Facultatea de Științe Economice și Drept

Specializarea Drept

Referat la Drept Internațional Public

Tema: Aspecte generale privind

Dreptul Mării

Realizat de: Dănuță Ștefan

Anul II, Grupa 3

Pitești 2018
 Cuprins
 Introducere
 Marea liberă
 Tribunalul Internațional pentru
Dreptul Mării
 România c. Ucraina la CIJ:
delimitarea
spaţiilor maritime în Marea Neagră
 Concluzie
 Bibliografie
 Aspecte generale privind Dreptul Mării
Introducere
Drepul internațional al mării ca parte integrantă a dreptului internațional public a apărut și
s-a dezvoltat ca o consecință a creșterii interesului omenirii și al statelor pentru folosirea
oceanului planetar și a bogățiilor sale. Aceleași motive a generat și primele codificări ale
dreptului mării cu ocazia celei de – a doua Conferințe de la Haga din 1907,1 procesul de
codificare continuând între cele două războaie mondiale. După cel de-al doilea război mondial,
sub egida O.N.U. au urmat trei Conferințe asupra dreptului mării: - Prima Conferință, din 1958,
s-a soldat cu adoptarea a patru Convenții: asupra mării libere, a mării teritoriale, a platoului
continental și a pescuitului și conservării resurselor biologice. - A doua Conferință din 1960, nu
reușește să concilieze poziția statelor cu privire la lățimea mării teritoriale si protecția zonelor de
pescuit. - A treia Conferință și-a început lucrările în 1973, cu mandatul elaborării unei Convenții
unice,având numeroase sesiuni până în 1982 , când în final Conferința a adoptat a textul final al
„ Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării” care a intrat în vigoare în 1994.

Marea liberă
Interesele de aparare si de securitate  au atras atentia statelor, iar odata cu progresul
tehnologic preocuparile pentru resursele minerale si energetice au sporit interesul statelor pentru
mari si oceane. Principiul mării libere a fost formulat în 1609 de marele jurist Hugo Grotius, în
condiţiile în care , datorită dezvoltării comerţului internaţional, vechiul principiu al mării închise,
specific evului mediu şi de care profitau marile puteri navale ale epocii care revendicau drepturi
exclusive asupra unor mări sau a unor porţiuni din oceane, nu mai satisfăcea interesele proprii cu
acces în toate zonele lumii. Principiul s-a impus apoi pe cale cutumiară, dar consacrarea sa
convenţională nu s-a produs decât în secolul nostru prin Convenţia de la Geneva din 1958 asupra
mării libere. Convenţia menţionată definea marea liberă ca acea parte a mării care nu aparţinea
mării teritoriale sau apelor interioare ale unui stat şi asupra căreia nu se exercită suveranitatea
vreunui stat, fiind deschisă tuturor naţiunilor.

1
În cadrul Conferinței internaționale a păcii de la Haga din 1907 au fost adoptate 13 convenţii și o declaraţie.
2
Hugo Grotius (n. 10 aprilie 1583 - d. 28 august 1645) a fost un jurist, istoric și diplomat olandez, specialist în drept
internațional.

Unele noi precizări s-au adus prin Convenţia din 1982 în care se arată că regimul juridic al
mării libere se aplică „ tuturor spaţiilor marine care nu fac parte din zona economică exclusivă,
marea teritorială ori apele interioare ale unui stat şi nici din apele arhipelagice ale unui stat –
arhipelag”.1
Regimul juridic al mării libere este guvernat de principiul libertăţii mărilor, potrivit căruia
mările şi oceanele lumii sunt deschise tuturor statelor, indiferent dacă acestea au sau nu ieşire la
mare şi nici un stat nu poate să-şi declare suveranitatea sa asupra vreunei părţi libere.
Principiul libertăţii mării conferă statelor lumii o serie de libertăţi concrete în marea
liberă:
-libertatea de navigaţie;
-libertatea de survol;
-libertatea de a pescui;
-libertatea de a aşeza cabluri şi conducte submarine;
-libertatea de a construi insule artificiale şi alte instalaţii autorizate de dreptul
internațional
-libertatea cercetării ştiinţifice.
Primele patru libertăţi aparţin dreptului clasic, fiind consacrate ca atare prin Convenţia din
1958, iar ultimele două sunt prevăzute pentru prima oară în Convenţia din 1982, constituind una
din inovaţiile în materie aduse de aceasta. Libertatea mărilor nu este, însă, absolută intrucât
această libertate trebuie exercitată cu respectarea intereselor celorlalte state. De altfel, navele
aflate în marea liberă trebuie să se supună „legii pavilonului” in sensul că statul al cărui pavilion
îl arborează nava are jurisdicția exclusivă asupra ei,dreptul mării admițând și nave sub pavilion
O.N.U. iar o navă care se prevalează de mai multe pavilioane este considerată o navă fără
naționalitate. De asemenea, Convenţia asupra dreptului mării din 1982. impune statelor obligaţia
de a coopera în această zonă şi de a-şi exercita libertăţile consacrate luând în consideraţie
interesele celorlalte state, precum şi drepturile acestora cu privire la activităţile din zona
internaţională a spaţiilor submarine.2
Marea liberă trebuie să fie utilizată în scopuri exclusiv paşnice, fiind interzise , de
exemplu, experienţele nucleare în marea liberă şi spaţiul aerian de deasupra sa (tratat din 1963)
sau plasarea de arme nucleare pe fundul mărilor şi oceanelor(tratat din 1971).

