https://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/terorismul.

pdf

T E R O R I S M U L DIMENSIUNE GEOPOLITICĂ ŞI GEOSTRATEGICĂ.

RĂZBOIUL TERORIST. RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA TERORISMULUI/BUCUREŞTI,
2002/COORDONATOR: General de brigadă (r) dr. GHEORGHE VĂDUVA, cercetător
ştiinţific principal si colectivul

3.3.Forme de manifestare a terorismului

3.3.1.Terorismul ca reacţie a celui slab împotriva celui puternic
De obicei, reacţia celui slab împotriva celui puternic nu se numeşte terorism, ci
răzvrătire, nesupunere, revoltă. Terorismul nu este răzvrătire, aşa cum nici răzvră- tirea
nu este terorism. De regulă, nu cel slab îl terorizează pe cel puternic, ci cel puternic îl
terorizează pe cel slab. De aici nu rezultă că cel slab nu-l poate teroriza pe cel puternic, ci
doar că, pentru a teroriza, ai nevoie de putere. Terorismul, ca reacţie a celui slab
împotriva celui puternic, este, în principiu, o răzvrătire la terorism (sau la ceea ce cel care
se răzvrăteşte consideră terorism), este adică terorism contra terorism. Aceasta-i esenţa,
numai mijloacele sunt diferite. Cel puternic face ce vrea, cel slab face ce poate.
Justificările care s-au adus de duşmanii declaraţi ai Statelor Unite pentru actul de terorism
din 11 septembrie 2001 (deşi nimeni nu şi-a asumat în mod serios, până acum, aceste
atentate) sunt de notorietate. Ele înseamnă, în esenţa lor: terorism contra terorism.
Terorismul exercitat de lumea a treia contra terorismului exercitat de America în lumea a
treia, îndeosebi în lumea islamică. Acesta-i limbajul în care vorbesc o parte din statele
lumii islamice. Americanii folosesc bani şi sisteme sofisticate de arme, organizaţiile
teroriste antiamericane folosesc oameni. Folosesc oameni nu numai pentru motivul că nu
dispun de sisteme sofisticate de arme, ci şi pentru acela că ele consideră că arma cea mai
performantă şi, în concluzie, cea mai eficientă o reprezintă omul dispus la sacrificiul de
sine pentru cauză. Astfel de oameni au existat şi vor exista totdeauna, iar numele lor nu
este numai acela de fundamentalişti islamici, ci şi de japonezi, americani, germani,
francezi, chinezi, ruşi, români etc. Romanii spuneau cu mândrie : „Dolce et decorum est
pro patria mori „, iar dacii considerau trecerea în nefiinţă ca o sărbătoare importantă. De
aici nu rezultă, desigur, că sacrificiul de sine este un act terorist; rezultă doar faptul că
terorismul foloseşte cea mai eficientă şi cea mai veche armă a tuturor timpurilor:
sacrificiul de sine. Terorismul, ca reacţie a celui slab împotriva celui puternic, are foarte
multe cauze. Acestea rezidă în principiu în: ‰ inegalitatea socială, polarizarea bogăţiei şi
a sărăciei; ‰ aroganţa puterii; ‰ lupta pentru putere şi supremaţie; ‰ ura celui slab
împotriva celui puternic, izvorâtă din negarea ordinii existente pe care cel slab o
consideră nedreaptă; ‰ proliferarea disperării; ‰ exercitarea de către cel puternic a unor
presiuni şi acţiuni pe care cel slab le consideră a fi acte sau acţiuni teroriste; ‰
incompatibilităţi grave în perceperea sistemelor de valori; ‰ existenţa unor tensiuni,
convingeri şi prejudecăţi care cer alt proiect al lumii; ‰ hotărârea de a distruge nu pentru
a se construi, ci pentru a spulbera; ‰ nevoia de a fi luat în seamă. Acţiunile teroriste din
partea celui slab împotriva celui puternic nu au reguli, nici zone preferenţiale, nici
frontiere. Ele se desfăşoară pretutindeni şi vizează, de regulă: ‰ asasinarea unor
personalităţi; ‰ distrugerea unor obiective culturale, economice şi militare; ‰ producerea
unor catastrofe cu morţi şi răniţi;
‰ spargerea codurilor sistemelor de comandă şi control, virusarea şi perturbarea reţelei
Internet, distrugerea sistemelor de comunicaţii, instalaţiilor portuare şi aeroportuare, a
nodurilor de cale ferată, lucrărilor de artă etc. Forţele şi mijloacele folosite în astfel de
acţiuni şi reacţii sunt cele pe care le au la îndemână organizaţiile teroriste sau pe care şi le
pot procura. Niciodată nu se va şti cu precizie când, unde, cum şi cu ce forţe şi mijloace
vor acţiona teroriştii. În momentul când astfel de acţiuni şi reacţii sunt previzibile şi, ca
atare, parabile, organiza- ţia care le întreprinde îşi pierde raţiunea de a mai exista şi, din
acest motiv, intră în conservare sau se desfiinţează. De regulă, cele mai multe din
acţiunile teroriste importante ale celui mai slab împotriva celui puternic se pregătesc timp
îndelungat şi se desfăşoară pe teritoriul celui puternic, loviturile fiind bine aplicate, fie în
punctele sale cele mai vulnerabile, fie în zonele sale cele mai puternice („lovitura de
decapitare”24). Formele şi procedeele prin care se acţionează sunt şi ele foarte
numeroase. Totul este permis, de la înjunghierea în plină stradă a persoanelor vizate la
atacul cu bombă, de la ambuscade în puncte obligatorii de trecere la virusarea reţelelor de
calculatoare. Aceste atacuri sunt efectuate de persoane dispuse să sacrifice orice, inclusiv
propria lor viaţă, în numele unor idealuri şi convingeri care, pentru cei în cauză, sunt
indestructibile şi au valoare de simboluri. Marea forţă a terorismului exercitat de cel slab
împotriva celui puternic constă în compensarea insuficienţei mijloacelor prin inteligenţă
şi spirit de sacrificiu dus pâ- nă la fanatism şi absurd. Este, desigur, limpede pentru toată
lumea că nici un act terorist nu poate fi şi nar trebui să fie justificat, admirat sau tolerat.
Lumea civilizată nu poate accepta nici acţiunea, nici replica de tip terorist. Dar nici nu le
poate evita. De aceea, ea este nevoită să adopte un comportament adecvat, încercând
eradicarea cauzelor. Dar cea mai eficientă armă împotriva terorismului nu o reprezintă…
sistemele de arme, oricât de „inteligente“ ar fi ele, ci investigarea şi cunoaşterea profundă
a fenomenului şi, respectiv, acţiunea iscusită asupra cauzelor care-l generează şi a
factorilor care-l proliferează.

TIPURI DE ACŢIUNI (REACŢII) TERORISTE ALE CELUI SLAB ÎMPOTRIVA

CELUI PUTERNIC PERSOANE CONTRA PERSOANE PERSOANE CONTRA
INSTITUŢII GRUPURI ETNICE SAU RELIGIOASE ÎMPOTRIVA STATULUI DE
DREPT REGIMURI TOTALITARE ÎMPOTRIVA POPULAŢIEI STAT SLAB
CONTRA STAT PUTERNIC STAT (STATE) CONTRA ORGANISME (INSTITUŢII)
INTERNAŢIONALE - Răzbunare. - Crime împotriva unor ierarhici pentru a le lua locul.
- Pedepsiri din ra- ţiuni religioase sau din alte motive. - Asasinat politic. - Asasinat
mafiot. Acţiuni ale unor psihopaţi. - Uciderea unor lideri militari, unor oameni de cultură
şi a altor persona- - Răzbunare. - Acţiuni împotriva guvernelor. - Atacarea unor instituţii
de cultură. - Atacul violent asupra unor şcoli, tabere de copii, cămine de bătrâni etc. -
Blocarea sau atacarea unor cazărmi militare. - Atacarea unor ambasade şi a - Răzbunare. -
Ambuscade împotriva liderilor şi şefilor de state. - Guerila etnică sau religioasă. - Atacuri
violente asupra populaţiei majoritare şi a instituţiilor oficiale ale statului (armată, poliţie,
parlamentari, lideri politici, guvernanţi, primării, instituţii - Acţiuni de înfricoşare prin
pedepse aplicate de tribunale special constituite. - Acţiuni în forţă. - Asasinate. -
Înfometare. - Cenzură urmată de măsuri punitive aspre. - Vânarea şi uciderea opozanţilor.
- Terorizare prin informaţie şi acţi- - Finanţarea unor grupări şi organizaţii teroriste şi
îndoctrinarea lor. - Crearea pe teritoriul propriu sau susţinerea unor baze de antrenare a
teroriştilor. - Realizarea şi coordonarea unor atacuri asimetrice asupra statului rival (de
obicei mare putere sau un - În măsura în care organismele internaţionale vor lua o mai
pronun- ţată atitudine antiteroristă, este de aşteptat ca, împotriva acestora şi a unor
instituţii internaţionale care promovează sistemele de valori ale democraţiilor occidentale
sau susţin anumite centre delităţi. altor instituţii ca mod de răzbunare personală. de
cultură etc.). - Deturnări de avioane. - Atacuri în trenuri, pe vase de pasageri, în locuri
aglomerate etc. uni psihologice. - Terorizare prin forţe de ordine şi securitate politică. -
Muncă forţată. - Terorism „cultural“. regim democrat). - Terorism informaţional
(ciberterorism) - Coalizarea cu alte state care practică sau susţin terorismul. putere, să se
declanşeze toată gama de acţiuni teroriste cunoscute sau necunoascute încă.

24 Col.dr. Constantin Onişor, TEORIA STRATEGIEI MILITARE, Editura Academiei

de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999, p. 382.

3.3.2.Terorismul ca instrument de presiune politică. Terorismul politic „Mişcările

anarhiste europene ale începutului de secol au reprezentat primele exemple de terorism
politic. Reconstrucţia Europei democratice pe model liberal, după război, a suscitat noi
violenţe teroriste împotriva sistemului socio-economic instaurat. Acestea sunt exprimate
sub diferite forme. Mişcările de extremă stângă europeană din anii 70 - 80 - în Germania
(Baader Meinhof), în Italia (Brigăzile Roşii), în Franţa (Acţiunea Directă) -, care aveau ca
obiectiv să doboare capitalismul, sunt urmate de un terorism de extremă dreaptă legat de
efectele conjugate ale «noii sără- cii» şi de «frica» faţă de fluxurile migratoare slab
controlate într-o Europă în plină transformare. Skinheads, mişcările neo-naziste active în
Germania de est, ultranaţionaliştii flamanzi apropiaţi de Vlaamsblok, chiar extrema
dreaptă franceză, după prăbuşirea speranţelor sale electorale ar putea să aleagă, în
anumite condiţii, expresia cea mai violentă.“25 Aceasta nu înseamnă însă neapărat
terorism. Actul terorist distruge, înspăimântă, creează situaţii-limită, apelează la faptul
împlinit, seamănă adică teroare. Iar teroarea politică are foarte multe faţete. Majoritatea
organizaţiilor teroriste din lume, inclusiv fundamentalismul islamic, practică, de fapt, un
terorism politic. Însă nu numai aceste organizaţii sunt vinovate de virulenţa terorismului
politic, disimularea, dar omniprezenţa, omnipotenţa, impactul grav şi consecinţele
complexe ale acestui tip de terorism asupra societăţilor, statelor şi oamenilor. Terorismul
de stat este, în toată dimensiunea lui, un terorism politic. Formele de manifestare ale
terorismului politic sunt numeroase. Ele se încadrează totuşi în câteva categorii: ƒ
Terorismul explicit sau implicit pus în aplicare de majoritatea statelor cu regimuri
totalitare; ƒ Terorismul exercitat de organizaţiile politice extremiste (majoritatea
organizaţiilor teroriste din Europa şi din America latină, spre exemplu, au la bază
ideologii politice de natură comunistă, unele neo-nazistă sau din sfera a ceea ce am putea
numi exclusivismul sau fundamentalismul politic); ƒ Terorismul practicat de persoane
influente, grupuri de interese etc.; ƒ Terorismul Puterii. Terorismul este folosit ca
instrument de presiune politică. Obiectivele terorismului politic – cel puţin cele enunţate
în diferite împrejurări – se înscriu în general în următoarea scală: ¾ cucerirea puterii
politice prin violenţă; ¾ opoziţia la imperialism şi oligarhie; ¾ lupta pentru reforme
sociale (altele decât cele obişnuite, de regulă, prin distrugerea violentă a celor existente);
¾ lupta pentru putere şi influenţă; ¾ lupta pentru imagine;
25
INSTITUT des HAUTES ETUDES de DEFENSE NATIONALE, RAPPORT DE 2-
eme PHASE 51- eme SESSION NATIONALE Comité 2 „ Les Fragilites de l’Europe
face au terrorisme“, mai 1999.

