Simon Sebag Montefiore - Cerul Roșu Al Amiezii - PDF Versiunea 1
Simon Sebag Montefiore - Cerul Roșu Al Amiezii - PDF Versiunea 1
Simon Sebag Montefiore - Cerul Roșu Al Amiezii - PDF Versiunea 1
MONTEFIORE
CERUL ROȘU
AL AMIEZII
Original: Red Sky at Noon (2017)
virtual-project.eu
2018
VP - 2
PREFAȚĂ
1Operațiunea Albastru (în germană, Fall Blau), redenumită ulterior Operațiunea Braunschweig, a fost
numele de cod pentru ofensiva strategică din vara anului 1942 a armatei germane în sudul Rusiei.
(N.t.).
VP - 3
„Numele meu este Nimic, prenumele meu este Nimeni ”.
Zicală a deținuților din Gulag
Cântec căzăcesc
VP - 4
PROLOG
Pământul roșu dogorea deja și soarele tocmai răsărea când își încălecară
caii și porniră prin stepă, către un orizont care era în flăcări. Există momente
în viață când trăiești de la o suflare la alta, de la un imbold la altul, fără să
privești nici înainte, nici înapoi, trăind cu o intensitate stranie, iar acesta era
un astfel de moment.
Ieșiseră din crângul de plopi în care-și petrecuseră noaptea, dormind pe
păturile cailor, cu capetele pe desagi, cu degetele încleștate pe pistoale, cu
șeile și puștile așezate alături. Caii stătuseră deasupra lor, gustând aerul cu
boturile lor moi, urmărindu-și stăpânii, pe care-i cunoșteau atât de bine, cu
ochii lor cafenii-închiși.
Căpitanul îi trezi pe rând. Își înșeuară caii, strângându-le chingile sub
burți, inspectându-le copitele și chișițele, mângâindu-i pe greabăn sau pe
gât, vorbindu-le cu glas liniștitor. Caii își scuturau capetele de muștele care-i
chinuiau, cu piepturile tremurând, fluturându-și cozile, privind la ceea ce se
afla după copaci.
Călăreții cercetau cu neliniște câmpia, fiecare dintre ei știind că viitorul
său era la fel de amenințător pe cât era pământul de vast. Strădania lor sub
soarele arzător era lipsită de sens – erau deopotrivă vânat și vânător –, dar
gândurile lor nu erau lipsite de speranță, chiar deloc, pentru că fiecare
dintre ei aflase deja ce era lipsa de speranță, iar ce era acum era mult mai
bine. Aici se puteau izbăvi prin sângele misiunii lor: credeau în asta cu
înverșunare și pentru unii dintre ei era primul lucru bun pe care-l făceau în
viață…
Se aplecară asupra cailor lor, pe care-i iubeau mai presus de orice, și le
dădură puțin nutreț și fân, pe care le purtau în plasele de la șei. Caii aveau
nevoie să fie calmați, iar țesălatul, grija iubitoare, rutina atâtor dimineți
linișteau animalele.
Discul soarelui colorase cerul într-un galben-rozaliu, dar orizontul din
spatele lor era negru precum cerneala, cu un rotocol de fum care se înfoia
încet și părea atât de dens, încât semăna cu cupola unei catedrale
întunecate. În depărtare, bubuiturile luptei. Era deja cald, era torid, iar pe
nasul și buza superioară ale fiecăruia dintre ei se iviseră broboane de
sudoare. Bătea vântul, dar și el era fierbinte, un vârtej de paie înnegrite,
rămase după seceriș, și pleavă de grâu. Iarba se îngălbenise de la razele
aurii, oblice, ale verii de nebiruit.
VP - 5
Pantelimon, cel mai vârstnic din ceata lor, stinse focul de tabără din
cursul nopții, călcă în picioare cenușa și puse ibricul în desaga lui, care era
un soi de magazin ambulant plin de mâncare, unelte și provizii.
— Să nu arunci niciodată nimic, obișnuia el să spună. Fiecare lucru își are
momentul lui, frate, fiecare lucru e folositor până la urmă.
Cazacii își spuneau unul altuia „frate”, așa cum membrii Partidului
Comunist își spuneau unul altuia „tovarășe”. Pantelimon, cunoscut de toți
drept Panka, îl apăsă pe umăr pe Benia Golden.
— Fii voios, Golden, îi spuse. Stepa e întotdeauna însorită.
Apoi verificară dacă săbiile erau în teci, armele de foc pe umeri, cutiile de
zinc, cu muniție, în pungile de piele, pastrama, pâinea, zahărul și păturile
făcute sul în desagi. Nu lăsaseră nimic în urmă… nimic, cu excepția
cadavrului care zăcea pe panta de lângă ei, cu sângele înnegrindu-i-se pe gât
ca o dâră de smoală. Benia îi aruncă doar o scurtă privire; se obișnuise cu
morții.
— Nu cred c-o să ne ducă dorul, nu-i așa? spuse Mametka cu glasul lui
pițigăiat.
Mametka era scund – zicea că are un metru cincizeci – cu buze trandafirii
de faun, glas de fetișcană și ochi zglobii de copil, astfel încât criminalii din
lagăr îl porecliseră Bette Davis.
Erau rătăciți în spatele liniilor inamice și Benia Golden avea uneori
sentimentul că erau ultimii oameni rămași în viață pe lumea aceasta. Însă
micul lor escadron nu era o unitate tipică a Armatei Roșii. Erau bărbați
condamnați, pe care ceilalți soldați îi numeau smertniki, cei sortiți morții.
