Evaluarea programelor sociale şi/sau educationale

Simona Velea
cercetător, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei
email: simona [at] ise.ro

Evaluarea programelor sociale constituie un domeniu nou, care s-a bucurat însă de mare interes din
partea cercetătorilor, practicienilor, finanţatorilor, factorilor de decizie. Interesul si nevoia crescândă de
evaluare, fondurile alocate programelor sociale şi educaţionale şi cercetării evaluative au stimulat
dezvoltarea rapidă a domeniului.

Prima parte a acestui material prezintă un scurt istoric al constituirii domeniului, punctând momentele
importante ale evoluţiei teoriilor şi practicilor evaluării de programe. Luând în considerare specificul
limbajului ştiinţelor sociale şi noutatea domeniului, am considerat necesară definirea conceptele-cheie şi
descrierea procesualităţii evaluării.

Partea a doua prezintă o sinteză a caracteristicilor diferitelor stadii de dezvoltare a domeniului şi o

analiză comparativă a acestora. Pentru o analiză detaliată, este propus modelul evaluării prin
împuternicire (en., empowerment evaluation), luând în considerare noutatea sa şi elementele de
originalitate pe care le aduce, dar şi limitele teoretice şi practice. Opţiunea pentru această abordare este
justificată de concepţia evaluării drept proces de învăţare, care dezvoltă competenţele tuturor celor
implicaţi în program de a se autoevalua, de a evalua activitatea şi rezultatele echipei de proiect, de a
participa la procesul de evaluare. Evaluarea nu este gândită ca mecanism de control şi sancţiune, ci ca
activitate firească, utilă, ca element intrinsec al programului. Evaluarea prin împuternicire ajută
participanţii "să se ajute ei înşişi", să îşi amelioreze activitatea şi rezultatele prin autoevaluare şi reflecţie.
Caracteristica sa principală este aceea că promovează o cultură a învăţării şi a evaluării.

1. Ce este un program social?

Un program social este definit ca set de activităţi sau de proiecte orientate spre un obiectiv/grup de
obiective, în care resursele umane, materiale si financiare sunt coerent organizate pentru a produce
bunuri/servicii sau schimbări ale mediului, ca răspuns la anumite nevoi. Ciclul de viaţă al unui program
cuprinde mai multe etape: iniţierea, dezvoltarea si consolidarea sau proiectarea, implementarea,
monitorizarea şi evaluarea. Elementele structurale ale unui program sunt: scopuri şi obiective, activităţi,
resurse umane, materiale şi procedurale şi de timp, beneficiari/populaţie-ţintă, sistem managerial,
componentă de evaluare/autoevaluare.În Statele Unite, programele sunt principalul mijloc de
implementare a unei politici şi de structurare a bugetului la nivel federal. În Uniunea Europeană, politicile
sunt implementate prin fonduri structurale care încearcă să creeze un echilibru de dezvoltare socio-
economică în interiorul Uniunii (Fondul de dezvoltare regională, Fondul agricol, Fondul pentru pescuit,
Fondul social). Programele europene au o magnitudine mai mică decât în Statele Unite.

Ce este un proiect?

Un termen utilizat uneori ca sinonim este acela de proiect. Proiectele sunt definite ca un set de acţiuni
planificate pe o durată determinată de timp care urmăresc atingerea unor obiective. Conform accepţiunii
Comisiei Europene (1986), proiectul înseamnă "un grup de activităţi care trebuie realizate într-o secvenţă
logică, pentru a atinge un set de obiective prestabilite, formulate de client; proiectul este prima
subdiviziune a programului".

Programele şi proiectele au structuri asemănătoare: obiective, populaţie-ţintă, resurse, plan de activităţi,

durată de desfăşurare, echipă de lucru. Există însă şi diferenţe: bugetul proiectului este de regulă, fix, iar
cel al programului este flexibil, global; durata proiectelor este mai mică decât a programelor. Programele
sunt un mijloc de implementare a unei politici, iar proiectele sunt componente ale programului. Rolul
echipei programului este de coordonare şi supervizare, în timp ce echipa de proiect are rol de
implementare.