¾ lupta pentru identitate; ¾ crearea şi întreţinerea stării de haos. Terorismul politic s-a
manifestat cu pregnanţă în timpul războiului rece, ca modalitate de subminare reciprocă,
prin violenţă non-statală, a celor două ideologii – capitalistă şi socialistă -, fiind mai mult
un terorism ideologic. Fiecare dintre cele două superputeri – şi, la umbra lor, o mulţime
de alte organizaţii, organisme sau cercuri de interese – încuraja, la nivel regional,
terorismul politic, sub aproape toate formele şi formulele sale, de la cele psihologice şi
informaţionale, la atacuri şi asasinate. În momentul de faţă, o mare parte din organizaţiile
teroriste din Europa occidentală, din America latină, din Asia şi din Africa, inclusiv din
lumea arabă, poartă această amprentă a luptei împotriva capitalismului. În realitate, este
vorba de o luptă pentru putere sau pentru impunerea unui anumit tip de putere.
3.3.3.Terorismul informaţional, terorismul mediatic, ciberterorismul Terorismul este
terorism şi, poate, n-ar trebui să-l fragmentăm, să-l împărţim în categorii şi să-l analizăm
pe părţi, ci ca întreg, ca fenomen. El este periculos pentru oricare om, oriunde s-ar afla el
şi orice ar face el, dar este la fel de periculos şi pentru instituţii, pentru state, pentru
organizarea socială, adică pentru societatea omenească, în filosofia şi integralitatea ei.
Este o altă concluzie foarte importantă. Principalele caracteristici ale societăţii omeneşti
moderne sunt cele referitoare la puternica ei informatizare, adică la globalizarea
informaţiei, a actului comunicării, în general, şi, pe această bază, la creşterea
interdependenţei, în special. Cu alte cuvinte, societatea omenească tinde spre un sistem
integral global, dar deschis şi instabil, a cărui temelie se construieşte şi se consolidează pe
informaţie şi pe sistemele ei de valori. De aceea, este foarte probabil ca, în viitor,
terorismul să îşi aleagă cu predilec- ţie ţintele din domeniul informaţiei, din cel al
sistemelor de valori comune ale lumii şi mai ales din sistemele de valori ale naţiunilor.
Atacurile teroriste asupra informaţiei este posibil să vizeze: ‰ distrugerea fizică a unor
sisteme tehnice de comunicaţii, îndeosebi a reţelelor, nodurilor şi centrelor complexe de
transmisiuni ale statelor-ţintă, ale unor instituţii internaţionale care promovează sau susţin
războiul antiterorist, ale altor structuri şi organisme care asigură ordinea şi stabilitatea în
ţări şi în lume; ‰ virusarea computerelor şi distrugerea reţelelor şi a bazelor de date,
îndeosebi din domeniile economic, financiar şi militar; ‰ preluarea piraterică a unor
sisteme de comandă-control şi provocarea unor conflicte grave şi chiar a unor catastrofe
inimaginabile; ‰ crearea unor structuri şi reţele speciale ciberteroriste care să opereze în
spaţiul informaţional; ‰ practicarea, pe scară largă, a pirateriei electronice26 etc. Aici nu
este vorba de mecanismele (în cea mai mare parte previzibile) ale războiului
informaţional şi mediatic, ci de acţiuni teroriste. Deşi este foarte greu de operat o
distincţie netă între acest tip de război din domeniul informaţiei (care se pare că este
permanent) şi terorismul informaţional, există totuşi o separaţie destul de clară între ele:
terorismul vizează distrugerea fizică, în numele unor idealuri sau al unor „vocaţii”
mesianice, spectaculosul, crearea unor situaţii-limită care să ducă la înfrico-
26
Prin piraterie electronică înţelegem, deopotrivă, atât atacurile virulente în spaţiul
cibersistemelor, cât şi pe cele efectuate în lumea producătorilor de sisteme electronice de
procesare a informaţiei, cu scopul de a le folosi ulterior în acţiuni ciberteroriste.

şarea populaţiei şi a conducerii politice (are, deci, în cele mai multe cazuri, un obiectiv
politic), în timp ce războiul informaţional şi mediatic (chiar dacă vizează tot un obiectiv
politic) urmăreşte, potrivit principiilor enunţate de Sun Tzî cu două milenii şi jumătate în
urmă, să învingă pe cât posibil fără a distruge fizic, să obţină supremaţia strategică
informaţională, de regulă, fără distrugerea sistemelor şi, mai ales, fără pierderi inutile de
vieţi omeneşti. Războiul informaţional constă într-un sistem de ac- ţiuni coerente, care se
intercondiţionează, duse la scară strategică, potrivit unei concepţii elaborate şi controlate
de factorul politic, pe când terorismul din spaţiul informa- ţional, mediatic şi psihologic
nu are nici o logică, nici o coerenţă, este haotic, fragmentat în funcţie de interese,
mentalităţi, idealuri, sloganuri, credinţe, convingeri etc. Nici o ţară din lume, nici chiar
SUA, nu-şi mai poate asigura securitatea prin for- ţe proprii, şi aceasta din cel puţin două
motive: 1. mondializarea informaţiei, dezvoltarea şi proliferarea fără precedent a
sistemelor de arme şi mijloacelor de distrugere; 2. omniprezenţa şi omnipotenţa
ameninţărilor asimetrice, îndeosebi a celor de natură endogenă, care îşi mută centrul de
greutate în sfera informaţională, mai târziu posibil în cea a ecosistemelor şi chiar în cea
genetică, afectând direct mecanismul intim al vieţii umane – informaţia ereditară – acizii
nucleici. De aici, viitorul va configura, probabil, un sistem de reacţie care se va baza pe
mutarea accentului pe alte modalităţi de a duce războiul. Care vor fi, deci, ameninţările
de mâine? Şi, în consecinţă, care va fi configuraţia războiului viitor? Terorismul –
îndeosebi cel ciberinformaţional – pare a fi doar un prim semnal care configurează, sumar
dar semnificativ, dimensiunea confruntărilor de mâine. Terorismul mediatic incumbă
două aspecte: cel al folosirii de către terorişti a mass-media pentru atingerea scopurilor
lor criminale, violente şi cel al terorizării populaţiei de către instituţii sau reprezentanţi ai
media. Evenimentele din 11 septembrie 2001 din Statele Unite, mari acţiuni teroriste, au
prilejuit, la contactul cu o realitate atât de crudă, de inimaginabilă, declanşarea unui
veritabil terorism mediatic. Telespectatorii din întreaga lume au revăzut de zeci şi zeci de
ori secvenţa lovirii Gemenilor, au distins, sub explicaţia sugerată de comentatori, prin
fundalul înecat în fum al sinistrului, figura respingătoare a diavolului, presa a readus în
prim-plan catrenele lui Nostradamus despre Apocalipsă, lăsând spaţiu suficient oricăror
interpretări. Când datele unui eveniment mediatic devin exclusivitatea câtorva grupuri de
presă, cum sa întâmplat în destule cazuri, terorizarea şi manipularea opiniei publice are
un câmp foarte larg de acţiune. Imagini, fotografii, date, declaraţii „fierbinţi” sunt
acaparate, pot fi trucate, amplificate sau minimalizate, ascunse ochilor publicului ş.a.m.d.
Dacă am revedea pe micile ecrane desfăşurarea summit-ului Americilor de la Quebec din
aprilie 2001, am remarca imediat imaginile unei aşezări asediate, ocupată masiv de for-
ţele de ordine, şi aceasta, spun unii ziarişti de acolo, pentru că autorităţile au reuşit, prin
câteva mijloace de comunicare, să convingă lumea că în oraş se vor petrece ac- ţiuni
teroriste. Justificarea intervenţiei s-a făcut prin mijloace de terorism mediatic: invocarea
probabilităţii utilizării violenţei de către un grup minoritar de protestatari (după opinia
multora compus din simpli manipulatori), diabolizarea lor prin crearea unei imagini de
veritabil bordel stradal. Cu complicitatea mass-media, s-a indus ideea pregătirii unor
atentate împotriva unor şefi de state prezenţi la summit, de către „bărbaţi în negru”, s-a
înveninat atmosfera urbană paşnică, s-au încălcat, scrie o parte a presei, libertăţi şi
drepturi democratice elementare. Terorismul mediatic pleacă de la posibilitatea
manipulării prin media, a negocierii între terorişti şi organele de ordine chiar pe postul
naţional de televiziune, a popularizării cauzei unor grupări teroriste prin mijloacele de
comunicare, a atragerii, pe 28 această cale, de simpatizanţi din rândul oamenilor paşnici.
El mai pleacă de la posibilitatea dovedită a modelării opiniei naţionale şi internaţionale,
prin exacerbarea violenţei, prin folosirea imaginii apropiate de realitate (mult mai
credibile), a imaginii deformate pozitiv, deformate negativ, dezirabile, indezirabile,
virtuale (fără corespondenţă cu realitatea), subliminare (ce se adresează subconştientului),
a autoimaginii. Opinia publică americană şi internaţională a fost intens şocată şi convinsă
de necesitatea participării la conflictul din Golf, de exemplu, prin declaraţia unei tinere
studente arabe oarecare, de fapt fiica ambasadorului Kuweitului în SUA, că văzuse cum
soldaţi irakieni tăiau furtunurile de oxigen ce alimentau incubatoarele cu copii imaturi
dintr-o maternitate kuweitiană, îi scoteau pe aceştia şi-i lăsau să moară goi pe pardoseala
spitalului, imagine (s-a constatat ulterior, de către un documentarist canadian, Nel
Doherty) confecţionată de firma Hill & Knowlton, pentru zece milioane dolari primiţi de
la o asociaţie compusă din membri ai guvernului kuweitian şi înalţi funcţionari
americani27. Miza pe ideea că „o singură imagine TV are un impact mai mare de 10.000
de cuvinte” (James R. Schlesinger) face ca reacţia maselor faţă de suferinţele din Bosnia,
Somalia, Piaţa Tien-An-Men ş.a. să sporească considerabil când se uzează de aportul
mass-media. Pentru ascunderea adevărului sau secretul operaţiunilor în multe conflicte
(Malvine, Grenada, Panama, Africa de Sud, Rhodesia), prezenţa ziariştilor în zona
luptelor a fost interzisă sau restricţionată. Tehnicile de manipulare mediatică pentru a
justifica un război sau o intervenţie dictatorială, antidemocratică, un genocid au fost, în
timp, folosite de multe ori: ele au susţinut acţiuni agresive armate, au vizat diabolizarea
unor conducători (exemple: Miloşevici sau Clinton), au subliniat dezumanizarea
adversarului, l-au acuzat pe acesta de crime de război (vezi Bosnia), au atras oprobriul
opiniei publice, au condus la scăderea încrederii adversarului în informaţiile transmise
prin mass-media, au iscat conflicte între părţi, între grupări etnice ş.a.m.d.28. Terorism
mediatic este avalanşa de ştiri cu crime, violuri, bătăi, transmise seară de seară, din
raţiuni comerciale şi nu numai, pe toate canalele de televiziune din România anului
curent. Tot terorism mediatic cu scop de răsturnare imagologică este şi cazul Mihăilă
Cofariu, prezentat de televiziunile occidentale, în acel martie 1990, ca fiind un maghiar
bătut cu bestialitate de români din Târgu Mureş, când, de fapt, el era un ţăran român din
Ibăneşti, ca şi alţi câţiva români ucişi în aceleaşi împrejurări tragice. Se foloseşte, în
astfel de cazuri, cu preponderenţă, imaginea, însă şi cuvântul, care lansează idei-forţă,
teme, argumente, slogane, bine ordonate în creuzetul propagandistic şi antipropagandistic
al patronilor mijlocului de informare în masă respectiv. Terorismul mediatic formează
terorişti, propagă şi îndeamnă la violenţă, dar şi destramă familii, distruge destine, loveşte
sub centură, face „dezvăluiri în exclusivitate”, reţine doar ceea ce este mai brutal, mai
şocant, ce violentează ochiul, omite detalii importante, imaginează scenarii de coşmar, nu
retractează, nu-şi cere scuze, nu revine. Este un malaxor al manipulării prin comunicare,
al execuţiei în direct şi la comandă a unor persoane, personalităţi, instituţii, state, naţiuni
care refuză să fie dominate sau vor să domine, să se lase lovite ori să înceteze de a-i lovi
pe alţii, să ascundă adevărul sau să nu mai mintă, să se înregimenteze într-o anume grupă
sau să stea deoparte, să li se taie o parte din trup sau să li se transplanteze în corp ceva
străin. Pe scurt spus, este o armă extrem de perfidă, care nimiceşte în masă, conver-
27
Col. Simion BONCU şi lt. col. Valentin STANCU, Concurenţă şi congruenţă în
imagine, în revista SPIRIT MILITAR MODERN, nr.1/1994, p. 19. 28 Mr. Eugen
LUNGU, Tehnici de influenţare psihologică în conflictele armate. Diabolizarea
adversarului, în revista SPIRIT MILITAR MODERN, nr. 3/1999, p. 35.

