşti a dispus, în baza art. 86 alineat
1 din OUG nr. 195/2002 R. cu aplicarea art. 37 litera b Cod penal, condamnarea inculpatului
D.C.C. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare; în baza art. 87 alineat 1 din OUG nr. 195/2002
R. cu aplicarea art. 37 litera b Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 1 (un) an şi 10
(zece) luni închisoare, pedepsele fiind contopite în pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.
Cu ocazia soluţionării dosarului de fond, instanţa a dispus citarea inculpatului D.C.C.
la domiciliul său din Tg. Cărbuneşti şi prin afişare la sediul Consiliul Local Tg. Cărbuneşti,
judeţ Gorj.
Având în vedere atât înscrisurile ataşate la dosarul de fond cât şi declaraţia petentului,
acesta nu a fost urmărit internaţional, nefiind emis un mandat european de arestare pe numele
său.
În dosarul a cărui rejudecare s-a solicitat, având în vedere lipsa inculpatului, instanţa a
procedat la citarea acestuia prin procedura specială, fiind adevărat că inculpatul a lipsit pe
întreaga durată a procedurii de judecată, până la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, însă nu a rezultat că nu a avut cunoştinţă de judecată, pe tot parcursul
desfăşurării procesului penal fiind reprezentat de un apărător desemnat din oficiu.
Faţă de considerentele expuse, instanţa de fond a respins ca inadmisibilă cererea de
rejudecare după extrădare formulată de petentul D.C.C..
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs condamnatul D.C.C., criticând-o pentru
nelegalitate, în sensul că soluţionarea cauzei - concretizată prin condamnarea la o pedeapsă
rezultantă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 86 alin.1 şi
respectiv art. 87 alin. 1 din OUG 195/2002 - s-a realizat în perioada în care se afla plecat din
ţară, respectiv în Grecia, unde locuia cu titlu de permanenţă şi era încadrat în muncă.
A pus concluzii de admitere a recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei pentru
rejudecare la instanţa de fond, motivând că sentinţa penală nr. 239/2020 a Judecătoriei Tg.
Cărbuneşti s-a pronunţat în lipsa sa, deoarece a fost în străinătate şi nu a participat la judecată.
Recursul este fondat.
Din actele depuse la dosar, Curtea reţine că recurentul a fost condamnat prin sentinţa
penală nr. 239/06.05.2010 (definitivă prin neapelare) a Judecătoriei Tg. Cărbuneşti, în baza
art. 86 alineat 1 din OUG nr. 195/2002 R. cu aplicarea art. 37 litera b Cod penal, la pedeapsa
de 2 (doi) ani închisoare, iar în baza art. 87 alineat 1 din OUG nr. 195/2002 R. cu aplicarea

529
art. 37 litera b Cod penal, acelaşi inculpat a fost condamnat la 1 (un) an şi 10 (zece) luni
închisoare, pedepsele fiind contopite în pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.
Procedura de soluţionare a cauzei s-a desfăşurat în lipsa recurentului, acesta fiind
plecat din ţară, respectiv în Grecia, astfel că susţinerile sale referitoare la împrejurarea că nu a
avut cunoştinţă de desfăşurarea procesului sunt întemeiate.
Chiar dacă pe parcursul soluţionării cauzei a fost reprezentat de apărător, nu se poate
susţine că inculpatul a avut cunoştinţă de procesul aflat în derulare la Judecătoria Tg.
Cărbuneşti.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5221 Cod procedură penală, în cazul în care se cere
extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi
condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă
instanţă, la cererea condamnatului.
Ori, instanţa de fond a dat o interpretare eronată acestor dispoziţii legale, dispunând
respingerea cererii de rejudecare după extrădare, ca inadmisibilă.
Curtea a constatat nelegalitatea sentinţei, urmând să dispună, în baza art. 38515 pct. 2
lit. c Cod procedură penală, admiterea recursului, casarea sentinţei şi rejudecarea cauzei -
având ca obiect cererea de rejudecare după extrădare privind sentinţa penală nr.
239/06.05,.2010 pronunţată de Judecătoria Tg. Cărbuneşti -, de către prima instanţă, respectiv
Judecătoria Tg. Cărbuneşti.
Notă: După data de 01.02.2014 redeschiderea procesului penal în cazul judecării în
lipsă a persoanei condamnate este reglementată de art. 466-470 Cod procedură penală.
(Decizia penală nr. 2222/15.11.2013, rezumată de judecător Marius Emanuel
Plugărescu).

2. Cerere de liberare provizorie sub control judiciar. Instanţa competentă după

calitatea persoanei. Inculpat care a dobândit calitatea de senator.

Potrivit art. 1606 al. 4 teza finală Cod procedură penală, competenţa de soluţionare a
unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar aparţine „instanţei sesizate cu
judecarea cauzei”, prin această sintagmă legiuitorul a avut în vedere instanţa competentă cu
judecarea în fond a cauzei. Dispoziţiile respective nu pot fi privite strict formalist, prin
raportare doar la data sesizării instanţei deoarece, de la acea dată şi până la data la care
este fixat un termen de judecată asupra fondului pot interveni modificări de competenţă
materială şi/sau personală care impun, în mod necesar, în cazul unor cereri auxiliare ce se
soluţionează până la termenul fixat anterior, o analiză apriorică a competenţei asupra
fondului.
Cu alte cuvinte, analiza competenţei instanţei de a soluţiona o cerere de liberare
provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune (sau orice altă cerere auxiliară) nu poate fi
făcută decât după o analiză a competenţei de a judeca asupra fondului. Competenţa de
soluţionare asupra unei cererii auxiliare este indisolubil legată de competenţa asupra
fondului cauzei.
În cazul competenţei personale art. 40 al. 2 Cod procedură penală prevede în mod
expres faptul că dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea
competenţei cu excepţia infracţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute de art. 29 pct. 1 Cod
procedură penală.
Or, la art. 29 pct. 1 Cod procedură penală este prevăzută expres competenţa de
soluţionare în favoarea ÎCCJ pentru infracţiunile comise de senatori şi deputaţi.

Prin încheierea din data de 10 ianuarie 2013 pronunţată în cauza de faţă de Tribunalul
Gorj s-au admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul
P.I.F., fiul lui Iovan şi Rodica, cetăţean roman, născut la data de 16.11.1968 în Târgu-Jiu, jud.
Gorj, domiciliat în comuna P., sat P., nr.. , jud. Gorj, căsătorit, studii superioare, stagiul

530
militar nesatisfăcut, fără antecedente penale, primar al comunei P., CNP. . şi s-a dispus
liberarea provizorie sub control judiciar a acestuia.
În baza art. 1602 alin. 3 Cod procedură penală, s-a dispus ca pe timpul liberării
provizorii inculpatul să respecte următoarele obligaţii:
a) să nu depăşească teritoriul naţional al României
b) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat
c) să se prezinte la Poliţia comunei P., judeţul Gorj desemnată cu supravegherea de instanţă
conform programului de supraveghere întocmit de organul de politie sau ori de câte ori este
chemat
d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei
e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme
În baza art. 1602 alin. 3 Cod procedură penală, s-a impus inculpatului ca pe timpul
liberării provizorii să respecte următoarea obligaţie:
- să nu se apropie de denunţătorul T.S. şi de martorii ascultaţi în cauză şi să nu
comunice cu aceştia direct sau indirect
S-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor încălcării cu rea credinţă a
obligaţiilor ce-i revin.
S-a dispus punerea în libertate de îndată a inculpatului P.I.F. de sub puterea
mandatului de arestare preventivă nr. 14 din 26 iunie 2012, emis de Curtea de Apel Craiova în
dosarul nr. 8473/95/2012, dacă nu este arestat în altă cauză.
În fapt prima instanţă a reţinut următoarele:
Inculpatul P.I.F. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul
nr. 422/P/2012 din 11.12.2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj, pentru comiterea
infracţiunilor prevăzute de art. 248 Cod penal, art. 248 Cod penal raportat la art. 2481 Cod
penal, art. 249 Cod penal şi art. 254 alin. 1 şi 2 Cod penal cu aplicarea art. 33-34 Cod penal;
Alături de inculpat au mai fost trimişi în judecată, în stare de libertate, inculpaţii:
- P.D.D. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 Cod penal raportat la art. 248
Cod penal şi 2481 Cod penal, 291 Cod penal şi art. 255 alin. 1 Cod penal
- P.T.G., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 Cod penal raportat la art. 248
Cod penal şi 2481 Cod penal, 290 Cod penal şi 291 Cod penal;
- P.D., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 25 Cod penal raportat la art. 248 Cod
penal şi art. 2481 Cod penal;
- I.N., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 Cod penal raportat la art. 248, 2481
Cod penal şi art. 288 alin. 1 şi 2 Cod penal;
- R.D.F., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 Cod penal raportat la art. 248 şi
2481. art. 291 Cod penal, art. 255 alin. 1 Cod penal şi art. 25 Cod penal raportat la art. 248
Cod penal şi art. 2481 Cod penal
În esenţă inculpatul P.I.F. este acuzat de faptul că, în calitatea de primar al comunei P.
din jud. Gorj a încredinţat mai multe contracte privind activităţi de consultanţă şi proiectare
către S.C. CREATIV BREBENEL PROIECT S.R.L., S.C. TECH SAFETY SA, S.C.
MASERATI S.R.L. şi S.C. ADA CONCEPT S.R.L., în schimbul unor foloase necuvenite. De
asemeni, în calitate de ordonator de credite, fără aprobarea Consiliului Local Peştişani (prin
încălcarea dispoziţiilor art. 36 alin. 4 lit. a din Legea nr. 215/2001, republicată) şi fără avizul
contabilului, a semnat două contracte de cesiune de creanţe datate 02.07.2009, prin care în
calitate de debitor-cedat, aprobă cesiunea unor creanţe de 600.000 lei şi, respectiv, 1.900.000
lei între S.C. TECH SAFETY S.A. şi persoanele fizice Ș.D.A şi Ș.M., atestând în mod nereal
existenţa unor creanţe ale S.C. TECH SAFETY SA Tg-Jiu faţă de Consiliul Local P., în baza
contractului de lucrări nr. 300/16.01.2008 precum şi faptul că a ordonanţat la plată cheltuieli
reprezentând drepturi salariale necuvenite, în sumă de 132.803,7 lei, din care plăţi necuvenite
şi nelegale in sumă de 104.586 lei, iar 28.217,7 lei viramente nejustificate din credite bugetare
plătite necuvenit de angajator.

531
 Referitor la starea de arest a inculpatului s-a reţinut că măsura a fost dispusă de Curtea
de Apel Craiova prin încheierea nr. 170/26.06.2012 fiind reţinută incidenţa cazului de arestare
prevăzută de art. 148 lit. f Cod procedură penală
Privitor la cererea de faţă de liberare provizorie sub control judiciar s-a reţinut că
aceasta a fost înregistrată la instanţă la data de 17 decembrie 2012.
Prin încheierea din data de 27.12.2012, tribunalul a admis cererea de liberare
provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.I.F. şi în baza art. 1602, art. 1602a Cod
procedură penală, a dispus liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului P.I.F.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Ministerul Public, iar prin decizia penală
nr. 3 din 03.01.2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova a fost admis recursul şi, casându-
se încheierea, a fost trimisă cauza spre rejudecare la instanţa de fond.
După reînregistrarea la Tribunalul Gorj, preşedintele completului, ca urmare a casării
cu trimitere a încheierii din 27.12.2012, a formulat cerere de abţinere, cererea fiind respinsă
prin încheierea nr. 1 din 10.01.2013.
Totodată, printr-o altă încheiere pronunţată tot în data de 10.01.2013 s-a respins
excepţia necompetenţei materiale şi cererea de preschimbare a termenului de judecată a
dosarului de fond, fiind admisă în principiu cererea e liberare provizorie sub control judiciar,
constatându-se existenţa cumulativă a condiţiilor de formă.
Pe fondul cererii s-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 Cod
procedură penală
Astfel, în primul rând, s-a reţinut că este îndeplinită condiţia pozitivă întrucât nici una
din pedepsele pentru infracţiunile de care este acuzat inculpatul nu depăşeşte închisoarea mai
mare de 18 ani.
În al doilea rând, referitor la temeinicia cererii, instanţa (conform deciziei RIL nr.
17/2011 a ÎCCJ ) a constatat subzistenţa temeiului care a determinat luarea măsurii arestării
preventive, condiţie „sine qua non” pentru a se putea dispune liberarea provizorie sub control
judiciar dar şi faptul că buna desfăşurare a procesului penal nu este împiedicată de lăsare în
libertate a inculpatului, neexistând indicii că din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe
inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea
adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea
mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
În acest sens s-a arătat că urmărirea penală s-a finalizat prin emiterea rechizitoriului,
inculpatul aflându-se în stare de detenţie de aproape 7 luni şi că nu există nici un fel de date,
care să justifice temerea că inculpatul ar săvârşi alte infracţiuni, dacă s-ar afla în libertate.
Totodată acesta nu are antecedente penale şi este cunoscut în societate ca o persoană
integră, cu o conduită ireproşabilă, fiind ales de trei ori consecutiv în funcţia de primar, fiind
susţinut în continuare de către concetăţenii săi.
În ceea ce priveşte natura şi pericolul social al faptei, s-a menţionat că este adevărat că
infracţiunile de care este acuzat inculpatul, în măsura în care se vor dovedi că există şi că au
fost săvârşite cu vinovăţie de acesta, sunt grave, dar natura şi gravitatea faptei nu pot constitui
criterii, care să îl excludă „de plano” pe inculpat de la beneficiul legal şi constituţional al
liberării provizorii.
Ca atare, s-a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de
inculpat.
În afară de obligaţiile prevăzute de art. 1602 al. 3 Cod procedură penală prima instanţă
a impus inculpatului şi obligaţia de alin. 31 lit. c Cod procedură penală constând în interdicţia
de a se apropia de denunţătorul T. S. şi de martorii ascultaţi în cauză şi de a comunica cu
aceştia direct sau indirect.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj.
În motivarea recursului încheierea a fost criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie
fiind invocate următoarele aspecte:

