UNIVERSITATEA”ANDREI ȘAGUNA”

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

DREPTUL ROMAN

NOTE DE CURS

SPECIALIZARE DREPT

ANUL UNIVERSITAR 2019-2020

ANUL I,SEMESTRUL II

Titular curs:Lect.Univ. Dr. MANOLE NELA

CONSTANȚA
-2020-

1
 TEMATICĂ

CURS 1. Caracterizarea generală a obligaţiilor în dreptul roman

1.1. Definiţia obligaţiei;
1.2. Condiţiile obiectului obligaţiei ;
1.3. Clasificarea obligaţiunilor;
1.4. Elementele contractului.
CURS 2. Efectele obligaţiilor
2.1. Principii călăuzitoare în materie ;
2.2.Reprezentarea perfectă;
2.3. Reprezentarea imperfectă;
2.4. Sisteme şi acţiuni în revendicare ;
2.5. Efectele accidentale ale obligaţiilor;
2.6. Daunele interese.
CURS 3. Stingerea obligaţiilor
3.1. Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor;
3.2. Imposibilitatea de executare;
3.3. Confuziunea;
3.4. Moartea;
3.5. Capitis deminutio (pierderea personalităţii juridice) ;
3.6. Prescripţia extinctivă.
Curs 4. Transferul obligaţiilor
4.1. Cesiunea de creanţă ;
4.2. Novaţiunea prin schimbare ;
4.3. Mandatul in rem suam ;
4.4. Cesiunea de datorie.
CURS 5. Garanţiile în dreptul roman
5.1. Garanţia personală formală;
5.2. Garanţiile reale;
5.3. Ipoteca.

2
CURS 6. Principalele izvoare de obligaţii în dreptul roman
6.1. Noţiuni generale privind contractul;
6.2. Contractele solemne în formă religioasă şi verbală ;
6.3. Stipulaţia.
CURS 7. Contractele solemne în forma autentică şi scrisă
7.1. Contractele solemne in forma autentică ;
7.2. Contractele solemne in forma scrisă ;
7.3. Contractele în formă religioasă.
CURS 8. Contractele neformale în cadrul dreptului roman
8.1. Contractele reale:
8.2. Mutuum;
8.3. Fiducia;
8.4. Gajul;
8.5. Comodatul;
8.6. Depozitul.
CURS 9. Contractele consensuale:
9.1. Vânzarea;
9.2. Locaţiunea;
9.3. Societatea;
9.4. Mandatul;
9.5. Emfiteoza.
CURS 10. Contractele nenumite:
10.1. Noţiuni generale;
10.2. Tipuri de contracte nenumite;
10.3. Principalele contracte nenumite;
10.4. Categorii de contracte nenumite.
CURS 11. Fapte licite şi ilicite cauzatoare de prejudicii în dreptul roman
11.1. Gestiunea de afaceri “negtiorum gestio”;
11.2. Gestiunea tutorelui pentru pupil;
11.3. Plata lucrului nedatorat.
CURS 12. Delictele în dreptul roman

3
12.1. Generalităţi;
12.2. Importanţa şi evoluţia delictelor;
12.3. Trăsături caracteristice;
12.4. Delicte private vechi;
12.5. Damnum injuria datum.
CURS 13. Delictele private noi:
13.1. Rapina;
13.2. Meteus;
13.3. Dolus malus;
13.4. Fraus.
CURS 14. Quasidelictele şi Pactele
14.1. Quasidelictele;
14.2. Pactele pretoriene;
14.3. Dota;
14.4. Donaţiunea „ante nuptias”;
14.5. Donaţiunea „mortis causa”.

4
 Capitolul I

OBIECTUL ȘI IMPORTANŢA

DREPTULUI ROMAN

INTRODUCERE

1.1. DEFINIŢIE
Una dintre definiţiile date dreptului care ne-a parvenit pe cale directă este cea care
aparţine lui Celsus. Dreptul - spune Celsus - este arta binelui şi echităţii (ius est ars boni et
aequi)1.
Este vădită în definiţie confuzia dintre drept şi morală (dreptul fiind văzut ca arta de a
aplica principiile morale în practică) şi între drept şi religie (morala fiind concepută ca aplicarea
normelor religioase).
Această confuzie o întâlnim şi în alte definiţii. Astfel Ulpian spune că: „principiile
dreptului sunt: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său” (juris
praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere suum cuique tribuere)2.
Tot Ulpian arată că: „Ştiinţa dreptului este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa
a ceea ce este drept şi nedrept” (Iurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia,
iusti atque iniusti scientia)3.
Această confuzie dintre drept şi religie serveşte intereselor clasei dominante căci,
pentru a fi impuse mai uşor, normele juridice erau însoţite de norme religioase.
Vom reţine în cele din urmă că dreptul roman reprezintă un ansamblu de norme de
conduită instituite şi sancţionate de statul roman.
Dreptul roman este împărţit în ramuri de drept, instituţii juridice şi norme juridice.
Norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită, impusă şi sancţionată de
stat care, în caz de nevoie poate fi adusă la îndeplinire prin constrângere statală.
Norma juridică este unitatea de bază a dreptului.
Instituţia juridică cuprinde un ansamblu de norme juridice asemănătoare din punct de
vedere al relaţiilor sociale pe care le reglementează.
Ramura de drept cuprinde toate instituţiile juridice ce reglementează relaţii sociale
asemănătoare şi care au aceeaşi metodă de reglementare.

1.2. IMPORTANŢA STUDIULUI DREPTULUI ROMAN

Dintre toate creaţiile societăţii antice dreptul roman este cel mai important atât pentru
formularea ştiinţifică a normelor şi principiilor juridice, cât şi pentru influenţa deosebită pe care
a exercitat-o de-a lungul atâtor secole.

1
Ulp. D. 1.1.1. pr.
2
Ulp. D. 1.1.10.1.
3
Ulp. D. 1.1.10.2.

5
 Făcând dovada unei vitalităţi, deosebite, dreptul roman şi-a lăsat amprenta asupra
evoluţiei generale a ideilor şi instituţiilor juridice, fiind adaptat la realităţile societăţii feudale şi
constituind principalul izvor de inspiraţie în procesul elaborării codurilor moderne.
Vitalitatea dreptului roman se explică prin:
a) dreptul roman este expresia relaţiilor dintr-o societate întemeiată pe proprietatea
privată şi producţia de mărfuri.
b) dreptul roman a creat alfabetul juridic, prin intermediul căruia normele de drept au o
identitate proprie faţă de alte norme sociale, a formulat o serie de principii, adagii şi maxime
juridice care s-au transmis. Mulţi termeni juridici, au fost preluaţi cu conţinutul pe care ei l-au
avut în dreptul roman, iar alţii s-au transmis doar sub aspect formal, nu şi în privinţa conţinutului
lor.
c) spiritul pragmatic al romanilor s-a reflectat în dreptul creat de ei.
Îmbinarea acestuia cu gradul înalt de abstractizare a terminologiei juridice romane constituie
explicaţia eficienţei rezolvării cazurilor practice ivite.
d) întinderea teritoriului pe care s-a aplicat dreptul roman a favorizat, în cele din urmă,
preluarea ideilor sale de bază.

1.3. INFLUENȚA DREPTULUI ROMAN ASUPRA DREPTULUI

ROMÂNESC

Influenţa dreptului roman asupra dreptului românesc poate fi împărţită în trei etape
principale: perioada apariţiei poporului român şi a formării dreptului obişnuielnic, perioada
dreptului feudal scris şi perioada elaborării operei legislative a lui Alexandru Ioan Cuza.
În prima etapă, ca urmare a convieţuirii dacilor cu romanii, s-au îmbinat normele ce
reglementau relaţiile sociale specifice fiecărora, cu un rol determinant al normelor dreptului
roman, fapt ce a dus la formarea unui sistem de drept nou, spre a doua jumătate a secolului al II-
lea în Dacia. Dovadă stau, în acest sens, tripticele din Transilvania.
În epoca feudală, influenţa dreptului roman asupra dreptului românesc s-a exercitat prin
intermediul legiuirilor bizantine, al Bazilicalelor, care conţin norme de drept roman, adaptate la
realităţile feudale ale societăţii bizantine. Legiuirile feudale româneşti cum ar fi Codul Calimah,
Codul Caragea, Îndreptarea legii, Pravilniceasca Condică, Cartea românească de învăţătură, sunt
inspirate din Bazilicale.
Opera de codificare a dreptului înfăptuită sub domnia lui Al. I. Cuza s-a realizat sub
influenţa dreptului roman, care a stat la baza elaborării unor instituţii juridice corespunzătoare
realităţilor acelei perioade. Codul civil, astfel elaborat, marchează trecerea la o etapă superioară
în evoluţia dreptului românesc.

1.4. DIVIZIUNILE DREPTULUI ROMAN

În instituţiile sale, Ulpian arată că dreptul roman cuprinde două ramuri: dreptul public (ius
publicum) care se referă la organizarea statului roman şi dreptul privat (ius privatum) care se
referă la interesele fiecăruia (Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat, privatum
quod ad singulorum utilitatem)4.
Această definiţie este criticabilă căci, dreptul public cuprinde pe lângă normele ce
reglementează organizarea statului roman şi pe cele ce reglementează relaţiile dintre statul roman
4
Ulp. D. 1.1.2.

6
şi cetăţenii romani, iar dreptul privat nu exprimă fiecărui individ ci interesele comune ale
membrilor societăţii romane.
S-a spus că distincţia dintre dreptul public şi cel privat constă în faptul că normele
dreptului public nu sunt modificate de către particulari, ele impunându-se aşa cum au fost
stabilite (Papinian spunea că dreptul public nu poate fi schimbat prin convenţii încheiate între
particulari), pe când normele dreptului privat permite părţilor, în măsura intereselor lor, să
deroge de la aceste norme fără a încălca însă, principiile dreptului.

1.5. DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

La rândul său, dreptul privat roman se împarte în: dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul
natural.
Dreptul civil (ius civile) avea trei accepţiuni.
Mai întâi romanii înţelegeau prin drept civil - dreptul quiritar, destinat să reglementeze
relaţiile dintre cetăţenii romani. În momentul apariţiei acestuia predomina economia naturală, iar
schimburile comerciale erau rare. Potrivit mentalităţii de atunci, schimburile economice şi actele
juridice ce se încheiau apăreau ca periculoase deoarece aveau ca efect limitarea libertăţii
personale prin intermediul obligaţiilor şi înstrăinarea bunurilor din cadrul familiei. De aceea, la
început, dreptul civil se caracteriza printr-un formalism riguros prin pronunţarea unor cuvinte
sacramentale, schiţarea unor gesturi rituale etc. făcute şi cu scopul de a atrage atenţia părţilor
asupra conţinutului actului juridic încheiat şi a consecinţelor sale. Spre sfârşitul Republicii, în
condiţiile dezvoltării societăţii romane, producţia de mărfuri creşte, schimburile se amplifică,
astfel încât dreptul civil dobândeşte un caracter flexibil.
În a doua accepţiune, dreptul civil desemnează dreptul civil izvorât din interpretarea
jurisconsulţilor.
În al treilea rând, dreptul civil cuprinde totalitatea normelor de drept privat cu excepţia
normelor create de pretori (dreptul pretorian).
Dreptul ginţilor (ius gentium) cuprinde normele juridice ce se aplicau relaţiilor dintre
cetăţeni şi peregrini. Avea un caracter flexibil, fiind lipsit de forme solemne şi era accesibil
străinilor, fapt ce a dus treptat la aplicarea lui şi în raporturile dintre cetăţenii romani.
În al doilea sens, dreptul ginţilor reglementa raporturile dintre cetăţini şi apoi între state.
În sfârşit, în al treilea sens, dreptul ginţilor se identifica cu dreptul natural.
Dreptul natural (ius naturae), după definiţia dată de Ulpian, este un drept comun tuturor
vieţuitoarelor, fiind sădit de natura umană în conştiinţa oamenilor şi în instinctele celorlalte
vieţuitoare.
Jurisconsulţii romani vedeau în dreptul natural, de cele mai multe ori, un drept ideal în
raport cu imperfecţiunile dreptului pozitiv.

1.6. ŞCOLILE DE DREPT ROMAN

Cele mai importante şcoli de drept roman au fost: Şcoala glosatorilor, Şcoala
postglosatorilor, Şcoala istorică a dreptului şi Noua şcoală istorică a dreptului.
La sfârşitul secolului al XI-a luat fiinţă la Bologna, Şcoala glosatorilor, fiind creată de
Irnerius. Şcoala se numea astfel, deoarece glosatorii dădeau explicaţii sub forma unor glose
(note) pe marginea textelor. Metoda folosită de ei a fost metoda exegetică ce consta în lămurirea
cazurilor din texte, pentru ca acestea să fie recunoscute şi de cei fără pregătire juridică.

7
 În secolul al XIV-a apărut şcoala postglosatorilor sau a bartoliştilor.
Bartoliştii au folosit metoda de dogmatică ce constă în formularea unor principii generale
din textele gloselor, principii care erau folosite la rezolvarea cazurilor practice. Ei erau
preocupaţi doar de studiul dreptului creat de Justinian.
Şcoala istorică a dreptului a fost fondată de Andre Alciat, la jumătatea secolului al XVI-
lea. Reprezentanţii săi au folosit pe lângă textele de drept roman şi cunoştinţe de istorie şi
filologie. Cel mai de seamă reprezentant a fost Jacques Cujas, care a avut o contribuţie deosebită
în reconstituirea operei jurisconsulţilor romani prin intermediul Digestelor lui Justinian.
Noua şcoala istorică a dreptului a apărut în secolului al XIX-lea, în Germania.
Această şcoală caută originea dreptului în spiritul poporului, dreptul fiind în concepţia lui
Savigny (cel mai de seamă reprezentant al acestei şcoli), produsul spiritului unui anumit popor,
al conştiinţei sale.

CAPITOLUL I

8
 OBLIGAŢIILE ÎN DREPTUL ROMAN

Introducere

CARACTERIZAREA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

În ceea ce privește evoluţia obligaţiilor se poate spune că odată cu aparitia primul

tip de contract sponsio religiosa, făcut sub formă de jurământ, ce avea loc cu ocazia unui
delict si terminând prin contractul cu ajutorul căruia garantul se obliga să plătească
păgubaşul, se trece de la forma religioasă la cea judiciară care însă a fost precedată de o
forma materială.
Obligaţiile s-au extins şi materia dreptului obligatiilor a dobandit o mare
importanţă în epoca clasică a dreptului privat roman5. Importanța crescândă se explică
prin aceea că schimbul diverselor bogătii şi valori căpătase o largă răspândire în statul
roman.
Așadar s-a ajuns la creşterea și dezvoltarea unui însemnat șir de raporturi de
schimb, ca urmare a dezvoltării producției şi a cailor de comunicaţie, dezvoltatandu-se
comerţul, luând amploare și comertul cu sclavi. Prin dezvoltarea comerțului era necesară
practicarea împrumutului cu dobândă, fapt care a impus ca relaţiile cămătăreşti să aibă o
mare extindere la Roma. Iată aşadar, mobilul apariției și dezvoltării fără precedent a
instituţiei obligaţiilor.
Instituția juridică a obligațiilor a fost preluată și de dreptul modern, instituția
contractului alături de cea a proprietății, constituind temelia dreptului civil.
După mai multe etape, în final, obligația apare ca un raport juridic în temeiul
căruia creditorul are dreptul de a produce o prestaţie de la debitor. În vederea valorificării
acestui drept, creditorul are posibilitatea de a urmări patrimoniul debitorului.

1.Definiţia obligaţiei

Cu privire la definiţia obligaţiei „Institutele lui Justinian” ne-au transmis următoarea

definiţie: ”obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei
secundum nostrae citivatis iura”. (Obligația este legatura de drept prin care suntem siliţi a plăti
ceva potrivit drepturilor cetăţii noastre).

Această definiţie nu este completă, ea prezentând numai aspectul pasiv şi anume,

situaţia debitorului faţă de creditor. De asemenea, se vorbeste numai de constrângerea la
care debitorul era supus (quo necessitate adstringimur) fără să amintească de dreptul
creditorului de a pretinde plată. Pe de altă parte, în definiţie nu se precizează că obligaţia
într-un stadiu evoluat presupune datoria juridică de a face și nu numai, constrangerea de a
nu plăti.
Sa observat prin definiție legatura stransă între noţiunea de obligație și ideea de
constrangere, chiar cuvântul ”obligatio” este format din ob- ligatio (a lega). O altă
5
Ştefan Cocoş, Drept roman, Editura Universul juridic, Bucureşti,2004

9
definiţie a obligației îi este atribuită lui Paul: ”obligationum substantia non in eo consist
it aliquod corpus nostrum aut servitutem nostram faciat set ut alium nobis abstringat at
dandum aliquit vel faciendum vel praestandum”. (Natura obligatiei nu consta în faptul că
un lucru devine al nostru sau ne este constituită o servitute, ci în faptul că cineva e
constrâns a ne transmite proprietatea unui lucru, a face ceva sau a îndeplini o prestaţie).
De fapt Paul nu dă o definiție propriu-zisă, ci opune conceptul de obligație
dreptului real sau actelor ce sunt utilizate în scopul dobândirii unor drepturi reale. Natura
obligației se definește prin termenii: dare, facere şi prestare.
Termenul ”dare” desemnează obligaţia de a transmite proprietatea unui lucru, a
constitui un drept real sau a plăti o sumă de bani. Prin ”facere” înțelegem obligația de a
face orice pentru un creditor (de exemplu o prestaţie de servicii) sau chiar de a nu face.
Prestare desemnează obligatia de a procura folosința unui lucru fără a se constitui
un drept real sau de pildă, remiterea posesiunii unui lucru sau transmiterea posesiunii de
către vânzător, cumpărătorului.
Această clasificare tripartită6 a fost criticată chiar de romani, dar s-a păstrat în
dreptul modern preluând împărţirea, dar căreia i-a adus însă, două corecturi şi anume:
a) Obiectul obligatiei a fost clasificat in dare, facere şi non facere;
b)”Dare” în dreptul modern, nu îndeamnă transferul proprietăţii, ci al posesiunii
lucrului, deoarece proprietatea se transfera din însăşi momentul acordului de voinţă, care
are caracter translativ de proprietate. În dreptul roman, transferul proprietăţii trebuia să se
facă printr-un mod special de transmitere: moncipatio, in jure, cassio sau traditio
întrucât efectul translatio de proprietate nu se producea automat.
Această clasificare a obligaţiilor în dreptul modern, prezintă importanţa juridică în
ce priveşte:
1) clasificarea actelor juridice;
2) posibilitatea aducerii la îndeplinire silită a obligaţiilor.

2. Condiţiile obiectului obligaţiei

Pentru ca obligaţia să fie valabilă, obiectul său trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) Să fie licit (conform legii sau bunelor moravuri). Nu are un obiect licit şi deci
nici valoare juridică promisiunea de a comite un delict, convenţia relativă la o succesiune
viitoare;
b) Obiectul să fie posibil de executat. Există imposibilitatea juridică în cazul în
care se promitea transferul proprietăţii unui lucru consacrat zeilor (templul); era o
imposibilitate fizică în cazul în care se promitea să se dea ceea ce nu exista (hipocentaur).
Regula ”impossibilum nulla obligatio est” făcea ca obligaţia cu un obiect imposibil să nu
fie valabilă.
c) Obiectul să prezinte interes pentru creditor. Nu exista interes dacă se promitea
un lucru care era al creditorului.

6
Emil Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997.

10
 d) Să existe o prestaţie pe care debitorul o procura creditorului, întrucât obligaţia
este legătura de drept între două persoane anumite (”res inter alios acta, aliis noche
nocere nocque prodesse protest”);
Obiectul să fie suficent determinat; dacă nu este suficient determinat, obligaţia e
nulă (dau grâu fără a preciza cât).
Obligatio este denumirea nu numai a datoriei debitorului. În acest sens larg,
noţiunea de obligaţie desemnează întregul raport dintre creditor şi debitor. Aceasta este
noţiunea pe care o vom folosi în cele ce urmează.

3. Clasificarea obligaţiuniilor
Existau numeroase criterii de clasificare a obligaţiunilor.
În funcţie de izvoarele lor (faptele juridice care le generează) obligaţiile cunosc o
clasificare cvodriportică:
- obligaţii contractuale;
- obligaţii delictuale;
- obligaţii quosicontractuale;
- obligaţii quosidelictuale.
Potrivit mecanismului sancţiunii, obligaţiile se clasifică în civile şi naturale.
Potrivit numărului persoanelor care participă la raportul juridic, ele se clasifică în:
- obligaţii cu un singur creditor şi un singur debitor;
- obligatii cu pluralitate de subiecte (mai mulți creditori şi debitori).
Aceste criterii apar înscrise în Digeste şi în Institute lui Justinian.

3.1. În funcţie de izvoare

Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se înţelege un act juridic sau un fapt ce dă
naştere unei obligaţii. În vechiul drept, izvoarele obligaţiilor erau contractele şi delictele.
Potrivit lui Gaius, aceasta este cea mai importantă clasificare a obligaţiilor
(summa dividio): ”omnis enim obligatio vel ex contractu noscitur vel ex delicto”.
Această clasificare bipartită, dovedindu-se incompletă a fost înlocuită cu una
tripartită: contracte, delicte şi alte tipuri de izvoare de obligaţii (variae causarum figurae)
ca rudenia, vecinătatea sau detenţiunea, exemplu – un moştenitor care acceptă
succesiunea este obligat să plătească legatele. Este limpede că obligaţia acestuia nu
decurge într-un contract, deoarece n-a contractat nici cu defunctul, nici cu legatorul; nu
decurge nici dintr-un delict deoarece succesorul n-a săvârşit un asemenea act. Cu toate
acestea, manifestarea de voinţă a succesorului făcută cu intenţia de a accepta moştenirea
îl obligă să plătească legatele.
Clasificarea quodriportică apare în legislaţia lui Justinian, ea prezentând un
caracter sistematic mai pronunţat în sensul că oferă elemente mai sigure, deşi nu în toate
cazurile pentru încadrarea actelor sau faptelor juridice în anumite categorii de izvoare.
În această clasificare apar obligaţiile contractelor, delictelor, quosidelictelor şi
quosicontractelor.
-Obligaţiile contractuale erau cele izvorâte nemijlocit din contract.
-Obligaţiile delictuale erau obligaţiile care izvorau din delictele civile.

11
 -Obligaţiile quosi-delictuale (quosi ex delictul) erau obligaţiile care izvorau din fapte
asemănătoare delictelor.
-Obligaţiile quosi-contractuale (quosi ex contractu) erau acele obligaţii care izvorau
din acte juridice ca şi cum ar fi fost contracte.

3.2. În funcţie de sancţiuni

Obligaţiile civile: erau sancţionate juridic cu o acţiune şi conform procedurii civile
se obţinea o hotarâre care se executa în mod forţat.
Obligaţiile naturale: nu erau sancţionate printr-o acţiune, ci printr-o excepţiune.
Debitorul nu putea fi urmărit, dar dacă executase o asemenea obligaţie, nu putea
cere să i se restituie plata făcută. Din cauză că sancţiunea intervenea numai accidental, se
spunea că obligaţiile naturale sunt imperfecte.
În epoca veche, n-au existat obligaţii naturale; ele au apărut în epoca clasică şi s-au
dezvoltat în epoca post-clasică.
Prima obligaţie naturală a apărut în raporturile dintre sclavi și terţi. Obligaţiile
naturale au fost extinse de la sclavi la pater familias şi apoi la persoanele lovite de capitis
deminutio. Obligaţiile naturale au trecut şi în dreptul modern şi sunt definite ca obligaţii a
căror executare nu se poate obţine pe cale silită, dar odată executate, de bunăvoie de
debitor, nu sunt permise restituirile lor.

3.3 Din punct de vedere al numărului de persoane care participau la raportul de

obligaţie, există pluralitatea de subiecte.
La obligaţie puteau participa mai multe persoane creditor sau debitor. În ipoteza
existenţei mai multor creditori sau debitori nu sunt pe poziţii de egalitate, există un
creditor principal și unul accesoriu sau un debitor principal şi unul accesoriu sau garant.
Obligaţiile conjuncte funcţionează după principiul divizibilităţii creanţelor şi
datoriilor. Astfel, dacă sunt mai multi creditori, fiecare dintre ei va pretinde numai partea
sa din creanţă, iar dacă sunt mai muţi debitori, fiecare dintre ei va putea fi ţinut numai
pentru partea sa de datorie.
În mod excepţional, ca expresia a voinţei părţilor, obligaţiile cu pluralitate de
subiecte, pot apărea ca obligaţii coreale.
Obligaţiile coreale (de la correus) sau solidare, se definesc prin aceea că,
oricare dintre creditori poate pretinde întreaga creanţă, după cum, simetric oricare dintre
debitori poate fi ştiut pentru întreaga datorie.
Atunci când sunt mai mulţi creditori, corealitatea este activă, iar când sunt mai
mulţi debitori, corealitatea este pasivă.
Creanţele şi datoriile sunt indivizibile. Obligaţiile coreale au o fizionomie proprie
ce se exprimă în unicitatea de obiect şi în pluralitatea de raporturi juridice.
În concluzie, în cazul obligaţiilor conjuncte, există mai multe obiecte şi un singur
raport juridic, pe când în cazul obligaţiilor coreale, există un singur obiect şi mai multe
raporturi juridice.
Adstipulatio ti adpromisio.

12
 Există un caz de pluralitate de subiecte când creditorii şi debitorii nu se află pe
poziţie de egalitate. Se pot distinge două situaţii
a) Adstipulatio - Când un creditor accesoriu se alătură creditorului principal printr-
o stipulaţie, avem ceea ce se numeşte adstipulator. Adstipulator avea faţă de situaţia unui
creditor, dar nu şi faţă de creditorul principal căruia trebuia să-i restituie tot ceea ce
primise. Adstipulatorul putea să-l urmărească pe debitor, atunci când creditorul principal
nu putea face acest lucru.
b) Adpromisio – însemna o promisiune accesorie prin stipulaţie alături de
promisiunea principală a debitorului; adpromissor este o expresie generală pentru a
desemna debitorul accesor sau garant al cărui rol este acela de a-l pune la adăpost pe
creditor de consecinţele eventualei insolvabilităţi a debitorului principal.
În dreptul civil modern, există şi un alt criteriu de clasificare, şi anume:
opozabilitatea obligaţiilor.7
După cercul persoanelor cărora le sunt opozabile obligaţiile, se pot clasifica în:
a) Obligaţii obiţnuite care alcătuiesc regula şi cărora le sunt proprii, sub aspectul
opozabilităţii, toate regulile care cârmuiesc drepturile relative;
b) Obligaţii reale;
c) Obligaţii opozabile terţilor.
Ultimile două categorii de obligaţii se caracterizează printr-o opozabilitate mai
mare, mai largă, care se situează la limita dintre drepturile de creanţă şi drepturile reale.
Obligaţiile reale (propter rem) apar ca un accesoriu al unui drept real privitor la un
bun oarecare, cum sunt cele prevăzute pentru deţinătorii de terenuri agricole, de a asigura
cultivarea acestora şi protecţia solului.
Obligaţiile opozabile terţilor (scriptae in rem) se caracterizează prin aceea că, sunt
atât de strâns legate de posesia lucrului, încât creditorul nu poate obţine satisfacerea
dreptului său decât dacă posesorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept,
deşi nu a participat direct şi personal la formarea raportului de obligaţie.
Este o astfel de obligaţie acea a cumpărătorului unui bun ce formează obiectul
unui contract de locaţiune, potrivit Codului Civil: ”Dacă locatorul vinde lucrul închiriat...,
cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost
făcută printr-un act autentic, sau printr-un act privat, dar cu data certă, afară numai când
desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însăsi contractul de locaţiune”.

4. Elementele contractului

Material privind elementele contractului îşi justifică locul în cadrul părţii generale
pe care le întrunesc toate contractele, ca acte generatoare de obligaţii.
Elementele contractelor sunt de două feluri: esenţiale şi accidentale. Elementele
esenţiale sunt cele ce dau identitate proprie contractului configurându-l ca pe o instituţie
7
C-tin Stătescu şi C. Bârsan, Drept civil, teoria generală a drepturilor reale ,Bucureşti, 1980.

13
juridica distinctă şi sunt în număr de trei: obiectul, consimţământul şi capacitatea. În lipsa
unuia din aceste trei elemente nu există contract.
Spre deosebire de dreptul modern, în dreptul roman, cauza nu a figurat între
elementele contractului, deşi romanii au avut conceptul şi l-au utilizat, dar cu altă valoare
juridică.
În epoca mai veche a dreptului roman, contractul era o convenţie a cărei
obligativitate rezulta din formalităţile şi solemnităţile efectuate cu ocazia încheierii lui.
Elementul esenţial al contractului îl constituia nu acordul de voinţă, ci
elementele formale cerute pentru întocmirea lui.
Primele forme contractuale romane se caracterizează printr-un riguros excesiv
formalism: nexum –străvechi contract de împrumut – se realiza prin procedeul unei
cântăriri faţă de martori, denumit ”prin aramă şi balanţă” (per oes et libram) procedeu
utilizat şi în materie de înstrăinare a proprietăţii; contractul verbal (sponsio) se încheia
prin pronunţarea unor cuvinte solemne, iar contractul aşa-zis ”literal” (literiss) prin
anumite înscrieri făcute în registrul (codex) creditorului cu încuviinţarea debitorului.
Pe măsura dezvoltării societăţii, vechile forme cedează, dispar treptat în măsura
în care practica a reuşit să creeze tipare contractuale superioare.
Noile contracte ce-şi fac apariţia spre finele Republicii, fiind lipsite de forme, dar
denumite ”neformale”. Primele sunt contractele reale.
În epoca Imperială asistăm la elaborarea progresivă a teoriei generale a
contractelor. Jurisconsultul Pedius este primul care, la începutul secolului al II-lea e.n.,
caută să unească în jurul acordului de voinţă – elementul esenţial – categoria juridică a
contractelor. Aşa apar contractele ”nenumite” şi pactele întărite cu acţiuni care vor
completa un sistem contractual a cărui valabilitate a constat într-o adaptare la necesităţile
dezvoltării sociale în continuă transformare
Obiectul contractului (id quod debetur) este prestaţia la care debitorul se
angajează faţă de creditor. În acest sens, obiectul contractului se confundă cu efectele
sale. În sens larg, obiectul contractului se confundă cu obiectul obligaţiei, care constă în
prestaţiunea pe care debitorul trebuie să o facă faţă de creditorul său (dare, facere,
prestare).
În legătură cu obiectul contractului, în dreptul roman, spre deosebire de cel
modern, contractul are funcţie exclusivă de a crea obligaţii. Astfel, contractul de vânzare-
cumpărare poate genera între părţi obligaţia de transmitere a proprietăţii asupra unui
lucru, obligație care urmează să se execute prin intermediul unor acte ca mancipatio sau
in iure casio.
Consimţământul este acordul de voinţă a două sau mai multe personae (duorum
pluriumve in idem placitum consensus) manifestarea de voinţă a unei părţi în sensul dorit
de cealaltă parte.
Termenul de consimţămând (consensus) vine de la cum sentire, adică a avea o
părere comună cu cealaltă parte.
O singură voinţă nu este suficientă pentru a crea un contract, căci oferta unei
persone nu obligă pe cel care a făcut-o, atâta vreme cât nu există un accord de voință.

14
 Cu toate acestea, oferta sau promisiunea unilateral de voinţă, cum i se mai spune
(pollicitatio), era valabilă cu titlul de excepţie în următoarele cazuri:
a) Când era făcută unei cetăţenii cu condiţia ca oferta să fi fost luată în temeiul
unei juste cauze;
b) Când promisiunea este făcută unei zeiţe (votum), exemplu – un cetăţean se
obligă să ridice un templu zeului ocrotitor al cetăţii;
c) Când oferta constă într-o făgăduială făcută de către stăpân, că va răsplăti pe cel
care îi va aduce sclavul fugit, un lucru pierdut (indicium).
Dreptul roman cunoaşte anumite cauze care duc să fie la inexistenţa
consimţământului, fie la vicierea sa. Cauzele care duc la inexistenţa consimtământului
sunt: neseriozitatea şi eroarea. Viciile consimţământului sunt: teama (metus) şi dolul
(dolus).
Consimţământul trebuie să fie dat în mod serios şi nu în glumă (iocondi causa);
în acest caz contractul nu se formează. De asemenea, consimţământul nu trebuie simulat,
adică nu se îngăduie ca actul real încheiat între părţi să fie îmbrăcat într-o formă juridica
diferită decât aceea care îi este proprie. Iată de ce nu este îngăduit ca un act de donaţie să
fie ascuns în forma unui contract de vânzare.
Este o regula prevăzută în codul lui Justinian care stabileşte că mai multă
eficacitate are ceea ce se simulează (plus volere quod agitur quom quod simulate
concipitur). Cu alte cuvinte actul simulat este valabil numai în măsura în care este valabil
actul real încheiat între părţi, iar regula de mai sus, interzice folosirea categoriilor
contractuale în alt scop decât cel pentru care au fost create, urmăreşte în ultimă analiză să
împiedice eludarea legii.
Eroarea (error, ignorantia) este o reprezentare falsă a realităţii care împiedică pe
contractant să-şi dea adeziunea în deplina cunoştinţă de cauză.
În asemenea situaţii, contractual era lovit de nulitatea absolută, dreptul roman
necunoscând în asemenea cazuri nulitatea relativă, căci în concepţia romană contractual
era ori valabil ori pe deplin nul. Numai eroarea de fapt era socotită viciu de
consimţământ, nu şi eroarea asupra normelor de drept. De aceea jurisconsulul Paul scria
în lucrarea sa dedicată erorilor de fapt şi de drept (libro singulari de iuris et facti
ignorantia) că „este o regulă care afirmă că pe oricine eroarea de drept îl prejudiciază, dar
nu şi cea de fapt (Regula est iuris quidem ignorantium cuique nocere, facti vero
ignoratiam non nocere). Totuşi, în unele cazuri eroarea de drept putea fi invocată ca
scuză de unele persoane a căror redusă participare la viaţa politică şi socială era de natură
să explice neştiinţa lor (femeile, minorii, soldaţii, ţăranii). În această măsură limitată
judecătorul avea o libertate de apreciere care era inerentă oficiului său, dar pe care
legislaţia post-clasică a restrâns-o tot mai mult.

Eroarea era de trei feluri:

a) Error in negotio – asupra naturii juridice a actului încheiat. Apare atunci când o
anumită parte intenţionează să încheie un anumit contract, iar cealaltă parte crede că este

15
vorba de o altă operaţiune juridicală. O asemenea situaţie întâlnim atunci când Primus
intenţionează să vandă un lucru, iar Secundus crede că este vorba de un împrumut.
b) Error in persona – eroare asupra identităţii fizice a persoanei cu care contractez.
Se produce când o parte crede că a încheiat contractul cu o anumită persoană şi în
realitate, l-a încheiat cu altcineva (Primus crede că se asociază cu Secundus şi în realitate,
s-a asociat cu Tertius).
c) Error in corpore – eroare asupra identităţii lucrului care formează obiectul
contractului. Se produce când o parte crede că obiectul material al contractului este un
anumit lucru, iar cealaltă parte crede că este vorba de un alt lucru (Primus intenţionează
să vândă un teren, iar Secundus crede că dobândeşte o casă).
În sistemul vechiului drept roman, rigid şi formalist, error in substantia, in
materia – eroarea asupra materiei din care era alcătuit lucrul ce forma obiectul
contractului nu avea nici o consecinţă juridică (dacă Primus cumpăra un vas de aramă pe
care îl credea din aur sau un sclav femeie pe care-l credea bărbat, contractul era valabil).
Dezvoltarea relaţiilor şi schimburilor economice au sporit atât pretenţiile părţilor
care încheiau diverse acte comerciale, cât şi răspunderea lor civilă. De aceea, eroarea
asupra substanţei devine, cel puţin în anumite cazuri, cauza de nulitate a contractului.
Capacitatea este aptitudinea unei persoane de a încheia acte juridice. În dreptul
roman capacitatea se definea în raport cu condiţia juridică a persoanelor.
Între cetăţeanul roman sui iuris care avea plenitudinea drepturilor şi sclavul care nu
avea nici un drept fiind asimilat cu lucrurile, se aflau numeroase categorii de persoane cu
capacitate limitată.
Capacitatea de drept sau de folosinţă lipsea sclavilor, peregrinilor cu excepţia celor
care au dobândit aşa-zisul ius comercii, adică dreptul de a dobândi o proprietate şi de a fi
creditor şi debitor potrivit legii romane şi a celor care figurează în contractele de dreptul
ginţilor, cum sunt contractele neformale, fiilor de familie (filii familias) numai cât
priveşte împrumuturile de bani, întrucât în celelalte privinţe ei sunt de la finele republicii,
capabili de a se obliga faţă de terţi, după cum aceştia se puteau obliga faţă de ei; fiicelor
de familie (filioe familias) şi a femeilor căsătorite cu manum, cu precizarea că cele dintâi
devin în dreptul post-clasic capabile de a se obliga ca şi fii de familie.
Capacitatea de drept sau de exerciţiu lipsea prodigilor adică risipitorilor care nu
puteau deveni debitori; puteau deveni însă creditori în virtutea principiului că oricine
putea să-şi facă situaţia mai bună dar nu mai rea. Această capacitate lipsea şi impuberilor
independenţi, deoarece aceştia nu aveau dreptul de a se obliga în calitatea de debitori,
decât în încuviinţarea tutorilor lor, dar puteau deveni creditori. În dreptul lui Justinian,
impuberul care se obliga fără autorizaţia tutorelui era totuşi răspunzător în limitele
îmbogăţirii sale. Într-o situaţie similară se aflau femeile independente cărora nu le era
îngăduit să devină debitori decât cu autorizarea tutorilor lor.
Este necesar să se facă distincţia între capacitatea de drept şi capacitatea de fapt.
Limitele capacităţii de drept sunt fixate de către lege, pe când capacitatea de fapt e
determinată de factorii subiectivi şi constă în posibilitatea cuiva de a-si da seama de
consecinţele actelor sale. Incapacitatea de drept decurgea din lipsa unuia sau a tuturor
elementelor personalităţii.

16
 Cauza - nu a constituit în dreptul roman un element esenţial pentru orice contract,
dar practica judiciară acordându-i treptat o valoare tot mai accentuată în scopul
soluţionării adecvate a speţelor jurisconsulţilor Romei.
Cauza contractului, mai exact a obligaţiilor ce rezultă din contract, constă în
scopul direct şi imediat pe care-l urmăresc părţile prin încheierea contractului. Pentru a
găsi cauza unui contract putem pune întrebarea ”pentru ce datorează debitorul?”, ”în ce
scop?”. Cauza obligaţiei, scopul ei final imediat şi direct are un caracter obiectiv. Cauza
nu trebuie confundată cu motivul, adică cu mobilul de fapt care i-a impus pe contractanţi
să se oblige.
Juriştii romani au dat cauzei, în soluţionarea cazuistică a speţelor importanţa
cuvenită, dar nu au creat o teorie generală a cauzei.
În contractele vechiului drept roman obligaţiile erau valabile independent de ideea
în cauză. Indiferent de scopul urmărit, contractul era valabil dacă formele solemne cerute
pentru încheierea lui erau îndeplinite (exemplu: dacă cineva promitea printr-un contract
verbal – stipulație – unei alte persoane o sumă de bani pentru a săvârşi un delict,
obligaţia sa era valabilă, deşi fusese încheiată într-un scop ilicit, adică pentru o cauză
ilicita – ob turpem causam).
Pretorul nu a putut rămâne indiferent în faţa acestor stări inechitabile şi a
intervenit pentru a le îndepărta. În acest scop celui care s-a obligat – constrâns fiind prin
violenţă sau înşelat prin dol – să plătească o sumă pe care n-a primit-o, pretorul i-a dat o
excepţie pentru a respinge pretenţia nedreaptă a reclamantului.
Dreptul civil a continuat reformele pretorului ocrotind şi mai eficient pe cel care
s-a obligat fără cauză. Dacă persoana se obligase pentru o cauză ilicită sau constrânsă
prin violenţă, îşi executase deja prestaţia, excepţia nu mai era de nici un folos. Pentru a se
veni în ajutorul ei, dreptul civil îi oferă în asemenea situaţii o acţiune numită condictio cu
ajutorul căreia persoana care a executat putea cere restituirea prestaţiei făcute.
Bazându-se pe textele judiciare romane referitoare la contractele nenumite, vechii
comentatori francezi ca Domat şi Pothier, au pus bazele teoriei generale a dreptului.
Elementele accidentale ale contractelor - spre deosebire de cele esenţiale, pot
figura sau nu, potrivit voinţei părţilor. Cele mai importante elemente accidentale ale
contractelor sunt termenul (dies) şi condiţia (condicio).
Termenul este un element viitor şi sigur de care depinde exigibilitatea unui drept,
termenul se numeşte suspesio (dies a quem). Dacă afectează stingerea dreptului se
numeşte extictio (dies ad quem). Dacă debitorul se obligă să plătească până la calendele
lui aprilie (1 Aprilie), termenul este suspensio. Până la acea dată deşi dreptul există, nu
este totuşi exigibil, dacă nu poate fi valorificat. Aşadar, termenul suspensio nu suspendă
existenţa dreptului, ci numai exigibilitatea sa.
Dacă creditorul intentează acţiune în justiţie în scopul valorificării unui drept,
înainte de îndeplinirea termenului, acţiunea va fi respinsă şi va pierde şi dreptul material,
ca urmare a mecanismelor procedurale pe care le-au cercetat la locul potrivit. Dacă însă
debitorul va plăti înainte de termen, el nu va avea actiune în repetare întrucât nu sunt
întrunite condiţiile pe care le reclamă plata lucrului nedatorat. În acest caz debitorul a

17
plătit ce a datorat. Momentul în care dreptul ia naştere se numeşte dies cedens iar
momentul în care devine exigibil este numit dies veniens.
Termenul extinctio este evenimentul viitor şi sigur de care depinde stingerea unui
drept. De exemplu Primus se obligă să plătească o sumă de bani până la moartea
creditorului său. Acest termen este incert în sensul că nu se ştie când va avea loc
evenimentul deşi el se va produce cu certitudine. Spre deosebire de condiţie, termenul
cuprinde întotdeauna o certitudine. Din acest punct de vedere, termenele pot fi grupate în
mai multe categorii:
a) Dies certus an, certus quando[ex: calendele lui aprilie ale anului în curs]
b) Dies certus an, incertus quando[ex: moartea unei persoane]
c) Dies incertus an, certus quando (ex: ziua când cineva va împlini o anumită
vârstă)
d) Dies incertus a, incertus quando (ex: ziua când o anumită persoană se va
căsători).
În dreptul modern există şi alte criterii de clasificare a termenului.
a) În funcţie de izvorul sau există termen legal (stabilit printr-o dispoziţie a legii),
termen convenţional (fixat prin convenţia părţilor) şi termen judiciar (fixat de instanţa de
judecată; ex: termenul de graţie);
b) În funcţie de persoana care beneficiază de termen există termen stabilit în
favoarea creditorului, termen stabilit în favoarea debitorului şi termen stabilit în favoarea
ambelor părţi;
c) În funcţie de modul în care a fost precizat în raportul juridic obligaţional există
termene exprese şi termene tacite.
Conditia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau stingerea
unui drept. Condiţia suspensivă (conditio a quo) afectează naşterea unui drept, iar
condiţia rezolutorie (conditio ad quod) afectează stingerea dreptului.
a) Condiţia suspensivă: ”mă oblig să-ți plătesc 100 de sesteti dacă corabia ta se va
întoarce din Grecia. După cum se poate constata, în cazul condiţiei suspensive deşi
contractul s-a încheiat, raportul juridic obligaţional este suspendat, el urmărind să se
nască numai dacă s-a îndeplinit condiţia. Drept urmare, acţiunea intentată de creditor
înainte de îndeplinirea condiţiei, nu va avea nici un efect, întrucât dreptul nu există, ca
atare nu s-a redus nimic în justiţie.
b ) Condiţia rezolutorie: „având un lucru poți îndeplini condiţia de a rezilia
vânzarea dacă în termen de 30 de zile voi primi un preţ mai mare”. După trecerea accestui
termen, dacă nu s-a primit un preţ mai mare, vânzarea rămâne definitivă. În concepţia
jurisconsulţilor romani, în asemenea cazuri nu suntem în prezenţa unui act încheiat sub
condiţie, ci avem două condiţii distincte: prima este pură şi simplă, iar cea de-a doua are
ca obiect desfiinţarea primei convenţii dacă condiţia se va fi îndeplinit.
Aşadar contractul apare încheiat fără condiţie, dar este supus unei eventuale
desfiinţări condiţionale: ”negotiu purum” este actul care nu conţine termen sau condiţie.
Când este încheiat cu termen sau sub condiţie, actul încetează să mai fie nul: ”omnis
stipulatio aut pure aut in diem aut sub condicione fit”.
5. Efectele obligaţiilor