teşte conştiinţe, naşte şi susţine monştri. Este şi motivul fundamental pentru care acesta
se cere eradicat, interzis, printr-o legislaţie corespunzătoare. 3.3.4.Terorismul ca
instrument de constrângere. Terorismul economic. Terorismul financiar. Terorismul
tehnologic Încă din antichitate, lumea a fost nevoită să suporte numeroase constrângeri,
unele venite din mediul geografic de viaţă, generate de lupta pentru un anumit tip de
existenţă (care s-a complicat din ce în ce mai mult), altele ţinând de legile de compunere
şi funcţionare a societăţii omeneşti, adică de procesualitatea organică a acesteia. Viaţa
socială este, în general, un sistem de constrângeri în acţiune. Omul este liber în măsura în
care se conformează dreptului şi constrângerilor naturale şi sociale în care trăieşte. Hegel
definea libertatea ca necesitate înţeleasă. Există însă numeroase alte constrângeri
artificiale, folosite de om împotriva omului, pentru obţinerea unor avantaje, pentru
dominare, pentru putere. Terorismul este, de la originea lui şi până azi, atât în mâna celor
puternici, cât şi la îndemâna celor slabi, un mijloc extrem de constrângere. Nu este
adevărat că terorismul se defineşte ca o reacţie a omului disperat. Omul disperat nu este
terorist. Terorismul nu este doar o reacţie; el este o acţiune premeditată, gândită,
calculată, care se înscrie în spaţiul inteligenţei negative, al inteligenţei perverse,
criminale. Se pune, în mod firesc, întrebarea: Aşa era şi pe vremea legiunilor romane sau
a conchistadorilor care au invadat civilizaţia aztecă? Aşa era, desigur. Terorismul nu a
fost niciodată altceva decât o acţiune sau o ripostă asimetrică, dusă în condiţii de
iniţiativă strategică sau tactică, prin care s-a urmărit mereu acelaşi scop: terorizarea.
Adică înfricoşarea dusă la limită, îngrozirea, omorârea. Terorismul este un război de un
tip special, care vizează distrugerea de vieţi şi de sisteme de valori. Niciodată un război
obişnuit nu-şi propune să distrugă un sistem de valori. El urmăreşte doar învingerea unei
armate, dacă se poate chiar fără pierderi de vieţi şi distrugeri materiale, supunerea unei
ţări, realizarea unui scop politic. Doar terorismul vizează distrugerea de dragul
distrugerii. Pentru a se cuibări şi prolifera, el vizează, de asemenea, periferia societăţii,
zona ei nevăzută, greu controlabilă şi care, adesea, este oprită să acceadă la sistemele de
valori naţionale şi internaţionale. Revista internaţională şi strategică, în numărul 43, se
ocupă de relaţiile interna- ţionale ilicite. Mafia rusă, cea albaneză, chineză, operaţiunile
de spălare a banilor, traficul de droguri, de arme şi prostituţia etc. sunt ameninţări grave
care, de regulă, sunt analizate ca procese în sine, fără responsabilităţi, fără teritorializare,
fără cauze. Dar, din păcate, nici studiul publicat în revista respectivă şi nici altele nu
abordează frontal problema activităţii ilicite a statelor, responsabilitatea lor pentru
proliferarea unor astfel de ameninţări, componenta ilegală, ca să nu spunem teroristă, a
unor activităţi de stat. Fenomenul pare să devină o componentă a relaţiilor internaţionale.
Produsul său brut, spre exemplu, este evaluat la 800 – 1500 miliarde dolari, adică mai
mare decât produsul intern brut al Spaniei. Dispunând de astfel de sume, terorismul poate
destabiliza cu uşurinţă politicile naţionale sau regionale, dacă se doreşte acest lucru. Tot
în cadrul terorismului financiar se înscrie şi procurarea (sau recuperarea) de fonduri prin
luarea de ostatici, prin ameninţări, şantaje, spargeri de bănci, atacarea unor mijloace care
transportă bani sau valori etc. Nevoile de finanţare a terorismului nu sunt foarte mari. De
cele mai multe ori, acţiunile teroriste sunt duse de unul sau câţiva terorişti, în general,
idealişti sau fanatici, care nu au nevoie de stimulente prea mari pentru a-şi face treaba.
Unii din aceşti 30 idealişti sau fanatici sunt studenţi, oameni de diferite meserii, foşti sau
chiar actuali militari etc. Armele folosite de terorişti, încărcăturile, explozibilul etc. nu
costă foarte mult şi se procură destul de uşor. Sursele de procurare a banilor (de finanţare)
sunt familiare în lumea teroriştilor: atentate, spargeri de bănci, trafic de droguri. Acestea
sunt cele obişnuite. Există însă şi altele, mult mai substanţiale şi care, în viitor (ca şi în
trecut), nu vor înceta să existe: oameni foarte bogaţi, cercuri de interese interne sau
internaţionale din tot spectrul activităţilor umane, de la cele economice, la cele ale lumii
interlope, organizaţii şi chiar state. De-a lungul istoriei terorismului, finanţarea cea mai
substanţială a fost asigurată şi va fi şi în continuare asigurată de instituţii puternice,
interesate în proliferarea (în interes propriu) a terorismului, a haosului, şi de state. De
aceea, acţiunea Statelor Unite şi a coaliţiei antiteroriste mai întâi rând împotriva statelor
teroriste sau care favorizează terorismul trebuie evaluată ca o „lovitură de decapitare“ în
primul rând împotriva finanţatorilor şi susţinătorilor acestui flagel. 3.3.5.Terorismul şi
distrugerea valorilor. Terorismul cultural Huntington propune o hartă a liniilor de fractură
între civilizaţii. Insistă pe confruntarea dintre musulmanii şi creştinii din Indonezia şi
Filipine, precum şi pe pătrunderea islamului în Africa subsahariană. Dar Huntington trage
o linie şi între civilizaţia occidentală şi cea pe care el o numeşte „civilizaţia ortodoxă“.
Această linie trece pe la est de Ţările Baltice, pe la vest de Belarus, desparte apoi Ucraina
subcarpatică, unde se află minoritari maghiari, de restul Ucrainei, la fel procedează şi cu
Transilvania (care ar aparţine civilizaţiei Vestului) de restul teritoriului României (care ar
aparţine civilizaţiei ortodoxe), urmează frontiera dintre Croaţia şi Iugoslavia (Croaţia
aparţinând de civilizaţia occidentală) şi, în aceeaşi manieră extrem de simplistă, desparte
teritoriul din Bosnia locuit de croaţi de cel locuit de sârbi şi de musulmani. Lăsând de o
parte faptul că este foarte greu de identificat şi de localizat chiar şi marile entităţi
civilizaţionale (sinică, hindusă, japoneză, islamică, africană ortodoxă şi occidentală,
eventual sud-americană, dar aceasta poate fi încadrată şi în civilizaţia occidentală), astfel
de linii creează foarte multe probleme. Nu există civilizaţii pure. Marile civilizaţii sunt
mari acumulări de valori care se întrepătrund cu celelalte şi dau frumuseţea şi diversitatea
acestei lumi. Tocmai aici, în negarea acestei afirmaţii, se află acţiunile extremiste din
spaţiul cultural, între care şi terorismul. Terorismul cultural nu este un mijloc de
confruntare, ci unul de distrugere a sistemelor de valori. Războiul „cultural“, înţeles ca o
confruntare de interese (de interese, nu de valori) ale unor grupuri care aparţin unor
entităţi civilizaţionale nu este terorism. El este o trecere la limită a concurenţei, mai exact
a bătăliei pentru piaţa culturală, şi se desfăşoară în cadrul a ceea ce numim „cultură de
piaţă“, care nu are nici o legătură cu cultura autentică, adică cu sistemele de valori ale
lumii. Terorismul cultural constă în: - Invadarea mijloacelor de comunicare cu imagini
porno şi alte produse care agresează şi deformează universul etic şi estetic al populaţiei şi
sistemele de valori; - Agresarea naţiunilor cu subproduse culturale (filme, imagini video,
reviste etc.) care cultivă violenţa, individualismul, egoismul, lipsa de respect faţă de
valorile proprii; - Agresarea şi chiar distrugerea simbolurilor. Terorismul cultural poate
căpăta, îndeosebi în regimurile totalitare (dar nu numai), forma terorismului cultural de
stat, în sensul că statul emite sloganuri şi unităţi de măsură în ceea ce priveşte valoarea.
Terorismul cultural, în forma lui cea mai greu de contracarat, se exercită de că- tre
grupuri extremiste, fanatice, care cred doar în anumite sloganuri pe care le confundă cu
sisteme de valori, în numele cărora se exercită presiuni, ameninţări, spălări de bani,
crime, asasinate, distrugeri. Se apreciază că terorismul viitorului îşi va căuta o parte din
argumentele sale într-un anumit mod (exclusivist, violent) de a percepe şi a sluji cultura.
Este posibil ca viitorul să ne ofere surpriza unor fundamentalisme de tip cultural.
Terorismul identitar Terorismul identitar ţine de afirmarea violentă a identităţii. El nu
rezultă neapă- rat dintr-o criză de identitate, deşi se manifestă cu pregnanţă sub această
motivaţie. Terorismul identitar are conotaţii dintre cele mai diverse, dar conţinutul lui
este acelaşi: impunerea unui anumit tip de identitate, mai exact pedepsirea tuturor celor
care nu recunosc această identitate. El se asociază cu diferite alte forme, dar nu trebuie
confundat cu acestea. El este un terorism protestatar şi deosebit de virulent. Vecine cu
terorismul identitar sunt mişcările separatiste, mişcările de eliberare, mişcările
revendicative. Acestea nu sunt însă terorism. Ele au, în genere, un obiectiv bine stabilit,
corespund voinţei unei ţări, unei naţiuni sau unui grup etnic şi îmbracă diferite forme, de
la dialogul politic şi social la războiul de eliberare şi chiar la războiul de guerilă. Toate
acestea nu sunt însă terorism. Terorismul este o trecere la limită a acestor mişcări (uneori
nu are nici o legătură cu ele), este o presiune continuă, care constă din acţiuni deosebit de
violente, ucigaşe şi sinucigaşe, care vizează terorizarea Puterii şi a tuturor celor care se
opun realizării obiectivelor respectivelor grupări, obiective care, de cele mai multe ori, nu
sunt nici clare, nici posibil a fi îndeplinite. Yasser Arafat, liderul OEP, declara în 1974 la
Naţiunile Unite că „diferenţa între revoluţionar şi terorist rezidă în motivele pentru care
fiecare se bate. Căci e imposibil să-l numim terorist pe cel care susţine o cauză dreaptă,
care se bate pentru libertate, pentru eliberarea pământului său de invadatori, de colonişti
şi colonialişti.“29 3.3.6.Terorismul patologic (ca anormalitate) Unele acte teroriste sunt
săvârşite de psihopaţi, oameni care pierd contactul cu realitatea, pierd controlul
sensurilor, acţionează inconştient. Comportarea lor deviantă are drept cauze: sărăcia,
alcoolismul, drogurile, violenţa urbană, pierderea reperelor, boala, dificultăţile vieţii,
neîmplinirile afective sau sexuale, refularea, inactivitatea, şomajul, inadaptabilitatea
socială, provenienţa dintr-o familie dezorganizată30. Astfel de asasini, de regulă ai unor
şefi de state, ai unor personalităţi marcante, artişti sau simpli cetăţeni, atribuie o
coloratură politică gestului lor, aduc motivaţii dintre cele mai şocante: pretextul de a se
crede justiţiari, modificatori de destine, pacificatori, conducători, comandanţi străluciţi.
De fapt, ei ascund fobii diverse, panici şi angoase difuze, acel monstru pitit în fiecare ins
şi capabil de cele mai mari atrocităţi, plasat în zona inconştientului psihic freudian
(pulsiunilor, iraţionalului etc.)31.
29
Yasser Arafat, în Discurs pronunţat în faţa Adunării Generale a Naţiunilor Unite, 13
noiembrie 1974. 30 General de divizie (r.) dr. Gheorghe Arădăvoaice et al., TERORISM,
ANTITERORISM, CONTRATERORISM, Editura Antet, 1997, p. 28. 31 Vezi Manuel
Paniker Toledano, POUR LE MEILLEUR ET POUR LE DIRE, Internet, Handiplus, 3
decembrie 2001, http : // www.handiplus.com/article.

Psihopatul e un individ a cărui personalitate este marcată de impulsivitate, ră- ceală

afectivă, egocentrism, agresivitate, intoleranţă la frustrare ş.a. El nu poate stabili relaţii
afective normale, este hipersensibil, vulnerabil, impulsiv, cu o nevoie de satisfacţie
imediată, cu o angoasă cvasipermanentă, o anxietate existenţială şi un sentiment de
insecuritate camuflat în spatele unei prezentări de sine agresivă şi provocatoare, cu o
frustrare afectivă permanentă, legată de carenţe familiale precoce, imaturitate,
depresivitate şi tendinţe perverse. Psihicul abisal, cum îl denumesc specialiş- tii, sau
domeniul activităţii inconştiente a spiritului poate pune în mişcare forţe obscure care îl
guvernează în rău32. Pierderea echilibrului între activitatea conştientă şi cea inconştientă
face ca organismul să nu mai răspundă voinţei, iar inconştientul să pă- trundă în
conştient, transformând o idee fixă sau o obsesie într-o crimă. Aşadar, dacă personalitatea
criminală are drept teren favorabil de dezvoltare cauze genetice, fiziologice, psihologice
sau/şi sociologice, terorismul patologic se poate structura pe o combinată a lor, cu
rădăcini mai adânci în primele cauze. Tratamentul radical, sugerat de specialişti, nu este
cel penal, corecţional, ci criminologic, unul polivalent, care vizează abordarea tuturor
sferelor personalităţii: sfera psiho-morală, cea psihosocială, cea psiho-sexuală, cea psiho-
cognitivă şi cea psiho-neurologică (Lagier, Pierre-Marie, L’enracinement criminel, Teză
de doctorat, Universitatea din Montreal, 1979). Este un tratament pluri şi interdisciplinar,
cu urmări, se crede, dintre cele mai evidente asupra celor predispuşi la asemenea fapte.
Juridic, acest gen de terorişti intră în categoria falşilor delincvenţi, pentru că delincvenţa
lor este simptomul unei patologii mentale (cele mai multe morţi săvârşite prin acte
teroriste sunt produsul unei crize psiho-patologice: schizofrenie, depresie, paranoia,
gelozie etc.). Delincvenţa lor e considerată ca un epifenomen al condiţiei socio-politice,
care generează o criminalitate aleatoare, ocazională şi, în bună măsură, previzibilă.
3.3.7.Terorismul răzbunător Terorismul răzbunător se împarte în două categorii: - cel care
ţine de natura umană şi se prezintă ca o reacţie violentă la nemulţumiri, umilinţe,
agresiuni de tot felul, manifestându-se, într-o formă sau alta, în toată lumea; - cel care se
manifestă la nivelul unor comunităţi, grupuri, religii etc. Cel din prima categorie este, de
regulă, un terorism individual sau exercitat de grupuri informale, nu are nici o logică şi se
supune factorilor aleatori care îl determină. Formele lui cele mai frecvente de manifestare
sunt: atacuri efectuate de unele persoane asupra altora, cu scop de răzbunare (vendeta,
spre exemplu, dar exercitată prin mijloace teroriste); atacuri ale unor foşti deţinuţi asupra
celor care i-au condamnat sau asupra instituţiilor care i-au condamnat, atacuri frecvente
efectuate de grupuri sau bande împotriva unor cartiere, familii, instituţii etc. Cele din
categoria a doua sunt determinate de prejudecăţi, de un anumit mod de a interpreta
Coranul, Noul Testament sau Biblia, de ideologii şi concepţii frustrante, dar care cultivă
şi justifică actul răzbunării etc. Formele cele mai întâlnite ale acestui tip de terorism sunt:
atacurile pedepsitoare, justiţiare (acţiunile Hezbollah, acţiunile KKK în Statele Unite,
atacul cu sarin efectuat de secta AUM în 1995 în metroul din Tokio, acţiunile diferitelor
altor secte ş.a.); uciderile rituale; sinuciderile în masă etc.