Dar bărbații aceștia nu aveau să moară niciodată în mintea lui Benia. Mai
târziu, avea să constate că erau mereu alături de el, plini de viață, în visele
lui – așa cum erau în ziua aceea. Unii dintre ei se aflaseră în închisoare
pentru că uciseseră sau jefuiseră o bancă, alții pentru că furaseră un știulete
de porumb, însă mulți pentru simplul nenoroc de a fi fost înconjurați de
forțele armate germane. Doar el, Benia, era deținut politic și asta însemna că
trebuia să fie și mai prevăzător: „Numele meu este Nimic, prenumele meu
este Nimeni”, aceasta era deviza lui. Discreția constituise odinioară o
provocare pentru el; acum se aflau cu toții mai presus de controlul
Organelor sau chiar al armatei.
Era iulie 1942 și Armata Roșie se descompunea, Rusia lui Stalin se afla în
pragul distrugerii, iar neîncrederea și paranoia din lagăr încă îi rodeau pe
fiecare dintre ei. Acum, când străpunseseră liniile inamice, plătind un preț
cumplit, când erau în derivă pe marea galbenă, nesfârșită a stepei, mai aveau
o singură misiune de îndeplinit.
Benia controlă chinga iepei sale, Șosete Argintii.
VP - 6
— Mai bine să-ți uiți pantalonii și să călărești în pielea goală, decât să-ți
uiți chinga, îl învățase Panka, bărbatul mai vârstnic. Dacă nu ți-e chinga
strânsă, călărești cu îngerii!
Erau pregătiți. Căpitanul lor, Jurko, făcu un semn din cap:
— Pe cai! Pornim la drum!
Prișcepa, cu părul lui țepos, poleit auriu de la soare, nu-și pierduse
voioșia firească, neîmblânzită. Zăngănind din pinteni, se săltă în șa râzând,
iar calul lui, Esperanza, la fel de jucăuș și neînfricat ca el, își scutură capul.
Benia se minuna de capacitatea lui Prișcepa de a fi fericit, chiar și aici: Nu
era acesta darul cel mai de preț din lume? Să fii fericit oriunde.
Urmări cum Panka, care trebuie să fi avut cel puțin șaizeci de ani, atinge
cu mâna greabănul calului său și îl încalecă pe Almaz2, fără să-și mai sprijine
piciorul în scară. Era cam burtos, dar suplu, puternic, agil. Nu toți erau la fel
de blânzi cu caii lor și asta se vedea. Când Garanja se apropie de Frumoasa,
iapa își lipi urechile de cap și își mișcă ochii. Toți caii se temeau de Garanja
Păianjenul și asta nu era de mirare; și Benia se temea de el. Capul lui diform,
boțit, arăta de parcă l-ar fi cioplit din lemn un orb nebun, cu un topor; gura
lui era o despicătură stacojie, cu dinți minusculi; era acoperit din cap până-n
picioare de un păr negru, lung și lins. Nu se grăbea niciodată, ci se deplasa cu
o încetineală mătăhăloasă, în care se aduna întotdeauna energia unei
amenințări comprimate. Și apoi mai era Zâmbărețul, cecenul, care era de la
distanță slăbănog, cu trăsături fine și părul acela încărunțit prematur care-i
face pe bărbații caucazieni să fie atât de arătoși – până când era suficient de
bucuros sau suficient de furios și atunci, gândi Benia Golden, știai cu cine ai
de-a face…
Benia era ultimul, întotdeauna ultimul. Dureros de anchilozat, avea
coapsele roase și fesele învinețite de la atâta timp petrecut în șa. Învățase să
călărească așa cum se cuvine abia în scurta lor perioadă de instrucție și
acum își sprijini în scară piciorul stâng, încălțat cu o ciubotă, și se săltă în șa
pufăind.
— Ai grijă, tataie!
Tânărul Prișcepa îl apucă de umăr și-l ținu cu o mână de fier, până când
Benia își regăsi echilibrul.
Panka, ai cărui perciuni albi și moț de păr erau un indiciu că-și trăise
tinerețea înainte de primul război, mesteca tutun și își sugea viguros
mustața, ceea ce era de obicei un semn de amuzament.
Bărbații călăreau la fel de diferit cum mergeau, iar caii lor își aveau
propriile povești de viață, cu atacuri și retrageri, crize și triumfuri la acest
VP - 11
ZIUA ÎNTÂI
1.
Și mai jos:
2.
3.
4.
5.
— Doctore Kapto?
Era aghiotantul colonelului.
— Colonelul Melișko dorește să vă vorbească. Zice că e vorba de
monturile și hemoroizii lui.
Kapto zâmbi.
— Vin acum.
Își întoarseră privirile către clădiri. Luminile erau aprinse, iar statul-
major avea să lucreze până în zori. Un jeep Willys, primit cu împrumut-
închiriere din partea aliaților americani, își făcu apariția, iar Benia văzu
coborând din el câțiva ofițeri superiori.
Când Kapto porni înapoi, către birouri, Benia se întrebă dacă misiunea lor
era stabilită, fiindcă el știa că undeva, cineva le decidea soarta.
VP - 33
6.
Era miezul nopții la Moscova, dar Stalin încă mai conducea ședința din
Colțișorul de la Kremlin.