18
 În mod normal, efectul obligaţiilor constă în acţiunea pe care o efectuează
debitorul, adică în a face sau a nu face ceva în favoarea creditorului; acesta este efectul
normal al obligaţiilor şi astfel rezidă raţiunea lor de a fi.
Este vorba de un act voluntar, pentru că deobicei debitorul îşi execută de bună
voie obligaţia. În cazul în care refuză totuşi executarea, creditorul are la dispoziţie un
mijloc de constrângere pentru a obţine executarea pe calea unei acţiuni. Asta reprezintă
efectul accidental al obligaţiilor şi constă în dreptul creditorului de a obţine daune,
interese (despăgubiri) atunci când obligaţia nu este executată, ori este executată cu
întârziere.
Efectul normal al obligaţiilor constă în actul debitorului de a executa obligaţia
asumată prin contract, pentru ca creditorul să-şi poată valorifica drepturile sale de
creanţă.
a) Modul de executare are loc în conformitate cu procedura civilă, creditorul
obţinând o sentinţă de condamnare pe care o execută;
b) Obiectul executării: executarea fiind pecuniară, între obiectul obligaţiunii şi cel
în care se face executarea există deosebire. Executarea purta asupra unei sume de bani şi
numai indirect, prin anumite acţiuni se ajungea la executarea în natură;
c) Locul executării obligaţiunii este prevăzut prin contract; în lipsă de prevedere,
este locul unde creditorul poate intenta acţiunea potrivit regulilor de competenţă.
d) Persoanele care participă la executare – în această privinţă vom face distincţie
după cum cel obligat era un sui iuris sau un alieni iuris.
Ipoteza în care cel care se obligă era un sui iuris. Asemenea situaţii puteau să
survină în trei cazuri:
a) În cazul în care chiar sui iuris lua parte la contract. Acesta situație era cea mai
simplă deoarece efectele se produceau direct asupra lui sui iuris.
b) Parter familias putea deveni creditotri prin cei aflaţi sub puterea sa – sclavi sau
liberti - deoarece tatăl se considera că a vorbit prin persoana fiului. Dacă în dreptul vechi
acest lucru nu era posibil, mai târziu necesităţile comerţului au dus la crearea acestui
procedeu de bază conform căruia fiul şi sclavul puteau să-l facă pe parter familias nu
numai creditor ci şi debitor.
Pretorul a creat anumite acţiuni în interesul negustorilor. Acestea s-au numit
„actiones”, adiecticiae, quolitatis.
Acțiunile se acordau în anumite ipostaze:
a) În cazul în care parter familias l-a autorizat în mod expres pe sclav sau pe fiu să
facă un anumit contract. Se dă contra lui parter familias o actio de quod iussu (acţiunea
pentru că în baza unei declaraţiuni speciale (iussum = adeziune) îşi asumă consecinţele
unui act;
b) În cazul în care pater familias proprietar al unei corabii (executor) l-a numit pe
sclav ori pe fiu comandant al acestui vas, care-i aparținea şi care-l servea pentru comerţul
maritim.
Pentru contractele încheiate în acestă calitate, pretorul dă contra lui parte familias
o actio executoria (exercitor = armator). Acţiunea a fost creată datorită necesităţilor

19
comerţului maritim pentru că terţii nu contractau decât dacă ştiau că pot trage la
răspundere pe armatori.
c) În cazul în care parter familias încredinţează fiului său sau sclavului conducerea
unui comeţ terestru, se acordă împotriva lui actio institutoria (institor = cel pus să
conducă un comerţ pe uscat);
5.1 Principii călăuzitoare în materie
a) Principiul relativităţii efectelor contractelor - se aplică în situaţia când un pater
familias a luat parte la un contract. Principiul relativităţii efectelor contractelor s-a
menţinut nealterat în întreaga istorie a dreptului roman, găsindu-se la comentatori
următoarele forumulare: res inter alios octa aliis nocere neque potest (contractul încheiat
între unii nici nu vatamă, nici nu profita altora).
În categoria părţilor contractate intră:
1. Persoanele care au încheiat actul ;
2. Moştenitorii acestora;
3. Creditorii lor chirografi.
La origine, în condiţiile formalismului rigid, contractul se năştea numai dacă
formele erau îndeplinite, iar efectele sale se răsfrângeau numai asupra celor care
participaseră la solemnitate.
Din acest princpiu derivă şi alte trei principii secundare, subordonate primului şi
anume:
- Principiul nulităţi stipulaţiuni pentru altul;
- Principiul nulităţi promisiuni pentru altul;
- Principiul nereprezentării în acte juridice.
În dreptul civil modern, Codul civil românesc instituie principiul conform căruia
„convenţiile n-au efecte decât între părţiile contractuante”. Semnificaţia lui este aceea că
puterea obligatorie, efecte obligatorii la contract privesc numai părţiile contractuale:
nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane. De asemnea drepturile născute din
contract aparţin și profită părţilor contractuale care au calitatea de titulare ale lor.
Prima latură a principiului care se referă la faptul că obligaţiile asumate privesc
numai partea contractuală care şi le-a asumat, este foarte strictă, dreptul necunoscând
excepţii de la ea.
Cea de-a doua latură, aceea care exprimă ideea ca dreptul asumat prin contract
aparţine şi profită numai părtii contractantă care este titulară sa, nu este la fel de strictă,
excepţiile fiind permise.
b) Principiul nulităţii adstipulaţiunii pentru altul nemo alteri stipulari – nimeni nu
poate stipula pentru altul.
Stipulaţia pentru altul are drept cauză naşterea unei creanțe în profitul unei
persoane care nu a participat la încheierea actului. Mecanismul formării acestei
stipulaţiunii este următorul: Primus îl întreabă pe Secundus „promiţi să-i dai 100 de asi
lui Titus”. Secundus răspunde : „Promit”. Această stipulaţiune este nulă potrivit
principiului „alteri stipulari nemo protest”
Stipulaţiunea pentru altul este nulă faţă de Primus cât şi fată de Tertius. Faţă de
Primus, stipulaţiunea este nulă întrucât acesta nu are nici un interes, ori se știe că potrivit

20
dreptului roman, acolo unde nu există interes, nu există nici acţiune. Faţă de Tertius
stipulaţiunea este nulă întrucât el nu a aparticipat la încheierea contractului.
Din punct de vedere practic, însă acest pricipiu atât de justificat din punct de
vedere al tehnicii formale, apărea ca o piedică în calea opraţiunilor comerciale. Datorită
acestui fapt romanii au creat un mecanism de natură să facă executoriile stipulaţia pentru
altul, cu toate că în sens formal ea continua să rămână nulă. Acest mecanism este
stipulatio poenae (stipulaţiunea unei despăgubiri). După încheierea stipulatiunii pentru
altul, intervine stipulatio poenae în cadrul căreai Primus îl întreabă pe Secundus „ dacă
nu-i vei da lui Titus 100 de aşi, promiti să imi dai mie 500 de asi” “Promit”.
Cea de-a doua stipulaţiune este valabilă întrucât urmează să-şi producă efectele
între părţi aşa încât, Secundus va prefera să execute stipulaţiunea nevalabilă, căci
altminteri va fi nevoit să excecute pe ce-a de-a doua care este valabilă şi care are ca
obiect în valoare mai mult mai mare decât prima. În ciuda mentalităţi lor conservatore,
romanii au admis unele excepţii de la principiul nulităţii pentru altul.
În dreptul civil actual8 nu există o reglemntare generală a contractului în folosul
unei ţerţe persoane.
Un prim exemplu este donaţia cu sarcinii când donatarul (stipulant) a prevăzut
obligaţia pentru donator (promitent) ca acesta din urmă să presteze ceva către o terţă
persoană străină de contract (terţul beneficiar).
Este considerat că o aplicaţie a stipulaţiei pentru altul şi contractul de transport de
bunuri atunci când expeditorul convine cu transportatorul că acesta din urmă să predea
încărcatura către o terţă persoană denumită destinatar şi care nu este o parte a contractului
de transport. Expeditorul ar avea calitatea de stipulant, transportatorul pe aceea de
promitent, iar destinatarul pe aceea de terţ beneficiar.
O altă aplicare 9 o întâlnim în materiea asigurărilor facultative. Potrivit actualei
reglementări a asiguratorilor cuprinsă din decretul 471 din 1971 cu privire la asigurările
de stat, prin contractul de asigurare poate stipula că societatea de asigurare să plătească
indemnizaţie de asigurarea – despăgubirea sau suma asigurată – unei terţe persoane
străine de contractul de asiguarea.
Fiind un contract, stipulaţia va trebui să întrunescă toate condiţile generale de
valabilitate ale oricărui contract cât priveşte capacitatea părţilor, voinţa, obiectul şi cauza.
c) Nulitatea promisiuni pentru altul - mai exact nulitatatea promisiunii pentru
fapta altuia, se exprimă în principiul nemo alienum factum promitere potest (nimeni nu
poate promite fapta altuia). În acest caz Primus promite lui Secunsus că Tertius îi va da
100 de aşi. Acesta promisiune este nulă faţă de Primus, întrcât acesta nu a promis fapta sa
după cum este nulă faţă de Tertius deoarece neparticipând la încheierea contractului,
Tertius nu a promis nimic. În cazul unei astfel de promisiuni Secundus nu va avea acţiune
nici împotriva lui Primus, nici împotriva lui Tertius.
Romanii au ajuns totuși la executarea promisiunii pentru altul prin modificarea
unor termeni. Astfel Primus spune că va face în aşa fel ca Tertius să-l dea lui Secundus

8
Codul civil romînesc modern
9
Decretul nr.471/1971

21
100 de aşi10. De data această, Primus promite propria-i faptă, aşa încât contractul este
valabil, iar dacă la scadenţa Tertius nu plăteşte, Secundus va avea o acţiune împotriva lui
Primus.
Principiul acesta are o sferă de aplicare mai restrânsă. Textele, fără nici o
execepţie, limitează aplicarea sa la categoria proceselor verbale. La contractele de bună
credinţă apărută în epoca dezvoltării economiei de schimb, acest principiu nu s-a mai
aplicat, căci ar fi constituit o piedică pentru sporirea ritmului afacerilor.
În dreptul modern promisiunea faptei altuia (numită şi convenită porte-fort)
constituie una din execepţiile aparente de la principiul relativităţii..
Trei trăsături caracterizază promisiunea faptei altuia şi anume:
- Promisiunea faptei altuia nu constituie o excepţie de la principiul relativităţii.
Terţa persoană nu va fi obligată prin voinţa debitorului, ci obligaţia ei se va naşte numai
dacă s-a angajat persoanal faţă de creditor;
- Obligaţia asumată de debitor în promisiunea faptei altuia este o obligaţie de
rezultat: debitorul să determine terţa persoană să-şi ia un angajament faţă de debitor;
- De îndată ce terţa persoană şi-a asumat faţă de creditor angajamentul promis
fapta altuia încetează prin executare.
d ) Principiul nereprezentării în actele juridice.
În vechiul drept roman nu exista instituţia reprezentării, iar parter familias nu
putea deveni creditor sau debitor în baza unui contract încheiat de o altă persoană.
Efectele contractului se produceau numai asupra persoanei care încheiase actul.
Reprezentarea este acel sistem juridic prin care un parter familias se obligă prin
contractul încheiat de un alt parter familas. Parter familias în numele căruia se încheie
contractul se numeşte reprezentat, iar cel ce încheie contractul de însărcinare altuia se
numeşte reprezentant.
Instituţia reprezentării în contracte poate fi privită din punct de vedere al
efectelor sale şi din punct de vedere al calităţi reprezentantului.
Reprezentaţia este perfectă 11 când raportul juridic se stabileşte direct între
reprezentat şi terţ, persoana reprezentantului dispărând cu totul, nedevenind nici creditor
nici debitor.
Cu toate că a participat la încheierea actului, reprezentantul nu dobândeşte drepturi
şi obligaţii, cu alte cuvinte, persoana dispare din aceea operaţiune juridică.
Reprezentarea imperfectă este aceea prin care reprezentantul se obligă alături de
reprezentat. Cât priveşte calitatea sa, reprezentatul poate apărea în contract fie ca debitor
fie ca titular al creanţei.
Atunci când reprezentantul apare în contract în calitatate de creditor sau de
debitor, reprezentarea este numită pasivă.

10
C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956.

11
Ştefan Cocoş, Drept roman, Editura Universul juridic, Bucureşti,2004.

22
5.2. Reprezentarea perfectă

Sub influenţa dreptului egiptean, dreptul roman a evoluat către reprezenţiunea

perfectă pe care a admis-o în anumite cazuri, deşi nu a ajuns niciodată să o consacre pe o
scară egală.
a) În materia tutelei, pretorul a admis că toate acţiunile pe care le avea tutorele,
precum şi toate acţiunile date împotriva tutorelui trec asupra pupilului. În acest caz, se
aplică principiul reprezentării perfecte, dar numai la sfârşitul tutelei, întrucât până atunci
pupilul îi lipseşte capacitatea juridică de fapt.
b) Cazul reprezentantului insolvabil. Atunci când în executatrea manadatului pe
care l-a primit de la reprezentat, reprezentatul devine insolvabil, se aplică principiul
reprezentări perfecte. Raţiunea acestei soluţii stă în anumite implicaţii de ordin practic, ce
apar în cazul reprezentantului insolvabil. Conform regulilor generale, creanţa este
dobândită de către reprezentat. Astfel prin acte ulterioare şi dinstincte reprezentatul
urmează să transmită asupra reprezentatului tot ce a adobândit de către reprezentat.
Pentru a evita o asemnea eventualitate, s-a admis ca în cazul reprezentantului
insolvabil creanţa să treacă direct asupra reprezentatului. Pe acestă cale, creanţa
dobândită de câtre reprezentant nu va mai intra în patrimoniul său şi nu va mai putea fi
urmărită de către creditotri.
c) În cazul împrumutului în vederea consumaţiunii (mutum) romanii au admis
reprezentarea perfectă activă şi perfectă.
Împrumutul în vedrea consumaţiei se realizează prin intermediul contractului
real numit mutuum, care presupune încheierea convenţiei, însoţită de remiterea materială
a lucrului prin tradiţiune. Din momentul în care romanii au admis că tradiţiunea poate fi
făcută prin altul, a apărut în acestă materie posibilitatea realizării reprezentării perfecte.
Dacă reprezentatul dă mandat reprezentatului să remită o sumă de bani cu titlul de
împrumut unei persoane, reprezentantul va deveni creditor (reprezentarea perfectă
activă). Dacă reprezentatul îl însărcinează pe reprezentanat să ia cu împrumut o datorie de
bani, datoria va apăsa asupra reprezentatului (reprezentarea perfectă pasivă). Se constată
că şi într-un caz şi în celălalt persoana reprezentatului dispare.
5.3. Reprezentarea imperfectă Sub presiunea factorilor economici, pretorul a mai
făcut un pas către sistemul reprezentării şi a decis că mecanismul acţiunilor cu caracter
alăturat să poată să fie adoptat la raporturile dintre pater familias.
În acest sens, el a admis că aţiunile institoria şi exercitoria să fie date
creditorului, chiar şi atunci când un pater familias a încredinţat unui alt pater familias
exercitarea unui comerţ pe mare sau pe uscat.
Noul sistem prezintă mari avantaje, dar prezintă şi inconvenientul că nu se
aplică tuturor operaţiunilor juridice, ci numai celor încheiate în legătura cu exercitarea
unui comerţ pe mare sau pe uscat.
În dorinţa de a perfecţiona sistemul reprezentării în contracte, jurisconsulţii au
dat creditorului posibilitatea de a intenta o acţiune împotriva reprezentantului, chiar şi
atunci când era vorba de o altă operaţie juridică decât una de comeţ pe mare sau uscat
(aqtio quasi institoria).

23
 Din momentul crearii quasii institoria mecanismul reprezentării în contracte era
constituit, dar el prezintă încă unele limite.
Reprezentarea nu era admisă decât pentru cazurile în care reprezentantul era
debitor.
Pentru situaţile în care reprezentatul urma să devină creditor mecanismul
reprezentării nu funcţiona, aşa încât dreptul de creantă era dobândit de către reprezentant.
Alături de reprezentat se obligă şi reprezentantul astfel încât terţul (creditorul) are
doi debitori şi prin urmare două acţiuni. O acţiune directă pe care o poate intenta
împotriva reprezentatului şi o acţiune utilă pe care o poate îndrepta împotriva
reprezentatului.
Ca şi în cazul acţiunilor cu caracter alăturat creditorul nu va putea intenta ambele
acţiuni ci va trebui să opteze pentru una dintre ele.
În dreptul civil modern, în funcţie de izvoarele sale reprezentante poate fi de două
feluri:
a) Convenţională – cea care este generată de contractul de mandat (prin procură).
b) Legală-izvoreşte din lege, în sensul că reprezentantul are dreptul de a reprezenta
garantant de lege.
Reprezentarea este o excepţie numai aparentă de la relativitate deoarece în cazul
reprezentăriii convenţionale, reprezentantul intră în noţiunea de parte a actului juridic, în
cazul reprezentării legale, dreptul de a reprezenta dat de lege, iar nu prin actul altcuiva,
fără voia reprezentantului.
Codul civil vechi nu cuprinde o reglementare generală a reprezentării. El conţine
însă reglementarea contractului de mandat şi prin această reglementare reprezentării
convenţionale.
În codul familiei vechi şi Decretul nr. 31/1954 există dipoziţii care privesc
reprezentarea legale a persoanei. În doctrina a fost formulată şi o teorie generală a
reprezentării.

5.4 Sisteme şi acţiuni în revendicare

Sistemul novalităţii
În ceea ce priveşte executarea obligaţiilor delictuale apar unele aspecte legate de
capacitatea celui ce se obligă.
În materialul delictual, fiul şi sclavul, potrivit dreptului civil, au capacitatea
deplină şi prin urmare răspund, însă răspunderea lor se naşte în anumite condiţii.
Potrivit sistemului întrucât fii de familie şi sclavi nu au bunuri, răspund cu
persoana lor. Astfel pater familias îl putea părăsi pe delicvent care putea fi luat de
victima şi supus răzbunării lui.
Stăpânul putea să păsteze pe delicvent în schimbul unei sume, stabilite de acord
cu victima, iar mai apoi prin lege. Delicventul era astfel sustras răzbunării (victima
privată).
Sistemul acţiunii noxale12
12
Ion M. Anghel ”Drept privat roman vol II”, Editura Hyperion, Bucureşti, 1991.

24
 În sistemul noxalităţi parter familias are două posibilităti: fie să-l abandoneze
pe delicvent, fie să plătească o sumă de bani. Cu timpul s-a observat că pater familias nu
dipune de vreun mijloc juridic prin intermediul căreia să dovedească nevinovaţia
persoanei alienii juris, în scopul înlăturării acestui incovenient au fost create acţiunii
noxale.
Potrivit acestui sistem victima avea la dipoziţie contra stăpânului o acţiune pe
care o intenta astfel încât putea să ştie dacă stăpânul îşi apără sau nu sclavul. În caz de
refuz din partea lui pater familias de a se justifica, consecinţa era aplicarea abandonului
noxal.
Interesul în crearea acţiunilor noxale constă în faptul că stăpânul îşi putea păstra
forţa de muncă (sclavii).
Sistemul noxalităţii şi al acţiunii noxale este considerat a fi un compromis între
sistemul primitor al răzbunării private şi cel al tranzacţiilor voluntare şi legale.
Acţiuni noxale
Se poate intenta o acţiune noxală şi pentru pagubele produse de animale.
Situaţia fiului de familie şi a sclavului se prezenta diferit după cum era vorba de
responsabilitatea contractuală sau de cea delictuală.
În materie contractuală, în epoca clasică fiul de familie se obligă natural; civil se
putea obliga numai dacă avea lucruri persoanele adică peculiu constresere. Sclavul se
putea obliga numai natural (naturalier).
În materie delictuală, atât sclavul cât şi fiul de familie se obligau conform
dreptului civil, neavând bunuri ei răspundeau cu persoana lor. Cum însă delicventul se
afla sub puterea altuia, s-a pus problema în ce mod trecea sub puterea lui pater familias
pentru a putea intra sub puterea acelui pater familias căruia adusese prejudiciu. Acestă
rezolvare a constituito sistemul novaţiunii.
Categorii de acţiunii noxale.13
Acţiuni noxale sunt cunoscute în Legea celor XII Table.
a) Acţiuni obişnuite, care nu sunt independente şi care acţionează în mod
obişnuit, delictul comis şi care sunt adaptate pentru a putea fi utilizate pe tărâm noxal.
Dacă delictul comis şi care sunt adaptate pentru a putea fi utilizate pe tărâm noxal. Dacă
delictul de furt neflagrant comis de pater familias, acesta va fi chemat în justiţie prin
actio furti nec manifesti.
În cazul furtului neflagrant comis de către un fiu de familie, se va intenta
aceiaşi acţiune, dar cu formula modificată. Aşadar când actio furti nec manifesti este dată
cu titlul noxal in intentio va flagara numele delicventului, iar în condemnati numele lui
parter familias.
b)Acţiuni copiate după acţiuni delictuale cu care deveneau însă automate.
De exemplu actio de pastu şi actio de pauperie. Actio de pauperie se acordă pentru
reparare prejudiciului cauzat de un patruped, iar actio de pastu pentru pagubele cauzate
de păscutul vitelor pe terenul altuia în timpul secerişiului.
Condiţiile de exercitare a acţiuniilor noxale au fost precizate în epoca clasică:

13
Legea celor XII Table

25
 a) Să fie vorba de săvârşirea unui delict privat, în cazul delictului public nu există
acţiune noxală pentru că nu există nici o rescumpărare.
b) Delictul să fie comis de un alieni iuris de o persoană aflată in potestate, in manu
sau in mancipio;
c) E posibil ca în momentul în care se făcea acţiunea delicventul să aparţină altui
pater familias decât cel în puterea căruia se afla la momentul săvârşirii delictului. De
aceea delicventul trebuie să se găsească sub puterea lui pater familias contra căruia se
intentează acţiunea noxală, în momentul lui litis contestatio. În acest caz se aplică noxa
caput sequitur (dreptul născut dintr-un delict urmează pe delicvent în diferite situaţii prin
care trece).
d) Victima să nu fi avut sub puterea sa pe delicvent înainte de intentarea acţiunii
pentru că se presupune că astfel şi-ar fi execitat dreptul de răzbunare asupra lui.
Din aceste reguli rezultă următoarele consecinţe:
- acţiunea noxală e dată contra lui pater familias care la data procesului are sub puterea sa
pe fiu sau scalav;
- acţiunea noxală se stinge prin moartea sclavului;
- dacă sclavul este dezrobit între timp se dă acțiunea directă contra lui;
- când omul liber devine sclav, se dă o acţiune noxală contra stăpânului.

5.5.Efectele accidentale ale obligaţiilor

În cazul în care debitorul nu îşi execută obligaţia creditorului avea la îndemână

posibilitatea de a se adresa instanţei cu acţiune pentru a-l constrânge pe debitor să-şi
repecte angajamentul. În acest sens este necesar să fie cercetate împrejurările care au dus
la neexecutarea obligaţiei dacă se datorează vinei debitorului, acesta trebuie să plătească
anumite daune care se stabilesc de către judecător cu ocazia soluționării litigiului, fie de
către forţa majoră, culpa şi dolul, întârzierea debitorului (mora) şi răspunderea obiectivă
(custodia).
În unele cazuri dintre aceste situaţii debitorul răspunde pentru neexecutarea, iar
în altele este exonorat de răspundere.

5.5.1 Cazul fortuit şi forţa majoră

Cazul fortuit (casus minor). Prin termenul de „casus” romanii înţelegeau un fapt
neprevăzut care a intervenit fără vina debitorului. Faptele de acest gen se împart în două
categorii: cele ce constituie cazul fortuit (casus minores) şi cele ce constituie forţa majoră
(casus maiores).
Cazul fortuit consta în faptul că a avut loc fără voie debitorului, cu toate că el
luase măsurile obişnuite pentru evitarea unui asemenea fapt. Furtul sclavului datorat este
un exemplu de caz fortuit. Regula se aplică numai când obiectul obligaţiei este un bun
individual determinat, pentru că regulile de gen nu pier : genera non pereunt.

26
 Forţa majoră (casus maiores) este un eveniment căruia nimic nu i se poate opune
(cui resist non protest): inundaţie, cutremurul, actul inamicului.
Cât priveşte noţiunea de caz fortuit şi de forţă majoră este vorba de un eveniment
străin debitorului, imprevizibil care nu poate fi înlăturat de debitor.
Nici cu privire la modul în care se apreciază de instaţele de judecată dacă ne aflăm
sau nu in ipotaza unor asemenea cazuri de exonerare de răspundere, nu există crieterii
unanime, pentru că unele evenimente ca de pildă furtunile, îngheţul, inundaţiile prezintă
intesităţii diferite şi sunt considerate cauze care exonerează de răspundere şi alteori cauze
imputabile debitorului.

5.5.2 Culpa

Cupla costă în orice neglijenţă sau neîndemânare pe care un bun administrativ nu ar

fi comis-o. Culpa poate fi delictuală şi contractuală. Culpa delictuală sau aguiliană constă
în vina celui care prin activitatea sa nechibzuită a vătămat lucrul altuia. Acestă vină a
fost pedepsită de Aqulia. Culpa aquiliană avea conţinut larg deoarece se pedepseşte şi
pentru o greşeală oricât de mică14 (culpa levissima).
Culpa contractuală constă în vina celui obligat printr-un contract de a nu-şi
respecta angajamentul. Ea reprezentă o activitate sau o omisiune fără intenţie care a dus
la pierderea lucrului datorat. În materia contractuală debitorului răspunde şi pentru
obţinerile sale. Potrivit comentatorilor dreptul roman în contracte de drept strict, debitorul
este ţinut numai pentru culpa in faciendo, dar nu răspunde pentru culpa in non faciendo.
Dreptul lui Justinian cunoaşte o nouă distincţie în această materie exprimată în
termeni de culpa lată şi culpa levis.
Culpa lată este vina grosolană pe care n-ar comite-o nici cel mai neîndemânatic
administrator.
Culpa levis este vina uşoară care poate îmbrăca la rândul ei două forme: culpa
levis in abstracto şi culpa levis in concreto.
Criteriul de dinstincție între aceste două forme ale culpei stă în aprecierea
vinovăţiei debitorului. În primul caz comportarea debitorului faţă de bunul datorat se
compară cu comportarea unui bun parte familias (bonus vir). În cazul culpei levis in
concreto comportarea debitorului faţă de bunul datorat se compară cu modul acesta îşi
administrează celălalte bunuri.
În ceea ce priveşte culpa în doctrina franceză mai recentă nu este dată o definţie
propriu-zisă ci sunt puse în evidenţă elementele sale specifice şi anume: este o faptă
materială care constă într-o conduită umană ce provoacă prejudicii şi are caracter ilicit,
este un element psihologic, adică o manifestare de voinţă a autorului acelei conduite, iar
fapta materială trebuie să fie imputabilă autorului acesteia.

14
C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956.

27
 Unii autorii compun cupla din trei elemente: unul material-conduita umană- altul
psihologic-voinţa autorului-şi unul social-reprobarea de către societate a conduitei
pârâtului, adică elementul ce poate fi numit ilicit.
Culpa gravă este asimilată cu dolul şi este constatată de obicei la profesionisti.
Culpa neintenţionată întâlnită în materia qvasidelictelor constă în neglijenţă sau
imprudenţă. Cu privire la acest tip de culpă s-au născut numeroase controverse. Acest
model abstract trebuie să fie plasat în condiţiile în care s-a aflat autorul, deci să se ţină
seama de împrejurările exterioare, dar trebuie să nu se ţină seama de caracteristicile
proprii autorului, ca de pildă de vârsta, sex, emotivitate, deoarece s-ar ajunge la o
apreciere „in da culpei trebui concreto”.

5.5.3. Dolul este acţiunea sau obţinerea intenţionată a debitorul, de natura să

provoace pieirirea lucrului datorat.
Criteriu de distincţie între dol şi culpă stă în aspectul intenţional. Debitorul
răspunde pentru dol chiar şi în contracte unde nu are interes în contact cum este cazul de
fiducie sau comodat, va răspunde atât pentru culpa cât şi pentru dol. Rezultă că
răspunderea debitorului este stabilită în baza criteriului utilizării; în contactele unde nu
are interes răspunde numai pentru dol, iar cele unde are interes răspunde atât pentru dol
cât şi pentru culpa.

5.5.4.Mora debitis (întârzierea debitorului) constă în îtârzierea plăţii ajunse la

scadentă.
Deşi debutul fusese somat de către creditor, nu-şi plăteşte datoria.
În epoca lui Justinian, pe lângă condiţia întârzierii vinovate a debitorului există
somaţia creditorului numită interppellatio. Nu era nevoie de somaţie atunci când cinepus
va era debitor în urma unui delict, în special în urma unui furt, pentru ca „fur semper
moram facere videtur” (hoţul se considera întodeauna pus în întârziere).
În dreptul feudal, pornindu-se de la un text al lui Papinion, s-a format principiul
potrivit căruia dies interpellat pro homine, (termenul somează pe debitor). Potrivit acestui
principiu, dacă debitorul nu plăteşte scadenţa, este considerat în întârziere de drept
(automat). Mai târziu, această soluţie a fost adoptată şi de unele coduri burgheze.
Pricipalul efect al morei este perpetuarea obligaţiei (perpetuetio obligationis).
Acesta înseamnă că pieirea lucrului, chiar dacă se încadrează cazului fortuit nu stinge
obligaţia debitorului. Astefel, dacă sclavul datorat era furat după punerea în întârziere
debitorul rămne şi pe mai departe obligat. Astfel spus punerea în întârziere, debitorul
rămane şi pe mai departe obligat. Astfel spus punerea în întârziere răspundrea debitorului
este obiectivă. În epoca lui Justinan, pentru cazul fortuit admis debitorului pus în
întârziere să elebereze de obligaţie dacă dovedeşte ca lucrul fi piert şi în mâinile
creditorului.
Din momentul executării obligaţiei, efectele morei se sting.
Mora creditoris (întârzierea creditorului) constă în întârzierea creditorului care din vina
sa refuza să primească executarea obligaţiilor. Întrucât refuzul de a primi plata poate

28
cauza anumite aspecte prejudicii debitorului s-a admis încă din vechiul drept roman ca
debitorul poate debita anumite pretenţii faţă de creditor.
Atfel debitorul, are dreptul de a pretinde creditorului anumite despăgubirii
pentru întreţinerea scavului datorat pe care creditorul refuză să-l primească.
Pricipalul efect al morei creditorului consta în faptul că din momentul punerii în
întârziere debitorul numai răspunde pentru culpa sa. El continuă însă să răspundă pentru
dol.
În dreptul modern ”mora” îşi găseşte echivalentul în punerea debitorului în
întârziere ce consta într-o manifestare de voinţă din partea creditorului prin care el
pretinde executarea obligaţiei de către debitor. Ea se poate face în următoarele forme:
- notificarea prin intermediul executorilor judecătoreşti; ea consta într-o cerere formală
(somaţia adresată debitorului pentru a executa).
- cererea de chemare în judecată a debitorului prin care se pretinde executarea obligaţiei
pe calea acţiunii de justiţie.
Conform prevederilor Codului civil român, punerea în întârziere nu este
necesară, debitorului fiind drept în întărziere:
a) ”în cazurile determinate de lege” – ca exemplul în obligaţiile ce au ca obiect
sume de bani, dobânda – reprezentând daune, interese- curge de drept din momentul
împlinirii termenului stabilit prin executare.
b) „când s-a contractat expres că debitorul va fi în întârziere la împlinirea
termenului fără a necesita o notificare”
c) „când obligaţia nu poate fi îndeplinită decât într-un timp determinat pe care
debitorul l-a lăsat să treacă „ fără a executa;
d) în cazul obligaţiei continue cum sunt cele de furnizare a apei, a energiei
electrice sau aceea de a întreţine un anumit bun15;
e) în cazul încălcării obligaţiior de a nu face conform Codului civil „debitorul care
a încălcat acestă prevedere este dator de a da despăgubire pentru simplu fapt al
controvenţiei”.

5.5.5. Daunele interese

Debitorul care nu-şi execută obligaţia şi nu se află într-una din situaţile de
exonerare trebuie să plătească daune. Evaluarea daunelor se făcea, de către judecător sau
de către părţi. În funcţie de modul de stabilire existau daune interese judecătoreşti şi
daune interese convenţionale. În dreptul clasic, sentinţa de condamnare avea caracter
pecuniar. Suma de bani este desemnată prin termenul de daune din interese judecătoreşti.
În ceea ce priveşte daunele interese judecătoreşti, judecătorul ţinea seama de
anumite reguli în fixarea lor. Astfel creditorul trebuia să fie despăgubit integral de paguba
suferită prin neexecutarea sau executarea cu întârziere.
Judecătorul apreciază valoarei pagubei situându-se fie în momentul letis
contestatio, fie în momentul pronunțării sentinţei.
La acestă estimaţie se adaugă valoarea lucrului, valoarea accesorilor (ex: fructele)
se calculează fie din momentul naşterii obligaţiei (condictio sine causa), fie din
15
Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1978

29
momentul litis contestatio (actio ex stipulation). Se avea în vedere faptul, paguba, nu şi
cea imprevizibilă. Se lua în considerarea nu numai paguba afectivă (danunum
emergesens), ci şi câştigul nerealizat (lucrum cessans).
Daune interese convenţionale (stipulatio poenae) reprezentau o stipulaţie
obişnuită pentru cazul când obligaţia nu era executată. Caracteristic acestora era faptul că
se stabileau înainte.
Cuantumul daunelor interese poate fi stabilit prin lege, pe cale judecătorească
precum şi prin convenţia părţilor.
În dreptul civil modern 16 în cazul obligaţiilor care au ca obiect sume de banii nu
sunt admise daunele compensatorii pentru neexecutarea acestora deoarece asemenea
obligaţiuni pot fi întodeauna executate în natură. Dacă plata s-a făcut cu întârziere
creditorul poate cere daune moratorii, fără a fi obligat să administreze dovada existenţei
unui prejudiciu.
Astfel, cum se arată în Codul civil, în ipoteza obligaţiilor care au ca obiect o
sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală,
cu excepţia regulilor speciale din material comeţului, fidejusiunii şi comerţului.
Dovada legală a evoluat în decursul timpului în Codul civil român, a fost
prevăzută iniţial dobânda de 10% pentru ca prin legea din 10 octombrie 1882 să fie
stabilită 5% pe an în materie civilă şi 6% pe an în materie comercială.
Legea din 19 mai 1925 a schimbat dobânda, acesta depinzând de scontul Băncii
Naţionale. Prin Decretul - Lege din 5 mai 1938 dobânda legală a primit un plafon maxim,
în sensul că nu putea depăşi scontul Băncii Naţionale majorat cu 1% în materie civilă şi
2% în materie comercială.
Potrivit prevederilor din art. 1 din Decretul nr.311/1954 dobânda legală a fost
fixată la 6% pe an, chiar dacă părţile nu au prevăzut-o prin înţelegerea lor. Dobânda la
dobândă (anatocismul) nu este admisă şi nici plata anticipată a dobânzii, cu unele
excepţii. Anocismul a fost interzis prin Lege din 20 Februarie 1879 care a introdus un
nou alineat la art. 1089 Codul civil (alin.2).
În Codul civil se stabileşte regula potrivit căreia daunele interese datorate
creditorului cuprind în general pierderea suferită de acesta precum şi beneficiul de care a
fost lipsit, deci daunele interese cuprind atât damnum emerges (pierderea suferită) cât şi
lucrum cessans (câştigul nerealizat). Tot în Codul civil sunt stabilite unele delimitări ale
acestui principiu.
În doctrina este evidenţiat mai întâi cuprinsul art. 1086 Codul civil, potrivit căruia
daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este consecinţa directă şi necesare a
neexecutării obligaţie chiar în cazul în care obligaţia se datorează dolului debitorului.
5.5.6. Custodia - unii debitorii fie pe deplin drept în baza unui contract sunt ţinuţi
în executarea unei obligaţii rezultate din custodie.
Custodia în sens general însemnă paza. Custodia este o formă specială de
răspundere. Debitorul ţinut de custodie trebuie să plătească daune interese, chiar dacă
lucrul piere fără vina sa. El răspunde pentru cazul fortuit, dar nu şi pentru forţa majoră. În
dreptul clasic, debitorul era ţinut pentru custodire în numeroase cazuri. Astfel, anumiţi
16
Codul civil român modern

30
meseriaşi răspundeau pentru custodie întrucât primeau un salariu. Comodatorul
răspundea şi el în mod obiectiv (fără vină) întrucât se folosea de bunul luat cu împrumut
şi prin acesta realiza un profit. Răspunderea pentru custodie putea fi prevăzută şi prin
convenţia părţilor. În dreptul lui Justinian, răspunderea obiectivă a fost menţionată într-un
singur caz17.

CAPITOLUL II

STINGEREA OBLIGAŢIUNILOR

Obligaţiile se sting pe mai multe căi. Unele din acestea căi se numesc căi
voluntare, iar altele căi nevoluntare.
Această clasificare a modurilor de stingere a obligaţiilor are la baza prezenţa,
respectiv lipsa elementului volito - voinţa părţilor.
Cazurile în care obligaţiunile se sting prin voinţa părţilor, deci cele voluntare
sunt următoarele: plata, darea de plată, novaţiunea, compensaţiunea, remiterea la datorie,
contraries, confuziunea, moartea şi prescripţia.
17
Ştefan Cocoş, Drept roman, Editura Universul juridic, Bucureşti,2004

31
 O altă clasinnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn
ficare este cea de moduri de drept civil (produc efecte ipso iure) şi moduri de drept
pretorian (produc efecte exceptionis ope).
O altă clasificare împarte modalităţiile de stingere a obligaţiilor în formale şi
neformale. Pe baza principiului de simetrie, obligaţiile născute din contracte formale nu
se stingeau prin plata, ci necesitau împlinirea unei solemnităţi opuse celei care le dăduse
naştere.

1.Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor18

1.1.Plata (solutio)

Prin plată se întelegea executarea prestaţiei care făcea obiectul obligaţiei cum ar
fi: transmiterea proprietăţii unui lucru, îndeplinirea unui lucrări. Plata constituie un mod
obişnuit de stingere a obligaţiei. Conform etimologiei cuvântul „plata” (solvere)
înseamnă dezlegarea debitorului de raportul juridic respectiv.
Plata o poate face nu numai debitorul dar şi oaricare, chiar împotriva voinţei
debitorului, pentru ca un creditor nu îl interesează cine achită datoria. În cazul
transmiterii solves (trebuie să fie proprietar al lucrului respectiv şi să aibă capacitatea de
a-l înstrăina. Cel care plăteşte trebuie să fie capabil, iar pupilul nu poate plăti fără
auctoritatis tutoris. Plata se va face creditorului sau persoanei împutenicite de creditor.
Creditorul trebuie să fie o persoană capabilă de a primi plata, astfel obligaţia nu se stinge
şi debitorul va fi nevoit să plătească din nou.
Împuteniciţii pot fi legali (tutore sau curator) sau convenţional (mandatarul).
Dacă plata se face unei terţe persoane, plata nu era valabilă şi nici liberatatorie.
Creditorul nu poate fi silit de debitor să primească altceva, plata trebuie să se
poarte asupra lucrului care face obiectul obligaţiei, cu excepţia unui caz admis în vremea
lui Justinian şi anume că plata poate purta chiar asupra altui lucru decât cel datorat (datio
in solutum necessaria).
În principiu plata trebuie făcută integrală; debitorul nu poate plăti numai o
parte din datorie, dacă creditorul nu consimte, deoarece a oferit creditorului o plată
parţial înseamnă a-l plăti altceva decât ceea ce i se datorează.
Locul executării este în mod obişnuit stabilit prin contracte sau rezultat din natura
obligaţiei.
Dacă există elemente necesare pentru determinarea locului executării, debitorul
poate face plata oriunde cu condiţia să nu fie un loc nepotrivit.
În ipoteza de plată nu se face la scadentă la creditorul încetează acţiunea la
domiciliu debitorului (actor sequitur forum rei). Pe acestă cale locul executării este fixat
tot la domiciliul datornicului. Dacă însă s-a fixat în contact locul executării trebuie să
înceteze acţiunea în acel loc.

18
C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956.

32
 Creditorul care pretinde să i se plătească în alt loc fixat prin contract, comite
potrivit dreptului civil o plurus petito loco. Drept urmare acţiunea sa va fi respinsă,
neputând intenta o a doua acţiune întrucât dreptul său s-a stins cu ocazia intentării primei
acţiuni.
Plata oricărei sume putea fi dovedită cu martori. Cu timpul în epoca clasică,
creditorul a luat obiceiul să remită debitorului un înscris.

S-au găsit la Pompei două tipuri de chitanţe. Primul timp cuprinde chitanţe scrise
într-un mod impersonal – de obicei de debitor – în care se arată creditorul habare se dexit
(a spus că are) şi chitanţe scrise de creditor scipsis me accepisse (am scris că am putut).
Primul tip de chitanţe poartă sigiliile a cel puţin şapte martori, pe când al doilea poartă
cinci, trei sau nici un sigiului. În timp ce primul tip de chitanţă este mai vechi şi de
origine romană, al doilea este mai nou şi de origine greacă, introcându-se la Roma în
prima jumătate a secolului I î.e.n. şi înlocuit în secolul al IV – lea e.n tipul roman de
chitanţe.
În vechiul drept roman, plata ce se va face are ca efect stingerea obligaţiei din
cauza principiului de simetrie. Câtă vreme era folosit un act solemn de acelaşi fel prin
care se crease obligaţia, dar în sens invers nu avusese loc (acceptilatio verbală,
acceptilatio literara, plata per aes et libram) chiar dacă debitorul plătise, datoria continuă
să subziste. Învers chiar dacă plata nu avusese loc, obligaţia se stinge dacă formele
solemne fuseseră îndeplinite.
Accepțiunea (acceptilatio) este plata oarecum simbolică (”dacă vrei să mă
eliberezi de ceea ce îţi datorez printr-o obligaţie verbală, acesta va fi posibil să se
întâmple dacă vei consimţi să mă adresez ţie cu cuvintele acestea : - Ceea ce ţi-am
promis, primit-ai tu oare sau nu? şi tu ai să răspunzi : - Da, am primit!”.
Prin acest procedeu se sting numai acele obligaţii al căror specific constă în
termenii solemnii, iar nu şi celălalte.
Deşi acceptilatiunea se face prin plata simbolică femeia nu poate face o
acceptilaţiune fără încuinţarea tutorelui, chiar dacă de plătit i se poate plăti ei fără
încuvinţarea acestuia.
Plata este reglementată de Codul civil stabilindu-se anumite condiţii.
a) În legătură cu persoana care face plata, în doctrină sunt cunoscute unele
disnstincţii. În principiu cel care plăteşte este debitorul sau reprezentantul acestuia,
dar plata poate fi făcută şi de un debitor solidar, de un fidejusor ori într-o cauţiune
reală. În aceste sens Codul civil se specifică: „obligaţia poate fi achitată de
orice persoană interesată precum şi de una coobligt sau de un fidejur”. Tot aici se
arată: „obligaţia poate fi achitată chiar şi de o persoană neinteresată; acestă
persoană trebuie să lucreze în nume propriu să nu se subjuge în drepturile
creditorului.
b) Câtre cine trebuie să se facă plata. În acest domeniu Codul civil cuprinde mai
multe dispoziţii. Plata trebuie să se facă celui care este creditor ori împuternicitului
sau acelui care este autorizat fie de justiție, fie de lege să primească plata pentru
creditor. În cazul în care creditorul a decedat plata trebuie făcută succesorilor

33
 acestuia. Care este obiectul plăţii: debitorul trebuie să plătească exact ceea ce
datorează, creditorul neputând fi silit să primească alt lucru decât ceea ce i se
datorează.
c) Determinarea cantităţii obiectului plăţii. În Codul civil român se arată: „Debitorul
nu poate sili pe creditor pentru a primi parte din datorie, fie datoria divizibilă
chiar”, ceea ce înseamnă că în principiu plata este îndivizibilă.
d) Locul plăţii: Conform Codului plata trebuie să fie făcută la locul pe care îl
stabilesc părţile prin convenţia lor sau locul în care se găsea obiectul în timpul
contractării”.
e) Proba plăţii: în Codul civil se stabileşte că cel care face o propunere înaintea
judecăţii trebuie să dovedească existenţa obligaţiei, în timp ce debitorul susţine că
a efectuat plata va trebui să administreze probe în acest sens. În dreptul francez la
art. 1315 Codul civil, corespunzător art. 1169 din vechiul Cod civil român, exista
un al doilea alineat potrivit căruia „cel care se pretinde liberat trebuie să justifice
plata sau fapta că a produs stingerea obligaţiei sale”.

1.2 Darea în plata (datio in solutum)

Constă în operaţiunea juridică prin care debitorul se eliberează de obligaţie,

dându-i creditorului un alt lucru decât cel datorat cu condiţia ca acestă să fie de acord.
Spre exemplu debitorul dă creditorului o sumă de bani în locul unui scalav. Iniţial, darea
de plată era voluntară (datio in solum voluntaria). În timpul lui Justinian a apărut datio in
solum necesaria. Înstituţia dării în plată a fost creată în avantajul creditorilor, fiind
mijlocul prin care creditorii au pus stăpânire pe pământul debitorilor.
În dreptul clasic, s-a discutat dacă darea în plată stinge obligaţia deplin drept (ipso
iure) sau pe cale de excepţie (exceptionis ope). În dreptul actual acestă instituiţie
eliberează pe debitor. Consinţământul creditorului se cerea deoarece, conform
prevederilor Codului Civil: „Creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i
se datorează chiar când valoarea lucrului oferit este egală sau mai mare”
Darea de plată se asemănă cu vânzarea- când prestaţia constă într-o sumă de
banii dar se execută prin predarea unui lucru – şi schimbul când obligaţia priveşte un
obiect cert şi acesta e înlocuit cu un alt obiect cert, precum şi cu novaţiunea tăcită prin
înlocuirea unei obligaţii cu altă obligaţie urmată de executarea simulată.

