Sinteza Drept Procesual Civil
Sinteza Drept Procesual Civil
Sinteza Drept Procesual Civil
Procesul civil este activitatea complexă, realizată de instanțe, părți și alți participanți precum și
raporturile ce se stabilesc între aceste persoane sau organizații în scopul restabilirii drepturilor sau
intereselor încălcate.
Procedura civilă reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează modul de desfășurare
a activităților judiciare în scopul soluționării litigiilor civile precum și de executare silită a hotărârilor
judiciare și a altor titluri executorii.
Prima fază se realizează în fața instanței de judecată, putând parcurge mai multe etape :
- judecata în prima instanță
- judecata în instanța de control judiciar (apel, recurs, contestație în anulare, revizuire), această judecată
fiind facultativă, exercitarea căilor de atac depinzând de voința părților
Faza executării silite este indispensabilă, debitorul își poate îndeplini obligațiile impuse prin hotărâre
fără a fi necesară intervenția organelor.
Judecata în prima instanță parcurge anumite etape:
1. scrisă → părțile își comunică reciproc pretențiile și apărările prin cerere de chemare în judecată,
întâmpinare, cerere reconvențională
2. cercetarea procurorilor asupra obiectului litigiului → vor fi soluționate excepțiile procesuale și vor fi
administrate probele
3. dezbaterea în fond a procesului → se pun concluziile asupra tuturor împrejurărilor de fapt sau de drept
ale cauzei
4. deliberarea și pronunțarea hotărârii
Aceste etape se regăsesc și în faza controlului judiciar cu anumite particularități.
Faza executării silite cuprinde în general următoarele etape:
1. Efectuarea formalităților prealabile executării, respectiv înregistrării și încuviințării cererii de executare,
somația
2. Indisponibilitatea bunurilor
3. Valorificarea bunurilor
4. Distribuirea sumelor obținute în cazul mai multor creditori
Izvoarele dreptului procesual civil.
1. Constituția României
2. Legi organice: 304/2004; 303/2004; 317/2004;
3. Codul de procedură civilă
4. OG: 80/2013; 51/2008
5. Documente adoptate de Comisia și Parlamentul European
6. Practica judiciară
- izvor subsidiar → deciziile în interesul legii și hotărârile prealabile constituie în dreptul civil român în izvor
de drept subsidiar
* doctrina nu constituie izvor de drept procesual civil
Clasificarea normelor.
1) după obiect
- norme de organizare judecătorească
- norme de competență
- norme de procedură civilă propriu-zisă
Normele de organizare judecătorească reglementează structura, alcătuirea instanțelor judecătorești
și statutul magistraților ( L. 303/2004; L. 304/2004).
Normele de competență reglementează atribuțiile organelor judiciare în raport cu alte organe cu
atribuțiile jurisdicționale și realizează în același timp o delimitare de sarcini în cadrul sistemului instanțelor
judecătorești.
Normele de procedură civilă propriu-zisă reglementează modul de desfășurare a activității de
soluționare a cauzelor civile și de urmărire silită a dispozițiilor cuprinse în titlurile executorii.
- reprezintă reguli esențiale ce determină structura procesului și guvernează întreaga activitate judiciară
Importanța lor:
3) Principiul legalității
Potrivit art. 7 CPC, procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii.
Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și
îndeplinirea obligațiilor părților din proces.
Principiul legalității implică respectarea actelor normative existente, de către toate persoanele
juridice de drept public sau privat, de toate organele de stat, de toți cetățenii.
În activitatea de soluționarea a cauzelor civil, judecătorul trebuie să urmărească respectarea tuturor
dispozițiilor legale, începând de la cele de drept substanțial care au incidență asupra raportului juridic
litigios, continuând cu cele referitoare la organizarea, constituirea, compunerea și atribuțiile instanței
precum și cu cele referitoare la formele de procedură.
5) Principiul disponibilității
Disponibilitatea semnifică posibilitatea conferită de lege părților de a sesiza autoritățile judiciare, de
a dispune de obiectul litigiului și de mijloc de apărare.
Distingem între:
- disponibilitate materială
- disponibilitate procesuală
Cea materială le oferă părților posibilitatea de a dispune de obiectul litigiului, iar cea procedurală, de
mijloacele procedurale de apărare.