532
 a) Cererea de liberare provizorie sub control judiciar a fost soluţionată cu
nerespectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 1608a Cod procedură penală
Astfel, după pronunţarea asupra admisibilităţii în principiu s-a arătat că se impunea
ascultarea inculpatului şi numai după aceea examinarea temeiniciei cererii.
b) În mod greşit prima instanţă a respins cererea procurorului de preschimbare a
termenului dosarului de fond în vederea admiterii excepţiei de necompetenţă după calitatea
persoanei.
S-a arătat că, la data sesizării instanţei cu judecarea acestei cereri de liberare
provizorie sub control judiciar, coinculpatul P.D.D. a dobândit calitatea de senator al
României iar competenţa de soluţionare atât a fondului cât şi a prezentei cereri aparţine Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a menţionat că nerespectarea normelor privitoare la competenţa după calitatea
persoanei atrage nulitatea absolută a hotărârii, conform dispozițiilor art. 197 al. 2 Cod
procedură penală.
Totodată s-a arătat că dispozițiile art. 1606 al. 4 Cod procedură penală nu trebuie
interpretate în sensul de a permite o prorogare de competenţă pentru soluţionarea unei cereri
de liberare provizorie sub control judiciar care, în mod obligatoriu, trebuie soluţionată de
acelaşi judecător care soluţionează fondul cauzei.
S-a apreciat că ar fi fost oportun ca prima instanţă să preschimbe termenul acordat
iniţial în dosarul de fond, pentru data de 22.01.2013 şi să decline apoi competenţa de
soluţionare a întregii cauze la ÎCCJ.
c) Ca un al treilea motiv de recurs s-a arătat că în cauză s-ar fi făcut o aplicare greşită a
legii.
În acest sens s-a arătat, în esenţă, că în mod constant în încheierile anterioare de
prelungire şi respectiv de menţinere a măsurii arestului preventiv s-a statuat că lăsarea în
libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică şi, de aceea, nu era oportună în
acest moment procesual o punere în libertate a inculpatului, fie şi sub control judiciar.
d) Un ultim motiv de recurs a vizat incompatibilitatea judecătorului care s-a pronunţat
asupra cererii.
În acest sens s-a arătat, în esenţă, că acelaşi magistrat a soluţionat cererea şi la data de
27.12.2012 iar casarea acelei încheieri s-a făcut cu trimitere la rejudecare pentru motive pur
formale, de procedură.
În aceste condiţii, o nouă pronunţare a aceluiaşi magistrat asupra acestei cereri încalcă
raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut situaţia de incompatibilitate de la art. 47 Cod
procedură penală
În consecinţă s-a solicitat, faţă de motivele arătate, casarea încheierii şi, în principal,
trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul Gorj sau, în subsidiar, casarea încheierii şi
respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Analizând recursul formulat în raport cu actele şi lucrările dosarului instanţa
constată următoarele:
Cererea de liberare provizorie sub control judiciar a fost primită la Tribunalul Gorj la
data de 17 decembrie 2012.
Asupra acestei cereri s-a pronunţat magistratul investit cu fondul cauzei (dosarul de
fond având prim termen fixat prin aplicaţia ECRIS pentru data de 22.01.2013), prin încheierea
din data de 27.12.2012.
Încheierea respectivă a fost casată prin decizia penală nr. 3/03.01.2013a Curţii de Apel
Craiova cu motivarea că prima instanţă nu s-a pronunţat printr-o minută care să consemneze
rezultatul deliberării.
În prezent Curtea constată însă şi faptul că un alt motiv de recurs al Parchetului viza
necompetenţa primei instanţe, în raport de calitatea persoanei, dar prin decizia penală nr.
3/2013 menţionată anterior, instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra acestui motiv de recurs.

533
 După reprimirea cererii la Tribunalul Gorj, magistratul fondului a formulat o cerere de
abţinere (fila 7 dosar fond), raportându-se la dispozițiile art. 47 Cod procedură penală, cererea
fiind însă respinsă prin încheierea nr. 1/10.01.2013 cu motivarea că, casarea a fost dată pentru
un motiv de procedură (lipsa minutei) iar cererile auxiliare din dosarul de fond nr.
18870/95/2012 nu pot fi soluţionate de alt complet decât cel investit.
Ca atare, magistratul fondului cauzei (acelaşi magistrat care a mai soluţionat această
cerere şi în data de 27.12.2012) s-a pronunţat asupra cererii de liberare provizorie sub control
judiciar, după trimiterea la rejudecare.
Pronunţarea s-a realizat în doi timpi – concluzie la care instanţa de recurs a ajuns
datorită faptului că s-au pronunţat în aceiaşi zi două încheieri. Deşi nu rezultă cu certitudine
succesiunea acestora deoarece, dacă tot s-a procedat în acest mod, nu au fost indicate orele de
început şi de sfârşit ale şedinţelor de faptul că se reia judecata pentru a se pune concluzii pe
fondul cererii de liberare, este cert totuşi că prima dată s-a discutat admiterea în principiu a
cererii şi după aceea pe fondul acesteia.
Totodată instanţa de recurs constată că, există unele inadvertenţe privind depunerea
cererii de abţinere, deoarece în încheierea nr. 1/2013 de soluţionare a abţinerii se vorbeşte de
faptul că cererea de abţinere a fost formulată pe data de 9 ianuarie 2013 (şi acelaşi lucru apare
în procesul verbal aflat la fila 8) dar pe cerere primirea este din data de 10 ianuarie 2013.
Aceste inadvertenţe nu afectează însă legalitatea şi temeinicia încheierii prin care s-a
statuat asupra cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Încheierea, de fapt încheierile respective, sunt afectate de nelegalitate din alt motiv –
respectiv cele indicate la lit. b şi d din motivele de recurs ale Parchetului.
Astfel, este adevărat că, potrivit art. 1606 al. 4 teza finală Cod procedură penală,
competenţa de soluţionare a unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar aparţine
„instanţei sesizate cu judecarea cauzei” dar prin această sintagmă este clar că legiuitorul a
avut în vedere instanţa competentă cu judecarea în fond a cauzei.
Dispoziţiile respective nu pot fi privite strict formalist, prin raportare doar la data
sesizării instanţei deoarece, de la acea dată şi până la data la care este fixat un termen de
judecată asupra fondului pot interveni modificări de competenţă materială şi/sau personală
care impun, în mod necesar, în cazul unor cereri auxiliare ce se soluţionează până la termenul
fixat anterior, o analiză apriorică a competenţei asupra fondului.
Cu alte cuvinte, analiza competenţei instanţei de a soluţiona o cerere de liberare
provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune (sau orice altă cerere auxiliară) nu poate fi
făcută decât după o analiză a competenţei de a judeca asupra fondului. Competenţa de
soluţionare asupra unei cererii auxiliare este indisolubil legată de competenţa asupra fondului
cauzei.
Este aşadar eronată constatarea primei instanţe (din încheierea de admitere în principiu
a cererii de liberare) că, întrucât era instanţă competentă la data de 11.12.2012 (data
înregistrării fondului), iar primul termen al fondului este la data de 22 ianuarie 2013, ar fi
competentă să soluţioneze şi prezenta cerere de liberare, deşi, se pare că asupra fondului nu
mai are competenţă de soluţionare.
Acceptarea acestui punct de vedere ar conduce la situaţii absurde ce ar deveni evidente
în cazul în care s-ar pune, de exemplu, problema discutării unei asemenea cereri pentru o
persoană cu o anumită calitate.
De pildă, dacă arestat în cauză ar fi fost un inculpat ce a dobândit între timp calitatea
de senator, potrivit logicii primei instanţe, ar fi rezultat că ar fi avut competenţa de soluţionare
a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, întrucât nu a statuat încă asupra
competenţei fondului cauzei.
În acelaşi timp instanţa ar fi fost şi în imposibilitate de a declina ÎCCJ numai
competenţa de a soluţiona cererea câtă vreme nu investise acea instanţă şi cu fondul.

534
 Dar nimic nu împiedica instanţa de fond să unească prezenta cerere cu un termen al
fondului, fie prin preschimbarea termenului iniţial fie prin lăsarea cererii să fie discutată la
termen.
Instanţa de recurs reţine că prima instanţă face şi o confuzie cu privire la tipul de
competenţă pus în discuţie în prezenta cauză, apreciind că este vorba de competenţa materială
(când, într-adevăr, nu întotdeauna schimbarea competenţei de judecată ulterior sesizării unei
instanţe atrage şi schimbarea instanţei – a se vedea de ex. art. 41 Cod procedură penală) deşi
în cauza de faţă este vorba de competenţa personală.
În cazul competenţei personale art. 40 al. 2 Cod procedură penală prevede în mod
expres faptul că dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea
competenţei cu excepţia infracţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute de art. 29 pct. 1 Cod
procedură penală
Ori, la art. 29 pct. 1 Cod procedură penală este prevăzută expres competenţa de
soluţionare în favoarea ÎCCJ pentru infracţiunile comise de senatori şi deputaţi.
O altă eroare a primei instanţe este faptul că a considerat că nu s-a făcut nici o dovadă
a faptului că inculpatul P.D.D. are calitatea de senator.
O astfel de dovadă o constituie însăşi Monitorul Oficial al României care în nr.
864/19.12.2012 publică Hotărârea nr. 47/2012 de validare a mandatelor senatorilor aleşi,
hotărâre în care este menţionat şi inculpatul P.D.D.
Concluzionând, în speţa de faţă, analiza competenţei de soluţionare a cererii de
liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului Pavel Ion Florin nu poate fi făcută decât
după analiza competenţei de soluţionare a fondului cauzei, iar unul din ceilalţi inculpaţi, cu
infracţiuni aflate în legătură de indivizibilitate cu cele ale inculpatului P. (inculpatul P. – luare
de mită, inculpatul P.D. – dare de mită) are calitate de senator.
În fine, legat de acest aspect, competenţa se verifică la momentul soluţionării cererii şi
nu la data formulării ei.
Recursul este fondat şi din perspectiva celui de-al 4-lea motiv de recurs invocat de
Parchet.
Este adevărat că, pe parcursul judecării fondului unei cauze, judecătorul fondului se
poate pronunţa pe nenumărate cereri de liberare provizorie sub control judiciar, pe cauţiune
etc., fără să fie considerat incompatibil.
Este însă vorba de cereri diferite, formulate la moment diferite de timp şi bazate, în
principiu, pe motive diferite şi pe situaţii diferite.
În speţa de faţă însă prin respingerea cererii de abţinere judecătorul fondului a fost
obligat să se pronunţe asupra aceleiaşi cereri pentru care se pronunţase anterior.
Chiar dacă anterior s-a constatat lipsa minutei, aceasta nu înseamnă că judecătorul nu
s-a pronunţat asupra cererii respective.
Încheierea de abţinere este din acest punct de vedere greşită întrucât era incident cazul
de incompatibilitate prevăzut de art. 47 al. 2 Cod procedură penală.
Această încheiere este însă cu recurs odată cu „fondul” adică cu fondul asupra a ceea
ce este chemat judecătorul care s-a abţinut să decidă şi, prin urmare, instanţa de recurs poate
să analizeze din perspectiva legalităţii şi temeiniciei.
Ambele motive de recurs atrag nulitatea absolută a încheierilor din data de 10 ianuarie
2013 pronunţate de Tribunalul Gorj cu privire la cererea de liberare provizorie sub control
judiciar formulată de inculpatul P.I.F. şi fac inutilă analiza celorlalte două motive de recurs
ale Parchetului.
Ca atare, în conformitate cu dispozițiile art. 1609 Cod procedură penală raportat la art.
15
385 pct. 2 lit.c Cod procedură penală instanţa va admite recursul formulat, va casa
încheierile din data de 10 ianuarie 2013, inclusiv încheierea de abţinere, şi va trimite cauza
pentru rejudecarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar la prima instanţă.
Cauza se va trimite primei instanţe şi nu ÎCCJ deoarece, după cum s-a arătat mai sus,
competenţa de soluţionare a acestei cereri nu poate fi analizată separat de competenţa de

535
soluţionare a fondului cauzei. (Decizia penală nr.30/16 ianuarie 2013- Secţia penală şi pentru
cauze de minori, rezumat judecător Cristina Crăciunoiu)

3. Cerere de rejudecare a cauzei după extrădare. Condiţii de admisibilitate.

Noţiunea de persoană judecată şi condamnată în lipsă.

Potrivit art. 5221 Cod procedură penală, în cazul în care se cerere extrădarea sau
predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate
în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţă care a judecat în primă instanţă, la
cererea condamnatului.
Dispoziţiile legale imperative menţionate de art. 5221 Cod procedură penală se referă
aşadar numai la persoana extrădată sau predată în baza unui mandat european de arestare,
această condiţie nefiind îndeplinită în cazul în care apelantul condamnat s-a întors în
România în luna decembrie 2011, însă nu ca urmare a extrădării sau în baza unui mandat
european de arestare.

Prin sentinţa penală nr. 234 din data de 17 octombrie 2012 a Tribunalului Gorj a fost
respinsă cererea de rejudecare a cauzei ce a format obiectul dosarului nr. 2202/95/2009 în care
s-a pronunţat sentinţa nr. 286 din 16.11.2009 a Tribunalului Gorj – Secţia Penală, formulată în
temeiul art. 5221 Cod procedură penală de către condamnatul V.N., fiul lui Pavel şi Ioana,
născut la 23.10.1966 în comuna Ţ., judeţul Dolj, C.N.P.. , în prezent deţinut în Penitenciarul
de Maximă Siguranţă Craiova.
A fost obligat condamnatul la 230 lei cheltuieli judiciare statului, din care suma de 200
lei onorariu apărător oficiu se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor
Cetăţeneşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat că prin cererea
înregistrată sub nr. 12136/95/2011 pe rolul Tribunalului Gorj condamnatul V.N. a solicitat
rejudecarea cauzei ce a format obiectul dosarului nr. 2202/95/2009 al Tribunalului Gorj
potrivit dispoziţiilor art. 5221 Cod procedură penală
În motivarea cererii condamnatul a susţinut că judecarea dosarului menţionat a avut loc
în lipsa sa, impunându-se rejudecarea acestui dosar.
Din actele şi lucrările dosarului prima instanţă a reţinut următoarele:
Potrivit art. 5221 Cod procedură penală „în cazul în care se cere extrădarea sau predarea
în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă,
cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea
condamnatului”.
Din declaraţia dată de condamnat în instanţă la data de 17.10.2012 s-a reţinut că acesta
în luna octombrie 2007 a plecat în Italia de unde s-a reîntors în luna decembrie 2011, fiind
arestat la data de 21 decembrie 2011 în executarea unui mandat privind pedeapsa de 12 ani
închisoare aplicată prin sentinţa nr. 286/16.11.2009 a Tribunalului Gorj – Secţia Penală
pronunţată în dosarul nr. 2202/95/2009.
Pentru rejudecarea cauzei de către prima instanţă potrivit articolului susmenţionat
trebuia să se ceară extrădarea condamnatului sau predarea sa în baza unui mandat european de
arestare, ori, s-a reţinut că acesta nu se află în această situaţie. Judecarea cauzei a cărei
rejudecare se solicită a avut loc într-adevăr în lipsa condamnatului care a recunoscut fapta în
fază de urmărire penală, după care s-a sustras de la judecată fiind plecat în Italia.
În cauză nefiind îndeplinite cerinţele art. 5221 Cod procedură penală a fost respinsă
cererea condamnatului ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel condamnatul V.N. solicitând solicită
admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi rejudecând admiterea în principiu a cererii de
rejudecare cu trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea continuării judecăţii respectiv
audierea sa, analizarea şi pronunţarea asupra probelor propuse de acesta şi soluţionarea pe

