COLECÅIA RAO CLASIC

MICHEL TOURNIER

Vineri sau limburile Pacificului

M I C H E L T O U R N I E R

Vineri sau limburile

Pacificului

editura rao
 MICHEL TOURNIER
Vendredi ou les limbes du Pacifique

© Editions Gallimard, 1967

© Editura RAO, 2013

pentru versiunea în limba română
Toate drepturile rezervate

Ilustraţia copertei
© Makarova Olga | Dreamstime.com

2013

Editura RAO
www.raobooks.com
www.rao.ro

Descrierea CIP poate fi consultată

pe pagina de internet a
Bibliotecii Naţionale a României

ISBN 978-606-609-304-0
 Cu exactitatea firului-cu-plumb, felinarul, atârnat de tavanul
cabinei, măsura, cu oscilaţiile lui, amploarea înclinării pe care-o
căpăta Virginia, datorită furtunii din ce în ce mai puternice. Căpi-
tanul Pieter Van Deyssel se-aplecă peste pepenele burţii ca să-i în-
tindă lui Robinson cărţile de taroc.
– Taie şi-ntoarce prima carte, îi spuse el.
Apoi se răsturnă iar în fotoliu şi pufăi din pipa de porţelan.
– Demiurgul, comentă căpitanul. Unul dintre cele trei arcane
majore fundamentale. Înfăţişează un scamator în faţa unei tara-
be-ncărcate cu tot felul de lucruri. Asta-nseamnă că-n tine zace-un
organizator. Luptă-mpotriva unui univers alandala pe care se
străduieşte să-l stăpânească prin mijloace improvizate. Pare să
reuşească, dar să nu uităm că demiurgul ăsta-i şi scamator: opera
lui este iluzie, ordinea lui – iluzorie. Din nefericire, el n-o ştie. Nu
străluceşte prin scepticism.
O izbitură surdă zgudui corabia, în timp ce felinarul descria
cu tavanul un unghi de patruzeci şi cinci de grade. O voltă neaş-
teptată derivase Virginia cu vântul aproape la travers şi-un talaz
se prăvălise pe punte cu un bubuit de canonadă. Robinson mai
întoarse-o carte. Înfăţişa, pătat de grăsime, un personaj purtând
coroană, ţinând un sceptru-n mână şi stând în picioare într-un car
de lupte tras de doi trăpaşi.
– Marte, spuse căpitanul. Micuţul demiurg a câştigat o vic-
torie-aparentă asupra naturii. A triumfat prin forţă şi impune-n
juru-i o rânduială după chipul şi asemănarea lui.
5
 M i c h e l T o u r n i e r

Înfundat în fotoliu, ca un Buddha, Van Deyssel îl învălui pe

Robinson cu-o privire scânteind de maliţie.
– O rânduială după chipul şi asemănarea dumitale, repetă el
c-un aer îngândurat. Nu există ceva care să-ţi dezvăluie mai bine
sufletul unui om decât să ţi-l închipui investit cu-o putere absolută,
graţie căreia-şi poate impune, fără piedică, voinţa. Robinson-
Rege... Ai douăzeci şi doi de ani. Ai părăsit... hm... ai lăsat în
York o soţie tânără şi doi copii ca să-ţi încerci norocu-n Lumea
Nouă, urmând pilda multor compatrioţi de-ai dumitale. Mai târ-
ziu, are să-ţi vină şi familia. În fine, dacă dă Dumnezeu... Părul
dumitale scurt, barba roşcovană şi patrată, privirea limpede, foarte
dreaptă, dar având ceva fix şi limitat, felul de-a te-mbrăca de-o
austeritate soră cu afectarea, toate astea te clasează-n fericita cate-
gorie a celor care n-au căzut niciodată pradă-ndoielii. Eşti cucernic,
avar şi pur. Regatul peste care-ai fi suveran ar semăna cu marile
dulapuri casnice în care femeile de la noi pun teancuri de cearşafuri
şi de feţe de masă imaculate şi parfumate cu punguliţe de levănţică.
Nu te supăra. Nu roşi. Ceea ce-ţi spun eu n-ar fi jignitor decât dacă
ai avea cu douăzeci de ani mai mult. De fapt, trebui’ să-nveţi totul.
Nu mai roşi şi-alege-ţi o carte... Ia te uită, ce-ţi spuneam eu? Mi-ai
dat Pustnicul. Războinicul a devenit conştient de singurătatea lui.
S-a retras în fundul unei peşteri ca să-şi regăsească sursa originară.
Dar, afundându-se aşa-n inima pământului, săvârşind călătoria
asta-n adâncul lui însuşi, a devenit alt om. Dac-are să iasă vreo-
dată din singurătatea asta, are să bage de seamă că sufletul lui
monolitic a suferit fisuri lăuntrice. Mai întoarce, te rog, o carte.
Robinson şovăi. Era clar că silenele ăsta olandez, cuibărit în
acest materialism al plăcerii, rostea nişte cuvinte cu-o rezonanţă-n-
grijorătoare. De când, la Lima, se-mbarcase pe Virginia, Robinson
izbutise să nu rămâie niciodată-ntre patru ochi cu dracul ăsta de
om, fiind numaidecât şocat de inteligenţa lui distrugătoare şi de
epicureismul cinic de care făcea paradă. Fusese nevoie de furtuna
asta ca s-ajungă-ntr-un fel prizonier în cabina lui – singurul loc
6
 V i n e r i s a u l i m bu r i l e Pa c i f i c u l u i