Judecătorul civil nu poate soluționa pricina decât în baza cererii părții interesate, și doar în limitele
stricte ale sesizării.
Reclamantul este persoana care determină întinderea obiectului judecății și persoanele cu care se
judecă.
Disponibilitatea cuprinde în conținutul său următoarele prerogative:
- dreptul părții interesate de a promova, sau nu, acțiunea
- dreptul reclamantului de a determina limitele acțiunii
- dreptul reclamantului de a renunța la acțiunea sau la dreptul pretins
- dreptul pârâtului de a achiesa, total sau parțial, la pretențiile formulate de reclamant
- dreptul ambelor părți de a finaliza procesul prin încheierea unei tranzacții
- dreptul părților de a exercita căile legale de atac
- dreptul părților de a achiesa la hotărârea pronunțată
- dreptul părții câștigătoare de a renunța la executarea silită a hotărârii
În dreptul modern, disponibilitatea nu are caracter absolut. Inițiativa părților trebuie armonizată cu
rolul activ al judecătorului.
Acțiunea civilă
Acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția
dreptului subiectiv pretins de către una din părți, sau a unei alte situații juridice precum și pentru
asigurarea apărării părților în proces.
*Acțiunea civilă și cererea de chemare în judecată
În limbaj juridic, noțiunea de acțiune civilă este confundată, uneori, cu cererea de chemare în
judecată. Este adevărat că cererea de chemare în judecată cuprinde elementele esențiale ale acțiunii civile:
părți, obiect și cauză.
Aceasta nu poate duce însă la identificarea lor. În ce privește diferențierea, reținem că acțiunea
civilă este o instituție procesuală, iar cererea de chemare în judecată un act de procedură.
*Elementele acțiunii civile
Acțiunea civilă nu se poate concepe fără elementele ei subiective (părțile) și fără elementele sale
obiective (obiect și cauză).
Părțile acțiunii civile sunt persoane fizice sau juridice între care exisă un litigiu cu privire la dreptul
civil subiectiv sau la o situație juridică, pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie și asupra
cărora se răsfrâng efectele hotărârii pronunțate în cauză.
*Obiectul acțiunii civile
Indiferent de obiectul dreptului subiectiv, acțiunea civilă are ca obiect protecția actului de drept sau
eventual a unei situații juridice.
Obiectul acțiunii civile constă într-o pretenție concretă a reclamantului.
Ex: acordarea unei sume de bani, a unei despăgubiri etc.
Este posibil ca un drept să fie apărat prin mai multe acțiuni.
Ex: dreptul de proprietate este apărat prin acțiunea în revendicare dar și prin acțiuni confesorii.
Dacă ne referim la mijlocul procesual folosit, în sensul cel mai restrâns, considerăm că, spre exemplu,
obiectul măsurilor asiguratorii îl constituie indisponibilitatea bunurilor și protecția lor, până la stabilirea
situației juridice a dreptului respectiv.
Obiectul căilor de atac îl constituie desființarea hotărârilor judecătorești.
Obiectul acțiunii trebuie să fie licit, posibil și determinat.
*Cauza acțiunii civile
Prin cauză a acțiunii civile se înțelege scopul către care se îndreaptă voința celui ce reclamă sau a
celui ce se apără. Aceasta nu trebuie confundată cu cauza raportului juridic, care este determinată “cauza
debendi” (motivarea în drept).
Cauza acțiunii este numită și “cauza petendi”. Ea trebuie să fie licită, morală, reală și să existe.
2) Condiția interesului
Prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv,
oricare dintre formele procedurale ce intră în condițiile acesteia.
Interesul poate fi material (o sumă de bani) sau moral, când se urmărește obținerea unei satisfacții de
ordin nepatrimonial ( punerea sub interdicție).
Interesul moral nu trebuie confundat nici cu prejudiciul moral și nici cu reparația materială a daunelor
morale.
Interesul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- să fie determinat, legitim, personal, născut și actual
* Interesul este determinat atunci când apelarea la un mijloc procesual poate fi justificată de un
avantaj, de un folos practic concret.