536
fond a cererii; a arătat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 522 1 alin. 2 Cod
procedură penală, respectiv în cazul rejudecării după extrădare se aplică în mod corespunzător
dispozițiilor art. 405-408 Cod procedură penală, apelantul fiind judecat în lipsă, arătând că
prima instanţă a omis să se pronunţe asupra acestui aspect respectiv al admiterii în principiu al
cererii de rejudecare, impunându-se desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare
în vederea aplicării în mod corespunzător a dispozițiilor art. 405 – 408 Cod procedură penală
Apelul este nefondat.
Analizând hotărârea apelată pe baza actelor şi lucrărilor aflate la dosarul cauzei, se
constată că este legală şi temeinică în concordanţă cu dispoziţiile care reglementează
procedura rejudecării în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de
arestare.
Astfel, potrivit art. 5221 Cod procedură penală, în cazul în care se cerere extrădarea
sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi
condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţă care a judecat în primă
instanţă, la cererea condamnatului.
Procedura rejudecării în caz de extrădare a fost introdusă în Codul de procedură penală
prin Legea nr. 281/2003, ulterior textul fiind modificat prin Legea nr. 202/2010, în scopul
garantării exercitării dreptului la apărare al inculpaţilor care au lipsit pe întreaga durată a
procedurii de judecată până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pronunţată în
cauză.
Aşadar, din interpretarea dispoziţiilor legale sus menţionate rezultă că instanţa
competentă să se pronunţe asupra cererii de rejudecare a cauzei după extrădare sau predare în
baza unui mandat european de arestare, optează în sensul admiterii sau respingerii cererii în
funcţie de necesitatea reluării ciclurilor procesuale, în vederea asigurării respectării dreptului
persoanei extrădate, după caz, sau predate în baza unui mandat european de arestare, la un
proces echitabil, în principal a dreptului la apărare.
Dispoziţiile legale imperative menţionate de art. 5221 Cod procedură penală se referă
aşadar numai la persoana extrădată sau predată în baza unui mandat european de arestare, în
cauza de faţă această condiţie nefiind îndeplinită întrucât apelantul V.N. s-a întors în România
în luna decembrie 2011, însă nu ca urmare a extrădării sau în baza unui mandat european de
arestare (acesta avea eventual posibilitatea declarării, dacă se constatau îndeplinite cerinţele
prevăzute de lege, a unei căi de atac peste termen).
Mai mult, menţionăm că, de la regula prezenţei inculpatului la soluţionarea cauzei se
admit şi excepţii menţionate în jurisprudenţa sa de către CEDO, respectiv atunci când
asigurarea acestei condiţii ar duce la amânarea nejustificată a procedurii, mai ales dacă
inculpatul are o culpă în absenţa sa, acest drept al rejudecării putând fi aşadar restricţionat nu
numai în situaţia în care persoana condamnată a fost prezentă la unul din termenele de
judecată sau la pronunţarea hotărârilor ci şi atunci când a avut cunoştinţă, în orice mod, despre
desfăşurarea judecăţi. Ori, în cauza de faţă din actele dosarului rezultă că apelantul condamnat
a avut cunoştinţă de existenţa procedurilor penale care îl priveau, acesta fiind audiat în cursul
urmăririi penale la data de 04 octombrie 2007, după care, în cursul aceleiaşi luni a plecat în
Italia.
În raport de aceste considerente, apelul declarat este nefondat astfel încât în baza art.
379 alin. 1 lit. b Cod procedură penală va fi respins, apelantul urmând a fi obligat în baza art.
192 alin. 2 Cod procedură penală la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din
care 200 lei reprezintă onorariu avocat oficiu, care va fi suportat din fondurile Ministerului
Justiţiei. (Decizia Penală nr. 21/23 ianuarie 2013 - Secţia Penală şi Pentru Cauze cu Minori,
rezumat judecător Cristina Crăciunoiu)

4. Propunere de arestare preventivă a inculpatului. Infracţiuni de corupţie.

Caracterul neloial al probelor obţinute prin investigatorul cu identitate reală.
Caracterul nelegal al probei cu înregistrări ale convorbirilor efectuate de denunţătoare.

537
 În ceea ce priveşte caracterul neloial al probelor obţinute prin investigatorul cu
identitate reală, Curtea apreciază că datele existente în cauză la acest moment nu permit
concluzia că în speţă acesta a acţionat ca un „agent provocator”, aparent fiind respectate
criteriile enunţate de CEDO în referire la „caracterul pasiv” al activităţii pe care trebuie să
o desfăşoare în această materie agenţii statului. În lumina acestor criterii, activitatea
agenţilor statului nu poate fi considerată provocare dacă există o suspiciune rezonabilă că o
persoană participă la infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni, activitatea
investigatorilor sau colaboratorilor a fost autorizată în condiţiile legii, iar aceştia nu au făcut
altceva decât să ofere suspectului o ocazie obişnuită, ce nu are caracter excepţional, de a
comite o infracţiune.
Prin încheierea nr. 59 din 18 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.
5921/63/2013, în baza art. 149/1 alin.9 Cod procedură penală., a fost admisă propunerea
formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj.
În baza art. 136, 143 Cod procedură penală, 148 lit. f Cod procedură penală., s-a
dispus arestarea preventivă a inculpatului R.N., fiul lui Ilie şi Elisabeta, născut la data de
14.01.1954 în localitatea P., jud. Vâlcea, cu domiciliul în Craiova, str., nr., judeţul Dolj, CNP,
pe o durată de 29 de zile de la data punerii în executare a mandatului de arestare preventivă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că în cauză sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de art. 143 coroborat cu art. 681 Cod procedură penală dar şi cele
prevăzute de art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenţia europeană, existând motive verosimile de
a bănui că inculpatul a comis o infracţiune, motive care în jurisprudenţa C.E.D.O. au fost
definite ca acele fapte şi informaţii care ar indica unui observator obiectiv că persoana
respectivă ar fi putut săvârşi infracţiunea iar această analiză trebuie făcută în raport cu toate
circumstanţele cauzei.
Din probele administrate până în această fază a urmăririi penale denunţul numitei
B.L.S., înregistrarea audio-video efectuată în mediul ambiental, procesul verbal întocmit de
către investigatorul cu identitate reală (D.D.D.), procesul verbal de surprindere în flagrant,
reies indicii temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că inculpatul R.N. a săvârşit
fapta pentru care este cercetat, aceea de luare de mită prevăzută de art. 254, constând în aceea
că în data de 25.02.2013, Dr. R.N., medic specialist obstetrică-ginecologie în cadrul Spitalului
Clinic Judeţean de Urgenţă nr. 1 Craiova, i-a pretins denunţătoarei B.L.S., pentru efectuarea
unei întreruperi a cursului sarcinii, suma de 500 lei, iar în ziua de 17.03.2013 a pretins de la
investigatorul cu identitate reală, comisar D.D.D. suma de 1300 lei, primind de la acesta suma
de 1000 lei.
Inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei, precizând că nu a primit suma de 400
lei, iar suma de 100 lei primitul ulterior de la denunţătoare reprezintă contravaloarea
consultaţiei pe care a efectuat-o la cabinetul particular şi contravaloarea tratamentului
medicamentos pe care i l-a oferit denunţătoarei în momentul externării, medicamente care
provin din rezerva sa.
Cu privire la suma de 1000 lei primită de la investigatorul cu identitate reală,
inculpatul a precizat că reprezenta avansul pentru o intervenţie chirurgicală pe care urma să o
efectueze unei alte paciente, in cabinetul sau particular si nu in spital
Cu privire la faptul că în momentul flagrantului a declarat că banii respectivi
reprezintă restituirea unui împrumut pe care i l-a acordat denunţătoarei B.L.S., a precizat că a
făcut această declaraţie din cauza stării de tulburare în care se afla, el dorind să se înţeleagă că
reprezintă de fapt un avans pentru o intervenţie pe care urmează să o facă.
Apărările inculpatului au fost contrazise de probele administrate pana in aceasta faza
a procesului penal.
Potrivit art. 91/6 al 2 COD PROCEDURĂ PENALĂ, înregistrările efectuate de părţi
sau alte persoane, constituie mijloace de proba când privesc propriile convorbiri pe care le-au
purtat cu terţii, astfel încât înregistrarea efectuata de denunţătoare coroborata cu declaraţia
538
acesteia si cu declaraţia inculpatului (care recunoaşte ca a purtat cu denunţătoarea o discuţie
in legătura cu amanetarea unui cercel in vederea obţinerii unei sume de bani de către aceasta,
justificând insa ca era interesat daca aceasta are astfel posibilităţi materiale sa-si cumpere
reţeta) pot sa constituie la acest moment procesual indicii temeinice in sensul art. 143 COD
PROCEDURĂ PENALĂ, care sa conducă la presupunerea rezonabila ca inculpatul a săvârşit
fapta din data de 26.02.2013.
Înregistrările audio in mediu ambiental, purtate intre denunţătoare si inculpat in
cabinetul inculpatului, din cadrul spitalului clinic nr. 1 Craiova la data de 26.02.2013, au fost
redate rezumativ in procesul verbal din 12.03.2013, si au confirmat susţinerile denunţătoarei
privind lăsarea cercelului din aur inculpatului drept garanţie ca ii va da si restul sumei de 100
lei urmata de încercarea acesteia de a-si recupera bunul, afirmând ca îl va amaneta si ii va
aduce doctorului restul sumei pretinse.
De asemenea, din interceptările in mediul ambiental din data de 17.03.2013, a
rezultat ca suma 300 euro a fost pretinsa de inculpat pentru întreruperea unei sarcini,
intervenţie care urma sa aibă loc in incinta spitalului clinic nr. 1 Craiova si nu la cabinetul
particular al inculpatului, aşa cum susţine acesta, încercând sa creeze astfel o aparenta de
legalitate a sumei pretinse.
Relevante in acest sens au fost pasaje din convorbirile purtate de inculpat cu
investigatorul din ziua de 17.03.2013.
Instanţa a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f Cod
procedură penală respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta pentru care este cercetat
inculpatul este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea acestuia în libertate
prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Sub acest din urmă aspect, instanţa a avut în vedere că inculpatul, în calitate de medic
specialist în obstetrică-ginecologie, s-a folosit de funcţia sa pentru a obţine un folos material,
condiţionând astfel actul medical
Starea de pericol pentru ordinea publică în cazul său presupune o rezonanţă socială a
unor fapte grave, atât în rândul comunităţii locale unde îşi desfăşura activitatea cât şi la
nivelul întregii ordini sociale. Săvârşirea infracţiunii de luare de mită implicând un medic
specialist cu precădere prin natura relaţiilor socio-profesionale afectate, face ca lăsarea în
libertate a făptuitorului să genereze o stare de insecuritate socială, constituind un pericol
pentru ordinea publică. Atunci când asupra unui asemenea persoane planează o suspiciune
rezonabilă de corupţie, luarea celei mai severe măsuri preventive se impune pentru a nu spori
neîncrederea în capacitatea justiţiei de a lua măsurile necesare pentru crearea unui echilibru
firesc şi a unei stări de securitate socială dar şi pentru a transmite un mesaj de descurajare a
altor persoane care deţin funcţii publice.
Este adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca
trăsătură esenţială a infracţiunii dar totuşi nu se poate face abstracţie de natura şi gravitatea
faptei pentru care este cercetat inculpatul. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 136 alin. 8 Cod
procedură penală impun, printre alte criterii la luarea măsurii arestării preventive „pericolul
social al faptei” întrucât gradul acestuia este un indicator al gravităţii afectării ordinii publice.
Or, fapta pentru care este cercetat inculpatul prezintă un grad sporit de pericol social.
Aşa cum a rezultat din dispoziţiile art. 136 Cod procedură penală măsurile preventive,
printre care şi arestarea preventivă, urmăresc asigurarea bunei desfăşurări a procesului
penal,în vederea realizării scopului prevăzut de art. 1 din acelaşi cod.
Dispunerea unei alte măsuri preventive neprivative de libertate, s-a considerat că nu
este oportună în actualul stadiu al procesului, date fiind atât împrejurările anterior relevate cât
şi rezonanţa puternic negativă pe care fapte de natura celei presupus săvârşite de inculpat o au
în rândul opiniei publice, motiv pentru care va respinge cererea de luare a măsurii obligării de
a nu părăsi localitatea, formulată de inculpatul R.N., prin apărător ales, în cadrul concluziilor
pe fond.