— Trebuie să contraatacăm pe toate fronturile sudice – să mai slăbim
presiunea! spuse Stalin, stând la masă cu șeful Marelui Stat Major, generalul
Vasilevski, și privind stegulețele de pe hartă, care marcau pozițiile armatelor
sale, de la frontul finlandez din nord până la poalele Caucazului în sud – trei
mii două sute de kilometri și zece milioane de oameni.
— Lansăm Operațiunea Mercur în patruzeci și opt de ore, iar Operațiunea
Pluto în douăzeci și patru de ore.
Își întoarse privirea către masa în formă de T, atașată de biroul său, la
care Beria, Satinov și Molotov continuau să șadă în expectativă, ca niște
băieți – mai în vârstă, ce-i drept – de școală.
— Operațiunea Mercur este în curs de pregătire, dar avem puține divizii
disponibile, replică Vasilevski. Am grupat unitățile disponibile în Armatele a
62-a și a 64-a, reconstituind astfel forțele intacte ale sectorului într-un nou
Front Stalingrad.
— Atâta tot? Mai aduceți și alte forțe peste Don, să susțină Armatele a 62-
a și a 64-a, care rezistă acolo. Trebuie să exercităm presiune în acel loc, exact
în momentul acesta. Să atacăm în forță. Când putem lansa aceste
contraatacuri?
— Ne grăbim să aducem întăriri, ca să oprim retragerea, spuse Vasilevski
răbdător. Dar ne lipsesc tancuri, artilerie, oameni.
Cererile repetate ale lui Stalin de a contraataca înaintea unor pregătiri
adecvate cauzaseră deja numeroase dezastre, dar asta era firea lui. Era de o
agresivitate necruțătoare.
— Trebuie să mai fie și alte forțe în sector, spuse Stalin. Găsiți-le! Cine e
disponibil acum? În noaptea asta?
Un aghiotant îi mai aduse lui Vasilevski niște documente, peste care
acesta își aruncă privirea și raportă apoi cu glasul lui monoton:
— O clipă, vă rog.
Numai el și generalul Jukov își puteau permite să-i spună asta lui Stalin,
care în 1937 pusese să fie împușcați atâția dintre generalii săi, încât era de
înțeles ca toți cei care supraviețuiseră să fie prudenți și timorați.
Când Vasilevski a fost gata, și-a dres glasul:
— Detașamente de ofițeri degradați și voluntari criminali au fost instruite
în ultimele șase luni în regiunea Donului și sunt acum gata de luptă. Ați creat
deja în mod oficial ștrafbat-urile, statul-major lucrează chiar în acest
VP - 34
moment la trimiterea lor pe front, conform ordinelor dumneavoastră
precise.
— Sunt deja la Don?
Stalin părea surprins.
— Instrucția a avut loc la Herghelia Nr. 9 a mareșalului Budionîi, din
Venovsk, în apropierea capetelor de pod de la Cotul Donului.
— Câți oameni?
— Cinci mii.
— Mai bine decât nimic, interveni Satinov. Iar condamnații vor lupta până
la moarte.
Stalin dădu aprobator din cap.
— Pot lansa un contraatac? Cât de repede pot fi trimiși pe front și cu câte
unități? Au artilerie și batalioane de mitraliori? Câte tancuri avem?
Vasilevski avea o mină cam amărâtă.
— Putem trimite artilerie și batalioane de mitraliori, dar ducem mare
lipsă de tancuri, tovarășe Stalin. Nu avem în rezervă decât o sută de T-34
pentru întregul sector și…
— Nu avem tancuri? Asta-i trădare!
Glasul lui Stalin urcă o octavă, dar când reluară discuția era la fel de
stăpânit și scăzut ca întotdeauna.
— Atunci pune-i pe criminali să lupte fără tancuri. Lasă-i să-și dea viețile
pentru Patria-Mamă.
— Mai avem câteva tancuri vechi BT-7, betușka, pentru ei. Aducem
tancuri noi T-34 pe front, direct din fabrica de la Stalingrad, spuse
Vasilevski, dar…
— Eu nu aș irosi T-34 noi pe pușcăriașii ăștia, recomandă Beria.
Stalin se întoarse la scaunul lui, se așeză, închise ochii.
— Ce să facem? zise.
— Îmi permiteți?
Era Satinov, care continua să șadă la capătul mesei.
— Cred că mai există o posibilitate. Eu am fost recent la Don cu mareșalul
Budionîi. Îi putem rechema pe mareșali?
O mișcare aprobatoare din cap. Satinov sări în picioare și deschise ușa,
revenind cu cei doi mareșali. Citi pe fețele lor că se așteptau să fie pedepsiți.
Dar Stalin îl privi pe Satinov:
— Ei bine, care-i ideea?
— Mareșale Budionîi, știți că la Herghelia Nr. 9 sunt instruite unități
disciplinare? Câți cai aveți acolo?
— Douăzeci de mii din rasa mea nouă Budionîi, răspunse mareșalul. Dar
caii aceștia sunt viitorul nostru. Adevărate frumuseți, antrenate și crescute
VP - 35
pentru cea mai mândră cavalerie.
— Deținuții de-acolo au primit instrucție de cavaleriști, spuse Satinov.
— Așa este, spuse Vasilevski. Fiindcă mulți dintre ei erau deținuți cazaci
din gulaguri și aveam cai la fața locului, am aprobat instrucția de cavaleriști.
