1

METODE CLASICE

Din categoria metodelor clasice fac parte următoarele metode: metoda globală, metoda pe faze
de fabricaţie, metoda pe comenzi.

Metoda globală

În literatura de specialitate, metoda globală este cunoscută şi sub denumirea de „calculul

diviziunii” sau „calculaţie simplă”.
Aria de aplicabilitate a metodei globale se limitează la nivelul organizaţiilor economice care au o

REFERAT
Disciplina:Contabilitate
managerială
Metode de calculație a costurilor de tip total (absorbante )
METODE CLASICE

producţie omogenă sau a căror activitate se concretizează în obţinerea mai multor produse ce se pot
transforma, ţinând seama de anumite criterii de echivalenţă, într-un singur produs convenţional.
Exemple de întreprinderi: producţia de energie electrică sau termică, întreprinderile specializate în
extragerea de cărbuni, ţiţei sau în extracţia de minerale utile (nisip, pietriş, caolin)
Esenţa acestei metode constă în faptul că, delimitarea şi determinarea cheltuielilor are loc la
nivelul unui anumit centru de cheltuieli sau la nivelul întregii întreprinderi, iar costul produsului
respectiv se determină prin raportarea acestor cheltuieli la volumul producţiei obţinut de întreaga
întreprindere sau de centrul de producţie.
Totalul cheltuielilor de producţie se obţine prin însumarea cheltuielilor directe cu aşa-zisele
cheltuieli indirecte.
Cheltuielile directe de producţie, în totalitatea lor, au un caracter direct faţă de producţia omogenă
obţinută, adică ele se identifică pe produsul sau grupa de produse care le-a ocazionat.
Cheltuielile indirecte sau comune centrelor de producţie (secţie, atelier, şantier, etc.) şi cheltuielile
general-
CADRU DIDACTIC : STUDENT :

2
administrative ale întreprinderii sunt asimilate cheltuielilor indirecte propriu-zise se colectează pe locurile
ce le-au generat, se înregistrează în contul de colectare şi repartizare de cheltuieli, iar la sfârşitul perioadei
de gestiune se transferă în costuri de calculaţie ale produsului pe criterii convenţionale.
Costul unitar se determină prin diviziune simplă, modelul de calcul fiind următorul:

n
 Cti
Ctu = i 1

Qi

în care: CTu = costul total unitar;

CT = totalul cheltuielilor colectate;
a = felul cheltuielilor;
i = felul produsului;
Q = cantitatea obţinută din produsul pentru care se determină costul unitar.
Metoda globală prezintă în practica economică două variante de calculaţie: globală pe feluri de
costuri şi globală pe locuri sau sectoare de costuri.

Aplicaţie metoda globală :

Se presupune o societate comercială cu activitate industrială care dispune de două secţii de bază
( S1 si S2), două secţii auxiliare: centrală electrică (CE) şi centrală de apă (CA), un sector administrativ
şi de conducere
În cadrul secţiilor de bază se fabrică un singur produs ( producţie omogenă) care nu necesită
cheltuieli de desfacere, unitatea lucrează la întreaga capacitate de producţie. În cursul unei perioade de
gestiune se înregistrează următoarele cheltuieli.

1 Denumire cheltuieli Secţii Secţii Sector Total

principale auxiliare adm.
S1 S2 CE CA
Cheltuieli cu materii prime 30.000 15.000 45.000
Cheltuieli cu materiale consumabile 6.000 4.500 1.200 1.800 1.500 15.000
Chelt. cu salariile muncitorilor direct 36.000 24.000 60.000
Productivi
Chelt. cu salariile muncitorilor indirect 12.000 9.000 4.500 1500 3.000 30.000
Productivi
Chelt. cu asigurarile sociale pt. sal 10.800 7.200 18.000
muncit direct productivi
Chelt. cu asigurarile sociale pt. sal 3.600 2.700 1.350 450 900 9000
muncit. indirect productivi
Chelt.cu amortizarea imob.corp 12.000 9.000 4.500 1.500 3.000 30.000

3
Din procesul de producţie se obţin 10.000 kg produs finit la un cost standard de 16 lei/kg
Se cere:
1.Să se calculeze costul complet efectiv unitar ştiind că:
 energia electică furnizată de centrala electică pentru centrala de apă este in valoare de 1550 lei
 apa furnizată de centrala de apă pentru centrala electrică este de 1250 lei
 contravaloarea producţiei centralei electrice în sumă de 11250 lei este distribuită astfel :
 la secţia S1 6000 lei
 la sectia S2 4000 lei
 la sectorul administrativ 1250 lei
 contravaloarea producţiei centralei de apă în sumă de 5550 lei este distribuită astfel.
 la secţia S1 2400 lei
 la sectia S2 1600 lei
 la sectorul administrativ 1550 lei
Repartizarea cheltuielilor indirecte de producţie ( comune de secţie) în sumă de 72.800 lei se
face astfel: la secţia S1 42.000lei la sectia S2 30.800 lei.
Repartizarea cheltuielilor generale de administraţie pe secţii se face în funcţie de costurile de
producţie colectate
Costul producţiei în curs de execuţie este în sumă de 27.000 lei din care S1 25.571,6 lei,
1428,4 lei.