539
 Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul R.N., criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivele dezvoltate oral în şedinţă publică şi consemnate
în practicaua prezentei încheieri.
Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii recurate, în raport de criticile formulate
cât şi din oficiu, Curtea în temeiul dispoziţiilor art. 3856 alin.2 şi 3 Cod procedură penală,
constată că recursul este nefondat, pentru considerentele următoarele:
În acord cu prima instanţă, Curtea constată că în cauză există indicii temeinice din care
rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul R.N. a săvârşit faptele prevăzute de legea penală
pentru care este cercetat, iar din materialul probator administrat rezultă incidenţa cazului
prevăzut de art. 148 lit. f Cod procedură penală
În acest sens sunt relevante înregistrarea audio-video realizată în mediul ambiental,
coroborată cu procesul verbal de prindere în flagrant, din care rezultă că inculpatul R.N., în
calitate de medic specialist obstetrică-ginecologie în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă
nr.1 Craiova, a pretins de la investigatorul cu identitate real D.D.D., suma de 1300 lei, pentru
a realiza o întrerupere de sarcină, primind de la acesta suma de 1000 lei, precum şi denunţul şi
declaraţiile denunţătoarei B.L.S., coroborate cu înregistrarea audio realizată de acesta, din
care rezultă că, în aceeaşi calitate, inculpatul a pretins şi primit de la aceasta suma totală de
500 lei pentru a realiza o întrerupere de sarcină.
De asemenea, Curtea reţine că toate aceste mijloace de probă mai sus enumerate se
coroborează cu declaraţiile inculpatului, care a recunoscut împrejurarea primirii sumelor de
bani de la denunţătoare şi respectiv de la investigatorul cu identitate reală, dându-le însă o altă
semnificaţie decât cea penală, în concret susţinând că acestea reprezentau contravaloarea
serviciului medical contractat prin cabinetul medical particular.
Curtea reţine că probele şi indiciile temeinice că inculpatul a săvârşit faptele de care
este învinuit au înţelesul prevăzut de art. 63 alin. 1 Cod procedură penală, respectiv art. 68
indice 1 Cod procedură penală, adică elemente de fapt sau date din care rezultă presupunerea
rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte de urmărire penală a săvârşit fapta.
Acestor noţiuni din dreptul intern le corespunzându-le sintagma de motive verosimile folosită
de art. 5 pct. 1 lit. c din CEDO, direct aplicabilă în dreptul intern în temeiul art. 20 raportat la
art. 11 alin. 2 din Constituţie.
Această sintagmă a primit în jurisprudenţa CEDO semnificaţia de existenţă a unor
fapte sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana a comis o
infracţiune (cauza Fox, Campbell şi Hartley c. Regatului Unit) fără a fi necesar ca la
momentul luării măsurii arestării preventive să existe probe suficiente pentru a se putea
formula o acuzare completă (cauza Murray c. Regatului Unit).
Sub aspectul indiciilor temeinice relevate de declaraţiile inculpatului, Curtea reţine că
la acest moment procesual nu se poate considera că nuanţarea poziţiei procesuale în sensul
negării semnificaţiei penale a faptelor pentru care este cercetat ar avea vreo consecinţă asupra
existenţei acestora.
În acest sens, Curtea a reţinut că prin prisma profesiei de medic atât în instituţia
publică - Spitalul Clinic Judeţean nr. 1 Craiova, cât şi la cabinetul particular, inculpatul presta
aceleaşi servicii medicale, dintre care numai activitatea prestată la cabinetul particular era
susceptibilă a face obiectul unei tranzacţii directe, pe bază de negociere directă cu pacientul.
Totodată, aşa cum a afirmat inculpatul, întreruperea de sarcină nu se putea realiza în spital
decât în cazuri de urgenţă medicală, fiind exclusă realizarea unei asemenea intervenţii la
simpla cerere a pacientei.
Din procesul verbal de redare a convorbirilor purtate în mediul ambiental între
inculpat şi investigatorul cu identitate reală, rezultă că inculpatul a pretins suma de 1300 lei,
din care a si primit 1000 lei, în incinta spitalului, pentru a realiza o întrerupere de sarcină care
nu constituia o urgenţă medicală, nefiind imperios necesară pentru salvarea vieţii sau sănătăţii
presupusei paciente, ci pentru a înlătura pericolul deconspirării unei relaţii extraconjugale a
acesteia. Totodată, rezultă că această intervenţie urma a fi realizată în spital, inculpatul
540
precizându-i investigatorului că este necesar ca pacienta „să vină să ia legătura cu mine să
facem internarea”.
Având în vedere că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de luare de
mită prevăzute de art. 254 Cod penal se poate realiza prin oricare din variantele alternative
prevăzute de norma incriminatoare, inclusiv prin primirea de bani sau alte foloase în scopul
îndeplinirii unui act contrar îndatoririlor de serviciu, Curtea constată, în consecinţa
considerentelor de mai sus că elementele de fapt relevate de mijloacele de probă obţinute la
acest moment procesual conturează suficiente indicii privind săvârşirea de către inculpat a
infracţiunii sus menţionate.
În ceea ce priveşte caracterul neloial al probelor obţinute prin investigatorul cu
identitate reală, Curtea apreciază că datele existente în cauză la acest moment nu permit
concluzia că în speţă acesta a acţionat ca un „agent provocator”, aparent fiind respectate
criteriile enunţate de CEDO în referire la „caracterul pasiv” al activităţii pe care trebuie să o
desfăşoare în această materie agenţii statului. În lumina acestor criterii, activitatea agenţilor
statului nu poate fi considerată provocare dacă există o suspiciune rezonabilă că o persoană
participă la infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni, activitatea investigatorilor
sau colaboratorilor a fost autorizată în condiţiile legii, iar aceştia nu au făcut altceva decât să
ofere suspectului o ocazie obişnuită, ce nu are caracter excepţional, de a comite o infracţiune.
În speţă organele judiciare fuseseră sesizate de denunţătoarea B.L.S. încă de la
12.03.2013, cu privire la presupuse fapte de corupţie al căror autor era inculpatul, iar la
întâlnirea cu inculpatul, investigatorul cu identitate reală s-a limitat la enunţarea problemei
medicale, solicitând informaţii cu privire la preţul intervenţiei pentru întrerupere de sarcină.
Este adevărat că acesta a insistat pentru remiterea unei părţi a preţului convenit, însă acesta a
fost stabilit exclusiv de inculpat, care a şi precizat, fără a fi provocat în vreun fel, că
intervenţia se va desfăşura în unitatea spitalicească, fiind necesară internarea.
În ceea ce priveşte legalitatea probei constând în înregistrarea realizată de
denunţătoare cu telefonul mobil, Curtea constată că aceasta nu poate fi înlăturată, aşa cum a
solicitat apărarea, având în vedere dispozițiile art. 91 ind. 6 alin. 2 care stabilesc că părţile sau
orice alte persoane pot efectua înregistrări ale convorbirilor sau comunicărilor purtate de
acestea cu terţii, fără autorizare din partea procurorului sau a judecătorului, indiferent de
natura infracţiunii sau de existenţa sau inexistenţa unui proces penal. De asemenea, pot fi
folosite în procesul penal, chiar dacă au fost obţinute fără autorizaţie înregistrările în mediul
ambiental efectuate de părţi sau de orice alte persoane cu privire la propriile comunicări.
În concluzie, reţinând netemeinicia susţinerilor apărării referitoare la nelegalitate sau
neloialitatea probelor ce conţin indiciile temeinice privind săvârşirea faptei de luare de mită în
formă continuată de care este acuzat inculpatul, Curtea constată îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 143 Cod procedură penală, ca premisă a luării măsurii preventive solicitată
de acuzare.
Referitor la cazul prevăzut de art. 148 alin. 1 lit. f Cod procedură penală, dispozițiile
art. 254 Cod penal prevăd o pedeapsă mai mare de 4 ani închisoare pentru infracţiunea ce face
obiectul acuzării, iar în ceea ce priveşte existenţa pericolului concret pentru ordinea publică
pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului, Curtea reţine că în jurisprudenţa CEDO
se admite că anumite infracţiuni, prin gravitatea lor şi prin reacţia publică la săvârşirea lor, pot
da naştere unui pericol pentru ordinea publică ce ar putea să justifice arestarea preventivă cel
puţin pentru o perioadă de timp. O bănuială puternică privind comiterea de către inculpat a
unor infracţiuni grave poate justifica iniţial detenţia (cauza Hass c. Poloniei), iar în această
cauză infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului este gravă, aspect indicat atât de limitele de
pedeapsă prevăzute de lege pentru sancţionarea acesteia (de la 3 la 12 ani), dar şi de
modalitatea în care inculpatul a săvârşit pretinsele fapte, ce demonstrează ignorarea deliberată
a ordinii de drept şi convingerea acestuia că profesia poate fi folosită cu precădere pentru
realizarea unor scopuri personale, materiale.

541
 Chiar dacă pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social al
faptei, acestea prezintă puncte de interferenţă, în sensul că pericolul concret pentru ordinea
publică trebuie apreciat atât în raport de datele referitoare la faptă, adică natura şi gravitatea
infracţiuni comise, dar şi de rezonanţa socială negativă produsă în comunitate ca urmare a
săvârşirii acesteia, datele referitoare la persoana inculpatului, antecedentele penale ale
acestuia, etc.
Este adevărat că numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al
infracţiunii nu poate constitui temei prin el însuşi pentru luarea măsurii arestării preventive,
însă, pentru infracţiuni deosebit de grave, cum este şi luarea de mită, probele referitoare la
existenţa infracţiunii şi persoana făptuitorului constituie în acelaşi timp şi probe referitoare la
pericolul concret pentru ordinea publică, prin natura lor având rezonanţă şi implicaţii negative
asupra siguranţei colective. Anumite tipuri de infracţiuni, printre care şi cele de corupţie, prin
natura lor conduc la concluzia unui pericol concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea
fenomenului infracţional pe care îl presupun şi îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii
colectivităţi, justificând pe deplin luarea măsurii arestării preventive.
În speţă, infracţiunea de care este acuzat inculpatul R.N. este în măsură să lezeze
ordinea socială, respectul şi încrederea de care medicii trebuie să se bucure în societate, pe
fondul unor asemenea fapte crescând lipsa de respect şi de încredere a populaţiei în instituţiile
statului, în seriozitatea actului medical asigurat în spitalele publice, generând convingerea că
acesta este condiţionat de satisfacerea intereselor personale imediate, materiale, ale medicilor
chemaţi să îl asigure.
Cu privire la circumstanţele personale ale inculpatului, Curtea reţine că necesitatea
prezervării ordinii publice primează faţă de circumstanţele personale favorabile ale
inculpatului, respectiv vârsta acestuia, lipsa antecedentelor penale faptul că are o familie
organizată. Toate acestea nu diminuează cu nimic gravitatea pe care o prezintă fapta cu privire
la care există suspiciunea rezonabilă că ar fi fost săvârşită de inculpat şi, pe cale de
consecinţă, nici pericolul pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică lăsarea în libertate a
inculpatului, mai mult, toate acestea constituie condiţii premisă pentru dobândirea funcţiei de
care s-a folosit inculpatul pentru comiterea faptelor.
Noţiunea de pericol pentru ordinea publică nu are doar semnificaţia unei primejdii
concrete şi imediate, constând în posibilitatea comiterii unor fapte penale grave, ci ea
semnifică şi o stare de nelinişte, un sentiment de insecuritate în rândul societăţii civile,
generată de rezonanţa socială negativă a faptului că inculpatul asupra căruia planează acuzaţia
comiterii unor infracţiuni grave este cercetat în stare de libertate. Astfel, este necesară o
reacţie fermă din partea autorităţilor pentru a nu se adopta o astfel de conduită infracţională şi
de alte persoane.
În concluzie, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice,
faptele de natura celei reţinute în sarcina inculpatului sunt considerate că suscită o tulburare a
societăţii, în aşa fel încât să justifice o detenţie preventivă.
Cu privire la ultima condiţie ce se impune a fi analizată, instanţa constată că
realizarea scopului prevăzut de art. 136 alin. 1 Cod procedură penală poate avea loc numai
prin luarea măsurii arestării preventive prin raportare la criteriile prevăzute de art. 136 alin. 8
Cod procedură penală, având în vedere circumstanţele deja analizate, respectiv gradul de
pericol social al infracţiunii, care este unul foarte ridicat, având în vedere nu doar gravitatea
pedepsei prevăzute de lege, dar şi modalitatea de săvârşire şi scopul urmărit, dar şi de faptul
că în cauză trebuie efectuate o serie de acte de urmărire penală, fără a exista riscul de
împiedicare din partea inculpatului a bunei desfăşurări a procesului penal.
Prin urmare, fiind legitimată de motive pertinente şi suficiente, măsura arestării
preventive este legală şi temeinică, iar criticile inculpatului sunt neîntemeiate, urmând ca, în
baza art. 38515 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, recursul declarat să fie respins, ca nefondat.

542
În baza art. 192 alin.2 Cod procedură penală, va obliga recurentul inculpat la plata sumei de
50 lei cheltuieli judiciare către stat. (Încheierea nr. 64/21 Martie 2013 - Secţia Penală şi
pentru Cauze cu Minori rezumat judecător Cristina Crăciunoiu)

5. Probe, dovezi. Dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil.

Dacă s-ar accepta ideea, potrivit căreia, instanţa de fond nu ar asculta martorii
acuzării şi implicit, nu ar efectua cercetare judecătorească, ci doar s-ar limita la analizarea
declaraţiilor date în faza urmăririi penale, s-ar aduce atingere dreptului inculpatului la un
proces echitabil, drept prevăzut de art.6 alin.3 lit.d din Convenţia europeană a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, în condiţiile în care cercetarea judecătorească trebuie
făcută de instanţa de fond, potrivit titlului II capitolul II secţiunea I din Codul de procedură
penală.

Prin sentinţa penală nr.1297 din 27 iunie 2012, Judecătoria Târgu Jiu,în baza art.26
rap.la.art.215 alin.1, 2 şi 3 Cod penal, cu aplicarea art.320 ind.1 Cod procedură penală, a fost
condamnat inculpatul D. S., la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.
S-a aplicat inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie interzicerea drepturilor
prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit. b Cod penal, pe durata executării pedepsei principale.
S-a constatat că inculpatul D.S. este arestat în altă cauză.
În baza art.215 alin.1, 2 şi 3 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal şi art.37
lit.a Cod penal, a fost condamnat inculpatul B. R.O., fiul lui la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art.84 pct.2 şi 3 din Legea nr.59/1934, cu aplicarea art.37 lit.a Cod penal, a
fost condamnat inculpatul B. R.O., la pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art.33, 34 Cod penal, s-au contopit pedepsele stabilite în pedeapsa ce mai grea
de 3 ani închisoare.
În baza art.83 Cod penal, s-a revocat suspendarea condiţionată pentru pedeapsa de 3
ani închisoare la care a fost condamnat prin sentința penală nr.87/2008 a Judecătoriei Novaci,
definitivă prin decizia penalănr.630/2009 a Curţii de Apel Craiova, pe care a cumulat-o cu
pedeapsa stabilită prin prezenta sentinţă, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 6 ani
închisoare.
S-a aplicat inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie interzicerea drepturilor
prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a şi lit. b Cod penal, pe durata executării pedepsei principale.
S-a dedus din pedeapsa stabilită durata reţinerii de la 05.11.2009.
S-a respins acţiunea civilă a părţii civile SC E. SRL TG-JIU,, ca inadmisibilă.
A fost obligat inculpatul B. R.O. la plata către partea civilă SC R. S. SRL Braşov, a
sumei de 111388,04 lei.
Au fost obligaţi inculpaţii B. R.O. şi D. S., în solidar, la plata către partea civilă SC R.
P. SRL Tg-Jiu, a sumei de 30835 lei.
S-a dispus anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr.7/28.05.2009 şi
nr.1/18.06.2009.
Au fost obligaţi inculpaţii la câte 2.000 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg-Jiu nr.4804/P/2009 din
24.11.2011 au fost trimişi în judecată inculpaţii B. R.O. pentru săvârşirea infracțiunii
prevăzute şi pedepsite de art. 215 alin. 1, 2 şi 3 Cod penal cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod
penal şi art. 84 pct. 2 şi 3 din Legea 59/1934 ambele cu aplic. art. 33 lit. a şi art. 37 lit.
a Cod penal şi D.S., pentru săvârşirea infracțiunii de complicitate la înşelăciune
prevăzută şi pedepsită de art. 26 raportat la art.215 alin. 1, 2 şi 3 Cod penal.
Ascultat înainte de începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul D. S. a recunoscut
săvârşirea infracţiunii, solicitând judecarea lui potrivit procedurii prevăzute de art.3201 Cod
procedură penală, şi-a însuşit probatoriul efectuat în cursul urmăririi penale, nu a mai solicitat

543
administrarea altor probe.
Inculpatul B.R.O. s-a prezentat la două termene de judecată, la unul dintre acestea
solicitând acordarea unui termen pentru angajarea unui apărător, la cel de-al doilea neputând
fi ascultat în prezenţa apărătorului din oficiu, întrucât nu era prezent inculpatul aflat în stare
de deţinere D. S., iar ulterior nu s-a prezentat în faţa instanţei de judecată, deşi avea cunoştinţă
de desfăşurarea procesului.
Din probele administrate în cursul urmăririi penale coroborate cu depoziţiile martorilor
audiaţi în faza cercetării judecătoreşti, a rezultat în mod indubitabil intenţia inculpatului B. R.
O. de a înşela părţile civile, acesta prezentându-se sub identităţi false cu ocazia încheierii
contractelor, susţinând uneori că este ruda unor oameni de afaceri pe care aceştia îi cunoşteau
şi cu care avuseseră relaţii comerciale şi emiţând file de CEC cunoscând că acestea nu au
acoperire în cont şi fără a avea dreptul de a dispune de aceste instrumente de plată.
În consecinţă, instanţa de fond a reţinut vinovăţia inculpatului B. R. O. sub forma
intenţiei şi a dispus condamnarea acestuia pentru infracţiunea de înşelăciune în formă
continuată.
De asemenea, fapta aceluiaşi inculpat de a lăsa drept garanţie o filă CEC cu ocazia
încheierii contractului cu SC E. SRL Tg-Jiu, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute de art.84 pct.2 şi 3 din Legea nr.59/1934.
Cu privire la inculpatul D. S., s-au reţinut dispoziţiile art.3201 Cod procedură penală,
acesta recunoscând săvârşirea infracţiunii şi însuşindu-şi probatoriul efectuat în cursul
urmăririi penale şi nu a mai solicitat efectuarea altor probe în cauză, dispunându-se
condamnarea acestuia pentru infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs inculpaţii.
Inculpatul B. R. O. a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât nu au fost
audiaţi toţi martorii din rechizitoriu, doar doi martori au fost ascultaţi. În condiţiile în care
declaraţiile martorilor din faza urmăririi penale sunt contradictorii, la cercetarea
judecătorească instanţa trebuia să lămurească aceste contradicţii.
La urmărirea penală el nu a avut posibilitatea să pună întrebări martorilor, astfel încât
instanţa de fond trebuia să audieze toţi martorii detaliat.
Inculpatul D.S. a solicitat admiterea reducerea pedepsei, având în vedere atitudinea
sinceră, a invocat dispoziţiile art.3201 Cod procedură penală, a regretat săvârşirea infracţiunii.
Totodată, a solicitat exonerarea de plata despăgubirilor către SC R. P. SRL Târgu Jiu.
Prin decizia penală nr.304 din 15 februarie 2013 a Curţii de Apel Craiova s-au dispus
următoarele:
Admite recursurile declarate de inculpaţii D. S. şi B. R. O., împotriva sentinţei penale
nr.1297 din 27 iunie 2012, pronunţată de Judecătoria Târgu Jiu, în dosarul nr.
17900/318/2011.
Casează sentinţa în parte sub aspectul laturii penale în privinţa inculpatului B. R. O. şi
sub aspectul acţiunilor civile formulate de părţile civile SC R. S. SRL Braşov, SC R. P. SRL
Târgu Jiu şi trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond - Judecătoria Târgu Jiu.
Menţine actele procedurale încheiate până la 27.06.2012.
Menţine dispoziţiile sentinţei referitoare la latura penală privindu-l pe inculpatul D. S.
şi latura civilă privind acţiunea civilă formulată de partea civilă SC E. SRL Târgu Jiu.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, din care câte 300 lei reprezentând
onorariul apărător oficiu se vor vira din contul Ministerului Justiţiei în contul Baroului Dolj.
În motivare,instanţa de recurs a arătat următoarele:
La urmărirea penală au fost audiaţi 15 martori, iar în faza cercetării judecătoreşti din
aceştia au fost audiaţi doar doi, respectiv S. I. şi C. L. R., la termenul din 27 iunie 2012.
Ori, potrivit art.200 Cod procedură penală „urmărirea penală are ca obiect strângerea
probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la
stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună
trimiterea în judecată”.