32 Jean-Claude Filoux, INCONŞTIENTUL, Editura AROPA, 2001, p. 128.

3.3.8.Terorismul religios Fundamentalismul Fundamentalismul nu este numai o mişcare
extremistă, cum se crede adesea. El este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem
selectiv de valori. Selectarea acestora este însă o trecere la limită şi se realizează nu doar
prin „decuparea“ unor valori dintre alte valori, ci prin afirmarea exclusivă şi agresivă a
celor selectate şi negarea violentă a celor neselectate. El are ca expresie directă terorismul
islamic şi este menit să aducă islamismul, prin orice fel de mijloc, la conducerea planetei,
deoarece numai această religie – se crede - este adevărată şi importantă, numai ea are o
misiune mesianică. El vizează lumea întreagă, dar mai ales civilizaţia occidentală, cu
leagănul ei european şi configuraţia ei actuală de influenţă americană. „Terorismul
islamic care vizează Europa a evoluat în 15 ani de la un terorism de stat de orientare
strategică, promovat mai ales de Iran şi care-şi recruta adepţii îndeosebi din mediul şiit
sau apropiat de şiism, la un terorism marginal, fără orizont strategic, care-şi recrutează
adepţii dintre elementele periferice (cartiere rău famate, periferice, studenţi
marginalizaţi), suniţi şi gata să asimileze toate «jihadurile» în curs de desfăşurare (spre
exemplu, cazul algerian). Acest terorism este greu de reperat (pentru că actorii sunt
adesea de naţionalitate europeană şi pot să adopte «jihadul» fără să aibă vreun raport cu
ţara lor de origine). Este uneori apropiat de simplul banditism şi se nutreşte dintr-o
frustrare împotriva societăţii. Fundamentalismul joacă de acum înainte rolul de
executoriu care este acela al Acţiunii Directe şi pe cel al Bandei care-şi face treaba“33.
Am putea spune că, din punct de vedere al acţiunilor extreme, fundamentalismul religios
a fost una din caracteristicile principale ale secolului al XX-lea. Religia s-a constituit
deopotrivă într-un suport al revigorării unor tensiuni vechi, dar şi într-un instrument
folosit cu abilitate şi, adesea, cu brutalitate de anumiţi conducători politici pentru
legitimarea publică a unor acţiuni. Procesul de mondializare forţată, efectele colaterale
ale acesteia, creşterea să- răciei şi a gradului de insecuritate, concomitent cu mărirea
enormă a decalajelor între bogăţie şi sărăcie, între lumea bogată şi lumea săracă şi cu
explozia demografică au determinat populaţia să-şi pună speranţele în miracolul
credinţei. Iar cea mai afectată populaţie a planetei de pe urma procesului de mondializare,
îndeosebi din lupta pentru resurse, a fost şi este cea care trăieşte în lumea islamică. În
plus, modul de viaţă islamic, valorile străvechi, inflexibile, respingerea acestei lumi de
către civilizaţia occidentală, care o priveşte ca un fel de rezervaţie, s-au constituit în
factori de consolidare a islamismului în dimensiunea sa fundamentalistă, exclusivistă,
punitivă, agresivă. Fundamentalismul religios, în lumea islamică, ţine loc de naţionalism.
El este deasupra naţiunilor, întrucât consideră că toată lumea islamică reprezintă o
entitate religioasă şi etno-culturală. De aceea, în numele legii islamice, grupările
fundamentaliste au declanşat războiul sfânt JIHADUL. Acest război, care este foarte
complex şi se duce prin toate mijloacele posibile, are două componente: 1. Realizarea şi
menţinerea cu orice preţ a unităţii religioase şi etno-culturale a lumii islamice, în acest
sens principalele acţiuni fiind îndreptate împotriva „liderilor arabi corupţi” şi pentru
impunerea regulilor, legilor şi obiceiurilor islamice;
33
INSTITUT des HAUTES ETUDES de DEFENSE NATIONALE, RAPPORT DE 2-
eme PHASE 51- eme SESSION NATIONALE Comité 2 „ Les Fragilites de l’Europe
face au terrorisme“, mai 1999
2. Organizarea şi desfăşurarea unor ample şi diversificate acţiuni împotriva Israelului şi a
SUA, ţări pe care fundamentalismul islamic le consideră răspunzătoare pentru situaţia
statelor arabe. Organizaţiile şi grupările fundamentaliste islamice declară că menirea lor
este să ducă la realizarea acestor obiective, iar legea lor unică este Coranul. Adevărul este
că, uneori, jocul de interese a fost mai presus decât Coranul. În lumea musulmană, Sharia
- legea islamică - este considerată o expresie a voinţei lui Allah. Aplicarea acesteia se
bazează pe un set de îndatoriri a căror respectare îi face pe supuşii musulmani să devină
ţinta favorurilor divine într-o viaţă viitoare. Sharia a fost definitivată la sfârşitului
secolului 9, când de altfel a şi apărut sub forma unor manuale elaborate de jurişti islamici.
În forma ei clasică, legea diferă de sistemele juridice normale prin faptul că nu reprezintă
doar un cod care să reglementeze relaţiile dintre oameni, ci legiferează şi legăturile
oamenilor cu divinitatea. Strict juridic, Sharia stabileşte limitele legale ale existenţei
umane şi are ca principale componente „legea penală” şi „legea familiei”.
Fundamentalismul islamic „Concise Oxford Dictionar of curent English” defineşte
fundamentalismul ca fiind respectarea strictă a preceptelor religioase, în special în cazul
religiei islamice. Încercările de a stabili care sunt trăsăturile fundamentalismului islamic,
şi chiar folosirea acestui termen au dus la dezbateri aprinse. Acesta se manifestă ca o
întoarcere la credinţa adevărată, într-un Dumnezeu transcendental. Pe de altă parte,
fundamentalismul apare ca o ideologie militantă, care implică şi acţiuni politice. Astfel,
mişcările fundamentaliste s-au transformat în partide politice din care s-au desprins
facţiunile armate. Poziţia acestor grupări s-a schimbat în funcţie de interesele de moment.
Liderii islamici au îndemnat popoarele arabe să pornească războiul sfânt – JIHADUL –
împotriva Vestului, ca apoi să determine o reconciliere. Resping capitalismul, dar apără
proprietatea privată. Condamnă civilizaţia occidentală, considerândo un factor de
destabilizare a Islamului, dar achiziţionează tehnică de ultimă oră pentru ca statele sau
grupările islamice să devină tot mai puternice. Mişcările sunite au purtat acţiuni militare
împotriva ocupaţiei sovietice, cooperând de multe ori cu SUA. America va deveni apoi
„duşmanul de moarte” al lumii islamice. Pornind de la aceste elemente, de la aceste
realităţi, analiştii consideră că există două tipuri de fundamentalişti: „renaştentiştii”, care
cred în mod sincer, şi „fanaticii sau extremiştii”, care se folosesc de religie în scopuri
politice. Dar nici această clasificare nu ajută foarte mult, deoarece „renaştentiştii” devin
în mod frecvent extremişti şi invers, în funcţie de situaţie şi de schimbările de lider.
Membrii acestor grupări aparţin tuturor categoriilor sociale şi sunt situaţi pe diferite trepte
ale ierarhiei politice. Însă obiectivul lor este unul singur: să transforme Islamul într-o
putere mondială. Ei consideră religia islamică adevărata religie; de aceea, Islamul este şi
trebuie să rămână, potrivit concepţiei lor, o putere. Forţa mişcărilor islamice îşi trage seva
din credinţa adevărată în Allah. Pentru ei, Islamul reprezintă singura soluţie pentru toate
problemele, de la politică până la viaţa particulară a oamenilor, de la diferite aspecte ale
vieţii şi până la modul de organizare a lumii şi a statelor. Aceste idei vor putea fi puse în
practică numai prin crearea unor state cu adevărat islamice, închinate lui Allah, iar acest
lucru trebuie să fie îndeplinit prin toate mijloacele, inclusiv prin violen- ţă. Reuşita
revoluţiei din Iran a încurajat tot mai mult mişcările islamice, acţiunile acestora fiind
îndreptate împotriva atât a oficialităţilor, cât şi a oamenilor simpli care se opuneau ideii
unui stat islamic. Spre exemplu, numărul persoanelor ucise în confruntările dintre Israel
şi palestinieni, de la debutul Intifadei din 28 septembrie 2000 până în noiembrie 2001, era
de 1021 persoane, dintre care 799 palestinieni şi 222 evrei. Serviciile secrete americane
au întocmit o listă a grupurilor şi organizaţiilor teroriste care au drept obiectiv lupta
împotriva intereselor SUA în plan internaţional. Men- ţionăm că lista respectivă a fost
întocmită pe baza prevederilor cuprinse în Actul de Luptă Împotriva Terorismului,
încheiat în 1996. În ţările musulmane sau guvernate de musulmani, fundamentalismul
islamic, ca şi naţionalismul pan-arab, se constituie într-un mijloc de acces la putere.
Fundamentalismul nu este doar o mişcare religioasă, cum ar părea la prima vedere; el este
deopotrivă o mişcare politică radicală, cu o ideologie (politică, în primul rând)
exclusivistă şi extremistă. Această mişcare este prezentă în Orientul Mijlociu şi în Asia,
astfel: În Iran Dinastia Pahlavi34 a produs numeroase dificultăţi economice, şomaj,
inflaţie şi corupţie. Ayatolahul Kmomeiny a aruncat vina pe influenţa exercitată de cei
45.000 de străini (americani). El, împreună cu alţi molahi, fundamentează o opoziţie faţă
de Islam, îl răstoarnă pe şah şi creează organisme islamiste alcătuite din aşa-zişii gardieni
ai revoluţiei. Mai departe, ei renunţă la modernizare, interzic controlul naşterilor, izolează
ţara din punct de vedere economic şi politic şi creează o reţea în Orientul Mijlociu, cum
ar fi, spre exemplu, Hezbollahul libanez. Există, desigur, şi forţe care se opun acestei
acţiuni arhaice, mai ales mişcările reformiste ale preşedintelui Fafsaniani, şi lui Mohamed
Khatami, care intenţionează să reintroducă o linie moderată ceea ce ar permite accesul
investiţiilor străine. În 1999, au avut loc confruntări deschise între studenţii protestanţi şi
forţele de securitate. În Arabia Saudită Cu toată prezenţa americană (la care o mare parte
din populaţie se opune), Arabia Saudită practică un islamism auster, care limitează
libertăţile individuale şi influenţa străină. Se apreciază că un astfel de islamism nu
finanţează în mod direct terorismul şi păstrează legături importante cu industria petrolieră
americană. Există însă şi unele presupuneri cu privire la amestecul Arabiei Saudite (a
unor cercuri din această ţară) în reţelele teroriste, inclusiv în atacurile de la 11 septembrie
2001. În Afganistan Până la intervenţia americană, în urma catastrofei teroriste din 11
septembrie, fundamentalismul islamist controla 90 % din teritoriul ţării şi constituia
filosofia unei guvernări care, practic, nu era foarte bine organizată. La data intervenţiei
bombardamentelor americane asupra talibanilor, aveau loc lupte între facţiunile rivale
susţinute de Statele Unite, de Pakistan şi de Rusia. Se apreciază că, în această ţară, care se
situează pe o falie civilizaţională, spaţiu străvechi de confruntare, s-au aciuit cele mai
importante baze şi centre de antrenament ale terorismului internaţional, inclusiv
organizaţia Al Qaida susţinută de Osama ben Laden, principalul suspect în atacurile
teroriste din 11 septembrie.
34
Pahlavi, alături de Ceauşescu şi Gorbaciov, este considerat unul dintre agenţii de
influenţă ai CIA, vezi Florian Gârz, Ghidul spionului român, Editura Obiectiv, Craiova,
2001. Atacurile americane asupra Afganistanului sunt pe punctul de a se încheia. Deja s-
au luat măsuri pentru alcătuirea unui guvern şi, probabil, pentru readucerea la conducere
a ex-preşedintelui Burhanudin Rabani. În urma crizei asiatice din 1997,
fundamentalismul islamist a început să pătrundă şi în unele ţări din zonă. Ca şi în
Orientul Mijlociu şi în Africa de Nord, îndeosebi în Algeria şi în Egipt, el se opune
regimurilor politice tradiţionale şi legitime. Cu excepţia talibanilor din Afganistan şi a
fundamentaliştilor filipinezi, în zonă nu s-au înregistrat acţiuni violente, extreme. Dar
fenomenul este abia la început. În Malaezia Guvernul condus de Mahathir Mohamed este
islamist, în timp ce Partidul Islamist Maleezian (PAS), care şi-a triplat numărul de locuri
în parlament, este fundamentalist şi critică politica economică a guvernului. Deşi în iulie
a.c. un grup necunoscut a atacat două depozite militare, nu au avut loc, în această ţară,
până în prezent atacuri teroriste. În Indonezia Grupuri fundamentaliste întreţin violenţa
care constă în confruntări între musulmani şi creştini, atacuri cu bombe asupra ambasadei
filipineze etc. Acestea destabilizează guvernarea care este musulmană. În Filipine Grupul
Abu Sayaf este autorul unor răpiri din toamna acestui an. În Africa Libia şi Sudanul
încearcă să-şi amelioreze relaţiile cu Occidentul, deşi sunt considerate ca state teroriste.
Preşedintele Omar Bashir, în pofida opoziţiei fundamentaliste din Sudan, primeşte
investitori în domeniul industriei petroliere, iar Gadafi şi-a schimbat strategia, pozând în
mediator internaţional şi lider al lumii africane. În Algeria Mai ales în urma
evenimentelor din 11 septembrie 2001 şi constituirii unei coali- ţii antiteroriste mondiale,
se sesizează şi aici o oarecare diminuare a extremismului fundamentalist. Principalele
caracteristici ale fundamentalismului islamic sunt următoarele: - radicalismul puterii; -
tendinţe de izolare economică şi politică; - suport şi export35 de ideologie revoluţionară;
- tendinţa de a forma o reţea internaţională; - respingerea democraţiei de tip occidental şi
a influenţei acesteia; - există diferite ramuri ale islamismului (şiite, în Iran, sunite, în
Afganistan, fraţi musulmani, în Egipt, Libia şi Sudan, FIS, în Algeria), care creează
anumite diferenţe, exercitând influenţe asupra guvernelor şi parlamentelor; -
tradiţionalismul exacerbat, exclusivist şi agresiv;
35
Exportul de ideologie revoluţionară vizează constituirea unei reţele de naţiuni
fundamentaliste şi o putere regională (Iran) care să asigure constituirea unei puternice
forţe menită să contracareze influenţa Occidentului; dar preţul este prea mare, întrucât o
astfel de politică a atras totdeauna izolare şi sancţiuni internaţionale ce au dus la scăderea
nivelului de trai în ţările respective şi la apariţia unor probleme sociale grave. - violenţa.
Acesta este, în esenţă, fundamentalismul. Se pune o întrebare tulburătoare: Va fi secolul
XXI un secol al confruntărilor religioase? 3.3.9.Terorismul infracţional (din spectrul
crimei organizate) (Acest tip de terorism este cel mai răspândit şi cel mai greu de
controlat.) Terorismul infracţional se exercită atât în lumea interlopă, sub diferite forme,
de la reglările de conturi până la lupta pentru putere şi influenţă, cât şi asupra societăţii, în
ansamblul ei. Trebuie făcută distincţie între terorismul din acest spectru infracţional şi
crima organizată. Crima organizată nu este terorism. Ea este un mod de rezolvare de către
cercurile criminale şi mafiote, pe calea criminalităţii şi infracţionalităţii, a unor probleme
care ţin de asigurarea spaţiului de acţiune pentru economia subterană, traficul de droguri
şi de carne vie, spălarea banilor etc., acţiuni care aduc profituri fabuloase. Terorismul de
acest tip vine în sprijinul crimei organizate, este un instrument al acesteia şi, de aceea, el
se va afla tot timpul în avangarda ei şi în susţinerea ei (deşi, la drept vorbind, şi crima
organizată este un instrument al terorismului). Terorismul care vine dinspre
infracţionalitate este o modalitate de înfricoşare a lumii, a societăţilor, instituţiilor şi
persoanelor, tocmai pentru a crea câmp liber de acţiune infracţionalităţii, eludării legii.
Cu alte cuvinte, terorismul de acest fel este un gen de bogyguard al infracţionalităţii, dar
şi un mod de a crea fondul aperceptiv al societăţii vizavi de lumea interlopă (care trebuie
să fie unul de teamă, de frică, de teroare), atât în ceea ce priveşte virulenţa punctelor tari,
imbatabile, ale acestei lumi, omnipotenţa lor, cât şi dimensiunea înspăimântătoare a
corupţiei şi puterii nelimitate şi nelimitabile a banului murdar. Potrivit estimărilor
Fondului Monetar Internaţional36, câştigul din activităţi ilicite este de 500 miliarde
dolari, adică 2% din Produsul Brut Mondial, din ceea ce acumulează anual planeta.
Jumătate din acest câştig provine din traficul de droguri, a cărui cifră de afaceri este,
potrivit PNUCID37, de 400 – 500 de miliarde de dolari anual, adică mai mult decât se
obţine din comerţul cu automobile. Aceste cifre demonstrează cât de importante sunt,
pentru cercurile care le coordonează, afacerile ilicite, spălarea banilor, crima organizată.
Deja astfel de activităţi s-au mondializat, iar reţelele lor transfrontaliere şi internaţionale
funcţionează din ce în ce mai bine, în condiţiile în care cercurile respective au luat măsuri
foarte exigente de securizare a informaţiei, sistemului de conducere şi modului de
funcţionare. Criminalitatea este mult mai flexibilă decât normalitatea, decât acţiunea
împotriva ei. Toate sistemele de protecţie a societăţii, începând cu cel juridic şi
continuând cu cel al reacţiei de tip militar, sunt supuse unor legi, unor principii, unor
norme, care nu se schimbă de la o zi la alta. Toate aceste organisme acţionează potrivit
normei dreptului, nu la inspiraţie, ceea ce creează unele dificultăţi în ceea ce priveşte
operativitatea. În schimb, crima organizată şi infracţionalitatea acţionează în afara legii şi
nu suportă nici un fel de constrângeri. Terorismul infracţional, situându-se în avanpostul
crimei organizate, nu are decât constrângerile impuse de aceasta. De aici rezultă câteva
concluzii foarte importante în ceea ce priveşte evaluarea terorismului de acest gen: • este
posibil ca, în viitor, să se accentueze procesul de mondializare şi, deci, de organizare a
terorismului infracţional, tocmai datorită faptului că el se află
36
Marie Christine Dupuis, La finance criminelle menace-t-elle l’economie mondiale?,
Centrul de Cercetări asupra Ameninţărilor Criminale Contemporane, 1999, p. 4. 37
Programul Naţiunilor Unite pentru Controlul Internaţional al Drogurilor.