* Interesul este legitim atunci când contravine legii sau regulilor de conviețuire socială.
* Interesul trebuie să fie personal, în sensul că folosul practic trebuie să-l vizeze pe cel care recurge la
forma procedurală.
* Interesul trebuie să fie născut și actual, adică să existe în momentul în care se exercită acțiunea civilă.
Lipsa interesului se invocă în proces pe cale de excepție. Excepția lipsei de interes este una de fond,
peremtorie și absolută.
3) Capacitatea procesuală
Aceasta reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacității civile. Distingem între capacitate
procesuală de folosință și de exercițiu.
Capacitatea procesuală de folosință constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații
pe plan procesual.
În cazul persoanei fizice, capacitatea de folosință începe la nașterea sa și încetează la moartea ei.
Nimeni nu poate fi lipsit total de această capacitate, însă în cazurile și condițiile prevăzute de lege,
capacitatea de folosință poate fi limitată.
Capacitatea procesuală de exercițiu constă în aptitudinea unei persoane de a-și valorifica singură
drepturile procedurale și de a-și îndeplini singură obligațiile procedurale, deci de a sta în judecată.
În cazul persoanelor fizice, capacitatea de exercițiu deplină se dobândește la 18 ani. Minorul care a
împlinit vârsta de 16 ani, dobândește prin căsătorie capacitatea deplină de exercițiu. În cazurile și condițiile
prevăzute de lege, o persoană poate fi lipsită total de capacitate de exercițiu ori să aibă numai o capacitate
de exercițiu restrânsă.
Art. 57(2) CPC prevede: “Persoana care nu are exercițiul drepturilor procedurale, nu poate sta în
judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condițiile prevăzute de lege.”
Reprezentanța legală intervine în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu, respectiv:
minorii și cei sub interdicție judecătorească.
Aceștia stau în proces prin reprezentanții lor legali: părinți, tutori ori persoane care-l reprezintă pe cel
dat în plasament.
Dacă persoana fizică nu are reprezentant legal și există urgență, instanța va numi un curator special.
Instanța va numi un curator special și atunci când există contrarietate de interese între reprezentantul legal
și cel reprezentat.
Asistarea intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă ( minorii cu vârsta între 14
și 18 ani ) vor fi citați și vor sta personal în proces, dar asistați, după caz, de părinți sau tutore, care vor
semna alături de minori cererile adresate instanței. Și părinții și tutorele vor fi citați în proces.
Dacă minorul împlinește în cursul procesului vârsta de 14 ani, reprezentanța legală se transformă în
asistare și după împlinirea vârstei, el va fi citat personal.
Cu toate acestea, în litigiile privitoare la muncă, îndeletnicirile artistice sau sportive, ori la profesia
minorului care a împlinit vârsta de 15 ani, se citează numai minorul personal și tot el efectuează, exclusiv,
actele de procedură.
În cazul în care partea cu capacitate de exercițiu restrânsă nu are ocrotitor legal și există urgență,
instanța va numi un curator special. Instanța va numi un curator special și atunci când există contrarietate
de interese între cel cu capacitate de exercițiu restrânsă și cel care-l asistă.
*Autorizarea
Intervine în cazul în care reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exercițiu sau minorul cu
capacitate de exercițiu restrânsă și ocrotitorul legal care-l asistă efectuează acte procesuale de dispoziție.
Pentru aceste acte este nevoie de autorizarea specială a instanței de tutelă. În cazul persoanelor
juridice, capacitatea de exercițiu, inclusiv cea procesuală, se realizează prin intermediul organelor de
administrare.
Potrivit art. 56(2) CPC, asociațiile, societățile și alte entități fără personalitate juridică pot sta în
judecată ca reclamante sau ca pârâte, dacă sunt constituite potrivit legii.
Excepția lipsei de capacitate de folosință este o excepție de fond, peremtorie și absolută. Actele de
procedură făcute de o persoană fără capacitate de folosință sunt lovite de nulitate absolută. Actele de
procedură îndeplinite de cel care nu are exercițiul drepturilor procedurale sunt anulabile.
Nulitatea mu intervine automat deoarece instanța trebuie să acorde un termen pentru îndeplinirea
lipsurilor.