de pe corabie care, în asemenea împrejurare, mai oferea un pic de

confort. Olandezul părea hotărât să profite din plin de ocazia asta
ca să facă haz pe socoteala naivului său pasager. Cum Robinson
refuzase să bea, tarocul răsărise din saltarul mesei, iar Van Deyssel
dădea frâu liber vervei lui de prezicător, în timp ce vacarmul fur-
tunii răsuna-n urechile oaspetelui ca un sabat de vrăjitoare, înso-
ţind jocul malefic în care era amestecat fără voia lui.
– Uite ce-o să-l scoată pe Pustnic din bârlog! Venus în persoană
iese din ape şi face primii paşi în răzoarele dumitale. Te rog, înc-o
carte. Mulţumesc! Arcanul al şaselea: Săgetătorul. Venus, prefă-
cută-n înger înaripat, azvârle săgeţi spre soare. Înc-o carte. Uite-o.
Aoleu! Ai întors arcanul al douăzeci şi unulea al Haosului! Fiara-
Pământului e-n luptă cu un monstru de flăcări. Omul pe care-l vezi,
prins între forţe potrivnice, e un nebun: îl recunoşti după scufia cu
clopoţei. Ai putea să-nnebuneşti şi din mai puţin. Mai dă-mi o
carte. Foarte bine. Era de-aşteptat, e Saturn, din arcanul al doi-
sprezecelea, înfăţişând un spânzurat. Dar, vezi, cel mai semnificativ
la personajul ăsta e faptul că se află spânzurat de picioare. Iată-te şi
cu capu-n jos, Crusoe, săracul de tine! Dă-mi repede cartea urmă-
toare. Arcanul al cincisprezecelea: Gemenii. Mă-ntrebam care-avea
să fie noul avatar al Vénerei noastre prefăcute-n arcaş. A devenit
fratele dumitale geamăn. Gemenii sunt înfăţişaţi legaţi de gât la
picioarele Îngerului cu două sexe. Ţine minte asta!
Robinson nu era atent. Totuşi, gemetele corabiei sub asaltul
valurilor nu-l îngrijorau din cale-afară. Nu mai mult decât rotirea
mâinii de stele care dănţuia-n dreptul hubloului situat ceva mai
sus de creştetul căpitanului. Virginia – biet velier oarecare pe
timp frumos – se dovedea un vas de nădejde când era vorba de
o-ncercare grea. Cu arborada scundă şi lipsită de cutezanţă, cu
pântecele scurt şi rotofei de două sute cincizeci de tone, aducea mai
mult a oală sau a hârdău decât a drumeţ al mărilor, iar încetineala
ei era un subiect de haz în toate porturile lumii pe unde poposise.
Dar oamenii velierului puteau dormi liniştiţi în toiul uraganului,
7
 M i c h e l T o u r n i e r

dacă ţărmul cel mai apropiat nu constituia o primejdie. La asta

se-adăuga firea căpitanului, care nu era om să lupte-mpotriva pri-
mejdiilor mării – furtuni şi maree – şi să rişte de dragul de-a nu
se-abate din drum.
La sfârşitul după-amiezii acelui 29 septembrie 1759, pe
când Virginia trebuia să se afle la nivelul paralelei 32 latitudine
sudică, barometrul marcase o scădere bruscă, în timp ce, la capetele
catargelor şi-ale vergelor, anunţând o furtună de-o rară violenţă,
scăpărau jerbe luminoase: „focurile Sfântului Elm“. Orizontul
meridional spre care luneca leneş galiota era atât de-ntunecat,
încât atunci când primele picături se izbiră de punte, Robinson se
miră că erau incolore. O noapte de pucioasă cobora peste corabie,
când izbucni vijelios o briză de nord-vest – inegală şi schimbătoare
de fapt – care oscila probabil între cinci şi şase carturi de compas.
Paşnica Virginia lupta vitejeşte din toate slabele-i puteri împotriva
unei mări furtunoase şi prăpăstioase cu hulă adâncă dând-o-n
bot la fiecare mişcare, dar îşi croia drumul cu-o-ncăpăţânare fidelă
care-aduse o lacrimă de-nduioşare-n ochii batjocoritori ai lui Van
Deyssel. Totuşi, când, peste două ore, o detunătură sfâşietoare îl
sili să dea buzna pe punte şi când văzu că mizena plesnise ca un
balon şi-ajunsese-o cârpă zdrenţuită-n bătaia vântului, socoti că
onoarea fusese suficient apărată-n felul ăsta şi că n-ar mai fi fost
cuminte să se-ncăpăţâneze. Hotărî să pună la capă, coborî deci
pânzele-n pană, ca de vreme rea, şi ordonă timonierului să vină
sub vânt. Din acel moment, ai fi zis că furtuna-i era recunoscătoare
Virginiei pentru supunere. Vasul aluneca fără zguduiri pe-o
mare-n clocot a cărei furie părea brusc a nu se mai interesa de el.
După ce-nchise cu grijă tambuchiurile, Van Deyssel trimise echi-
pajul sub punte, cu excepţia unui matelot şi-a lui Tenn, câinele
vasului, care-aveau să rămână de cart. Apoi, se cuibări şi el în
cabină, înconjurat de toate mângâierile filozofiei olandeze: clondir
de rachiu de ienupăr, brânză cu chimen, pesmeţi de secară, ceainic
greu ca un bolovan, tutun şi pipă. Cu zece zile-n urmă, o linie
8
 V i n e r i s a u l i m bu r i l e Pa c i f i c u l u i