Și deoarece în momentul de față ducem lipsă de tancuri, tovarășul Stalin a
ordonat formarea de regimente noi de cavalerie pe toate fronturile.
— Știam eu că tancurile astea sunt doar un capriciu temporar, rosti
Budionîi cu glas tunător, iar Satinov parcă și vedea cum îi iese votca prin toți
porii. Tehnica asta de modă nouă n-o să funcționeze niciodată. Tancurile
rămân fără combustibil – spre deosebire de caii mei.
Satinov se uită la Stalin, care își înclină capul, voind parcă să spună:
Continuă. Așa că Budionîi continuă.
— Cavaleria este viitorul, este sufletul oricărei armate. Dar caii mei au
fost crescuți și antrenați să fie cei mai buni din lume. Te rog, Koba, apelă el la
Stalin, adresându-i-se cu vechea lui poreclă, n-ar trebui să-i irosim pe niște
deținuți prost instruiți.
— Cum îndrăznești să-i spui asemenea tâmpenii tovarășului Stalin?
șuieră Beria.
Toți așteptau reacția lui Stalin.
— Pf! flutură Stalin din mână. Tipic pentru un cazac! Tovarășul Budionîi
preferă caii în locul oamenilor. Poate că vreunul din caii tăi ar fi comandat
mai bine frontul decât tine? La dracu’, acum avem nevoie de caii tăi dragi!
— Da, tovarășe Stalin, spuse Budionîi și își plecă fruntea.
Stalin se ridică și măsură lunga încăpere în cizmele lui din piele moale de
vițel.
— Propun următorul lucru: Stavka și-a pierdut încrederea în capacitatea
lui Timoșenko de a conduce acest front. Timoșenko e demis.
Timoșenko salută și ieși din birou. Stalin continuă:
— Gordov va comanda frontul de la Stalingrad, iar tu, tovarășe Satinov,
vei zbura la Stalingrad și vei prelua controlul. Budionîi, tu te întorci pe
frontul Nord-Caucazian, însoțit de tovarășul Beria, care va împușca pe
oricine face un pas înapoi. Plecați cu toții în noaptea asta!
Budionîi salută.
— Generale Vasilevski, formează din criminalii aceia ai tăi batalioane de
cavalerie, care să fie imediat trimise pe front. Cine e comandantul
deținuților?
— Un anume Melișko.
— Generalul Melișko? îi aruncă Stalin o privire lui Beria. Mai trăiește? N-a
fost la tine, Lavrenti?
— Ba da, răspunse Beria, care îl torturase personal pe Melișko.
VP - 36
Îi spărsese toți dinții din gură și tot nu obținuse o mărturisire. Era foarte
încăpățânat bătrânul, de școală veche. De-a dreptul admirabil.
— Poate l-a salvat Dumnezeu ca să-și slujească țara, spuse Stalin
gânditor. A fost probabil toată viața lui un om bun. Deci ne-am înțeles.
Primul și al Doilea Batalion Disciplinar de Cavalerie ale lui Melișko vor lansa
Operațiunea Pluto pe Frontul de la Stalingrad.
— Ordinele îi sunt telegrafiate chiar în clipa aceasta colonelului de
batalion disciplinar Melișko – acesta este gradul lui actual, spuse Vasilevski.
Stalin se opri din mers și se așeză la biroul lui.
— Beria, mai stai o clipă; voi ceilalți v-ați primit ordinele; vă duceți de aici
direct la aeroport.
— Am înțeles, tovarășe Stalin!
Satinov și ceilalți plecară.
— Lavrenti, îi spuse Stalin lui Beria, vorbindu-i acum în limba lor
maternă, gruzina. Nu e oare acesta momentul potrivit pentru scamatoria
noastră?
— Ba da. Agentul nostru special e pregătit. Misiunea lui cheie a fost
lămurită și e esențial ca el să ajungă în spatele liniilor inamice – chiar dacă
ștrafniki nu realizează nimic și nu rămâne niciunul dintre ei în viață, spuse
Beria.
— Ocupă-te tu de asta!
Stalin se ridică și își părăsi biroul, trecând prin anticameră, unde gărzile
lui de corp, înarmate cu pistoale-mitralieră PPȘ-41 noi, săriră în picioare.
Patru mergeau în fața lui, patru în spate. Cât de ușor i-ar fi unuia dintre ei să
mă împuște în ceafă, gândi Stalin, cât de ușor!
Își aprinse o țigară și străbătu cu capul plecat, gânditor, lungile coridoare
pustii ale palatului din Kremlin, de-a lungul unor covoare roșii, întinse pe un
parchet strălucitor, până când ajunse la apartamentul său. Lăsă gărzile de
corp afară, închise ușa în urma sa și intră în bucătărie, unde o adolescentă
scundă, dar durdulie, într-o fustă albastră simplă și bluză albă, ședea singură
la masă. Ținea în mână un creion, deasupra unei cărți deschise.
Svetlana Stalina, roșcată și pistruiată, sări în picioare.
— Tată, arăți obosit!
Se aruncă în brațele lui, iar el o sărută pe frunte.
— De ce nu ești în pat, copilă? E trecut de miezul nopții.
— Am șaisprezece ani, tată, și trebuie să-mi fac temele.
— E bine că lucrezi, spuse Stalin. Toată lumea trebuie să lucreze pentru
Patria-Mamă…
— Pot să-ți fac ceva de mâncare, tată?
— Vrăbiuța mea știe să gătească! Dar am mâncat deja.