Coeficientul de repartizare pentru cheltuielile generale de administraţie se calculeaza astfel :

K = 11.200/ (118.800 + 77.000) = 0,057
Cota de cheltuieli generale de administraţie ce revin sectiei S1 este de 118.800 x 0,057 = 6771,6,
Cota de cheltuieli generale de administraţie ce revin sectiei S2 este de 77000 x 0,057 =4428,4 lei
Costul efectiv unitar = 180.000/10.000 kg = 18 lei/kg

Metoda pe faze de fabricaţie

Metoda se aplică în întreprinderile cu producţie de masă sau de serie mare unde procesul
tehnologic este relativ omogen, iar produsul finit se obţine prin prelucrarea unuia sau mai multor
materiale iniţiale în cadrul unor etape succesive.
Spre exemplu, în producţia de textile, ciment, sticlă, ceramică, zahar, bere, fibre sintetice, oţel,
petrochimie, ş.a.m.d.
În cadrul acestei metode, se urmăreşte realizarea unor etape:
 Stabilirea fazelor de calculaţie a costurilor. Faza de fabricaţie este o componentă a procesului
tehnologic delimitat organizatoric şi în care se realizează o anumită operaţie de prelucrare a materiei
prime. Faza de calculaţie se caracterizează prin elemente specifice formării, calculării, analizei şi
controlului costului şi este expresia tehnico-economică a fazei de fabricaţie. Secţionarea procesului
tehnologic în faze de fabricaţie creează un număr mai mic sau mai mare de faze de calculaţie.
 Colectarea cheltuielilor directe, pe faze şi a cheltuielilor indirecte, pe secţiuni omogene.
 Repartizarea cheltuielilor indirecte asupra fazelor de calculaţie.
 Determinarea costului unitar al semifabricatelor şi al produselor.

Metoda pe faze de fabricaţie prezintă două variante:

4
  Varianta cu semifabricate. Această metodă se foloseşte în cadrul întreprinderilor cu
procese tehnologice îndelungate care fabrică un număr de produse ca, de exemplu, în industria
pielărie-încălţăminte, filatură-ţesături.
Semifabricatele rezultate după fiecare fază de fabricaţie se depozitează temporar, după care fie
sunt destinate consumului intern, fie sunt livrate în afara întreprinderii.
Varianta cu semifabricate presupune calculaţia costului pentru fiecare semifabricat în parte, iar
costul obţinut într-un stadiu al procesului de producţie se transferă în faza de calculaţie următoare, iar
costul produsului finit este, de fapt, costul calculat pentru producţia ultimei faze.
Matematic, costul pe unitatea de produs finit, în cazul postcalculului, în cadrul variantei cu
semifabricate, se prezintă astfel:

n m
(Cxc )  ( ch  ch )
t s f 1  d  ij f
x1 y 1
Ctu =
Qj
în care:
Ctu = costul pe unitate de produs; ct= costul standard pe unitate de semifabricat;
j= produsul fabricat Chd = cheltuieli directe;
s= semifabricatul; Chi = cheltuieli indirete;
f= faza de calculaţie f = fază de fabricaţie;
C= consumul total efectiv de semifabricate; x, y= articole de calculaţie

 Varianta fără semifabricate se aplică de către întreprinderile care obţin din fabricaţie un număr
mare de produse, iar semifabricatele cunosc o singură destinaţie şi anume aceea de prelucrare în fazele
următoare ale procesului de producţie. Această metodă presupune colectarea cheltuielilor directe şi
indirecte pe fiecare fază de calculaţie în parte şi stabilirea costului producţiei obţinute dintr-o fază
oarecare, numai pe baza cheltuielilor sale, fără a lua în considerare - deci fără a transfera- costul
semifabricatelor de la o fază la alta.
Costul produsului finit se obţine în final centralizând cheltuielile calculate în prealabil pe faze, în
structura pe articole de calculaţie, începând cu stadiul introducerii materiei prime în fabricaţie şi
terminând cu cel al obţinerii produsului finit.
Modelul general de calcul al costului unitar este:

k N M

( chd x 
ch )
ij f

f 1 x1 y 1
Ctu =
Qj

în care: CTu = costul total unitar;

Q = producţia.
Chd = cheltuieli directe;
Chi = cheltuieli indirete;

5
 f = fază de fabricaţie;
x, y= articole de calculaţie.
Varianta fără semifabricate se poate aplica cu bune rezultate în întreprinderile care obţin din
fabricaţie un număr mare de produse, ai căror intermediari trec de regulă de la o fază la alta fără
gestionare, depozitare, stocare, conservare etc.
Dezavantajul acestei metode constă în primul rând în faptul că impune în cazul fiecărui produs,
pe lângă calculaţiile intermediare pe faze, şi o calculaţie de centralizare a cheltuielilor pe produs, pentru a
stabili costul fiecărui produs. În al doilea rând, ea nu permite urmărirea prin contabilitate a circulaţiei
semifabricatelor între faze, motiv pentru care se impune în acest scop organizarea unei evidenţe
cantitative cu caracter operativ. În schimb, depăşiririle de cheltuieli sunt mai uşor şi mai corect
localizatebile decât varianta cu semifabricate.