verde la orizontul babordului vestise echipajul că, trecând de tropi-

cul Capricornului, ocolea insulele Desventurados. Punând cap com-
pas spre sud, corabia ar fi trebuit să intre de-a doua zi în apele
insulelor Fernández, dar furtuna o-mpingea spre est, în direcţia
coastei chiliene, de care-o despărţeau încă o sută şaptezeci de mile
marine, fără nicio insulă și fără nicio stâncă, judecând după
hartă. Nu era, deci, niciun motiv de-ngrijorare.
Acoperită un moment de zgomot, vocea căpitanului răsună
din nou:
– Dăm iară peste perechea Gemenilor într-al nouăsprezecelea
arcan major, arcanul Leului. Doi copii se ţin de mână în faţa unui
zid care simbolizează Cetatea solară. Zeul-soare ocupă toată-năl-
ţimea acestui parapet ce-i este-nchinat. În Cetatea solară – sus-
pendată-ntre timp şi eternitate, între viaţă şi moarte – locuitorii
sunt investiţi cu nevinovăţie copilărească, atingând sexualitatea so-
lară, care este mai mult decât androgină, este circulară. Un şarpe
muşcându-şi coada, iată-ntruchiparea acestei erotici închise-n ea
însăşi, ireproşabile. Înseamnă apogeul perfecţiunii umane, infinit
de greu de cucerit, mai greu încă de păstrat. Dumneata pare să fii
chemat să te ridici pân-acolo. Cel puţin aşa spune tarocul egiptean.
Omagiile mele, tinere! – Şi-ndreptându-se-n perne, căpitanul se-n-
clină-n faţa lui Robinson, cu un gest pe jumătate ironic, pe jumătate
serios. – Te rog, mai dă-mi o carte. Mulţumesc. Ah! Capricornul!
Poarta prin care ies sufletele, adică moartea. Scheletul pe care-l vezi
că seceră o pajişte plină de capete, de mâini, de picioare tălmăceşte
suficient sensul funest legat de cartea asta. Prăvălit din înaltul
Cetăţii solare, eşti în mare primejdie de moarte. Sunt nerăbdător şi
mi-e teamă să văd cartea care-o să-ţi cadă-acum. Dacă e-un semn
slab, s-a terminat cu dumneata...
Robinson ciuli urechea. N-auzise, oare, o voce omenească şi-un
lătrat de câine amestecate cu marea orchestră a mării şi-a vântului
dezlănţuit? Era greu de spus şi poate că pe Robinson îl preocupa
peste măsură gândul la marinarul legat acolo sus, la adăpostul
9
 M i c h e l T o u r n i e r

precar al gheretei de pe dunetă, în mijlocul acelui infern inuman.

Omul era atât de bine legat de cabestan, că nu putea să se dezlege
singur şi să dea alarma. Dar strigătele lui s-ar auzi. Nu strigase
şi mai adineauri?
– Jupiter! exclamă căpitanul. Robinson, eşti salvat, însă, ce
dracu’, treci printr-o mare primejdie! Te scufundai, iar zeul cerului
îţi sare-n ajutor la momentul oportun. Ia-nfăţişarea unui copil de
aur ieşit din măruntaiele pământului – ca un bulgăre de aur smuls
din mină – care-ţi dă-napoi cheile Cetăţii solare.
Jupiter? Oare nu cuvântul ăsta străpungea urletele furtunii?
Jupiter? Da’ de unde! Terra!
Omul de cart strigase: Terra! Şi-ntr-adevăr, ce putea fi mai ur-
gent de semnalat, la bordul vasului ăstuia fără stăpân, decât apro-
pierea de-un ţărm necunoscut, cu nisipurile sau cu stâncile lui?
– Toate astea ţi se pot părea o bălmăjeală de neînţeles, comenta
Van Deyssel. Dar tocmai asta e-nţelepciunea Tarocului: că nu te
lămureşte niciodată asupra viitorului în termeni clari. Îţi poţi
închipui la ce harababură ar da naştere o previziune lucidă a vii-
torului? Nu, el ne per mite cel mult să ne presimţim viitorul. Vor-
bele pe care ţi le-am spus eu sunt într-un fel cifrate, iar cheia lor
este chiar viitorul dumitale. Fiecare eveniment viitor din viaţa du-
mitale, întâmplându-se, are să-ţi dezvăluie adevărul cutărei sau
cutărei preziceri de-ale mele. Acest fel de profeţie nu-i chiar aşa de
iluzorie cum poate părea la prima vedere.
Căpitanul supse-n tăcere muştiucul curb al lungii lui pipe alsa-
ciene. Era stinsă. Scoase din buzunar un briceag, îi trase potricala
şi, cu-ajutorul acestui instrument, goli găvanul de porţelan într-o
scoică de pe masă. Robinson nu mai auzea nimic neobişnuit prin
urletul sălbatic al elementelor. Căpitanul îşi deschisese butoiaşul de
tutun trăgând de limba de piele a căpăcelului de lemn care-l astupa.
Cu gingaşe precauţii, îşi strecură pipa mare şi fragilă într-un fel de
horn amenajat în stratul de tutun care umplea butoiaşul.
10
 V i n e r i s a u l i m bu r i l e Pa c i f i c u l u i