Reprezentantul sau ocrotitorul legal poate confirma, total sau parțial, actele îndeplinite de cel care nu
are exercițiul drepturilor procedurale. Dacă lipsurile nu se îndeplinesc în termenul acordat de instanță,
actul se va anula.
Excepția lipsei capacității de exercițiu poate fi invocată în orice stare a cauzei, chiar și de către
adversar, care are interesul de a se pronunța o hotărâre valabilă.
4) Calitatea procesuală
Transmisiunea convențională.
Poate avea loc ca urmare a cesiunii de creanță, a vânzării sau donării bunului litigios, a preluării
datoriei cu consimțământul creditorului, precum și a altor mijloace juridice indirecte de schimbare a
subiectului activ al raportului juridic dedus judecății.
Cel care dovedește calitatea procesuală ca efect al transmisiunii este introdus în proces în locul
autorului său și preia procesul în starea în care se găsește în momentul în care a avut loc transmiterea,
actele de procedură îndeplinite de autorul său fiindu-i opozabile.
În cazul transmiterii calității procesuale prin act juridic cu titlu particular, transmiterea nu se va
produce automat, ci în condițiile art. 39 CPC. Excepția lipsei calității procesuale este o excepție de fond,
peremtorie și absolută.
Dacă instanța constată lipsa calității procesuale, va respinge cererea ca fiind introdusă de o persoană
fără calitate sau ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate.
* Cererea principală este cererea introductivă de instanță. Ea poate cuprinde atât capete de cerere
principale, cât și capete de cerere accesorii.
* Cererea este accesorie dacă rezolvarea ei depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal.
* Cererea incidentală este acea cerere care poate avea o existență de sine stătătoare ca o cerere
principală, dar care este formulată într-un proces deja început.
* Cererea adițională este atunci când prin ea o parte modifică pretențiile sale anterioare.
a) Cererile personale sunt acelea prin care se valorifică un drept de creanță, numit și drept personal.
Cererile personale se subclasifică în:
- cereri personale mobiliare ( dacă dreptul de creanță pretins are ca obiect un bun mobil )
- cereri personale imobiliare ( dacă dreptul de creanță pretins are ca obiect un bun imobil )
b) Cererile reale urmăresc valorificarea unui drept real sau apărarea posesiei unui bun.
Cererea reală poate fi îndreptată nu numai împotriva unui singure persoane, ci împotriva oricărei
persoane în mâinile căreia s-ar afla bunul.
Acțiuni reale: - cererea în revendicare ( apărarea dreptului de proprietate )
- cererea confesorie ( apărarea unui dezmembrământ a dreptului de proprietate )
- cererea negatorie ( se constată un dezmembrământ a dreptului de proprietate )
- cereri prin care se valorifică un drept real accesoriu ( gaj, ipotecă )
- cereri de partaj
- cereri în grănințuire
- cerere posesorie
* Subclasificare: - cereri reale imobiliare
- cereri reale mobiliare
* Cererile reale se împart în: - cereri petitorii
- cereri posesorii ( dacă reclamantul urmărește apărarea posesiei ca simplă
situație de fapt)
c) Cererile mixte sunt acelea prin care se urmărește valorificarea în același timp a unui drept real și al unui
drept de creanță, dacă aceste drepturi sunt efectele aceleași cauze ( izvorând din același act juridic )
sau se găsesc într-un raport de conexitate
Putem numi participant la procesul civil acea persoană care contribuie la desfășurarea procesului
civil, poziția sa fiind bine definită de procedura civilă prin drepturi și obligații ce îi revin + denumirea legală
ce îi este atribuită.
I) Instanța de judecată
Potrivit legii de organizare judiciară, cauzele se judecă în primă instanță într-un complet cu un singur
judecător, în apel cu 2 și în recurs cu 3. Pentru cauzele de conflicte de muncă și asigurări sociale, completul
este format la prima instanță dintr-un judecător și 2 asistenți judiciari.
Contestația în anulare, revizuire, cererea de lămurire a hotărârii sau de completare a acesteia, etc.
sunt cereri subsecvente față de pricina în care a fost pronunțată hotărârea a cărei îndreptare, lămurire,
revizuire, completare, anulare se solicită, vor fi soluționate în aceeași compunere în care s-a pronunțat
hotărârea respectivă.