Metoda pe comenzi
Metoda de calculaţie a costurilor pe comenzi, se aplică unor întreprinderi cu producţie individuală sau
unor întreprinderi cu producţie în serie ce execută procese complexe de fabricaţie, în care rezultatul
procesului de fabricaţie, respectiv produsul finit se formează prin îmbinări mecanice a unor piese,
subansamble, ansamble fabricate anterior ca parte independentă, cum ar fi: întreprinderi aparţinând
industriei mobilei, constructoare de maşini-unelte, reparaţii de maşini şi utilaje.
Obiectul calculaţiei în contabilitate îl reprezintă comanda în raport cu care se colectează
cheltuielile directe şi se repartizează cheltuielile indirecte de poducţie.
Costul unitar se calculează la terminarea comenzii, prin raportarea totalului cheltuielilor aferente
fiecărei comenzi în parte de cantitatea de produse finite rezultate din comanda respectivă.
Metoda pe comenzi are anumite particularităţi generate de specificul procesului tehnologic, şi
anume:
 purtătorul final este produsul, iar comanda reprezintă formă de organizare scriptică a diferitelor
categorii de purtători de cheltuieli şi de costuri;
 obiectul comenzii diferă în funcţie de modul de organizare al producţiei;
 fazele de fabricaţie cuprind operaţii de producţie a unor piese, subansamble sau produse executate
pe bază de comenzi;
 pe baza contractelor de livrare, se formează comenzile de fabricaţie care joacă şi rolul în
calculaţia costurilor.
Etapele metodei de calculaţie a costului pe comenzi cuprind: formarea comenzilor, lansarea lor în
fabricaţie, colectarea cheltuielilor pe comenzi, calculul costului efectiv al acestora.

Metoda de calculaţie pe comenzi se poate aplica în două variante, şi anume în varianta fără
semifabricate, atunci când este vorba de producţie individuală (comanda are obiect un produs sau un lot
de produse), fie în varianta cu semifabricate atunci când este vorba de producţie de serie, caz în care se
poate aplica însă şi varianta” fără semifabricate”. În calculaţie nu se face nici un fel de separare a
cheltuielilor pe seama pieselor componente, se diferenţiază, cel mult, partea cu care fiecare secţie
participă în fabricaţie şi, respectiv, la formarea costurilor.

kn m

6
 (Chdx  Chiy)
s1 x1 y 1 s
Modelul de calcul al costului unitar este următorul: Ctu = Q

în care:
Chd = cheltuieli directe;
Chi = cheltuieli indirete;
Q= cantitatea de produse fabricate;
S= secţiile de producţie
x, y= articole de calculaţie

Metoda pe comezi în varianta cu semifabricate, unele produse finite sunt rezultatul îmbinării
mecanice a unor piese şi subansamble parţial independente, care rezultă din activitatea productivă sau se
procură prin cumpărare din afara firmei, se prelucrează şi apoi se asamblează. Comenzile au ca obiect una
din următoarele variante:
 loturi de piese (repere)brut turnate sau confecţionate;
 loturi de piese (repere) din producţia proprie sau cumpărate care se prelucrează şi se finisează;
 loturi sau serii de produse finite.

Determinarea costului unitar pentru produsele finite presupune parcurgerea următoarelor etape:
 elaborarea calculaţiilor pentru determinarea costului semifabricatelor proprii şi a pieselor brute;
 elaborarea calculaţiilor pentru determinarea costului operaţiilor de prelucrare şi finisare a
semifabricatelor, subansamblelor sau a altor părţi componente ale produsului;
 elaborarea calculaţiilor privind costul produsului finit care cuprinde, pe lângă costul
semifabricatelor, subansamblelor şi a pieselor finite, cheltuieli generate de procesele cu
articularea, asamblarea, îmbinarea şi finisarea produsului finit.

Din această particularitate rezultă următoarul model de calcul:

(Ctu q) p  (Chd x  Chi y )a

Ctu = p1 x1 y1

Q
în care,
q = consum specific;
p= piese, repere, subansamble sau semifabricate;
a= ansamble.
Fiecărei piese, reper, subansamblu sau semifabricat care se asamblează şi intră în structura produsului
finit i se calculează anterior costul unitar prin procedeul diviziunii simple.

7
Trecerea semifabricatelor în costul produselor se efectuează în mod global.

BIBLIOGRAFIE

 Drăgan, C., M., (1992), Noua contabilitate managerială, Ed. Hercules, Bucureşti
 Ebbeken, K., şi colab., (2000), Calculaţia şi managementul costurilor, Ed. Teora, Bucureşti
 https://se-ag.spiruharet.ro/images/secretariat/secretariat-facultate-seag/Contabilitate_manageriala_-_Curs.pdf
 https://econ.ubbcluj.ro/departamente/departamente/fisiere/Contab%20Manageriala%20-%20Suport%20de
%20curs.pdf
 http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820061/35.pdf