VP - 37
— Am auzit că nemții se apropie de Stalingrad. E adevărat?
— Pf! Ce-i cu întrebările astea, Sveta? Cine sunt panicarzii cu care stai tu
de vorbă? Fata tatii nu asculta vorbe fără rost! Dă-i un pupic bătrânului tău
tată și termină-ți temele.
După ce Stalin se duse în biroul său dintr-o parte mai retrasă a
apartamentului, Svetlana își reluă locul la masă și, preț de câteva clipe, visă
la ceea ce visează toate adolescentele. Nu avusese niciodată un iubit; nimeni
nu voia să se atingă de ea. Era fata lui Stalin și niciun băiat nu o voia.
— Prietenii tăi or să caute să se strecoare în familie, pentru că ești fiica lui
Stalin, o avertizase tatăl ei.
Dar, dimpotrivă, toți băieții pe care-i cunoștea se temeau de ea. Era
prințesa din cetatea Kremlinului, fata din turn. La Școala Obștească Nr. 801
„Iosif Stalin” le vedea pe prietenele ei întâlnindu-se după ore cu băieți,
plimbându-se în jurul Lacurilor Patriarhiei, ba chiar sărutându-se în Grădina
Alexandrovski, aflată chiar lângă Kremlin. Dar ea nu, ea niciodată… De s-ar
îndrăgosti și ea de cineva, care ar iubi-o la rândul lui!
Dădu la o parte cartea și începu să citească un articol din Krasnaia Zvezda
– Steaua Roșie – ziarul Armatei Roșii. Era un reportaj de pe Frontul
Stalingrad, al unui corespondent pe nume Lev Șapiro. Existau câțiva scriitori
care se distingeau de ceilalți: romancierul Ehrenburg cu stilul lui bombastic,
un autor tânăr pe nume Grossman… și acest Șapiro, ale cărui relatări despre
măcelul din sud nu ascundeau tragedia războiului. Dar vedea lumea dintr-o
perspectivă atât de romantică! Cine era el? Cuvintele lui ajungeau până la ea,
până și în acest turn.
•
În biroul său din capătul coridorului, Stalin închise ușa în urma lui și se
întinse pe divanul lung, dându-și jos doar cizmele și tunica, trase o cuvertură
peste el și închise ochii. Svetlana, porumbița mea, gândi. Arăți exact ca
mama mea. Pe masa de lângă divan era o fotografie a răposatei sale soții, a
Nadiei, mama Svetlanei. Se uită la fața ei rotundă, bucălată, la ochii ei negri.
Pf, făcu în sinea lui. M-a abandonat. Dar e și greu să fii nevasta lui Stalin, fiica
lui Stalin. Și cel mai greu e să fii Stalin.
Și apoi se gândi la criza din sud, cea mai gravă din acest război, și la
batalionul disciplinar de pe Don. Singura cale de a se izbăvi era să-și verse
propriul sânge, cugetă Stalin, încântat de ideea sa, care părea să provină din
Roma antică. Faptul că citesc cărți despre istorie mă ajută, mă alină, își spuse
în sinea sa. Dar acum era prea obosit să mai citească. Încercă să adoarmă,
dar era încă zguduit. Rusia se afla în pragul dezastrului – însă acesta era
destinul lui în istorie. Să conducă Rusia și în final să triumfe, cu orice preț.
Aceasta era semnificația cuvântului „Stalin”. Era numele pe care și-l alesese
VP - 38
tocmai în acest scop.
Dormi agitat și cu pauze, apoi se trezi și se gândi iarăși la nebunul, la
nătărăul de Budionîi, care adora caii, la armăsarii lui și la misiunea
ștrafnikilor. Își amintea vag cum îi ordonase lui Beria cu trei ani în urmă:
— Bate-l pe Melișko – poate e un ticălos; nu te purta cu mănuși cu el; s-a
încurcat cu dușmanii noștri din Spania; știe ceva.
Dar fusese toată viața lui un om bun. Și acum era exact acolo unde el,
Stalin, avea nevoie de el.
Se ridică din pat, în vestă și pantaloni de călărie, și ridică receptorul unuia
dintre telefoane.
— Fă-mi legătura cu Melișko, spuse. Acum.
7.
VP - 40
ZIUA A DOUA
1.
2.
4 Colaboratori voluntari ai armatei germane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; între
septembrie 1941 și iulie 1944, SS a recurs la mii de colaboraționiști recrutați direct din lagărele de
prizonieri de război sovietici și induși în unități auxiliare de poliție. (N.t.).
VP - 54
dar nu foarte convins.
— Ce facem? întreabă Prișcepa. Fetele din sat sunt niște frumuseți. Pe a
mea o cheamă Aksinia și e fragedă ca o căpșună.
Îi privește radios și lipsit de orice grijă pe prizonieri și pe ștrafniki – de
parcă toți ar fi amicii lui.
— Trebuie să plec. Mă așteaptă Aksinia.
Și când pleacă, totul se petrece atât de repede: Garanja îl privește cu ochii
săi seducători pe Benia și, fără să se uite măcar la cercetaș, face iarăși câțiva
pași sprinteni și ușori și lama și-a făcut deja treaba. Cercetașul tresare scurt,
de parcă ar adormi, iar sângele țâșnește în jeturi rapide și apoi scurte și tot
mai scurte.
— Ah! Mama!