1.3 Novaţiunea

Este un mod de stingere al obligaţiilor ce constă în înlocuirea unei obligaţii vechi

cu alta nouă. În cazul în care acesta are loc printr-un contract ea poartă denumirea există
novaţiunea necesară (în cazul lui litis contestatio).
Este vorba de o transformare a unui raport de obligaţii care au loc prin
stingerea vechiului raport de obligaţie şi crearea altuia nou.
Deoarece prin interemediul novaţiunii obligaţia naturală se transformă într-una
civilă, iar obligaţia civilă se transformă în una de drept strict, situaţia debitorului se

34
înrăutăţeşte în vreme ce creditorul îşi consolidează poziţia. În unele cazuri novaţiunea era
folosită pentru a înlătura un termen care suspensă executarea unei obligaţii ceea ce făcea
ca acesta să devină excesibilă de îndată.
Condiţiile specifice novaţiunii19:
a) O obligaţie veche, fie civilă, pretoriană sau naturală;
b)O obligaţie nouă - întodeauna de drept strict- care rezultă în mod obişnuit dintr-o
stipulaţie, ceea ce se explică prin faptul că novaţia s-a născut în epoca veche când actele
erau solemne.
c) Idem debitum (aceiaşi datorie); dacă m-am obligat să iţi dau un sclav, printr-o a doua stipulaţie
nu mai pot să iţi dau 100 de aşi.
d) Aliquid novi (ceva nou) - obligaţia nouă trebuie să se deosebească prin ceva de cea veche,
deoarece astfel cele două obligaţii ar fi identice. De exemplu adăugarea sau susprimarea unui
termen sau a unei condiţii în cazul căreia novatio inter novas personas (novaţiune între pesroane
noi), elementul nou constă în schimbarea creditorului sau debitorului. Novaţiunea prin schimbare
de debitor este numită expromissio care atunci când are loc cu consinţământul vechiului debitor
poartă numele de delegaţie. Debitorul vechi se numeşte delegat, iar noul debitor – delegat;
creditorul se numeşte delegator.

e)Animus novadi (intenţia de a nova)- În dreptul vechi şi în dreptul clasic intenţia dea
nova rezultă automat din faptul că se întrebuinţează contractul lettis sau anumiţi termeni
prin stipulaţie. În epoca post clasică, prin faptul că termenii solemnii ai stipulaţiei au fost
suprimaţi, intenţia de a nova a rezultat din anumite prezumţii ca de pildă suprimarea sau
adăugarea unui termen. Justinian a înlăturat aceste prezumţii şi a cerut ca intenţia părţiilor
să fie exprimată în mod neîndoilnic, fără a necesita utilizarea anumitor termenii.

1.3.1Efectele novaţiunii

Prin realizarea novaţiunii, accesorile vechi, obligaţiunile se sting.

În acest mod garanţiile personale sau reale ale vechii obligaţii dispar. Dobânziile
datorate de debitor se sting. Dacă debitorul fusese pus în întârziere înaintea novaţiunii,
prin novarea obligaţiei efectele morale se sting.
În doctrina actuală novaţiunea este denumită subiectivă dacă se schimbă
debitorul şi obiectivă dacă se modifică însăşi obligaţia cu privire la obiectul, la cauza ori
la modalităţiile sale. Codul civil român precizează că novaţiunea operează în trei feluri:
1) când debitorul contractează în privinţa creditorului său o datorie nouă ce substituie
celei vechi care este stinsă;
2) când un nou debitor este substituit celui vechi care este descărcat de creditor;
3) când prin efectul unui nou angajament, un nou creditor este substimat celui vechi, către
care debitorul este descărcat.

19
C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956.

35
1.4. Compensaţia

Este un mod de stingerea a două obligaţii reciproce până la curenta celei mai
mici, executarea putând fi numai asupra diferenţei (compesation est debiti et crediti inter
se contributio). Compesaţia intervine atunci când două persoane sunt în acelaşi timp una
faţă de cealaltă, creditor şi debitor.
Acesta era trei feluri: compensaţia voluntară (recunoscută de judecător la crerea
părţilor), judecătorească (pronunţată la cererea unei singure părţi chiar dacă cealaltă se
opune) şi legală (proclamată de judecător cu și de la sine putere).
Dreptul vechi roman nu cunoştea compensaţia judiciară ci era guvernat de
principiul interdependenţei creanţelor reciproce. Fiecare creditor trebuia să intenteze o
acţiune şi să obţină o sentinţă. Judecătorul dădeau două sentinţe deosebite. Judecătorul nu
putea să examineze decât cererea reclamantului, nu şi pretenţiile pârâtului faţă de
reclamant, deoarece aceste pretenţii ar fi trebuit să ia o forma unor excepţii, însă în
vechiul drept roman nu existau excepţii. Cu toate acestea chiar şi atunci s-a admis în două
cazuri, cu titlul de excepţie realizarea compesaţiilor juridiciare.
a) În procesele pe care le intenta clienţiilor săi, bancherul (argentarius) trebuia să
opereze compesaţia scăzând din creanţele sale, sumele pe care la rândului lui, le datora
clienţiilor.Astfel in intentio a formulei acesta trebuie să figureze numai suma rezultată din
compesaţie. Dacă nu scadea respectiva sumă se consideră că face un plus petitio şi riscă
să piardă întreaga sumă.
b) Emptor bonorum (cumpărătorul bunurilor) substituindu-se: debitorului
insolvabil are dreptul pentru a-i urmării în justiție pe unii dintre debitorii falitului.
Emptor bonorum nu poate comite plus petito, compesaţia fiind făcută de judecător.
În dreptul clasic, înainte de refirmarea lui Marcus Aurelio (169 - 180) compensaţia
nu avea loc decât în puţine cazuri, nefiind o instituţie bine definită. Dintre cazurile
excepţionale unul dintre acestea îl reprezintă faptul că respectiva compensaţie era admisă
în acţiunile de bună credinţă atunci când creanţele derivă de exemplu eadem causa (din
acelaşi cauza) adică din acelaşi contract.
În vremea lui Marcus Aurelio s-a dat o largă utilizare a compensaţiei. Acesta a
plecat de la principiul: cel care cere ceea ce trebuie restituit comite un dol (dolo facit qui
petit quod statim redditurus). De aceea în procesele introduse prin acţiuni de drept strict,
a permis pârâtului care afirmă că este creditorul reclamantului, să opună o excepţie de
dol.
Judecătorul va trebui să examineze cererea pârâtului. În caz că excepţia de dol
este întemeiată, reclamantul pierde procesul şi chiar dreptul său. În dreptul postclasic au
dipărut, compesaţiile speciale ale lui Jutinian au combinat regulile întâlnite la diferite
cazuri de compesanţii, creând un singur tip de compensaţie. Astfel se constată încă odată
caracterul unificator al legislaţiei lui Justinian.

Compensaţia poate fi legală sau convenţională.

Condiţiile compensaţiei legale: Condul civil român „Compensaţia se operează de
drept în puterea legii şi chiar când debitorii n-ar şti nimic despre acesta cele două datorii

36
se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată şi până la concurenţa
calităţiilor lor respective”.
a) Reciprocitatea obligaţiilor – ambele creanţe trebuie să existe între acelaşi
persoane care să fie creditor şi debitor în acelaşi timp una faţă de alta.
b) Creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile (deoarece prin compensaţie cei doi
creditori reciproci trebuie să fie în situaţia în care ar fi fost dacă a fost efectuată plata.
c) Compensaţia să fie certă, existenţa ei să nu fie discutabilă din punct de vedere
juridic.
d) Compensaţiile reciproce să fie lichide şi determinate cu exactitate în valoarea
lor.
e) Compensaţiile reciproce să fie exigibile adică să fi ajuns la scadenţă.
Compensaţia convenţională va opera prin convenţia părţilor în ipoteza în care nu
sunt întrunite condiţiile pentru a opera compensaţia legală. Efectele ei vor fi aceleiaşi cu
menţiunea că se produce la o dată când s-a încheiat convenţia părţilor.
Remiterea la datorie 20 este renunţarea de câtre creditor la creanţa sa; prin
modurile în care se realizează implică consinţământul debitorului şi este deci un act
convenţional. Remiterea la datorie se realizează în trei moduri formale (solutio per aes et
libram, acceptilitatio verbală şi acceptilatio literară) şi un singur mod neformal- pactul
de non petendo.
1) Plata prin arma şi balanța se realizează cu formele actului per et libram: balanţă, cinci
martori, libripens şi pronunţarea unor cuvinte solemne de către debitor. Potrivit lui Gaius
acestea sunt ”Quod ego tibi tot milibus condemnatus sum, me em eo nomine a te solvo
liberoque hac aere aeneaque libra. Hanc tibi primama postremamque expendo secundam
legem publicam”.
2) Acceptilatio verbis era actul contrar stipulaţiunii (contarieras actus) şi se realiza printr-
o întrebare şi răspuns: Quod ego tibi promisi habesne acceptum? Habeto: (Oare ai primt
ceea ce ţi-am promis?Am primit.) Se putea recurge la acestă formulă chiar dcaă plata
efectivă nu a avut loc.
Acceptilatio litteris este actul simetric contractului literis. Formulele acesteia nu se
cunosc.
Se cunosc două moduri pretoriene de remitere la datorie: pactul non pantedo și
contrarius consus.
1) Pactul non petendo (ca să nu ceară) consta dintr-o convenţie între debitor şi creditor
prin care debitorul renunţă a mai cere debitorului plata. Pretorul a dat debitorului, pentru
a se opune creditorului care l-ar fi urmărit – în ciuda acestui pact – o excepţie pentru
pactul de după, în drept civil, nu stingea obligaţia (except pact non petendo). Trebuie
făcută distincţie între pactul care liberează numai persoana cu care s-a încheiat (pactum
de non petendo in personam) şi cel prin care se eliberează codebitorii şi garanţii (pactum
de non petendo in rem)

20
Ion M. Anghel ”Drept privat roman vol II”, Editura Hyperion, Bucureşti, 1991.

37
2) Contrarius consensu (acordul în sens contrar) este o convenţie prin care părţile
renunţă la un contract consensual.
Aplicaţia principiului de simetrie la contractele consensuale. Contrarius consensus
necesită îndeplinirea a două condiţii speciale.
a) convenţia trebuie să aibă ca obiect desfiinţarea întregului contract, nu numai a
uneia din obligaţiile care se năşteau din el;
b) conveţia trebuia să întervină înainte ca una din obligaţiile să fi fost stinsă prin
executare.
În dreptul civil modern, efectul instituţiei remiterii la datorie consta în stingerea
creanţei şi a garanţiilor acesteia.
Conform prevederilor Codului Civil, debitorul principal liberează cauţiunile,
dar cel care „acordată cauţiune nu librează pe debitorul principal”,iar „acordarea unei
cauţiuni nu eliberează în totate celalate”21.
2. Moduri nevoluntare de stingere a obligaţiilor
Spre deosebire de modurile volunatre de stingere a obligaţiilor care presupun
acordul de voinţă al părţilor, modurile nevoluntare nu reclamă vreo manifestare de voinţă
din partea subiectelor raportului juridic obligaţional. Datorită acestui fapt modurile
nevoluntare de stingere a obligaţiilor sunt uneori desemnate şi prin termenii de moduri
forţate sau necesare. Acestea sunt: imposibiltate de executare, confuziunea, moartea şi
prescripţia exctinctive.

2.1. Imposibilitatea de executare

Obligaţia se stinge în cazul în care executarea ei a devenit imposibilă. Acest lucru
se întâmplă numai dacă obiectul obligaţiei este un lucru cert, adică individualizat
(debitor rei certe interitu rei liberatur - debitorul unui lucru cert este eliberat prin pierirea
lucrului).
Imposibilitatea de executare poate fi materială, fizică (moartea sclavului) sau
juridică (când sclavul a fost dezrobit). Pierirea lucrului nu duce la stingerea obligaţiei în
cazul în care debitorul a fost pus în întârziere, a fost în culpa, a comis un dol. În aceste
cazuri debitorul trebuie să plătească daune interese.
Sarcina probei revine debitorului care invocă liberarea sa prin imposibilitatea
de executare. Codul civil român se precizează: ”Debitorul este ţinut de a probă cazurile
fortuite, să alegă”:
Prevederile art 1303 Codul civil francez care obligau pe creditor să cedeze
creditorului acţiunile de indeminizare ce le-ar avea cu privire la lucrul pierit nu au fost
preluate de legiuitorul român, ţinând seama de faptul că în dreptul nostru efectul traslatio
se produce în temeiul contractului.

2.2. Confuziunea

21
C-tin Stătescu şi C. Bârsan, Drept civil, teoria generală a drepturilor reale ,Bucureşti, 1980.

38
 Este reuniunea asupra aceleiaşi persoane a calităţii de creditor şi debitor. Cel mai
frecvent caz de confuzie îl constituie moştenirea creditorului de către debitor, nu se poate
îndrepta împotriva lui însăşi, după cum nici debitorul nu l-a moştenit pe creditor, nu-şi
poate plăti lui însuşi.
În cazul obligaţiilor cu pluraritate de subiecte, dacă creditorul îl moşteneşte pe
debitor, se stinge şi obligaţia garantului, pe când în ipoteza moştenirii garantului de către
creditor, obligaţia debitorului principal nu se stinge.
Dacă sunt mai mulţi codebitorii şi nici unul dintre ei nu a moştenit creditor,
trebuie făcută distincţie între obligaţiile divizibile şi de cele indivizibile. La obligaţiile
divizibile prin moştenirea unui debitor rămnând obligaţii în continuare pentru partea lor.
În cazul obligaţiilor indivizibile, unde avem unicitate de obiect, prin venirea creditorului
la moştenirea debitorului, doctrina nu se stinge ceilalţi debitori rămnând obligați pentru
tot.
Efectele confuziuni rezultă din prevederiile Codului civil român în concursul celor
două calităţi – de creditor şi de debitor principal - liberează pe fidejusori deoarece în caz
contrar, aceştia ar putea cere restituirea pe calea acţiunii prevăzută de lege.
Obligaţia principală nu se stinge în cazul confuziuni realizate prin concursul
calităţilor de creditor şi debitor şi cea de fidejusor ceea ce se stinge fiind numai obligaţia
accesorie a fidesujorului; dacă îndeplinişte în favoarea unui debit solidar, confuziunea nu
profită şi celorlalţi codebitori decât pentru partea sa de datorie. Încetarea confuziunii se
produce dacă dispare cauza care a condus la reunirea în aceeiaşi persoană a celor două
calităţi.

2.3 Moartea

În vechiul drept roman prin moartea debitorului sau a creditorului obligaţia se

stinge în virtutea principiului netrasmibilității datoriilor şi creantelor. Acest principiu
foarte vechi trebuie pus în legătură cu primele obligaţii care s-au format cu ocazia
comiterii unui delict prin transformarea legăturii materiale într-o legătură juridică (prin
culum iuris).
Întrucât dreptul de răzbunare, pe terenul căruia s-a născut ideea de obligaţie, era
transminsibil, nici obligaşia ca reflect al acestui fapt, n-a putut fi transmisă la origine de
către moştenitori.
Dacă la originea datoriilor de sponsio, cel mai vechi contract roman se stingea
prin moartea debitorului, cu timpul în procesul apariției unor categorii de obligaţii,
romanii au creat anumite procedeea juridice în vederea transmiterii lor, procedee a căror
fizionomie diferită, în funcţie de izvorul de obligaţii ce urmăreau să fi transmise.
În dreptul clasic, procedeele juridice utilizate în epoca veche au fost
perfecţionate şi unificate.
Creanţele născute de anumite delicte şi care au un caracter foarte pronunţat
personal se sting prin decesul creditorului. Aceste obligaţii sunt acţiunţii sancţionate prin
vindictam spirants (care respiră răzbunare), cum este acţiunea de injurii (actio
iniuriarum). În cazul acestor acţiunii romanii au considerat că fapta delictuală atinge

39
persoana victimei şi că numai ei îi poate revenii suma de bani ce constituie echivalentul
dreptului de răzbunare. Întrucât dreptul de răzbunare este intrasmisibil, creanţa care ia
locul acestui drept se stinge prin moartea victimei. Tot astfel creanţa de adstipulator
(creditorul accesor) se stinge prin moartea sa. Potrivit lui Gaius, obligaţiile unor garanţii
(sponsor si fideipromissio) se sting de asemenea prin moarte22.

2.4. Capitis deminutio (pierderea personalităţii juridice)

Stingerea datoriile celui care era lovit de una din formele acestei incapacităţi.
Astfel cazul unei adrogaţiuni se trasmiteau la adrogat numai creanţele adrogantului, în
schimb datoriile lui se stingeau.
În cazul adrogaţiunii, adrogatul suferă o capitis deminutio minima, devenind
persoana alieană juris, iar bunurile sale trec în proprietatea adrogatului. Potrivit dreptului
civil, actul adrogatului are ca efect stingerea datoriilor adrogatului, întrucât acesta în
calitatea de persoană alien iurisnu poate avea bunuri proprii.
Cu toate aceste creanţele adrogatului trec asupra adrogatului. Dispoziţiile civil în
acestă materie puteau duce la consecinţe inechitabile, întrucât adrogatul dobândea
creanţele adrogatului dar nu îi prelua şi datoriile, acestea stingându-se prin capitis
deminutio.
Pe de altă parte creditorii adrogatului se aflau în imposibilitatea de a-şi
valorifica drepturile de creanţă.
Pretorul a intervenit în interesul creditorilor lui capite minutus stabilind că nu se
vor putea dobândi bunurile unei capiti minutus, decât plătindu-se datoriile sale. Practic
pretorul a acordat creditoriilor contra capite minutus o restitutio in integrum.

2.5. Prescripţia extinctivă

În vechiul drept roman obligaţiile erau perpetue, ele neputând fi stinse prin
ajungerea la termen, ceea ce se exprimă prin adagiul „ad tempus de beri non protest”
adagiul este consecinţă a principiului simetriei. În dreptul clasic obligaţiile honoria, adică
obligaţiile sancţionate de pretor sau de edilii curuli.
Acţiunile pe care le sancţionează durează un an de zile deoarece şi puterea acestor
magistraţi durează un an. Acţiuniile care se stingeau prin trecerea acestui termen se
numeau temporales.
În dreptul post clasic, vechiul principiul al perpetuării obligaţiilor este desfinaţat.
În anul 424, împăraţii Honorio şi Teodosio al II –lea au introdus prescripţia de
30 de ani pentru acţiunile care la cea dată erau încă perpetue.
În legătură cu efectele prescripţiei, dreptul se stinge în întregime. Din alt punct de
vedere se afirmă că dreptul se stinge numai în sensul că debitorul poate opune în apărarea
faptul prescripţiei, de natură să paralizeze pretenţiile reclamantului. Debitorul rămâne
totuşi obligat natural, aşa încât dacă se face plata de bună voie, nu poate intenta acţiunea

22
Gaius - Instituţii

40
de repetare, căci nu este, conform opiniei de mai sus, în situaţia celui cea făcut plata
lucrului nedatorat.
Din prescripţia extinctivă în dreptul civil nu este transmins de legea civilă, totuşi
plecând de la prevederea ce consacră efectul prescripţiei extinctive – art. 1 alin 1 din
Decretul nr. 167/1958 „Dreptul la acţiune se stinge prin prescripţia extinctivă din dreptul
civil ca fiind stingerea dreptului la acţiunea neexercitat în termenul de prescripţie”.

CAPITOLUL III
TRANSFERUL OBLIGAŢIILOR

O obligaţie poate fi nu numai stinsă ci şi transmisă ceea ce poate avea fie la

moartea unei persoane, fie între persoanele aflate în viaţă. În vechea concepţie a dreptului
roman, obligaţia este raportul dintre două persoane anumite. Transmisia obligaţiilor la
moştenitor s-a admis de timpuriu, plecându-se de la ideea că moştenitorul continua
persoana defunctului, astfel că vechiul raport se menţine între aceleaşi persoane.
Cu mult mai greu s-a admis transmiterea obligaţiilor între persoane în viaţa.
Pentru realizarea transmiterii creanţelor şi a datoriilor ei au recurs la două procedee
juridice pe care le-au deturnat de la scopurile iniţiale: novaţiunea şi mandatul judiciar.

3.1.Cesiunea de creanţă23

23
Emil Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997.

41
 Este convenţia prin care creditorul cedează unui terţ dreptul de creantă pe care îl
are contra unui debitor.
Vechiul creditor se numeşte cedant, cel care devine creditor se numşte cesionar,
iar debitorul se numeşte debitor cedat.
Romanii nu au cunoscut niciodată un procedeu special pentru a da valabilitatea
simplei convenţiei de cesiune, deoarece acestă convenţie era cu totul contrară concepţiei
vechii şi obligaţiei. Totuşi datorită dezvoltării producţie şi circulaţiei de mărfuri din
secolului al II lea i.e.n. Totuşi datorii dezvoltării producţiei şi circulaţiei de mărfuri din
sec al II lea i.e.n s-a cautat incă de timperiu o realizare a transferul unei creanţe. Cazul cel
mai frecvent este: creditorul are nevoie de bani şi fără a accepta scadenţa creanţei sale o
vinde unui terţ care va plăti un preţ mai mare sau msai mic potrivit cu data scadenţei şi cu
solvabilitatea debitorului.

2. Novaţiunea prin schimbare

Novaţiunea prin schimbare de creditor prezintă şi anumite incoveniente. Prin

stingerea vechii creanţe se sting şi accesorile sale (garanţiile), iar cesionarul dobândeşte o
creanţă mai mică decât a cedantului. Deasemenea, acesta presupune consimtămâtul
debitorului care urmează să se oblige prin intermediul unei noi stipulaţiuni. În consecinţă
voinţa părţilor de a transmite o creanţă nu se poate înfăptui dacă debitorul refuza să se
oblige faţă de noul său creditor.

3.Mandatul in rem suam (în propriul său interes)

Mandatul în propriul său interes este un instrument mai simplu şi mai eficient în
realizarea cesiunii de creanţă. Potrivit acestuia, cedantul dădea mandat cesionarului să
urmărească în justiţie pe debitor în scopul valorificării creanţei.
Mandatul in rem suam putea fi de două feluri.
a) Congniton rem suam dacă era vorba de un congnitor, adică de un reprezentant numit în
forme solemne.
b) Procuri in rem suam dacă era vorba de un procurator care era numit fără forme
solemne.
În primă fază, mandatorul (cesionarul) nu dobândea un drept propriu asupra
creanţei decât în momentul când creanţa ajungea la scadentă. Există deci o perioadă de la
cesiune până la executarea. În acest interval există posibilitatea ca mandatul să fie revocat
ori ca cesionarul sau cedantul să moară.
Faţă de novaţiunea prin schimbarea de debitor, mandatul in rem suam prezintă
avantajul că nu presupune consinţământul debitorului.
În a doua fază (sistemul acţiunilor utile) cesionarul dobândeşte acţiunii proprii
numite acţiunii utile. Prin termenul de acţiunii utile se înţelege acţiunea izvorâtă din
mandat care numai depinde de soarta mandatului ca sistem de procedent.
Cesionarul dobândeşte acţiunii în nume propriu pe care cedantul nu le mai poate
revoca. Chiar dacă mandatul dispare cesionarul va contina să îşi păstreze acţiunile.

42
 Există totuşi şi incoveniente. Cedantul continuă să-şi păstreze acţiunile directe pe
care le poate intenta oricând, valorificând creanţa în paguba cesionarului. Debitorul are in
realitate doi creditori: cedantul care reţine acţiunile directe şi cesionarul care deține
acţiunile utile.
Faza a treia in rem suam (pefecţionarea acţiunilor utile) s-a realizat prin
înercoporea de către Justinian a unei construcţii a lui Gordion. Potrivit aceste reforme,
după somaţia făcută de către cesionarului, dacă plătea cedantului, debitorul continua să
fie obligat, întrucât această plată nu stinge datoria. În cazul în care cesionarul nu l-a
somat pe debitor să plătească, dar a acceptat o plată parţială din partea acestuia, se
apreciază că debitorul l-a recunoscut pe noul creditor.
Efectele mandatului inrem suam.
Cesiunea de creanţă realizată prin mandatul în propriul interes, se deosebeşte
profund de cea realizată prin novaţiunile cu schimbare de creditor. În cazul acţiunilor
utile cesionarul valorifică dreptul originar şi astfel accesorile dreptului transmis nu se
sting, cesionarul având posibilitatea să le valorifice24.
Cu toate că nu s-a creat un act special în vederea transmiterii creanţelor
mandatul in rem suam, în forma perfecţionată a lui Justinian, s-a dovedit a fi un intrument
perfect adecvat cerinţelor acestei operaţii juridice.
În codul civil român cesiunea este reglementată la art 1391-1398 şi art 1402-
1404 din materia vânzării, deoarece de cele mai multe ori are loc o cesiune de creanţă cu
titlul onoros.25
Ea se poate realiza prin alte acte juridice cu titlul onoros decât vânzarea de
pildă, un contract de schimb sau poate fi făcută printr-un contract cu titlul gratuit-
contract de donaţie.

4.Cesiunea de datorie
Cesiunea de datorie se realizează prin mijloce juridice indirecte, în acest scop
folosindu-se prin schimbarea de debitor şi mandatul judiciar.
În cazul novaţiunii o altă persoană se obligă să plătească datoria. Novaţiunea cu
schimbare de debitor, relizată cu consintământul vechiul debitor poartă numele de
deligaţie (expromissio).
În cel de-al doilea caz, procuratio in rem suam, mandatorul (noul debitor) îşi
asumă sarcina dea sta în justiţie în calitate de pârât şi de a plăti suma de bani prevăzută în
sentinţa de condamnare.
Dacă în sistemele judiciare influenţate de Codul civil francez – sau de common
law – nu exista o reglementare propriu zisă a cesiunii de datorie, care să permită
transmiterea datoriei ca atare, ceea de a impus recurgerea la alte instituţii care conduc la
rezultate asemănătoare dar nu identice; în alte sisteme de drept este consacrată şi acestă
instituţie potrivit căreaia obligaţia transmisă între debitori îşi păstrează identitatea.

24
C-tin Stătescu şi C. Bârsan, Drept civil, teoria generală a drepturilor reale ,Bucureşti, 1980
25
Sâmbrian T. „Drept roman – principii, instituţii şi texte celebre”, Editura „Şansa”, Bucureşti, 19

43
 CAPITOLUL IV
GARANŢIILE

1. Garanţia personală formală

Este precedentul juridic prin care debitorului principal i se alătură unul sau mai
mulţi debitori accesori numiţi garanţi. Acestă garanţie corespunde măsurilor luate de
creditori pentru a se pune la adăpost de cosecinţele insolvabilităţi debitorului. Mijloacele
utilizate în scopuri personale au fost aplicaţii ale contractului verbal. În dreptul vechi şi în
cel clasic romanii au utlizat stipulaţia sub trei forme: sponsio fidepromisio, fii de iusio.
Ulterior dreptul pretorian şi jurisprudenţa au perfecţionat sistemul garanţiilor
persoanale creând noi forme de realizare a garanţiilor. Acestea sunt pactul de constitut,
receptum argentari şi mandatum pecuniae credendae. În epoca post clasică au fost
introduse reglementări unitare, respectiv:
- Sponsio26– era una dintre garanţiile care se aplică încă din epoca veche a
dreptului roman. Garantul de venit sponsor, nu putea fi decât un cetăţean roman pentru că
26
Ştefan Cocoş, Drept roman, Editura Universul juridic, Bucureşti,2004

44
sponsio era o garanţie aplicabilă numai între raporturile dintre cetăţeni romani.
Constituirea lui sponsor avea finalitate prin încheieriea unui contract numit sponsio. După
ce se încheia stipulaţiunea principală între creditor şi debitorul principal, intervenea o a
doua stipulaţiune încheiată între creditor şi garant. Creditorul îl întreba pe garant, Idem
dari spondes ? (promiti acelaşi lucru), garantul răspunzând: Spondeo (mă angajez).
- Fidepromissio27 avea loc în acelaşi mod ca şi sponsio numai că în loc de verbul
spondeo (promit) se întrebuinţează verbul fiidepromitto, care însemna acelaşi lucru
(promit cu lealitate). Acestă formă de garanţie s-a născut în sec I î.e.n ca urmare a
extinderii relaţilor sociale cu peregrinii.
Întrucât peregrinii nu aveau ius comerci nu avea acces la instituţile de drept civil
neputând pronunţa verbul spondeo. Acesta este motivul apariţiei verbului fiidepromissio:
Creditorul întreba: Idem fidepromitissme? (promiţi acelaşi lucru, cealată parte răspundea
cu formula fiidepromito.
Garanţii - sponsorul şi fiidepromisoro – aveau o situaţie grea pentru că creditorii
li se puteau adresa discret, fără ca în prealabil să ceară debitorului principal executarea
obligaţiei. În plus ei nu aveau o acţiune în recurs împotriva debitorului princial a cărui
datorie o plătise.
Acest sistem profund defavorabil debitorului exprimă interesele patriciene, care
au dat o asemenea reglementare garanţiilor, așa încât să îşi poată valorifica drepturile de
creanţă fără nici un risc. Ca urmare debitorii plebei au desfăşurat o luptă sistematică la
capătul căruia situația garanţiilor a cunoscut importante transformării. Noile reglementării
au fost introduse în patru legii succesive: lege Publilia, legea Appuleia, legea Ciceria şi
legea Furia de sponsu.
Potrivit legii Publilia garantul care s-a obligat în forma lui sponsio are dreptul
dea a se întoarece împotriva debitorului principal dacă într-un anumit termen acesta din
urmă nu-l remite, ceea ce a plătit creditorul pentru el. Garantul (sponsorul) va utiliza în
acest scop manus iniectio pro indicatio (ca şi când ar fi avut loc un proces).
Legea Appuleia a introdus noi raporturi între cogranţi, oricare dintre ei putând fi
urmărit pentru întreaga datorie. Garantul care plătea dispunea de o acţiune prin care le
cerea partea lor contributivă.
Prin legea Ciceria creditorul a fost obligat să facă o declaraţie privitoare la
numărul garanților şi la valoare datorie. Legea Ciceria se aplică atât pentru sponsores cât
şi la fide promissores.
Legea de Furia - sponso cuprinde două dipoziţii: prima se prevede că datoria
se va împărtăşi de drept între garanţii în viaţa la scadenţa indiferent daca sunt sau nu
solvabile. Legea furia îndreaptă contra creditorilor care au încheiat contractul de garanţie
se stinge prin trecerea a doi ani de la scadenţa dipoziţiile menită a sili pe creditorii să
urmărească mai repede pe debitorii pentru ca datoria sa nu se marească prin dobânzi.

2. Fideiussio28
27
Ibidem
28
C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956.

45
 În epoca clasică au existat în afară de s ponsio şi fidepromissio, fideiussio care era
un procedeu formal de garanţie şi pactul de constitut, receptum argentariorum şi
mandatul pecuniae credendae, care erau procedee de neformale de garanţie.
Fideussio era o nouă formă de garanţiei, creată în scopul ocolirii dispoziţiilor
legilor prezentate anterior.
În interesul garantului – fideiusorul – s-a creat beneficiar al de diviziune,
beneficiar de cesiune şi beneficiar de discuţiune.
a) Beneficiar de diveziune - a fost creat în epoca clasică şi constă în aceea că în
situaţia în care ar fi existat mai mulţi fideiusori fiecare dintre ei ar fi putut să plătească
numai o cotă parte. La acestă soluţie s-a ajuns însă prea târziu inițial fiecare fideiusor
fiind o executare a întregii datorii .
Potrivit constituţie lui Hadrian, atunci când sunt mai multe fidejusori, cel urmărit de
creditor are dreptul să ceară că datoria să se împartă între garanţii în viaţa solvabilii în
momentul lui litis contestatio.
b) Beneficiarul de cesiune constă în dreptul garantului care a plătit datoria faţă de
a cere creditorului să-l cedeze toate acţiunile pe care le are împotriva debitorului principal
pentru a se putea întoarece împotriva acestuia. Se ajungea la această excepţie de dol pe
care garantul îl cere pretorului să o insereze în formula pe baza lui fideiussio. Excepţia
fiind cerută de garant creditorul era nevoit să transmită fideiussorului acţiunile pe care le
avea împotriva debitorului principal. Transmiterea acţiunilor se putea face prin novaţiune,
fie printr-un mandat in rem suam.
c) Beneficiarul de discuţie consta în dreptul garantului de a-i cere creditorului să-l
urmărească pe debitorul principal şi numai dacă acesta nu plăteșe să se îndrepte împotriva
sa. Acest beneficiu a apărut în epoca post-clasică când a dispărut litis contestatio.
Creditorul trebuia să aleagă între debitorul principal şi garant, întrucât dreptul său odată
dedeus în justiţie se stinge în întregime.
Justinian a desfiinţat în anul 531 efectul extinctio al lui litis contestatio. Potrivit
noului sistem creditorul putea să îl urmărească pe rând atât pe debitorul principal cât şi pe
debitorul accesor până la plăta integrală.
Sistemul a fost perfecţionat în anul 535 când s-a prevăzut expres obligaţia
creditorul de a-l urmării mai întâi pe debitorul principal.
În dreptul civil român se arată „cel ce garantează o obligaţie se leagă către creditor
de a îndeplini însuşi obligaţia pe care debitorul nu o îndeplineşte.”

3.Garanţii personale neformale

- Pactul de constitut29 creaţie a pretorului a fost utilizat şi în scopul garantării unor

anumite obligaţii. Prin intermediul uneia dintre aplicaţiile acestui pact sub numele
constitutum debiti alieni (pactul pentru fixarea unui nou termen al datoriei altuia), o
persoană (de obicei un bancher) se obligă să plătească datoria clientului său în alt termen
decât cel prevăzut în obligaţiunea preexistentă. La origine constitutum debiti alieni
29
Ion M. Anghel ”Drept privat roman vol II”, Editura Hyperion, Bucureşti, 1991.

46
sancţionat de către pretor prin actio de pecunia constituită se aplică numai la obligaţii
care aveau ca obiect sume de bani. Cu timpul sfera de acţiuni a acestuia pact s-a redus.
Constitutum debiti alieni care se încheie printr-o singură convenţie nu prezintă
inconveniente decurgând din caracterul formal al fedeiusiunii.
- Mandum pecuniae credendae este garanţia persoanală prin care o persoană (mandatul)
însărcinează pe altul (mandatorul) să acorde un credit unui terţ. Dacă terţul nu plăteşte la
scadenţă, mandatorul se poate îndrepta asupra mandatului prin actio mandati contrario.
- Receptum argentarii - constă în convenţia prin care bancherul se obligă să plătească
datoriile eventuale ale clientului său faţă de un terţ. Ceea ce particularizează această
formă de garanție este faptul că obligaţia garantului se naşte înaintea obligaţiei
debitorului principal.

4. Garanţiile reale

Constau din afectarea (atribuirea) provizorie a unui lucru creditorului în scopul

garantării unei creanţe. Această atribuire se face fie sub forma transmiterii dreptului de
proprietate asupra unui lucru, fie sub forma remiterii posesiunii unui lucru, fie sub forma
cererii unui drept real special. Corespunzător celor trei forme de afectare a lucrului avem
trei garanţii reale: fiuducia, gajul şi ipoteca.
Finducia cum creditore 30 şi gajul (pignus) au aplicaţie în ipoteca veche. Ipoteca
este forma voluntară de garanţie, apare abia în dreptul clasic.
a) Fiducia cum creditore (fiducia cu creditorul) era un contract încheiat între
creditor şi debitor prin care debitorul se obliga să restituie debitorului proprietatea
lucrului transmis de el cu titlul de garanţii. Fiducia cum creditore era un contract real
pentru că lua fiinţă prin remiterea reală a lucrului dat de garanţie. Contractul fiducia cum
creditore însoţea modul solemn de transmitere a proprietăţii (mancipio sau iure cesio)
care avuse loc în vederea garantării datoriei.
În epoca clasică după apariţia contractelor reale fiducia cum creditore se naşte
contractul real de fiducie contract sancţionat printr-o acţiune de bună credinţă. Deşi e
foarte avantajoasă pentru creditor fiducia prezintă incoveniențe pentru debitor căci
pierzâdu-şi dreptul de proprietate acesta nu avea împotriva creditorului decît o acţiune
personală prin care cere restituire lucrului. Pe de altă parte un bun de valoare superioară
care ar fi putut garanta mai multe datorii trecând în proprietatea unui creditor nu putea fi
folosit decât la garantarea unei singure datorii trecând în proprietatea unui creditor. O
parte dintre aceste incoveniente au fost înlăturate prin instituţia gajului.
b) Gajul (pignus) ca garanţei se naște prin contractul real care implică transmiterea
posesiunii unui lucru de către debitor creditorului său; în consecinţa debitorul nu se va
mai putea folosi de acest lucru pentru a se împrumuta cu altă sumă de bani, deşi valoarea
lucrului dat în gaj putea fi mai mare decât a creanţei. Creditorul trebuie să pastreze gajul
cu excepția cazul în care se înţeleseseră astfel. Gajul este accesibil şi peregrinilor. Îniţial
gajul nu conferea creditorului decât o singuranţă de fapt. Ulterior gajul a fost sancţionat

30
Ştefan Cocoş, Drept roman, Editura Universul juridic, Bucureşti,2004

47
prin interdictele pretorului care ocrotea dreptul de reţinere a lui ius possidenti pe care-l
avea creditorul gajist. După legea Aebutia gajul era sancţionat printr-o acţiune personală.
Gajul nu a devenit garanţie reală decât în dreptul lui Justinian.
Spre deosebire de fiducia cum creditore, gajul prezintă anumite avantaje pentru
debitor. Astfel că la scadenţa debitorul care plătește poate intenta acţiune în revendicare
în calitatea de proprietar al lucrului. Creditorul nu poate înstrăina lucrul dat în gaj dacă la
scadenţa dacă debitorul nu plăteşte datoria. Creditorul se poate folosi de lucrul lăsat gaj.
În Codul civil român gajul sau amanetul este definit ca „un contract prin care
datornicul remite creditorului sau un lucru mobil spre siguranţa datoriei”. Bunul mobil
poate fi corporal sau incorporal.
Creditorul gajist are o serie de drepturi şi obligaţii. În ceea ce privește stingerea
gajului, acesta dispare odată cu stingerea obligaţiei principale. Amanetul se poate stinge
şi din motive idenpendente de obligaţia principală şi anume prin renuţarea creditorului la
gaj şi restituirea lucrului gajat către debitor.
c) Ipoteca31Deşi numele ei grecesc a existat în Roma încă din secolul I î e.n a
derivat din gaj reprezentând o extindere a acestuia şi a fost creată pentru a corecta fiducia
şi gajul.
Ipoteca prezintă avantajul că lasă lucrul afectat în posesiunea debitorului şi numai
dacă acesta nu plăteşte la scadenţa creditorul ipotecar are dreptul de a intra în posesia
lucrului şi de a-l vinde, valorificându-și astfel creanţa. Este o formă de garanţie foarte
bine adaptată cerinţelor unei societăţi întemeiată pe marfa şi scadenţă.
Dreptul de retenţie reprezintă în primă faza din evoluţia ipotecii. Prezintă
incoveniente pentru că pe de o parte proprietarul nu va avea nici o acţiune contrar
chiriaşului dacă acesta îşi luase lucrurile de pe moşie. Deci sistemul retnic de detenţie era
imperfect.
Într-o fază ulterioară apare interdictul Silvian care perfecţionează ipoteca. În
baza sa proprietarul devenea posesor al lucrurilor invecta et ilata, dacă la scadenţa nu
plătea arenda. Posesia rămânea până la scadenţă la aredaş. Într-o a treia fază a afost creată
o acţiune specială – acţiunea Serviana (actio Servioa). Creditorul poate urmării lucrurile
oriunde s-ar afla. Ipoteca apare acum perfect conturată cu efecte precise.
Caracterele ipotecii:
a) Este drept real (ius possidendi), deci creditorul are drept de urmărire şi de
preferinţă.
b) Este constituită prin acordul părţilor spre deosebire de majoritatea drepturilor
reale;
c) Ipoteca putea să aibă ca obiect fie un bun imobil, fie un bun mobil;
d) Ipoteca era ocultă (secretă) în sensul că nu exista nici un mod de publicitate prin
care să se facă cunoscut terţilor existenţa unui mobil.
Clandestinitatea ipotecii dădea posibilitatea de a se frauda pentru că acelaşi bun era
ipotecat de mai multe persoane, iar în caz de concurs se putea antrena.

31
Vl. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1978

48
 În cazul în care existau mai mulţi creditori ipotecari cu privire la acelaşi lucru
câştiga dreptul de ipoteca anterior. În dreptul clasic pentru a corecta situaţiile ce au
produs un drept de ipotecă anterior.
În dreptul clasic pentru asemenea situaţii s-a introdus pedeapsa, cel ce vindea sau
ipoteca un lucru fără să declare ipotecile care îl gravau prin utilizarea lui ius afferendae
pecuniae (mijloc de cercetare al clandenstităţii ipotecii), creditorul posterior în rang mare
creanţa luând asupra sa şi dreptul creditorului dezinteresat riscând să suporte consecinţele
insolvabilităţii debitorului. Pentru a exercita ius afferendae pecuniae creditorul ipotecar şi
posterior în rang avea nevoie de banii lichizi.
În timpul împăratului Leon s-a stabilit că ipoteca constituită prin act public sau un
act de semnătură privată dacă este subscrisă de 3 martori are precădere faţă de altele.
e) Ipoteca e un bun drept real, accesor deoarece este creat pentru a garanta o
creanţă.
f) Ipoteca este indevizibilă fapt ce rezultă din aceea că ipoteca apasă în întregime
asupra fiecărei părţi din bunul ipotecat şi ipoteca garantează întreaga datorie.
g) Ipoteca generală în sensul că poate fi constituită şi asupra bunurilor prezente şi
viitoare ale unei persoane cu ajutorul clauzei de generalitate a ipotecii, astfel se evitau
consecinţele clandensităţii.

5. Categorii de ipotecii:
- Ipoteca convenţională;
- Ipoteca tacită – ia naştere în virtutea unor dispoziţii de legi sau în virtutea obiceiului
juridic în situaţii bine determinate. Voinţa debitorului de a ipoteca un lucru e prezumată.
În dreptul modern acestă formă de garanţie este desemnată prin termenul de ipotecă
legală;
- Ipoteca privilegiată – clauza testamentară în titularul ipotecii privilegiate poate exercita
înaintea celorlaţi creditorii ipotecarii dreptul de a poseda şi de a vinde lucrul gravat de
ipoteca. Este o variantă a ipotecii legale sau tăcite.
- Ipoteca testamentară – apare în dreptul post clasic şi se constituie printr-o clauză
testamentară în favoarea unui legător sau a unui fideicomisar, anumite bunuri ale
moştenirii sunt ipotecate pentru a asigura plata unor legate.
- Ipoteca autentică – trecea înaintea ipotecilor constituite fără o formă de publicitate chiar
dacă acestea aveau o dată mai veche.
6. Stingerea ipoteticii32
Ipoteca se stinge pe cale de accesorie atunci când se stinge creaţa garantată. Se
stinge pe cale principală adică independent de creanţa garantată prin mai multe moduri:
- Pierderea în întregime a lucrului ipotecat;
- Confuzia, adică întrunirea în aceeiaşi persoană a ambelor calităţi calitatea de creditor
ipotecar şi de proprietar al bunului ipotecat;
- Vânzarea lucrului ipotecat;
32
Emil Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997.

49
- Renunţarea creditorului ipotecat;
- Prescripţia;
- Intercesiunea - este actul juridic prin care cineva lua asupra sa datoria. Ea era de două
feluri:
a) Cumulativă -constând într-o garanţie când cineva se obligă alături de debitor;
b) Privativă - când cineva se obliga în locul debitorulu.;
În Dreptul roman intercesiunea a fost întotdeauna reglementată în mod restinctiv.
Nu era permisă sclavilor şi femeilor. În cazul în care sclavul era interesat avea peculiu,
stăpânul de sclavi era interesat să-l impiedice pe sclav la acte de intercesiune. Femeilor li
s-a interezis prin edicte ale lui August şi Claudiu de a intercede pentru soţii lor.
Senatus - Consultul Velleian se aplica dacă:
- era vorba de o intercesiune şi nu de o înstrăinare;
- era vorba de o intercesiune şi nu de act de libertate.
Justificarea care s-a dat a fost aceea că femeile ar avea o slăbiciune a facultăţilor
mintale; motivul real era menţinerea bunurilor în cadrul aceleiaşi familii.
Această instituţie de drept a apărut în epoca veche romană şi s-a dezvoltat în
funcţie de evoluţia societăţii, ajungând la perfecţiune în perioada împăratului Justinian în
a cărui operă legislativă este eliberată de formalismul ce o caracteriza până atunci.
Instituţia juridică a obligaţiilor a fost preluată şi de dreptul modern, izvoarele
obligaţiilor, respectiv caracterele alături de alte situaţii cum sunt proprietatea, despre
bunuri în general, posesie, garanţii, etc, au construit temelia dreptului nostru.
Dacă ne referim numai la câteva exemple ce privesc tratamentul juridic al unor
instituţii cum sunt, compensaţiunea, novaţiunea, darea în plată, ca moduri voluntare de
stingere a obligaţilor în dreptul roman, observăm că acestea se menţin şi în legislaţia
românească numai că urmare a dezvoltării socio-economice, cunoscând îmbunătăţire în
esenţa tratamentul juridic, rămânând comparabil cu dreptul roman.
De asemenea în ceea ce priveşte modurile nevoluntare de stingere a obligaţilor
prin imposibilitatea de executare, confuziune, moarte, pierderea capacităţii juridice şi
prescripţia extinctivă, observăm că acestea sunt tratate la fel şi în dreptul privat românesc.
Efectele confuziuni, de exemplu, rezultă din prevederile codului civil
modern, în concursul celor două calităţi- de creditor şi debitor principal – care precizează
că în acest caz se eliberează fii de jusorri deoarece în caz contrar aceştia ar putea cere
restituirea pe calea acţiuni prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte trasferul obligaţilor respectiv cesiunea de datorie şi de creanţă
sunt instituţii asimilate de dreptul modern. Dacă în sistemele judiciare influnţate de codul
civil francez sau de (cammen love), nu există o reglementare propriuzisă a censiuni de
datorie care să permită trasmiterea datorie ca atare, ceea ce a impus recurgerea la alte
instituții care conduc la rezultate asemnătoare, dar nu identice, în alte sisteme de drept
este consacrată şi acestă instituţie potrivit căreia obligaţia transmisă între debitori îşi
păstrează identitatea.
În cadrul garanţiilor fideiusiunea ca instituţie juridică apărută în vremea
împăratului roman Hadrian cu toate caractere sale este menţinută şi în codul civil
contemporan din ţara nostră.