– În felul ăsta, explică el, pipa e la adăpost de lovituri şi ca-

pătă mireasmă mierie de „Amsterdamer“.
Apoi, deodată imobil, îl privi pe Robinson cu un aer sever.
– Crusoe, zise el, ascultă ce-ţi spun eu: fereşte-te de puritate.
E vitriolul sufletului.
În momentul acela, descriind un brutal sfert de cerc la capătul
lanţului, felinarul se făcu ţăndări de tavanul cabinei, în timp ce
căpitanul cădea cu capu-nainte peste masă. În întunericul plin de
trosnete care-l înconjura, Crusoe bâjbâia spre clanţa uşii. Nu găsi
nimic, şi-o rafală violentă-l făcu să afle că uşa nu mai exista şi că
se găsea pe culoar. Tot trupul i se-ncrâncena de groaza de-a simţi
sub tălpi înspăimântătoarea imobilitate ce ur mase zvârcolirilor va-
sului. Pe puntea vag luminată de lucirea tragică a lunei pline, văzu
un grup de mateloţi care coborau o barcă pe scripeţi. Se-ndrepta
spre ei, când îi fugi podeaua de sub picioare. Ai fi zis că o mie de
berbeci izbiseră cu toată puterea galiota la babord. Îndată, un zid
de apă neagră se prăbuşi pe punte şi-o mătură de la un capăt la
altul, cărând totul după el, trupuri şi lucruri.
 Capitolul `ntâi

Un val se-apropie, străbătu iute prundişul umed şi

scăldă picioarele lui Robinson, care zăcea cu faţa-n
nisip. Pe jumătate inconştient încă, omul se ghemui şi se
târî câţiva metri spre plajă. Apoi, se rostogoli pe spate.
Pescăruşi negri şi albi se-nvârteau gemând pe cerul al-
băstrui în care-o urzeală albă ce se destrăma spre răsărit
era tot ce mai rămăsese de pe urma furtunii din ajun.
Robinson făcu un efort să se aşeze şi simţi numaidecât o
durere crâncenă-n umărul stâng. Ţărmul era plin de
peşti cu burta spartă, de crustacee sfărâmate şi de tufe
de varec maroniu, cum există doar la o anumită adân-
cime. La nord şi la est, orizontul se deschidea liber spre
largul mării, dar la vest era-nchis de-o faleză stâncoasă
ce-nainta-n mare şi părea că se prelungeşte-ntr-un lanţ
de recife. Acolo, cam la trei-patru sute de metri, se-nălţa,
printre stânci, silueta ridicolă şi tragică a Virginiei ale cărei
catarge mutilate şi-ale cărei sarturi fluturând în vânt cla-
mau tăcut nenorocirea.
Când începuse furtuna, galiota căpitanului Van
Deyssel se aflase, desigur, la nord-est de arhipelagul Juan
Fernández, şi nu la nord, cum crezuse el. Din acel mo-
ment, corabia, fugind sub vânt, fusese desigur mânată
către ţărmul insulei Mas a Tierra, în loc să plutească
liber în derivă în golul marin de-o sută şaptezeci de mile
13
 M i c h e l T o u r n i e r