Greșita sau reaua compunere a completului înseamnă că pricina a fost judecată de un număr mai mic
/ mai mare decât cel impus de lege.
Excepția greșitei compuneri sau constituirii completului este o excepție de procedură ( vizează
încălcarea normelor referitoare la compunerea instanței ), dilatorie ( amână judecarea ) și absolută (
normele acestea sunt de organizare judecătorească imperativă ).
Instanța se pronunță asupra excepției, indiferent de soluție, printr-o încheiere interlocutorie, care
poate fi atacată numai odată cu fondul.
Dacă a fost pronunțată o hotărâre de primă instanță, încălcarea acestor reguli poate fi invocată pe
calea apelului, iar dacă hotărârea este definitivă, pe calea recursului.
Greșita compunere / constituire poate fi invocată și prin intermediul contestației în anulare în
condițiile art.503 pct.1 CPC.
1) Incompatibilitatea
- incompatibilitatea specială ce vizează doar situații particulare în care un magistrat sau grefier nu are
dreptul de participa la judecarea unei anumite spețe
Funcția de judecător sau procuror este incompatibilă cu orice altă funcție publică / privată cu
excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.
* Incompatibilități speciale.
Potrivit art. 41(1) CPC, judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care
s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și
nici după trimiterea spre rejudecare.
Dacă spre exemplu, judecătorul s-a pronunțat asupra unei excepții de procedură, judecătorul nu este
incompatibil.
Nu este incompatibil judecătorul care s-a pronunțat într-o procedură specială ( ex: ordonanța
prezidențială prin care nu se soluționează fondul cauzei ).
Incompatibilitatea nu se aplica în cazul în care hotărârea este desființată ( anulată sau casată ) și cauza
menținută spre rejudecare de către aceeași instanță.
Art. 41(2) CPC: judecătorul nu poate lua parte la judecată dacă a fost martor, expert, arbitru, procuror,
avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeași cauză.
* Concluzii:
- absolută / obiectivă
- relativă / subiectivă
2. Atât pentru incompatibilitățile obiective cât și pentru cele subiective, remediile procesuale sunt:
declarația de obținere a judecății sau cererea de recuzare formulată de părți.
3. Pentru incompatibilitățile absolute (art. 41), art. 45 prevede cu titlu de excepție absolută că poate fi
invocată în orice stare a cauzei.
Hotărârea pronunțată de judecătorul incompatibil absolut este lovită de nulitate absolută. Nulitatea
poate fi invocată pe calea excepției de incompatibilitate.
Art. 55 CPC: Sunt părți reclamantul și pârâtul precum și, în condițiile legii, terțele persoane care intervin
voluntar sau forțat în proces.
Părțile sunt acele persoane cu interese contradictorii ale căror drepturi și obligații reciproce constituie
obiectul procesului civil.
* Coparticiparea procesuală.
Potrivit art. 59 CPC, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul
procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză, ori
dacă între ele există o strânsă legătură.
Definiție: acea situație juridică procesuală în care ca urmare a deducerii în judecată a unui raport juridic
obligațional cu pluralitate de subiecte în calitate de părți în acel proces urmează să figureze toate
persoanele între care s-a stabilit acel raport.
* Felurile coparticipării procesuale.
- coparticiparea facultativă
Pentru a fi în prezența unei coparticipării obligatorii, este necesar ca raportul juridic obligațional a
cărui valorificare care se urmărește să fie unic și indivizibil.
Soluționarea raporturilor juridice obligaționale unice sau indivizibile devenite litigioase trebuie să se
facă cu participarea în calitate de părți a tuturor subiectelor lor.
- coparticiparea inițială
- coparticiparea ulterioară
Art. 60(1) CPC: actele de procedură, apărările și concluziile unuia dintre reclamanți sau pârâți nu le
pot profita celorlalți și nici nu-i pot prejudicia → în cadrul procesului civil, fiecare coparticipant se bucură
de independență procesuală. Astfel, actele de dispoziție (ex: renunțarea, achiesarea) făcute numai de unul
dintre coparticipanți chiar în cazul obligațiilor indivizibile nu-i obligă pe ceilalți să adopte aceeași atitudine.