2. Evaluarea programelor/ proiectelor sociale şi educaţionale. Scurt istoric

Cu toate că, în opinia unor autori (Shadish, Cook, Leviton, 1999), "evaluarea modernă de programe
sociale a apărut în anii '60", încercări aparţinând acestui domeniu au fost iniţiate încă din secolul al XIX-
lea. C. Weiss identifica un studiu evaluativ datând din 1833, în Europa, care a încercat să demonstreze
măsura în care programele educaţionale au determinat scăderea ratei delicvenţei juvenile. Concluzia
studiului a fost că nu există nici o corelaţie între program şi rata delicvenţei. În America de Nord, în 1845
a fost efectuat un studiu evaluativ prin care au fost administrate teste scrise pentru toate disciplinele de
bază din şcoală ("Boston Survey"). Rezultatele acestor studii nu au fost însă valorificate. La începutul
secolului al XX-lea s-a dezvoltat o mişcare favorabilă testelor psihologice şi educaţionale, impunându-se
ideea ca testele au o legitimitate şi că oferă informaţii relevante.

Un moment important în dezvoltarea evaluării programelor sociale si educaţionale, în ordine cronologică,

este localizat temporal în anii '30 - '50 şi este caracterizat prin dezvoltarea modelului evaluării centrate
pe obiective (R. Tyler) şi prin mişcarea în favoarea acreditării unităţilor de învăţământ.

În deceniile 6, 7, 8, se înregistrează o schimbare de optică la nivelul evaluării: scade interesul pentru

obiective si pentru instrumentele de testare, pentru măsurare şi creşte interesul pentru conceptualizarea
evaluării. Trebuie menţionat că dezvoltarea domeniului evaluării programelor sociale şi educaţionale a
avut loc mai mult în Statele Unite ale Americii, prin influenţa contextului politic şi economic. In aceasta
perioada s-au iniţiat diverse programe sociale în învăţământ, sănătate, programe de combatere a
sărăciei, de asistenţă pentru bătrâni. "Majoritatea programelor au fost lansate cu speranţe mari si
investiţii enorme" (Shadish, Cook, Leviton, pag.4). S-au dezvoltat sistemele de protecţie socială, iar
politicile sociale au devenit o preocupare majoră a statului. Au fost alocate mari fonduri bugetare pentru
iniţierea şi dezvoltarea de programe sociale. Bell (1983) estima că fondurile cheltuite în toate programele
sociale au crescut de 600 de ori până în 1979, faţă de 1950.

Anii '80 - '90 se caracterizează prin consolidarea bazelor teoretice ale evaluării programelor sociale si
educaţionale, prin dezvoltarea unor programe de pregătire a evaluatorilor - "profesionalizarea evaluării" -
şi preocupări pentru metaevaluare, pentru definirea unor standarde de apreciere a evaluării programelor
sociale si educaţionale.

Dezvoltarea programelor sociale, investiţiile financiare şi umane pe care le-au implicat au dus la
creşterea nevoii de evaluare, cu scopul controlului calităţii serviciilor/produselor, justificării investiţiilor,
analizei efectelor şi impactului programelor sau aprecierea măsurii în care acestea au servit la
ameliorarea sau rezolvarea unei probleme. Din perspectiva economică, a crescut interesul pentru modul
în care au fost cheltuite fondurile şi pentru eficienţă (analiza cost-beneficiu). Din perspectivă managerială
a apărut interesul pentru coordonarea eficientă a programelor, însă puţini manageri aveau experienţa în
acest domeniu. Din perspectivă politică, în Statele Unite, evaluarea a apărut ca soluţie pentru conflictul
de interese între autorităţile locale şi cele federale, acestea din urmă dorind o mai mare putere asupra
programelor sociale.