care se-ntinde-ntre-această insulă şi coasta chiliană. Cel

puţin asta era ipoteza cea mai puţin defavorabilă pentru
Robinson, de vreme ce Mas a Tierra, descrisă de William
Dampier, hrănea o populaţie de origine spaniolă, destul
de risipită, e drept, pe cei nouăzeci şi cinci de kilometri
pătraţi de păduri tropicale şi de pajişti. Dar tot la fel de
posibil era ca Van Deyssel să nu fi făcut nicio greşeală
de apreciere şi Virginia să se fi izbit de-o insulă necu-
noscută, situată pe undeva între Juan Fernández şi con-
tinentul american. Orice-ar fi fost, trebuia să-i caute pe
cei eventual salvaţi din naufragiu şi pe locuitorii acestor
meleaguri, dacă erau cumva locuite.
Robinson se ridică şi făcu doi-trei paşi. N-avea nimic
frânt, ci doar o enormă vânătaie la umărul stâng. Te-
mându-se de razele soarelui care se-nălţase de mult pe
cer, îşi puse-n cap o frunză de ferigă, făcută cornet, fe-
riga abundând la limita dintre pădure şi plajă. Apoi luă
o creangă în chip de baston şi se-afundă-n hăţişul de
spini care-acoperea poalele promontoriilor vulcanice din
vârful cărora spera să se poată orienta.
Încetul cu-ncetul, pădurea se-ndesea. După spini,
apărură dafini parfumaţi, cedri roşii, pini. Trunchiurile
copacilor morţi şi putrezi alcătuiau o asemenea-ngră-
mădeală, încât Robinson aci se târa prin tuneluri vege-
tale, aci mergea la câţiva metri de sol, ca pe nişte punţi
naturale. Împletitura de liane şi de ramuri îl înconjura ca
o reţea gigantică. În liniştea zdrobitoare a pădurii, zgo-
motul pe care-l făcea el înaintând izbucnea cu ecouri în-
spăimântătoare. Nu numai că nu exista nici urmă de om
pe-acolo, dar chiar şi animalele păreau să lipsească din
aceste catedrale de verdeaţă care se succedau în faţa
paşilor lui. De-aceea, când zări, cam la o sută de paşi, o
formă imobilă care semăna a oaie sau a căprioară mai
14
 V i n e r i s a u l i m bu r i l e Pa c i f i c u l u i

mare, se gândi la o buturugă ceva mai ciudată. Dar, trep-

tat, în penumbra verde, obiectul se transformă-ntr-un
fel de ţap sălbatic, cu părul foarte lung. Cu capul sus, cu
urechile-mpungând înainte, împietrit într-o imobilitate
minerală, se uita la Robinson cum se-apropie. Pe om îl
trecu un fior de frică superstiţioasă gândindu-se că tre-
buia să treacă pe lângă animalul ăsta bizar, doar dacă
nu se-ntorcea din drum. Azvârlind băţul prea uşor, puse
mâna pe-o bâtă neagră şi noduroasă, destul de grea ca
să stăvilească ţapul, dacă s-ar fi repezit la el.
Se opri la doi paşi de animal. Din desimea părului,
un ochi mare, verde, îl fixa cu-o pupilă ovală, sumbră.
Robinson şi-aduse-aminte că majoritatea patrupedelor,
din cauza poziţiei ochilor, nu pot fixa un obiect decât
chiorâş, şi că un taur care-atacă nu vede nici pic adver-
sarul la care se repede. Din marea statuie de păr care-as-
tupa cărarea se-auzi un rânjet de ventriloc. La frică
adăugându-se marea lui oboseală, pe Robinson îl apucă
o furie bruscă. Ridică parul şi izbi din toate puterile între
coarnele ţapului. Se-auzi un pârâit surd, animalul căzu-n
genunchi, apoi alunecă pe-o parte. Fusese prima fiinţă
vie pe care Robinson o-ntâlnise pe insulă. O omorâse.
După câteva ore de urcuş, ajunse la poalele unui ma-
siv stâncos la baza căruia se deschidea gura neagră a
unei peşteri. Intră-n ea şi constată că era de dimensiuni
atât de mari şi-atât de-adâncă, încât nu putea fi vorba
s-o exploreze pe loc. Ieşi din peşteră şi se-apucă să se
caţere-n vârful masivului care părea să fie punctul cel
mai înalt al acestor meleaguri. De-acolo-ntr-adevăr,
putu cuprinde cu privirea orizontul jur-împrejur: peste
tot mare. Se afla, deci, pe-o insuliţă mult mai mică decât
Mas a Tierra, lipsită de orice urmă de-aşezare ome-
nească. Înţelegea acum ciudata comportare a ţapului pe
15
 M i c h e l T o u r n i e r

care-l omorâse: animalul ăsta nu văzuse niciodată fiinţă

omenească, prin urmare, curiozitatea-l ţintuise locului.
Robinson era prea sleit ca să mai fie-n stare să-şi cântă-
rească proporţiile nenorocirii... „Dacă nu-i Mas a Tierra,
atunci este insula Dezolării“, zise el simplu, rezumân-
du-şi situaţia prin acest botez spontan. Ziua era pe sfâr-
şite. De foame simţea într-însul un gol şi-i era greaţă.
Disperarea presupune un minimum de răgaz. Rătăcind
pe culmea muntelui, descoperi un fel de ananas sălbatic,
mai mic şi mai puţin dulce decât cel de California, pe
care-l tăie pătrăţele cu briceagul şi-l mâncă. Apoi se stre-
cură sub un stei de piatră şi căzu-ntr-un somn fără vise.
*
Un cedru uriaş care creştea-n apropierea peşterii
se-nălţa cu mult deasupra haosului stâncos, ca o divini-
tate tutelară a insulei. Când se trezi Robinson, o briză
blândă dinspre nord-est clătina ramurile copacului cu
mişcări liniştitoare. Această prezenţă vegetală îl încurajă
şi, dacă-ntreaga lui atenţie n-ar fi fost atrasă şi sorbită de
mare, l-ar fi făcut să presimtă ce putea să-nsemne insula
pentru el. Dacă acest pământ nu era Mas a Tierra, tre-
buia să fie vorba de-o insulă măruntă pe care hărţile n-o
menţionau, situată undeva-ntre marea insulă şi ţărmul
chilian. Arhipelagul Juan Fernández la vest, iar con-
tinentul sud-american la est se aflau la distanţe cu nepu-
tinţă de stabilit, însă depăşind desigur posibilităţile unui
om singur pe-o plută sau pe-o pirogă improvizată. În
afară de asta, de vreme ce era complet necunoscută,
fără-ndoială că insuliţa se găsea-n afara drumului obiş-
nuit al corabiilor.
În timp ce-şi făcea această tristă socoteală, Robinson
cerceta configuraţia insulei. Toată partea de apus părea
acoperită de vegetaţia deasă a unei păduri tropicale şi
16
 V i n e r i s a u l i m bu r i l e Pa c i f i c u l u i