De la regula independenței procesuale, se derogă prin art. 60(2): dacă prin natura raportului juridic
sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților / pârâților,
actele de procedură împlinite numai de unul dintre ei sau termenele încuviințate numai unora dintre ei
pentru îndeplinirea actelor de procedură profită și celorlalți.
Când actele de procedură a unora sunt potrivnice actelor făcute de ceilalți, se va ține seama de actele
cele mai favorabile.
Spre exemplu, apelul introdus de un singur coparticipant, dacă va fi admis, va folosi și celorlalți
coparticipanți cu aceeași poziție procesuală ( avantajul sigur ).
Dacă apelul e respins, soluția îl va privi doar pe coparticipantul care l-a declarat, în sensul că doar el va
suporta consecințele ( plata cheltuielilor de judecată ). Pe ceilalți coparticipanți îi considerăm a priori că au
optat pentru actul mai favorabil al neatacării hotărârii judecătorești.
Reclamanții / pârâții care nu s-au înfățișat ori nu au îndeplinit un act de procedură în termen vor
continua să fie citați dacă, potrivit legii, nu au termenul în cunoștință.
Terțele persoane reprezintă expresia prin care în dreptul procesual civil se desemnează acele părți
care au intrat în procesul deja început între reclamant și pârât în scopul protejării unor interese proprii.
a) interesul de a interveni
c) legătura de conexitate
Prima formă: intervenția voluntară care poate fi: principală sau accesorie
A doua formă: intervenția forțată care poate fi:
i. Chemarea în judecată a altei persoane
ii. Chemarea în garanție
iii. Arătarea titularului dreptului
iv. Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane
a) Intervenția voluntară principală. → art. 64, 65 CPC
Potrivit art. 61(2), intervenția este principală când intervenientul pretinde pentru sine în totalitate
sau în parte dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta.
Din punct de vedere al conținutului său, intervenția principală constituie o veritabilă acțiune civilă.
Intervenientul urmărește să-și valorifice în justiție un drept propriu, constatat sau neconstatat de alte
persoane aflate deja în proces.
Din punct de vedere al formei, art. 62(1), cererea de intervenția principală va fi făcută în forma
prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.
Deosebirea între cele două constă că intervenția nu creează cadru procesual, ci îl lărgește. Din punct
de vedere al momentului în care se poate formula, cererea de intervenție principală poate fi făcută numai
în fața primei instanțe înainte de închiderea dezbaterilor în fond.
Intervenția principală se judecă odată cu cererea principală. Când se judecă cererea principală și
cererea de intervenție, instanța poate dispune disjungerea pentru a fi judecată separat în afară de cazul
când intervenientul pretinde pentru sine în tot sau în parte însuși dreptul dedus judecății.
Intervenția principală va fi judecată chiar dacă judecarea cererii principale s-a stins prin unul din
modurile prevăzute de lege.
Art. 61 CPC alin.3: intervenția este accesorie când sprijină numai apărarea uneia dintre părți
Spre deosebire de intervenție principală, cea accesorie nu mai poate fi considerată o adevărată
acțiune civilă. Intervenientul urmărește apărarea dreptului uneia dintre părți pentru că astfel, pe o cale
indirectă, își apără / conservă propriile drepturi.
Natura juridică a intervenției accesorie este aceea a unei simple apărări. Constituie o cerere
incidentală prin care terțul nu invocă nici un drept al său, ci urmărește ca prin hotărârea ce urmează să se
pronunțe, hotărârea să fie favorabilă părții pentru care a intervenit.
În litigiile cu caracter strict personal ( intuitu personae ), intervenția accesorie ar putea să existe în
latura bunurilor supuse protejării ( în cazul soților ). De asemenea, cererea de intervenție accesorie este
admisibilă în orice materie, neexistând un text de lege care să limiteze sfera de aplicare ( și în apel și în
recurs ).
Judecarea cererii de intervenție accesorie nu va putea fi disjunsă de judecarea cererii principale, iar
instanța de judecată este obligată să se pronunțe asupra acesteia prin hotărârea ce rezolvă fondul cauzei.