La aceste aspecte se adaugă unele preocupări de natură intelectuală. Criticii sociali au observat destul de
repede punctele slabe ale unor programe, căutând apoi soluţii pentru ameliorare. În acest sens, ei aveau
nevoie de date evaluative privind organizarea şi implementarea programului, eficienţa, eficacitatea,
punctele sale slabe sau punctele forte. Toate aceste aspecte au făcut necesară apariţia unei noi categorii
profesionale. La sfârşitul anilor '60, cererile de feedback asupra programelor sociale au depăşit oferta de
personal existentă, determinându-i pe mulţi dintre absolvenţii de ştiinţe sociale să se orienteze spre
evaluare. Numărul persoanelor specializate in ştiinţele sociale a crescut. Evaluarea de programe sociale si
educaţionale "a răspuns unei necesităţi a momentului", iar "evaluarea profesionistă a devenit o
alternativa viabilă de carieră, faţă de cariera academica" (Shadish, Cook, Leviton, 1999, pag.8).
Evaluarea este o profesie, cu toate că evaluarea de programe nu reprezintă un domeniu de activitate
complet profesionalizat. Un indicator al profesionalizării este si apariţia unor reviste de specialitate, a
unor asociaţii profesionale si a standardelor profesionale.

În Europa, evaluarea programelor sociale şi educaţionale s-a dezvoltat la începutul anilor '80, în
contextul integrării europene. În România, domeniul evaluării programelor sociale şi educaţionale se află
la început, deoarece obiectul său - programele sociale şi educaţionale - au apărut în urmă cu aproximativ
un deceniu. Primele evaluări de programe au fost cele realizate cu asistenţă internaţională (de ex.,
programul Phare). Primul program care a cuprins şi o componentă de monitorizare şi evaluare a fost
PAEM - Programul de Măsuri Active pentru Combaterea Şomajului, administrat de Fundaţia Internaţională
pentru Management, în perioada 1994-1997.

3. Delimitări conceptuale şi metodologice

Evaluatorii definesc diferit unii termeni sau interpretează diferit anumite abordări. Evaluarea este, în
general, o activitate de echipă, de aceea o armonizare a accepţiunilor termenilor, strategiilor şi modelelor
teoretice este necesară, în vederea ameliorării comunicării şi colaborării. Este important ca membrii
echipei să împărtăşească o viziune comună asupra procesului de evaluare, astfel încât activităţile lor să
fie complementare în atingerea aceloraşi scopuri.

Întrebările generale recomandate echipei de evaluatori pentru a preveni şi diminua diferenţele de

abordări teoretice şi metodologice sunt descrise în continuare.

Ce este evaluarea?

Există moduri diferite de a defini evaluarea:

 determinare a gradului de realizare a obiectivelor;

 culegere de informaţii pentru adoptarea unor decizii;
 apreciere a meritului, valorii unui proiect sau program;

Evaluarea înseamnă "aprecierea sistematica a operaţiilor şi/sau a rezultatelor unui program sau unei
politici, raportate la un set de standarde explicite sau implicite, un mijloc care contribuie la îmbunătăţirea
programului sau politicii" (Carol Weiss, 1998). Din perspectiva altor autori, evaluarea înseamnă,
acumularea sistematica de fapte, pentru a oferi informaţii despre realizările unui program in raport de
efort, eficacitate si eficienţă, în fiecare stadiu al dezvoltării lui" (Trippodi, Fellin, Epstein, pag.12). Aceiaşi
autori consideră evaluarea ca fiind o "tehnică managerială care furnizează feedback informativ
administratorilor programelor" (idem, pag.7). Prin urmare, evaluarea reprezintă un proces de apreciere a
valorii, meritului si calităţii unui proces, produs sau rezultat.

Ce evaluăm (care este obiectul evaluării)?

Obiectul evaluării îl constituie:

 componentele programului (obiective, resurse umane, materiale, procedurale (strategii de

acţiune) si de conţinut, populaţia-ţintă, timpul, sistemul managerial si propriul sistem de
evaluare);
 proiectul programului;
 implementarea programului;
 rezultatele, efectele (impactul programului).

Care sunt funcţiile şi scopurile evaluării?

 oferă informaţii pentru adoptarea de decizii: utilitatea - evaluare formativă

 controlul calităţii - evaluare sumativă
 dezvoltă cunoştinţe noi (apropiere de cercetare). Daniel Stufflebeam nu este de acord cu
apropierea dintre cele două concepte, fiind de părere că dezvoltarea de cunoştinţe noi este
apanajul cercetării şi că asemănarea celor două activităţi creează dificultăţi.