părea că se termină printr-o faleză abruptă, stâncoasă,

deasupra mării. Spre răsărit, dimpotrivă, se-ntindea o
câmpie puternic irigată, care se prefăcea-n mlaştini de-a
lungul unui ţărm jos, ca o lagună. Numai nordul insulei
părea accesibil. Era alcătuit dintr-un vast golf nisipos,
mărginit la nord-est de nişte dune aurii, la nord-vest, de
stâncile pe care se zărea înfiptă cu pântecele ei mare
carcasa Virginiei.
Când prinse-a coborî din nou spre ţărmul de unde
plecase-n ajun, în Robinson se petrecuse-o primă schim-
bare. Era mai grav, adică mai împovărat, mai trist, fiind-
că-şi dăduse pe de-a-ntregul seama şi cântărise acea sin-
gurătate ce-avea să-i fie poate multă vreme destinul.
Uitase de ţapul ucis când îl descoperi în mijlocul
cărării pe unde mersese-n ajun. Se bucură să găsească
la-ndemână, aproape din întâmplare, bâta pe care-o az-
vârlise câţiva paşi mai încolo, căci vreo cinci-şase vul-
turi, cu capul vârât între aripi, cu ochii lor mici, tranda-
firii, se uitau la el cum se-apropie. Ţapul zăcea sfârtecat
printre pietre, iar guşa stacojie şi golaşă care se rotunjea
umflată din penetul stârvarilor arăta-ndeajuns că ospă-
ţul începuse.
Robinson înaintă-nvârtind parul în aer. Păsările se-m-
prăştiară fugind greoi cu picioarele lor strâmbe şi iz-
butiră anevoie să-şi ia una câte una zborul. Unul dintre
stârvari se roti pe sus şi slobozi-n trecere un găinaţ verde
care căzu pe-un buştean lângă Robinson. Păsările
lucraseră cu mare precizie. Mâncaseră doar maţele, mă-
runtaiele şi testiculele ţapului şi se vede treaba că restul
n-avea să fie comestibil pentru ele decât după multe zile
de stat la soare. Robinson luă vânatu-n spinare şi-şi
văzu de drum.
*
17
 M i c h e l T o u r n i e r

Ajuns din nou pe plajă, tăie o bucată din el şi, atâr-

nată de trei beţe-ncrucişate, o fripse la un foc de euca-
lipt. Flacăra jucăuşă-l întremă mai mult decât carnea
tare şi cu miros de tămâie, pe care-o mesteca, ţintind
orizontul. Se hotărî să ţină mereu aprins focul ăsta şi ca
să-şi încălzească inima şi ca să economisească amnarul
şi cremenea pe care le găsise-ntr-un buzunar, dar şi pen-
tru a-şi semnala prezenţa faţă de eventualii salvatori.
Pentru moment, nimic nu putea atrage mai mult echi-
pajul unei corabii trecând pe lângă insulă decât epava
Virginiei în echilibru pe stânca ei, vizibilă şi-ntristătoare,
cu odgoanele care-i atârnau din catargele frânte, în stare
însă a trezi pofta oricărui aventurier din lume. Robinson
se gândea la armele şi la proviziile de tot felul care se
aflau în pântecele ei şi pe care trebuia să le salveze îna-
inte ca o altă furtună să nu măture definitiv epava. Dacă
şederea pe insulă avea să se prelungească, supravieţuirea
îi depindea de-această moştenire pe care i-o lăsaseră
tovarăşii de drum, despre care acum nu se mai putea-n-
doi că muriseră cu toţii. Înţelept ar fi fost să se-apuce
numaidecât de operaţiunile de debarcare, acestea repre-
zentând imense dificultăţi pentru un om singur. Totuşi,
nu făcu nimic, pe motiv că golind-o, corabia devenea
mult mai vulnerabilă în faţa oricărei suflări de vânt, şi el
pierdea astfel cea mai mare şansă de-a fi salvat. De fapt,
simţea o aversiune de ne-nvins pentru orice semăna a
muncă de instalare pe insulă. Nu numai că persista să
creadă că şederea lui acolo n-avea să fie de lungă du-
rată, dar, dintr-o teamă superstiţioasă, i se părea că fă-
când indiferent ce pentru a-şi organiza viaţa pe-acele
tărâmuri, renunţa la şansele de-a fi repede găsit. Întor-
când cu-ncăpăţânare spatele pământului, nu-i erau
18
 V i n e r i s a u l i m bu r i l e Pa c i f i c u l u i