50
 De asemeni fiducia, contract, care alături de gaj (pignus) constituie o garanţie
reală din totdeauna, spre exemplu în codul civil gajul sau amanetul este definit după
dreptul roman, ca fiind un contract prin care datornicul remite creditorului său un lucru
mobil corporal sau incorporal spre siguranţa datoriei.
Exemplele de influenţă a dreptul roman asupra dreptului privat modern, nu numai
din ţara noastră, pot continua cu instituţia ipotecii, categorii de ipoteci, garanţii...etc.

CAPITOLUL V
PRINCIPALELE IZVOARE DE OBLIGAŢII ÎN DREPTUL ROMAN
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CONTRACTUL

1.Definiţie

În dreptul roman: primul contract roman a costat în înţelegerea dintre garant şi

păgubaş îmbracând forma jurământului ce a apărut în contextul comiteri unui delict.
După apariţia contractelor consensuale, adică a acelor contracte care luau naştere
prin simplu acord de voinţă, noţiunea de convenţie a devenit sinonimă cu aceea de
contract.
Contractus era denumirea cunoscută, în dreptul roman şi însemna a pune la un
loc. Acest cuvânt a fost generalizat în sistemul dreptului privat roman şi apoi a fost reluat
de toate legislaţile care au urmat.
În dreptul actual: în concepţia de astăzi, contractul este un acord de voinţă
între doua sau mai multe persoane, încheiat cu privire la naşterea, modificarea sau
stingerea unui raport juridic obligaţional.
Într-o formă sintetică codul civil român defineşte contractul ca fiind: acordul
între două sau mai multe persoane, pentru a constitui sau a stinge între dânşi raporturi
juridice.

2. Scurt istoric

51
 Romanii au cunoscut conceptul de obligaţie 33 încă din epoca veche a
dreptului roman, iar originea ei se confundă cu originea contractului, ca fiind cel
mai vechi izvor de obligaţii.
Odată cu trecerea timpului, izvoarele obligaţiilor au început să prindă contur
şi să se cristalizeze. La începuturile epocii clasice contractul era văzut ca singurul
izvor de obligaţii, abia în secolul al II-lea e.n. jurisprudenţa înfăţişează delictul ca
un veritabil izvor de obligaţii.
Celelalte contracte erau desemnate, la începutul secolului I după Hristos, prin
termenii de:
- actum re ( contracte reale )
- actum verbis ( contracte verbale )
- actu litteris ( contracte scrise ).
Deși la începutul secolului I după Hristos, cuvântul contractus avea încă un
sens restrâns în secolul al II-lea după Hristos termenul de contractus tinde a se
generaliza, desemnând toate convenţiile producătoare de efecte juridice, obligaţiunile
putând fi contractate – contrahitur- re (reale), verbis (verbale) şi litteris (scrise),
consensu (consensuale).
Primul contract roman a constat în înţelegerea dintre garant şi păgubaş,
îmbrăcând forma jurământului religios, ce a apărut în contextul comiterii unui
delict.
În epoca cea mai veche a dreptului roman, contractul era o convenţie a
cǎrei obligativitate rezulta din formalitaţile şi solemnitățile 34 efectuate cu ocazia
încheierii ei. Expresia folosită pe atunci pentru a desemna ceea ce noi astăzi
numim contract, era negotium contractum ( afacerea încheiată ). Elementul esenţial
al contractului îl constituia, cu alte cuvinte, nu acordul de voinţă, ci elementele
formale cerute pentru întocmirea lui. Primele forme contractuale romane se
caracterizează printr-un riguros şi excesiv formalism.
Simpla manifestare de voinţă era lipsită de valoare juridică 35. Principiul
formalismului, exprimat în materia noastră prin utilizarea gesturilor rituale, a
cuvintelor solemne sau prin prezenţa martorilor, a fost impusă de condiţiile
materiale de existenţă ale societaţii romane, într-o epocă în care predomina
economia primitivă, iar schimbul de mărfuri avea un caracter accidental. Pe măsura
dezvoltării schimburilor comerciale solemnităţile contractuale stânjeneau tot mai
mult mersul înainte al vieţii economice. Astfel vechile forme cedează în faţa
necesităţilor sociale, iar noile contracte ce-şi fac apariţia spre finele Republicii fiind
lipsite de forme, sunt denumite neformale.
În dreptul clasic apar contracte consensuale, care se formează prin simpla
manifestare de vointă. Jurisconsultul Pedius este primul care la începutul secolului

33
Emil Molcuţ, “Drept roman”, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 38.
34
St. Tomulescu, “Manual de drept privat roman”, Litografia Învăţământului, Bucureşti, 1958, p. 474.
35
Ştefan Cocoş, “ Drept roman”, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, p.19.

52
II î e.n. caută să unească în jurul elementului comun al simplei manifestări de
vointă, categoria juridică a contractelor.
La sfarşitul Republicii, conceptul de contract a ajuns la treapta elaborării
sale perfecte, configurându-se ca o convenţie care naşte, modifică sau stinge
raporturi juridice.

2. Clasificarea contractelor în dreptul roman

Contractele în dreptul roman se clasifică în baza a 3 criterii:
a) după sancţiune,
b) După efecte,
c) După modul de formare.

a) După acest prim criteriu, al sancţiunii36, contractele sunt:

- de drept strict- cele sancţionate prin acţiuni de drept strict,
- de bună credinţă- cele sancţionate prin acţiuni de bună credinţă.
b) În funcţie de efectele lor, contractele sunt:
- unilaterale,
- bilaterale sau sinalagmatice.
Contractele unilaterale creează obligaţii37 în sarcina unei singure persoane,
de exemplu: împrumutul.
Contractele bilaterale dau naştere unor obligaţii în sarcina ambelor părţi; de
exemplu: vânzarea.
c) Potrivit modului de formare, contractele sunt:
- solemne,
- nesolemne.
Contractele solemne sunt acele contracte care pentru a lua naştere este
nevoie de întrebuinţarea unor forme.
Contractele nesolemne38, sunt acele contracte care nu necesită o formă
specială pentru a lua naştere şi se subdivid.

36
Vladimir Hanga, “Drept privat roman”, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 352.
37
Vladimir Hanga, Mihai Jacotă, “Drept privat roman”, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1964, p. 352.
38
N. Corodeanu, “Curs de drept roman”, Bucureşti, 1937, p. 88.2.Teodor Sâmbrian, “Principii, instituţii şi
texte celebre”, Casa de editură “ Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994, p.137

53
 CAPITOLUL VI
CONTRACTELE SOLEMNE ÎN FORMĂ RELIGIOASĂ ŞI VERBALĂ

1.Forma religioasă

Sponsio religiosa
Iniţial forma pe care au îmbrăcat-o convenţiile pentru a deveni contracte a
fost cea religioasă. Conturarea instituţiilor juridice în epoca veche a dreptului
roman a stat sub semnul ideologiei religioase, căci în concepţia romanilor primitivi,
rurali și superstițiosi cultul legilor figura alături de cultul zeilor. Cele mai
importante contracte în această formă sunt sponsio religiosa si iusiurandum liberti.
În procesul formării conceptului de obligaţie început în condiţiile
descompunerii orânduirii gentilice, cea dintâi obligaţie contractuală a rezultat din
înţelegerea intervenită între păgubaş şi garant, înțelegerea însotită de pronunţarea
unui jurământ religios. Ulterior acest mod de contractare şi-a extins sfera de
aplicaţie şi asupra altor cazuri. Era utilizată în vechime şi în dreptul familiei.
Pater promitea fiica sa în căsătorie printr-o sponsio obligatorie.
Mai era utilizată în relaţiile internaţionale şi comandantul armatei romane
promitea valabil pacea unui popor străin. De la înfrângerea de la Caudium de
către samniti, senatul a negat valabilitatea unei astfel de sponsio.

a) Mod de formare
Se încheiau în felul următor:
Creditorul punea întrebarea solemnă: “Spondesne mihi centum”(promiţi 100)?

54
 Debitorul răspundea: “Spondeo centum !”(promit 100)
Astfel, debitorul se obliga prin pronunţarea cuvântului “spondeo” –promit,
urmat de invocarea divinitaţăţii printr-un jurământ a cărui nerespectare era
considerată a atrage mânia zeilor asupra celui vinovat. De altfel, însuşi cuvântul
“spondeo” avea în concepţia romană, însuşirea de a asigura favoarea zeilor Romei
fiind în consecintă rezervat în exclusivitate cetăţenilor romani.
Cicero ne relatează că forţa jurământului era recunoscută şi în timpul
Legii celor XII Table, iar Dionis din Halicarnas spune că cei care voiau să
întărească înţelegerile lor făceau un jurământ la altarul lui Hercule. Contractul
verbal în care jurământul avea drept menirea de a întări promisiunea “spondeo” în
caz contrar, zeităţile invocate prin jurământ îşi vor revărsa mânia asupra celui
vinovat.39 Această formă de încheiere a contractului este specifică vechiului drept
roman, sprijinind cultul zeilor a căror bunăvointă era invocată pentru buna
desfăşurare a raporturilor sociale.

b) Iusiurandum liberti
Este contractul care constituia jurământul dezrobitului. Este un contract
solemn intervenit între patron şi dezrobit, după modelul lui sponsio religiosa în
virtutea căruia pentru acordarea libertăţii, dezrobitul se obligă să presteze unele
servicii speciale, cum ar fi : “operae fabriles”, care reprezenta un anumit număr de
zile pe an muncite la patron.
Stăpânul îl obliga pe sclav să jure că va munci după dezrobire în calitate
de libert. Astfel, se poate vedea că proprietarul de sclavi, dezrobind pe unul din
aceştia, nu pierde posibilitatea de a-l exploata, dezrobitul rămânând în continuare
obligat fată de stăpânul său.
Dominus putea să-şi asigure exploatarea sclavului după dezrobire 40 în noua
calitate de patron, prin două jurăminte succesive, astfel:
Primul jurământ, de natură religioasă era făcut înainte de actul dezrobirii şi
nu conţinea o valoare juridică, deoarece sclavul fiind un res, nu avea capacitate
juridică. Era jurământul prin care sclavul se angaja religios să presteze numărul de
zile fixat pentru muncă în favoarea patronului.
Al doilea jurământ era făcut de fostul sclav după manumisiune, în calitate
de persoană cu capacitate juridică, respectiv libert, jurământ prin care se obliga
sub forma unei stipulațiuni, să muncească un număr de zile în beneficiul fostului
său stăpân, acum devenit patron 41. Acest jurământ constituia actul de natură să-l
oblige pe fostul sclav în conformitate cu dreptul civil.
Fizionomia specială acestui contract este atestată şi de Gaius, care arată
că era singurul caz în care, un jurământ religios producea efecte pe plan juridic.
39
1.C. St. Tomulescu, “ Manual de drept privat roman”, Litografia Învăţământului, Bucureşti,p.469.

40
1.Ştefan Cocoş, “ Drept roman”, Ed. All Beck 2000, p. 20
41
Ştefan Cocoş, Mircea Toma, Gh. Pârvan, “ Breviar terminologic de drept roman”, Ed. Scorpio 78,
Bucureşti 1999, p.202

55
Jusiurandum liberti era sancţionat printr-o acţiune numitǎ: “iudicium operarum” -
acţiune privind zilele de muncă.

2.Forma verbală
Odată cu evoluţia societăţii romane, asistăm la o mai clară delimitare între
ius şi fas ca urmare a desprinderii atribuţiunilor religioase de cele laice. După
alungarea ultimului rege şi instaurarea Republicii, pontifex maximus şi-a pierdut
atribuţiile de ordin politic, acestea revenind principalilor factori de conducere
socială:
- adunările poporului,
- senatul,
- magistraţii.
În acest nou context politic, generator de mutaţii importante în toate domeniile
vieţii sociale, apare ca firească şi modificarea fizionomiei instituţiilor juridice ce
cunosc, la rândul lor, un amplu proces de desacralizare.
Laicizarea treptată a ideologiei şi instituţiilor juridice se răsfrânge şi în
planul izvoarelor obligaţiilor. Relevantă în acest sens este transformarea suferită de
forma originară42 de a se contracta, sponsio religioasă, care dintr-un act sacral
devine acum un act civil, juridic.
a) Sponsio laica
Sponsio laica sau promisiunea civilă (fără jurământ) este o formă evoluată
a contractului religios, care de altfel pierde caracterul sacral, având totuşi aceeaşi
eficacitate juridică a formei religioase şi care se forma tot prin întrebare şi
răspuns.
Mod de formare
Încheierea avea loc prin întrebarea creditorului:
“Spondesne mihi centum dare?
Promiţi să-mi dai o sută( de aşi )?”
Şi răspunsul debitorului:
“Spondeo!
Promit!”
Spondeo ne arăta atât momentul încheierii contractului, cât şi asumarea de
către debitor a obligaţiunilor ce incumbă din acel contract.
Festus, lexicograful din sec. al II lea sau al III lea, arată că “spondere” ar
putea veni şi de la “spontesua” ( a promite din propria sa voinţă ).
Cert este că, sponsio laica, rămâne în continuare accesibil numai cetăţenilor
romani, datorită însuşirilor sale de a mijloci raporturile cu divinitatea. Întrucât
străinii aveau alţi zei, ei nu puteau recurge la utilizarea acestui act. Astfel,
rezervată exclusiv cetăţenilor romani, ea apare ca o expresie a raporturilor din
sânul unei societăţi închise, cu o economie de schimb slab dezvoltată, în cadrul
căreia relaţiile comerciale cu străinii aveau un caracter sporadic, accidetal.

42
Emil Molcuţ, “Drept roman”, Ed. Press Mihaela S.R.L., Bucureşti, 2000, p. 238

56
 Sponsio laica, reprezintă modul general de a contracta şi putea fi utilizată
în vederea realizării unei multitudini de operaţiuni juridice, constituind deci un
mod de creare a unei obligaţiuni, fără să mai fie dublată de un jurământ religios.
b) Stipulatio
Stipulatio este cel mai important mod de contractare la romani. Fragmentele
din Gaius descoperite în Egipt au arătat că stipulaţiunea era cunoscută încă de pe
vremea Legii celor XII table. Spre deosebire de sponsio, stipulatio se poate folosi
şi de peregrini-este un contract iuris gentium.
Dezvoltarea economiei şi intensificarea relaţiilor de schimb i-au determinat
cu timpul pe romani să accepte că participarea străinilor la viaţa comercială a
Romei era nu numai posibilă, dar şi necesară..
Pentru a oferi mijloacele juridice necesare în acest sens, ei au admis că şi
străinii se pot obliga în formă verbală.
Fideli spiritului lor conservator şi exclusivist, romanii au interzis în
continuare peregrinilor accesul la cuvântul spondeo, locul acestuia fiind luat de
alte verbe, cu înţeles similar:
Fidepromittissne? –Fidepromitto;
Promittis? –Promitto;
Dabis? –Dabo;
Facies? –Facio.
Apariţia sa nu a însemnat şi dispariţia lui sponsio laica, care a continuat
să se aplice, dar exclusiv în raporturile dintre cetăţeni, ultima devenind însă, în
noul context, o aplicaţiune a stipulaţiunii. Astfel se explică de ce, indiferent de
verbul pronunţat de către debitor (spondeo, fidepromitto, dabo) contractul era
desemnat prin termenul de stipulatio.
Termenul de stipulaţie derivă, spune jurisconsultul Paul, de la “stipulus”,
care înseamnă tare, ferm, deoarece stipulaţiunea serveşte să dea tărie convenţiei pe
care o îmbracă.
Stipulaţiunea este un contract special, care naşte obligaţii în sarcina
debitorului, fără a şti în ce scop s-a obligat debitorul. Din acest punct de vedere
stipulaţiunea43 se deosebeşte de celelalte acte juridice care au scopuri bine
precizate. Stipulaţiunea este o formă generală pe care o poate îmbrăca orice
convenţie şi în felul acesta devine obligatorie.
Ea nu poate fi cunoscută decât sub un singur aspect, respectiv 44 cel al
obligaţiei debitorului, de aici rezultând caracterul său imperfect.
Se observă o distincţie netă între actul juridic sub forma lui stipulatio şi
scopul urmărit de creditor. Adică mai exact obligaţia creditorului nu apare şi acest
fapt ascunde interesul proprietarilor de sclavi romani.
Deci, stipulaţia este o convenţie ce se stabileşte între creditor şi debitor
şi care implică obligaţia debitorului în funcţie de voinţa creditorului. Ea devine
43
Teodor Sâmbrian, “Principii, instituţii şi texte celebre”, Casa de editură “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994, p.
139.
44
N. Corodeanu, “Curs de drept roman”, Bucureşti, 1937-1938, p. 89.

57
valabilă numai sub forma obligaţiei debitorului. Din punct de vedere juridic,
obligaţia creditorului dispare mai mult, fie că îşi îndeplineşte sau nu obligaţia
creditorul, debitorul este şi rămâne obligat.
Stipulatio este cel mai desăvârşit instrument juridic de exploatare a
debitorului. Aşa se explică de ce stipulaţiunea este principalul contract al
romanilor, cel mai vechi şi mai important neavând, datorită caracteristicilor
formării sale, un corespondent în dreptul modern.
Mod de formare:
Este contractul abstract realizat în prezenţa părţilor constând dintr-o într-o
întrebare orală a creditorului urmată de un răspuns oral al debitorului, răspuns
care se armonizează cu întrebarea.
Astfel, stipulantul ( creditorul ) întreabă:
“Spondesne centum mihi dare?”-“Promiţi să-mi dai o sută?”
Răspunsul promitentului (debitorului ) este:
“Spondeo!”- “Promit!”
Formele stipulaţiei sunt următoarele :
În vechiul drept roman-stipulatio este contract verbal.
Stipulatio este un contract verbal care constă dintr-o întrebare solemnă pusă
de creditor şi un răspuns corespunzător dat de debitor în termenii fixaţi de
cutumă.
Formele stipulaţiei sunt următoarele:
-întrebarea este pusă de creditor cu următoarele formule:
dabis (vei da)? –dabo (voi da); promittis (promiţi)? – promitto (promit); fidepromittis
(promiţi pe cinstea ta )? – fidepromitto (promit pe cinstea mea).
În secolul al II-lea, pe lângă formulele acestea latine, se puteau folosi şi
formulele greceşti, care erau traducerea cuvintelor corespunzătoare latine. Nu se
puteau însă folosi formule în limba punică. Şi romanii puteau folosi formule
greceşti, dacă le înţelegeau, precum şi grecii pe cele latine. Numai formula “dari
spondes? ” spondeo nu se putea traduce în greceşte nici întrebuinţa de greci.
Formele stipulaţiei erau în totalitate orale. Din cauza aceasta nu puteau
încheia o stipulaţie surzii, muţii, etc. Nu se putea încheia o stipulaţie între
persoane absente, prin mandatar sau prin scrisori.
-întrebarea şi răspunsul trebuie să urmeze una după alta, fără a interveni
vreun act între ele. Este un act simplu.
Nu poate da loc la mai multe drepturi deosebite prin aceeaşi întrebare şi
prin acelaşi răspuns. Dă naştere la o singură obligaţie - între întrebare şi răspuns
trebuie să fie o potrivire. Această condiţie se mai regăsea încă la epoca clasică a
dreptului roman, considerată ca esenţială (este nulă stipulaţia în care, la întrebarea
creditorului: primiţi 100?, debitorul răspunde cu termen sau cu condiţie). Este nulă,
pentru aceleaşi motive, stipulaţia în care, la întrebarea creditorului 45, promiţi 100?,
debitorul răspunde: promit 50. Dar, pe de altă parte, dacă părţile respectau
45
V. Hanga, M. Jacotă, “Drept privat roman”, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1964, p. 278-279.

58
condiţiile de formă puse de cutumă, stipulaţia era valabilă, chiar dacă, în fond,
exista o eroare.
Stipulaţia scrisă.
În vechiul drept roman proba stipulaţiei se făcea prin martori. Încă din
epoca lui Cicero se foloseşte proba stipulaţiei prin înscrisuri, numite “cautiones”.
Cu timpul importanţa înscrisului, ca mijloc de probă a stipulaţiei a crescut.
Proba cu înscrisuri prezenta avantaje chiar în epoca aceea veche, faţă de proba cu
martori ( martorii pot uita termenii precişi ai angajamentului, pot dispărea, pot fi
absenţi în momentul procesului). În perioada veche, când conţinutul actelor juridice
era simplu şi termenele scurte, cunoaşterea scrisului fiind puţin răspândită, proba
cu martori era aproape exclusivă.
Din secolul al II-lea însă, o dată cu dezvoltarea economiei şi a schimbului,
complexitatea operaţiilor juridice, importanţa lor valorică au făcut necesară proba
cu înscrisuri – “cautiones” sau “instrumenta”.
Spre deosebire de alte acte ale străvechiului drept roman ( nexum, sponsio),
stipulaţia s-a transformat, începând din secolul al II-lea î e.n. şi s-a adaptat
nevoilor unei societăţi care ajunsese la treapta de dezvoltare economică.

Formele stipulaţiei în dreptul clasic

Între secolele I-III e.n., jurisconsulţii continuă să afirme că stipulaţia se
face printr-o întrebare şi un răspuns solemne şi că este o obligaţie “verbis”. Se
menţin, de asemenea, regulile derivate din natura orală a stipulaţiei. Dar, în fond,
cuvintele solemne se pronunţau din ce în ce mai puţin. Se face un înscris
constatator al actului în care se trece într-o formă indirectă întrebarea şi răspunsul
specific stipulaţiei.
În două triptice din Transilvania şi în tripticile din Pompei ne putem da
seama care erau formulele folosite în actele scrise. Practica aceasta este aprobată
de jurisconsulţi.
Paul ( secolele II-III ) notează : dacă s-a scris într-un instrumentum că
cineva a promis, se consideră că la întrebarea pusă de creditor s-a răspuns.
Totuşi, până la finele epocii clasice, stipulaţia este considerată un act
oral, poate mai mult în virtutea tradiţiei. Paul arată că obligaţia decurge nu din
înscris, ci din cuvintele solemne pe care le exprimă înscrisul – “non figura
litterarum, sed oratione quam exprimunt litterae, obligamur.”
Şi Ulpian (secolul al III-lea ) subliniază că stipulaţia nu se poate încheia decât
oral – “stipulatio non potest confici nisi utroque loquente”.
În practică însă, stipulaţia se adaptează rapid, probabil şi sub influenţa
practicii greceşti şi egiptene, nevoilor unui comerţ dezvoltat. Asupra modificărilor
pe care le-au suferit formele stipulaţiei în epoca clasică există oarecare
nesiguranţă, deoarece textele din acea epocă sunt în general modificate de comisia
însărcinată de Iustinian să alcătuiască Digestele. Formele stipulaţiei în timpul lui
Iustinian.

59
 Instituţiile lui Iustinian continuă să prezinte stipulaţia ca un contract
solemn, care se încheie cu forme orale: “verbis obligatio contrahitur ex
interrogatione et respensione”, dar în realitate din vechile forme solemne n-a mai
rămas nimic.
Astfel, o constituţie a împăratului Leon din 472 dispensează părţile de a
folosi cuvinte solemne. Stipulaţiile vor fi valabile – spune constituţia – chiar dacă
nu s-au întrebuinţat cuvinte solemne.
Numai este necesar ca răspunsul să urmeze imediat întrebarea. Stipulantul
întreabă, pleacă şi când vine primeşte răspunsul.
De asemenea, nu se mai cere ca întrebarea şi răspunsul să fie congruente
( potrivite ). Când se stipulează 20 şi se promite 10, stipulaţia este valabilă pentru
10. Când debitorul răspunde ceva deosebit, dacă creditorul aprobă, se încheie o
stipulaţie. În general dacă debitorul scoate ceva din formulă sau adaugă ceva,
obligaţia este nulă.
În timpul lui Justinian din toate cerinţele de formă ale stipulaţiei a mai
rămas în vigoare numai cerinţa prezenţei părţilor şi aceasta însă atenuată.
Când înscrisul menţionează ziua, locul încheierii, numele părţilor şi
menţionează că s-a făcut o stipulaţie se consideră că există o stipulaţie, afară dacă
nu se probează că una dintre părţi a fost absentă în ziua respectivă din acel oraş:
“ licet epistolae quam libello inseruisti additum non sit stipulatum esse cui
cavebatur, tamen si res inter praesentes gesta est, credendum esse praecedente
stipulatione vocem spondentis subsecutam esse.”

c) Caracterele stipulaţiei

Având o construcţie juridică distinctă, stipulaţia prezintă următoarele

caractere:
Oralitatea - Stipulaţia este un act oral, ceea ce rezultă din modul său de formare:
întrebare - un răspuns.
Părţile puteau folosi diferite verbe în limba latină. De exemplu:
“Dari spondes? – Spondeo!”(Promiţi să dai? – Promit!)
“Dabis? - Dabo!” (Dai? - Dau!).
“Promittis? -Promitto!” (Promiţi? - Promit!)
“Fideiubes? -Fideiubeo!” (Promiţi pe cinstea ta? – Promit, pe cinstea mea!”
“Facies? -Facio!” ( Faci? – Fac!)
Peregrinii puteau folosi oricare dintre verbele din limba latină, cu excepţia lui
“spondeo” care aşa cum s-a mai văzut, era rezervat numai cetăţenilor romani.
Totuşi, Gaius arată că în privinţa 46 lui “spondeo” exista o excepţie când
acest verb putea fi întrebuinţat valabil de peregrini şi anume, când comandantul
armatei romane îl întreba pe comandantul unui popor peregrin:
46
Teodor Sâmbrian, “Principii, instituţii şi texte celebre”, Casa de editură “Şansa” S.R.L.,Bucureşti, 1994,
p.135.

60
“Pacem futuram spondes?
Spondeo!”
“Promiţi pe viitor pace?
Promit!”
Din caracterul oral al stipulaţiei decurge consecinţa că surzii şi muţii nu
puteau încheia un astfel de contract deoarece întrebarea şi răspunsul trebuiau
rostite şi auzite.
Forţa condiţiei oralităţii vine să ateste, o dată în plus, tradiţia romană în
materia probaţiunii, potrivit căreia probele orale erau preferate înscrisurilor având
într-o epocă în care nu era cunoscută ierarhia probelor, o putere probantă
superioară acestora din urmă.

Caracterul solemn
Stipulaţiunea era un act solemn. În conformitate cu acesta, părţile
contractante puteau utiliza numai anumite verbe:iniţial verbul spondeo, apoi altele
cu înţeles similar, cum ar fi, fidepromitto,etc. De asemenea, părţile trebuiau să
vorbească într-o anumită ordine – întâi stipulantul, apoi promitentul. Nerespectarea
acestei condiţii făcea ca actul să nu fie valabil.
Caracterul abstract
Stipulaţiunea este un act în care nu se arată scopul pentru care cineva se
obligă, scop care poartă numele de cauza obligaţiunii. Pe această particularitate se
fundamentează, de altfel funcţia sa generală, aptitudinea stipulaţiunii de a
reprezenta acel tipar în care se pot turna orice fel de obligaţiuni. Imposibilitatea
stabilirii unei relaţii între actul şi scopul stipulaţiunii face ca aceasta să se distingă
net de alte contracte, create pentru realizarea unor scopuri bine precizate.
De exemplu într-o stipulaţie de genul “Spondesne mihi centum dare? –
Spondeo!” –suma de 100 la care se obligă debitorul nu se ştie dacă reprezintă
preţul într-un contract de vânzare sau chiria într-un contract de locaţiune, sau o
sumă împrumutată ce urmează a fi restituită sau obiectul unei donaţii. Nu se ştie,
de asemenea, nici măcar dacă, în cazul în care ar fi vorba de un contract de
împrumut, debitorul primise suma respectivă.
Astfel că, într-un asemenea caz, chiar dacă debitorul nu primise suma
împrumutată, dar se obligase să o restituie, judecătorul îl condamna pe debitor
întrucât, contractele formale fiind contracte “stricti iuris” adică de interpretare
riguroasă, este irelevantă voinţa părţilor. În exemplul dat, pentru judecător este
relevant numai faptul că debitorul s-a obligat să restituie o sumă împrumutată,
chiar dacă nu o primise sau primise mai puţin. Se pare că numărul debitorilor
care promiteau să plătească ceea ce nu primiseră a ajuns atât de mare încât
nemulţumirile provocate de creditorii abuzivi erau pe cale să provoace tulburări
sociale, motiv pentru care, în vederea curmării acestor abuzuri, a intervenit
pretorul care a creat o “exceptio doli” contra acţiunii creditorului prin care
debitorului i se permite să dovedească faptul că nu a primit suma de bani pe care

61
a promis-o. Practic, însă, debitorilor le era foarte greu să facă o asemenea dovadă
– care era o probă negativă şi care presupunea să se probeze că în toate
momentele care au precedat stipulaţia a fost imposibil ca debitorul să primească
suma de bani pe care a promis-o.
Abia în anul 215 î e.n. printr-o Constituţie a împăratului Caracalla s-au
creat mijloace eficiente la îndemâna debitorilor:
-“exceptio non numeratae pecuniae” – excepţia sumei de bani nepredate,
-“querela non numeratae pecuniae” –plângerea pentru suma de bani nepredată, în
cadrul cărora sarcina probei a fost răsturnată, în sensul că debitorul se limita să
precizeze că nu a primit suma de bani promisă, urmând ca dovada plăţii efective
să fie făcută de către creditor.
Caracterul abstract al stipulaţiunii se explică prin interesele patricienilor, deoarece
ei se serveau de aceasta pentru a practica în mod deghizat camăta. Debitorul, de
obicei plebeu, era obligat să plătescă din moment ce formele solemne erau
îndeplinite, indiferent dacă el primise întreaga sumă sau numai o parte din suma
cerută cu titlu de împrumut.
Congruenţa - Înseamnă potrivire, adică, se cerea ca între întrebare şi răspuns să
fie congruenţă, răspunsul să corespundă întrebării. Cerinţa congruenţei se manifesta
pe două planuri, cu privire atât la verbul utilizat, cât şi la obiectul prevăzut în
întrebare şi răspuns. Astfel, cuvântul întrebuinţat în întrebare trebuia să fie acelaşi
şi în răspuns: “Spondesne?-Spondeo!; Dabis?-Dabo!”. La fel, obiectul întrebării şi
cel al răspunsului trebuiau să fie identice. Dacă stipulantul îl întreabă pe
promitent: Promiţi să-mi dai 100? Promitentul nu poate răspunde: “ promit 50”, căci
într-o asemenea ipoteză, actul este lovit de nulitate. Aceeaşi consecinţă se produce
dacă la o întrebare pură şi simplă se răspunde adăugându-se o condiţie sau un
termen.
În anul 472, împăratul Leon a declarat că orice stipulaţiune este valabilă,
indiferent de cuvintele folosite, dacă voinţa era clar exprimată.
Caracterul continuu
Prin care întrebarea şi răspunsul alcătuiau un tot, întreg, adică răspunsul
debitorului trebuia să urmeze imediat întrebarea creditorului. Numai astfel se putea
realiza acea unitate a actului –“unitas actus”, fără de care acesta nu era valabil.
Justinian printr-o constituţie imperială a făcut o derogare în sensul că a admis
chiar trecerea unui interval de timp.
Caracterul unilateral
Act unilateral deoarece năştea obligaţiuni numai în sarcina debitorului.
Stipulaţiunea era un act de drept strict, deoarece era valabilă numai folosirea
unor termeni solemni, stabiliţi de lege
-Stipulaţiunea este un act de drept al ginţilor.
-Caracterul unităţii de timp şi de loc.
Acesta rezultă din modul de formare a actului. Ca o consecinţă a
oralităţii, se cerea ca părţile să se găsească într-un moment anume într-un anumit

62
loc. Pentru a obţine o sentinţă de absolvire, debitorul căuta uneori să dovedească
că nu a fost prezent la locul stipulaţiunii în momentul încheierii ei.
Transformările stipulaţiei
Caracterele stipulaţiunii, astfel cum au fost înfăţişate mai sus, sunt
proprii fizionomiei stipulaţiunii din epoca veche, înconjurate de un formalism
riguros. Cu timpul, acesta tinde să se atenueze, începând în special din epoca
clasică, în contextul decăderii generale a formalismului. Astfel, deşi teoretic
stipulaţiunea a continuat să fie orală, în practică începe să fie utilizată tot mai
mult forma scrisă.
Încă din vremea lui Cicero, părţile obişnuiau să redacteze un act scris
(cautio) în cuprinsul căruia se menţiona că o stipulaţiune a avut loc. Aceste
înscrisuri se redactau la persoana a III-a (Stipulatus est Maevius, spopondit Titus).
În condiţiile în care a devenit tot mai puternică prezumţia că s-au respectat
formalităţile stipulaţiunii atunci când s-a redactat un înscris, părţile se dispensau
de a mai încheia actul şi în formă orală. Chiar şi în aceste împrejurări, s-a
menţinut totuşi condiţia prezenţei părţilor, ce a devenit astfel un obstacol serios în
calea adaptării stipulaţiunii la exigenţele unei economii de schimb aflate în plină
dezvoltare. Dacă debitorul dovedea că el sau creditorul au lipsit din localitate în
ziua în care se menţiona în actul scris că ar fi avut loc întrebarea şi răspunsul,
judecătorul trebuia să pronunţe o sentinţă de absolvire.
Dispare treptat şi necesitatea unui răspuns congruent cu întrebarea,
putându-se răspunde în alţi termeni decât în cei utilizaţi pentru întrebare sau chiar
cu o altă întrebare.
La întrebarea: “Spondesne decem? –Promiţi să-mi dai 10?
Se putea răspunde valabil: Quidni? De ce nu?”
De asemenea, răspunsul poate să nu corespundă decât parţial întrebării.
Obligativitatea utilizării exclusiv a limbii latine dispare şi aceasta, părţile putând
recurge şi la o altă limbă în vederea încheierii actului, excepţie făcând “sponsio”,
care şi-a menţinut forma originară. Ulpian ne relatează că s-a admis chiar ca
întrebarea să fie formulată în limba latină şi răspunsul în greacă sau invers.
În epoca postclasică, formalismul stipulaţiunii decade şi mai mult, ajungând să
se apropie de contractele consensuale.
Prin reforma împăratului Leon din anul 472 a fost suprimată condiţia
întrebuinţării termenilor solemni. Din acest moment, părţile au putut utiliza orice
cuvinte cu condiţia ca voinţa lor să fie clar exprimată. Ca şi mai înainte, se cerea
ca întrebării să îi urmeze imediat un răspuns, ceea ce necesită prezenţa părţilor. 47
Menţinerea acestei condiţii era însă de natură a genera dificultăţi, în
special datorită relei credinţe a debitorului care, mai ales în cazul unei stipulaţiuni

47
. Ştefan Cocoş, “Drept roman”, Ed. All-Beck, Bucureşti, 2000, p. 212.

63
încheiate printr-o scrisoare, putea dovedi că a lipsit din localitate la momentul în
care a avut loc stipulaţiunea, obţinând indirect anularea acesteia.
Întrucât condiţia prezenţei părţilor a condus la nenumărate procese,
Justinian a decis printr-o constituţiune din anul 531 că actul constatator al
stipulaţiunii nu putea fi atacat decât cu condiţia ca debitorul să dovedească că una
dintre părţi a lipsit din localitate întreaga zi. Prin constituţia din anul 534 e.n. a
împăratului Justinian a fost atenuată condiţia prezenţei părţilor în momentul
realizării stipulaţiei.
Funcţiunile stipulaţiei
Stipulaţiunea prezenta mari avantaje. Era un contract de ius gentium, drept
strict, un mod abstract de creare a unei obligaţiuni, având două funcţiuni:
- O funcţie generală,
- O funcţie novatoare.
Funcţia generală- Această funcţie a stipulaţiunii derivă, sub aspect tehnic din
caracterul său abstract. Datorită acestei fizionomii aparte, stipulaţiunea a putut
servi realizării unei multitudini de operaţiuni juridice. Ca aplicaţiune a acestei
funcţiuni derivau următoarele situaţii:
-cazul stipulaţiunilor pretoriene,
-procedeul de creare a creditorilor accesori –“adstipulatio”. Adstipulatorul putea
urmări pe debitor în absenţa creditorului principal.
-procedeul de creare a debitorilor accesori – “adpromissio”.
Funcţia novatoare- Stipulaţiunea prin deturnarea sa de la scopul iniţial putea servi
la înlocuirea unei obligaţiuni cu alta.
În acest caz, se pune accentul pe caracterul abstract al stipulaţiunii care
rezultă din faptul că nu se cunoştea cauza stipulaţiunii.
În epoca veche era mijlocul de exploatare a plebei de către patricieni. De
exemplu, debitorul împrumută 50 şi se obligă să restituie 100. Pretorul a dat
posibilitatea debitorului să atace actul, când este urmărit să plătească o sumă de
bani în baza unei stipulaţiuni, deşi primise mai puţin. El se poate folosi în acest
sens de excepţia de dol –“ exceptio doli.”
De asemenea, când printr-un înscris a recunoscut împrumutul unei sume de
bani prin mutuum, deşi în realitate primise mai puţin, debitorul putea să ceară
restituirea înscrisului. În felul acesta el nu era nevoit să stea în nesiguranţă până
când îl va urmări creditorul, ci putea chiar el să ia iniţiativa. Situaţia debitorului
era numai parţial îmbunătăţită. El urma să facă o probă negativă, adică proba că
nu a primit suma, ceea ce era foarte greu.
Împăratul Caracalla, printr-o constituţie din anul 215, a răsturnat sarcina
probei. În baza acestei constituţii când debitorul era urmărit de creditor să
plătească printr-o stipulaţiune sau în baza unui înscris care serveşte ca dovadă a
unei stipulaţii sau a unui mutuum, creditorul urma să facă dovada. Această
excepţie cu răsturnarea probei pe care o putea opune debitorul se numea “exceptio
non numeratae pecuniae” excepţia sumei de bani nepredată.

64
 Debitorul avea la îndemână şi o acţiune prin care putea să se ceară
stabilirea inexistenţei sumei datorate, având el iniţiativa şi neaşteptând să fie dat
în judecată de creditori. Acţiunea se numea “querella non numeratae pecuniae”
plângere pentru suma de bani nepredată. Mai târziu s-a dat această denumire
tuturor mijloacelor de protecţie stabilite în favoarea debitorului.
Acest sistem implică, în ce priveşte pe creditor, prezumţia de minciună şi
fraudă.
Sancţiunea stipulaţiei - În cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei
asumate prin stipulaţie, creditorul avea la îndemână mai multe mijloace juridice în
funcţie de obiectul actului.
Gaius ne relatează că la origine potrivit Legii celor XII Table, obligaţia
debitorului era sancţionată prin “iudicis postulatio”, probabil numai în materie
bănească.
Mai târziu, în temeiul legilor Sillia şi Calpurnia, dacă debitorul se obliga la
plata unei sume de bani(certa pecunia) putea fi urmărit, în caz de neexecutare prin
(condictio certae pecuniae) iar dacă promitea un lucru determinat ( alia certa res),
prin ( condictio certae rei sau condictio triticaria ) dacă promitea un fapt oarecare,
creditorul avea împotriva lui o ( actio ex stipulatu ).
Datorită caracterului abstract şi de drept strict al stipulaţiunii, sentinţa de
condamnare a debitorului nu putea purta decât asupra sa ceea ce a promis
debitorul ( pecunia sau certa res ) şi nimic mai mult. Drept urmare, în cazul în
care lucrul pierea sau îşi pierdea calitatea de “res in patrimonio”, debitorul se
libera de obligaţie prin remiterea rămăşiţelor fizice sau juridice ale acestuia. Pentru
a se pune la adăpost de reaua – credinţă a debitorului, în epoca veche creditorii
încheiau cu aceştia stipulaţiuni alăturate având ca obiect plata unor sume de bani
pentru cazul în care executarea obligaţiei de către debitor era necorespunzătoare
sau dacă după executare creditorul era învins de către adevăratul proprietar. De
asemenea, părţile puteau încheia, în acelaşi scop, o “ clausula doli”, în virtutea
căreia judecătorul putea aprecia în mod liber “ ex fide bona” împrejurările cauzei
şi sancţiona dolul comis de debitor.
Promisiunea pentru altul
A promite faptul altuia (alium facturum promittere), stipulantul întreba pe
promitent dacă se obliga ca un terţ să facă o anumită prestaţie.
Întrebarea era: “ Te obligi că Titius îmi va da 100?” (Spondesne mihi Titium
centum dare ?), iar promitentul răspundea: “Mă oblig!” (Spondeo!); asemenea
promisiune făcută în numele unui terţ nu era valabilă, întrucât promitentul nu
devenise debitor, deoarece nu se obligase pentru faptul propriu şi nici Titius, care
rămăsese străin faţă de convenţia ce s-a încheiat. Practica a inventat pentru a
valida în anumite limite promisiunea pentru altul două procedee.
Cel care promite fapta altuia se obligă să plătescă o amendă (stipulatio
poenae) dacă terţul nu-şi va executa prestaţia. Promitentul promite nu faptul altuia,
că va face tot ce-i stă în putinţă ca terţul să-şi execute prestaţia”, cu alte cuvinte
propriul său fapt

65
c) Dotis dictio
Dotis dictio sau promisiunea de dotă, este formă specială a contractului
verbal, utilizat pentru constituirea dotei viitoarei soţii.
Dota este zestrea, bunurile pe care le primea bărbarul în vederea căsătoriei.
Era o declaraţie unilaterală de dotă, făcută în termeni solemni, de debitorul fetei,
cu consimţământul acesteia – tatăl sau bunicul ei din partea tatălui se putea obliga
faţă de viitorul soţ de a face o prestaţie, a-i da ceva cu titlu de dotă. Se
deosebeşte de stipulaţia obişnuită, în cadrul acestui contract, prin faptul că nu mai
există întrebarea şi nici răspunsul viitorului soţ, care are un rol pasiv.
La origine, dotis dictio, se presupune că însoţea contractul de logodnă, ca
urmare a obiceiului de a înzestra fetele pentru a uşura sarcinile viitoarei căsătorii.
Acest contract s-a născut în interesul celor bogaţi pentru care lipsa zestrei
era considerată o adevărată dezonoare.
Uneori chiar statul dota fetele unor personalităţi înalte, cum ar fi de
exemplu cazul lui Cnaeius Scipio, comandantul armatei din Spania. Averea la
Roma era considerată o condiţie “sine qua non” pentru a fi considerat o persoană
onorabilă, omul sărac fiind considerat infam.
În epoca postclasică, dotis dictio a căzut în desuetudine, din moment ce s-a
admis constituirea unei dote printr-un simplu pact în timpul împăraţilor Theodosiu
şi Valentinian. Dotis dictio a dispărut din uz în orient unde erau mulţi străini, în
special greci. Ea s-a menţinut multă vreme în occident dat fiind numărul mare al
romanilor.

Regimul juridic al bunurilor dotale

În epoca veche, bărbatul avea drepturi nelimitate asupra bunurilor dotale,

atât în timpul căsătoriei cât şi după desfacerea ei. În calitate de proprietar al dotei
bărbatul o putea înstrăina, iar în cazul desfacerii căsătoriei, o putea păstra pentru
sine, căci nu se cunoaşte încă obligaţia de restituire a bunurilor dotale.
Este adevărat că la căsătoria cu manus, în cazul morţii bărbatului, soţia îşi
recupera o parte din bunurile dotale, întrucât venea la moştenirea acestuia în
calitate de fiică.
La căsătoria fără manus însă, unde soţia era o străină faţă de bărbat,
bunurile dotale nu puteau fi redobândite nici măcar în ipoteza morţii acestuia, căci
femeia avea drepturi succesorale numai în familia sa de origine.
Faţă de acest regim al bunurilor dotale, numeroşi bărbaţi au început să
contracteze căsătorii din interes, pe care le desfăceau la scurtă vreme după
constituirea dotei, după care se grăbeau să se recăsătorească în dorinţa de a
procura alte bunuri dotale. Această practică a devenit către sfârşitul Republicii un
real pericol pentru funcţia socială a căsătoriei, care tindea să se transforme într-un
mănos teren de îmbogăţire, aşa încât au fost introduse unele instrumente juridice
prin care s-a creat obligaţia soţului de a restitui bunurile dotale.

66
 Mai întâi a fost introdusă o stipulaţiune, numită “cautio rei uxoriae”, prin
care bărbatul promitea să restituie dota în cazul desfacerii căsătoriei.
“Cautio rei uxoriae” era sancţionată prin “actio ex stipulatio.” Dacă femeia
nu avea grijă să încheie o asemenea stipulaţiune, nu dispunea de nici un mijloc
juridic pentru a-şi redobândi bunurile dotale după divorţ.
În dorinţa de a crea un regim juridic unitar pentru bunurile dotale,
pretorul a creat o acţiune specială, numită “actio rei uxoriae”, prin care femeia
putea să ceară restituirea dotei chiar dacă neglijase să încheie o “cautio rei
uxoriae”. Pretorul a creat în această materie un regim juridic unitar, în sensul că
toate femeile, în ipoteza divorţului aveau posibilitatea să-şi redobândească dota.
În epoca lui Justinian, cele două acţiuni 48 (actio ex stipulatu şi actio rei
uxoriae) au fost contopite, dând naştere unei acţiunu ce prezintă caractere noi şi
care se numeşte “actio ex stipulatu”. Acţiunile la care ne-am referit puteau fi
eficiente numai dacă la desfacerea căsătoriei bunurile dotale se mai aflau în
patrimoniul bărbatului.
Prin legea: “ Iulia de adulteriis”, dată în timpul lui August, s-a interzis
înstrăinarea de către soţ a bunului dotal din Italia fără consimţământul soţiei.
Această interdicţie a fost completată cu o alta, prevăzându-se că bărbatul nu poate
ipoteca imobilul dotal, chiar dacă femeia îşi dă consimţământul. Paul explică
asemenea dispoziţii prin interesul statului în direcţia încurajării căsătoriilor.
Bărbatul continuă 49 să rămână proprietar50 al bunurilor dotale până în
epoca lui Justinian, dar drepturile sale asupra dotei se restrâng şi mai mult. În
acest sens, opera legislativă a lui Justinian cuprinde mai multe dispoziţii prin care
se interzice înstrăinarea de către bărbat a imobilului dotal, chiar dacă femeia
consimte la aceasta.