544
 Desfăşurarea judecării cauzelor în primă instanţă este reglementată în titlul II
Capitolul II secţiunea I din Codul de procedură penală, iar la art.327 Cod procedură penală, se
prevede obligaţia instanţei de a asculta martorii, asigurându-se astfel respectarea principiului
contradictorialităţii în faţa instanţei de judecată.
Din actele şi lucrările dosarului, nu rezultă că ar fi incidente dispoziţiile art.327 alin.3
Cod procedură penală, neexistând dovezi care să conducă la concluzia că ascultarea martorilor
rămaşi neaudiaţi nu mai este posibilă.
În altă ordine de idei, dreptul la un proces echitabil este garantat de dispoziţiile art.6
alin.3 lit.d din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
potrivit căruia inculpatul are dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi
să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.
Audierea pentru prima dată a martorilor acuzării, în faza judecării recursului, ar fi
posibilă numai în măsura în care instanţa de fond ar fi efectuat suficiente demersuri pentru
ascultarea acestora, dar din actele existente la dosar ar fi existat imposibilitatea audierii
acestor martori.
Dacă s-ar accepta ideea, potrivit căreia, instanţa de fond nu ar asculta martorii acuzării
şi implicit, nu ar efectua cercetare judecătorească, ci doar s-ar limita la analizarea declaraţiilor
date în faza urmăririi penale, s-ar aduce atingere dreptului inculpatului la un proces echitabil,
drept prevăzut de art.6 alin.3 lit.d din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, în condiţiile în care cercetarea judecătorească trebuie făcută de
instanţa de fond, potrivit titlului II capitolul II secţiunea I din Codul de procedură penală.
Numai în situaţia prevăzută de art.3201 Cod procedură penală, instanţa de fond putea
să judece cauza numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, dar în speţă,
inculpatul B. R. nu a recunoscut săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi
implicit, nu a invocat aplicarea acestor dispoziţii legale.
În consecinţă, ţinând cont de dispoziţiile art.38515 alin.1 pct.2 lit.c Cod procedură
penală raportat la art.3859 alin.1 pct.10 Cod procedură penală, Curtea va admite recursurile
declarate de inculpaţii B.R.O. şi D.S., va casa în parte sentinţa sub aspectul laturii penale în
privinţa inculpatului B. R. O. şi sub aspectul acţiunilor civile formulate de părţile civile S.C.
R. S. S.R.L. BRAŞOV, S.C.R. P. S.R.L. Târgu Jiu şi va trimite cauza spre rejudecare la
instanţa de fond - Judecătoria Târgu Jiu.
Se vor menţine actele procedurale încheiate până la 27.06.2012.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va proceda la audierea tuturor martorilor
acuzării (arătaţi în rechizitoriu), la reaudierea martorilor S.I. şi C.L.R., va face toate
demersurile necesare prezentării acestor martori în faţa instanţei, inclusiv mandate de aducere
şi aplicarea de amenzi judiciare, iar în cazul în care ascultarea vreunuia dintre martori nu mai
este posibilă, se va proceda, potrivit dispoziţiilor art.327 alin.3 Cod procedură penală.
Criticile formulate de inculpatul D. S., privitoare la latura penală, respectiv cuantumul
pedepsei sunt nefondate.
Astfel, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei reţinută în actul de sesizare a instanţei,
a solicitat judecarea cauzei numai în baza probelor administrate în faza urmăririi penale,
probe din care rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
Pedeapsa aplicată inculpatului D.S. a fost just individualizată, având în vedere
criteriile prevăzute de art.72 Cod penal, gradul de pericol social mediu al faptei, împrejurările
în care s-a săvârşit, persoana inculpatului, care nu este la primul conflict cu legea penală, aşa
cum rezultă din fişa de cazier, mai mult, acesta este arestat în prezent într-o altă cauză penală,
fiind îndreptăţită concluzia că pedepsele aplicate anterior nu şi-au atins scopul, inculpatul
continuând să aibă o atitudine de dispreţ faţă de valorile sociale ocrotite de lege.
În consecinţă, se vor menţine dispoziţiile sentinţei referitoare la latura penală privindu-
l pe inculpatul D.S.
Totodată, se vor menţine şi dispoziţiile referitoare la latura civilă privind acţiunea
civilă formulată de partea civilă S.C.E. S.R.L. Târgu Jiu, împotriva inculpatului B. R., având

545
în vedere decizia nr.43 din 13 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-
a admis recursul în interesul legii. (Decizia penală nr. 304 din 15 februarie 2013 - Secţia
penală şi pentru cauze de minori, rezumat judecător Mircea Șelea)

6. Căi de atac. Momentul începerii executării pedepsei în cazul arestării

condamnatului într-o ţară membră a Uniunii Europene în baza unui mandat european
de arestare emis de autorităţile române.

Nu se poate considera că inculpatul a început executarea pedepsei,în momentul

arestării în străinătate, deoarece autorităţile ţării în care se afla, l-au arestat pe inculpat în
baza mandatului european de arestare, nu în baza mandatului de executare a pedepsei
închisorii.
În privinţa deducerii perioadei executate în străinătate, aceasta este prevăzută de
art.15 din Legea nr.302/2004, dar acest articol nu prevede că începerea executării pedepsei
are loc la data arestării efectuate de autorităţile străine.

Prin sentinţa penală nr. 3128 din 22.06.2004, Judecătoria Tg-Jiu în baza art. 288 alin.1
Cod penal a condamnat pe inculpatul C. C. la 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 41-42 Cod
penal
În baza art. 291 Cod penal a fost condamnat inculpatul la 2 ani închisoare cu aplicarea
art. 41-42 Cod penal
În baza art. 292 Cod penal a fost condamnat inculpatul la 2 ani închisoare cu aplicarea
art. 41-42 Cod penal şi s-a constatat graţiată această pedeapsă prin Legea nr. 543/2002.
În baza art. 293 Cod penal a fost condamnat acelaşi inculpat la 2 ani închisoare cu
aplicarea art. 41-42 Cod penal şi s-a constatat că această pedeapsă a fost graţiată.
În baza art. 70 alin. 1 din O.U.G. 105/2001 a fost condamnat inculpatul la 2 ani
închisoare, cu aplicarea art. 41-42 Cod penal
În baza art. 33-34 Cod penal au fost contopite pedepsele de 3 ani, 2 ani şi 2 ani
închisoare aplicate şi negraţiate, în pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, la care a fost
adăugat un spor de 8 luni, astfel că inculpatul va executa în final, pedeapsa de 3 ani şi 8 luni
închisoare.
S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 Cod penal, în condiţiile şi pe
durata prevăzută de art. 71 Cod penal
În baza art. 293 Cod penal, a fost condamnat inculpatul T. C. S. la 2 ani închisoare şi
s-a constatat graţiată pedeapsa conform Legii nr. 543/2002.
S-a dispus anularea actelor false.
Împotriva sentinţei penale nr. 3128/22.06.2204 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu în
dosarul nr. 4935/2004 a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg-Jiu, criticând-o ca
nelegală şi netemeinică, cu motivarea că încadrarea juridică a faptelor comise de inculpatul
C.C. este greşită, impunându-se schimbarea acesteia.
Prin decizia nr. 449 din 08.09.2004 pronunţată de Tribunalul Gorj Secţia Penală în
dosarul nr. 2225/2004 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg-Jiu
împotriva sentinţei penale nr. 3128 din 22 iunie 2004 pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu în
dosar nr. 4935/2004.
A fost desfiinţată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, unde a
fost înregistrată sub nr. 14283/2004.
Prin sentinţa penală nr. 6775 din data de 23.12.2004, pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu
în dosarul nr. 14283/2004, în baza art. 293 alin. 2 Cod penal a fost condamnat inculpatul T. C.
S., la 1 an închisoare şi s-a constatat graţiată pedeapsa conform Legii nr. 543/2002.
În baza art. 334 Cod procedură penală a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor
cu privire la inculpatul C. C. din art. 288 alin. 1, art. 291, art. 292, art. 293 Cod penal şi art. 70
alin. 1 din OUG nr. 105/2001 cu aplicarea art. 33-34 Cod penal şi art. 41-42 Cod penal în art.

546
31 alin. 2 raportat la art. 288 alin. 1, art. 291, art. 292, art. 293 şi art. 70 alin. 1 din OUG
105/2001 cu aplicarea art. 33-34 Cod penal şi art. 41-42 Cod penal.
În baza art. 31 alin. 2 raportat la art. 288 alin.1 a fost condamnat inculpatul C. C., la 2
ani închisoare, cu aplicarea art. 41-42 Cod penal.
În baza art. 31 alin. 2 Cod penal raportat la art. 291 Cod penal a fost condamnat
inculpatul la 2 ani închisoare cu aplicarea art. 41-42 Cod penal.
În baza art. 31 alin. 2 raportat la art. 292 Cod penal a fost condamnat inculpatul la 2
ani închisoare cu aplicarea art. 41-42 Cod penal şi s-a constatat graţiată această pedeapsă prin
Legea nr. 543/2002.
În baza art. 31 alin. 2 raportat la art. 293 Cod penal a fost condamnat inculpatul la 2
ani închisoare cu aplicarea art. 41-42 Cod penal.
În baza art. 31 alin. 2 raportat la art. 70 alin. 1 din OUG 105/2001 a fost condamnat
inculpatul la 2 ani închisoare cu aplicarea art. 41-42 Cod penal.
În baza art. 33-34 Cod penal au fost contopite pedepsele de 2 ani, 2 ani şi 2 ani
închisoare aplicate şi graţiate în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare la care s-a adăugat
un spor de 8 luni, astfel că inculpatul va executa în final, pedeapsa de 2 ani şi 8 luni
închisoare.
Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 Cod penal în condiţiile şi
pe durata prevăzută de art. 71 Cod penal şi s-a dispus anularea actelor false.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs - peste termenul prevăzut de lege -
inculpatul C. C., solicitând admiterea acestuia, deoarece a lipsit de la urmărirea penală şi
judecata cauzei pe fond, neştiind de existenţa procesului încă din faza de urmărire penală.
Curtea a constatat că nu este competentă să soluţioneze calea de atac formulată de
inculpat, deoarece aceasta a fost calificată greşit ca fiind recurs şi nu apel, cum ar fi trebuit şi
a fost greşit trimisă la Curtea de Apel Craiova, competenţa materială şi teritorială revenind
Tribunalului Gorj.
Astfel, s-a constat că la data la care s-a soluţionat cauza, infracţiunile pentru care a fost
judecat inculpatul erau supuse două grade de jurisdicţie, apel şi recurs, potrivit art. 27 alin. 1
pct. 2 aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, modificări care însă nu înlătură
gradele de jurisdicţie existente la data judecăţii fondului cauzei.
În aceste condiţii, Curtea a apreciat, aşa cum s-a arătat, că formularea căii de atac este
supusă regulilor procedurale la care a început judecata, în acest sens, fiind şi dispoziţiile art.
24 alin. 1 din Legea nr. 202/2010 care reglementează procedura specifică căilor de atac pentru
cauzele în care s-au pronunţat hotărâri până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, lege
care a înlăturat calea de atac a apelului pentru infracţiunile de care este acuzat inculpatul.
Prin decizia penală nr. 2422 din 28.11.2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova,
Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori în dosarul nr. 72/318/2004 a fost declinată
competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Gorj.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 21 decembrie 2012 sub
nr. 72/318/2004, cu prim termen de judecată la data de 21.01.2013, când au fost solicitate
documente privind data începerii executării pedepsei de către apelantul inculpat.
Prin decizia penală nr.1 din 21 ianuarie 2013, Tribunalul Gorj, a admis apelul peste
termen formulat de inculpatul C. C.
S-a respins excepţia privind prescripţia răspunderii penale.
S-a desfiinţat sentinţa penală nr. 6775/23.12.2004 a Judecătoriei Tg-Jiu, în parte şi
rejudecând, s-a admis cererea formulată de inculpat privind judecarea cauzei conform
dispoziţiilor art. 320 ind.1 Cod procedură penală
În baza art. 334 Cod procedură penală s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor din
art. 288 alin. 1 Cod penal în art. 31 alin.2 Cod penal raportat art.288 alin.1 Cod penal cu
aplicarea art. 41-42 Cod penal

