TESTAREA SENSIBILITĂŢII LA ANTIBIOTICE SI CHIMIOTERAPICE

Testarea sensibilităţii la medicamentele antimicrobiene se realizează (din punct de

vedere didactic) în a cincea etapă a diagnosticului de laborator microbiologic, pentru
majoritatea microorganismelor implicate etiologic. Testarea este necesară datorită
apariţiei şi extinderii rezistenţei multor microorganisme la antibiotice şi
chimioterapice (rezistenţa = capacitatea de a supravieţui şi de a se multiplica în
prezenţa medicamentului antimicrobian). Rezistenţa poate fi naturală sau dobândită.
Rezistenţa naturală este determinată genetic. Rezistenţa dobândită este „achiziţionată"
de anumite subpopulaţii dintr-o anumită specie microbiană, în circumstanţe date; de
exemplu antibioticul acţionează ca un presor selectiv.
Antibioticele şi chimioterapicele antimicrobiene reprezintă un grup de substanţe
medicamentoase capabile să distrugă sau să blocheze multiplicarea
microorganismelor (în continuare vom utiliza numele de „antibiotice" pentru ambele
tipuri de produse medicamentoase). Au o acţiune selectivă asupra celulelor
microorganismelor, exercitând acţiuni minime asupra celulelor organismului gazdă.
în continuare vom discuta numai despre medicamentele antibacteriene şi antifungice.
Alegerea corectă a antibioticelor în tratamentul bolilor infecţioase
Modificări ale spectrului antimicrobian iniţial
Implicaţiile clinice, terapeutice, epidemiologice şi administrative ale fenomenului
de rezistenţă bacteriană la antibiotice şi chimioterapice sunt extrem de mari. Selectarea
tulpinilor rezistente (adeseori datorită unor abuzuri de prescriere, în spitale, alte unităţi
sanitare sau prin auto-medicaţie), duce la variate aspecte negative: infecţii cu germeni
rezistenţi, apariţia şi transmiterea „germenilor de spital", devalorizarea şi pierderea
unor medicamente antimicrobiene etc. Este strict necesară supravegherea fenomenului
de rezistenţă la antibiotice şi chimioterapice, testarea sensibilităţii germenilor,
notificarea şi evaluarea statistică, publicarea periodică a datelor şi punerea lor la
dispoziţia sistemului sanitar.
Etape de urmat în vederea instituirii corecte a unui tratament cu antibiotice
1. Se ia decizia de a recurge la antibioterapie; în acest scop trebuie să ne punem cel
puţin următoarele 2 întrebări: a. este în discuţie o infecţie certă sau foarte probabilă?
b. care este „terenul" pe care s-a instalat infecţia (este o gazdă normo-competentă
imunologic)?
2. Se aleg antibioticele care urmează a fi prescrise; în acest scop trebuie să avem în
vedere: a. stabilirea diagnosticului etiologic, b. testarea sensibilităţii la antibiotice, c.
proprietăţile farmacologice ale antibioticelor propuse pentru a fi folosite, d. criteriul
economic, e.posibilitatea şi oportunitatea utilizării unor asocieri de antibiotice etc.
3. Precizarea căii şi modului de administrare pentru antibioticul ales.

Tipuri de rezistenţă la antibiotice

1. După numărul de antibiotice la care un germene este rezistent distingem:
- rezistenţa monovalentă - monorezistenţa, - rezistenţa plurivalentă - multiplă, când
când germenii rezistă la un singur antibiotic, germenii rezistă la mai multe antibiotice.
2. După modul în care se câştigă rezistenţa la un antibiotic:

- rezistenţă directă - primară, se rezistenţă încrucişată, secundară,câştigată indirect faţă de

câştigă direct faţă de un antibiotic alt antibiotic decât cel administrat pe baza înrudirii chimice
a familiilor de antibiotice
3. După ritmul de instalare a rezistenţei la antibiotice:

- monostadială cu ritm -ritm intermediar - pluristadială cu ritm - cu ritm foarte lent

rapid de instalare - tip de instalare - tip lent de instalare - tip de instalare - tip
streptomicină eritromicină penicilină vancomicină.
Alegerea corectă a antibioticelor în tratamentul maladiilor infecţioase
Parcurge mai multe etape şi anume:
- decizia de a introduce un antibiotic în terapie se motivează pe date concrete (contexrt
epidemiologie, clinic, de laborator) în cazul în care există o infecţie certă sau cu un grad
mare de probabilitate, apărută pe un anumit teren (imunocomeptent sau
imunoincompetent);
- alegerea antibioticului, într-o primă fază pe principiul prezumţiei etiologice, alegere ce poate
fi corectată ulterior pe baza precizării definitive a agentului etiologic, dar şi pe baza
aprecierii eficienţei clinice şi a efectelor adverse ale terapiei iniţiale;
- precizarea căii şi modului de administrare;
- precizarea dozelor utile, a intervalelor dintre administrări pe toată durata tratamentului,
- precizarea dozelor utile, a intervalelor dintre administrări pe toată durata tratamentului,
- controlul eficienţei terapiei antimicrobiene se va desfăşura pe tot parcursul tratamentului şi
va cuprinde metode clinice şi de laborator.
_______________________________________________________________________
Testarea sensibilităţii la agenţii antimicrobieni
Tulpina bacteriană este Tulpina bacteriană este Tulpina bacteriană este
considerată sensibilă când moderat sensibilă când rezistentă atunci când testul
germenii sunt inactivaţi de germenii sunt afectaţi mai sensibilităţii in vitro este
antibiotice a căror efect puţin şi numai în cazul în care negativ.
terapeutic este obţinut cu efectul terapeutic se obţine
doze şi pe căi de administrare prin folosirea unei doze mai
obşnuite. mari decât cele obişnuite,
folosirea unei căi de
administrare speciale
(intravenoasă, intrarahidiană,
etc).
Metode de testare a sensibilităţii bacteriilor la antibiotice
a. Metode de testare a sensibilităţiii „in vitro” (antibiograma difuzimetrică
comună, difuzimetrică comparativă, metoda diluţiei în bulion, metoda diluţiilor în agar).
Antibiograma difuzimetrică comună cea mai frecventă metodă utilizată la noi, prezintă
dezavantajul că nu face posibilă precizarea concentraţiilor eficiente ale antibioticului,
realizate la nivelul focarului infecţios.
Antibiograma difuzimetrică comparativă, înlătură o parte din inconvenientele metodei
menţionate mai sus, prin inocularea unei cantităţi cunoscute de germeni şi compararea
suspensiei de germeni cu un etalon de turbiditate de sulfat de bariu. Rezultatele se exprimă în
sensibil, intermediar, rezistent, în funcţie de diametrul zonelor de inhibiţie a multiplicării
germenilor
Metoda diluţiilor în bulion permite determinarea CMI (concentraţie minimă inhibitorie) şi
CMB (concentraţia minimă bactericidă), care se utilizează obligatoriu în monitorizarea
eficienţei tratamentului în infecţiile severe (meningite, endocardite, septicemii).
 b. Metode de testare a sensibilităţii „in vivo” care ţin cont de relaţia agent
terapeutic- infecţie (puterea bactericidă a serului celor trataţi).