în avangarda infracţionalităţii, iar aceasta urmează o cale a structurării la nivel planetar; •

se poate estima că terorismul infracţional va deveni din ce în ce mai mult un terorism
organizat, puternic globalizat, cu reţele de conducere şi de acţiune în toată lumea, ceea ce
va schimba radical configuraţia spaţiului strategic internaţional, ameninţările de acest gen
devenind foarte periculoase şi generând necesitatea unei riposte la nivel strategic; •
probabil, terorismul infracţional îşi va subordona terorismul identitar şi îl va folosi în
sensul creării, în zonele de interes, de probleme şi de conflicte care să abată (concentreze)
într-o altă direcţie eforturile comunităţii internaţionale, oferindu-se astfel o mai mare
libertate de acţiune pentru infracţionalitate şi crima organizată (nu se exclude nici
eventualitatea ca terorismul identitar să-l folosească pe cel infracţional pentru atingerea
obiectivelor sale); • este însă posibil ca terorismul – îndeosebi terorismul politic şi cel
identitar – să capete o anumită independenţă şi să-şi subordoneze el infracţionalitatea şi
crima organizată, transformându-le în mijloace de finanţare; • între terorism şi crima
organizată există o relaţie de completitudine, chiar dacă o astfel de legătură presupune
foarte multă diversitate şi incertitudine şi într-un domeniu şi în celălalt. 3.3.10.Terorismul
etnic „Terorismul de tip etnic şi separatist îşi află, în parte, rădăcinile în marile bulversări
suportate de Europa secolului al XX-lea: sfârşitul marilor imperii, revoluţia rusă, două
războaie mondiale, construcţia europeană, finele marxismului. În decursul ultimilor 50 de
ani, în Europa de Vest, conflictul irlandez (IRA), separatismul basc (ETA), chestiunea
corsicană (FLNC) şi Tirolul de sud sunt câteva exemple. Mai recent, căderea zidului
Berlinului şi reactivarea chestiunii minorităţilor în numeroase ţări din estul european
(Bosnia, Kosovo, Transilvania, Armenia…) sunt susceptibile de a favoriza acest tip de
terorism. Anumite tensiuni sunt încă vii, cum se poate observa, chiar în inima ţărilor
europene, în Irlanda, în jurul frontierei italo-austriece, în zonele mărginaşe ale Germaniei
unde rezidă minorităţi germane active, în Corsica, în Belgia. În aceste ţări, problemele de
coabitare au degenerat adeseori în confruntări. Desigur, aici nu este vorba de crimă
organizată, ci de determinaţii identitare foarte puternice, care vin de secole. O reluare a
confruntărilor nu este exclusă. Aproape toate aceste ţări europene (cu excepţia Franţei,
care, constituţional, nu recunoaşte existenţa minorităţilor, incompatibile cu
universalitatea republicană, şi a Germaniei, care este relativ omogenă) conţin minorităţi
sau specificităţi culturale regionale care ar putea foarte bine să se trezească dacă sunt
girate prost, în special dacă democraţiile se joacă cu focul exaltând drepturile
minorităţilor, cum s-a procedat până acum. În Scoţia, în Tirol, în Alsacia, în Bretania, nu
este imposibil ca, într-o zi, tentaţiile violente, care au existat, să renască. Europa,
pământul care primeşte milioane de emigranţi, este de asemenea susceptibilă să fie teatrul
unor violenţe teroriste de tip «etnic» care interesează ţările situate în vecinătatea
frontierelor sale (spre exemplu, chestiunea kurdă).“38
38
INSTITUT des HAUTES ETUDES de DEFENSE NATIONALE, RAPPORT DE 2-
eme PHASE 51- eme SESSION NATIONALE Comité 2 „ Les Fragilites de l’Europe
face au terrorisme“, mai 1999.