3.Contractele solemne în forma autentică şi scrisă

3.1.Contractele solemne în formă autentică

a) Nexum sau contractul de aservire,

Originea şi contextul social-economic al apariţiei lui nexum
Prin nexum înţelegem, termenul ce provine de la verbul “nectere” care
înseamnă a lega.
Contract solemn în formă autentică, nexum, reprezintă, datorită informaţiilor
fragmentare ce-au parvenit, una dintre cele mai controversate instituţii ale dreptului
roman în ceea ce priveşte forma şi funcţiile sale. Nexum este o convenţie de
aservire, încheiată în faţa magistratului, în forma unei declaraţii prin care creditorul

48
C. St. Tomulescu, “ Drept privat roman”, Bucureşti, 1973, p. 274
49
Ştefan Cocoş, Mircea Toma, Gh. Pârvan, “ Breviar terminologic de drept roman”, Ed. Scorpio 78,
Bucureşti 1999, p.206-20
50
Emil Molcuţ, “Drept roman”, Edit Press Mihaela S.R.L., Bucureşti 2000, p247.

67
afirmă că munca debitorului îi este aservită pentru un număr de zile, declaraţie
ratificată de magistrat. Când debitorul nu-şi putea plăti o datorie născută din
stipulaţiune, părţile în baza unei înţelegeri prealabile, se prezentau în faţa
magistratului unde vorbea numai creditorul, care pronunţă următoarea formulă:
“Afirm că serviciile acestui om îmi sunt aservite pentru suma de până la calendele
lui aprilie”.
Faţă de tăcerea debitorului, magistratul ratifică declaraţia creditorului prin
pronunţarea cuvântului “addico”. Se poate constata că nexum apare ca fiind o
aplicaţie a lui “in iure cessio” deoarece, pentru realizarea sa, părţile recurg la un
simulacru de proces. Datorită funcţiei sale, nexum constituia o alternativă pentru
debitorul insolvabil, în sensul că în acest fel el putea evita consecinţele executării
sale silite prin “manus iniectio”, procedeu care purta asupra persoanei şi ducea, în
epoca veche, în ultimă instanţă la vindecarea debitorului, trans Tiberim. Pe de altă
parte, nexum îi oferea creditorului posibilitatea de a-şi procura pe această cale
forţa de muncă de care avea nevoie.
Nexum a apărut încă din epoca foarte veche a dreptului roman, ca un
instrument de aservire a plebei faţă de patricieni. La începuturile statului roman, în
primele secole ale republicii Roma dobândise o poziţie dominantă în rândul
cetăţenilor din Latium, dar se afla încă departe de apogeul dezvoltării sale când,
în calitate de stăpână a lumii, a putut înrobi alte popoare pentru a-şi acoperi
necesarul de forţă de muncă. Patricienii aveau nevoie să-şi procure mâna de lucru
şi au recurs, într-o primă etapă, la exploatarea clienţilor lor; numărul acestora era
însă insuficient, motiv pentru care au creat nexum ca o modalitate de a-i servi în
fapt pe cetăţenii săraci, deşi formal, juridic aceştia continuau să rămână oameni
liberi.
Găsirea acestei soluţii se impunea cu atât mai mult cu cât executarea silită
a debitorilor insolvabili nu rezolva criza forţei de muncă, întrucât, ca urmare a
acesteia, debitorul (plebeul) urma a fi vândut ca sclav, dar numai în străinătate, în
virtutea principiului care cerea ca cetăţeanul roman să nu poată fi făcut sclav la
Roma. La rândul său, debitorul insolvabil prefera să se oblige prin nexum, decât
să fie vândut ca sclav trans Tiberim.
Condiţia juridică a lui nexus
Definiţia lui nexus ne este transmisă de către Varro, într-una din lucrările
sale: “Omul liber care îşi angaja serviciile sale pentru suma de bani pe care o
avea ca datorie.”
După cum se ştie, nexus face parte dintr-o categorie de oameni cu o
condiţie juridică specială “addicti”, în sensul că era considerat om liber, deşi în
fapt era tratat ca sclav. În cadrul acestei categorii trebuie făcută distincţia dintre
nexus şi iudicatus. Astfel, pe când nexus munceşte în baza unei înţelegeri cu
creditorul său, iudicatus este condamnat pentru neplata datoriei şi ţinut 60 de zile
în închisoare personală a creditorului (carcer privatus), după care dacă totuşi nu
plăteşte, urmează a fi vândut ca sclav în străinătate (Etruria). O dată ajuns nexus,
debitorul (de regulă plebeu) era tratat de patrician ca un sclav, fiind ţinut în

68
această stare, în mod abuziv, chiar şi după ce îşi îndeplinise zilele de muncă la
care se obligase.
Numeroase date referitoare atât la amploarea luată de această formă de
aservire a plebeilor cât şi la tratamentul la care erau supuşi nexii ne-au fost
transmise prin textele lui Titus Livius. În acest sens, el ne arată că tratamentul
barbar aplicat nexilor, faptul că cei săraci erau aproape încontinuu copleşiţi de
datorii precum şi războaiele numeroase şi costisitoare duse de romani au exasperat
în aşa măsură plebea încât au împins-o la adevărate răscoale, generate în principal
de severitatea cu care se aplica nexum.
Astfel, tribunul a fost impus de plebe tot ca urmare a unei revolte a
nexilor.
Gravitatea acestui conflict este sugestiv ilustrată de refuzul exprimat, la un
moment dat, de plebei de a mai lupta împotriva duşmanului extern, sub motiv că
preferă să fie sclavi faţă de străini decât să devină sclavi în propria cetate.
- Sancţiunea aplicată lui nexus –Legea Poetelia Papiria
În timp ce volscii ameninţau cu războiul pe romani, Roma era pradă
neînţelegerilor dintre plebei, patricieni şi nexi. În condiţiile în care datoriile
ajunseseră la Roma o adevărată calamitate iar fenomenul exploatării plebeilor prin
transformarea lor în debitori nexaţi se afla pe punctul de a compromite unele
principii fundamentale ale regimului juridic al persoanelor, în anul 326 î.e.n. a
fost dată legea Poetelia Papiria, prin care nexum-ul a pierdut forţa sa executorie,
căzând treptat în desuetudine. Cu privire la obiectul legii, Titus Livius, arată că
aceasta a desfiinţat pe viitor nexum, punând astfel capăt abuzurilor cămătarilor,
urmând ca în lanţuri să nu mai fie ţinuţi decât delincvenţii, până la plata datoriei
ce reprezenta echivalentul dreptului de răzbunare al victimei.
Deşi considerată un succes repurtat de plebei în lupta lor împotriva
patricienilor, editarea legii Poetelia Papiria se sprijină şi pe raţiuni de ordin
economic. Astfel, către sfârşitul secolului al IV-lea î.e.n.,în urma războaielor
victorioase51 purtate cu etruscii şi latinii, romanii au inaugurat epoca războaielor de
expansiune, mai întâi în Italia şi apoi în întreaga Mediterană. În consecinţă,
numărul sclavilor, proveniţi din prizonierii de război, a cunoscut o creştere
considerabilă, astfel încât nu a mai fost necesară aservirea plebei din punct de
vedere economic, cu atât mai mult cu cât puterea politică a acesteia sporise. La
toate acestea venea să se adauge interesul cetăţii de a avea sprijinul plebeilor în
favoarea susţinerii marilor confruntări militare care o aşteptau.

3.2.Contractele solemne în formă scrisă

Contractus litteris

Apariţia şi condiţiile de formă ale contractului litteris

51
Teodor Sâmbrian, “Principii, instituţii şi texte celebre”, Casa de editură “Şansa” S.R.L. Bucureşti, 1994,
p. 138.

69
 Contractul în formă scrisă, este tipul de contract ce apare ca urmare a
inconvenientelor în materia probaţiunii, în cazul contractelor verbale. A apărut la
finele vechiului drept roman şi în secolul al IV-lea al erei noastre căzuse în
desuetudine.
Dezvoltarea economică fără precedent a Romei de la sfârşitul Republicii,
avântul luat de comerţ şi de operaţiunile bancare au făcut ca romanii să resimtă
din ce în ce mai mult nevoia unui climat de securitate în ce priveşte dovada
actelor juridice pe care le încheiau.
În acest sens, un mare inconvenient al contractelor verbale era acela că
proba lor se făcea cu martori, ceea ce atrăgea după sine numeroase dificultăţi. În
caz de litigiu, citarea trebuia făcută de către reclamant, instanţa de judecată
neavând astfel de atribuţiuni, lucru deseori dificil de realizat; de asemernea, se
putea întâmpla ca martorii să refuze mărturia, să fie de rea credinţă sau să fi
murit. Toate aceste inconveniente au dus la utilizarea tot mai frecventă, în viaţa
comercială, a formei scrise, a cărei principală calitate era aceea de a fi uşor de
probat.
Astfel, şefii de familie la sfârşitul Republicii şi la începutul Principatului,
notau pe nişte registre domestice, numite “adversaria”, veniturile şi cheltuielile lor,
în ordinea în care aveau loc. De pe aceste registre treceau o dată pe lună
încasările şi cheltuielile pe un registru ţinut mai îngrijit, care se numea “ codex
accepti et expensi” -registru al sumelor primite şi al sumelor plătite. În
consecinţă,registrul avea două coloane:
-într-o coloană se treceau sumele primite-acceptate,
-în alta sumele plătite-expensa.
Menţiunile din codex arătau suma, cauza şi numele persoanei care a plătit
sau n-a primit o sumă de bani.
După cum arăta Cicero, romanii păstrau cu sfinţenie aceste registre,
astfel că menţiunile pe care ele le cuprindeau nu puteau să nu aibă forţă
probantă, cu atât mai mult cu cât nu era tolerată ţinerea neregulată a registrelor
sau înscrierea unor date inexacte. De altfel, de cele mai multe ori o operaţiune era
trecută atât în codexul creditorului, cât şi în cel al debitorului, eventualele
contestaţii fiind soluţionate prin compararea scriptelor.
Pentru dovedirea operaţiunii era însă suficientă menţinerea cuprinsă în
registrul creditorului.
Gaius ne relatează că înregistrările “nomina” cuprinse în codex erau de
două feluri:
-nomina transcripticia,
-nomina arcaria.
În nomina transcripticia, se făceau înregistrările prin care se crea o
obligaţie.
În nomina arcaria, se făceau înregistrările prin care se menţionau datoriile
existente. Aceste înregistrări nu dădeau naştere unor obligaţii, ci doar consemnau
existenţa lor.

70
 În cazul unui împrumut, de exemplu, menţiunea din registrul bancherului
“Titio datum centum ex mutuo”, servea numai ca mijloc de probă, întrucât
obligaţia nu se născuse litteris, ci re. Era vorba despre o simplă înregistrare de
casă.
Funcţiile contractului litteris
Gaius, în secolul al II-lea, semnalează că nomina transcripticia avea două
funcţii:
- transcriptio a persona in personam – pentru înlocuirea unui debitor prin
altul,
- transcriptio a re in personam – pentru schimbarea temeiului juridic al unei
obligaţii.
-
Transcriptio a persona in personam
Constituia modalitatea prin care contractul litteris era folosit la schimbarea
unui debitor cu alt debitor. Astfel o creanţă era trecută de pe numele unei
persoane pe numele altei persoane. Schimbarea debitorului se făcea prin înscrierea
a două menţiuni în registrul de plăţi şi încasări.
De exemplu:
Titius îi datorează o sumă de bani creditorului său.
Titius are însă, la rândul său, un debitor Maevius.
Pentru a se face numai o singură plată, în loc de două, Titius convine cu
creditorul său ca Maevius să plătească în locul lui. În acest scop creditorul lui
Titius menţionează la coloana plăţilor că i-a dat lui Maevius o sumă de bani,
menţiune pe care acesta o confirmă la aceeaşi coloană (expensilatio), totodată, el
stinge obligaţia lui Titius, trecând la coloana încasărilor că aprimit de la Titius
aceeaşi sumă, deşi în realitate nu primise nimic (acceptilatio). Astfel, obligaţia lui
Titius se stinge în mod fictiv. Se naşte nouă obligaţie în sarcina lui Maevius,
realizându-se astfel o novaţiune prin schimbare de debitor. Această operaţiune,
menţionată mai sus presupunea consimţământul tuturor persoanelor implicate.
Transcriptio a re in personam
Constituie modalitatea prin care contractul litteris era folosit la schimbarea
cauzei, adică a temeiului juridic al unei obligaţii, părţile, respectiv creditorul şi
debitorul, rămânând aceleaşi.
Această funcţie a contractului litteris presupune că debitorul era dator
creditorului în baza unui contract oarecare, de exemplu o vânzare, iar părţile voiau
ca această datorie să devină litteris.
Schimbarea cauzei obligaţiei avea în vedere interesele creditorului, căci
vânzarea era un contract de bună-credinţă, pe când contractul litteris era de drept
strict – situaţia debitorului înrăutăţindu-se. În acest scop, creditorul trecea la coloana
încasărilor că datoria izvorâtă din vânzare s-a primit deşi nu primise nimic. În
acelaşi timp, la coloana plăţilor el menţiona că a dat debitorului său aceeaşi sumă,
deşi în realitate nu-i dăduse nimic. Astfel, se ajungea la schimbarea cauzei

71
obligaţiei, căci debitorul nu mai datora în baza contractului de vânzare, ci a
contractului litteris.
Utilitatea unei astfel de operaţiuni consta în faptul că în epoca în care a
apărut contractul literal, alte contracte, precum contractul de vânzare, de locaţiune
sau de societate nu erau încă recunoscute, fiind lipsite de eficienţă juridică, astfel
că printr-o transcriptio a re in personam, o obligaţie de bună-credinţă era înlocuită
cu o obligaţie de drept strict, ce decurgea dintr-un contract formal, aşa cum era
contractul litteris.

Caracterele obligaţiei literale

Obligaţia literală face parte din categoria obligaţiilor de drept strict, aşa încât
este de riguroasă interpretare, judecătorul ţinând cont de litera actului şi nu de
voinţa internă a părţilor.
Obiectul contractului literal este o sumă de bani, iar nu şi o “alia certa res
sau un incertum” ca în contractul verbis.
Este sancţionat printr-o acţiune numită: “actio certae creditae pecuniae”.
Termenul era permis, condiţiunea însă nu, afară poate de condiţiunea tacită.
Contractul literal putea interveni între absenţi, în schimb nu era accesibil ori şi
cui. Numai cetăţenii romani se puteau obliga “litteris” întrucât numai ei puteau ţine
un registru de plăţi şi încasări.
Utilizarea formei litteris între peregrini
După opinia Proculienilor “nomina transcripticia”, era cu totul interzisă
peregrinilor.
Gaius menţionează că peregrinii se puteau obliga în formă scrisă, prin
utilizarea a două categorii de acte:
- chirographae
- syngrapha.
Chirographum era redactat într-un singur exemplar, subscris de debitor, prin
care acesta recunoaşte că datorează o sumă cuiva. Se putea însă, când actul era
bilateral, ca ambele părţi să indice cele convenite sau ca una singură să redacteze
amândouă declaraţiunile, adeziunea celeilalte rezultând din simpla “subscrptio” a
actului.
Syngrapha era redactat în mai multe exemplare, distribuite cu funcţiile
acestor înscrisuri. Era un înscris redactat în mod impersonal şi confecţionat faţă de
martorii care, împreună cu redactorul îşi aplicau sigiliile pe act, fiecare din ei
scriindu-şi numele în dreptul peceţiei, dându-se apoi actul în păstrare unuia din
martori şi uneori înregistrându-se în arhiva magistratului.
Natura şi efectul acestor înscrisuri a dat naştere la controverse. Din relatările
lui Gaius, rezultă că ele se pare că ar izvorâ dintr-un fel de obligaţiune “ litteris”
(litterarumobligatio fieri videtur ), ceea ce denotă că jurisconsultul le considera ca
nişte simple titluri probatorii.

72
 Poetul Pseudo-Asconius face o distincţie, afirmând că în chirograf “ tantum
quae gesta sunt scribi solent”, dar că “in syngraphis etiam contra fidem veritatis
pactio venit”.
Dacă singrafa este un înscris al cărui conţinut trece drept expresiunea
adevărului chiar când lucrurile în realitate se petrecuseră altfel, reese de aici că
avem un act creator de obligaţiuni, deci cu un adevărat contract literal. Unii autori
extind soluţia şi chirografelor.
Obligaţia litteris în epoca lui Justinian
În epoca postclasică, în contextul decăderii formalismului în materia actelor
juridice, încetează practica ţinerii registrelor de plăţi şi încasări şi odată cu acesta,
dispare şi contractul litteris. Totuşi, în Institutele lui Justinian se face încă vorbire
despre obligaţia litteris.
Obligaţia literală din epoca lui Justinian nu se confundă însă cu cea
născută din contractul litteris, întrucât se caracterizează printr-o fizionomie distinctă,
un mod propriu de formare şi o funcţie proprie.
Ipoteza la care se referă titlul corespunzător din Institute este următoarea:
-debitorul care a recunoscut printr-un înscris primirea unei sume de bani, după
trecerea unui anumit interval de timp, nu mai are dreptul să facă dovada că nu a
primit în realitate această sumă şi rămâne deci obligat în baza acestui înscris.
În dreptul postclasic are loc o tendinţă de generalizare a formei scrise, dat
fiind interesul creditorilor de a-şi constitui mijloace de probă cât mai sigure într-o
epocă de instabilitate şi de criză economică. Drept urmare, atunci când încheiau o
operaţiune juridică, părţile obişnuiau să redacteze înscrisuri în care se menţiona că
aceasta a avut loc.
Aceste înscrisuri constatatoare ale operaţiunii juridice încheiate nu se
confundă însă cu contractul litteris, deoarece nu aveau o funcţie creatoare, ci doar
una probatorie, ele fiind încheiate cu scopul de a proba existenţa unor obligaţii.
Asemenea acte scrise puteau fi atacate, prin “ querela non numeratae
pecuniae”. “Querela” putea fi intentată într-un anumit termen, termen care în epoca
lui Justinian a fost fixat la doi ani. Dacă în acest interval de timp debitorul nu
intenta “querela non numeratae pecuniae” împotriva actului ce menţiona existenţa
obligaţiei sale, actul devenea inatacabil. Obligaţia izvorâtă din actul inatacabil poartă
în vremea lui Justinian numele de obligaţie literală.
În noua sa accepţiune 52, obligaţia nu este propriu-zis efectul unui act, în
fapt, obligaţia se naşte din operaţiunea juridică consemnată în actul scris, dar
devine literală numai dacă debitorul nu atacă înscrisul în termen de doi ani.
Prin sistemul cunoscut în epoca lui Justinian, proba unei obligaţii se
confundă cu naşterea ei. Altfel spus, obligaţia literală îşi capătă identitatea proprie
numai după trecerea a doi ani, timp după care debitorul nu mai are posibilitatea
de a ataca actul în care este menţionată datoria sa.

52
Emil Molcuţ, “Drept roman”, Edit Press Mihaela S.R.L., Bucureşti, 2000, p, 250-251.

73
 Faptul că romanii au păstrat un termen care exprimă în epoca postclasică
alt conţinut juridic decât în epoca veche, literatura juridică a exprimat mai multe
opiniie diverse, majoritatea autorilor susţin ideea că acest procedeu, care nu apare
ca izolat în practica romanilor, reprezintă încă o modalitate de exprimare a
spiritului conservator roman, a dorinţei de a înfăţişa dreptul ca pe un fenomen
imuabil, atât în planul conţinutului cât şi al formei sale.
Rolul scrisului în materie de acte juridice a variat din cauza dublei
posibilităţi ce presupune:
- el poate constitui un simplu mijloc de dovadă,
- el mai poate să fie ridicat la rangul de condiţiune esenţială, de formalitate
indispensabilă pentru validitatea unei operaţiuni date.
De aici, se poate vedea şi autonomia dintre concepţia grecească şi cea
romană, aceasta deosebind actul juridic de titlul care-l materializează, iar cealaltă
considerând facerea înscrisului ca o cerinţă necesară existenţei însăşi a actului
juridic.
Cu timpul însă, contractul literal a dispărut, mai exact în epoca postclasică.

Contractele în formă religioasă

Au reprezentat prin forma pe care au îmbrăcat-o convenţiile pentru a

deveni contracte, deoarece conturarea instituţiilor juridice în epoca veche a dreptului
roman a stat sub semnul ideologiei religioase. Pentru romanii din acea vreme
cultul legilor era ridicat la acelaşi rang faţă de cultul zeilor, a căror bunăvoinţă
era invocată pentru buna desfăşurare a raporturilor sociale. Principalele contracte în
această formă erau sponsio religiosa şi jusiurandum liberti.
Sponsio religiosa-cea dintâi obligaţie contractuală a fost aceea dintre păgubaş
şi garant, însoţită de pronunţarea unui jurământ.
Jusiurandum liberti-constituia jurământul dezrobitului.
Contractele în formă verbală- Reprezintă acele contracte care se considerau
valabil încheiate prin rostirea unor formule solemne. Odată cu evoluţia societăţii
romane, asistăm la o desprindere a atribuţiilor religioase de cele laice, instituţiile
juridice cunoscând un profund proces de desacralizare. Contractele în formă verbală
erau sponsio laica, stipulatio şi dotis dictio.
Sponsio laica a fost rezultatul lui sponsio religiosa. Era formată prin
întrebare şi răspuns. Ea era accesibilă numai cetăţenilor romani.
Stipulatio este un contract special, care naşte obligaţii în sarcina debitorului.
Se formează tot prin întrebare şi răspuns. Era accesibilă şi peregrinilor.
Dotis dictio era contractul verbal de constituire a dotei viitoarei soţii. E
cunoscut şi sub denumirea de “promisiunea de dotă”.

Contractele în formă autentică

Sunt acele contracte care se încheiau în faţa magistratului pentru a putea fi
considerate valabil încheiate şi a putea produce efecte juridice. Singurul contract

74
care, pentru a fi considerat valabil încheiat, trebuia să fie în formă autentică, era
nexum..
Nexum era o convenţie care devenea contract prin prezentarea părţilor în
faţa magistratului şi presupunea obligaţia debitorului să presteze creditorului un
anumit număr zile muncă, pentru a acoperi astfel datoria pe care nu a putut să o
achite la termen.

Contractele în formă scrisă

Sunt acele contracte care pentru a fi considerate valabil încheiate trebuiau
să îmbrace forma scrisă. Singurul contract care nu putea lua fiinţă decât sub forma
unui înscris era contractus litteris. Contractus litteris se făcea printr-o înscriere, o
consemnare a creditorului în registrul său, înscriere confirmată de debitor în acelaşi
registru.
Contractul a cunoscut un îndelungat proces de evoluţie în dreptul roman.
Astfel, iniţial forma pe care au îmbrăcat-o convenţiile pentru a deveni
contracte a fost cea religioasă, ca de exemplu sponsio religiosa.
Odată cu evoluţia societăţii romane, relevantă este transformarea suferită de
forma originară de a se contracta, sponsio religiosa, care dintr-un act sacral devine
act civil.
Tot datorită dezvoltării societăţii şi a inconvenientelor în materia probaţiunii
a apărut la finele vechiului drept roman şi contractul în formă scrisă, contractus
litteris, a cărei principală calitate era aceea de a fi uşor de probat.

75
 CAPITOLUL VII

CONTRACTELE NEFORMALE ÎN CADRUL DREPTULUI ROMAN

1. Contracte reale

Contractele reale au apărut la sfârşitul epocii vechi şi începutul epocii clasice, cu

excepţia gajului, care a fost sancţionat abia în secolul al doilea î e.n.
Ele se formează printr-o convenţie însoţită de remiterea materială a lucrului (re)
ceea ce explică şi termenul tehnic prin care sunt desemnate.
Apariţia contractelor reale trebuie pusă în legătură cu avântul pe care viaţa
economică 1-a cunoscut spre sfârşitul republicii şi care nu mai putea suporta forma rigidă
a contractelor solemne. Prin intermediul lor se realizau operaţiuni juridice ca împrumutul
de consumaţie, împrumutul de folosinţă, constituirea unor garanţii reale, păstrarea unor
lucruri.
Ca o replică dată actelor solemne, contractele reale creează posibilitatea
efectuării unor operaţiuni economice dintre cele mai diverse, într-o formă simplă şi
eficientă, cu efecte juridice bine precizat în afară de mutuum, care este un contract
unilateral, contractele reale sunt sinalagmatice imperfecte. In planul efectelor pe care le
declanşează contractele reale se situează la zona de interferenţă dintre contractele formale
(care sunt unilaterale) şi contractele consensuale care, cu o singură excepţie, sunt
bilaterale.
1.1.Mutuum53

Contractul prin intermediul căruia romanii realizau împrumuturi de consumaţie,

este desemnat în texte fie prin termenul mutui datio (care este mai adecvat), fie prin cel
de mutuum (fără un sens originar precis) care a fost pus în legătură cu expresia ex meo
tuum fit (de la mine devine al tău). Aceste cuvinte, sugerau faptul că încheierea
contractului presupunea transmiterea unui lucru de către creditor debitorului său.

53
Ştefan Cocoş, Drept roman, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004

76
 Mutuum este contractul prin care debitorul se obligă să restituie creditorului său,
lucruri de acelaşi fel, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a primit
în vederea consumaţiunii.
Ca orice contract real, mutuum se formează prin convenţia părţilor, însoţită de
remiterea materială a lucrului. Simpla convenţie nu prezintă vreo semnificaţie juridică în
acest caz, ea având regimul unui pact oarecare. Remiterea materială a lucrului care
însoţeşte convenţia părţilor apare aici ca o condiţie de formă (necesară pentru naşterea
actului) şi nu ca un efect al contractului, întrucât lucrurile împrumutate erau destinate
consumului, creditorul le transmitea debitorului cu titlul de proprietate.
Caracterele lui mutuum
Este un contract real, întrucât aşa cum spuneam, pentru formarea sa este
necesară transmiterea proprietăţii lucrului care face obiectul contractului.
Face parte din categoria contractelor nesolemne, dar ţine de o specie aparte a
acestor contracte, simpla convenţie nefiind suficientă, ea trebuind să fie însoţită de
transmiterea proprietăţii prin tradiţie.
Este în acelaşi timp un contract unilateral fiindcă transmiterea lucrului de către
creditor nu se face în vederea executării unei obligaţii, ci este o condiţie de formă,
necesară pentru naşterea contractului.
Face parte din categoria contractelor de drept strict, spre deosebire de celelalte
contracte reale, care se interpretează cu bună credinţă.
Fiind un act de drept al ginţilor, mutuum putea fi utilizat în raporturile dintre
cetăţeni şi peregrini.
Este un act destinat să dea haină juridică împrumutului gratuit.
Efectele lui mutuum
Mutuum dă naştere unei obligaţii de drept strict şi unilateral. În virtutea acestei
obligaţii, debitorul trebuie să restituie la scadenţă lucrul de aceeaşi calitate şi în aceeaşi
cantitate cu cele pe care le-a primit.
În epoca veche, obligaţiia debitorului a fost sancţionată prin legis actio per
condictionem, înlocuită spre sfârşitul republicii prin actio certae creditae pecuniae,
atunci când obiectul obligaţiei era o sumă de bani sau prin actio certae rei, atunci când
debitorul trebuia să restituie alia certa res.
Debitorul trebuia să restituie numai cât a împrumutat, căci aşa cum spuneam,
mutuum era un contract gratuit.
1.2.Fiducia

Fiducia este contractul real care se naşte prin transmiterea lucrului în forma
mancipaţiunii sau a lui in iure cessio, însoţită de o convenţie prin care dobânditorul
promite să retransmită proprietatea asupra lucrului, celui de la care 1-a primit.
La origine, contractul de fiducie a îndeplinit mai multe funcţii, care au fost
preluate apoi de către alte contracte reale, pe măsura apariţiei lor.
Este util să subliniem că în definiţia contractului de fiducie nu utilizăm termenii
de creditor şi debitor şi nici n-am putea-o face, deoarece fiducia îndeplinind mai multe

77
funcţii, cel ce transmite proprietatea asupra lucrului este fie debitor al unei sume de bani
şi creditor condiţional al lucrului, fie pur şi simplu creditor al lucrului transmis.
Deoarece fiducia este o convenţie grefată pe mancipatio sau in iure cessio,
sancţionată printr-o acţiune personală, în mod firesc, apar anumite inconveniente, în
special pentru cel ce transmite proprietatea asupra lucrului. Astfel, cel ce transmite lucrul
riscă să nu-1 poată dobândi, după cum riscă să nu dobândească nici măcar valoarea lui.
Fiducia mai prezintă şi inconvenientul că presupune utilizarea unor acte solemne
ca mancipatio şi in iure cessio, într-o epocă în care ritmul afacerilor era în continuă
creştere, iar părţile erau interesate să recurgă la acte libere de forme. Pe de altă parte,
întrucât reclamă acte de drept civil, fiducia nu era accesibilă peregrinilor, cu care romanii
întreţineau la începutul imperiului intense relaţii comerciale. Aşa se explică faptul că rând
pe rând, funcţiile fiduciei au fost preluate de către gaj, comodat şi depozit, acte grefate pe
tradiţiune, simple şi eficiente, mult mai bine adaptate scopurilor urmărite de către părţi.
După ce mancipatio şi in iure cessio nu s-au mai aplicat, prin forţa lucrurilor,
fiducia a dispărut din practica juridică.

1.3.Gajul54
Gajul se formează prin transmiterea posesiunii unui lucru de către debitor
creditorului său, în forma tradiţiunii, transmitere însoţită de o convenţie prin care
creditorul promite să retransmită posesiunea lucrului, după ce debitorul îşi va fi plătit
datoria.
Contractul de gaj a fost sancţionat abia în secolul al II – lea î e.n., după comodat şi
depozit, dar preferăm să-i fixăm locul în această expunere imediat după fiducia, întrucât
i-a prealuat principala funcţiune - aceea de a crea o garanţie reală.
Faţă de fiducia, gajul prezintă o serie de avantaje:
- Este o convenţie grefată pe tradiţiune, act deosebit de suplu, la îndemâna atât a
cetăţenilor cât şi a peregrinilor.
Tradiţiunea este utilizată în scopul transmiterii posesiunii şi nu a proprietăţii.
Consecinţa este că debitorul rămâne proprietar al lucrului transmis cu titlul de garanţie,
bucurându-se atât de dreptul de urmărire cât şi de dreptul de preferinţă.
Situaţia creditorului este perfect asigurată atât în raporturile cu debitorul cât şi în
cele cu terţii. Astfel, debitorul nu poate intra în stăpânirea lucrului dat în gaj înainte de a-
şi plăti datoria.
Părţile pot încheia o convenţie, pe baza căreia fructele produse de lucrul transmis
cu titlu de garanţie pot fi păstrate de către creditor în contul dobânzilor. Această
convenţie, numită anticreză, simplifică raporturile dintre părţi în legătură cu regimul
fructelor ca şi în legătură cu plăţile ce urmează a fi făcute.
Deşi garanţia reală de gaj este efectul contractului de gaj, cele două figuri juridice
nu trebuie confundate, ele având fizionomii distincte. Aşa se face că uneori contractul de
gaj poate exista independent de garanţia reală de gaj.

54
Emil Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997.

78
 În dreptul postclasic, debitorul avea actio pigneraticia directa (acţiunea directă a
celui ce a lăsat zălog, amanet un lucru) prin care putea să ceară, numai după efectuarea
plăţii, restituirea lucrului sau plata unor despăgubiri, dacă lucrul pierea din vina
creditorului.
Creditorul răspundea pentru culpa levis in abstracto.
La răndul său, creditorul dispunea de actio pigneraticia contraria (acţiune contra
celui ce a lăsat zălog) prin care cerea despăgubiri pentru cheltuielile făcute cu păstrarea
lucrului.
In raporturile cu terţii, situaţia creditorului gaj ist a fost pe deplin asigurată abia în
epoca lui Justinian. In epoca clasică, creditorul apărea ca un simplu titular de drept
personal, aşa încât nu avea nici o putere împotriva terţilor. în vremea lui Justinian însă,
prin unificarea ipotecii cu gajul, creditorul devine un veritabil titular de drept real şi poate
urmări lucrul în mâinile oricui.
Fizionomia pe care garanţia reală de gaj a dobândit-o în epoca lui Justinian
(unificarea ei cu ipoteca) aruncă o şi mai puternică lumină asupra distincţiei pe care o
face între contractul de gaj, care generează drepturi personale, sancţionate prin acţiuni
corespunzătoare şi garanţia reală de gaj, care a sfârşit prin a se contopi cu ipoteca.
Precizăm că unificarea s-a realizat numai în privinţa efectelor, căci modul de formare al
gajului a rămas acelaşi.

1.4.Comodatul
Contractul de comodat se formează prin transmiterea detenţiunii unui lucru în
forma tradiţiunii de către creditor (comodantul) debitorului său (comodatarul), în vederea
folosinţei, transmitere însoţită de o convenţie prin care debitorul promite să restituie
lucrul la termen.
Ca şi în cazul gajului, convenţia părţilor este grefată pe tradiţiune numai că de
data aceasta tradiţiunea este utilizată în scopul transmiterii, detenţiunii şi nu a posesiunii.
Exercitând o simplă detenţiune, dobânditorul lucrului nu dispune de mijloace
juridice proprii prin care să se apere împotriva eventualelor pretenţii ale terţilor. Drept
urmare, în cazul unui conflict cu terţe persoane, comdatarul trebuie să se adreseze
comodantului pentru ca acesta să-i asigure protecţia juridică.
Fiind destinat realizării împrumutului de folosinţă, comodatul are ca obiect
lucruri ce nu se consumă prin întrebuinţare. Cu toate acestea, în mod excepţional, s-a
admis că şi lucrurile consumabile (res quae primo usu consumuntuf) pot fi împrumutate
în scopul folosinţei. Este cazul monedelor rare, împrumutate de către bancherii care fac
schimb de monezi pentru a le expune vederii publice (ad pompam et ostentatione).
De regulă, lucrurile împrumutate în scopul folosinţei sunt mobile, dar
comodatul se aplică deopotrivă şi lucrurilor imobile.
Ca şi mutuum, comodatul este un contract gratuit, aşa încât comodatarul nu
trebuie să facă vreo plată pentru folosinţa lucrului. Comodatarul trebuie să folosească
lucrul conform înţelegerii avute cu comodantul.
Comodatul este un contract de bună credinţă, sancţionat însă în epoca
împăratului August. în principiu, el dă naştere numai obligaţiei de restituire de către

79
comodatar, dar uneori creează obligaţii şi în sarcina comodantului şi este prin urmare un
contract sinalagmatic imperfect.
În calitatea sa de detentor, comodatarul nu stăpâneşte lucrul pentru comodant,
aşa încât la termenul fixat trebuie să-1 restituie. În cazul dispariţiei lucrului, avem în
vederecă este vorba despre un lucru individual determinat comodatarul răspunde atât
pentru dol cât şi pentru culpă. Ca atare, debitorul va răspunde nu numai pentru acţiunile
sale dolozive, cât şi pentru abstenţiunile sale vinovate. Vinovăţia debitorului se apreciază
prin compararea conduitei pe care el a avut-o faţă de bunul datorat, cu conduita pe care
trebuie să o aibă un bun şef de familie faţă de bunurile sale (culpa levis in abstracto).
Gaius ne arată că debitorul răspunde şi pentru unele împrejurări care sunt
cuprinse în sfera cazului fortuit. Aceasta înseamnă că debitorul răspunde nu numai pentru
culpă şi dol, ci şi pentru custodia.
Obligaţiunile comodatarului sunt sancţionate prin actio comodati directa (acţiune
directă contra comodatarului). În edictul pretorului această acţiune are două formule: una
redactată in factum şi una in ius. Formula redactată in factum pare a fi mai veche, cealaltă
fiind introdusă în edict mai târziu, pentru unele avantaje pe care le prezintă.
La rândul său, comodantul poate fi ţinut să execute anumite obligaţiuni,
sancţionate prin actio comodati contraria.
Reţinem faptul că această acţiune (iudicium contrarium comodati) este cunoscută
încă din epoca lui Labeo. În orice caz, comodantul este obligat să-1 despăgubească pe
comodatar pentru cheltuielile făcute în scopul conservării lucrului.

1.5.Depozitul
Formarea contractului de depozit presupune transmiterea detenţiunii unui
lucru prin tradiţiune de către o persoană numită deponent altei persoane numite depozitar,
transmitere însoţită de o convenţie prin care depozitarul promite să păstreze lucrul şi să-1
restituie la cererea deponentului.
Ca şi comodatarul, depozitarul este un simplu detentor şi nu dispune de mijloace
juridice proprii de apărare faţă de terţi. Spre deosebire de comodatar însă, care este
obligat să restituie lucrul la termenul fixat, depozitarul trebuie să-1 restituie la cererea
deponentului.
Obiectul contractului de depozit este un lucru individual determinat, ca şi la
comodat, dar pe când comodatul poate avea ca obiect şi lucruri mobile, depozitul nu se
aplică decât lucrurilor imobile.
Depozitarul nu poate folosi lucrul primit în păstrare, căci folosirea lucrului altuia
fară drept este calificată în epoca principatului ca faptă delictuală (furtum usus).
Depozitul este un contract gratuit, aşa încât deponentul nu are obligaţia de a plăti
ceva depozitarului pentru păstrarea lucrului.
Depozitarul este obligat să restituie lucrul la cerere. Obligaţia sa este sancţionată
prin actio depositi directa (acţiune împotriva depozitarului), acţiune civilă şi de bună
credinţă. Actio depositi directa este în acelaşi timp o acţiune infamantă.
Depozitarul răspunde pentru dolul său, dar nu răspunde şi pentru culpă, întrucât
nu profită cu nimic de pe urma contractului. Şi în cazul depozitului, ca şi în cazul

80
celorlalte contracte reale, cu excepţia lui mutuum, riscurile sunt ale lui tradens. (Nu
trebuie să uităm totuşi că la comodat debitorul răspunde în anumite cazuri şi pentru
custodia).
Operaţiunea juridică a păstrării lucrului altuia s-a realizat încă înaintea apariţiei
contractelor reale, încă din epoca Legii celor XII Table, romanii obişnuiau să încheie
convenţii de depozit, cu toate că ele nu erau sancţionate pe tărâm contractual. Cu toate
acestea, convenţia de depozit dădea naştere unor consecinţe juridice, în sensul că cel ce
refuza să restituie lucrul primit în păstrare era considerat delicvent şi trebuia să plătească
dublul valorii lucrului.
Mai târziu, operaţiunea juridică a depozitului s-a realizat prin intermediul
contractului de fiducie, iar începând din epoca lui August chiar prin contractul de depozit.
Dacă la origine sancţiunea contractului de depozit a fost o acţiune in ius, în epoca
clasică el a fost sancţionat şi printr-o acţiune in factum.
Dreptul lui Justinian cunoaşte o actio depositi contraria, chemată să sancţioneze
eventualele obligaţii ale deponentului. În dreptul clasic aceste obligaţii puteau fi
sancţionate printr-o acţiune in factum contraria sau chiar prin dreptul depozitarului de a
reţine lucrul. Prin intermediul acestor mijloace juridice, depozitarul îl poate constrânge pe
deponent să-1 despăgubească pentru cheltuielile făcute în scopul conservării lucrului,
precum şi pentru prejudiciul cauzat de acel lucru.
Ca şi comodatul, contractul de depozit se configurează ca un contract sinalagmatic
imperfect.
Pe lângă depozitul obişnuit, romanii au cunoscut şi trei forme excepţionale de
depozit: depozitul necesar, depozitul sechestru şi depozitul neregulat.

Depozitul necesar.
Depozitul necesar sau mizerabil, cum îl numesc comentatorii, constituie acea
formă de depozit făcută în mod forţat în situaţii de forţă majoră (inundaţii, naufragiu,
cutremure, incendii) când deponentul nu mai are posibilitatea de a opta pentru o persoană
sau alta în vederea depunerii lucrului. În consecinţă acest depozitar are o răspundere mai
mare. Iată de ce depozitul necesar a fost sancţionat mai grav decât cel obişnuit, pretorul
sancţionându-1 cu o actio in duplum (acţiune ce obliga pe depozitar să plătească dublul
valorii lucrului transmis, în cazul când refuza restituirea lui). Această formă de depozit a
apărut în dreptul clasic.

Depozitul sechestru.
Apărut tot în epoca clasică, depozitul sechestru constituie acea formă de depozit
ce constă în depunerea unui lucru la un terţ - depozitar sechestru - de către două persoane
ce se află în proces - deponenţi - cu obligaţia depozitarului de a-1 restitui acelei părţi care
va câştiga procesul.
Datorită finalităţii sale aparte, depozitul sechestru este condus de reguli speciale,
care îl individualizează radical în raport cu celelalte forme ale depozitului.
Spre deosebire de depozitul obişnuit sau de cel necesar, depozitul sechestru
presupune transmiterea lucrului cu titlu de posesiune. Depozitarul sechestru va deveni
81
posesor al lucrului şi va putea uza de interdictele posesorii, pe când depozitarul obişnuit
este un simplu detentor. Această abatere de la regimul depozitului obişnuit, îşi află
explicaţia în mecanismul raporturilor dintre părţile aflate în proces şi depozitar, pe de o
parte, şi cele dintre depozitar şi terţi, pe de altă parte.
Dacă la depozitul obişnuit se pot transmite numai lucruri mobile, depozitul
sechestru are ca obiect atât lucruri mobile cât şi imobile.
Restituirea lucrului se făcea la terminarea procesului, şi anume celui care câştiga,
ce putea fi altul decât deponentul.
Nerestituirea lucrului era sancţionată cu o acţiune specială actio sechestraria
depositi.
Depozitul neregulat
Spre sfârşitul epocii clasice începe să se contureze forma depozitului neregulat.
Depozitul neregulat este acea formă de depozit ce are ca obiect un genus -deci
trebuia restituit nu acelaşi lucru, ci un lucru de aceeaşi natură - fapt ce îl apropie de
mutuum, contractul mutuum era de drept strict, iar depozitul un contract de bună credinţă.
Tot ca la mutuum depozitarul dobândeşte dreptul de proprietate asupra lucrului
împrumutat; întrucât depozitarul nu păstra pur şi simplu acel lucru, ci îl dădea cu
împrumut altora, trebuia să aibă calitatea de proprietar.
Restituirea lucrului depozitat se face la cererea deponentului.
Sancţionarea depozitului neregulat ca o figură juridică de sine stătătoare, îşi
găseşte explicaţia în interesul vârfurilor clasei dominante de a practica împrumutul cu
dobândă fară a mai recurge la stipulaţiune, act solemn şi rigid, de natură să încetinească
ritmul operaţiunilor bancare în special.

82
 CAPITOLUL VIII
CONTRACTE CONSENSUALE

Contractele consensuale iau naştere printr-un simplu acord de voinţă şi reprezintă

forma cea mai evoluată pe care a cunoscut-o tehnica de creare a obligaţiilor în dreptul
roman. Dacă materia contractelor solemne este dominată de un formalism riguros, iar cea
a contractelor reale este marcată totuşi de forma remiterii lucrului, contractele
consensuale se formează exclusiv pe calea manifestării de voinţă a părţilor, constituind
un exemplu grăitor de subiectivizare a actelor juridice. Această linie de evoluţie va
deveni de altfel proprie şi pentru alte instituţii sau figuri juridice, astfel încât, în epoca lui
Justinian, drepturile subiective, fíe personale, fie reale se vor configura ca efecte ale
simplei manifestări de voinţă.
La contractele consensuale, toate operaţiunile materiale sunt generate de convenţia
părţilor şi se fac în executarea obligaţiilor născute din acea convenţie.
Cuvântul acord de voinţă se foloseşte în cazul de faţă într-un dublu sens. Un prim
sens, respectiv cel formal, este elementul care transformă acordul de voinţă în contract. În
al doilea sens vorbim de caracterul formal al acordului de voinţă pentru a arăta că între
categoria socială dominantă şi cei săraci nu poate exista un acord de voinţă liberă.
Ca şi contractele reale, contractele consensuale sunt de bună credinţă, sancţionate prin
acţiuni corespunzătoare.
Contractele consensuale sunt în număr de cinci, după cum urmează: vânzarea (venditio
emptio), locaţiunea (ocatio conductio), societatea (societas), mandatul (mandatuum),
emfiteoza (emphyteusis).

1. Vânzarea
Vânzarea este contractul prin care o parte, numită vânzător, se obligă să transmită
posesiunea liniştită a unui lucru celeilalte părţi, numită cumpărător, în schimbul unei
cantităţi de metal, numită preţ, pe care cumpărătorul se obligă, la rândul său să i-o
transmită.
Din punct de vedere istoric, operaţiunea juridică a vânzării s-a realizat încă din
epoca foarte veche, dar contractul consensual de vânzare, ca formă de realizare a acestei
operaţiuni, a apărut abia spre sfârşitul republicii, la capătul unei îndelungate evoluţii.
Până să ajungă un contract consensual a trecut prin două forme sau faze, după cum
urmează: vânzarea mancipaţiune şi vânzarea prin stipulaţiuni.
2. Vânzarea mancipaţiune (vemmdatio).
Vânzarea se confunda la origine cu mancipaţiunea. Funcţia originară a
mancipaţiunii a fost aceea de a transmite proprietatea asupra lucrurilor mancipii în
schimbul unei cantităţi de aramă care reprezenta preţul. Întrucât mancipaţiunea era un act
solemn, momentul formării actului coincidea cu executarea sa, transmiterea metalului ce
constituia preţul fiind o condiţie de formă a acesteia. Această unitate dintre formarea
vânzării şi executarea sa prezenta dificultăţi mai ales în cazurile în care cumpărătorul nu
putea face plata imediat. În scopul de a separa formarea vânzării de executarea sa,
romanii au adoptat procedee mai adecvate.