Evaluarea serveşte unor scopuri diferite, care presupun criterii de evaluare diferite sau cel puţin
ierarhizări diferite ale criteriilor. Evaluatorii ar trebui să menţioneze şi să explice clar scopurile evaluării,
iar metaevaluarea să analizeze consensul, claritatea şi implicaţiile acestora. Rolul evaluării se manifesta
in trei direcţii, după cum susţine Chelimsky: controlul calităţii programului, ameliorarea sa si, din punct
de vedere epistemic, acumularea de noi cunoştinţe teoretice in acest domeniu.

Ce întrebări va adresa evaluarea?

În mod tradiţional, evaluarea va adresa întrebări privind rezultatele unui program sau proiect
educaţional, dar nu trebuie să se rezume la acestea, ci să se intereseze şi de scopurile programului, de
proiectul/ strategia de implementare, de activităţile propriu-zise. Metaevaluarea poate analiza întrebările
care au fost adresate, dacă sunt cele adecvate, dacă sunt complete etc.

Ce informaţii sunt necesare?

Este important să culegem date cantitative şi calitative, de la diferite categorii de beneficiari. Este, de
asemenea, foarte important echilibrul dintre descrieri, observaţii, judecăţi şi recomandări.
Cui serveşte evaluarea?

 Care este audienţa, care sunt categoriile de beneficiari ai rezultatelor evaluative?

 Care sunt aşteptările şi nevoile de informare ale publicului?

De regulă, există mai multe categorii de beneficiari ai evaluării, iar nevoile lor de informare sunt diferite.
De exemplu, evaluarea unei inovaţii educaţionale sau evaluarea unor programe şcolare interesează
profesorii, elevii, părinţii, factorii de decizie, politicienii, managerii şcolari, editorii, sponsorii, cercetătorii
şi nu în ultimul rând, cetăţenii - plătitori de taxe şi impozite.

Prin urmare, proiectul unei evaluări trebuie să reflecte diferitele categorii de public, nevoile, interesele şi
aşteptările lor şi modalităţile prin care se încearcă răspunsul la aceste nevoi. Dacă aceste aspecte sunt
lăsate la voia întâmplării, este foarte probabil ca evaluarea să eşueze în a răspunde nevoilor diferitelor
categorii de beneficiari. Un raport de evaluare proiectat să răspundă nevoilor unor beneficiari nu va fi la
fel de util şi altei categorii de public ţintă.

Un exemplu în acest sens îl constituie evaluarea unui program de ameliorare a accesului la educaţie al
copiilor defavorizaţi, iniţiat în Statele Unite în 1967. Două categorii de persoane interesate de evaluarea
acestui proiect - educatorii şi politicienii, aveau aşteptări foarte diferite: educatorii erau interesaţi de
"cum" pot reuşi proiectele individuale de acest tip, iar politicienii de "ce" s-a realizat în ansamblu, "cât" s-
a realizat din ceea ce s-a propus.

Comisia de evaluare a decis asupra tipurilor de aşteptări şi a întrebărilor evaluative, fără a acorda atenţie
nevoilor de informare diferite. Pe baza rapoartelor de evaluare realizate de fiecare şcoală în parte,
comisia de evaluare a încercat elaborarea unui raport integrator, fără a ţine seama de faptul că un singur
raport de evaluare nu ar fi fost suficient de comprehensiv sau de adecvat fiecărei categorii de beneficiari.
Rezultatul a fost dezastruos, însă a demonstrat importanţa identificării şi analizei nevoilor de informare.

Culegerea datelor şi elaborarea raportului sunt direct influenţate de nevoile de informare, interesele şi
aşteptările beneficiarilor. Dacă evaluatorii acordă atenţie acestor aspecte, există premise pentru a
satisface criteriile de relevanţă, importanţă, scop şi timp.

Extras din:
Istrate, I. (coord.) Comunităţi în mişcare: Programe şi intervenţii sociale. Bucureşti: Editura Agata, 2004.