3.3.11.Terorismul de stat Terorismul celui puternic Terorismul de stat este, fără îndoială,
o formă a terorismului politic, poate forma lui cea mai gravă, cea mai accentuată.
Terorismul de stat este foarte vechi. De aici şi vine aversiunea populaţiilor faţă de
regimurile totalitare sau militarizate. De-a lungul timpului, numeroase state şi-au terorizat
populaţiile care intrau, într-o formă sau alta, sub jurisdicţia lor. Dar au terorizat şi statele
care nu se puteau opune politicii lor. Formele de terorism de stat sunt numeroase şi
nelipsite pe planetă. Cu toate că dintotdeauna omenirea le condamnă şi luptă prin orice
mijloace împotriva lor, ele nu încetează încă să existe. În timpurile moderne, terorismul
de stat s-a dezvoltat mai ales în ţările latinoamericane supuse dictaturilor, dar şi în Grecia
anilor 1967-1974. Mulţi autori consideră că, în Indonezia, în Coreea de Sud şi în alte ţări,
terorismul de stat consistă în mobilizarea şi chiar militarizarea societăţii pentru a lupta
împotriva inamicului interior. Există o osatură ideologică a terorismului de stat care
constă într-o anume doctrină a naţionalismului exacerbat, intoleranţei şi altor
exclusivităţi. Acestea erau cândva promovate şi de doctrina Monroe din vremea
războiului rece. Aceasta debutează cu o politică de contrainsurecţie, ale cărei puncte forte
sunt loviturile de stat din Guatemala din 1954, din Brazilia din 1964, din Chile din 1973,
precum şi guerilele din Uruguay şi din alte locuri. În Guatemala, între 1976 şi 1983, un
milion de oameni (din cele 9 milioane, cât este populaţia acestei ţări) au fost deplasaţi
pentru că au încercat să susţină guerilele. Dintre aceştia, între 261.000 şi 600.000 (cifră
oficială) au fost dislocaţi cu forţa şi puşi sub controlul armatei şi patrulelor de autoapărare
civilă. Militarizarea societăţii, controlul strict al informaţiei şi cenzura sunt modalităţi ale
terorismului de stat. Asasinatele şi deportările masive practicate de regimul stalinist,
deportările în Bărăgan şi condamnarea la ani grei de închisoare pe motive politice,
practicate de guvernele României în perioada anilor 1946-1964, ca şi practicile altor
guverne din fostul sistem comunist, dar nu numai de acestea, ci şi de altele, din toată
lumea, pe motive extrem de diversificate – de la protecţia intereselor statelor respective şi
până la apărarea valorilor naţionale – sunt forme ale terorismului de stat. Terorismul de
stat (terorismul instituţiilor) a îmbrăcat, de-a lungul timpului, forme diferite, între care: •
sclavagismul; • inchiziţia; • genocidul; • deportarea populaţiilor; • invazia; • trecerea prin
foc şi sabie a populaţiilor sau ţărilor care nu se supuneau dictaturii celui mai puternic; •
dictatura militară; • dictatura politică; • cotropirea diferitelor state de către state mai
puternice şi impunerea unor regimuri de viaţă insuportabile; • birul; • practicarea de către
conducerea statului a unui regim sever faţă de popula- ţie privind impozitele, asigurarea
locurilor de muncă, neacordarea drepturilor legitime, ascultarea telefoanelor, violarea
corespondenţei etc.; 40 • şantajul; • presiunea politică etc. Dar terorismul de stat mai este
înţeles, în zilele noastre, şi altfel, ca raliere a diferitelor regimuri politice şi conduceri ale
unor state, de regulă din lumea a treia (dar nu numai), la fenomenul terorist, la
sponsorizarea, susţinerea şi proliferarea lui, precum şi la încurajarea folosirii asasinatului,
violenţei, pirateriei şi altor procedee de exercitare a presiunilor de tot felul şi de
înspăimântare a populaţiilor. Cadrul general de problematizare Desemnarea unui stat ca
sponsor al terorismului şi impunerea sancţiunilor corespunzătoare reprezintă un
mecanism al cărui scop este izolarea naţiunilor ce folosesc terorismul ca expresie a
voinţei lor politice. Este importantă izolarea şi exercitarea presiunilor asupra acestui tip
de state, astfel încât ele vor renunţa la folosirea şi/sau sponsorizarea terorismului şi vor
sancţiona juridic teroriştii. Terorismul de stat a scăzut în intensitate în ultimele decenii,
însă, cu toate acestea, a devenit extrem de importantă adoptarea unui prag zero de
toleranţă a statelor vis-à-vis de activităţile teroriste din interiorul graniţelor lor. În anii ’80
şi la începutul anilor ’90, Iranul şi grupările teroriste pe care acesta le sponsorizează au
fost responsabile pentru majoritatea atacurilor teroriste din Orientul Mijlociu. Deşi Iranul
continuă să practice terorismul de stat, începând cu 1997, câteva facţiuni importante din
această ţară au încercat să-i schimbe imaginea internaţională din aceea de stat care
sponsorizează terorismul în aceea a unei forţe constructive în regiune. De asemenea, sub
presiunea sancţiunilor internaţionale şi a izolării, Sudanul şi Libia par să-şi fi redus
suportul acordat grupărilor teroriste internaţionale, Sudanul chiar declarând că doreşte să
acţioneze în sensul ieşirii sale de pe lista terorismului alcătuită de SUA. Pe această listă
mai sunt şi Iranul, Irakul, Siria, Cuba, Coreea de Nord şi Afganistanul. Introducerea unui
stat pe lista terorismului este posibilă numai dacă respectivul stat, deşi nu se angajează
direct în acţiuni teroriste, acordă sprijin grupărilor teroriste, furnizându-le fonduri,
armament şi orice alt tip de suport material sau oferindu-le posibilităţi de instrucţie,
suport logistic, adăpost şi facilităţi diplomatice. State care sponsorizează terorismul
Statele Unite ale Americii, alături de aliaţii săi şi de Naţiunile Unite, au stabilit o mare
varietate de sancţiuni, mai ales economice, pe care le aplică şi le vor aplica statelor care
continuă să sprijine terorismul: Afganistan: - SUA nu a recunoscut guvernarea talibană şi,
de aceea, nu a inclus Afganistanul pe lista statelor care sponsorizează terorismul, însă
grupuri extremiste islamice au aici baze de antrenament şi de operaţii; - talibanii au
permis funcţionarea câtorva baze de antrenament ale unor grupări non-afgane şi au oferit
suport logistic membrilor diverselor organizaţii teroriste; - în prezent, talibanii îl
adăpostesc pe Osama ben Laden, terorist internaţional suspectat de conducerea atacurilor
asupra ambasadei din Africa, asupra USS Cole în Portul Aden, asupra WTC şi Pentagon.
41 Sancţiuni: Rezoluţia 1267 a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite interzice
orice zboruri ce nu sunt în scopuri umanitare în şi din interiorul Afganistanului, îngheaţă
conturile lui Osama ben Laden, impune embargo asupra armelor talibanilor, închide toate
sediile talibanilor de peste ocean şi restricţionează dreptul la călătorie al înalţilor oficiali
talibani. Grupări pe care le susţine: al Qaida. Coreea de Nord: - în anul 2000, Republica
Populară Democrată Coreea s-a angajat în trei runde de discuţii asupra terorismului, iar
rezultatul a fost semnarea unei declaraţii comune RPD Coreea – SUA împotriva acestui
fenomen; - cu toate acestea, Coreea de Nord continuă să sprijine Liga Comunistă
Japoneză – Facţiunea Armata Roşie; - există indicii care acuză RPD Coreea de vânzare
de arme direct sau indirect către diverse grupări teroriste (oficialii filipinezi au declarat că
Frontul Eliberării Islamice Moro a cumpărat armament de la Coreea de Nord); - în
prezent, acordă adăpost pentru cinci membri Yodo-go care au deturnat un avion în anul
1970 în Coreea de Nord. Sancţiuni: SUA a impus un embargo asupra armelor. Grupări
susţinute: Liga Comunistă Japoneză – Facţiunea Armata Roşie. Cuba: - se pare că, în
ultimii ani, nu a sponsorizat direct activităţi teroriste, probabil datorită noii sale politici în
privinţa dezvoltării economiei, mai ales a turismului, şi cultivării unor relaţii mai bune cu
celelalte state; - încă acordă adăpost câtorva terorişti ETA şi unor terorişti americani
refugiaţi; - Havana menţine legături cu alte state care sponsorizează terorismul; - Forţele
Armate Revoluţionare Columbiene şi Armata de Eliberare Naţională au o prezenţă
permanentă pe insulă. Sancţiuni: SUA a impus un embargo asupra comerţului şi
călătoriilor. Grupări susţinute: ETA (Basque Fatherland and Liberty), fugitivi americani,
FARC (Forţele Armate Revoluţionare Columbiene) şi ELN (Armata de Eliberare
Naţională). Iran: - este unul dintre cele mai active state care au sponsorizat terorismul în
anul 2000; - Corpul de Gardă Revoluţionar (IRGC) şi Ministerul Informaţiilor şi al
Securităţii sunt instituţii de stat implicate în planificarea şi execuţia câtorva acte teroriste
şi continuă să acorde sprijin unor grupări teroriste; - continuă să ajute grupări teroriste ce
acţionează pe teritoriul israelian şi se opun procesului de pace dintre Israel şi vecinii săi; -
oferă fonduri, adăpost, baze de antrenament şi armament următoarelor grupări:
Hezbollah, HAMAS, Jihadul Islamic Palestinian şi Frontul Popular pentru Eliberarea
Palestinei – Cartierul general (facţiunea condusă de Ahmad Jibril); - furnizează
armament, baze de antrenament şi asistenţă logistică grupărilor extremiste din Golf,
Africa, Turcia şi Asia Centrală; - încă nu a fost revocat decretul (fatwa) împotriva lui
Salman Rushdie şi nu a fost retrasă recompensa pentru asasinarea sa (2,8 milioane $). 42
Sancţiuni: Actul de Sancţionare a Iranului şi Libiei din 1996 prevede privarea de anumite
facilităţi a companiilor străine care investesc în sectorul energetic iranian. Grupări
susţinute: Hezbollah-ul libanez, HAMAS, Jihadul Islamic Palestinian, Partidul
Muncitorilor din Kurdistan, Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei – Cartierul
general (facţiunea condusă de Ahmad Jibril). Irak: - în anul 2000, acest stat a planificat şi
a sponsorizat terorismul internaţional. Deşi Bagdadul s-a concentrat pe activităţile
antidisidente de peste hotare, regimul continuă să sprijine diverse grupări teroriste; -
Serviciul de Informaţii Irakian continuă să intimideze şi să încerce să reducă la tăcere
oponenţii din străinătate ai regimului (în special pe producătorii postului de radio
„Libertate pentru Irak”); - Bagdadul denunţă şi neagă legitimitatea personalului
Naţiunilor Unite care lucrează în Irak (un irakian a deschis focul asupra biroului
Organizaţiei pentru Hrană şi Agricultură a Naţiunilor Unite din Bagdad, ucigând două
persoane şi rănind şase; criminalului i s-a permis să ţină o conferinţă de presă larg
mediatizată în care şi-a justificat acţiunea prin duritatea sancţiunilor Naţiunilor Unite); -
în Bagdad îşi au sediul câteva grupări teroriste, printre care: Frontul Arab pentru
Eliberare, Organizaţia 15 Mai (inactivă), Frontul pentru Eliberarea Palestinei, Organizaţia
Abu Nidal; - oferă sprijin grupării teroriste iraniene Mujahedin-e Khalq (MEK).
Sancţiuni: Naţiunile Unite menţin încă un embargo asupra comerţului cu Irakul,
exceptând doar hrana, materialele medicale şi alte provizii cu scop umanitar. Irakului i se
permite să exporte o cantitate limitată de petrol pentru a putea plăti cheltuielile umanitare.
Grupări susţinute: Frontul Arab pentru Eliberare, Organizaţia 15 Mai (inactivă), Frontul
pentru Eliberarea Palestinei, Organizaţia Abu Nidal, Mujahedin-e Khalq. Libia: -
începând cu anul 1992, Libia refuză să se conformeze Rezoluţiei Consiliului de
Securitate al Naţiunilor Unite care ordonă predarea celor doi agenţi de informaţii libanezi
suspecţi în atacul asupra zborului Pan Am 103 deasupra Scoţiei, în 1987. Rezoluţia cere
şi acordarea de compensaţii şi cooperarea cu autorităţile internaţionale în investigarea
acestui atac şi a celui asupra zborului UTA 772; - este principalul suspect în câteva
operaţiuni teroriste, incluzând atacul cu bombe asupra discotecii Labelle din Berlin
(1986) în care au fost ucişi doi soldaţi americani, un civil turc şi au fost rănite peste 200
de persoane; - deşi respinge Organizaţia Abu Nidal şi se distanţează de extremiştii
palestinieni, Libia menţine contacte cu grupări ce folosesc violenţa împotriva procesului
de pace din Orientul Mijlociu (Jihadul Islamic Palestinian şi Frontul Popular pentru
Eliberarea Palestinei – Cartierul general). Sancţiuni: Actul de Sancţionare a Iranului şi
Libiei din 1996 prevede privarea de anumite facilităţi a companiilor străine care investesc
în sectorul energetic libanez. Naţiunile Unite menţin embargoul aerian şi asupra armelor,
aprobă îngheţarea fondurilor libaneze din alte ţări şi interzic comerţul cu echipament
petrolier cu Libia. 43 Grupări susţinute: Organizaţia Abu Nidal, Jihadul Islamic
Palestinian şi Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei – Cartierul general. Siria: -
continuă să asigure adăpost şi ajutor câtorva grupări teroriste, dintre care unele au baze de
antrenament şi alte facilităţi pe teritoriul sirian; - câteva grupări teroriste îşi au cartierul
general chiar în Damasc: Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei – Cartierul general
(facţiunea condusă de Ahmad Jibril), Jihadul Islamic Palestinian, Abu Musa’s Fatah-
theIntifada, Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (facţiunea condusă de George
Habash), HAMAS; - pare a susţine acordul cu Ankara în ceea ce priveşte neacordarea de
sprijin grupării Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), deşi unele surse relevă faptul
că, pe teritoriul sirian, există adăposturi pentru membri PKK; - deşi pretinde că este fidelă
procesului de pace, Siria nu se opune atacurilor anti-israeliene ale Hezbollah-ului şi ale
grupărilor extremiste palestiniene; - Damascul este un punct de tranzit primar pentru
teroriştii care călătoresc spre Liban şi care asigură armamentul pentru Hezbollah.
Sancţiuni: SUA a impus un embargo asupra armelor. De asemenea, este restricţionat
exportul de înaltă tehnologie către Siria. Grupări susţinute: Frontul Popular pentru
Eliberarea Palestinei – Cartierul general (facţiunea condusă de Ahmad Jibril), Jihadul
Islamic Palestinian, Abu Musa’s Fatah-the-Intifada, Frontul Popular pentru Eliberarea