547
 În baza art. 31 alin.2 Cod penal raportat art. 288 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 41-
42 Cod penal şi art. 320 ind. 1 alin.7 Cod procedură penală a fost condamnat inculpatul la 1
an şi 6 luni închisoare.
În baza art. 291 Cod penal cu aplicarea art. 41-42 Cod penal şi art. 320 ind. 1 alin.7
Cod procedură penală a fost condamnat inculpatul la 1 an şi 6 luni închisoare.
În baza art. 292 Cod penal cu aplicarea art. 41-42 Cod penal şi art. 320 ind.1 alin. 7
Cod procedură penală a fost condamnat inculpatul la 1 an şi 4 luni închisoare.
În baza art. 293 Cod penal cu aplicarea art. 41-42 Cod penal şi art. 320 ind. 1 alin.7
Cod procedură penală a fost condamnat inculpatul la 1 an şi 6 luni închisoare.
În baza art. 70 alin. 1 din O.U.G. 105/2001 cu aplicarea art. 41-42 Cod penal şi art.
320 ind. 1 alin. 7 Cod procedură penală a fost condamnat inculpatul la 1 an şi 4 luni
închisoare.
În baza art. 10 din Legea nr. 543/2002, s-a constatat graţiată pedeapsa de 1 an şi 4 luni
închisoare aplicată inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 292 Cod penal cu
aplicarea art. 41-42 Cod penal
În baza art. 33-34 Cod penal s-au contopit pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea
de 1 an şi 6 luni închisoare, pedeapsă ce urmează a fi executată conform art. 57 Cod penal
S-au interzis inculpatului drepturile civile prevăzute de art. 64 lit. a teza a-II-a şi lit. b
Cod penal.
S-a deduce din pedeapsa aplicată perioada începând cu 14.09.2012 la zi.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
În motivare s-au arătat următoarele:
Prin adresa nr. H2/15678/11.01.2013 Penitenciarul Tg-Jiu a comunicat instanţei că
apelantul inculpat a început executarea pedepsei la data de 14.09.2012.
Apelantul inculpat după punerea în discuţie a cererii privind admiterea apelului peste
termen a solicitat instanţei judecarea conform dispoziţiilor art. 3201 Cod procedură penală
arătând că îşi însuşeşte pe deplin actele de urmărire penală efectuate în cauză şi nu doreşte să
formuleze alte cereri.
Tribunalul analizând actele şi lucrările dosarului şi văzând şi dispoziţiile art. 371 alin.
2 Cod procedură penală, art. 379 pct. 2 lit. a Cod procedură penală a admis apelul, a desfiinţat
sentinţa penală nr. 6775/23.12.2004 a Judecătoriei Tg-Jiu în parte şi rejudecând, s-a admis
cererea formulată de apelantul inculpat privind judecarea cauzei conform dispoziţiilor art.
3201 Cod procedură penală
În acelaşi timp, instanţa în baza art. 334 Cod procedură penală a dispus schimbarea
încadrării juridice a faptelor numai în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 288 alin.
1 Cod penal, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 31 alin. 2 Cod penal, inculpatul determinând
cu intenţie la săvârşirea infracţiunii de fals material o persoană care a comis acea faptă fără
vinovăţie.
Instanţa de apel a reţinut că apelantul inculpat C. C. având restricţie de a pătrunde în
Italia, de unde fusese expulzat, a hotărât să schimbe paşaportul şi să obţină altul care să-i
permită deplasarea în unul din statele din vestul Europei, fără probleme.
În acest sens, l-a cunoscut pe inculpatul T. C. S. din Mătăsari, care nu deţinuse până în
anul 2002 paşaport şi l-a determinat pe acesta să-l ajute în ideea obţinerii documentului
necesar.
În schimbul sumei de 1.000.000 lei inculpatul T. C. S. i-a înmânat inculpatului C.
buletinul de identitate eliberat la împlinirea vârstei de 14 ani, unde fotografia nu mai
corespundea noii fizionomii.
Folosind buletinul de identitate şi certificatul de naştere al inculpatului T., inculpatul
C. a obţinut ulterior de la Serviciul Paşapoarte Gorj un nou paşaport la data de 09.09.2002 pe
care a fost aplicată fotografia personală, documentul de identificare personal fiind folosit în
tranzitul către alte state, acesta fiind descoperit ulterior în Portugalia.

548
 Apelantul inculpat a recunoscut şi regretat faptele săvârşite.
Dovedită fiind vinovăţia acestuia pentru infracţiunile susmenţionate tribunalul a
procedat la condamnarea acestuia la o pedeapsă cu închisoarea cu privare, în sensul
dispoziţiilor art. 57 Cod penal urmând a fi reţinute dispoziţiile art. 3201 Cod procedură penală
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj şi
inculpatul C.C.
În motivare procurorul a arătat că în mod greşit tribunalul a dispus admiterea apelului
peste termen, în condiţiile în care inculpatul a fost arestat în Portugalia la 4 septembrie 2012
în baza mandatului european de arestare emis în urma condamnării definitive prin s.p.nr.6775
din 23 decembrie 2004.
Deşi inculpatul a fost predat autorităţilor române – DGPMB – Serviciul de reţinere şi
arestare preventivă nr.9, Secţia 15 Poliţie Bucureşti la 14 septembrie 2012, începerea
executării pedepsei care trebuia să fie avută în vedere de instanţă la calcularea celor 10 zile
era 4 septembrie 2012, deoarece atunci a fost arestat de autorităţile portugheze, iar inculpatul
putea declara apel.
Chiar dacă depunerea cererii de apel s-ar fi făcut greşit la altă instanţă, aceasta nu ar fi
atras anularea cererii de apel.
Mai mult, potrivit art.15 din Legea nr.302/2004, durata arestului efectuat în străinătate
se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române.
În mod greşit s-au aplicat dispoziţiile art.3201 Cod procedură penală, deoarece primul
termen de judecată a fost la 7 ianuarie 2013, când i s-a luat declaraţie inculpatului, dar acesta
nu a recunoscut şi nu a solicitat aplicarea acestor dispoziţii legale. La termenul următor a
solicitat aplicarea procedurii speciale.
Privitor la încadrarea juridică a faptelor, instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor
noua încadrare şi nu a atras atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la
urmă sau eventual, amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea.
Instanţa de apel nu a constatat graţiată pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute de art.293 Cod penal, potrivit Legii nr.543/2002.
Greşit au fost contopite pedepse graţiate, ţinând cont şi de Decizia nr.10/1995 a Înalte
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de apel a dedus în mod greşit perioada executată, în mod corect trebuia
dedusă de la 4 septembrie 2012, aşa cum prevăd dispoziţiile art.15 din Legea nr.302/2004.
Inculpatul a solicitat reducerea pedepsei, aplicarea dispoziţiilor art.81 Cod penal,
având în vedere atitudinea sinceră, are doi copii minori, a conştientizat gravitatea faptelor, a
avut o conduită bună, astfel încât se poate aprecia că se poate îndrepta şi fără privarea de
libertate.
Totodată, a solicitat reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art.74 lit.a şi c
Cod penal, ţinând cont şi de conduita bună a sa atât în România, cât şi în Portugalia.
Prin decizia penală nr.964 din 24 aprilie 2013 a Curţii de Apel Craiova s-au dispus
următoarele:
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj şi inculpatul C.
C., împotriva deciziei penale nr.1 din 21 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Gorj, în
dosarul nr. 72/318/2004.
Casează în parte decizia.
Descontopeşte pedepsele.
Constată graţiată pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art.293 Cod penal.
Contopeşte pedepsele rămase negraţiate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea
mai grea, 1 an şi 6 luni închisoare.
Deduce perioada executată de la 04.09.2012 la zi.
Dispune anularea mandatului de executare vechi şi emiterea unui mandat
corespunzător.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

549
 Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
În motivare, instanţa de recurs a arătat următoarele:
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate şi examinând cauza sub toate
aspectele de fapt şi de drept, Curtea apreciază că sunt fondate numai în privinţa neconstatării
graţierii pedepsei aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art.293 Cod penal, greşitei
contopiri a pedepselor graţiate, greşitei deduceri a perioadei executate.
Este nefondată critica parchetului privind tardivitatea apelului declarat de inculpat.
Deşi inculpatul a fost arestat de autorităţile portugheze la data de 4 septembrie 2012,
această arestare s-a efectuat în baza mandatului european de arestare nr.24 din 20 noiembrie
2009 emis de Judecătoria Târgu Jiu.
Prin urmare, nu se poate considera că inculpatul a început executarea pedepsei aplicată
prin sentinţa penală nr. 6775 din 23 decembrie 2004 a Judecătoriei Târgu Jiu, la 4 septembrie
2012, deoarece autorităţile portugheze l-au arestat pe inculpat în baza mandatului european de
arestare, nu în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr.9211 din 21 februarie
2005, emis de Judecătoria Târgu Jiu în baza sentinţei penale mai sus arătate.
De altfel, autorităţile portugheze nici nu puteau să-l aresteze pe inculpat în baza
mandatului de executare a pedepsei închisorii, în condiţiile în care între statele membre ale
Uniunii Europene, în privinţa cooperării judiciare internaţionale în materie penală se aplică
Decizia cadru nr.2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind
mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, transpusă în
legislaţia internă prin Legea nr.302/2004.
Prin urmare, numai în momentul în care inculpatul a fost preluat de autorităţile
judiciare române, la 14 septembrie 2012, a început executarea pedepsei aplicată prin sentinţa
penală nr. 6775 din 23 decembrie 2004 a Judecătoriei Târgu Jiu, care a stat la baza emiterii
mandatului de executare a pedepsei închisorii nr.9211 din 21 februarie 2005, emis de
Judecătoria Târgu Jiu, aşa cum rezultă şi din adresa nr.145023 din 17 septembrie 2012 a IPJ
Satu Mare, Serviciul Investigaţii Criminale, cum şi din adresa nr.H2/15678 din 11 ianuarie
2013 a Penitenciarului Târgu Jiu.
În privinţa deducerii perioadei executate în Portugalia, aceasta este prevăzută de art.15
din Legea nr.302/2004, dar acest articol nu prevede că începerea executării pedepsei are loc la
data arestării efectuate de autorităţile străine.
Referitor la critica privind nepunerea în discuţia părţilor a schimbării încadrării
juridice a faptelor, Curtea apreciază că încălcarea dispoziţiilor art.334 Cod procedură penală,
ar atrage nulitatea prevăzută de art.197 alin.1 Cod procedură penală, dar numai atunci când
inculpatului i s-ar fi adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei
penale în privinţa schimbării încadrării juridice a faptelor.
Ori, pe de o parte, instanţa de apel a dat o corectă încadrare juridică a faptelor, iar pe
de altă parte, inculpatului nu i s-a adus vreo vătămare, aspect ce rezultă şi din motivele de
recurs formulate de inculpat în sensul că inculpatul nu a criticat în niciun mod faptul că nu s-a
pus în discuţie schimbarea încadrării juridice.
În această situaţie, nu se impune reformarea deciziei în privinţa modului în care s-a
dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor.
Este nefondată şi critica parchetului privind aplicarea dispoziţiilor art.3201 Cod
procedură penală.
La termenul din 7 ianuarie 2013 instanţa de apel l-a ascultat pe inculpat numai pentru
a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.365 Cod procedură penală.
Numai după ce tribunalul a apreciat că apelul formulat de inculpat îndeplineşte
condiţiile prevăzute de art.365 Cod procedură penală, l-a ascultat pe inculpat cu privire la
faptele de care era acuzat.
În acest context, primul termen, în sensul dispoziţiilor art.11 din OUG nr.121/2011, a
fost, în speţă, la 21 ianuarie 2013, când inculpatul a formulat cerere de judecarea cauzei

550
potrivit dispoziţiilor art.3201 Cod procedură penală, recunoscând săvârşirea faptelor şi
solicitând ca judecata să aibă loc numai în baza probelor administrate la urmărirea penală.
Este nefondată critica inculpatului privind individualizarea pedepsei şi a modalităţii de
executare, având în vedere criteriile prevăzute de art.72 Cod penal, gradul de pericol social
mediu al faptelor, împrejurările în care s-au săvârşit, consecinţele produse, neimpunându-se
reţinerea circumstanţelor atenuante, ţinând cont de comportamentul inculpatului, care nu s-a
prezentat în faţa instanţei de fond şi s-a sustras de la executarea pedepsei, fiind necesară
emiterea unui mandat european de arestare pentru prinderea sa.
Faptul că inculpatul a avut o atitudine sinceră a fost avut în vedere de instanţa de apel
în momentul când a admis cererea de judecare a cauzei potrivit dispoziţiilor art.3201 Cod
procedură penală şi prin orientarea cuantumului pedepselor spre minimul special prevăzut de
lege.
Sunt întemeiate criticile privind neconstatarea graţierii pedepsei aplicată pentru
săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.293 Cod penal, greşita contopire a pedepselor graţiate
şi greşita deducere a perioadei executate.
Astfel, potrivit Legii nr.543/2002, pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzute de art.293 Cod penal este graţiată, având în vedere data săvârşirii acesteia.
Totodată, ţinând cont de Decizia nr.10/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin
care s-a admis recursul în interesul legii, instanţa de apel trebuia să contopească numai
pedepsele care nu au fost graţiate.
Având în vedere dispoziţiile art.15 din Legea nr.302/2004, din pedeapsa rezultantă
tribunalul trebuia să deducă şi durata arestului efectuat în Portugalia, de la 4 septembrie 2012.
(Decizia penală nr.964 din 24 aprilie 2013- Secţia penală şi pentru cauze de minori,
rezumat judecător Mircea Șelea)

7. Căi de atac. Inadmisibilitatea contestaţiei în anulare. Invocarea în mod formal

a unui caz de contestaţie în anulare care nu este aplicabil în cauză,având în vedere
natura cererii soluţionată prin hotărârea împotriva căreia s-a formulat contestaţie în
anulare.

În contestaţia în anulare formulată, condamnatul a invocat existenţa motivului

prevăzut de art.386 alin.1 lit.c Cod procedură penală, potrivit căruia „instanţa de recurs nu
s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de
art.10 alin.(1) lit.f )-i1), cu privire la care existau probe în dosar”.
Din conţinutul acestui text de lege, rezultă că este aplicabil numai unei hotărâri
penale prin care s-a rezolvat acţiunea penală, potrivit dispoziţiilor art.345 Cod procedură
penală, în sensul că instanţa a hotărât asupra învinuirii aduse inculpatului.
Prin urmare acest caz nu este aplicabil unei decizii prin care instanţa de recurs a
judecat recursul declarat împotriva unei sentinţe prin care s-a soluţionat o contestaţie la
executare.

Prin decizia penală nr.1383 din 19 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în
dosarul nr.659/54/2013 s-a respins contestaţia în anulare formulată de contestatorul B. L.,
împotriva deciziei penale nr.922 din 19 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în
dosarul nr.1230/63/2013, ca inadmisibilă.
În motivare s-au arătat următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 126 din data de 14 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj în
dosarul nr. 1230/63/2013, în baza art. 461 lit. d Cod procedură penală rap. la art. 126 lit. b
Cod penal şi art. 127 alin. 1, 2 Cod penal a fost admisă contestaţia la executare formulată de
către condamnatul B. L.