E băiatul italian, care se holbează la cercetașul mort. Brusc, realizează că
viața tihnită din cartierul său venețian, înghețata pe care o mânca în campo
cu mama, cafeaua pe care o bea cu tata la masa lor obișnuită, vaporetto pe
care-l lua ca s-o viziteze pe bunica, toate lucrurile pe care le-a cunoscut și
considerat firești s-au sfârșit.
— Ciao, ragazzo, de unde ești? îl întreabă Benia în italiană, încercând să-i
distragă atenția.
— Veneția. Alpini. Divizia Tridentina.
— Cu ce se ocupă tatăl tău?
— E brânzar. Eu lucrez cu el.
Lui Benia îi vine să-l înșface pe băiat și să fugă cu el de-acolo, în siguranță.
— Am fost și eu odată la Veneția.
Speranța se înfiripă în privirea blândă, ca de miel, a băiatului.
— Ți-aș putea face polenta, spaghetti, spune. Am să-ți gătesc. Eu găteam
pentru unitatea mea, când…
Simte privirea lui Garanja.
— Mă ocup eu de el, Garanja, spune Benia.
— Nu, răspunde Garanja cu glasul lui blând, detașat. Mie mi-a ordonat
Ganakovici. Am să-l escortez înapoi, la liniile noastre.
Îi face un semn băiatului, care se ridică în picioare. Traversează împreună
cimitirul și ies în câmp. Benia îi urmărește cum se pierd în depărtare. Se
simte ca paralizat; ar da să apuce ceva, dar toate sunt alunecoase și îi scapă
printre degete. Știe că n-are să-l mai revadă niciodată pe băiat.
Dintr-o casă apropiată se aud urlete. Benia întoarce privirea și din
grădină vine Zâmbărețul, râzând înfundat și ștergându-și mâinile pe
pantaloni. Apoi se aud plânsete, când Strizkaz Grăsanul, beat turtă și
nerușinat, se ivește în ușă amenințător și intră tropăind în casă, în vreme ce
afară Micul Mametka, cu fața lui ascuțită, dar cu buze cărnoase, dă târcoale
VP - 55
ca un băiat de școală în jurul unui bordel.
Benia se teme de Zâmbărețul, deși îi este recunoscător pentru multe
lucruri.
— Cum ai putut? îl întreabă acum.
— Vrei să te înfrupți și tu? zice Zâmbărețul stând în fața lui Benia, care îi
remarcă ochii înroșiți, de om țicnit, pe fața de o frumusețe ciudată. N-ai
decât, jidovule!
— Ai… silit-o?
— Ești popă? Nici pomeneală, clatină din cap Zâmbărețul. Un câine nu
întărâtă o cățea îndărătnică. Dar tu, Mametka? Vrei să-ți pierzi fecioria?
— Am mai avut eu femei, răspunde Mametka cu glasul lui pițigăiat.
Strizkaz Grăsanul răsuflă zgomotos, când trântește în urma lui ușa casei –
plânsetele se aud mai înfundat acum – și vine tropăind pe poteca din
grădină.
— Ba nu, n-ai avut, ești un eunuc mincinos. Nici măcar nu ți s-a schimbat
vocea. N-ai pus niciodată mâna pe o femeie, nu-i așa, Bette Davis?
Strizkaz a fost anchetator la Ceka – până l-au arestat și pe el. Un Oploșit în
lagărul din Kolîma, Strizkaz și-a păstrat relațiile cu poliția secretă, așa că
bărbații îl lasă în voia lui. Dar nimeni nu uită ce a fost.
Zâmbărețul îl înghiontește pe Mametka.
— Îl lași să-ți vorbească așa, Mametka?
— Nu-l băga în seamă, spune Benia. Haideți să vedem de cai.
— De cai? Numai cai poate să călărească Mametka cu sula lui mică; unei
femei n-ar putea să i-o pună nici să vrea, nu-i așa, Bette Davis? rânjește
Strizkaz.
— Nu-i de râs. Nu-i de râs, zice Mametka sfios. Nu-ți permit să-mi
vorbești așa.
— Ce zici, bă? Dacă zic eu că-mi permiți, îmi permiți, futu-te, replică
Strizkaz. Sau nu, Bette Davis?
— Cere-ți scuze, Grăsane, spune Zâmbărețul într-o manieră care pe Benia
îl duce cu gândul la un om de stat, la negocieri de pace la Liga Națiunilor.
Cred că ai cam întrecut măsura.
Strizkaz mustăcește, dar nu-l bagă în seamă.
— Ignoră-l, Mametka, spune Benia, îngrijorat că Zâmbărețul și Strizkaz or
să se ia la bătaie. Uite!
Pe ulița satului vine călare căpitanul Jurko. Ganakovici, în mod vizibil
disperat, se grăbește să-l întâmpine.
— Unde sunt furgoanele? Unde sunt tunurile? Unde sunt transmisioniștii?
strigă fluturându-și brațele.
— Nu știu! De unde să știu eu? răspunde vocea rațională a lui Jurko. Nu a
VP - 56
venit nimeni în urma noastră.
— Și unde e restul batalionului?
— Am călărit înapoi, spre liniile noastre. Pretutindeni sunt friți, tancuri și
tunuri, și nimeni dintre ai noștri.
— Kalmîcul zicea că am avut noroc. Am dat peste italieni. Dar acum
suntem de capul nostru, zice Ganakovici și înghite în sec. Unde e Melișko?
Tăcere.
— Avem nevoie de Melișko.