1
Dumitru Virgil Diaconu, Drept Internațional Public învățământul pentru frecvență redusă, Ed, Universității din
Pitești, Pitești, 2017, pp. 13-14
2
http://www.stiucum.com/drept/drept-international/Dreptul-marii35385.php

Marea liberă nu este, însă, demilitarizată, neutralizată şi denuclearizată, restricţiile

menţionate având un caracter parţial, astfel că în timp de pace în marea liberă este permisă
existanţa flotelor maritime militare, iar în timp de război marea liberă poate fi folosită ca teatru de
operaţii militare.
De asemenea, în marea liberă statelor le revin o serie de obligaţii în legătură cu prevenirea
şi sancţionarea unor fapte care constituie ameninţări la adresa întregii comunităţi internaţionale:
-de a preveni şi pedepsi transportul de sclavi pe navele aflate sub pavilionul lor;
-de a coopera pentru reprimarea pirateriei în orice loc aflat în afara jurisdicţiei unui stat;
-de a coopera pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante şi de substanţe psihotrofe;
-de a coopera în interzicerea emisiunilor neautorizate de radio şi televiziune care îşi au
baza în această zonă etc.
Navele de război ale tuturor statelor au în acest sens dreptul de a vizita orice navă,
indiferent de naţionalitatea pavilionului acesteia, dacă există suspiciuni că la bordul său se
săvârşesc fapte de natura celor menţionate şi de a urmări o asemenea navă până ce aceasta intră în
zona de jurisdicţie a unui stat. Statele au, de asemenea, obligaţia de a coopera pentru a asigura ca
navele comerciale să poată naviga în deplină securitate şi de a lua toate măsurile pentru
prevenirea abordajelor pe mare şi acordarea de ajutor navelor aflate în pericol, echipajelor
acestora şi celelalte persoane aflate la bordul navelor. Statul riveran poate exercita un drept de
urmărire asupra unui vas străin dacă există motive serioase să se creadă că vasul a încălcat legile
sale. Urmărirea trebuie să fi început în spațiile maritime ale statului riveran și să fi fost
neîntreruptă.

Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării

Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării este un organ judiciar independent creat prin
Convenţia Naţiunilor Unite1 pentru Dreptul Mării în scopul aducerii la cunoştinţă a diferendelor
care ar putea să apară prin interpretarea şi aplicarea Convenţiei. Tribunalul Internaţional pentru
Dreptul Mării este constituit şi funcţionează conform dispoziţiilor Convenţiei şi Statutului şi are
sediul în Hamburg, Germania.