83
3. Vânzarea prin stipulaţiuni.
Valorificând caracterul abstract al stipulaţiunii, romanii au utilizat-o în scopul
realizării vânzării cele două prestaţiuni, predarea lucrului şi plata preţului, care făceau
obiectul a două stipulaţiuni distincte. Prima stipulaţiune genera obligaţia de a preda
preţul, iar cea de-a doua, obligaţia de a preda lucrul.
Presupunerea că vânzarea consensuală a fost precedată de vânzarea prin
stipulaţiuni este confirmată şi de fizionomia termenului prin care romanii au definit
vânzarea consensuală: emptio venditio. Această dublă denumire se explică numai prin
faptul că înaintea apariţiei contractului consensual, vânzarea s-a făcut prin două
stipulaţiuni, reunite în vederea realizării unui singur scop.
Vânzarea consensuală55(prin simplă convenţie) a fost practicată mai întâi în
dreptul public şi numai după aceea în dreptul privat. Întrucât spre sfârşitul republicii în
plină epocă a marilor războaie de cucerire, numărul prizonierilor de război a crescut
foarte mult, vânzarea lor în formele solemne ale mancipaţiunii sau stipulaţiunii devenise
cu totul nepractică. În scopul accelerării ritmului acestor operaţiuni juridice, romanii au
admis că simplul acord de voinţă dintre questori (magistraţi însărcinaţi cu vânzarea
sclavilor) şi particulari este suficient pentru formarea vânzării.
Cu timpul, datorită avantajelor pe care le prezintă această practică, insuficient
conturată pe plan tehnic în dreptul public, a fost preluată de către particulari şi
perfecţionată prin intervenţia pretorului. În orice caz, simpla convenţie a dobândit valoare
juridică în materia vânzării încă de la începutul secolului întâi î.e.n., întrucât acţiunile
care sancţionează vânzarea figurau pe lista acţiunilor de bună credinţă cunoscută de
Quintus Mucius Scaevola.
Elementele vânzării
Elementele generale ale contractului de vânzare sunt următoarele:
consimţământul, obiectul şi preţul.
Consimţământul- Dacă în general consimţământul este manifestarea de voinţă a
unei părţi în sensul dorit de cealaltă parte în cazul vânzării consimţământul constă în
acordul (contrahere) întâlnirea dintre voinţa celui ce doreşte să vândă şi a celui ce doreşte
să cumpere.
Contractul de vânzare, potrivit principiilor generale se formează din momentul
când are loc acordul de voinţă.
În mod excepţional, contractul poate lua naştere într-un moment ulterior acordului
de voinţă cu condiţia ca acesta să se răsfrângă asupra obiectului şi preţului contractului.
Astfel este cazul când părţile s-au înţeles să condiţioneze formarea contractului de
îndeplinire a unor anumite forme ca de pildă încheierea unor stipulaţiuni reciproce. În
dreptul lui Justinian, dacă părţile s-au înţeles să redacteze un înscris (venditio cum
scriptura), contractul se formează în momentul redactării acelui înscris şi nu în momentul
realizării acordului de voinţă, până la întocmirea înscrisului oricare din părţi având
dreptul să renunţe la promisiunea făcută.

55
C-tin Stătescu, Drept civil, Bucureşti, 1979.

84
 Obiectul (res, merx)- Obiectul vânzării trebuie să întrunească toate condiţiile
înfăţişate anterior la obiectul contractului, în plus unele condiţii speciale:
- obiectul vânzării putea fi un lucru care aparţinea altuia deoarece se presupune că
vânzătorul îşi va da silinţa să-i procure lucrul, afară de cazul când acesta a fost
furat. La Roma, vânzarea lucrului altuia era posibilă fiindcă ea este creatoare de
obligaţiuni şi nicidecum translatoare de proprietate.
- obiectul vânzării putea fi un lucru incorporal. Spre exemplu dreptul de emfiteoză,
dreptul de superficie, care sunt drepturi reale dar incorporale, puteau fi vândute.
- obiectul vânzării putea fi un lucru viitor. De exemplu, o recoltă. Vânzarea unui
lucru viitor poartă denumirea de emptio rei speratae (cumpărarea unui lucru care
este sperat).
- obiectul vânzării putea fi chiar speranţa că se va obţine un lucru, o emptio spei
(cumpărarea speranţei).
Un fapt nu poate constitui obiectul vânzării. El poate face obiectul unui mandat
sau al unei locaţiuni de serviciu, dar nicidecum obiect al vânzării -cumpărării.

Preţul (pretium)- Cel de-al treilea element al vânzării este preţul, constând din
suma de bani pe care cumpărătorul trebuie să o plătească vânzătorului.
În dreptul roman, preţul trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
Preţul trebuie să fie real (verum). Romanii nu au admis simularea preţului în
contractul de vânzare, deoarece transmiterea cu titlu gratuit a unui lucru dacă erau
întrunite şi alte condiţii, constituia o donaţie şi nu o vânzare. Preţul nu este real când este
neserios, adică pentru un lucru de mare valoare se pretinde un preţ derizoriu.
Preţul trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil (certum). Preţul în
dreptul lui Justinian se consideră că este certum atunci când prin contractul de vânzare se
prevede că preţul va fi lăsat la aprecierea unei a treia persoane anume arătate, iar dacă
aceasta nu consimte să fixeze preţul, vânzarea nu are loc, la fel ca în cazul când nu s-a
determinat preţul.
Preţul trebuie să fie exprimat în bani (pecunia numerata), altfel avem de-a face
cu o convenţie de schimb.
Preţul trebuie să fie echitabil (justum). În dreptul clasic se admitea chiar dacă
vânzătorul a primit un preţ mult inferior valorii lucrului vândut, ca vânzarea să fie
considerată valabilă. În epoca lui Justinian vânzătorul putea să ceară anularea vânzării cu
restituirea preţului dacă preţul nu reprezenta nici o jumătate din valoarea lucrului,
cumpărătorul având facultatea de a plăti diferenţa dintre preţul plătit şi preţul care trebuia
să fíe plătit, dacă dorea să păstreze lucrul.
Se pare că, legislaţia lui Justinian protejează împotriva leziunii numai pe vânzător,
nu şi pe cumpărător şi numai cu privire la imobile.
Efectele vânzării56

56
Vl. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1978

85
 În dreptul roman vânzarea nu este translativă de proprietate ca în dreptul modern,
ci numai generatoare de obligaţii. Aceste obligaţii sunt bilaterale şi de bună credinţă.
Vânzarea fiind un contract sinalagmatic perfect naşte obligaţiuni pentru ambele
părţi: vânzător şi cumpărător.
Obligaţiile cumpărătorului sunt:
-principala obligaţie a cumpărătorului este aceea de a plăti preţul (dare pretium);
-cumpărătorul poate avea obligaţii accesorii care pot să rezulte din contract sau nu.
Acestea sunt: obligaţiunea de a plăti cheltuielile pe care le-a făcut vânzătorul cu
păstrarea lucrului atunci când cumpărătorul a întârziat de a veni să-1 ia în primire, şi
obligaţiunea de a plăti dobânzi pentru neplata preţului, chiar dacă nu a fost pus în
întârziere, din moment ce lucrul vândut a fost predat.
Obligaţiile vânzătorului:
- obligaţia de a păstra lucrul. Din momentul încheierii contractului de vânzare,
vânzătorul este obligat să aibă grijă ca lucrul să nu se strice sau să dispară. Dacă însă
lucrul piere fără vina vânzătorului, cumpărătorul este totuşi obligat să plătească preţul,
întrucât, în materia vânzării, riscurile sunt ale cumpărătorului, potrivit adagiului emptoris
est periculum (riscurile sunt ale cumpărătorului).
Regula emptoris est periculum nu se aplică în următoarele cazuri:
- în cazul vânzării condiţionate, când lucrul a pierit până la realizarea condiţiei. Dacă
lucrul până în momentul realizării condiţiei a dispărut, vânzarea nu mai are loc din lipsă
de obiect. Cumpărătorul în acest caz nu va plăti preţul, iar vânzătorul va suporta riscurile,
adică va pierde lucrul fară a primi preţul. Dacă lucrul este deteriorat până la realizarea
condiţiei, odată ce aceasta se îndeplineşte, vânzarea ia fiinţă, iar riscurile le suportă
cumpărătorul, conform regulii generale emptoris est periculum.
- în cazul vânzării lucrurilor care trebuie cântărite, măsurate sau numărate, în momentul
predării. In acest caz vânzarea nu ia naştere până în momentul cântăririi, măsurării sau
numărării.
- în cazul că vânzătorul este vinovat de pierderea lucrului. Regula emptoris est periculum
se abate de la principiul după care res perit domino, iar în ceea ce priveşte neexecutarea
obligaţiunii de către vânzător ar trebui să scutească pe cumpărător de plata preţului.
-când răspunderea vânzătorului este prevăzută prin contract, cum ar fi de exemplu în
cazul fortuit sau când vânzătorul a fost pus în întârziere.
- obligaţia de a preda lucrul. Vânzătorul este obligat să predea posesiunea liniştită a
lucrului (vaciim possesionem tradere). Ca să fie vorba de posesiunea liniştită, trebuie să
nu fie cineva care să aibă pretenţii asupra lucrului, adică să nu fie cineva care să-i tulbure
posesiunea prin obţinerea unui interdict.
Dreptul roman clasic cunoştea două cazuri când vânzătorul trebuia să transmită
proprietatea chiar a lucrului vândut: primul caz relativ la acela când vânzătorul este
proprietar quiritar al lucrurilor vândute, al doilea caz este relativ la convenţia prin care
vânzătorul se obligă să transmită proprietatea lucrului vândut.
-obligaţia de garanţie pentru evicţiune. Prin evicţiune se înţelege faptul de a fi despuiat de
un lucru pe cale juridică.

86
 Linia de evoluţie a obligaţiei de garanţie pentru evicţiune trece prin trei stadii:
actio auctoritatis (acţiune de garanţie contra vânzătorului), adio ex stipulatu duplae sau
acţiune născută din stipulato rem hebere licere (să-i fie permis a păstra lucrul) şi în fine,
adio empti.
Pe la mijlocul epocii clasice întâlnim adio auctoritatis în cazul unei mancipaţiuni,
iar când s-a făcut o stipulaţiune întâlnim actio ex stipulatu duplae şi adio empti.
Noua funcţie a lui actio empti de a sancţiona obligaţiunea vânzătorului de predare
a lucrului şi garantare de evicţiune a avut ca urmare înlăturarea din practică a acţiunii
născută din stipulatio rem habere licere, întrucât avea acelaşi subiect, despăgubirea
pentru prejudiciu cauzat.
Obligaţia de a răspunde pentru viciile ascunse. În dreptul vechi roman nu erau
sancţionate decât două aşa numite vicii ce priveau o suprafaţă de teren: anume în cazul
vânzării mancipaţiune, după cum urmează:
-prin actio de modo agri (acţiune relativă la suprafaţa terenului) era sancţionat cazul când
suprafaţa terenului vândut este mai mică decât cea pe care o declarase vânzătorul.
-prin actio auctoritatis (acţiunea în garanţie) era sancţionat cazul cănd un teren fusese
vândut uti optimus maximus (liber de orice sarcină) şi ulterior se descoperise că era grevat
cu servitute.
În epoca clasică, când deja vânzarea devine consensuală, vânzătorul nu răspundea
pentru vicii decât în două cazuri, după cum urmează:
-când făcuse declaraţii false atribuind lucrului calităţi pe care nu le avea;
-când nu declarase viciile, dar le cunoştea, adică era de rea credinţă. Pentru viciile
nedeclarate, dar pe care vânzătorul nu le cunoştea, deci în cazul când vânzătorul era de
bună credinţă, nu răspundea decât dacă se obligase printr-o stipulaţiune specială.
Acestea erau regulile de drept comun, dar pe lângă ele mai existau în această
epocă reguli speciale, sancţionate de edilii curuli. Aceştia au intervenit prin două edicte:
un edict de mancipatio vendundis (relativ la vânzarea sclavilor) şi iumentis vendundis
(relativ la vânzarea de animale).
Prin aceste edicte, edilii crează două acţiuni speciale care agravează situaţia
vânzătorului:
-actio redhibitoria este acţiunea pe care cumpărătorul o avea contra vânzătorului pentru a
cere rezoluţiunea vânzării atunci când descoperise că lucrul are vicii sau când nu se
făcuse o stipulaţiune pentru vicii, înainte ca edilii curuli să dea o astfel de acţiune, apărau
pe cumpărători prin faptul că distrugeau lucrurile de proastă calitate aduse în târguri.
actio qnanti minoris - acţiune la cât mai puţin. Graţie acestei acţiuni, cumpărătorul care a
descoperit un viciu al lucrului vândut, putea cere o despăgubire egală cu diferenţa dintre
preţul pe care 1-a plătit efectiv şi preţul pe care l-ar fi plătit dacă ar fi cunoscut viciul în
momentul vânzării.
Cele două acţiuni aveau un caracter penal deoarece încălcarea lor era considerată
un delict. În sistemul edililor curuli, vânzătorul răspunde nu numai pentru viciile pe care
le cunoaşte, dar şi pentru acelea care îi erau necunoscute. Buna credinţă a vânzătorului nu
îl scuteşte de răspundere pentru vicii. În termeni juridici se spune că răspunderea
vânzătorului este obiectivă, adică independentă de orice vină a lui.

87
4. Locatiunea.
Locatiunea (locatio conductio) este contractul prin care, în funcţie de scopul
urmărit, o parte se obligă să procure folosinţa unui lucru, serviciile sale sau să execute o
anumită lucrare în schimbul preţului pe care cealaltă parte promite să-1 plătească.
Aşa cum rezultă din definiţie, locatiunea este de mai multe feluri: locatio rei
(locatiunea unui lucru), locatio operarum (locatiunea de serviciu) şi locatio operis
faciendi (locatiunea pentru executarea unei lucrări determinate).
4.1. Locatio rei- constă în transmiterea folosinţei unui lucru (teren sau casă) de
către proprietarul său, unei persoane, pe care în terminologia actuală o numim, după caz,
arendaş sau chiriaş, în schimbul preţului pe care acesta se obligă a-1 plăti.
n dreptul modern, din locatio rei sau desprins mai multe contracte cu finalităţi distincte
(închiriere, arendare).
4.2. Locatio operarum- este contractul prin care un om liber îşi oferă serviciile
sale; aşa este cazul lucrătorului care se obligă să muncească într-o mină pentru patronul
său în schimbul unei sume de bani.
4.3.Locatio operis faciendi- este convenţia prin care proprietarul unui teren
(clientul) se înţelege cu un întreprinzător pentru ca acesta din urmă să execute o anumită
lucrare (să-i construiască o casă).
Romanii spre deosebire de moderni, utilizau în cazul operaţiunilor juridice arătate
mai sus, o terminologie unitară. Astfel, partea care lua iniţiativa contractului era numită
locatar, iar cealaltă parte se numea conductor (locatio -condueño), nefíind altceva decât
întrunirea celor două prestaţii într-un singur act. Aşadar, proprietarul unui teren, unei case
sau al unui sclav era locator (la locatio rei), ca şi omul liber care-şi oferă serviciile (la
locatio operarum), ca şi clientul unui întreprinzător (la locatio operis faciendi). Chiriaşul,
arendaşul, proprietarul unei mine sau întreprinzătorul erau desemnaţi prin termenul de
conductor.
4.1. Locatio rei
Locaţiunea unui lucru, ca şi celelalte tipuri de locaţiune, s-a realizat în forma
contractului consensual încă de la începutul secolului I î.e.n. când, potrivit lui Cicero,
actio locati şi actio conducti figurau pe lista acţiunilor de bună credinţă.
La început, operaţiunea juridică a locaţiunii s-a realizat prin intemediul a două
stipulaţiuni, iar această practică este atestată de faptul că romanii au desemnat contractul
consensual de locaţiune printr-un nume compus (locatio-conductio). Aşadar, locaţiunea
consensuală reuneşte două acte distincte şi solemne într-un singur act nesolemn.
Locaţiunea consensuală, ca şi vânzarea, a trecut în domeniul privat din domeniul
dreptului public. Se ştie că statul roman, atunci când închiria particularilor anumite
suprafeţe de pământ, nu recurgea la forme solemne. Imitând practica statului, pretorul a
recunoscut în convenţia părţilor care avea de obiect încheierea unui lucru, o locaţiune
consensuală.

Elementele locaţiunii sunt:

-consimţământul părţilor cu privire la lucrul dat în chirie şi la preţ;

88
 -obiectul, constând dintr-un lucru mobil sau imobil. Locatio rei poate avea ca
obiect o casă, un teren, un sclav sau un animal.
-preţul (merces), trebuia să fie certum, verum şi să constea într-o sumă de bani.
Este adevărat că spre sfârşitul epocii clasice, în anumite cazuri, s-a admis ca preţul
locaţiunii să constea într-o parte din recoltă şi nu în bani. Avem în vedere locatio
partiaria, unde colonul partiar se obligă să remită proprietarului o parte din fructe, în
schimbul pământului primit în folosinţă.
Efecte
Locaţiunea generează obligaţii pentru ambele părţi, obligaţii sancţionate prin
actio locati şi actio conducti. Cele două acţiuni sunt de bună credinţă, iar formula
cuprinde o condemnatio incerta.
Obligaţiile lui locator sunt următoarele:
-transmiterea lucrului (praestare rem) - se face prin intermediul tradiţiunii. Conductor
dobândeşte numai titlul de detentor.
-garantarea pentru evicţiune. Această obligaţie a lui locator corespunde dreptului lui
conductor de a se bucura de libera folosinţă a lucrului. Aşadar, atunci când conductor nu
poate folosi lucrul închiriat potrivit convenţiei, are dreptul de a intenta împotriva lui
locator actio conducti, în scopul de a obţine despăgubirea.
-obligaţia de a plăti preţul pentru lucrul primit în folosinţă. Această obligaţie se naşte
numai în măsura în care locator procură chiriaşului (lui conductor) folosinţă lucrului.
Dacă lucrul nu ajunge în stăpânirea efectivă a lui conductor, chiar şi fără vina lui
locator, acesta din urmă nu mai are dreptul la preţ; rezultă, aşadar, că în materia locaţiunii
riscurile sunt pentru locator.
-obligaţia de a restitui lucrul la stingerea locaţiunii. Această obligaţie este sancţionată prin
actio locati, pusă la dispoziţia lui locator.
Conductor răspunde pentru pieirea lucrului ca şi pentru deteriorările produse din
vina sa; având obligaţia de a se comporta faţă de lucrul închiriat ca un bun pater familias,
el va răspunde pentru culpa levis in abstracte.
Stingerea locaţiunii unui lucru57
În legătură cu stingerea locaţiunii, trebuie să distingem între două situaţii: când
părţile au prevăzut un termen pentru desfiinţarea contractului şi când nu au prevăzut un
asemenea termen. În ipoteza decesului uneia din părţi, contractul nu se stinge,
moştenitorii preluând drepturile şi obligaţiile celor care au încheiat contractul. Prin
urmare, la moartea chiriaşului locaţiunea nu se stinge, urmaşii acestuia având dreptul de a
folosi locuinţa până la termenul fixat (dacă s-a fixat un asemenea termen).
Dacă părţile prevedeau un termen, contractul se stingea, de regulă la termenul
stabilit. Dacă locaţiunea avea de obiect un teren arabil, contractul se încheia pe termen de
cinci ani, după modelul dreptului public. După expirarea celor cinci ani, contractul putea
fi prelungit pe termen de un an, dacă nici una din părţi nu îşi manifesta dorinţa de a

57
Vl. Hanga, Tratat de drept roman, Bucureşti, 1978

89
renunţa la act. Acest sistem de prelungire a contractului este desemnat prin termenul de
tacita reconductio.
Totuşi, contractul putea fi desfâcut şi înainte de ajungerea la termen, dacă părţile
erau de acord (mutuus disensus)
În anumite situaţii locaţiunea putea fi desfăcută chiar şi prin voinţa unei singure
părţi. Aşa este cazul neîndeplinirii obligaţiunii de către o parte (de exemplu, dacă
chiriaşul nu plăteşte preţul).
Locaţiunea mai putea fi realizată şi în virtutea regulii după care proprietarul poate
să-1 evacueze pe chiriaş, dacă dovedeşte că are nevoie de locuinţă. Putem constata cât de
nesigură era situaţia chiriaşului, simplu detentor al lucrului, în raport cu proprietarul, care
putea să obţină când dorea desfiinţarea contractului
În dreptul clasic, ca o măsură în favoarea celor umili, s-a admis prin derogare de la
principiu fundamental în materie, că locaţiunea poate fi desfiinţată de oricare parte, în
limitele primului an de la începerea executării sale. Dreptul de a obţine rezilierea
contractului prin simpla manifestare de voinţă, încalcă principiul simetriei în materia
contractelor, dar constituie un sprijin eficient pentru cei săraci (humiliores) care adeseori
se vedeau nevoiţi să încheie contracte înrobitoare cu cei puternici (potentiores).
Dacă locaţiunea se încheia fară termen, părţile puteau renunţa la ea oricând
credeau de cuviinţă.
4.2. Locatio operarum
Prin intermediul lui locatio operarum se realiza operaţiunea juridică a închirierii
serviciilor unui om liber. Închirierea serviciilor oamenilor liberi a cunoscut o anumită
dezvoltare la romani, în ciuda faptului că munca aservită, precum şi alte forme indirecte
de exploatare a muncii altora i-au limitat în bună măsură sfera de aplicare.
Elemente
Ca şi la locatio rei, locatio operarum presupune întrunirea a trei elemente:
consimţământul, obiectul şi preţul.
Consimţământul are un caracter formal, dată fiind diferenţa dintre situaţia
economică a lui locator - simplu muncitor - şi a lui conductor, de obicei patron al unor
mari exploatări.
Obiectul constă în serviciile pe care omul liber se obligă a le presta, cu precizarea
că numai munca fizică poate fi angajată în această formă. Serviciile sclavului fac obiectul
locaţiunii unui lucru, căci sclavul era asimilat lucrurilor.
Preţul locaţiunii nu trebuie să fie iustum, spre deosebire de preţul vânzării, fapt
explicabil prin aceea că vârfurile clasei dominante aveau interesul să angajeze serviciile
oamenilor liberi la preţuri situate mult sub valoarea muncii prestate.
Efecte
Lucrătorul (locator operarum) are obligaţia de a presta serviciile promise pe toată
perioada contractului. În materia locaţiunii riscurile fiind pentru locator, în cazul
intervenţiei unor împrejurări fortuite, de natură să facă imposibilă prestarea serviciilor
promise, lucrătorul nu mai are dreptul la preţ; cu timpul însă, această regulă a suferit
unele modificări, cel puţin în cazul locaţiunii de servicii.

90
 La rândul său, patronul (conductor) are obligaţia de a plăti preţul (merces). Am
văzut că obligaţia de a plăti preţul trebuie executată numai în măsura în care lucrătorul
prestează efectiv serviciile sale, fară să se ţină cont de intervenţia forţei majore. Aşadar,
în cazul inundării minei, deşi lucrătorul nu-şi poate îndeplini obligaţia datorită forţei
majore, patronul nu trebuie să plătească preţul.
Această reglementare inechitabilă a fost cu timpul modificată, astfel încât, dacă
intervenea forţa majoră lucrătorul avea totuşi dreptul la preţ pentru zilele în care fară vina
sa nu-şi putuse îndeplini obligaţiile.
4.3. Locatio operis faciendi
Locatio operis faciendi reprezintă forma prin care o persoană se obligă să execute
o lucrare determinată în interesul altei persoane, persoană care la rândul ei se obligă a
plăti un preţ. Această formă de locaţiune a apărut în secolul al II-lea î.e.n., în condiţiile
crizei de locuinţe care s-a declanşat la Roma.
Proprietarul terenului, numit şi clientul unui întreprinzător are iniţiativa
contractului și prin urmare, calitatea de locator, iar întreprinzătorul, cel ce se obligă să
construiască sau să execute altă lucrare, are calitatea de conductor.
Elemente
Ca şi la celelalte forme ale locaţiunii, locatio operis faciendi, presupune întrunirea
a trei elemente: consimţământul, obiectul şi preţul.
În cazul acestui tip de locaţiune, consimţământul nu prezintă aspecte speciale.
Obiectul poate consta în construirea unei case, în executarea unui transport maritim sau
chiar în recondiţionarea unor veşminte.
Cu privire la preţ, este de reţinut faptul că, spre deosebire de locatio rei şi locatio
operarum, el urmează a fi plătit chiar de către cel ce are iniţiativa contractului.
Efecte
Locator are obligaţia de a plăti preţul pentru lucrarea efectuată, obligaţie
sancţionată prin actio conducti. La rândul său, conductor trebuie să execute lucrarea
promisă, conform înţelegerii cu locator şi este ţinut prin actio locati.
O regulă specială cunoscută sub numele de "legea insulei Rhodos" (lex Rhodia de
jactu) se aplică în cazul transportului maritim58. Astfel, în cazul unei furtuni, dacă o parte
din marfa este sacrificată pentru a fi salvată cealaltă parte, paguba trebuie suportată
proporţional de către toţi proprietarii mărfurilor şi nu numai de cei a căror marfa a fost
aruncată peste bord. Pentru aplicarea acestei reguli a fost creat un mecanism procedural
special; căpitanul avea actio conducti contra proprietarilor a căror marfă a fost salvată, iar
proprietarii mărfii sacrificate au actio locati împotriva căpitanului pentru a obţine
despăgubirile corespunzătoare.

2.5.Societatea
Societatea este contractul consensual prin care două sau mai multe persoane pun
în comun activitatea lor, sau anumite bunuri în scopul de a realiza un câştig.

58
M.V Jacotă, Coflictele de legii în Imperiul Roman VII, 1968.

91
 Contractul de societate a fost precedat de o formă a indiviziunii, numită antiquum
consortium (forma de societate în care societarii au dreptul să dispună atât de partea ce le
revine cât şi de întregul patrimoniu).
Contractul de societate figurează în fruntea listei privitoare la iudicia bonae fidei
pe care ne-a transmis-o Cicero. Prin urmare, ca şi vânzarea sau locaţiunea, societatea este
un contract de bună credinţă, sinalagmatic şi consensual.
Societatea se distinge totuşi faţă de vânzare şi locaţiune, prin aceea că având un
caracter foarte pronunţat personal, este încheiat intuitu personae - atrage infamia pentru
societarul care a fost condamnat ca urmare a intentării acţiunii pro socio.
Cea mai veche formă a contractului consensual de societate este societas
alicuius negotiationis (societatea ce are de obiect un singur fel de afaceri). Prima
aplicaţiune a acestui tip de societate a constituit-o societas publicanorum (societatea de
publicam), care îşi asuma sarcina strângerii impozitelor statului.
O altă aplicaţiune a societăţii ce are ca obiect un singur fel de afaceri o
constituie înţelegerea intervenită între proprietarul unui sclav şi un actor, în baza căreia
actorul se obligă să-1 înveţe pe sclav actoria pentru ca apoi să-1 exploateze împreună.
Societas omnium bonorum (societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare)
prezintă unele puncte comune cu antiquum consortium, particularizându-se faţă de
această formă de indiviziune mai mult prin elementul intenţional decât prin efectele sale.
Societas unius rei (a unui singur lucru) se realizează prin punerea în comun a unui singur
bun (sclav).
Societas quaestus (cu privire la venituri) se încheie de obicei între acei negustori
care se înţeleg să pună în comun toate câştigurile realizate de pe urma unor acte cu titlu
oneros. Aşadar, bunurile dobândite cu titlu gratuit (donaţiile) nu urmează a fi puse în
comun.
Elementele societăţii
Pentru formarea contractului de societate este necesar să se întrunească anumite
elemente. Fiecare asociat trebuie să aducă un aport, al cărui obiect poate fi extrem de
variat: transmiterea proprietăţii asupra unui lucru, munca asociatului, prestarea de
servicii.
Societatea mai reclamă şi existenţa unui interes comun. Aşa se face că fiecare
societat trebuie să participe la beneficiile (precum şi la pagubele) produse de asociaţie
conform înţelegerii (comunicatio lucri et damni). Dacă nu s-a stabilit nici o înţelegere cu
privire la repartizarea câştigului, părţile vor profita în mod egal de beneficiul realizat. În
lipsa interesului comun, societatea este nulă (societatea leonină - societas leonind).
Societatea presupune existenţa unui scop licit. Drept urmare, înţelegerea cu privire
la comiterea unor delicte nu generează efecte juridice.
Efectele societăţii
Contractul de societate dă naştere unor obligaţiuni identice pentru toţi societarii,
întrucât interesele acestora sunt la rândul lor identice. Drept urmare, obligaţiile părţilor
sunt sancţionate printr-o singură acţiune (actio pro socio) acordată oricărui asociat.

92
 Actio pro socio prezintă caractersiticile esenţiale ale acţiunilor care sancţionează
contractele consensuale, în sensul că în formula sa figurează o intentio incertă şi de bună
credinţă: condemnatio are de asemenea, o redactare incertă.
Pe de altă parte, actio pro socio prezintă şi unele particularităţi decurgând din
faptul că judecătorul va condamna pe pârât în limitele mijloacelor de care acesta dispune
(in id quod facere pot est). O altă particularitate a acţiunii dată societarilor, constă în
faptul că cel condamnat în baza ei devine infam. Acest caracter se explică prin faptul că
societatea îşi are originea în vechea indiviziune familială.
Actio pro socio sancţionează mai întâi obligaţia părţilor de a-şi aduce un aport.
După formarea contractului, părţile îşi execută obligaţiile recurgând la acte ca mancipatio
(dacă este vorba de transmiterea proprietăţii) sau ca traditio (dacă este vorba de
transmiterea detenţiunii).
Societarii mai au obligaţia de a se îngriji de afacerile asociaţiei ca de afacerile
proprii. În caz contrar, ei vor răspunde pentru culpa levis in concreto.
De regulă, fiecare asociat are dreptul de administrare, deşi uneori, mai ales
atunci când numărul societarilor este mare, modul de administrare urmează a fi hotărât
prin convenţia părţilor.
Asociaţii au obligaţia de a suporta paguba produsă de societate, fie proporţional cu
contribuţia, fie în mod egal; fireşte, toţi membrii asociaţiei au dreptul să participe la
câştigul realizat.
La romani, societatea era lipsită de personalitate juridică, ceea ce înseamnă că
efectele ei se limitau la a da naştere unor obligaţii între părţi: terţii nu vedeau în asociaţie
un subiect de drept distinct. Societatea de publicani, bucurându-se de personalitate
juridică, face excepţie de la regulă şi dispune de un patrimoniu distinct de cel al
societarilor.
Stingerea societăţii59
Fiind încheiat intuita personae, contractul de societate se stinge ori de câte ori
intervine o modificare a numărului ori statutului societarilor.
Aşadar, contractul se poate stinge prin manifestarea de voinţă a tuturor
societarilor, cât şi prin voinţa unei singure părţi (aplicaţiune a principiului simetriei în
materia contractelor).
În cazul morţii unui asociat, societatea se stinge, dar societarii rămaşi în viaţă pot
asigura continuitatea societăţii, cu condiţia să încheie o nouă convenţie. Totuşi, nu era
admisă o înţelegere în acest scop între asociaţii supravieţuitori şi moştenitorii defunctului.
Societatea se mai stinge şi prin ajungerea la termen sau prin stingerea scopului
pentru care a fost creată.
De asemenea, contractul se stinge prin pieirea activului asociaţiei (din lipsă de
obiect).

6.Mandatul.
59
C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956.

93
 Mandatul este convenţia prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să
presteze un serviciu gratuit în folosul altei persoane, numită mandant.
Mandatul a îmbrăcat forma unei convenţii abia către sfârşitul republicii, în
condiţiile dezvoltării economiei şi diversificării relaţiilor de schimb, când aceeaşi
persoană trebuie să-şi apere interesele în acelaşi timp în diferite locuri. Sarcina
administrării unor bunuri era încredinţată oamenilor liberi (chiar dezrobiţilor) şi nu
sclavilor, deoarece aceştia, chiar dacă dispuneau de calităţile intelectuale necesare, nu
aveau capacitatea de a sta în justiţie.
În mod obişnuit, cel ce dorea să-şi valorifice o creanţă prin intermediul altuia,
recurgea la adstipulatio. Adstipulator (creditorul accesor) era un creditor veritabil numai
în raport cu debitorul, căci era obligat să remită creditorului principal (mandantul) creanţa
valorificată pe seama debitorului.
Elementele mandatului:
-obiectul constă într-un fapt material sau într-un act juridic, pe care mandatarul se
obligă a-1 înfăptui. Actul material sau juridic la care se obligă mandatarul trebuie să fie
licit şi moral.
-gratuitatea - se datorează caracterului special al relaţiilor existente între mandant
şi mandatar, întemeiate pe încredere reciprocă, în realitate la origine, cei ce îndeplineau
anumite servicii erau sclavii sau dezrobiţii, care nu puteau pretinde o remuneraţie pentru
serviciile făcute în folosul stăpânului sau patronului.
Din caracterul gratuit al mandatului decurge posibilitatea mandantului de a revoca
oricând contractul, spre deosebire de locaţiunea de servicii care nu se poate stinge în
principiu prin voinţa unei singure părţi.
-interesul mandantului- mandatul presupune săvârşirea faptului material sau al
actului juridic în interesul mandantului. Dacă faptul este săvârşit în interesul
mandatarului nu se formează contractul de mandat, ci o simplă convenţie, fără consecinţe
juridice. Cu toate acestea, în scopul realizării transferului de creanţe, romanii au admis,
dar numai pentru acest caz, formarea unui mandat în interesul mandatarului (mandatul in
rem suam).
S-a admis existenţa mandatului şi atunci când activitatea mandatarului este în
interesul unui terţ, dar totodată şi în interesul mandantului. Aşa este cazul mandatului
pecuniae credendae prin care mandantul împuterniceşte pe mandatar să remită bani cu
titlu de împrumut unui terţ. Terţul devine debitorul mandatarului, iar mandantul răspunde
alături de terţ în calitate de garant.
Efectele mandatului
Fiind un contract sinalagmatic imperfect, mandatul crează totdeauna obligaţii
în sarcina mandatarului, iar uneori şi în sarcina mandantului.
Obligaţiile mandatarului sunt sancţionate prin actio mandati directa dată
mandantului.

Obligaţiile mandatarului sunt următoarele:60

60
Ion M. Anghel ”Drept privat roman vol II”, Editura Hyperion, Bucureşti, 1991.

94
 -Mandatarul trebuie să dea socoteală mandantului după efectuarea operaţiunilor
juridice cu care a fost împuternicit, transferând asupra acestuia din urmă drepturile şi
obligaţiile dobândite. Prin urmare, dacă mandatarul înstrăinează un lucru, el va deveni
creditorul preţului şi nu mandantul, tot aşa, dacă mandatarul ia cu împrumut o sumă de
bani din însărcinarea mandantului, el şi nu mandatarul va deveni debitor.
Acest sistem prezintă serioase inconveniente pentru ambele părţi, motiv pentru
care romanii au creat sistemul reprezentaţiunii imperfecte. Astfel, terţul are doi debitori:
mandatarul care poate fi urmărit prin acţiunea născută din contractul încheiat, şi
mandantul, care poate fi urmărit prin actio quasi institoria. Evident, creditorul va trebui
să opteze pentru una din cele două acţiuni.
-Mandatarul este obligat să execute mandatul cu bună credinţă, fiind răspunzător
de pieirea lucrului. În dreptul clasic mandatarul răspunde numai pentru pieirea lucrului
datorită dolului său, căci nu avea vreun interes în contract. În vremea lui Justinian,
răspunderea mandatarului s-a extins şi la cazul culpei (este ţinut pentru culpa levis in
abstracto).
-Mandatarul poate înstrăina un lucru al mandantului, deşi nu are calitatea de
proprietar, însă numai cu împuternicire specială în acest sens.
Ca o consecinţă a caracterului sinalagmatic imperfect, mandatul poate genera
obligaţii şi pentru mandant. Astfel, dacă în executarea mandatului, mandatarul face
cheltuieli pe cont propriu, are dreptul să pretindă despăgubiri. În scopul acoperirii
cheltuielilor făcute (sumptus), mandatarului i se dă o actio mandati contraria pe care o
intentează împotriva mandantului.
Stingerea mandatului.
În mod obişnuit, mandatul se stinge prin ajungerea la termen. El se poate stinge şi
prin voinţa ambelor părţi, ca o expresie a principiului simetriei, sau prin voinţa unei
singure părţi, atunci când încrederea dispare. Menţionăm însă că mandatarul nu poate
renunţa la contract într-un moment nepotrivit, căci ar produce pe această cale pagube
pentru mandant.
Mandatul se poate stinge şi prin moartea uneia din părţi, întrucât se întemeiază pe
încrederea reciprocă a părţilor.
7.Emfiteoza
În epoca postclasică, apare ultimul contract consensual, respectiv emfiteoza
(emphyteusis) sau contractul emfiteotic. Acest contract este definit ca fiind un contract
consensual prin care o persoană se obligă a procura unei alte persoane numită emfiteot,
un fond (o bucată de pământ) pentru a-1 cultiva şi a-i culege fructele pe un timp
îndelungat sau chiar fară termen, iar cel din urmă se obligă a-i plăti o sumă de bani anuală
care se numeşte canon61.

7. Emfiteoza

61
Emil Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997

95
 Tot emfiteoza se numeşte şi dreptul real care se naşte din acest contract. La origine
a avut ca obiect arendarea pământurilor necultivate care aparţineau împăratului. Mai
târziu s-a aplicat pământurilor bisericii şi ale particularilor.
Emfiteoza se formează prin acordul de voinţă dintre proprietar şi emfiteot.
Dacă însă terenul arendat aparţinea bisericii era nevoie de un act scris, simplul
acord de voinţă nefiind suficient. Actul scris se cerea nu atât ad probationem, cât ad
validitatem62.

CONTRACTE NENUMITE
62
Vl. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1978

96
 1. Noţiuni generale
Contractele nenumite se formează printr-o convenţie însoţită de executarea
obligaţiei de către una din părţi. Aşadar, pentru una din părţi naşterea contractului
nenumit echivalează cu executarea sa.
Potrivit sistemului închis al dreptului roman, contractile se pot forma verbis,
litteris, re sau consens. Convenţiile ce nu putea fi încadrate în una dine cele patru
categorii nu se bucurau de sancţiune pe tărâm contractual. Aici trebuie să avem în vedere
că, deşi spre sfârţitul epocii vechii romanii, au văzut în simpla convenţie un viitor
apropiat de obligaţii, ei nu au ajuns niciodată până laconceptul tipului general de contract.
Aşadar convenția părţilor genera drepturi şi obligaţii numai dacă, prin fizionomia
şi funcţionalitatea sa, întrunea trăsăturile unei sau alteia din categoriile de contracte
cunoscute.
Datorită acestui fapt, convenţiile însoţite de executare prestaţiuni de către o parte,
după ce au primit sancţiunea juridică, au fost desemnate prin termenii de nova negotio
sau contractus incerti, într-adevăr ele erau contracte noi, căci nu puteau fi încadrate în
vreuna din categoriile de contracte consecrate.
În epoca veche nu putea fi vorba despre sancţionarea acestui tip de convenţii,
întrucât simpla înţelegere a părţilor nu se bucura de ocrotire juridică pe plan contractual.
Cu toate acestea, dacă una din părţi îşi executase promisiunea, deşi nu putea fi
obligată, ci pe cel al îmbogăţirii fără justa temeie. Prin urmare, partea care îşi executase
promisiunea nu dispunea de vreun mijloc juridic pentru a oblige cealată parte la
executarea promisiunii sale, totuşi, ea putea să ceară restituirea lucrului pe motiv că
dobânditorul realizase o îmbogăţire fără cauza printr-o acţiune numită condictio
(condictio causa data, causa non secunda).
Întrucât condictio era dată pe tărâm extracontractual, cel ce primise lucrul trebuie
să restituie chiar fără vină nu-şi executase promisiunea. Pe de altă parte, dacă lucrul
trasmis în executare promisiunii pierise, condictio nu mai putea fi intentată căci lipsea un
element al îmbogăţirii.
În epoca clasică, pentru cazurile la care condictio nu era aplicabilă, pretorul a
creat o acţiune in factum , dată pe teren penal. Intervenţia pretorului marchează un pas în
direcţia recunoaşterii contractelor nenumite, deşi acţiunea penală nu sancţionează încă un
contract, ci numai executarea promisiunii de către una din părţi.
2.Sancţiunea contratelor nenumite
În dreptul lui Justinian se poate vorbi de o categorie de contracte nenumite care
erau sancţionate prin trei acţiunii.
Actio praescriptis verbis - Originea acţiunii este controversată datorită faptului că
domeniul său de aplicare s-a extins treptat până când a căpătat în dretul lui Jutinian o
aplicare general. Prin urmare, acesta noţiunea este susceptibilă de mai multe înţelesuri.
Într-un sens general propriu procerii civile, action praescriptis verbis,
desemnează orice acţiune în formula căreia se face o expunere a faptului de către pretor
(verba praescripta). În acest sens toate acţiunile in factum sunt praescriptis verbis. Apoi
termenul capătă un înţeles mai restrains praescriptis verbis antrenează răspunderea părţii

97
care nuţşi execută obligaţia praescriptis verbis este numită şi action civilis in factum,
deoarece la origine, a rezultat din contropirea acţiunii in facum cu action civilis incerti.
2.2.Condictio ob rem dati-cererea lucrului dat pentru un lucru. Această acţiune era
dată părţii carea executat promisiunea sa pentrua cere îndărăt ceea ce a dat.
Spre deosebire de dreptul vechi şi clasic în dreptul lui Justinian, partea care n-a
executat contractul nu va fi obligată la restituire decât dacă din vina ei nu a executat
contractul. Exemplu: schimbul unu cal cu un bou; să presupunem că Primus a transferat
proprietatea boului, Secundus însă, nu poate preda calul căci acesta s-a îmbolnăvit fără
vina lui Secundus – şi a murit. Secundus nu va fi totuşiu ţinut să restituie boul.
În epoca veche şi clasică, se poate uza de condictio chiar şi când cealaltă parte
era în imposibilitatea de a executa prestaţia sa fără să fie de vină. În dreptul lui Justinian,
din contră, condictio este dată în baza unui contract-contractul nenumit. De aceea, se ţine
seama dacă executarea prestaţiuni se datoreşte sau a unui caz fortuit, aplicându-se
principiile cunoscute în materie de răspundere de contracte.
Condictio este o sancţiune de dret strict spre deosebire de praescriptis verbis care
este o acţiune de bună credinţă. Parte care a executat contractul poate să prefere
condictio lui actio praescriptis verbis dacă valoarea lucrului predat s-a mărit.

2.3.Condictio proter paenitentiom – cerere din cauza regretului.

Această acţiune se aplică numai în două cazuri:
a) în cazul unui împrumut pe termen limitat (fiducia) în scopul efectuării unei călătorii.
Ulpian arată că cel care a dat banii, putea să-şi ia suma înapoi dacă, călătoria nu
avea loc sau nu a făcut cheltuieli cu privire la această călătorie.
b) în cazul transformării proprietăţii unui sclav în scopul de a fi dezrobit. Ulpian arată că
se putea lua sclavul dacă nu a fost îndeplinită condiția dezrobirii.

3.Tipuri de contracte nenumite

În dreptul lui Justinian deoasebim patru tipuri de contracte nenumite
corespunzătoare obiectului obligaţiunii şi anume:
1) Do ut des – dau să-mi dai. Îţi transmit proprietatea unui lucru cu scopul ca şi tu
să-mi trasmiţi proprietatea altui lucru, de pildă schimbul.
2) Do ut facias-dau ca să faci. Îţi transmit proprietatea unui lucru cu scopul ca tu
să faci ceva. De plidă: îţi dau pe Stichus pentru ca tu să derobeşti pe Pamhil.
3) Facio ut des –fac să dai. Fac ceva pentru ca tu să îmi trasmiţi proprietatea unui
lucru. Ex: dezrobesc pe Pamhil pentru ca tu să –mi dai pe Stichus.
4) Facio ut facias –fac ca să faci. Fac ceva ca şi tu să faci un anumit lucru.
Ex.dezrobesc pe Pamphil pentru ca tu să derobeşti pe Stichus.
Aceste diferite tipuri de contracte nenumite apar într-un text pe care „Digeste” îl
atribuie lui Paul, dar carea a fost profund interpretat.

4.Principalele contracte nenumite

98
 4.1.Aetimatum- Primul contract nenumit, recunoscut ca atare în edictul pretorului.
Potrivit lui Ulpian, contractul estimator a fost sancţionat printr-o acţiune de aestimatio,
având ca formulă redactată in ius, de bună credinşă şi incertă. Datorită acestor caractere,
actio de aestimatio era trecut în edictul pretorului sub influenţa jurisprudenţilor, sub
numele de actio civilis incerti. Acţiunea se numea civilă întrucât era o creaţie a
jurisprudenţei şi incertă, întrucât formula avea intertio, incerta, referindu-se la
prestaţiunea nedeterminată.
Contractul estimator este convenţia prin care un mic negustor, la un anumit preţ şi
până la un anumit termen aducea un lucru, convenţie însoţită de remiterea materială a
lucrului.
Dacă micul negustor nu reuşeşte să vândă lucrul, trebuie să-l restituie marelui
negustor, iar dacă nu îl vinde la un preţ mai mare decât cel stabilit, are dreptul să păstreze
diferenţa.
Dacă analizăm fizionomia lui aestimatum, vom constata că se deosebeşte de toate
contractele cunoscute. Astfel, estimatum nu este dat întrucât micul negustor poate realiza
un câştig, nu este locaţiune întrucât nu are preţ (beneficiul nu este sigur) şi nu este
vânzare deoarece micul negustor poate restitui luctul dacă nu reuşeşte să-l înstrăineze.