Palestinei (facţiunea condusă de George Habash), HAMAS. Sudan: - la sfârşitul anului
2000, Sudanul semnase 12 convenţii internaţionale pentru combaterea terorismului; - a
închis Conferinţa Populară Arabă şi Islamică ce servea drept forum al teroriştilor; -
continuă să ofere adăpost diverselor grupări teroriste, incluzând: al-Qaida, organizaţia
egipteană al-Gama’a al-Islamyya, Jihadul Islamic Egiptean, Jihadul Islamic Palestinian,
HAMAS. Majoritatea grupărilor folosesc Sudanul ca bază de asistenţă a compatrioţilor
din străinătate; - violează Rezoluţia Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite ce
ordonă predarea celor trei suspecţi în tentativa de asasinat a preşedintelui egiptean Hosni
Mubarak. Sancţiuni: SUA interzice toate importurile şi exporturile dintre SUA şi Sudan,
dar şi investiţiile americane în această ţară. Grupări susţinute: al-Qaida, organizaţia
egipteană al-Gama’a al-Islamyya, Jihadul Islamic Egiptean, Jihadul Islamic Palestinian,
HAMAS. 3.3.12.Terorismul NBC S-a crezut, la un moment dat, că, în această epocă a
supertehnologiilor, armele nucleare, chimice şi cele biologice nu mai prezintă o
ameninţare majoră. S-a încheiat, în acest sens, un tratat de neproliferare a armelor
chimice, semnat de 143 de state (Statele Unite n-au semnat acest document), iar arma
biologică a fost considerată ca nesemnificativă în cazul unei confruntări, fie chiar şi ca
ripostă asimetrică, datori- 44 tă, pe de o parte, lipsei de precizie în actul întrebuinţării şi,
pe de altă parte, efectelor ei colaterale (unele chiar asupra forţelor proprii) greu de
controlat şi de prevenit. Ca urmare a dezvoltării armamentului nuclear şi a sistemelor de
arme de mare precizie, arma chimică a fost întrebuinţată foarte rar în confruntările
militare de după cel de-al doilea război mondial, iar cea biologică s-a prezentat mai mult
ca o amenin- ţare posibilă. Cea nucleară, care a evoluat spectaculos, reprezentând, la ora
actuală, cea mai mare ameninţare la adresa păcii şi vieţii pe pământ, a devenit mai mult
un mijloc de disuasiune decât unul care poate fi întrebuinţat. Datorită marilor aglomeraţii
urbane şi mutării scopului efortului militar din sfera producerii de pierderi umane
adversarului în cea a efectului coercitiv sau disuasiv, strategia distrugerii masive s-a
estompat, iar mijloacele respective au intrat, dacă nu în desuetudine, atunci într-un fel de
rezervă disuasivă. Realităţile conflictelor din ultimele decenii au reliefat însă o cu totul
altă perspectivă şi au repus în operă un principiu care începuse să fie uitat, şi anume acela
că nici o forţă din lume nu renunţă la mijloacele de luptă pe care le are decât dacă apar
altele mai performante şi, în consecinţă, mai eficiente. Astfel, strategii timpurilor noastre
au înţeles că armamentul de înaltă precizie nu înlocuieşte armele de distrugere în masă şi
că, în orice moment, există posibilitatea folosirii lor de către anumite forţe, îndeosebi
teroriste, nu numai ca riposte asimetrice, ci şi ca modalităţi extreme de implementare sau
de impunere a unor precepte religioase fundamentaliste, de reacţie la globalizare, de
„pedepsire” a unor populaţii, etnii etc. În aceste condiţii, pe lângă arma nucleară şi
materialele radioactive, posibilitatea folosirii mijloacelor chimice şi a celor biologice
rămâne ameninţarea cea mai periculoasă a începutului de mileniu. Tragicul atac terorist
asupra World Trade Center şi Pentagonului a readus în actualitate nevoia reconsiderării
strategiilor de întrebuinţare de către diverse forţe, mai ales teroriste (dar nu numai), a
mijloacelor chimice şi biologice – ca redutabile arme de nimicire în masă – şi, în
consecinţă, a măsurilor de prevenire, contracarare şi protecţie a personalului şi populaţiei
împotriva efectelor lor. După utilizarea, în 1995, a sarinului, de către secta japoneză
AUM Shinri Kyo, în atacul declanşat prin surprindere în metroul din Tokyo, cu scopul de
a produce numeroase victime în rândul civililor, a devenit evidentă ameninţarea chimică
şi biologică în arsenalul grupărilor şi organizaţiilor teroriste. Scopurile terorismului
nuclear, chimic şi biologic nu sunt prea numeroase. Ele se pot grupa în câteva categorii
distincte, după filozofia organizaţiilor teroriste care fac apel la astfel de mijloace, dar care
nu influenţează în mod substanţial procedeele de acţiune. Aceste categorii sunt
următoarele: ‰ cele care grupează scopurile ce vizează „pedepsirea necredincioşilor” şi
eliminarea lor fizică de pe pământul pe care teroriştii consideră că îl pângă- resc; ‰ cele
care vizează răzbunarea persoanelor (pierderilor) suferite de membrii organizaţiei
respective sau de comunitatea pe care susţin că o reprezintă; ‰ cele care se constituie
într-o ripostă asimetrică dată „agresorului” superior în ceea ce priveşte accesul la resurse,
puterea economică şi financiară, influenţa internaţională, tehnologia civilă şi militară,
sistemele de arme; ‰ cele politice extremiste, fanatice. Scopul nemijlocit este acela de a
ucide cât mai mulţi oameni, într-un timp cât mai scurt, pentru a crea panică şi derută, a
înfricoşa, a induce şi menţine o stare de teroare în rândul populaţiei vizate şi a atrage
atenţia mass media. Bioterorismul şi terorismul chimic, cel cu reziduuri radioactive, ca şi
cel nuclear, nu sunt şi nu pot fi reacţii în disperare de cauză, întrucât astfel de acte
necesită o ba- 45 ză materială serioasă, laboratoare bine utilate, folosirea unor specialişti
de înaltă clasă, costuri foarte mari şi pregătiri temeinice, adesea îndelungate. Terorismul
de acest fel constă într-un complex de acţiuni ofensive, duse prin surprindere, în situaţii
în care organizaţiile respective deţin iniţiativa strategică. Întrucât s-a considerat multă
vreme că teroriştii sunt psihopaţi, criminali ordinari, oameni de la periferia societăţii, de o
condiţie inferioară, fără nici un fel de moralitate şi cu o capacitate intelectuală
îndoielnică, acest fenomen a fost tratat ca simplă criminalitate, cu scop de răzbunare sau
de presiune politică punctiformă, disparată, fără semnificaţie strategică majoră, nu s-au
luat, practic, nici un fel de măsuri eficiente nici pentru înlăturarea cauzelor care îl
generează, nici pentru limitarea accesului la tehnologii, nici pentru crearea unui front
comun al civilizaţiei şi civilizaţiilor împotriva lui. Mai mult, au fost momente şi etape în
istoria contemporană a acestei lumi, îndeosebi în timpul războiului rece, când terorismul
a fost încurajat şi chiar folosit, şi de o parte şi de cealaltă, pentru subminare reciprocă,
schimbarea unor guverne, impunerea unor politici etc. Ca urmare, terorismul şi-a creat o
mare libertate de acţiune, ceea ce a favorizat apariţia terorismului biologic, chimic,
nuclear, radiologic, a ciberterorismului şi terorismului informaţional etc. La ora actuală,
„arma“ terorismului este fiinţa umană (teroristul însuşi), iar mijloacele nelimitate.
Tipologia agenţilor toxici şi biologici Ideea că grupările teroriste nu dispun de
tehnologiile sofisticate necesare preparării muniţiilor nucleare, a agenţilor toxici şi a celor
biologici periculoşi nu mai este de actualitate. Chiar dacă organizaţiile respective nu au
fabrici proprii care să producă masiv astfel de agenţi, nimeni nu poate garanta că aceste
organizaţii nu au acces la astfel de întreprinderi, că nu au laboratoare proprii în care să se
facă cercetări şi să se realizeze, în cantităţile dorite, substanţe extrem de nocive. Spre
exemplu, există reţele imense de producere a drogurilor care n-au putut fi niciodată
distruse în totalitate sau puse sub controlul absolut al statelor. Terorismul nuclear (care se
aşteaptă să şi fiinţeze) poate beneficia de tehnologiile existente în domeniu, de reactoare
nucleare şi de material radioactiv, pe care-l poate folosi aşa cum este sau în bombe
atomice primitive. Terorismul chimic şi biologic îşi poate procura agenţii respectivi atât
din producţie proprie, cât şi din întreprinderile şi statele care produc astfel de agenţi. a.
Sistemul terorist de producere a unor astfel de agenţi constă în: • laboratoare (se poate
monta un laborator cu doar 10.000 de dolari) sau baze proprii (s-au găsit astfel de dovezi
în locurile de dislocare ale sectei AUM, precum şi la bazele de antrenament ale
organizaţiei Al Qaida din Afganistan); • specialişti (biologi, geneticieni, chimişti etc.)
care fac parte din organizaţii teroriste, dar care lucrează în întreprinderi chimice din
diferite state, în fabrici de medicamente, în laboratoare, în armată, în institute de cercetări
etc. (în universităţile din SUA, spre exemplu, se află 25.000 de studenţi din Arabia
Saudită, iar Mohamed Atta, cel care a pilotat primul avion ce s-a zdrobit de World Trade
Center, a făcut, la Hamburg, în Germania, studii de electronică; în Rusia, Marea Britanie,
Franţa etc. şi chiar în România s-au pregătit zeci de mii de chimişti, biologi, ingineri
agricoli din ţările arabe şi din toată lumea); • sistemele de producere a drogurilor
controlate de aceste organizaţii; • mijloace artizanale, mici laboratoare particulare. 46
Sistemul propriu al teroriştilor poate produce, după datele care se deţin, substanţe simple,
cum ar fi diferite toxine, agenţi patogeni mortali etc. Un astfel de sistem nu este şi nu
poate fi însă eficient decât dacă foloseşte metode şi tehnici foarte moderne de realizare a
unor astfel de agenţi, ca, de pildă, ingineria genetică. Dacă organizaţiile teroriste n-au
făcut până acum apel masiv la mijloacele de atac nuclear, biologic şi chimic, se poate
deduce că încă n-au pus la punct o tehnologie eficace de producere a lor. De aici nu
rezultă că, în viitor, nu vor folosi şi astfel de agenţi cum ar fi antraxul, viruşi ai variolei,
ciumei şi altor boli infecţioase grave, mortale, contagioase, cu răspândire rapidă, ca să nu
mai vorbim de bomba nucleară artizanală. În deceniul 1960-1970, în laboratoarele
chimice americane, prin metode ale ingineriei genetice, a fost realizat aşa ceva, iar în
spaţiul ex-sovietic se află încă numeroase depozite cu substanţe şi agenţi biologici. •
întreprinderi specializate în producerea unor substanţe chimice sau unor agenţi biologici:
- laboratoare ale unor centre de cercetări în domeniu; - întreprinderi chimice. b. State
producătoare de agenţi toxici şi biologici care, într-o formă sau alta, sprijină organizaţiile
teroriste: spre exemplu, Afganistanul şi unele ţări cu regimuri politice totalitare sau care
se opun procesului de mondializare (Iran, Irak, Libia, Palestina, anumite forţe din
Pakistan şi chiar din unele ţări care au făcut parte din Uniunea Sovietică). c. Mari puteri
sau puteri regionale (Statele Unite, Rusia, China, India etc.) care dispun de arsenale
chimice sau de sisteme de producţie a unor agenţi biologici şi chimici, precum şi de
laboratoare foarte moderne unde se fac astfel de cercetări. Se pare că zona predilectă de
formare şi înarmare a bioterorismului şi terorismului chimic, ca şi a celui nuclear se află
în aceste ţări. Lista agenţilor biologici şi chimici, întocmită de Organizaţia Mondială a
Sănătăţii (OMS), susceptibili a fi întrebuinţaţi de terorişti cuprinde: toxina botulinică,
viruşi care produc antrax, morv, ciuma, holera, febra tifoidă, Ebola, variola, febra
galbenă, diverse encefalite, la care se adaugă sarinul, somanul, tabunul şi mai ales VX-ul.
Există însă zeci de mii de substanţe chimice foarte toxice (insecticide, pesticide, LSD,
cianuri, agenţi sufocanţi, agenţi vezicanţi etc.). Şi este posibil ca bioteroriştii să lucreze
deja la descoperirea sau realizarea unor superviruşi cu care să înspăimânte lumea. Numai
agenţi cu acţiune rapidă şi răspândire imediată pot constitui un mijloc de acţiune pentru
terorişti, şi nu STL-urile obişnuite. Deşi se cunosc foarte multe lucruri despre
organizaţiile teroriste, în urma atacurilor asupra SUA din 11 septembrie 2001, a devenit
clar pentru toată lumea că se ştie foarte puţin în ceea ce priveşte posibilităţile lor reale în
domeniul terorismului NBC. S-au făcut totuşi şi foarte multe exagerări, s-au emis scenarii
catastrofale, atribuindui-se terorismului NBC virtuţi şi capacităţi pe care încă nu le are şi
nici nu le poate avea pe termen scurt. Metode de dispersare a agenţilor toxici şi biologici
Transportul la ţintă şi dispersarea agenţilor toxici şi biologici pare a fi, în opinia unor
specialişti, problema cea mai dificilă a terorismului chimic şi a bioterorismului (nu şi a
celui nuclear şi patologic). Desigur, o astfel de aserţiune este valabilă în ceea ce priveşte
transportul şi dispersia substanţelor chimice cunoscute până în prezent (mai puţin a
agenţilor biologici). 47 Agenţii chimici sunt, în general, în stare lichidă sau gazoasă, iar
transportul şi dispersia lor presupun recipienţi voluminoşi şi sisteme de pulverizare
corespunzătoare (instalaţii montate pe avioane, pe maşini, vermorele, spray-uri, mijloace
explozive etc.). Se cer, de asemenea, spaţii închise şi mari concentrări de oameni, ceea ce
nu există decât în metrouri, clădiri, săli de conferinţe, instituţii publice etc. La aceste
condiţii defavorizante, se adaugă factorii atmosferici, cei meteorologici, precum şi
măsurile de protecţie luate de populaţie. De aceea, atacurile cu sarin, soman, tabun, VX şi
alte substanţe de acest tip vor fi, ca şi până acum, sporadice, punctiforme, în locuri
selecţionate cu multă grijă. Ele pot fi efectuate prin: - sisteme de pulverizare montate pe
avioane mici, pe elicoptere, pe avioane fă- ră pilot sau alte mijloace volante (rachete
Alazar, mici recipiente legate de baloane meteorologice), mijloace volante artizanale; -
bombe artizanale lansate din diferite mijloace aeriene, de pe nave de coastă, din
automobile etc.; - automobile-capcană; - încărcături chimice (sau biologice) cu explozie
telecomandată, plasate în clă- diri, lifturi, metrouri, trenuri, pieţe şi alte locuri publice; -