Cererea de intervenție accesorie nu va trebui să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 194 CPC (
cuprinsul cererii de chemare în judecată ) și este suficient să fie făcută în scris și să cuprindă elementele de
la art. 184 CPC ( indicarea instanței, numele/prenumele părților și dacă este cazul obiectul, valoarea
pretenției, adresa, fax, tel, semnătura ).
Intervenientul accesoriu va face acele acte de procedură care nu contravin interesului părții în folosul
căruia acesta intervine.
După admiterea cererii, intervenientul accesoriu poate să renunțe la judecarea cererii de intervenție
doar cu acordul părții care a intervenit și calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socotește
neavenită dacă partea pentru care ar interveni nu a exercitat calea de atac, aceasta a fost anulată,
perimată sau respinsă.
Oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă pe calea
unei acțiuni separate aceleași drepturi ca și reclamantul. ( ex: în cazul raporturilor obligaționale cu
pluralitate de creditori, dacă debitorul e acționat în judecată numai de unul, el îi va putea introduce în
judecată și pe ceilalți creditori în cazul unor coproprietăți pe cote-părți; posesorul unui imobil se vede
chemat în judecată de către un moștenitor, el îi va introduce în judecată și pe ceilalți ).
Cererea făcută de reclamant sau de terțul intervenient principal se va depune cel mai târziu până la
terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe ( reclamantul , de regulă, cunoaște mai târziu
această situație ). În cazul pârâtului, cererea se va depune odată cu întâmpinarea, iar când întâmpinarea nu
e obligatorie, până la primul termen de judecată.
Cererea de introducere:
- va fi motivată
Partea interesată ( reclamant / pârât ) poate să cheme în garanție o terță persoană împotriva căreia ar
putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau despăgubiri.
Cel chemat în garanție poate să cheme în garanție o altă persoană ( ex: comitentul chemat în judecată
pentru a răspunde pentru fapta culpabilă a prepusului său, poate să-l cheme în garanție pe prepus spre a fi
obligat să plătească la rândul lui comitentului suma pe care acesta din urmă va trebui să o plătească
reclamantului ).
Cererea de chemare în garanție se judecă odată cu cererea principală, trebuie să aibă o legătură
suficientă cu cererea principală, astfel încât soluția pronunțată în cererea principală să poată influența
soluția pronunțată asupra cererii de chemare în garanție.
Instanța poate dispune disjungerea cererii de chemare în garanție și judecarea ei separat dacă
judecarea cererii de chemare în garanție ar întârzia judecarea cererii principale. În caz de disjungere,
judecarea cererii de chemare în garanție va fi suspendată până la soluționarea cererii principale.
Termenul de depunere este cel prevăzut pentru depunerea întâmpinării, iar dacă întâmpinarea nu e
obligatorie, până la primul termen de judecată.
Reprezentarea poate fi legală sau convențională. Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu stau în
judecată prin reprezentat legal, iar părțile pot sta în judecată printr-un reprezentat ales.
Judecătorul poate numi pentru oricare dintre părțile în proces, atunci când circumstanțele o impun,
curator special din rândul avocaților desemnați de fiecare barou pentru acest scop.
Definiție: reprezintă acea instituție procesuală care în situațiile determinate de lege impune
soluționarea procesului civil și în raport cu o terță persoană asupra căreia s-ar putea răsfrânge efectele
hotărârii judecătorești.
În prezent, în legislația noastră, există un număr foarte redus de situații în care e posibilă
introducerea din oficiu ( art. 155(2) CC).
Ex: Potrivit art. 54(1) din legea 136/1995, în cazul stabilirii prin hotărâre judecătorească, drepturile
persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule asigurate în România, se exercită împotriva
asigurătorului de răspundere civilă, cu citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea
accidentului în calitate de intervenient forțat.
Atunci când fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație, instanța va cita și
societatea de asigurare menționată în procesul verbal de contravenție.
Introducerea în cauză va fi dispusă prin încheiere până la terminarea procesului, înaintea instanței.
Per a contrario, instanța nu poate proceda la introducerea terțului în căile de atac ordinare/ extraordinare.
Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării,
instanța va repune cauza pe soluție, citând părțile.