Benia simte că i se face rău. Proștii ăștia doi nu pot avea dreptate, nu?
— Melișko o să vină, spune Jurko ferm. Melișko va ști ce e de făcut.
Koșka vine apoi lângă Benia. L-a ascultat și el.
— Poate n-a fost totuși o victorie, șoptește răgușit. Poate suntem
pierduți!
3.
VP - 57
Uneori, până și cei mai josnici oameni pot avea o purtare eroică.
În primele ceasuri ale dimineții, am apucat să urc pe feribotul
care traversează Donul și am văzut unul dintre noile ștrafbat-uri
intrând în acțiune, pentru a apăra pozițiile noastre de la Cotul
Donului. Erau înarmați, călare pe caii căzăcești ai mareșalului
Budionîi și i-am văzut galopând la luptă în escadroane. Erau
ștrafniki, adică criminali, lași, ofițeri degradați pentru că s-au
retras fără ordin, condamnați pe drept pentru crime, dar datorită
ingeniozității Marelui Stalin, prin Ordinul nr. 227, li s-a acordat
această nouă șansă de a-și răscumpăra păcatele și a servi Patria-
Mamă. Era o ceată pestriță de inadaptați și nelegiuiți, printre ei
era chiar și un scriitor. Însă spiritul lor a demonstrat genialitatea
tovarășului Stalin de a le oferi această ocazie de a-și vărsa
sângele și a fi reabilitați, fiindcă erau patrioți dornici să-și
servească țara.
Într-o scenă care ar face să salte inima oricui, escadroanele de
opt sute de călăreți au evocat câteva dintre cele mai splendide
momente din măreața istorie a Rusiei, de luptă împotriva
mârșavilor invadatori – Cavalerii Teutoni, suedezii, francezii și
acum hitleriștii. Se încolonează. „În șa e întotdeauna soare”,
spune un cazac bătrân, un veteran al Cavaleriei Roșii a lui
Budionîi; și apoi comandantul lor, un anume colonel Melișko,
spune: „Nu mă poți prinde!” și oamenii lui izbucnesc în urale.
Apoi strigă: „Scoateți săbiile” și văd săbiile străfulgerând; apoi:
„Înainte! La atac!” și, cu săbiile înclinate, cu lamele curbate
scânteind deasupra capetelor lor, îi aud strigând: „Pentru Stalin!
Pentru Patrie!” și, sub focul aprig al tunurilor, îi șarjează pe
naziști, se reped asupra mulțimii lor – dar câțiva dintre ei
străpung linia și bagă groaza în invadatori… Este o imagine care
îmi umple ochii de lacrimi: cum ar putea un rus care citește
aceste rânduri să nu plângă văzând atâta curaj?
Cu stimă,
Svetlana Stalina
Kremlin, Moscova
4.
E după-amiaza târziu, când Benia se plimbă prin sat. Fiecare casă are în
față un gard de nuiele, cu portiță, și în spate o curte, care dă într-o grădină
mărginită cu viță de vie și cireși.
— Hei, Golden, ia uite!
Într-una dintre case au dat peste alte cadavre de italieni. În pragul casei
zace un ofițer italian mort, un bărbat superb, bronzat și îmbrăcat imaculat –
împușcat cu un singur glonț în inimă. Toți se holbează la el – înainte de a se
apuca criminalii să-l despoaie de echipament. Zâmbărețul, Taie-și-Fugi,
Delibaș Canibalul și Koșka parcurg sistematic toate casele, în căutare de
mâncare, arme, fete. În momentul impactului: țipete și sticle sparte; după
aceea: o simfonie de plânsete slabe. Nu e eliberarea pe care au meritat-o
sătenii.
Garanja Păianjenul răsare și el de undeva, își șterge sabia în iarbă, cu gura
de rechin căscată într-un rânjet de ghici-ce-am-făcut, și li se alătură
bărbaților tolăniți în cimitirul care amintește acum de un banchet țigănesc,
cu mâncare, sticle și piese de uniformă aruncate vraiște printre morminte.
Unii dintre ei continuă să bea la soare, alții și-au pierdut cunoștința. Întins
pe spate, cu capul în formă de clopot stacojiu, pârlit de soare, rezemat de o
saltea îndoită în două, cu pântecele ca un burduf cu vin (singurul om care a
reușit să iasă din lagăr burtos), Strizkaz Grăsanul își dă cu părerea pe toate
subiectele. L-ați văzut pe Koșka la atac? Ce laș! Ce frică îi e lui Ganakovici de
război – n-ați auzit ce strident îi devine glasul? Grăsanul are o sticlă de vin
italian, pe care o împarte bucuros cu Zâmbărețul și Garanja. Apoi îl ia în
vizor pe Micul Mametka, care a furat cizmele lucioase ale ofițerului italian,
tocul pistolului și teaca sabiei acestuia, pe care sunt gravate inițialele sale.
— Bă, Mametka, cizmele alea îți sunt prea mari!
Zâmbărețul ridică o mână în semn de avertisment, dar Strizkaz nu poate
fi oprit.
— Bă! Ce? Toți îi ziceam Bette Davis la Kolîma! Jaba i-a dat porecla asta.
VP - 59
E adevărat, gândește Benia, dar de la Jaba, care era șeful lui, Mametka
putea accepta orice, era mai tânăr pe atunci și, în afară de asta, Jaba îl numea
așa într-un mod afectuos.