551
 S-a constatat intervenită prescripţia executării pedepsei de 8 ani închisoare aplicată
prin sentinţa penală nr. 152/1998 a Tribunalului Dolj, definitivă prin decizia penală nr.
2399/11.06.1999 a Curţii Supreme de Justiţie.
S-a dispus retragerea mandatului de executare a pedepsei închisorii cu nr. 176/1998
din 01.07.1999 emis în baza sentinţei penale nr. 152/1998 a Tribunalului Dolj şi a tuturor
formelor de executare pedeapsă, emise în baza mandatului cu nr. 176/1998 din 01.07.1999.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj.
Prin decizia penală nr.922 din 19 aprilie 2013, Curtea de Apel Craiova, a admis
recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, a casat sentinţa penală şi
rejudecând, a respins contestaţia la executare formulată de condamnatul B. L. ca nefondată.
A fost obligat contestatorul la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare la fond.
Cheltuielile judiciare din recurs au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatorul B. L., în
motivare invocând cazul prevăzut de art.386 alin.1 lit.c Cod procedură penală, în sensul că
instanţa de recurs nu a examinat şi a omis să se pronunţe asupra a două din motivele scrise de
recurs, având ca finalitate juridică constatarea intervenirii prescripţiei executării pedepsei.
Condamnatul a formulat motive scrise în apărare, motive care atrăgeau respingerea ca
nefondată a criticii de nelegalitate invocată de procuror, referitoare la imprescriptibilitatea
executării pedepsei principale.
A mai arătat că cererea este admisibilă în principiu, fiind îndeplinite condiţiile
prevăzute de art.391 alin.2 Cod procedură penală şi este întemeiată, deoarece decizia instanţei
de recurs a fost pronunţată cu încălcarea normelor procesual penale prevăzute de art.38514
alin.2 Cod procedură penală, instanţa de recurs făcând o eroare vădită, deoarece din
expunerea de motive a iniţiatorilor Legii nr.27/2012, Avizul Consiliului Legislativ, rezultă în
mod neîndoielnic că această lege se aplică doar infracţiunilor intenţionate care au avut ca
urmare moartea victimei, având astfel în obiectul de reglementate doar infracţiunile
consumate de omor, omor calificat şi omor deosebit de grav.
În sprijinul admiterii cererii de contestaţie, prin recunoaşterea şi aplicarea legii mai
favorabile, a invocat şi decizia nr.1092/2012 a Curţii Constituţionale.
Curtea, verificând potrivit dispoziţiilor art.391 Cod procedură penală, admisibilitatea
în principiu a cererii de contestaţie, a apreciat că cererea este inadmisibilă, pentru următoarele
motive:
În contestaţia în anulare formulată, condamnatul a invocat existenţa motivului
prevăzut de art.386 alin.1 lit.c Cod procedură penală, potrivit căruia „instanţa de recurs nu s-a
pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art.10
alin.(1) lit.f )-i1), cu privire la care existau probe în dosar”.
Din conţinutul acestui text de lege, rezultă că este aplicabil numai unei hotărâri penale
prin care s-a rezolvat acţiunea penală, potrivit dispoziţiilor art.345 Cod procedură penală, în
sensul că instanţa a hotărât asupra învinuirii aduse inculpatului.
În sprijinul acestei concluzii este şi faptul că art.10 alin.(1) lit.f )-i1), este cuprins în
Secţiunea I din Capitolul II Titlul I al Codului de procedură penală, care reglementează
acţiunea penală.
Ori, în speţă, prin decizia împotriva căreia s-a formulat contestaţia în anulare, nu s-a
soluţionat acţiunea penală, potrivit art.345 Cod procedură penală, ci s-a soluţionat un recurs
împotriva sentinţei instanţei de fond, prin care judecat o contestaţie la executare formulată de
condamnat, constatându-se intervenită prescripţia executării pedepsei de 8 ani închisoare
aplicată prin s.p.nr.152/1998 a Tribunalului Dolj, definitivă prin decizia penală nr.2399/11
iunie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie.
Chiar dacă prin decizia penală nr.922 din 19 aprilie 2013 a Curţii de Apel Craiova, s-a
admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, s-a casat sentinţa penală
recurată şi rejudecând, s-a respins contestaţia la executare formulată de condamnat, prin

552
această hotărâre nu s-a soluţionat acţiunea penală, prescripţia executării pedepsei neavând
legătură cu existenţa unei cauze de încetare a procesului penal, dintre cele prevăzute de art. 10
alin.(1) lit.f )-i1) Cod procedură penală.
În consecinţă, deşi, condamnatul a invocat formal cazul de contestaţie în anulare
prevăzut de art.386 alin.1 lit.c Cod procedură penală, acesta nu-şi găseşte aplicabilitatea în
speţa de faţă, deoarece nu priveşte o hotărâre penală definitivă prin care s-a rezolvat acţiunea
penală, astfel încât Curtea a respins contestaţia în anulare ca inadmisibilă. (Decizia penală
nr.1383 din 19 iunie 2013- Secţia penală şi pentru cauze de minori, rezumat judecător Mircea
Șelea)

8. Arest preventiv. Referat cu propunere de prelungire a arestului preventiv.

Urmărire penală.

Semnătura aplicată pe referatul cu propunere de prelungire a duratei măsurii

arestării preventive, se prezumă, până la proba contrară, a fi a procurorului care a întocmit
acest referat, al cărui nume este specificat la începutul referatului. Cu ocazia soluţionării
recursurilor declarate împotriva încheierii prin care instanţa de fond a admis propunerea de
prelungire a arestării preventive, Curtea nu analizează modul în care se desfăşoară
urmărirea penală, ci dacă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, impun în continuare
privarea de libertate ai inculpaţilor.

Prin încheierea nr.224/06.08.2013 pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr.

12471/63/2013, s-a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă ÎCCJ – DIICOT –
Serviciul Teritorial Craiova, având ca obiect prelungirea măsurii arestării preventive.
În temeiul art. 159 Cod procedură penală s-a dispus prelungirea măsurii arestării
preventive a inculpaţilor:
- P. M. C., P. D. V., G. A., P. A. O. pentru o perioadă de 30 de zile începând din data de
10.08.2013 până la data de 08.09.2013 inclusiv.
În motivare s-a arătat că prelungirea măsurii arestării preventive presupune menţinerea
temeiurilor care au fundamentat iniţial privarea de libertate, şi anume subzistenţa condiţiilor
de fond şi de procedură prevăzute de art.143 şi 148 lit.f Cod procedură penală, avute în vedere
în prezenta cauză de instanţa care a dispus arestarea preventivă. Complexitatea şi multitudinea
probelor care urmează a fi administrate în viitor a reprezintat un argument care poate fi luat în
considerare la stabilirea necesităţii privării de libertate pentru viitor, in ansamblul criteriilor
reale si personale, dar nu pot decide în mod exclusiv o soluţie cu privire la dreptul
fundamental la libertate al persoanei; în principal aceste criterii privind gradul de
complexitate şi dificultatea întâmpinate într-o anchetă penală sunt avute în vedere la
aprecierea duratei rezonabile a arestării preventive.
Circumstanţele personale ale inculpaţilor, în sensul că au studii multiple, sunt
persoane tinere, în majoritate nu au antecedente penale, sunt angajaţi şi provin din familii
legal constituite, nu au putut susţine în mod exclusiv punerea în libertate a inculpaţilor,
întrucât aceste date şi împrejurări nu i-au împiedicat cu nimic pe inculpaţi să desfăşoare
presupusele activităţi infracţionale. Ele nu pot contribui de unele singure la realizarea scopului
măsurilor preventive prevăzute de art.136 Cod procedură penală, şi anume buna desfăşurare a
procesului penal.
Măsurile restrictive de libertate sunt disproporţionate( insuficiente) faţă de necesitatea
imperativă a asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi apărării ordinii de drept într-un
stat democratic, având în vedere şi relaţiile dintre inculpaţi, în special inculpaţii Popa Daniel
Valentin şi Popa Mihai Cristian, care sunt fraţi, şi orice măsură de împiedicare a acestora de a
lua legătura unii cu alţii putând pune în pericol alte drepturi fundamentale ale persoanei, cum
ar fi dreptul la viaţa privată. Din cuprinsul convorbirilor telefonice interceptate si înregistrate
s-a retinut ca toţi inculpaţii au si alte cunoştinţe comune, persoane cu care vorbeau sistematic

553
la telefon, unele dintre ele nefiind identificate in mod cert, astfel ca masurile restrictive de
libertate nu ar fi apte sa evite orice încercare de fraudare a scopului procesului penal, al
rolului acestuia de a contribui la aflarea adevărului, întrucât nu ar permite împiedicarea
tuturor inculpaţilor sa ia legătura cu prieteni comuni( in lipsa datelor de identitate ale
acestora), care nici nu au dobândit încă nicio calitate procesuala in cauza, de acuzaţi sau
martori. Insuficienta mijloacelor de natura a contribui la protejarea interesului superior al
apărării ordinii publice nu ar fi suficient protejat in acest moment incipient al procesului
penal, inculpaţii aflându-se in stare de arest preventiv de nici 30 zile.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpaţii,invocând printre altele,faptul
că semnătura aplicată pe referatul cu propunere de prelungire a arestului preventiv nu aparţine
procurorului care a efectuat urmărirea penală în cauză. Au mai invocat aspectul că după ce
inculpatul P.A.O. a fost arestat, nu a fost audiat de procuror şi nu i s-au adus la cunoştinţă
acuzaţiile; i s-a încălcat astfel dreptul la apărare; există cerere la dosar de audiere a
inculpatului, formulată la 23 iulie 2013, dar procurorul nu i-a dat curs.
Prin încheierea nr.214 din 8 august 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, s-au
respins ca nefondate recursurile,fiind obligaţi recurenţii la cheltuieli judiciare către stat.
În motivare,instanţa de recurs a reţinut,printre altele,următoarele:
Semnătura aplicată pe referatul cu propunere de prelungire a duratei măsurii arestării
preventive, se prezumă, până la proba contrară, a fi a procurorului care a întocmit acest
referat, al cărui nume este specificat la începutul referatului.
Cu ocazia soluţionării recursurilor declarate împotriva încheierii prin care instanţa de
fond a admis propunerea de prelungire a arestării preventive, Curtea nu analizează modul în
care se desfăşoară urmărirea penală, ci dacă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii,
impun în continuare privarea de libertate ai inculpaţilor.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că în mod corect instanţa de
fond a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea iniţială, impun în continuare
privarea de libertate a inculpaţilor.
Astfel, există în continuare indicii temeinice şi în sensul dispoziţiilor 681 Cod
procedură penală – declaraţii martori, percheziţii domiciliare, declaraţii inculpaţi, rapoarte de
constatare tehnico-ştiinţifică, înregistrări ale convorbirilor telefonice, înregistrări în mediul
ambiental, înscrisuri, că inculpaţii au săvârşit infracţiunea pentru care sunt cercetaţi cu
menţiunea că în privinţa inculpatului P.A.O. sunt indicii numai cu privire la infracţiunea de
trafic de droguri de risc, astfel cum a constatat instanţa de fond cu ocazia soluţionării
propunerii de arestare preventivă, împotriva încheierii instanţei de fond declarând recurs
numai inculpaţii.
De la data arestării preventive nu au apărut elemente noi care să conducă la ideea că
nu mai există indiciile temeinice constatate la momentul arestării preventive, în privinţa
participării fiecăruia dintre inculpaţi la presupusa activitatea infracţională.
Fără a se confunda cu pericolul social al faptei - trăsătură esenţială a infracţiunii,
pericolul concret pentru ordinea publică rezultă şi din natura şi gravitatea faptelor pentru care
sunt cercetaţi inculpaţii, modalitatea de comitere, consecinţele produse sau care s-ar fi putut
produce, numărul mare de participanţi la presupusa activitate infracţională, durata mare de
timp în care se presupune că s-au săvârşit faptele, aspectul că această activitate a fost stopată
doar prin intervenţia organelor judiciare, fiind justificată ideea că dacă inculpaţii s-ar afla în
liberate s-ar crea un sentiment de nesiguranţă în rândul celorlalţi membrii ai comunităţii,
generat de faptul că persoane bănuite de comiterea unor infracţiuni grave se află printre ei.
Trebuie avute în vedere în acest sens şi consecinţele deosebit de grave ale consumului
substanţelor ce fac parte din categoria celor presupus a fi traficate de inculpaţi, producând
efecte negative atât asupra stării fizice cât şi asupra psihicului persoanelor care le consumă.
Nu trebuie neglijat nici faptul că prin săvârşirea infracţiunilor privitoare la
instrumentele de plată electronică se obţin în mod ilicit sume foarte mari de bani într-un timp
foarte scurt iar astfel de infracţiuni sunt foarte greu de descoperit astfel încât până în

554
momentul stopării activităţii infracţionale de către organele judiciare, cei care comit astfel de
fapte obţin, in mod ilegal, beneficii foarte mari, producând în acelaşi timp prejudicii în
patrimoniul altor persoane. (Încheierea nr. 214 din 8 august 2013 - Secţia penală şi pentru
cauze de minori, rezumat judecător Mircea Șelea)

9. Aplicarea procedurii prevăzute de art. 320/1 Cod procedură penală

În situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art 320/1 alin 1 Cod
procedură penală, împrejurarea că au fost administrate din oficiu probe de către instanţă
pentru lămurirea situaţiei de fapt şi a încadrării juridice a faptei, nu poate fi imputată
inculpatului şi nu îl poate priva pe acesta de dreptul de a beneficia de reducerea limitelor de
pedeapsă cu o treime conform dispoziţiilor art. 320/1 alin 7 Cod procedură penală.
DREPT PENAL. INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII. DISTINCŢIA ÎNTRE
INFRACŢIUNEA DE OMOR CALIFICAT ŞI INFRACŢIUNEA DE LOVIRI SAU
VĂTĂMĂRI CAUZATOARE DE MOARTE.
Fapta inculpatului constând în aceea că a aplicat victimei lovituri în mod repetat, în
diferite zone ale corpului, cu intensitate, victima fiind lovită şi în timp ce era doborâtă la
pământ, iar ca urmare a acestor lovituri victima a intrat într-o stare de comă, după care a
decedat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor şi nu ale infracţiunii de
lovri sau vătămări cauzatoare de moarte, rezultând din modul de comitere a faptei şi din
intensitatea loviturilor aplicate, faptul că inculpatul a acţionat cu intenţie, chiar dacă
indirectă, în sensul că a prevăzut că forţa şi numărul acestor lovituri pot conduce la moartea
victimei şi, chiar dacă nu a urmărit, a acceptat producerea rezultatului.

Prin sentinţa penală nr.28 din 26 februarie 2013, Tribunalul Olt, s-a respins cererea
privind aplicarea dispoziţiilor art. 320/1 alin 8 Cod procedură penală formulată de inculpatul
G. I., ca nefondată.
In baza art. 334 Cod procedură penală s-a respins cererea formulată de acelaşi inculpat
privind schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de omor calificat prevăzut de
art. 174 alin 1 raportat la art. 175 alin 1 lit. i Cod penal în infracţiunea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte prevăzut de art. 183 Cod penal ca nefondată.
In baza art. 174 alin 1 – art. 175 alin 1 lit. i Cod penal, a fost condamnat inculpatul
G.I. la pedeapsa de 15 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin 1 lit. a
teza a II a şi lit. b Cod penal pe o durată de 5 ani ca pedeapsă complementară.
In baza art.71 alin.2 Cod penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a
interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin 1 lit. a teza a II a si lit. b Cod penal.
In baza art. 88 alin 1 Cod penal, s-a dedus din pedeapsă reţinerea si arestarea
preventivă şi în baza art. 350 Cod penal s-a menţinut măsura arestării preventive a
inculpatului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, solicitând admiterea apelului,
desfiinţarea sentinţei penale sub aspectul laturii penale, în sensul schimbării încadrării juridice
a faptei în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 Cod
penal. În motivarea apelului s-a arătat că inculpatul nu a acţionat cu intenţia de a provoca
decesul victimei, ci numai cu intenţia de a-i aplica acestei a o corecţie, decesul survenind
ulterior. De asemenea au fost invocate critici sub aspectul nereţinerii circumstanţei atenuante
a provocării prevăzută de art. 73 lit. b Cod penal, inculpatul susţinând că a acţionat violent sub
stăpânirea unei puternice tulburări şi emoţii determinată de acţiunea victimei care l-a acuzat
pe nedrept de furtul bicicletei, numindu-l „hoţul satului”. Au fost invocate critici şi sub
aspectul individualizării judiciare a pedepsei aplicate, solicitându-se reţinerea dispoziţiilor art.