1
Convenţia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Mării îşi are originea în discursul rostit de Arvid Pardo, ambasadorul
Maltei, la 1 noiembrie 1967, în faţa Adunării Generale a Naţiunilor Unite. Acesta a solicitat înfiinţarea unui ''regim
internaţional eficient privind fundul mării şi oceanelor, dincolo de o jurisdicţie naţională clar definită''. Această
propunere a dus la convocarea, în 1973, a celei de-a treia Conferinţe a Naţiunilor Unite pentru Dreptul Mării care,
după nouă ani de negocieri, a adoptat Convenţia. La 22 septembrie 1980, la New York, a fost adoptat numele
organismului judiciar creat de Convenţie: Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării, iar la 21 august 1981, tot la
New York, sediul tribunalului a fost stabilit la Hamburg. – informație obținută la data de 19.04.18 pe site-ul:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Conven%C8%9Bia_Na%C8%9Biunilor_Unite_asupra_dreptului_m%C4%83rii
Potrivit articolului 21 din Statut, competenţa acestuia priveşte toate diferendele şi cererile
care îi sunt supuse în conformitate cu Convenţia, precum şi toate chestiunile prevăzute în mod
expres în orice acord care conferă competenţă Tribunalului. Tribunalul este competent să
soluționeze litigiile și întrebările juridice care i-au fost prezentate. Tribunalul poate, de asemenea,
să emită un aviz consultativ cu privire la o chestiune juridică, dacă acest lucru este prevăzut de un
acord internațional prevăzut de scopurile convenției. Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a
acordat Tribunalului statutul de observator statut ce-i permite să ia parte la dezbaterile Adunării
generale, când sunt examinate probleme de interes pentru acesta.
Tribunalul1 este compus din 21 de membri independenţi, aleşi prin vot secret. Fiecare din
statele părţi la Convenţie poate desemna doi candidaţi, aleşi dintre persoanele care se bucură de
cea mai înaltă reputaţie de imparţialitate şi integritate şi care au o competenţă recunoscută în
domeniul dreptului mării. Este necesar un cvorum de 11 membri pentru a constitui tribunalul.
Dezbaterile sunt publice, conduse de către preşedinte sau de către vicepreşedinte care sunt
aleşi de tribunal, prin vot secret, de către majoritatea membrilor, pentru o perioadă de 3 ani şi sunt
reeligibili. Preşedintele prezidează toate şedinţele tribunalului. De asemenea, tribunalul numeşte
un grefier. Atât preşedintele cât şi grefierul au reşedinţa la sediul tribunalului.
Tribunalul poate să constituie Camere pentru soluţionarea anumitor categorii de diferende,
dacă părţile o cer. Tribunalul ţine anual două sesiuni administrative, în scopul de a îndeplini
anumite sarcini, care nu sunt neapărat legate de activităţile sale, sarcini care privesc în special
stabilirea proiectului de buget, adoptarea textului raportului anual prezentat la reuniunea statelor
părţi, examinarea problemelor de organizare şi de procedură care privesc Tribunalul, precum şi
pregătirea diverselor rapoarte şi publicaţii.
Un acord privind cooperarea şi relaţiile dintre Organizaţia Naţiunilor Unite şi Tribunalul
Internaţional pentru Dreptul Mării a fost semnat la 18 decembrie 1997, la New York, de către
secretarul general al ONU şi preşedintele Tribunalului. Acest acord, care a intrat în vigoare la 8
septembrie 1998, instituie un mecanism de cooperare între cele două instituţii.2
1
Convenția a fost adoptată la a treia Conferință a Organizației Națiunilor Unite privind Dreptul Mării la 30
aprilie 1982 și a fost propusă spre semnare la 10 decembrie 1982. A intrat în vigoare la 16 noiembrie
1994.
1
https://www.itlos.org/en/general-information/
2
https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/07/09/organizatii-internationale-tribunalul-international-
pentru-dreptul-marii-15-48

România c. Ucraina la CIJ: delimitarea spaţiilor

maritime în Marea Neagră
Procesul 'România v. Ucraina': România a sesizat CIJ în septembrie 2004. Procesul a
avut o fază scrisă, în care cele două state au depus la Curte documentele care conţin argumentaţia
juridică prin care fiecare îşi susţine pretenţiile. Faza scrisă a procesului s-a desfăşurat sub
incidenţa regulii de confidenţialitate a CIJ. În audierile care s-au desfăşurat în perioada 2-19
septembrie 2008 (faza orală a procesului) cele două state au susţinut în faţa Curţii argumentele
juridice pe care fiecare şi-a bazat cazul.

Hotărârea cu numărul 100 a Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, pronunţată pe data

de 3 februarie 2009, a recunoscut jurisdicţia şi drepturile suverane ale României pe mai mult de
79% din suprafaţa de 12.200 km2 de platou continental şi zonă economică exclusivă aflaţi în
dispută între România şi Ucraina.

Hotărârea CIJ trasează o linie de delimitare, definită strict prin coordonate geografice,
între zonele de jurisdicţie exclusivă ale României şi Ucrainei în Marea Neagră. Cele două state
au, de la data pronunţării Hotărârii CIJ drepturi depline asupra exploatării resurselor economice
din aceste zone.1

Linia de delimitare a fost trasată conform metodei bazate pe dreptul internaţional,

dezvoltată de Curtea Internaţională de Justiţie în judecarea cazurilor similare, de-a lungul celor
peste 60 de ani de activitate. Tocmai de aceea, rezolvarea în acest fel a pretenţiilor concurente ale
României şi Ucrainei la platou continental şi zone economice exclusive în bazinul de Nord-Vest
al Mării Negre este o victorie a dreptului internaţional. Acest caz reprezintă un exemplu de bune
practici în relaţiile internaţionale din zonă.