4.2.Permutatio–schimbul
Este contractul nenumit în care două părţi îşi promit una alteia să-şi trasmită
proprietatae unui lucru, contract care se formează prin executarea prestaţiuni de către una
din părţi, cealaltă parte fiind obligată să trasmită proprietatea altui lucru.
Schimbul se aseamănă foarte mult cu vânzarea, de aceea unui din jurisconsulţi
romani nu făceau deosebirea între vânzare şi schimb. Între ele sunt totuşi deosebiri de
esență după cum urmează:
-vânzarea se formează prin acordul de voinţă, deci un contract consensual, iar
schimbul, pe lângă acordul de voinşă, mai cere şi remiterea lucrului în mod material, mai
exact trasmiterea proprietăţii lucrului cel puţin de către una din părţi.
-schimbul este un contract nenumit, vânzarea este un contract consensual.
-la vânzarea, vânzătorul se obligă să trasmită posesiunea liniştită a lucrului (dar
excepţional proprietatea), iar cumpărătorul se obligă a transmite proprietatae cantităţii de
metal dată drept preţ, la schimb, ambele părţi se obligă a-şi transmite proprietatea unui
lucru.
- în contractul de vânzarea –cumpărare, cumpărătorul trebuie să plătească un preţ
ce nu poate fi înlocuit printr-un alt lucru, la contractul de schimb, obligaţiile fiecărei părţi
pot să aibe ca obiect un lucru oarecare.

4.3Precarium
Este acel contract nenumit care se formează prin remiterea de către o parte, în
mod gratuit a posesiunii unui lucru, în vederea folosirii lui celeilate părţi cares e obligă
să-l restituie la cerere. Acest contrcat nenumit nu este sancționat decât sub Justinian.
Totuşi din epoca veche se dă posibilitatea părţii de a cere restituirea lucrului printr-

99
un interdict-interdictum de precario. Este vorba de acordarea de fâşii de pământ din ager
publicus de catre patricinenii clienţilor.
În epoca clasică se întâlneşte cazul: un creditor primind un lucru în gaj, consimte
a-l lăsa pe debitor cu titlul precar, ceea ce îi dădea dreptul să ceară lucrul înapoi oricând
ar fi vrut.
Prin definţie, contractul nenumit este acel contract neformal prin care se nasc
obligaţiuni în sarcina părţilor de a transmite proprietatea unui lucru sau de a face ceva,
numai dacă cel puţin una din părţi îşi execută obligaţiunea.
Elementele contractelor nenumite sunt generale şi speciale. Elementele generale
sunt acelea ale oricărui contract: consinţământ, obiect, capacitatea. Elementele speciale
sunt:
a) Executarea de către una din părţi a prestațiunii sale, Contractul nu va lua naştere
dacă cel puţin una din părți nu va fi executata prestațiunea sa.
Rezultă că fiecare din părţi va putea renunţa la convenţiune câtă vreme niciuna din
prestațiuni nu a fost executată.
b) Bilateralitatea-Fiecare din părţi promite prin convenţiune să facă o prestaţiune.
Din contract se nasc obligaţiuni în sarcina ambelor părţi.
c) Conveţiunea să nu facă parte din vreuna din categoriile de contracte cunoscute,
reale, consensuale şi formale.
Contractele nenumite se formează printr-o convenţie însoţită de executarea
obligaţiei de către una din părţi. Aşadar, pentru una din părţi, naşterea contractului
nenumit echivalează cu executarea sa.
Potrivit dreptului roman, contractele se pot forma verbis, litteris, re sau consensu.
Convenţiile ce nu puteau fi încadrate în una din cele patru categorii nu se bucurau de
sancţiune pe tărâm contractual. Convenţia părţilor genera drepturi şi obligaţii numai dacă
prin fizionomia şi funcţionalitatea sa întruneau trăsăturile uneia sau alteia din categoriile
de contracte cunoscute.
Datorită acestui fapt, convenţiile însoţite de executarea prestaţiunii de către o
parte după ce au primit sancţiunea juridică, au fost desemnate prin termenii nova negotia
sau contractus incerti, într-adevăr, ele erau contracte noi, căci nu puteau fi încadrate în
vreuna din categoriile de contracte consacrate.
Primul contract nenumit, recunoscut ca atare în edictul pretorului, este aestimatus
(contractul estimator). Acest contract reprezintă convenţia prin care un mic negustor
promite să vândă un bun aparţinând unui mare negustor, la un anumit preţ şi până la un
anumit termen, convenţie însoţită de remiterea materială a lucrului. Dacă micul negustor
nu reuşeşte să vândă lucrul, trebuie să-1 restituie marelui negustor, iar dacă îl vinde la un
preţ mai mare decât cel stabilit, are dreptul să păstreze diferenţa.
Actio praescriptis verbis desemnează orice acţiune în formula căreia se făcea
o expunere a faptului de către pretor (verba praescripta). În acest sens, toate acţiunile in
factum sunt praescriptis verbis. Apoi, termenul capătă un înţeles mai restrâns utilizat
exclusiv în materia contractelor şi anume, desemnează acţiunea prin care a fost sancţionat
primul contract nenumit: actio aestimatoria praescriptis verbis. În epoca lui Justinian o
serie de acţiuni civile incerte sunt desemnate prin termenul de actio praescriptis verbis,

100
care dobândeşte astfel o aplicare generală, odată cu formarea sistemului contractelor
nenumite.
Actio praescriptis verbis, cu înţelesul din epoca lui Justinian, era intentată de către
partea care şi-a îndeplinit promisiunea, în scopul de a sili pe cealaltă parte să îşi execute
obligaţia, iar dacă nu o putea executa, să plătească o sumă de bani.
Fiind dată pe tărâm contractual, actis praescriptis verbis antrenează răspunderea
părţii care nu-şi execută obligaţia conform tuturor regulilor în materie.
Condictio ob rem daţi era dată părţii care şi-a executat promisiunea, pentru a cere
restituirea obiectului prestaţiunii executate. Constatăm astfel că în sistemul contractelor
nenumite partea care şi-a îndeplinit promisiunea avea două posibilităţi: fie să ceară
executarea obligaţiei corespunzătoare de la cealaltă parte, şi atunci intenta actio
praescriptis verbis, fie să ceară restituirea lucrului transmis, itentând în acest scop
condictio ob rem dati.
Condictio ob rem dati a fost creată în scopul de a se obţine desfiinţarea
contractului, ceea ce reprezintă o gravă abatere de la principiile corespunzătoare acestui
domeniu.
Condictio propter poenitentiam- Această acţiune ca şi condictio ob rem dati,
a fost creată în scopul desfiinţării contractului, dar se aplică numai în două ipoteze. Se
pare că Justinian a creat condictio propter poenitentiam pentru a sancţiona cazurile la
care condictio ob rem dati nu era aplicabilă. Astfel este cazul celui care transmite unei
persoane o sumă de bani pentru ca acesta să efectueze o călătorie. Până la investirea
banilor în vederea efectuării călătoriei, partea care dăduse banii putea cere restituirea lor,
intentând în acest scop condictio propter poenitentiam. Tot aşa, cel ce transmitea
proprietatea asupra unui sclav pentru a fi dezrobit, putea cere restituirea lui înainte de
actul dezrobirii.

Categorii de contracte nenumite

În epoca lui Justinian s-au format patru tipuri de contracte nenumite, clasificate
în funcţie de obiectul obligaţiunii. Aceste tipuri de contracte sunt:
-do ut des - o parte transmite proprietatea unui lucru, pentru ca cealaltă parte să-i
transmită proprietatea asupra altui lucru.
-do ut facias - se referă la transmiterea proprietăţii de către una din părţi, pentru ca
cealaltă parte să facă un anumit lucru.
-fado ut des - o parte face un anumit lucru (dezrobeşte un sclav), pentru ca cealaltă parte
să-i transmită proprietatea asupra unui bun.
-fado ut facias - presupune facerea unui lucru de către una din părţi pentru ca şi cealaltă
parte să facă un anumit lucru.
Deşi regula este că nova negotia se desemnează prin numele categoriei din care
fac parte, există totuşi unele contracte nenumite care poartă un nume special. În acelaşi
timp, contractele nenumite care au un nume, se încadrează într-una din categoriile
enumerate mai sus, potrivit obiectului obligaţiunii. Astfel de contracte sunt permutat io
renan şi precarium.

101
 Permutatio re rum (schimbul) este convenţia prin care părţile promit să transmită
una către cealaltă proprietatea asupra unor lucruri, convenţie urmată de executarea
promisiunii de către una din părţi. Permut atio face parte din categoria contractelor do ut
des.
Precarium se formează prin remiterea lucrului de către una din părţi, remitere
însoţită de o convenţie prin care cel ce primeşte lucrul în vederea folosinţei promite să-1
restituie la cerere.
Deşi prezintă anumite asemănări cu contractul de comodat, având în vedere că
presupune remiterea gratuită a unui lucru în scopul folosinţei, precariul are totuşi o
identitate proprie. Astfel, comodatul are un termen, pe când precariul dă posibilitatea
creditorului să ceară oricând restituirea lucrului. La precariu, debitorul se bucură de
protecţie posesorie (prin interdicte), întrucât primeşte lucrul cu titlu de posesiune, pe când
la comodat debitorul este un simplu detentor.
În fine, răspunderea debitorului este mai puţin gravă la precariu, el fiind ţinut
numai pentru culpa lata, spre deosebire de comodatar, care răspunde pentru orice culpă.

CAPITOLUL IX
FAPTE LICITE ŞI ILICITE CAUZATOARE DE PREJUDICII ÎN
DREPTUL ROMAN
102
 QUASICONTRACTE

Quasicontractele constituie fapte ilicite care dau naştere unor efecte juridice
asemănătoare cu cele care iau naştere din contracte. De asemenea quasicontractul poate fi
definit şi ca un fapt licit şi voluntar adică dă naştere la obligaţii. Juistinian enumeră
următoarele quasicontracte: negotivrum gestiv (gestiunea tutorelui pentru pupil,
acceptarea succesiunii).

1.Gestiunea de afaceri “negtiorum gestio”.

Gestiunea de afaceri înseamnă administrarea afacerilor cuiva fără a fi însărcinat

cu acest lucru.
Dezvoltarea relaţiilor comerciale în bazinul mediteranean şi intensitatea
schimbului de marfuri sileau pe cei care se ocupau cu încheierea tranzacţiilor să-şi
părăsească domiciliu pentru a fi prezenţi acolo unde reclamau sa fie de faţă. În acest timp
cunoscuţii, rudele sau prietenii puteau interveni în administrarea patrimonului celui plecat
în dorinţa de a veni în ajutorul acestuia. Asemenea situaţii devenind tot mai numeroase au
atras atenţia pretarului care spre finele Republici le-a reglemntat din punct de vedere
juridic. Astfel au fost puse bazele gestiunii de afacere care reglementată în continuare de
dreptul civil s-a dezvoltat progresiv în epoca imperial63.
Cel care intervine în afecerile altuia se numeşte gerant “negotiorum gestio”, iar cel
pentru care s-a intervenit se numeşte great “dominus rei gestae”.
Gestiunea de afaceri necesită pentru a lua naştere întrunirea a trei elemente:
a) Elementul de fapt care constă într-un act de gestiune, adică un act de amestec
în afacerile cuiva. Actul de gestiune poate fi un act material, ca de exemplu stingerea unui
incendiu sau un act juridic.
b) Elementul intenţionat ”animus obligti” cuprinde două aspecte:
-Primul aspect constă în intenţia gerantului de a genera bunurile altuia, aspect care nu
ezită atunci când garantul a crezut că administrează propriile sale bunuri în timp ce gira
afacerile altuia.
-Al doilea aspect constă în faptul că trebuia să puterea de a-l obliga pe garant faţă de el,
adică să ceară restituirea cheltuirilor făcute. Dacă nu există „ animus obligati” înseamă
că gerantul a vrut să facă prin intervenţia sa un act de dărnicie.
c) Elementul negativ constă din neştiinţa gerantului. Actul de gestiune trebuie
făcut fără consintământul lui ”dominus” deoarece dacă această a ştiut şi şi-a dat
consinţământul nu mai avem o gestiune de afaceri, ci cu un mandat. În cazul când
”dominus” cunoaşte getiunea şi nu se opune, avem un mandat tăcit, presupându-se că
prin lipsa sa de opoziţie şi-a dat consinţământul. În consecinţă, gerantul nu va putea
intenta contra lui acţiunea de mandat care e informată, în schimb toate cheltuielile făcute
de gerant trebuie să fie plătite ca în mandat şi garantul are în acest scop acţiunea de
mandat contra garantului.

63
C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956.

103
 Din gestiunea de afaceri rezultă obligaţii atât în sarcina gerantului cât şi a
garatului.
Obligaţiile garantului sunt:
a) să continuie şi să termine gestiunea cu care a fost însărcinat fără a provoca
prejudicii,
b) Să dea socoteală la finele gestiuni,
c) Să admistreze cu bună-credinţă ca un bun ”parter familias”,
d) Să traverseze gerantului drepturile dobândite şi câştigurile realizate.
Obligaţiile garantului sunt:
a) Să platească garantului drepturile dobândite şi câştigurile făcute cu
adiministrarea.
b) Să nu ia asupra sa obligaţiile contractate de gerant,
c) Să accepte gestiunea numai în măsura în care este utilă.
Obligaţiile garantului sunt sancţionate prin acţiunea „negotiorum gestorum
contraria”. Aceste două acţiunii au în epoca clasică câte două formule: o formulă în ”jus”
şi o formulă în ”factum”. Prin urmare textele clasice trebuie să fie raportate când la
acţiunea civilă de bună credinţă cu privire la care se suţine cea mai veche dovadă o
procură Cicero- când la edictul de ”negotiis” la formula în ”factum concepta”.

2.Gestiunea tutorelui pentru pupil

Printre atribuţiunile tutorelui figurează şi administrarea bunurilor pupilului care

din cauza vârstei nu poate face acest lucru. Ca urmare a gestiunii se nasc obligaţii atât în
sarcina tutorelui cât şi a pupilului. Tutorele trebuie să dea socoteală de gestiune, iar
pupilul este obligat să restituie cheltuielile pe care le-a făcut tutorele cu ocazia gestiunii.
Gestiunea tutorelui se asemănă cu contractul de mandat cu deosebirea că nu a
ezitat în cazul gestiunii un acord de voinţă deci un contract, un act unilateral al tutorelui. 64
3. Indiviziunea65
Indiviziunea este o stare care constă în faptul că mai multe persoane sunt
proprietare asupra aceluiaşi bun. Stare de indiviziune poate să ia naştere când sunt mai
mulţi moştenitori asupra unui bun succesoral.
Astfel e ”antiquum consortium”sau ”erect non cito”, stare de indiviziune în care
se aflau ”sui herdes” după moartea lui ”parter familias”
Asupra lui ”ercto non cito” există date sigure datorită lui Gaius. Fiecare dintre
coindivizori aveau dreptul să dispună de lucrul comun, cum ar fi să dezrobească pe
sclavul comun făcându-l liber faţă de toţi sau să manipuleze lucrul comun unei alte
persoane. Gaius numea acestă stare – ”societas”.
În cazul lui ”anitiqumm consortium” există indiviziune între ”sui heredes”
moartea lui ”partes familias” cei care devin ”sui herendes” vor moşteni o proprietate

64
Emil Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997.
65
Ion M. Anghel ”Drept privat roman vol II”, Editura Hyperion, Bucureşti, 1991.

104
familiară care până atunci era execitată numai de către acesta, dar acum va putea fi
execitată şi de aceştia însă în starea de indiviziune.
”Legea celor XII Tabele” a creat actio familiae herciscundae (acţiunea pentru
împărţirea averii) pentru a se da posibilitatea herdes-ilor ca să iasă din indiviziune să
ceară împărţirea bunului familiar. Aici, cunvântul familia cuprinde numai bunurile
corporale.
Creanţele şi datoriile erau divizate deplin potrivit legeii celor XII Tabele dar stare
de indiviziune putea să nască şi în cazul unui bun dobândit astfel decât prin moştenire. De
pildă mai multe persoane o casă. În acest caz a fost creată o acţiune specială numită activ
communi dividundo (acţiunea în partaj a lucrului comun) pentru a da posibilitatea
coindiviziuni să ceară ieşirea din indiviziune.
Primul caz de indiviziune este cel mai vechi, căci era în interesul particienilor
agriculturi pentru a putea obţine cât mai mult profit de pe urma muncii pământului lor.
Atât ”actio communi dividundo” sancţiunează următoarele obligaţii :
a) Să se supună partajului, la cererea oricărui coindivizor, pentru că nimeni nu e
obligat să stea fără voia lui în starea de indiviziune. Ieşirea din indiviziune nu poate fi
decât cel mult amânată pentru un timp limitat.
Coindivizorii participă atât la profitul cât şi la cheltuielile comune.
În cazul în care bunul comun a fost vătămat, coindivizorii au dreptul de a fi
supravegheaţi.

4. Plata lucrului nedatorat

Juriprudenţa română a admis de timpuriu principiul că o personă care s-a
îmbogăţit în dauna alteia era obligată la restituirea valorii dobândite pe nederept. Spre
finele Republicii principiul este acceptat de contemporanii lui Q. Macius Scaevola în
epoca imperială de juriconsulţii Sabinus, Celsus, Pompomius, Marcian iar în perioada
postclasică dobândeşte o aplicare şi mai largă.
Juristul care dă principiului îmbogăţirii fără justa cauză formularea cea mai
generală este Pomponius în următoarea exprimare: ”iure naturae aequum est neminem
cum alterius determinato et iniuria fierilocupletiorcm”( potrivit cu dreptul naturii este
echitabil că nimeni să nu devină mai bogat în regula altuia şi pe nedrept66).
Principiul nu a avut niciodată o aplicare practică generală, deoarece romanii le-au
folosit numai în spețele determinate, bine justificate în fapt. Aplicarea cauzaristică a
acestui principiu a fost admisă în scopul ocrotirii patrimonului a cetăţenilor liberi
deţinători ai mijloacelor de producţie. În temeiul acestui princpiu, orice deplasare
nejustificată de valorii de la un patrimoniu la altul era civilialmente sanţionată.
Multă vreme acest principiu a avut la început un fundament dulictual: se considera
în repetiere numită în dreptul clasic condictio-sine cauza şi care nu trebuie confundată cu
legea sancţiunea conductivă.

66
Ştefan Cocoş, Drept roman, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004

105
 I se spune astfel pentru că este o acţiune abstractă, formula ei nu poate cuprinde
cauza, adică temeiul juridic pe baza căruia e intentată.
În dreptul clasic se începe formarea unui sistem care nu se desăvârşeste decât sub
Justinian, sistem după care condictio sine cauza se împarte în mai multe condictiomes.
Fiecare condictiv purtând diferite determinative potrivit rolului pentru care a fost
creat.
Condiction indeosebiti este acţiunea în repetare care sacţionează plata din greseală
a lucrului nedatorat.
Condiţiile acţiunii:
a) Să existe o plată;
b) Plata să nu fie fost datorată ;
Există trei cazuri: să nu fi existat o obligaţie civilă sau naturală, fie că nu a existat
niciodată, fie că nu mai există; de pildă, obligaţia a fost executată; fie nu a luat naştere
încă, de pildă în cazul unei obligaţi condiţionale67.
- plata să fi fost făcută altei persoane decât creditorului ;
- plata să fi fost făcută de altă persoană decât debitorului. Este cazul când cineva a plătit
în numele său, crezând că e obligati a plăti;
-plata să fi fost făcută din greşeală;
Dacă nu a fost făcută cu ştiinţă, atunci cel care a plătit este considerat că a vrut să
facă o donaţie şi nu în consecinţă, nu are acţiunea în repetire.
- trebuie ca accipines să fi fost de bună credinţă, adică să fi crezut că are dreptul de a
primi plata. Dacă a fost cu rea-credinţă adică a ştiut că nu are dreptul de a primi plata şi
totuşi a primit-o, atunci se consideră că a comis un furt şi se inteţionează contra lui o
acţiune specială, condictio furtima .
- pretinsa datorie să nu facă parte din aceea care cresc la avere față de cel care neagă.
Prin urmare, aici se aplică regula ex quibus causisi infintiondo lis crescit ex his
causis non debitum solutum repetiti non posse ( în acele cazuri în care prin a tagada
obiectivul litigios creşte în valoare, ceea ce s-a plătit fără să fi datorat nu poate fi repetat).
În acest caz, debitorul în loc să îşi fi aşteptat să fie dat în judecată de creditor şi să
nege ceea ce în caz de pierdere a procesului îi atrage pedeapsa a ceea ce datora, ar fi putut
face următoarele lucrurii: să plătească şi apoi să judece susţionând ca a platit un lucru
nedatorat, în felul acesta, regula de mai sus a duvelui ar fi fost eludată.
Prin contradictoriu indeviti ar putea obţine ceea ce s-a întâmplat numai în măsura
îmbogăţirii lui accipiens. Astfel, dacă accipens a dezrobit sclavul dat ca plată, nu trebuie
să plătească valoarea sclavului, de pildă dreptul la anumite opreae şi dreptul eventual la
succesiunea dezrobitului. Dacă nu-i rămâne nimic, dacă de pildă a cheltuit suma primită,
nu trebuie să restitut ceva.
Obligaţia de a restitui un corp terţ se sanţionează cu ” condictiv-certae sei”
obligaţia de a restitui o sumă de banii se sancţionează prin condictiv certal pencunial.
Cănd s-a admis că se putea cere şi restituirea lui incertum (serviciul), de exemplu o
remitere de datorie făcută din greşeală, atunci s-a acordat din epoca clasică condictiv
incerti.
67
Liviu Pop,”Teoria generaă a obligaţiilor”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,1998.

106
Justinian a clasificat condiţile astfel68:
a)”Condictiv indobiti”- sancţionează plata lucrului manual nedatorat;
b)”Condictiv-causa data, causa non executacondictiv ab cousam datorum”.
Acestă condiţie era cunoscută înainte sub numele de condictiv ob rem dati: ea a fost
extinsă şi în cazurile în care s-a executat un serviciu în vederea obţinerii unei
contraprestaţii care nu s-a îndeplinit.Această condiţie era folosită mai ales în mărturia
contractelor nedenumite.
c) ”condictiv ob turpem consam” causa turpis era cauza imorală sau contrară
dreptului. Astfel, cineva a primit bani pentru a putea comite un delict sau pentru a nu
comite un delict ” ne sacrilegium faciat” sau pentru a înapoia un lucru depistat la el ”ut
mihi reddas sem depositam”, sau pentru a restitui un lucru furat. Prin această condiţie se
putea obţine restituirea sumei predate pentru o cauză imorală. Dar mai era necesar ca
această cauză să fie imorală numai pentru accipines fiindcă, în caz contrar, nu există
acţiune de restituire. Astfel, cel care a dat bani pentru ca cineva să nu comită un
”sacrilegiu” cere suma înapoi. Cel care a plătit o sumă pentru ca altcineva să comită un
sacrilegiu nu o putea cere înapoi. În această situţie, cu care avea banii se găsea într-o
poziţie mai bună. Generealizându-se soluţia din aceste texte, în evul mediu s-a spus:
”nemo auditur propiriam suam turpitudinem alllcgans” ( nimeni nu poate fi primit să
invoce propia sa imortalitate69).
d)) Conductiv ex injusta consa”ob injustam causam”. Consa injusta este cauza
contrară dreptului; de pildă o sumă de banii plătită ca o cauză injustă. Suma plătită pentru
a executa a stipulaţie care a fost încheiată sub ameninţare are o cauză injustă.
e) „conductiv sine causa”70. Această acţiune se da impotriva persoanei care a
primit o prestaţie făcută în virtutea unei cauze ”nule ab intiv” sau care ulterior a dispărut.
Dacă prestaţia ar rămâne la ”accipiens”, el s-ar imbogăţi fără justa cauză în dauna lui
trandes. O sumă se găseşte fară cauza în mâna cuiva şi în speţa următoare: un fiu
emancipat a promis, înainte de a primi succesiunea, că va raporta bunurile dobândite de el
ca emancipat la succesiune şi în fapt le-a raportat.
5.Acceptarea succesiuni
Moştenitorul acceptând succesiunea se obligă să plătească legatele. În acest
caz nu există un contract pentru tutore ca între testator şi moştenitor nu se stabileşte un
acord de voinţă, pentru că testatorul este mort în momentul acceptării succesiuni de către
herede.
Prin conţinutul său juridic, acestă obligaţie pare a face obiectul unui contract de
mandat. Dar cum între testator şi erede nu poate exista un acord de voinţă în momentul
acceptări de voinţă, testatorul numai este în viaţă, operaţiunea juridică a executării
legatelor, s-a constituit într-un fapt juridic cu identitate proprie, şi caractere juridice
exclusive.71
68
Vl. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1978
69
Vladimir Hanga şi Mihai Jacotă , Drept privat roman, Bucureşti ,1964
70
Emil Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997.

71
Emil Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997.

107
 Ca şi în cazul gestiuni de afaceri unde între gerat şi gerant nu se stabile un acord
de voinţă deci nu era un contract şi în cazul acceptării succesiuni interpretare este
aceiaşi.72
Utilizat exclusive în material contratelor şi anume, desemnază acţiunea prin care a
fost sancţionat primul contract nenumit: action aestimatoria praescriptis verbis. În fine,
în epoca lui Justinian, o serie de acţiuni civile incerte sunt desemnate prin termenul de
action praescriptis verbis, care dobândeşte astfel o aplicare generală odată cu formarea
sistemului contratelor nenumite.
Actio praescriptis verbis, cu înţelesul din epoca lui Justinian, era intentată de către
partea care şi-a îndeplinit promisiunea, în scopul de a sili pe cealaltă parte care şi-a
îndeplinit să-şi execute obligaţia, iar dacă nu putea executa, să plătească o sumă de banii.

CAPITOLUL X
DELICTELE

1. Generalităţi

72
Ion M. Anghel ”Drept privat roman vol II”, Editura Hyperion, Bucureşti, 1991.

108
 Delictele sunt fapte dăunătoare intereselor clasei dominiante a societăţii romane şi
pedepsite prin dispoziţii juridice ale statului. În literatura de specialitate plecându-se de la
distincţia lui neprianus cu privire la dreptul public şi privat delictele se împart în două
categorii: delictele publice (crimina) şi delictele private ( delicta sau maleficia)
Delictele publice se deosebeau de cele private prin:
a) felul pedepsei- Delictele publice se pedepseau cu moartea, exilul, amendă în
folosul statului. Astfel de delicte erau: perdueliv (înalta trădare), parricidium (asasinatul),
atentatul contra statului.
Delictele private erau sanţionate în principiu prin amenzi care aveau caracterul
unor despăgubiri, adică prin suma de bani care plătită de delicvent victimei.
b) organele care judecă- delictele publice au fost judecate în decursul istoriei
dreptului roman de rege, magistraţii, adunarea centuristă, tribunalele supreme
permanente, împărat, senat, înalţi funcţionari imperiali. Delictele private erau judecate de
acelaşi persoane care judecau procesele civile.
c) normele procedurale- delictele publice erau judecate după normele procedurii
penale pe când cele private erau judecate după normele procedurii civile.

2. Importanţa delictelor private

Delictele private au o mare importanţă pentru că constituie izvorul obligaţiei
delictuale. Obligaţia delictuală a fost socotită categorie generatoare de obligaţii abia din
sec. al II –lea.
Multă vreme s-a considerat că din delict se naşte numai o obligaţie legală de a
compune, adică dreptul victimei sau chiar al delicventului de a sili pe adversar să
compună, adică să accepte acest mod de reglementare a diferendului, adică plata sumei de
banii prevăzută de lege, drept care ia loc de timpuriu dreptului de răzbunare al victimei.
Acestă obligaţie legală de a compune este deopotrivă împinsă ambelor părţi şi deci
nu corespundea unui drept de creanţă al victimei contra vinovatului.
În al doilea rând, drepturile private în unele cazuri au fost calea care a condus la
recunoaşterea unor contracte sau cvasicontracte.
Astfel, Legea celor XII Table sancţionează cu amendă, deci penal, cazul
depozitului, unde mai târziu se recunoaşte print-un contract.
Calea vechiului drept a fost urmată câtva timp şi de pretor în dreptul clasic.
Pretorul a sancţionat pe teren delictual prin acţiunii în factum unele ipostaze unde mai
târziu s-a văzut un contract (comodatul, gajul, finducia, mandatul) sau un cvasicontract
(gestiunea de afaceri).

3. Evoluţia sancţiunii delictelor private73

1) Modul de a pedepsi delictele private a trecut prin următoarele faze:
- Răzbunarea prin sânge, victima avea dreptul la început de a se razbuna pe
autorul delictului în orice mod apoi potrivit legii talionuilui se răzbună săvârşind o faptă
identică celei pe care o suferise.

73
C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956.

109
 2) Compoziţia (înţelegere voluntară) victima se înţelegea cu delincventul ca în
schimbul unei sume de bani să renunţe la dreptul său de răzbunare. Suma reprezentată de
fapt răscumpărarea dreptului său de răzbunare.
3) Compozţia legală- acest sistem cunoaşte în decursul dezvoltării sale două
aspecte.
Sub primul aspect, statul fixează o sumă de bani care nu mai este lăsată la
înţelegerea părţilor, însă victima nu are dreptul de a reclama cuantumul compoziţiei fixate
de lege şi vinovatul nu e obligat să plătească acest cuantum şi are libertatea de alege
între calea de a compune (a înţelege, a aplăti suma prevăzută de lege) sau de a suferi
răzbunarea victimei.
Sub al doilea aspect, obligaţia legală de a compune se consideră a fi adevărata
obligaţie contractuală de a da ( a transfera propietatea: dare oportere), deoarece ca şi în
acesta din urmă lui litis constetiv, o obligaţie pecuniară - obligaţia de a plăti suma de
bani pe care judecătorul va condamna eventual pe pârât – înlocuieşte vechea obligaţie.
4) Reprimarea de către stat- Statul începe a folosi pedepse publice chiar în cazul
delictelor private transformând astfel delictele private în publice.
Acestă tendinţă se accentuează în epoca postclasică datorită crizei finaciare prin
care trece imperiul.
Lipsa de monedă şi chiar pamperizarea indivizilor au făcut ca delicventul să
poată fi suspus unei pedepse corporale. De astfel, victima avea dreptul de obţiune între
pedeapsa corporală sau plata unei sume de banii. De accea, anumite fapte au fost
considerate în acelaşi timp ca delicte private şi ca delicte publice.
Evident că victima alegea calea dreptului privat numai dacă delicventul avea cu ce
plăti. De aici rezultă că transformarea delictelor private în publice s-a făcut contra celor
săraci care, neavând cu ce plăti erau supuşi bătăii sau închisorii pe când cei bogaţii
plăteau.

4. Trasături caracteristice74
Obligaţia delictuală a luat locul abligaţiei legale de a compune, care la rândul ei s-
a substituit dreptului de răzbunare al victimei.
Are următoarele caractere:
a) datoriile născute din delicte nu trec asupra moştenitorului delicventului,
deoarece dreptul de răzbunare al victimei poartă numai asupra celui vinovat şi se stinge
odată cu moartea sa.
Este o dovadă că dreptul roman nu admitea solidaritatea familiară. Preotul a
permis însă în cazul unor delicte pretoriene să fie urmărit herdele delicventului în măsura
în care acesta a realizat un profit. Aşa se proceda de pildă în cazul delictului de volienţă şi
de dol. De asemenea moştenitorul este răspunzător dacă delicventul moare după litis
contestiv.
b) creanţele delictuale la origine nu trec asupra moştenitorilor victimei. Mai târziu
s-a admis transmisibilitatea lor, cu anumite excepţii când e vorba de unele acţiuni date în
cazul unor delicte care ating mai îndeaproape persoana cuiva.
74
Ibidem

110
 Aceste acţiuni sunt numite de comentatori vindictam spirantes75 (care respiră
răzbunarea) cum e de pildă activ in injuriarum.
Explicaţia rezistă în faptul că numai victima are dreptul la o sumă de bani fiindcă
numai ei îi aparţine dreptul de răzbunare al cărui loc îl ţine suma de bani.
Însă în cazul furtului fiind vorba de un delict contra bunurilor s-a admis cu timpul
că moştenitorii pot intenta acţiunea furţii.
c) În caz de capitis deminutio, datoriile născute din delicte nu se sting ci continuă
să apese pe copite minutus, deoarece dreptul de răzbunare poartă asupra persoanei fizice
a delicventului nu asupra personalităţii sale civile.
Ele nu se pot stinge decât prin moarte, prin plată sau în caz de acord cu victima.
Posibilitatea actului de renunţare a victimei la dreptul său de răzbunare în schimbul unei
sume de bani datează din vremuri foarte vechi, în singurele cazuri admise, injuria şi
furtum.
d) Obligaţia dilictuală implică întotdeauna un fapt din partea autorului delictului.
Ea nu poate lua naştere dintr-o simplă intenţie sau dintr-o omisiune.
e) Capacitatea de a obliga delictual e mai larg admisă. Astfel sclavi sunt obligaţi
delictual chiar potrivit dreptului civil.
f) Răspunderea delictuală era obiectivă, neţinându-se seama dacă e vorba de un
nebun, de un copil mic sau chiar de un animal, deoarece şi în aceste cazuri răzbunarea
putea avea loc.
g) Nu există drepturi de creanţă între persoanele care aparţin aceleiaşi famili
devorarea nu există dreptul de răzbunare, ci numai dreptul de a pedepsi al şefului
familiei.
h) Obiectul obligaţiei delictuale era întotdeauna o sumă de bani.
i) Obligaţia delictuală este sancţionată printr-o acţiune penală (activio penalis)
pentru că scopul de a obţine o poena (amendă), adică o valoare care constituie o
îmbogătire căci nu corespunde unei valori ieşite din patrimoniul propiu.
j) în caz de pleuraritate de delicvenţi, cuantmul acţiunilor delictuale se admite, adică
fiecare delicvent va plăti întreaga poena pentru că la origine dreptul de răzbunare privată
se execită contra fiecăruia.

5. Delicte private vechi

Delictele principale se subdivid în delictele principale vechi şi delictele principale

noi. Din categoria delictelor principale vechi, amintim: furtum, injuria, damnum injuria
datum.

5.1 Furtum76(furtul)

75
Emil Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997.
76
Ion M. Anghel ”Drept privat rman vol II”, Editura Hyperion, Bucureşti, 1991.

111
 Prin furt, în dreptul vechi, se înţelege o sustragere a lucrul altuia.
Legea celor XII Table cunoaşte două feluri de furt:
a) Furtummanifestum este ceea ce numim furtul flagrant adică când hoţul este
prins asupra faptului.
În privinţa sancţiunii se făcea distinţia după cum hoţul era un om liber sau sclav.
Dacă delicventul era un om liber puber, era bătut cu nuilele şi atribuit de
magistraţi victimei care îl va vinde ca sclav peste graniţă. Victima se putea înţelege însă
cu delicventul ca acesta să-i plătească o sumă de bani.
Dacă delicventul era om liber impulber va fi bătut cu nuilele şi magistratul va
decide asupra reparări pagubei.
Dacă delicventul era sclav, era ucis şi anume era aruncat de pe stânca.
Numai în două cazuri delicventul om liber era pedepsit cu moartea:
- când furtul a fost săvârşit în timpul nopţi,
- când furtul a fost săvârşit în timpul zilei, dar delicventul era înarmat şi se apăra cu arma
pentru a nu fi prins.
În ambele cazuri se cerea ca victima să fi strigat astfel ca să vină lumea şi să
constate împrejurările în care s-a comis furtul.
b) Furtum nec mainifesti77 (furtul nemanifestat) este acel furt când hoţul nu a fost
prins asupra făptei. Se pedepseşte cu o amendă egală cu îndoitul prejudiciului suferit de
victimă, prin actio furti devenită în dreptul clasic nec manifesti, pentru a se deosebi de
activio furti manifesti.
Furtul manifestat a fost pedepsit mai sever probabil pentru că în acest caz s-a
menţinut justiţia privată, recunoscându-se victimei atât de cutumă cât şi de Legea celor
XII Table o putere absolută asupra hoţului, dată fiind siguranţa existenţei delictului. 78
Găsirea lucrului furat în urma unei percheziţi solemne sau nesolemne atrăgea
anumite sancţiuni.
Legea celor XII Table le cunoşte pe amândouă. Deşi prima e cu siguranţă mai
veche. Forma solemnă constă în faptul că păgubaşul se prezenta la domiciliul bănuitului
ţinând în mână o farfurie (lanx) indiferent din ce material era făcută şi încins sumar cu un
fel de brâu (licium).
Percheziţia nesolemnă nu cerea astfel de condiţi, ci numai în prezenţa martorilor,
care de astfel erau necesari şi în cazul celălalt ca mijloc de dovadă. Ei serveau şi la
înconjurarea casei, ocupând toate ieşirile prin care ar fi putut fi scos lucrul furat.
Perchezţia se oprea la dormitorul soţiei celui bănuit, care era însă dator să jure că
obiectul căutat nu este acolo.
Găsirea lucrului furat în urma percheziţiei lana et lucio (cu farfuria şi brâul) atrăgea
sancţiunea lui fur manifestus, pe când acelaşi fapt e sancţionat în urma percheziţiei
nesolemne printr-o acţiune la triplu contra detentorului actio furti concepti (acţiunea
relativă la obiectul furat şi găsit).
Pentru a se aplica sancţiunea lui fur manifestus şi gasirea lucrului, mai trebuie să
se dovedească vinovăţia detentorului. Este cel mai vechi caz de răspundere directă.
77
Ştefan Cocoş, Drept roman, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004
78
Ibidem

112
 Activ furti concepti e dată însă contra detentorului, indiferent dacă este hoţ sau nu.
Dacă totuşi detentorul a cumpărat lucrul de la altu cu bună credintă va avea contra
vânzătorului o acţiune specială activio furti (acţiunea relativă la lucrul furat şi oferit).
În dreptul clasic furtul este definit astfel de jurisconsultul. Raul: ”furtum est rei
fraudulosa mari faciendi gratia vei ipsius rei vel etiam usus eius possessionisive ”( furtul
este atingerea frauduloasă a unui lucru cu scopul de a obţine un profit, sau a lucrului
însuşi, sau numai a folosinţei sau a posesiunii lui).
De aici rezultă faptul că furtul nu e numai o ajustare a lucrului altuia, ca în dreptul
vechi, ci mânuirea, folosirea, atingerea lucrului altuia în interes propriu.
În noţiunea de furt sunt cuprinse şi alte fapte, ca abuzul de încredere. De exemplu,
depozitorul care vindea lucrul lăsat în păstraarea lui nu comite un abuz de încredere, ci un
furt.
Ca o urmă a vechii concepţii după care, puterea asupra persoanei se considera ca
o proprietate, era furt faptul de a te face stăpân pe un om liber pus sub puterea altuia.
Tot din acesta cauză definţia rezultă că există mai multe feluri de furturi în funcţie
de natura faptului săvârşit.
-Furtul lucrului (furtum sei)- este atingerea cuiva de a se folosi de lucrului altuia
deci şi abuzul de încredere79.
- Furtul uzului (furtum usus) este fapta cuiva de a se folosi de lucrul deşi nu are
dreptul, cum este cazul depozitarului care se foloseşte de lucrul dat lui în păstrare.
- Furtul posesiuni (furtum possession) este fapta debitorului care-şi reia lucrul dat
unui creditor ca garanţie a datoriei sale pe care n-a plătit-o încă80.
După sancţiune, furtul continuă ca şi în dreptul vechi să fie de două feluri:
manifestam şi nec manifestum.
Elementele furtului:81
a) Animus furandi (intenţia de a fura). Faptele trebuie să fie săvârşite cu rea-
credinţă, de aceea după majoritatea juricon sultilor numai impuberul pubertăţi priximus
(foarte apropiat de pubertate) poate comite un furt.
Acest element este cuprins în definiţie prin cuvântul ”fraudulosa”. Nu există intenţie
frauduloasă când îţi săvârşeşti un lucru pe care-l crezi părăsit.
Animus era căutat şi în dreptul clasic, atât în delicte cât şi în contract. Iată motivul
pentru care sunt sancţionate cu nuliatea actelor simulate (voinţa lipseşte cu privire la actul
aparent).
b) Scopul de a obţine un folos. Nu este furt când iei lucrul altuia pentru a-l
distruge, însă vei fi sancţionat pentru alt delict. Această condiţie nu era cerută în vechiul
drept roman.
c) Lucrul să fie luat fără voia stăpânului. De aici rezultă că dacă un lucru nu
aparţine nimănui nu poate face obiectul unui furt.
Clandensitatea nu era o condiţie a furtului vechi şi clasic roman.

79
Emil Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997.
80
Ibidem
81
C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956.

113
 Acţiunea arburum furtium caesarum nu se refera la furt ci la dammnum injuria
datum.
Sancţiuni
Pretorul a înlocuit o veche sacnţiune a lui furtum manifestum cu o amendă egală cu
împătritul prejudiciului suferit, chiar în cazul sclavului. Totuşi s-a continuat a se permite
uciderea hoţului prins asupra faptului, în cazul când s-ar fi apărat cu arma. 82
Pretorul a adus importante modificări şi în ceea ce priveşte percheziţia nesolemnă,
cee ce priveşte percheziţia nesolemnă, cea solemnă dispărând în urma legii Aebutia. A
menţinut actio furtti concepti la triplul şi actio furti oblati la triplul. A adăugat însă două
acţiuni care tindeau la obţinerea împatritului prejuciului cauzat:
a) Actio fruti non exhibiti pentru a sili pe acela la care s-a găsit prin percheziţia
nesolemnă un lucru furat, să-l înfăţişeze magistratului pentru ca să facă posibil celui furat
intenţia acţiunii în revendicare.
b) actio furti prohibiti contra aceluia care refuză să se supună unei percheziţi
nesolemne.
Acţiunea de furt este dată celui care are interes ca să o execite, indiferent dacă este
proprietarul lucrului sau nu, de pildă creditorul gajist.
Toate aceste acţiuni: furti concepti, furti abelati, furti prohibiti şi furti exhibiti nu
existau vinovăţie pentru hoţi neprinşi asupra faptului.
În dreptul clasic s-a mai acordat păgubaşului şi o acţiune personală cu caractere
anormale numită conduito furtiva. Deşi proprietar, păgubaşul care prin această acţiune i
se restituie proprietatea lucrului său, sau, în caz contrar, o sumă de bani drept
despăgubire.
Condictiv furtiva se putea intenta chiar în cazul când lucrul pierit prin caz fortuit,
hoţul continuând să fie ţinut deoarece e considerat ca fiind în întârzire.
De asemenea este dată contra moştenirilor hoţului chiar când aceştia nu deţineau
lucrul şi în fine păgubaşul are dreptul la cea mai mare valoare a lucrului din momentul
când a fost comis furtul.

5.2 Injuria
În dreptul vechi înseamnă în sens general vătămare corporală iar în sens special
înseamnă delictul de lovire simplă.
Legea celor XII Table cunoaşte următoarele cazuri de injuria: meumbrum ruptum,
os fructum şi injuria propriu-zisă.
Membrum ruptum. Prin membrum (ruptum) se înţelege orice parte a corpului, nu
numai braţele orice parte a corpului, picioarele şi inima etc. Prin rupere nu trebuie să se
înţeleagă numai a smulge sau a amputa, ci şi a vătăma83.

82
Vl. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1978

83
Ştefan Cocoş, Drept roman, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004

114
 În concluzie cuprinde nu numai infracţiunile care implică o amputare sau o
smulgere ca tăierea urechii, smulgerea unui ochi din orbită, ci şi alte infracțiuni grave, că
bătaia gravă cu un băţ, înjughierea, biciurea.84
În concluzie Legea celor XII Table prezenta şi membrum rupsit şi cum ev pacit
talio esteo ( dacă cineva a tăiat cuiva o mână, un picior şi nu s-a înţeles cu victima, să i se
aplice legea talionului).
Os fractum. Legea celor XII Table prevedea: că se va plăti o amendă de 300 de aşi
dacă cineva frângea unui om liber un os cu mâna sau cu băţul. Dacă victima e un sclav,
amenda va fi de 150 de aşi.
Rănirea unui sclav nu numai că era pedepsită mai uşor decat aceea a unui om liber,
dar suma de bani nu era încasată de sclav, ci de stăpânul lui.
Rănirea omului liber era considerată ca vătămare a unei persoane, pe când rănirea
sclavului era considerată ca vătămare unui bun.
Injuria propriu-zisă (în sens special) Legea celor XII Table prevedea o amendă de
25 de aşi pentru cazul de injuria adică pentru o vilenţă uşoară (de pildă de a da cuiva o
palmă)85.
În dreptul clasic, noţiunea de injuria capătă o sferă mai largă, cuprinzând şi simpla
insultă (ofensa verbală) ceea ce se explică nu prin dezvoltarea simţului onoarei la romani,
ci prin dezvoltarea simţului mercantil deoarece pedeapsa consta dintr-o sumă de bani pe
care o încasa victima.
Insulta unei femei măritate (faptul de a-i face propuneri acostând-o) era
sancţionată prin trei acţiuni: a ei personală, a soţului şi a tatălui acesteia dacă era sub
puterea lui. Pretorul a încheiat o acţiune al cărei cuantum rămânea la apecierea
estimatoria. Acesta însemna că judecătorul fixa o amendă pe care trebuia s-o plătească
delicventului potrivit cu averea lui. Însă judecătorul nu putea depăşi în injuria obişnuită
valoarea fixată de victimă, iar injuriaatrox (gravă) urma evaloarea făcută de pretor.
Tranzacţia de la amenda anterioară fixată de Legea celor XII Table a lui activ
injuriarum în cele trei cazuri a făcut-o talionului. Talionulu a fost de timpuriu înlocuit cu
o sumă de bani potrivit aprecieri judecătorului. Cicero relatează cazul unui cavaler roman
care, fiindu-i tăiată o mană a intentat contra agresorului actio injuriarum. Deşi acesta e un
caz de usembrum ruptum nu s-a aplicat legea talionului ci actio injuriarum, acţiune
judecată de recuperatori şi infamată.
În cazul în care era săvârşită de un sclav, sancţiunea se depărta de cea comună.
Stăpânul sclavului avea o întreită posibilitate.
1) servrum nebrandum exhibre (să înfăţişeze pe sclv ca să fie bătut),
2) servum noxae dava (să abandoneze noxal pe scalv)
3) litis aestimatioem suffere (să plătească valoare pagubei)
Lex Cornelia de injurius - relativă la injuria, datorată lui Suella a avut ca scop
transformarea în delicte publice, deci pedepsite mai sever, anumite cazuri de injuria care
mai înainte erau delicte private (pulsare, verberare, vi domum introire).86
84
Ibidem
85
Ştefan Cocoş, Drept roman, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004
86
Ibidem

115
 Acestă lege se explică prin faptul că la sfârşitul Republici din cauza războaielor
civile şi a revoltelor, ordinea de stat era compromisă. De aici necesitatea reprimări mai
severe a violenţelor comise asupra persoanelor.
La început noţiunea de injuria cuprinzând vătămarea corporală apoi insulta devine
odată legea Cornelia un mijloc indirect de ocrotirea dreptului de proprietate.