I. Reprezentarea legală.
- intervine atunci când o persoană fizică este lipsită de capacitate de exercițiu ( minorii sub 14 ani și
interzișii judecătorești )
II. Reprezentarea convențională.
- intervine atunci când părțile aleg să stea în judecată printr-un reprezentant ales în condițiile legii, cu
excepția cazului în care legea impune prezența lor personal în fața instanței ( la divorț, la interogatoriu )
Reprezentarea convențională presupune încheierea între reprezentant și reprezentat a unui contract
în care se prevăd drepturile și obligațiile de reprezentare a părții și care în funcție de calitatea și persoana
reprezentantului poate fi:
- contract de mandat (mandatul neadecvat)
- contract de muncă sau raport de serviciu (în cazul consilierului juridic)
- contract de asistență juridică ( mandatar avocat)
Reprezentarea prin mandatar neavocat.
În fața primei instanțe, precum și în căile de atac, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat
sau alt mandatar.
Mandatarul neavocat nu poate pune concluzii orale asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului,
decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului cât și în etapa dezbaterilor.
Există excepții: pot pune concluzii asupra excepțiilor și asupra fondului, mandatarii nevaocați care
îndeplinesc cumulativ 2 condiții:
- sunt licențiați în drept
- au calitatea de mandatar în procesele soțului sau ale rudelor de până la al doilea grad inclusiv
Actele de procedură pe care le pot săvârși mandatarii neavocați în fața instanței:
- poate formula cereri
- poate îndeplini acte de procedură
- poate invoca excepții și apărăi fără însă a le putea susține și oral (în sensul de a pune concluzii asupra
excepțiilor)
- poate propune probe în numele și interesul părții pe care o reprezintă fără a le putea însă susține prin
pledoarii orale cu ocazia dezbaterilor asupra acestora în ședința de judecată
Forma mandatului.
Împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului neavocat poate fi dată:
1) sub forma înscrisului autentic
2) prin declarație verbală făcută în instanță și consemnată în încheierea de ședință, cu arătarea limitelor și
a duratei reprezentării
* Mandatul general ( art. 86 ), Conținutul și limitele mandatului ( art. 87,81 )
Încetarea mandatului.
Mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat și nici dacă acesta a devenit incapabil.
Mandatul dăinuiește până la retragerea lui de moștenitori sau de către reprezentantul legal al
incapabilului.
Situații de încetare a mandatului.
- în caz de deces al mandantului, la momentul retragerii lui de moștenitori
- în caz de punere sub interdicție a mandantului, la momentul retragerii lui de către reprezentantul legal al
incapabilului
- prin moartea sau punerea sub interdicție a mandatarului avocat/ neavocat
- prin renunțarea la mandat de către mandatar
- intervine în 2 situații:
a) atunci când legea prevede în mod expres obligativitatea instanței de a numi un curator special
ex: - o persoană fizică, lipsită de capacitate de exercițiu, nu are reprezentant legal
- în caz de conflict de interese între reprezentantul legal și cel reprezentat
b) atunci când circumstanțele cauzei o impun pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil
ex: - pentru persoanele aflate într-o situație specială din cauza bătrâneții, bolii, infirmității, care, deși
capabile, nu pot să-și apere singure interesele
- partea a dispărut fără a exista informații despre ea și nu a lăsat un mandatar
Competența reprezintă aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești sau a unui organ
de jurisdicție cu activitatea jurisdicțională de a soluționa o anumită pricină.
* Clasificare.
Dacă ne raportăm la organe din sisteme diferite sau la organe din același sistem, distingem între
competența generală și competența jurisdicțională.
Competența jurisdicțională se clasifică în competența materială și competența teritorială după cum
sunt avute în vedere instanțele de grad diferit sau instanțele de același grad.
Competența generală: Instanțele judecătorești nu dețin monopolul soluționării litigiilor. Anumite
cauze sunt atribuite prin lege altor jurisdicții.
Atunci când o instanță judecătorească a fost sesizată cu o pricină care este de competența unei
jurisdicții din afara sistemului judecătoresc, ea nu poate soluționa acea pricină întrucât s-ar încălca
competența generală, iar hotărârea pe care o va pronunța va fi lovită de nulitate absolută (CCR).