România şi Ucraina au convenit de comun acord, în Tratatul politic de bază din 1997 şi
Acordul Conex la acesta, să rezolve diferendul din Marea Neagră prin intermediul CIJ, dacă
negocierile bilaterale nu se pot finaliza printr-un acord şi dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de Acordul Conex. România a sesizat CIJ pe 16 septembrie 2004. Procesul a avut o
fază scrisă, în care cele două state au depus la Curte documentele care conţin argumentaţia
juridică prin care fiecare îşi susţine pretenţiile. Faza a doua, audierile publice, s-au desfăşurat în
perioada 2-19 septembrie 2008, cele două state susţinând în faţa Curţii argumentele juridice pe
care fiecare şi-a bazat cazul.
1
https://www.mae.ro/node/2168

Decizia pronunţată de CIJ este definitivă, obligatorie şi executorie. Cele două state sunt
obligate să respecte hotărârea, care se aplică imediat după pronunţare, fără a mai fi necesare alte
acorduri bilaterale, interpretări ale deciziei sau acte adiţionale.1

Importanta deciziei Curţii de la Haga reprezintă recunoașterea validităţii argumentelor

istorice și de drept susţinute de echipa care a reprezentat România, lucru demonstrat și de faptul
că hotărârea de la Haga a fost luată în unanimitate de cei 15 judecători ai instanţei, un caz destul
de rar. Modul în care întregul caz al României a fost pregătit și prezentat demonstrează
importanţa școlii de drept românești.2

Concluzie
Marile si oceanele ocupa aproximativ 70% din suprafata planetei si au prezentat interes,
din cele mai indepartate timpuri, pentru viata popoarelor si raporturile dintre state in legatura: cu
navigatia, comertul si pescuitul.

 Cu timpul interesele de aparare si de securitate  au atras atentia statelor, iar odata cu
progresul tehnologic preocuparile pentru resursele minerale si energetice au sporit interesul
statelor pentru mari si oceane. Confruntarea de idei si interese diferite in privinta marilor si
oceanelor a provocat necesitatea creării unor legi fundamentale internaționale privind mările și
oceanele. Primele codificări ale dreptului mării au apărut cu ocazia celei de – a doua Conferințe
de la Haga din 1907, procesul de codificare continuând între cele două războaie mondiale. După
cel de-al doilea război mondial, sub egida O.N.U. au urmat trei Conferințe asupra dreptului mării,
iar cu ocazia celei de a treia s-a adoptat ,,Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării” care
a intrat în vigoare în 1994. Oferind regulilor cuumiare și obiceiurilor consolidate de-a lungul
timpului în dreptul internațional o reglementare legală. Pentru rezolvarea mai eficientă a
diferendelor internaționale a fost constituit Tribunalul pentru Dreptul Mării care s-a dovedit un
mecanism necesar și util în dezlegarea litigiilor dintre state.

Cazul României contra Ucrainei privind delimitarea spațiilor maritime în Marea Neagră,
este un exemplu de rezonanță pentru dreptul internațional și un succes pentru Romania
demonstrand încă o dată că două state vecine își pot rezolva un diferent vechi pe cale juridică,
folosindu-se de avantajele argumentelor de drept și istorice precum și a instituţiilor internaţionale
contemporane. Statul român și-a atins un obiectiv de politică externă printr-un instrument extrem
de specializat, consolidându-și prin aceasta profilul de ţară care respectă regulile și principiile
dreptului internaţional.
1
https://www.mae.ro/node/24347
2
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/178/art05-Bucur.php

Bibliografie
Tratate, Cursuri, Publicații:

 CRISTEA Adrian, Drept maritim, București, Editura All Beck, 2001.

 Dumitru Virgil Diaconu, Drept Internațional Public învățământul
pentru frecvență redusă, Ed, Universității din Pitești, Pitești, 2017.
 Mușat Ioan, Enăchescu Corneliu, Popa Constantin, Ţigănaș Emanoil,
Consideraţii privind platoul continental și zonele economice exclusive
în Marea Neagră, Constanţa, 1988.
 NASTASE Adrian, AURESCU Bogdan, JURA Cristian, Drept
internaţional public, București, Editura C.H. Beck, 2009.

Site-uri:
 https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/07/09/organizatii-
internationale-tribunalul-international-pentru-dreptul-marii-15-48

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Conven%C8%9Bia_Na
%C8%9Biunilor_Unite_asupra_dreptului_m%C4%83rii

 http://www.stiucum.com/drept/drept-international/Dreptul-marii35385.php
 https://www.mae.ro/node/24347

 https://www.mae.ro/node/2168
 http://www.sferapoliticii.ro/sfera/178/art05-Bucur.php
 https://www.itlos.org/en/general-information/