ochii decât la suprafaţa bombată şi metalică a mării, de

unde-n curând avea să-i vină salvarea.
Zilele următoare nu făcu altceva decât să-şi semna-
leze prezenţa prin toate mijloacele care-i trecură prin
minte. Alături de focul continuu aprins pe plajă, adună
crengi uscate şi o grămadă de varec în stare să se tran-
sforme rapid într-un foc fumegător, dacă s-ar fi arătat
vreo pânză la orizont. Apoi, îi veni ideea unui catarg în
vârful căruia să pună, în cumpănă, o prăjină al cărei
braţ lung atingea pământul. În caz de nevoie, avea să
fixeze de ea o uscătură aprinsă, apoi, trăgând, cu aju-
torul unei liane, de partea mai scurtă avea să ridice-n
înaltul cerului braţul mai lung şi felinarul improvizat.
Dar renunţă la stratagema asta când descoperi pe fa-
leză, înălţându-se deasupra golfului, spre vest, un eu-
calipt uscat care putea să aibă vreo două sute de pi-
cioare-nălţime, al cărui trunchi găunos forma un coş
lung, deschis spre cer. Îngrămădind din el uscături şi
surcele, se gândi că avea să prefacă-ndată copacul într-o
făclie uriaşă, reperabilă de la mare distanţă. Neglijă să
pună semnale care să fie văzute-n lipsa lui, căci n-avea
de gând să se depărteze de ţărm unde-n câteva ore poate,
mâine sau poimâine cel mai târziu, o corabie avea s-a-
runce ancora pentru el.
Nu făcea niciun efort pentru hrană, mâncând tot tim-
pul ce se nimerea – scoici, foi de iarbă-grasă, rădăcini de
ferigă, nuci de cocos, muguri de palmier, moşmoane, ouă
de păsări sau de broască ţestoasă. A treia zi, azvârli cât
mai departe şi lăsă pradă vulturilor hoitul ţapului, al
cărui miros ajunsese insuportabil. Regretă numaidecât
gestul care, drept efect, atrase-asupra lui atenţia vigilentă
a sinistrelor păsări. De-aci-nainte, unde s-ar fi dus, unde
s-ar fi aflat, un areopag de capete albite şi de gâturi
19
 M i c h e l T o u r n i e r

chelboase se-aduna inexorabil la oarecare distanţă de el.

Păsările se fereau leneş de pietrele sau de vreascurile cu
care le izbea-n exasperarea lui, ca şi când, slujitoare ale
morţii, ar fi fost ele însele nemuritoare.
N-avea grijă să ţină socoteala zilelor care treceau.
Avea să afle din gura salvatorilor câtă vreme se scursese
de la naufragiul Virginiei. Aşa încât nu ştiu niciodată pre-
cis după câte zile, săptămâni sau luni inactivitatea şi su-
pravegherea pasivă a orizontului începură să-l apese.
Vasta-ntindere oceanică, uşor bombată, sclipitoare şi
verde-albăstruie îl fascina şi-ncepu să se teamă că poa-
te-ajunge victimă a unor halucinaţii. Mai întâi, uită că
la picioarele lui se afla doar o masă lichidă-n perpetuă
mişcare. Văzu-n ea o suprafaţă dură şi elastică pe care
numai de el depindea să se-azvârle şi să sară-n sus.
Dup-aceea, mergând mai departe, îşi închipui că era
vorba de spinarea unui animal fabulos al cărui cap tre-
buia să se afle dincolo de orizont. Pe urmă, i se păru
deodată că insula, stâncile, pădurile ei nu erau altceva
decât pleoapa şi sprânceana unui ochi imens, albastru şi
umed, scrutând adâncurile cerului. Această ultimă ima-
gine îl obsedă-ntr-atâta încât trebui să renunţe la aştep-
tarea lui contemplativă. Se scutură şi hotărî să se-apuce
de ceva. Pentru prima oară, teama de a-şi pierde min-
ţile-l atinse cu aripa. N-avea să-l mai slăbească deloc.
*
„Să se-apuce de ceva“ nu putea să aibă decât un sin-
gur înţeles: să construiască un vas suficient de mare ca
s-ajungă la coasta chiliană de apus.
În ziua-aceea, Robinson hotărî să-şi învingă aver-
siunea şi să facă o incursiune la epava corabiei pentru
a-ncerca s-aducă de-acolo scule şi materiale folositoare
planului său. Cu ajutorul unor liane legă vreo doisprezece
20
 V i n e r i s a u l i m bu r i l e Pa c i f i c u l u i