atacuri sinucigaşe. Antraxul, toxina botulinică, bacteriile, virusurile şi alte
microorganisme purtătoare de agenţi patogeni pot fi transportate cu uşurinţă, în
„recipiente cât un capac de stilou, şi dispersate prin orice mijloace. Dar cel mai eficient
„mijloc” de transport la ţintă şi de dispersie a agenţilor biologici şi chiar chimici va fi
fiinţa sinucigaşă a teroristului. De aceea, nu este exclus ca, în viitor, să asistăm la atacuri
biologice efectuate de terorişti sinucigaşi infectaţi cu virusuri purtători de maladii cu
răspândire rapidă şi acţiune letală. Este însă posibil (există semnale în acest sens) ca
cercetarea ştiinţifică în domeniul terorismului biologic şi îndeosebi a celui chimic să
lucreze pentru „miniaturizarea agenţilor chimici şi biologici“, astfel încât aceştia să fie
dispersaţi cu uşurinţă şi activaţi de la distanţă sau de înseşi condiţiile de mediu (lumina
soarelui, ploaie, vânt etc.). Deja există exemple în acest sens: contaminarea a 750 de
persoane (nici un decedat) cu bacilul febrei tifoide efectuată de secta Rajneesh în Oregon
în 1984, atacul din metroul din Montreal şi diverse tentative ale sectei AUM Shinri Kyo
cu agenţi chimici şi biologici, cea mai „reuşită” făcând 7 morţi şi 270 răniţi, la
Matsumoto, şi 12 morţi şi 5.500 răniţi la Tokyo. „Bomba nucleară a săracului“ începe să
fie folosită din ce în ce mai frecvent. Înainte de atacurile din 11 septembrie 2001 de la
Washington şi New York, în diferite rapoarte se aprecia că a existat tendinţa ca astfel de
mijloace să fie mai puţin folosite datorită slabei lor eficienţe. Această tendinţă nu mai
este de actualitate. Dimpotrivă, se poate aprecia că folosirea mijloacelor de atac chimic şi
biologic se va intensifica şi va cunoaşte noi escaladări, întrucât: - în urma atacurilor
reuşite din 11 septembrie 2001 şi a ripostei americane, orientarea teroriştilor este posibil
să se îndrepte către mijloace mult mai performante, cum sunt cele de nimicire în masă,
mai ales biologice; - există mulţi specialişti terorişti (chimişti, geneticieni, biologi)
infiltraţi în toate statele şi în toate structurile ştiinţifice, care pot pune la punct în scurt
timp agenţi biologici (dar şi chimici şi radiologici) şi pregăti scenarii ingenioase de
fabricare a acestora şi de întrebuinţare împotriva Americii şi a aliaţilor săi, inclusiv
împotriva României; - direcţia cercetării ştiinţifice teroriste este spre miniaturizarea
armelor de nimicire în masă, a sistemelor de transport la ţintă şi de dispersie; 48 -
terorismul de toate felurile este complex ramificat şi, de aceea, imposibil de descoperit,
supravegheat şi anihilat pe termen scurt. Mijloace, misiuni, obiective A apărut şi a
proliferat tragic teroristul-sinucigaş. Sectele apocaliptice, extremiştii de dreapta,
organizaţiile extremiştilor islamici, al căror obiectiv nu este să negocieze cu guvernele
sau să-şi atragă opinia publică, ci pur şi simplu să distrugă un sistem politic pe care-l
consideră ostil, chiar odios, o religie, o existenţă neconformă cu regulile lor şi, în numele
unor precepte greu de identificat şi de înţeles, să ucidă, au proliferat. După atentatul
chimic de la Tokyo, interesul teroriştilor pentru armele chimice şi biologice a crescut. În
1997, numărul unor astfel de atentate a crescut de trei ori faţă de 1996 (FBI a anchetat
peste 100), iar în următorii ani a fost şi mai mare. Există informaţii potrivit cărora unele
grupuri teroriste, între care Jihadul Islamic, Hezbollah, Grupul Islamic Armat (GIA) din
Algeria, Jihadul islamic egiptean, Hamas, teroriştii Siks şi cei ceceni, PKK, kmerii roşii şi
alţii, inclusiv cei din Al Kaida şi mai ales secta Aum Shinri Kyo, manifestă un interes
deosebit faţă de mijloacele chimice şi biologice. Mijloacele prin care se duc la îndeplinire
acţiunile terorismului chimic şi biologic se împart în trei categorii: cunoscute, bănuite
(posibile) şi necunoscute. Pentru cele cunoscute (laboratoare proprii, diferite întreprinderi
ale industriei chimice şi farmaceutice, instalaţii de fabricare a drogurilor şi toxinelor,
mijloace de transport şi de dispersie la ţintă etc.), ca şi pentru cele posibil a fi
întrebuinţate, pot fi prevăzute măsuri adecvate de contracarare şi de protecţie, mai ales că
40% din laboratoarele farmaceutice şi biotehnologice se află pe teritoriul Statelor Unite.
Mai dificil de contracarat vor fi cele necunoscute, cele nebănuite. Aceste mijloace îşi află
sorgintea îndeosebi în biotehnologiile moderne şi mai ales în ingineria genetică. Noile
descoperiri în domeniul genomului şi manipulările genetice se aplică deja în agricultură,
în creşterea animalelor, iar rezultatele dezastruoase (crearea mutanţilor, viruşi ai unor
maladii mortale etc.) încep să îngrijoreze omenirea. Este posibil ca şi de aici, din această
sferă, să-şi recruteze terorismul, în viitor, mijloacele de distrugere masivă. În
laboratoarele universitare, spre exemplu, studenţii sunt foarte bine informaţi în legătură
cu utilizarea ADN-ului recombinat şi a tehnicilor de clonaj care pot fi folosite pentru
producerea pe scară largă a unei arme biologice înspăimântătoare. Agen- ţii biologici
clasici cuprind Yersinia pestis (ciuma), febra văii Rift, coxilia burretti (febra Q),
encefalitele şi variola. Producerea acestor viruşi, transportul şi dispersarea lor sunt
costisitoare şi, de aceea, ele nu s-au folosit pe scară largă de terorişti. Dar ingineria
genetică reduce costurile şi face posibilă şi viabilă întrebuinţarea masivă a procedeelor
mutaţiilor genetice într-o perspectivă practic nelimitată. Marea majoritate a guvernelor,
inclusiv cel al SUA, consideră că eforturile şi cercetările lor în domeniul biologic sunt de
natură defensivă. Dar este imposibil să se facă distincţie între cercetările ofensive şi cele
defensive în acest domeniu, iar rezultatele lor vor fi, fără îndoială, accesibile şi
terorismului. Astfel, arma genetică poate deveni în scurt timp cel mai înspăimântător
mijloc de distrugere în masă. În curând, 143 de ţări se vor reuni la Geneva pentru a
revizui şi reactualiza convenţia din 1972 asupra armei chimice şi biologice. Dar un tratat,
oricât de laborios ar fi, nu va putea stopa terorismul chimic şi biologic. Misiunile pe care
şi le stabilesc şi le duc la îndeplinire grupările bioteroriste şi terorismul chimic urmăresc
producerea de pierderi masive în oameni şi mijloace materiale, îndeosebi Statelor Unite,
aliaţilor americanilor şi altor ţări, popoare şi religii. 49 Un studiu al guvernului american
efectuat în 1993 arată că 100 de kilograme de spori de antrax, pulverizaţi din avion
deasupra oraşului Washington, pot produce 3 milioane de morţi. Un alt studiu efectuat de
CIA în 1995 releva că 17 ţări erau bănuite că îşi constituie arsenale biologice: Irak, Iran,
Libia, Siria, Coreea de Nord, Coreea de Sud, Taiwan, Israel, Egipt, Vietnam, Laos, Cuba,
Bulgaria, India, Africa de Sud, Rusia şi China. Obiectivele vizate de terorismul nuclear,
chimic şi bioterorism sunt foarte diversificate, imposibil de prevăzut şi foarte greu de
protejat. Atacurile cu astfel de mijloace pot viza: SUA şi aliaţii săi, oricare altă ţară de pe
globul pământesc, sedii ale diferitelor alianţe şi organisme internaţionale, obiective
economice, baraje şi ameliorări hidroenergetice, instituţii de cultură şi de cult, aglomerări
urbane, surse de apă şi de alimente, produse vegetale şi animale, mari păduri, fluvii,
mijloace de transport, practic orice, pentru că terorismul nu are nici reguli, nici limite, ci
doar cauze care trebuie descoperite şi soluţionate. Măsuri de combatere a terorismului
NBC Măsuri care ţin de eradicarea cauzelor Acest grup de măsuri ţine de implementarea
unor strategii politice, economice şi culturale globale şi regionale, elaborate în raport cu
concluziile care rezultă din investigarea complexă a sfidărilor, provocărilor şi
ameninţărilor care se profilează la orizontul mileniului trei, şi cuprinde: ‰ Cercetarea
profesională a fenomenului terorismului în general şi mai ales a terorismului nuclear,
chimic şi biologic, care se află abia la început, dar care are posibilitatea să beneficieze de
progresele enorme făcute de ingineria nucleară, de cea genetică şi bacteriologică; ‰
Descoperirea, investigarea şi analiza factorilor favorizanţi şi înlăturarea acestora; ‰
Concentrarea activităţii factorilor de decizie politică pe optimizarea raporturilor
interumane, degradate semnificativ în perioada trecerii la implementarea obiectivelor şi
structurilor noii ordini mondiale, periodic caracterizată în general de o stare de haos (care
se cere deci analizată pe coordonatele teoriei haosului); ‰ Acceptarea sistemelor de
valori ale tuturor civilizaţiilor existente şi diminuarea semnificativă a comportamentului
agresiv şi ameninţător în relaţiile internaţionale; ‰ Eradicarea sărăciei; ‰ Promovarea
dialogului şi schimbului de valori între religii, între etnii, între entităţile etno-culturale
etc. În acest proces trebuie să se implice şi domeniul militar prin instituţiile sale
specializate, care pot contribui substanţial la conturarea unui model strategic româ- nesc
de acţiune eficientă (în limitele competenţelor noastre) asupra cauzelor acestui fenomen.
Măsuri care ţin de combaterea structurilor şi acţiunilor teroriste Aceste măsuri
conturează, de fapt, strategia antiteroristă, mai exact, componenta strategică a luptei
antiteroriste, care are două coordonate: 50 • Ofensiva împotriva organizaţiilor şi
grupărilor teroriste, care constă într-un ansamblu de acţiuni de descoperire şi lichidare
prin mijloace politice, legislative, economice, şi în ultimă instanţă, militare a acestora; •
Protecţia şi apărarea împotriva acţiunilor teroriste, care se referă la un sistem de măsuri
de contracarare a atacurilor teroriste, de protecţie împotriva substanţelor chimice şi
agenţilor patogeni a populaţiei, efectivelor militare, animalelor, bunurilor materiale şi
mediului înconjurător. Ofensiva împotriva terorismului chimic şi biologic presupune: ‰
Efectuarea cercetării strict specializate şi descoperirii la timp a grupărilor, organizaţiilor,
bazelor de antrenament ale teroriştilor, a laboratoarelor şi mijloacelor de producere
(procurare) a agenţilor chimici şi biologici. Acest lucru nu se poate realiza decât de
structuri foarte bine pregătite în acest sens, compuse din chimişti, biologi, geneticieni etc.
cu experienţă îndelungată şi performanţe profesionale; ‰ Pregătirea unor acţiuni adecvate
de interzicere a accesului teroriştilor la astfel de mijloace chimice şi biologice; ‰
Organizarea unor acţiuni de prevenire şi neutralizare a atacurilor teroriste chimice şi
biologice prin folosirea unor contraagenţi chimici şi a vaccinului; ‰ Acţiuni politice,
economice şi, în ultimă instanţă, militare pentru lichidarea resurselor, bazelor şi a
organizaţiilor teroriste. Protecţia şi apărarea împotriva acţiunilor terorismului bio-chimic
cer neapărat intervenţia promptă a instituţiilor şi structurilor specializate, care trebuie să
se constituie într-o interfaţă între lumea ştiinţifică şi societatea umană ce trebuie pregătită
şi apărată prin mijloace specializate împotriva acestui tip de terorism, care rămâne, după
gradul de periculozitate, ameninţarea mondială numărul unu. Măsuri pentru lichidarea
efectelor Aceste măsuri sunt deosebit de importante şi, de aceea, trebuie luate din timp,
realizându-se un sistem naţional de reacţie în situaţii limită, care să vizeze şi lichidarea
efectelor atacurilor chimice şi biologice (atacurilor NBC, în general), inclusiv a celor
efectuate de terorişti, întrucât acestea din urmă sunt oricând posibile. Aceste măsuri sunt:
‰ localizarea zonelor atacate chimic şi biologic şi izolarea lor; ‰ prevenirea extinderii
contaminării asupra altor zone; ‰ intervenţia promptă a structurilor specializate pentru
tratarea populaţiei şi decontaminarea zonei; ‰ alte măsuri strict specializate. Problema
terorismului NBC nu este atât una a prezentului, cât una a viitorului. Atacul cu sarin din
metroul din Tokio, efectuat în 1995, sau descoperirea cianurilor şi urmelor altor substanţe
toxice în reţelele teroriste islamice, nu sunt concludente în legătură cu preocupările
teroriştilor. Ele par mai degrabă acte ale unor dezaxaţi decât acţiuni riguros pregătite, de
mare amploare, cu implicaţii strategice serioase. Reprezintă totuşi semnale şi
avertismente că astfel de mijloace ar putea să fie folosite de grupuri teroriste pe scară
largă în viitor. Unii analişti şi unii strategi apreciază că secolul al XXI-lea ar putea fi
secolul armelor de distrugere în masă. Deocamdată, din fericire, o astfel de previziune nu
se confirmă. Secolul al XXI-lea a debutat prin războiul antiterorist şi folosirea sistemelor
de arme performante. Se pare că, cel puţin în Statele Unite, ameninţările NBC (care nu
sunt întru totul reale) se folosesc şi ca 51 Statele Unite, ameninţările NBC (care nu sunt
întru totul reale) se folosesc şi ca mijloace de presiune asupra Congresului pentru a se
obţine suplimentarea de fonduri. De aici nu rezultă, desigur, că terorismul NBC nu este şi
nu poate deveni o mare primejdie, ci doar faptul că el nu este o ameninţare organizată, de
foarte mari proporţii, acum. Este însă foarte posibil ca, în viitor, mai ales în sistemul
terorismului devastator şi punitiv, să fie folosite şi arme de distrugere în masă.
3.3.13.Alte forme de terorism Sunt o mulţime de alte forme de manifestare a
terorismului. Şi chiar dacă ele nu au toate un impact direct asupra vieţii oamenilor,
sistemelor de valori şi normelor de drept, se constituie totuşi într-un mediu de insecuritate
socială şi individuală, de generare şi de proliferare a acestui fenomen. Dintre aceste
forme de terorism, amintim: ‰ terorismul familial; ‰ terorismul şcolar; ‰ terorismul
străzii; ‰ terorismul cartierelor rău famate; ‰ hărţuirea (de orice tip) a persoanelor şi
chiar a instituţiilor; ‰ terorismul genetic etc.