555
320/1 Cod procedură penală şi art. 74 alin 1 lit. c Cod penal, cu consecinţa coborârii pedepsei
sub minimul special prevăzut de lege.
Examinând hotărârea atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, motivele de apel,
cât şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 371 alin 2 Cod procedură penală, Curtea constată
că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt corectă, în sensul că, în data de 02 09 2012,
victima C.V., aflată în stare de ebrietate, s-a deplasat la domiciliul inculpatului, acuzându-l pe
nedrept de faptul că i-a sustras bicicleta şi o plasă cu obiecte personale (victima uitând că
bicicleta şi plasa au fost luate chiar de soţia lui, în timp ce se afla la bar). În aceste condiţii
între cei doi a avut loc o altercaţie verbală care a degenerat, inculpatul aplicând victimei
lovituri repetate cu pumnii şi picioarele, la nivelul capului şi abdomenului. În urma loviturilor
aplicate, victima a căzut la pământ iar inculpatul a continuat să o lovească, producându-i
leziuni care au condus la decesul acesteia.
Încadrarea juridică a faptei a fost corect reţinută de prima instanţă, fiind neîntemeiate
criticile inculpatului prin care solicită schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 Cod penal.
Ceea ce diferenţiază infracţiunea de omor de infracţiunea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte este intenţia cu care inculpatul acţionează.
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracţiune
praeterintenţionată, în sensul că lovirea sau vătămarea corporală se săvârşeşte cu intenţie, iar
urmarea mai gravă produsă - decesul persoanei, survine din culpă.
În speţă, cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă inculpatul a aplicat victimei
lovituri în mod repetat, în diferite zone ale corpului, cu intensitate, victima fiind lovită şi în
timp ce era doborâtă la pământ, iar ca urmare a acestor lovituri victima a intrat într-o stare de
comă, după care a decedat, rezultând din modul de comitere a faptei şi intensitatea loviturilor
aplicate, faptul că inculpatul a acţionat cu intenţie, chiar dacă indirectă, în sensul că a prevăzut
că forţa şi numărul acestor lovituri pot conduce la moartea victimei şi, chiar dacă nu a urmărit,
a acceptat producerea rezultatului.
Sunt de asemenea neîntemeiate criticile formulate de inculpat referitoare la omisiunea
reţinerii scuzei provocării, raportat la atitudinea victimei care l-a acuzat de furtul bicicletei.
Este adevărat că victima s-a deplasat la locuinţa inculpatului şi l-a acuzat pe acesta pe
nedrept de furtul bicicletei, însă această atitudine nu poate constitui circumstanţa atenuantă a
provocării întrucât nu se poate concluziona că inculpatul s-a aflat sub imperiul unei puternice
tulburări sau emoţii determinate de acţiunea provocatoare a victimei.
Un simplu reproş de acest gen din partea victimei nu justifică o ripostă de o asemenea
violenţă din partea inculpatului şi nu poate conduce la concluzia că l-a adus pe inculpat într-o
stare de puternică tulburare sau emoţie, cu atât mai mult cu cât victima era în stare vădită de
ebrietate, astfel că în mod corect nu au fost reţinute în favoarea inculpatului dispoziţiile art. 73
lit. b Cod penal.
Sunt însă întemeiate criticile formulate de inculpat referitoare la omisiunea de a fi
aplicate dispoziţiile art. 320/1 Cod procedură penală.
Conform acestor dispoziţii legale, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, în
şedinţa publică din data de 04.12.2012, inculpatul a declarat că recunoaşte comiterea faptei,
solicitând ca judecata să se desfăşoare conform procedurii simplificate.
Cu toate acestea, deşi erau îndeplinite condiţiile legale pentru ca judecata să se
desfăşoare conform dispoziţiilor art. 320/1 Cod procedură penală, instanţa din oficiu,
apreciind că situaţia de fapt nu este lămurită a procedat la a administrarea de probe.
Împrejurarea că au fost administrate din oficiu probe de către instanţă pentru lămurirea
situaţiei de fapt şi a încadrării juridice a faptei, nu poate fi imputată inculpatului şi nu îl poate
priva pe acesta de dreptul de a beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime
conform dispoziţiilor art. 320/1 alin 7 Cod penal.

556
 Pentru aceste considerente, apelul inculpatului va fi admis, în sensul de a se reţine în
favoarea acestuia dispoziţiile art. 320/1 Cod penal.
Referitor la individualizarea judiciară a pedepsei, criticile formulate de inculpat se
constată ca fiind întemeiate, pedeapsa aplicată de instanţa de fond fiind prea aspră raportat la
circumstanţele reale de comitere a faptei, împrejurarea că victima a fost cea care a declanşat
conflictul acuzându-l pe inculpat pe nedrept de furtul bicicletei sale, împrejurarea că este
tânăr, a recunoscut şi regretat comiterea faptei.
Sunt nefondate criticile formulate de inculpat referitoare la nereţinerea circumstanţelor
atenuante.
Nu se justifică reţinerea în cauză de circumstanţe atenuante, faţă de gradul de pericol
social ridicat al faptei comise prin care a fost suprimată viaţa unei persoane şi faţă de datele
care caracterizează persoana inculpatului care este cunoscut cu antecedente penale pentru
infracţiuni de furt calificat.
În consecinţă, luând în considerare toate criteriile de individualizare a pedepsei
conform dispoziţiilor art. 72 Cod penal inclusiv limitele de pedeapsă reduse cu o treime ca
efect al aplicării dispoziţiilor art. 320/1 alin 7 Cod penal, instanţa de apel apreciază că scopul
educativ-preventiv al pedepsei va fi realizat prin aplicarea unei pedepse de 10 ani închisoare
şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit. a teza II, lit.
b Cod penal.
Pentru aceste considerente, în baza art. 379 pct. 2 lit. b Cod procedură penală, se va
admite apelul inculpatului, se va desfiinţa în parte sentinţa apelată, sub aspectul laturii penale.
În baza art.174, 175 al.1 lit.i Cod penal, cu aplic. art.320/1 alin.1,7 Cod procedură penală va
fi condamnat inculpatul G.I. la pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare şi 4 ani interzicerea
drepturilor prevăzute de art.64 lit. a teza II, lit. b Cod penal.
Constatând că temeiurile care au justificat arestarea preventivă subzistă în continuare
şi nu s-au modificat, lăsarea în libertate a inculpatului prezentând în continuare pericol pentru
ordinea publică, se va deduce în continuare detenţia preventivă la zi şi se va menţine arestarea
preventivă a inculpatului.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. (Decizia penală nr. 181/16 05
2013 - Secţia penală şi pentru cauze de minori, rezumat judecător Claudia Lăutaru)

10. Arestare preventivă. Ascultarea inculpatului.

Potrivit art. 150 alin. 1 Cod procedură penală, măsura arestării inculpatului poate fi
luată numai după ascultarea acestuia de către judecător, afară de cazul când inculpatul este
dispărut, se află în străinătate sau se sustrage de la urmărire ori se află în una dintre
situaţiile prevăzute de art. 1491 alin. 6 Cod procedură penală
Dispoziţiile art. 1491 alin. 6 Cod procedură penală, care prevăd posibilitatea ca
propunerea de arestare preventivă să fie examinată în lipsa inculpatului, în prezenţa
apărătorului, se referă la situaţia în care inculpatul se află în stare de reţinere sau de
arestare potrivit art. 146 şi din cauza sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de
necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului.
Instanţa nu poate soluţiona propunerea de arestare preventivă fără ascultarea
inculpatului decât în situaţiile de excepţie enumerate mai sus, în toate celelalte cazuri
trebuind să procedeze la ascultarea acestuia.

Prin încheierea nr. 146 din 1 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr.
10093/63/2013, a fost admisă propunerea de arestare preventivă a Parchetului de pe lângă
Tribunalul Dolj.

557
 În baza art. 1491 Cod procedură penală raportat la art. 143 şi art. 148 alin. 1 lit. f Cod
procedură penală dispune arestarea preventivă a inculpatului C.I. pe o durată de 30 de zile,
începând cu data punerii în executare a mandatului de arestare preventivă.
În baza art. 1491 Cod procedură penală raportat la art. 143 şi art. 148 lit. a şi f Cod
procedură penală dispune arestarea preventivă a inculpatului C.V. pe o durată de 30 de zile,
începând cu data punerii în executare a mandatului de arestare preventivă.
Au fost emise mandate de arestare preventivă pe numele inculpaţilor potrivit
dispoziţiilor art. 151 Cod procedură penală.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpaţii, solicitând respingerea
propunerii de arestare preventivă şi revocarea măsurii, inculpatul C.I. arătând că a solicitat la
instanţa de fond să nu se judece propunerea în lipsa sa, întrucât era internat în spital şi trebuia
ascultat obligatoriu, apoi a solicitat să fie audiat la locul unde se află, cerere ce a fost respinsă,
astfel că încheierea instanţei de fond este nulă, deoarece trebuia, obligatoriu, ascultat
inculpatul de către judecător.
S-a mai arătat că nu s-au respectat dispoziţiile obligatorii privind ascultarea
inculpatului şi asigurarea dreptului la apărare; referatul cu propunere de arestare nu este
semnat de procuror; singura sancţiune este nulitatea absolută.
Pentru inculpatul C.V., s-a arătat că nu sunt întrunite dispozițiile art. 148 lit. a Cod
procedură penală; inculpatul nu s-a sustras urmăririi penale; a fost audiat numai în calitate de
martor.
Recursul declarat de inculpatul C.V. este nefondat, iar cel declarat de inculpatul C.I.
este fondat, urmând a fi soluţionate ca atare, pentru considerentele ce urmează.
Analizând actele şi lucrările dosarului, cu privire la inculpatul C.V., Curtea constată
că, potrivit art.148 lit.f Cod procedură penală măsura arestării preventive a inculpatului poate
fi luată dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.143 Cod procedură penală, şi
inculpatul a comis o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4
ani, existând probe că lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea
publică.
Potrivit art.143 Cod procedură penală, măsura preventivă se poate dispune dacă există
probe ori indicii temeinice că inculpatul a comis o faptă prevăzută de legea penală, iar art.681
Cod procedură penală prevede expres că sunt indicii temeinice atunci când din datele
existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează
urmărirea penală a săvârşit fapta.
Or, în cauză, există indicii temeinice, ce rezultă din probele administrate (procesul-
verbal de cercetare la faţa locului încheiat în data de 26.05.2013, procese-verbale de
constatare încheiate la 26.05.2013, planşele foto, rapoarte întocmite de agenţii de poliţie, acte
medico-legale preliminare, declaraţiile martorilor T.A.D., B.P.M., S.D., B.M.M, declaraţiile
părţii vătămate), care duc la presupunerea rezonabilă în sensul săvârşirii de către inculpatul
C.V. a infracţiunilor pentru care este cercetat.
Aceste indicii temeinice nu este necesar să aibă greutatea unora ce ar susţine o
hotărâre de condamnare, fiind suficient ca acestea să conducă la bănuiala legitimă sau
presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis o faptă penală.
Totodată, sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 148 lit. f Cod procedură
penală, pentru această infracţiune legea prevăzând pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani,
existând şi probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea
publică, ce rezultă din modalitatea şi împrejurările comiterii faptelor, pericolul social ridicat al
acestora, atingerea adusă valorilor sociale apărate de lege, rezonanţa socială pe care faptele au
avut-o în rândul comunităţii.
Cu privire la temeiul prevăzut de art. 148 lit. a Cod procedură penală, în mod corect a
reţinut instanţa de fond că inculpatul C.V. a dispărut de la domiciliu, conform proceselor
verbale de căutare întocmite, sustrăgându-se urmăririi penale, astfel că în cazul acestuia sunt
întrunite şi condiţiile prevăzute de art. 148 lit. a Cod procedură penală

558
 În ceea ce priveşte motivele de recurs prin care s-a susţinut că referatul cu propunere
de arestare nu este semnat de procuror, aspect ce îl priveşte şi pe inculpatul C.V., Curtea
apreciază că acest motiv, nefiind expres enumerat printre cauzele de nulitate absolută
prevăzută de art. 197 alin. 2 Cod procedură penală, nu poate atrage această sancţiune, putând
constitui numai o cauză de nulitate relativă, în condiţiile art. 197 alin. 1 şi 4 Cod procedură
penală, condiţionată de existenţa unei vătămări, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.
Se constată aşadar că există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără
a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii
generale a judecării în stare de libertate.
În acest moment procesual, nu există argumente care să concluzioneze că în cauză ar fi
suficientă o altă măsură preventivă neprivativă de libertate, aceasta nefiind în măsură să-şi
realizeze scopul descris de art. 136 alin. 1 Cod procedură penală, respectiv să asigure buna
desfăşurare a procesului penal sau să împiedice sustragerea inculpatului de la judecată.
Pentru aceste considerente, întrucât în mod corect a fost admisă propunerea de arestare
preventivă cu privire la inculpatul C.V., fiind întrunite condiţiile art. 148 lit. a şi f Cod
procedură penală, văzând şi dispozițiile art. 38515 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, va fi
respins ca nefondat recursul declarat de acesta.
Cu privire la inculpatul C. I., Curtea constată că sunt întemeiate criticile formulate de
acesta prin apărător în sensul că s-a soluţionat propunerea de arestare preventivă fără ca
inculpatul să fie audiat de instanţă, deşi ascultarea sa era obligatorie.
Astfel, potrivit art. 150 alin. 1 Cod procedură penală, măsura arestării inculpatului
poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către judecător, afară de cazul când inculpatul
este dispărut, se află în străinătate sau se sustrage de la urmărire ori se află în una dintre
situaţiile prevăzute de art. 1491 alin. 6 Cod procedură penală
Potrivit art. 1491 alin. 6 Cod procedură penală, în cazul în care inculpatul se află în
stare de reţinere sau de arestare potrivit art. 146 şi din cauza sănătăţii ori din cauză de forţă
majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului, propunerea de arestare va
fi examinată în lipsa inculpatului, în prezenţa apărătorului.
Aşadar, instanţa nu poate soluţiona propunerea de arestare preventivă fără ascultarea
inculpatului decât în situaţiile de excepţie enumerate mai sus, în toate celelalte cazuri trebuind
să procedeze la ascultarea acestuia, iar în cauză apărătorul ales al inculpatului a insistat în
cererea privind audierea sa.
Or, în cauză, deşi inculpatul C.I. se afla internat în spital şi nu putea fi adus, nu era
îndeplinită şi cealaltă condiţie a textului art. 1491 alin. 6 Cod procedură penală, respectiv
inculpatul nu se afla în stare de reţinere sau de arestare potrivit art. 146, astfel încât Curtea
apreciază că nu era incident acest text legal, iar ascultarea inculpatului era obligatorie.
Pentru aceste considerente, văzând şi dispozițiile art. 38515 pct. 2 lit. c Cod procedură
penală, va fi admis recursul declarat de inculpatul C.I. va fi casată încheierea în parte, cu
privire la acest inculpat şi se va trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond, neascultarea
inculpatul de instanţa de fond în cadrul soluţionării propuneri de arestare preventivă neputând
fi suplinită în recurs.
Cu prilejul rejudecării, instanţa de fond va efectua demersurile pe care le consideră
necesare în vederea ascultării inculpatului, (urmând a se verifica la unitatea sanitară unde
acesta este internat dacă inculpatul se poate deplasa) şi va avea în vedere şi celelalte susţineri
formulate de inculpat prin apărători privind pretinsele încălcări ale unor norme procedurale.
Se va dispune anularea mandatului de arestare preventivă nr.70/2013 emis de
Tribunalul Dolj. (Încheierea nr. 145/ 05 06 2013 - Secţia penală şi pentru cauze de minori,
rezumat judecător Claudia Lăutaru)

559