butuci, făcând din ei o plută grosolană, utilizabilă totuşi

pe-o mare liniştită. O prăjină solidă-i putea servi ca mij-
loc de propulsare căci, în timpul refluxului, apa era
mică, până-n dreptul primelor stânci. Ajuns la umbra
monumentală a epavei, legă pluta de stânci şi dădu înot
ocol vasului, încercând să găsească un loc pe unde să
pătrundă. Carena ce nu prezenta aparent nicio avarie,
era-nfiptă-ntr-o stâncă ascuţită, desigur cufundată-n
apă tot timpul şi care-o ţinea ca un soclu. De fapt, dacă
echipajul, încrezându-se-n această vajnică Virginie, ar fi
rămas sub punte în loc să se expună pe duneta măturată
de valuri, poate că toată lumea ar fi scăpat cu viaţă. Că-
ţărându-se cu ajutorul unei parâme care-atârna dintr-o
nară de ancoră, Robinson se gândea chiar că-l putea
găsi la bord pe căpitanul Van Deyssel, pe care e drept
că-l lăsase rănit, dar în viaţă şi-n siguranţă-n cabina lui.
Când sări pe dunetă, unde era o asemenea-ngrămădeală
de catarge, de verge, de saule, de odgoane rupte şi-ncâl-
cite că-ţi era greu să-ţi tai drum printre ele, zări cadavrul
matelotului de cart, strâns legat de cabestan, ca un con-
damnat, de stâlp. Nenorocitul, zdrobit de loviturile teri-
bile pe care le primise fără să se poată feri, murise la
post după ce dăduse alarma zadarnic.
Aceeaşi harababură domnea şi-n magazii. Cel puţin
aici nu pătrunsese apa, aşa că găsi, închise-n lăzi, pro-
vizii de pesmeţi şi de carne uscată, din care mâncă atât
cât putu în lipsă de apă dulce. Bine-nţeles, rămăseseră şi
damigene de vin şi de rachiu de ienupăr, dar obişnuinţa
abstinenţei lăsase intactă-n el repulsia pe care organis-
mul o simte-n mod firesc faţă de băuturile fermentate.
Cabina era goală, dar îl zări pe căpitan zăcând la postul
de comandă. Robinson avu o tresărire de bucurie când
îl văzu pe grăsan făcând un efort, ca şi cum auzindu-se
21
 M i c h e l T o u r n i e r

chemat, ar fi vrut să se ridice. Catastrofa lăsase vasăzică

doi supravieţuitori! De fapt, capul lui Van Deyssel, care
nu era decât o masă-nsângerată şi păroasă, atârna pe
spate, clătinându-se, în timp ce trunchiul îi tresărea
ciudat. Când silueta lui Robinson ajunse în cadrul a ceea
ce mai rămăsese din uşa punţii de comandă, vesta mur-
dară a căpitanului se-ntredeschise şi-un şobolan enorm o
luă la fugă de sub ea, urmat de alţi doi mai mici. Robinson
se depărtă poticnindu-se şi vomită peste sfărâmăturile de
pe podea.
Robinson nu se-arătase prea curios în privinţa-ncăr-
căturii pe care-o transporta Virginia. La puţin timp după
ce se-mbarcase, îl întrebase bine-nţeles, pe Van Deyssel,
dar când acesta-i răspunsese printr-o glumă scârboasă,
nu mai insistase. Se specializase, îi explicase grăsanul, în
brânză de Olanda şi-n guano, acest ultim produs înru-
dindu-se cu primul prin consistenţa lui unsuroasă, prin
culoarea galbenă şi prin miros. De aceea, Robinson nu
fu prea surprins când descoperi patruzeci de butoaie de
praf de puşcă, bine legate în mijlocul calei.
Îi trebuiră câteva zile ca să transporte pe plută şi ca
să ducă pe uscat tot explozibilul ăsta, căci jumătate din
timp era-ntrerupt de flux. Atunci, profita de răgaz şi-l
punea la adăpost de ploaie sub un strat de frunze de pal-
mier fixate cu pietre. Mai aduse de pe epavă două lăzi
de biscuiţi, o lunetă, două muschete cu cremene, un pis-
tol cu două ţevi, două barde, o teslă, un ciocan, o cuţi-
toaie, un balot de câlţi şi-o bucată mare de pânză roşie –
ţesătură ieftină destinată operaţiilor de schimb cu even-
tualii indigeni. În cabina căpitanului, găsi faimosul bu-
toiaş de „Amsterdamer“, ermetic închis, şi-năuntrul lui
pipa mare de porţelan, intactă-n hornul de tutun, în ciuda
fragilităţii ei. Încărcă pe plută şi-o mare cantitate de
22
 V i n e r i s a u l i m bu r i l e Pa c i f i c u l u i

scânduri smulse din puntea şi din pereţii corabiei. În

sfârşit, găsi-n cabina secundului o Biblie-n stare bună, pe
care-o luă învelită-ntr-un petec de velă, ca s-o protejeze.
De-a doua zi, se-apucă să construiască o ambarca-
ţiune pe care-o boteză dinainte Evadarea.