5.3 Damnum injuria datum( paguba cauzată pe nedrept)87

Lex Aquillia, un publicist din secolul al III lea î.e.n a dictat anumite sancţiuni
pentru cazurile când se aduce o pagubă altuia.
Legea nu sancţioneză în mod general orice pagubă adusă altuia ci prevede trei
ipotaze în trei capitole separate:
Cap.I - are ca obiect uciderea unui sclav aparţinând altui proprietar, sau a unui
patruped care trăieşte în fermă cu boi, oi, capre, delicvent pedepsit cu o amendă egală cu
cea mai mare valoare pe care ar fi putut-o avea sclavul sau animalul în anul care a
procedat delictul.
Cap.II - se referă la adstipulator (creditor accesor) care a făcut o acceptilatio
(iertare la datorie) în frauda creditorului principal.
Cap. III - are ca obiect rănirea unui sclav sau a unui patruped care trăieşteîn turmă,
precum şi distrugerea sau vătămarea oricărui obiect corporal. Cel care vătămase lucrul
altuia era obligat să plătească o sumă de bani egală cu valoarea pe care o avusese în luna
care procedase delictul, valoarea stabilită de judecător.
Cap. Al doilea - ocroteşte bunurile incorporale (cranţele) pe când primul şi al treilea
bunurile corporale.
Condiţiile delictului. Era necesară îndeplinirea următoarelor condiţii pentru ca
dauna prevăzută de lege Aquilea să constituie un delict.
a) paguba să fi fost făcută contrar dreptului (injuria). Dacă cineva omoră pe
sclavului altuia fiind în legitimă apărare, acestă condiţie lipseşte.
b) paguba trebuia să fi fost făcută prin culpa sau dolul celui care a produs - o. Dacă
a fost săvârşită casu (din întâmplare) nu se aplică legea (de pildă un soldat care ucide un
sclav atunci când facea execiţii de luptă în locul destinat pentru acesta).
c) paguba trebuia să fi fost făcută corpore, adică printr-un act material şi direct
delicventului asupra obiectului şi nu prin acţiunea unei cauze străine pe care delicventul a
pus-o în mişcare. De pildă, un animal paşte pe marginea unei prăpasti, un trecător îl
sperie şi animalul care sare în prăpastie.88
d) paguba trebuia să fi fost făcută corpori, adică delicventulu să fi produs o leziune
lucrului. De pildă, un sclav a fost legat de stăpânul lui de un arbore.
Cu toate acestea nu este aplicată legea Aquilia pentru că scavul n-a suferit nici o
vătămare corporală.
e) numai proprietarul lucrului este protejat prin acţiunea legi Aquilia.

87
Vl. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1978.

88
Vl. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1978

116
 f) fapta trebuie să constea într-un act, nu dintr-o obţinerea. Nu comiterea legi
Aquilia cineva care văzând că izbucneşte un incendiu nu încearcă să-l stingă.
În drepul clasic pretorul a mărit mult sfera de aplicare a legi Aquilia întrucât a
admis existenţa acestui delict chiar când nu sunt întrunite condiţile necesare, când paguba
n-a fost făcută corpore sau corpori89.
Pretorul (acţiona) acorda când actiones utiles, când actiones in factum, în cazurile
în care se găseau întrunite condiţile legii Aquilia Expresia, activo ad exemplum legis
Aquilial (acţiunea după modelul legi Aquilia) cuprindea două feluri de acţiuni precedente.
Legea Aquilia a abrogat dispozţia respectivă a Legi celor XII Table, înlocuind-o
cu un sistem mai desăvârşit de protecţie a scalvului sau mai exact a proprietarului de
scavi, fiindcă scalavul nu era ocrotit ca o persoană ci ca un bun. 90

6. Delictele private noi

Delictele principale noi sau pretoriene sunt acele fapte ilicite, dăunătoare relaţiilor
scalvagiste romane şi care au fost sancţionate de pretor.
În acestă categorie amintim: rapina, meteus, dolus malus, fraus.

6.1. Rapina
Pe la începutul sec. I î.e.n, pretorul Luculus, fratele celebrului L.Licinius
Lucullus a sancţionat pagubele săvârşite în banda sau cu arme iar mai târziu a fost
sancţionată tâlhăria săvârşită fie de către bande înarmate, fie de către o singură
persoană91.
Sancţiunea a fost determinată de faptul că în ultimul secol al Republici au avut
loc câteva războaie civile şi revolte.
Din cauza acestora, cazurile de banditism deveniseră destul de frecvente, iar Legea
Celor XII Table şi legea Aquilia nu erau suficiente.
Aplicarea pedepsei lui fur manifestus necesita ca victima să pună mâna pe
delicvent, ceea ce acum era uşor iar Legea Aquilia nu prevedea pedepse prea severe.
Pretorul a sancţionat acest delict cu împătritul prejudiciului suferit, suma de bnai
care dace obiectul unei acţiuni speciale numită şi bouorum raptvrum (acţiunea relativă la
bunurile luate cu violenţă).92
6.2. Metus(violarea morală)93
Violenţa constituie nu numai un delict, dar are şi efecte asupra contractului.
Multă vreme acest delict nu afost sancţionat pentru actele fiind încheiate în
prezenţa martirilor sau a magistratului, violenţa era greu de realizat.
La sfârşitul Republici datorită tulburărilor prin care trecea statul, precum şi
datorită apariţiei contractelor neformale, astfel de cazuri au devenit frecvente.

89
C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956.
90
Ibidem
91
Emil Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997.
92
Ibidem
93
C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956.

117
 Mulţi erau constânşi să cedeze bunurile lor în vremea dictaturi lui Sulla, fiind
ameninţaţii că, în caz contrar vor fi denunţaţi dictatorului.
Iată motivele care au adus la pedepsirea acestui delict de către un pretor Actavius,
puţin după moartea lui Sulla, printr-o acţiune metus (de teamă) prin care victima cere
împăratului prejudiciul suferit.
Acţiunea metus era arbitară şi în ren scripta (redactată relativă la un lucru).
Acesta înseamnă că putea fi intentată nu numai împotriva delicventului, ci şi a oricărei
persoane care a profitat de pe urma actului încheiat prin violenţă, persoana care era ţinută
de împaratul îmbogaţirii sale.
În cazul contractelor de bună voinţă (bonal fidei), actio metus putea fi înlocuită
prin chiar acţiunea izvorâtă din contract

6.3. Dolus malus (dolul rău)94

Servius citindu-l pe Ulpinian, dolus malus poate fi definit ca ”o manoperă
întrebuinţată” pentru a înşela pe cineva când se pare a face un lucru şi în realitatea se face
altul”. Dolul nu a fost sancţionat în epoca veche există un caz de dol pedepsit de legea,
cazul legioi Plaetoria cu privirea la înşelarea minorului de 25 ani..
Odată cu dezvoltarea realţilor comerciale, actele au devenit mai dese, ele nu se
mai fac cu o rudă sau un prieten, ci adeseori cu persoane cu totul străine şi de aceea
manoperele delosive au început să devină tot mai frecvente.
În practica s-au ivit cazuri când prin manopere frauduloase o parte determinată să
facă un contract. Este adevărat că în contractele de bună –credinţă.
Pericolul dea fi înşlelat există însă cu privire la actele juridice, altele decât
contractele, şi cu privire la contractelede drept strict..
Cicero relatează că un cavaler roman a fost înşelat de un bancher care-i vându-
se o vilă foarte scumpă, facându-l să credă că apa de pe tărâmul căreia se găsea vila era
plină de peşte. Cicero relatează că acest contract a rămas bun şi cavalerul n-a avut ce face
deoarece prietenul său, Aquilius Gallus nu crease încă acţiunea de dol. În speţa vânzarea-
contract consensual, deci buna credinţă fusese transformată în contgract litteris, de drept
strict.
Actele juridice necesitau pentru încheierea lor anumite formalităţi şi
solemnităţi care se desfăşurau fată de martri în locuri publice, ceea ce excludea în mare
parte excercitatrea unor manopere dolosive.
În al doilea rând, actele juridice limitate la pieţe şi târguri locale, se încheiau între
persoanele cunoscute sau care puteau fi uşor identificate, datorită acestui fapt surprizele
pe care le puteau avea părţile contractante cu ocazia încheieri unor acte juridice cu
persoane total necunoscute, erau de cele mai multe ori excluse.
Actio de dolo – malo (acţiunea de dol) are următoarele caractere:95
a) este subsidiciară adică este acordată numai în lipsa caii prin care victima putea
să se apere.
b) este acordată congnita causa adică după cercetarea faptelor de către magistrat.
94
C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956.
95
Ştefan Cocoş, Drept roman, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004

118
 c) este la simplu, ceea ce înseamna că are ca obiect numai prejudiciul suferit.
d) este anuală, ceea ce înseamnă că se putea intenta numai timp de un an.
e) este arbitară, când pârâtul poate evita condamnarea executând invitaţia
judecătorului.
g) este redactată în personam, ceea ce înseamnă că nu poate fi intentată decât
contra autorului dolului şi nu contra acelora care au profitat de pe urma dolului.
Prin urmare poate fi intentată contra părţii contractate numai dacă ea este
autoarea manoperelor frauduloase, iar nu dacă aceste manopere au fost săvârşite de altă
persoană și partea a profitat numai întrucât prin acele manoperă s-a ajuns la încheierea
contractului.
Pe la sfârşitul epocii clasice, acţiunea de dol pierduse într-o anumită măsură
caracterele sale de acţiune penală.96

6.4 Fraus creditorum (paguba creditorului)

Este înşelarea creditorilor făcută de debitorul care pentru a-şi creea sau mări
insolvabilitatea a înstrăinat bunurile sale, astfel că creditorii să numai poată avea
posibilitatea de a-şi realiza creanţele. În epoca veche, acest delict nu se pedepsea,
deoarece singura executare posibilă era executarea asupra persoanei. Nu era de presupus
că debitorul ar fi căutat să pagubească pe creditor date fiind sancţiunile severe care-l
aşteptau.
În epoca clasică, executarea asupra persoanei, deşi se menţine, nu mai prezintă
caracterele grave din epoca veche. Pe de altă parte apare şi exectarea asupra bunurilor
care era creată în interesul debitorilor.
Interdictul fraudator, creat posterior lui restitutiv in integrum era destinat să se
publice acolo unde restitutiv nu era aplicabilă. Întradevăr, restitutiv necesită un act juridic
între debitor şi terţ, neputându-se deci aplica când debitorul şi-a micşorat patrimoniul
printr-un fapt sau o obţinere.
Actiunea panaliană. Pretorul sancţionează delictul şi printr-o acţiunea în factum
cunoscuta deja de Cicero denumită apio panliană.
Acesta denumire se întâlneşte într-un singur text ce aparţine lui Paul, nu este
clasică şi nici nu figurează în Digestie ci e datorată unui glisator grec.
Acţiunea pauluiană avea scopul de a da posibilitatea creditorilor de arevoca
actele încheiate de debitor în paguba drepturilor lor. Este singurul mijloc existent în
paguba drepturilor lui Justinian.
Acţiunea nu era înaintată de fiecare creditor în parte, ci de curator bourum
(persoana care vindea bunurile debitorului potrivit regulilor lui distractio bourum).
Condiţiile de exercitare ale acţiunii pauliene sunt:
a) debitorul trebuie să fi suferit o sărăcire produsă fie printr-un act de
înstrăinare (vânzare-donaţiune), fie printr-o obţinere, de pildă debitorul neintentând o
acţiune în termenul prestabilit acţiunea s-a prescris. Totuşi există şi excepţii când este

96
Ibidem

119
vorba de un act invocabil, ca acceptarea unei succesiuni insolvabile sau dezrobirea. Însă
legea specială Aelia Intensia a prevăzut în acest caz nulitatea dezrobiri.
b) debitorul trebuie să fi fost concis fraudis (conştient de pagubă), adică să fi
fost creat sau să fi mărit insolvabilitatea sa în mod voluntar.
c) terţul cu care debitorul a încheiat actul păgubitor creditorilor trebuie să fie
concis frandis, adică să nu ştie că debitorul este insolvabil şi că deci actul pagubeşte pe
creditori.
Această condiţie nu se cere din partea oricărui terţ achizator, ci numai când e vorba
de un act cu titlu oneros, pentru că atunci el e certat de damn-vitandv (se luptă pentru ca
să evite paguba).
Dacă actul este ca titlu gratuit nu are importanţă că terţul achizator este de bună
credinţă sau de rea credinţă pentru ca actul va fi revocat oricum.
d) Actul să fi fost cauzat o pagubă creditorului. Pentru realizarea acestei condiţii
este suficient să se dovedească că debitorul nu-şi poate plăti creditorii. Acţiunea pauliană
duce în mod indirect la revocarea actului deoarece este o acţiune arbitară.

6.5 Delictele private secundare

Dreptul roman pedepsea câteva fapte de mai puţină importanţă.
a) fapta tutorelui de a sustrage bunuri din averea pupilului. Era pedepsită prin
activ rationibus distrahendis (acţiunea relativă la darea socotelilor).
b) pagubele cauzate de animale erau sancţionate prinactiv de pauperie (acţiunea
relativă la paguba cauzată de un patruped). Pentru ca să se aplice trebuie ca actul să fie
cauzat de un caracter inerent animalului.
c) fapta cuiva dea fi mancipat un lucru care nu-i aparţinea era sancţionată cu o
acţiune la dublu activ autoritatis (acţiune în garanţie) pe care cumpărătorul, în caz de
evincţiune o putea intenta contra vâzătorului97.
d) fapta cuiva de face să pască turmele sale pe terenul altuia era sancţionată prin
activ de pastu. Acesta acţiune cere îndeplinirea mai multor condiţii. Astfel implică în
mod necesar un act al stăpânului animalului care constă în a mâna turma sa (imitere
percus). Ea se deosebeşte deci prin natura sa de activ de pamperie care presupunde în
mod exclusiv un act al animalului. Prin urmare, în cazul când animalul a pătruns din
propria sa iniţiativă pe fondul vecin, activ de pastu numai este aplicabilă şi ar fi locul
unei activ de paumperie. Tot astfel, să nu fie vorba de acel delict care constă în a face să
pască animalele sale fragem aratum qualsitam un fruct obţinut de plugul sau în a face să
pască animalele sale fraugem aratruv quasilitam un fruct obţinut cu plugul sau în acest
limbaj juridic un fruct industrial, caz în care ar trebui să vedem o varietate de furt.
Aquilia în 294 prinztr-o constituţie a împărăţilor Diolecletian şi Pastu ceea ce
curând trebuie că a dus la desfăşurarea ultimei acţiuni fată de care acţiunea legii Aquilia
avea avantajul de-a face să obţină o sumă de bani mai mare 98.

97
Vl. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1978
98
Ibidem

120
 e) Tăiere unui arbore era sancţionată cu o amendă de 25 de aşi care putea fi cerută
de proprietarul acelui arbore printr-o activ de arbribus succisis (acţiune relativă la arborii
tăiaţi). Prin arbor se înţelege orice plantă având o anumită stare de duritate şi care a prins
rădăcini . Nu trebuie confundată cu acţiunea preventivă arborum furtim colsarum
( acţiunea arborilor tăiaţi pe ascuns)
f) Dacă cineva întrebuinţa o grindă furată din construcţia unei case era posibil,
indiferent de buna sau de reaua sa credinţă de acţiune la dublu (activ de tigano iunctiv
-acţiunea relativă la grinda intrată în construcţia unei case).
Prin tignum se înţelege în Legea celor XII Table o bocată de lemn. În acea vreme
casele erau simple colibe, făcute din trunchiuri de arbori, din argilă, cu un acoperiş de pai
şi trestie. Grinzile din lemn fiind elemente constitutive ale colibelor, a lua o bârnă
înseamnă a dărâma coliba.
Jurisprudenţa a cuprins însă în cuvântul tignum orice material de construcţii (var,
nisip, cărămidă). Acestă extensiune se explică prin dezvoltare artei de a zidi.
Cu timpul însă ( după războiul cu Pyrrhus) au apărut casele de cărămidă. Sub
imperiu sunt cuprinse în noţiune şi colvoanele de marmură.
Activ de tignoiuncto a durat tot timpul statului roman. În dreptul lui Justinian nu
se mai cerea ca bârba să fi fost furată, ci era de ajuns să fi apartţinut altuia. Acţiunea avea
ca scop să despăgubescă pe propietarul bârnei de pierderea temporară a dreptului de
proprietate.
g) Coruperea sclavului altuia, de pildă a-l determina să fugă este sancţionată cu o
acţiune la dublu a prejudiciului, actio servi corupti coruperea unui sclav îţi micşorează
valoarea comercială.
h) În cazul profanări unui mormânt era admisă o acţiune popolară activ sepulori
violati care a fost extinsă şi în provincii.

CAPITOLUL XI
QUASIDELICTELE

Pe timpul lui Justinian se cuprind sub denumirea de obligaţii quasidelictele, un

numar de fapte producătoare de obligaţii care n-au fost tradiţional încadrate de ştiinţa
dreptului în categoria delictelor, dar care sunt mai apropiate de delicte decât de celălalte
fapte producătoare de obligaţii99.
99
Ştefan Cocoş, Drept roman, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004

121
 Aceste obligaţii au fost sancţionate de pretor la epoci diferite.
În general sunt fapte producătoare de prejudicii, comise din imprudenţă sau din
neglijenţă, câteodată şi din dol.
Există patru quasidelicte după Gaius şi Justinian:
1. Fapta judecătorului care şi-a încălcat obligaţiile sarcinilor sale
De pildă a pronunţat o sentinţă greşită pentru termenul fixat pentru a judeca.
Nu are importanţă reaua sau buna sa credinţă, dacă a dat o sentinţă greşită pentru
că a fost mituit sau din neglijență, judecătorul ar fi condamnat în toate situaţiile la o sumă
de banii egale cu paguba suferită, pentru că prin fapta sa procesul reclamantului a devenit
al său. Este un fel de novaţiune, judecătorul luând locul debitorului şi făcând posibil un
nou proces. Întradevar fie prin perimare, fie prin efectul folosit extinctiv al lui litis
constetiv, dreptul reclamantului era stins faţă de debitorul său.
Judecătorul care lua mită era pedepsit cu moartea conform Legii celor XII Table.
Pentru a face distincţie între buna sau reaua credinţă a judecătorului, pretorul a
înlocuit pedeapsa cu moartea cu o amendă în profitul reclamantului, adică cu o sumă de
banii egală cu prejudiciul creat prin pierderea procesului.
2. Vărsarea sau aruncarea unui lucru
Când s-a vărsat s-au arucat un lucru din locuinţă cuiva un lucru care a cauzat
paguba altuia, rănind sau ucigând sclavul altuia, distrugând sau vătămând lucrul altuia,
propietarul lucrului vătămat (animal sau scalv) are o acţiune pentru a cere îndoitul
pagubei cauzate (activ in dublem).100
Dacă a fost rănit sau ucis un om liber, sancţiunea e mai severă.
Acţiuniile care sancţionează aceste fapte sub diferite aspecte ale actiunii de effusis
et dejectis (relativă la lucrurile vărsate sau aruncate).
Pe la sfârşitul Republici şi în Roma Imperială din cauza crizei de locuinţe acestea
erau foarte scumpe, iar oamnenii se îngramadeau într-un spaţiu restrâns. Din aceste
locuinţe mai ales de la etaje se aruncau în stradă resturile menajere care dădeau în capul
pietonilor.
În epoca clasică acest fapt era sancţionat numai dacă se petrecea ziua, deci noaptea
se putea arunca în voie. Din acest motiv toţi care ieseau noaptea pe stradă erau sfătuiţi să-
şi facă mai întâi testamentul.
3 Atârnarea obiectelor
Când în exteriorul aparatmentului cuiva sunt atârnate obiecte care ar putea cădea pe
stradă, astfel întrucât să cauzeze un prejudiciu, se dădea primului venit o acţiune contra
aceluia care locuieşte în apartamentul indiferent dacă el sau o altă persoană este vinovată.
Acţiunea se numeşte actio de positis et suspensisi (relativă la lucrurile puse şi
susupendate) şi are ca obiect plata unei amenzi.
4. Paguba comisă de o persoană aflată în serviciul carăbinierilor, hangilor şi a
proprietarilor de grajduri- Nautarum, cauponun et stabulariorum se dă o acţiune contra
acestora din urmă pentru a obţine o sumă de bani. Cei care angajau aceşti oameni erau
vinovaţi. Aici există o culpa in eligendo.

100
Ibidem

122
 CAPITOLUL XII

PACTE

Convenţiile care nu puteau fii încadrate în sistemul inclus al contractelor romane

nu produceau, în principiu, efecte juridice.
În vechiul drept, simpla convenţie nu putea fi sancţionată prin acţiune căci s-ar fi
încălcat principiul conform căruia „ex nudo pacto actio non nascitur”.
Convenţiile nu puteau fi sancţionate nici pe cale de excepţie deoarece exepţiunile
au fost introduse numai după edicatrea legii Aebutia.
După adoptarea legii Aebutia, îndeplinindu-şi rolul creator, pretorul crează noi
forme tehnice, în scopul sancţionării celor mai diverse operaţiuni economice.

123
 În dorinţa de a proteja toate interesele pe care le socotea legitime pretorul a dat
sancţiunea unor simple convenţii, fără a le ridica însă la rangul de contracte; convenţiile
care se bucură de protecţie juridică, fără a fi trecute îmn rândul contractelor, poartă
denumirea de pacte sancţionate (pactul vestita), spre deosebire de cele nesancţionate, care
sunt numite pacte nude iar (pactul nudo). Pretorul deschide atfel calea unei noi evoluţii în
materia obligaţiilor, sancţionând anumite fapte, fie prin excepţiune, fie prin acţiune.
În dreptul clasic au fost sancţionate pactele pretoriene (de către pretor) şi pactele
alăturate ( de către jurisconsulti).
În epoca post clasică a apărut pactele legitime, sancţionate de către împăraţi.
1. Pactele pretoriene
Sunt sancţionate prin acţiuni „in factum”, introduse de către pretor în edictul său şi
sunt unilaterale.
Edictul perpetuu înfăţisează următoarele categorii de pacte pretoriene: „recepto”
pactul de jurământ şi pactul de constitut.
Receptum101
La rândul lor „recepto” sunt de trei feluri: „receptum arbitri” (promisiunea de
arbitraj), receptum argentari (promisiunea bancherului) şi „receptum ( mandatarum)”
nontarum, couponum et stabu lariorum (promisiunea corăbienilor, a hangiilor şi a
proprietarilor de grajduri).
Cele trei feluri de pacte au fizionomii dinstincte, dar au şi un efect comun,
constând în aceea că o persoană se obligă la o facere în folosul altei persoane.
-Receptum arbitrii – Promsiunea de arbitraj este sub secventa unui compromi,
compromisul întervine între părțile aflate în litigiul, care se înţeleg să apleze la un terţ,
pentru ca acesta să le soluţioneze cauza.
Dacă pactul de compromis se încheie între părţi receptum arbitrii ”se încheie” între
părţi şi terţi ”arbitrul” prin receptum arbitrii terţul îşi asumă sarcina ”receptit” de a a face
un arbitraj, arătând de partea cui este dreptatea.
Procedura acestui arbitraj scapă regulilor procesului cu ardo.
Arbitrajul este o persoană particulară aleasă de către părţi, fără investirea
magistratului.
- receptum argentarii- Promisiunea bancherului este pactul prin care „argentarius”
se obligă faţă de clientul său, promiţând să îi plătească datoriile pe care eventul le va
contracta, faţă de terţ. Promisiunea bancherului era de natură să întărească încrederea
terţului creditor în solvabilitatea clientului (debitorului), dacă la scadenţă bancherul nu
plătea datoriile clientului (aşa cum se obligase), acţiunea era intentată chiar de client şi nu
terţului creditor. Cu timpul, „receptum argentari” s-a transformat într-un procedeu
neformal de garanţie.
- Receptum nautorum, conponum et stabulariorum. – Acest pact se formează între
corăbienilor, hangii şi proprietari de grajduri. Pe de o parte şi călători, de de altă parte, fie
prin convenţia părţilor, fie în mod tacit. Prin intermediul acestor pacte corăbierii, hangii şi

101
Ion M. Anghel ”Drept privat roman vol II”, Editura Hyperion, Bucureşti, 1991.

124
proprietari de grajduri se obligă să păstreze lucrurile care le-au fost încredinţate şi le
restituie intacte la cerere. Obligaţia de retituire rezultă fie din convenţia expresă a părţilor,
fie din faptul depunerii unor lucruri, situaţie explicabilă prin rapiditatea pe care o
reclamă.
2. Pactul de jurământ (de iure iurando)
Este convenţia prin care părţile hotăresc să tranşeze litigiul între ele prin
intermediul unui jurământ. Conform acestui procedeu debitorul jură că nu datorează s-au
simetric creditorul jură că nu are un drept de creanţă.
Astfel, dacă debitorul conform pactului încheiat jură că nu datorează, creditorul
renunţă la pretenţiile sale. Debitorul are însă posibilitatea de a referi jurământului
creditorului cerându-i să jure că are credinţă; dacă acesta din urmă jură, debitorul
urmează să efectueze plata. Pactul de jurământ este sancţionat printr-o excepţiune (iuris
iurandi) şi o acţiune (iure iurando).
3.Pactul de constitut
Este convenţia prin care părţile fixează un nou termen pentru plata datoriei.
Convenţia intervine fie între creditor şi debitor, fie între creditor şi o altă persoană
de regulă un negustor, pentru care acesta din urmă să-i plătească datoria.
La origine, pactul de constituit s-a aplicat numai pentru datoriile ce aveau ca obiect
o sumă de bani, dar mai târziu s-au extins şi asupra lucrurilor ce pot fi înlocuite unele prin
altele.
„Constitutum debiti propri” este convenţia prin care debitorul promite să
plătească datoria la un nou termen. Amânarea termenului de plată nu se face în interesul
debitorului, este tot în interesul creditorului.
Dacă la termenul fixat prin acest pact debitorul nu plăteşte va fi urmărit prin
„actio de pecunia constituta”, fiind obligat să plătească, în plus, jumătatea din datorie.
Prin „constitutum debiti alieni”, o altă persoană de cât debitorul se obligă să
plătească datoria acestuia din urmă, la un alt termen şi în alt loc decât cel prevăzut pentru
executarea obligaţiei iniţiale.
Acestă formă de constituit se putea forma chiar şi prin scrisoare, între
absenți.”Costitum debit alieni” prezintă două avantaje importante:
1. Contribuie la accelerarea operaţiunilor bancare şi comerciale;
2.Constituie o formă de garanţie persoană nesolemnă.

4.Pacte alăturate- Sunt convenţii alăturate încheiate pe lângă obligaţiunea

principală, pentru ai aduce unele modificări în conţinut.
Din punct de vedere al momenutul încheierii lor „pacto aedicto” sunt de două
feluri: acte alăturate imediat după contractul principal (în continendi) şi pacte încheiate la
un anumit interval de timp (ex: intervallo).
După scopul lor „pacto aedicto” pot fi încheiate pentru a micșora obligaţia
principală (ad minendam obligationem) sau pentru a agrava acea obligaţie (ad angendam
obligationem). Astfel debitorul promite să plătească dublul valorii lucrului în cazul
descoperirii unor vicii sau promite să plătească datoria în rate.

125
5.Pacte legitime- Sunt convenţi sancţionate în epoca post clasică de către împăraţi, prin
acţiunii de drept strict, aceste pacte sunt în număr de trei: promisiunea de dată, convenţia
de donaţiune şi compromisul.
Donaţiunea este actul prin care o parte, numită donator îşi micşorează patrimoniul
în favoarea celeilalte părţi, numită donatar, cu scopul de a o îmbogăţii.
5.1.Donaţiunea între vii obişnuită
Pentru a obţine efectele donaţiunii, romanii recurgeau fie la unele moduri de
dobândire a proprietăţilor (mancipatio, traditio) fie la unele moduri de creare sau de
stingere a obligaţiilor stipulaeletio,faptul că unul din actele menţionate erau utilizat în
scopul realizării donaţiunii rezultă numai din intenţia părţilor. Înaintea reformei lui
Justinian au fost introduse noi condiţii de forma, (proprii numai actelor prin care se făcea
o donaţie). Împăratul Constantin a impus transcrierea actului de donaţie într-un registru
public iar Constantin cel Mare, a cerut ca transmiterea bunului donat să se facă în faţa
unor martori, iar actul scris, redactat cu acestă ocazie să fie transcris într-un registru
public.
Justinian a sancţionat simpla convenţie de donaţiune printr-o „condictio ex lege”.
Pentru că donaţiunea devenise un intrument de exploatarea a săracilor au fost adoptate
trei legi:
1. Legea publică dispunerea ca patronii să nu primească de la clienţii lor, cu ocazia
saturanalelor alte bunuri decât lumânări de ceară.
2. Legea Cincia interzice avocaţilor să primească renumeraţii pentru pledoariile lor
şi de asemenea interzice donatorilor să primescă bunuri peste o anumită limită;
3. Legea Calpurnia interzice magistraţilor să primească donaţi de la cei aflaţi sub
autoritatea lor.
Revocarea condiţiilor se făcea pentru ingratitudinea donatorului sau pentru
survenire de copii.
În cazul donaţiunii cu sarcinii, dacă sarcina nu este executată, donatorul poate
revoca actul prin „actio prescriptis vrebis” sau prin „condictio causa dato causadrul co
non secuta”.

5.2.Donaţiunea între soţi

Este o formă dinstinctă a donaţiunii între vii şi cunoaşte unele reguli speciale: ea nu
a putut apărea înaintea căsătoriei fară manus.
În cazul căstoriei fără manus, femeia avea patrimoniul dinstinc de cel al bărbatului,
putând face sau primi donaţiuni.
Deci donatorul stăpânea bunurile numai în fapt în timpul vieţii donatorului,iar
după moartea acestuia cu titlul de proprietate, prin efectul unor dispoziţii testamentare.
În anul 206 împăratul Caracalla a dat un senatul consult numit Anntonini, prin
care se modifică regimul donaţiuni între soţii.
Conform acestui act donaţiunea deveanea valabilă dacă soţul donator persista
până la moarte în intenţia de a dona.
5.3.Dota

126
 Este formată din bunurile pe care femeia le aduce cu ocazia căsătoriei, în scopul de
contribui la susţinerea sarcinilor care apasă asupra vieţii de familie.
La origine dota se putea constitui prin procedee juridic diverse constituiri oricărei
donaţii, dreptul vechi cunoaşte şi o formă specială „dotis dictio” reprezintă în mod
exclusiv pentru constituirea de dota. În cazul în care dota era constituită prin stipulaţiune
aceasta purta numele de „promissio datis”.
Faţă de de un naţiunea între vii, obişnuită dota prezintă unele carctere aparte: se
constituie pentru sprijinirea noii familii şi nu pentru a procura un beneficiu după
contractarea căsătoriei.
Regimul juridic al bunurilor dotale.
În epoca veche, bărbatul avea drepturi nelimitate asupra bunurilor dotale, atât în
timpul căsătoriei, cât şi după defacerea ei, în calitate de proprietar al dotei, bărbatul nu
putea înstrăina, iar în cazul desfacerii căsătorie o putea păstra pentru sine. Deoarece
această practică a devenit un pericol real pentru funcţia socială a căsătoriei, au fost
introduse unele instrumente juridice prin care s-a creat obligaţia soţului de a restitui
bunurile dotale.
A fost introdusă o stipulaţiune (cautio vei uxoriae), prin care bărbatul promitea să
restituie îndată în cazul defacerii căsătoriei dota primită. Dacă femeia nu avea grijă să
încheie o asemenea stipulaţie, nu dipunea de nici un mijloc juridic pentru a-şi redobândi
bunurile dotale (după divorţ). Pentru a crea un regim juridic unitar pentru bunrurile
dotale, pretorul a creat o acţiune specială (actio rei uxiriare) prin care femei putea să
ceară restituirea dotei chiar dacă neglijase să încheie o „actio rei auxiri”.
În epoca lui Justinian, cele două acţiuni au fost contopite, dând naştere unei
acţiuni noi, numită „actio ex stipulatu”.
Prin legea ”iulia de adulteriis” s-a interzis înstrăinarea de către şot a bunului
dotal din Italia fără consinţământul soţiei. Acestă interdicţie a fost completată cu alta,
prevăzându-se că bărbatul nu poate ipoteca mobilul dotal, chiar daca femeia îşi dă
consinţământul. Opera legislativă a lui Justinian cuprinde mai multe dispoziţiiprin care se
interzice înstrăinarea de către bărbat a imobilului dotal, chiar dacă femeia consmite la
acesta.

5.4.Donaţiunea „ante nuptias”

Apare ca un echivalent al dotei, căci se constituie prin remiterea unor bunuri de
către viitorul soţ al viitoare soţii, pentru a fi utile acesteia, în cazul divorţului sau al
decesul bărbatului.
Ca formă specială a donaţiunii îşi are originea în vechiul obicei de a face daruri
viitoari soţii înainte de căsătorie, numindu-se „donatiuni propter nuptis”.
Donaţiunea „ante nuptios” se individualizează faţă de dota prin funcţia sa: era
constituită cu scopul de aprocura mijloace de trai pentru soţie, după defacerea căsătoriei,
realizându-şi deci finalitatea numai după încetarea căsătoriei. La desfacerea căsătoriei
dota trebuie restituită femei, deoarece temeiul constituirii sale dispare , pe când
donaţiunea „ante nuptios” îşi îndeplineşte scopul numai după desfacerea căsătoriei şi deci
nu se poate pune problema restituirii bunurilor de către soţie.

127
5.5.Donaţiunea „mortis causa”

Se constituie ca donatorul să moară înainte donatarului, putându-se face sub

condiţie suspensivă sau rezolutorie.
Făcută sub condiţie supensivă urmează a-şi produce efecte în momentul morţii
donatorului, iar cea desfinţată în mod automat dacă nu se îndeplineşte condiţia (donatorul
nu moare înaintea donatarului). Această formă a donaţiunii prezintă particularitatea că
poate fi revocată numai în anumite cazuri şi că nu se consolidează definitiv decât cele
două donatorul moare înaintea donatorului. O altă particularitate a donaţiunii „mortis
causa” este aceea că se poate desfiinţa de drept (dacă donatorul moare înaintea
donatarului).

BIBLIOGRAFFIE
1. Ştefan Cocoş, Drept roman, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004
2. Emil Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997
3. C-tin Stătescu şi C. Bârsan, Drept civil, teoria generală a drepturilor reale ,Bucureşti, 1980
4. Codul civil românesc modern
5. Decretul nr.471/1971
6. C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956
7. Ion M. Anghel ”Drept privat roman vol II”, Editura Hyperion, Bucureşti, 1991
8. Legea celor XII Table

128
9. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1978
10. Gaius – Instituţii
11. Sâmbrian T. „Drept roman – principii, instituţii şi texte celebre”, Editura „Şansa”, Bucureşti,
12.Vladimir Hanga, Mihai Jacotă, “Drept privat roman”, Ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1964,
13. N. Corodeanu, “Curs de drept roman”, Bucureşti, 1937,
14. Teodor Sâmbrian,“Principii, instituţii şi texte celebre”, Casa de editură“ Şansa”, Bucureşti,
1994
15. C. St. Tomulescu,“ Manual de drept privat roman”, Litografia Învăţământului, Bucureşti
16. Ştefan Cocoş, “ Drept roman”, Ed. All Beck 2000,
17. Ştefan Cocoş, Mircea Toma, Gh. Pârvan, “ Breviar terminologic de drept roman”, Ed.
Scorpio 78, Bucureşti 1999,
18. Emil Molcuţ, “Drept roman”, Ed. Press Mihaela S.R.L., Bucureşti, 2000
19. C-tin Stătescu, Drept civil, Bucureşti, 1979
20.Liviu Pop,”Teoria generaă a obligaţiilor”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,1998

Bibliografie Obligatorie
- Ion M. Anghel, “Dreptul roman”, (Manual), Ed. Luminia Lex, București, 2002;

- Ștefan Cocoș ,”Drept roman”, Editura Universul Juridic, București, 2004;

- Emil Molcuţ , Dan Oancea, “Drept roman”, Editura Şansa, București, 1993;

- C-tin Stefan Tomulescu, “Drept privat roman”, Editura Universității București, 1973;

- Vladimir Hanga, “Drept privat roman”, Editura Universități, București, 1978;

- Vl. Hanga, M. V. Jacotă, “Drept privat roman”, Editura Universității București, 1964;

2. Facultativă

- Brânduşa Ştefănescu, Charlotte Ene, Ana Maria Lupulescu, Brânduşa Vartolomei, Dreptul comerţului
internaţional în documente, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

- UNIDROIT - Principiile aplicabile contractelor comerciale internaţionale, varianta 2004.

- Dragoş-Alexandru Sitaru, Corportions and Partnerships în România, Editura Wolters Kluwer Law and
Business, 2011.

129
 CUPRINS

OBIECTUL ȘI IMPORTANŢA- DREPTULUI

ROMAN....................................................................5
1.1. DEFINIŢIE ..............................................................................................................................5
1.2. IMPORTANŢA STUDIULUI DREPTULUI ROMAN …............................................................5
1.3. INFLUENȚA DREPTULUI ROMAN ASUPRA DREPTULUI ROMÂNESC ……...………....6
1.4. DIVIZIUNILE DREPTULUI ROMAN......................………………………………..........…….6
1.5. DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN…………….............………………..........…..7
1.6. ŞCOLILE DE DREPT ROMAN ………………………...…………………….……....…….….7
CAPITOLUL I

130
 OBLIGAȚIILE ÎN DREPTUL ROMAN…………………………….........................................……9
1.Caracterizarea generala a obligațiilor…………………………………....................…………....…9
2. Condițiile obiectului obligației….................................................................................................. 10
3.Clasificarea obligatiunilor………………………...………………………………………............11
3.1. În funcție de izvoare ……….......................................………………………………....…........11
3.2.În funcție de sancțiuni………………………………………................………………..........….12
3.3.Din punct de vedere al numărului de persoane...........………………………….…….........……12
4.Elementele contractului………………………….............................………………….....……......14
5.Efectele obligațiilor………………………………………………..................………...........….…19
5.1.Principii călăuzitoare în materie……………………………....................…….…….....…......…20
5.2.Reprezentarea perfectă…………………………………………………………………...............23
5.3.Reprezentarea imperfecta…………………………..…………………………………............…24
5.4.Sisteme și acțiuni în revendicare……………………………................…..........……............….26
5.5.Efectele accidentale ale obligațiilor…………………………..………………….……...........….27
5.5.1.Cazul fortuit și forța majoră……………………………………………...………….............…27
5.5.2.Culpa……………………..............................……………………………………….............…28
5.5.3.Dolul………………………………………………………………...................................……28
5.5.4. Mora debitis………………...............................................………………………......…......…28
5.5.5.Daunele interese...........................……………………………………………………...............29
5.5.6.Custodia……………………………………………………………....................…............…..31
CAPITLOL II
Stingerea obligațiilor……………………………………………………....................................…...32
1 .Modurile voluntare de stingere a obligațiilor...................………………………………...........….32
1.1. Plata…………………………………………………………………………...............…............32
1.2. Darea în plată……………………………………………………..…....……………....…......…34
1.3. Novațiunea ………………………………….............................................………....…......…....35
1.4. Compensația………………………………………….……………...............….....……......…..36
2. Moduri nevoluntare de stingere a obligaţiilor..................................................................................38
2.1. Imposibilitatea de executare…………………………………......…………….....……......……38
2.2.Confuziunea………………………………………………………………………….............…..39
2.3. Moartea………………………………………………………………………………......….…..39
2.4. Capitis deminutio……………………………........………………………………..........……....40
2.5. Prescripţia extinctivă……………………………………………….....………….…….......……41
CAPITOLUL III
TRANSFERUL OBLIGAŢIILOR ȘI GARANȚIILE……………………………….............…….42
Transferul obligațiilor…………………………………………………………….…..........…….....42
1.Cesiune de creanță……………………………………..........................………………..……......42
2.Novatiunea prinschimbare……………………………………………………………..................42
3.Mandatulin rem suam………………………………………………………………………….…43
4.Cesiunea de datorie……………………………………………………………………...……..…44
CAPITOLUL IV
Garanțiile…………………………………………………………..………………………….…….45
1.Garanţia personală formală.............................................................................................................45
2.Fideiussio........................................................................................................................................46
3.Garanții personale neformale..........................................................................................................47
4.Garanții reale...................................................................................................................................47

131
 5. Categorii de ipotecii.......................................................................................................................50
6. Stingerea ipoteticii..........................................................................................................................51

CAPITOLUL V
PRINCIPALELE IZVOARE DE OBLIGAŢII ÎN DREPTUL ROMAN.........................................52
1.Definiție..........................................................................................................................................52
2.Scurt istoric.....................................................................................................................................52
3.Clasificarea contractelor în dreptul roman.................................................................................53
CAPITOLUL VI
CONTRACTELE SOLEMNE ÎN FORMĂ RELIGIOASĂ ȘI VERBALĂ.....................................55
Forma religioasa.................................................................................................................................55
Forma verbala.....................................................................................................................................56
Contractele solemne în formă autentică și scrisă...............................................................................68
3.1.Contractele solemne în formă autentică.......................................................................................68
3.2.Contractele solemne în forma scrisă.............................................................................................70
CAPITOLUL VII
CONTRACTELE NEFORMALE ÎN CADRUL DREPTULUI ROMAN........................................77
Contracte reale....................................................................................................................................77
1.1.Mutuum.......................................................................................................................................77
1.2.Fiducia.........................................................................................................................................78
1.3.Gajul............................................................................................................................................79
1.4.Comodatul...................................................................................................................................80
1.5.Depozitul.....................................................................................................................................81
CAPITOLUL VIII
CONTRACTE CONSENSUALE......................................................................................................84
1.Vanzarea..........................................................................................................................................84
2.Vânzarea mancipaţiune....................................................................................................................85
3.Vânzarea prin stipulaţiuni................................................................................................................89
4.Locatiunea........................................................................................................................................89
4.1.Locatio rei.....................................................................................................................................91
4.2.Locatio operarum..........................................................................................................................92
4.3.Locatio operis faciendi..................................................................................................................95
5.Societatea.........................................................................................................................................95
6.Mandatul...........................................................................................................................................97
7.Emfiteoza...........................................................................................................................................9
8
CONTRACTE NENUMITE……………………………………………………………………..…..98
1.Noţiuni generale…………………………….……………………………….……………….…....98
2.Sancţiunea contratelor nenumite……………………………………………………….……..…...98
2.1.Condictio ob rem dati…………………………………………………........................….......….99
2.2.Condictio proter paenitentiom…………………………………….....................................….....99
3.Tipuri de contracte nenumite…………………………………………..........................…….........99
4.Principalele contracte nenumite………………………………………….......................…….......100
4.1.Aetimatum……………………………………………………..…....................................….....100
4.3.Permutatio....................................................................................................................................100
4.3.Precarium.....................................................................................................................................100

132
CAPITOLUL IX FAPTE LICITE ŞI ILICITE CAUZATOARE DE PREJUDICII ÎN DREPTUL
ROMAN
QUASICONTRACTE
1.Gestiunea de afaceri “negtiorum gestio”......................................................................................104
2.Gestiunea tutorelui pentru pupil....................................................................................................104
3.Indiviziunea...................................................................................................................................105
4. Plata lucrului nedatorat................................................................................................................106
5.Acceptarea succesiuni..................................................................................................................108

CAPITOLUL X
DELICTELE..................................................................................................................................110
1.Generalităţi..................................................................................................................................110
2. Importanţa delictelor private......................................................................................................110
3.Evoluţia sancţiunii delictelor private...........................................................................................111
4. Trasături caracteristice................................................................................................................111
5. Delicte private vechi...................................................................................................................113
5.1 Furtum.....................................................................................................................................113
5.2 Injuria........................................................................................................................................116
5.3 Damnum injuria datum.............................................................................................................117
6.Delictele private noi....................................................................................................................118
6.1. Rapina....................................................................................................................................118
6.2. Metus(violare morala)...........................................................................................................119
6.3. Dolus malus(dolul rau)..........................................................................................................119
6.4 Fraus creditorum(paguba creditorului.....................................................................................120
6.5Delictele private secundare.......................................................................................................121
CAPITOLUL XI
QUASIDELICTELE...................................................................................................................123
CAPITOLUL XII
PACTE.........................................................................................................................................125
1.Pactele pretoriene......................................................................................................................125
2. Pactul de jurământ (de iureiurando)………………………………………….. ……..………126
3.Pactul de constitut.....................................................................................................................126
4.Pacte alăturate...........................................................................................................................127
5.Pacte legitime...........................................................................................................................127
5.1.Donaţiunea între vii obişnuită...............................................................................................127
5.2.Donaţiunea între soţi.............................................................................................................128
5.3.Dota.......................................................................................................................................128
5.4.Donaţiunea „ante nuptias”.....................................................................................................129
5.5.Donaţiunea „mortis causa”....................................................................................................129
BIBLIOGRAFIE
CUPRINS

133