— Ți-am cerut scuze, se maimuțărește Strizkaz. Ți-am cerut scuze și m-ai
iertat, nu-i așa?
Mametka stă ca pe ace. Dă din cap cu prudență.
— E în regulă, le spune Strizkaz Zâmbărețului și lui Garanja. Mi-am cerut
scuze și m-a iertat…
Dar fața lui, cu peticul de mustață, capătă iarăși o expresie răutăcioasă.
— Nu-i așa?
— Așa-i, zice Mametka.
— Da, așa-i, zbiară Strizkaz. Bette Davis, futu-te-aș de fetișcană!
Și cu asta s-a zis. De parcă ar urmări o rolă de film care se poticnește și
sare peste câteva scene, Benia ratează primele mișcări și în clipa următoare
vede cum a pus Mametka mâna pe una dintre lopeți și, răsucindu-i placa de
fier în aer, îl lovește de nenumărate ori pe Strizkaz în gât, cu atâta forță,
încât practic îi face gâtul terci. Sângele îl împroașcă din cap până-n picioare
– filmul sare iarăși – înainte ca Benia și toți ceilalți să apuce să sară în
picioare, să-l oprească pe Mametka… sau să i se alăture. Rola se poticnește
iarăși și Zâmbărețul, Garanja și Ivanov Ia-o la Sănătoasa, care și-a revenit
brusc în simțiri, îl lovesc pe Strizkaz cu ce se nimerește: un pat de pușcă,
încă o lopată, un bolovan. Toți ceilalți se mulțumesc să privească. Când au
isprăvit, îl târăsc pe Strizkaz, care a devenit de nerecunoscut, într-unul din
mormintele săpate pe jumătate și trântesc o piatră funerară peste el.
— Ce dracu’ se întâmplă aici?
Ganakovici vine prin cimitir, căscând gura la Mametka și scoțându-și
Nagantul, dar Zâmbărețul și Garanja nu-l bagă în seamă.
— Băieți, trebuie să-mi spuneți.
— Nu prea cred, zice Garanja Păianjenul.
— Lasă asta în seama noastră! adaugă Zâmbărețul.
Ganakovici îi măsoară cu privirea, își pune pistolul la loc și pornește
înapoi, către casa popii. Statul a pierdut în mod oficial controlul asupra
ștrafbat-ului.
Fruntea Zâmbărețului e bombată, venele de la tâmplă i s-au umflat și
pulsează, și-a regăsit felul de a fi cu acea lipsă de prefăcătorie înnăscută, cu
acea lesniciune a ucigașului – și există momente când Benia îl invidiază. Dar
nu și acum. Să plece din cimitir, atâta își dorește. Trece grăbit pe lângă
Mametka, care e atât de mânjit cu sânge, că parcă ar fi un machiaj de scenă –
până și părul i s-a încleiat – și o ia cu pași împleticiți pe cărarea către cortul
Crucii Roșii italiene, care a fost instalat la capătul satului.
VP - 60
— Ce se întâmplă? întreabă dr. Kapto, care încă îi mai cârpește pe câțiva
dintre ștrafniki răniți. S-a întâmplat ceva în cimitir?
— Nimic… nu e nicio grabă, aștept să-ți termini treaba. Pot să șed aici?
Benia e pur și simplu fericit să se afle aici, în liniștea binefăcătoare a
cortului în care se vindecă în pace oameni – să se afle departe de ceilalți. Ar
trebui să tremure după tot ce a văzut – dar nu tremură. Se roagă ca Melișko
să revină curând și să le spună care e planul; trebuie să existe un plan.
Le urmărește pe infirmierele Tonia și Niușka cum lucrează concentrat,
cum cos și pansează răni.
— Nu am nicio îndoială că vom înainta curând, spune Niușka, cea cu
gropițe în obraji. Marele Stalin știe ce face. Are el un plan pentru noi.
Niușka a fost întotdeauna o stalinistă înfocată, în ciuda faptului că a fost
arestată și deportată la Kolîma. Benia remarcă ce bine arată. Deși medicul și
infirmierele au călărit ore în șir umăr la umăr cu escadroanele, frumusețea
ei a avut puțin de suferit, obrajii ei s-au rumenit la soare, părul ei castaniu e
înspicat cu șuvițe aurii.
— Tovarășul Ganakovici va ști, spune Niușka cu inocență. El știe
întotdeauna care sunt ordinele lui Stalin.
— Sigur că da, o aprobă Benia, amintindu-și că Niușka e acum fata lui
Ganakovici, „nevasta lui de front”.
Privește acum către Tonia: ea și Kapto par să se înțeleagă fără cuvinte.
Când el taie, ea are deja pregătită vata cu care tamponează rana; îi intuiește
orice mișcare cu ochii ei somnoroși și tulburi, pe fața plată, lipsită de
expresie. Să fie îndrăgostită de Kapto sau nu e vorba despre asta? Asta să fie
soarta ei, să-l asiste pe medic, dar să nu-l poată avea niciodată?
Suturează rana ultimului dintre răniți. După ce termină, Kapto, jovial și
direct, îl lovește ușor într-o parte pe fiecare pacient:
— Iaca așa! Am isprăvit! Stai cuminte!
Benia observă că uniforma lui are mai nou însemne de căpitan la epoleți
și că poartă mereu la el, pe umăr și peste piept, un săculeț de piele.
— Te-au ridicat în grad, doctore? Nu remarcasem.
— Faptul că-i îngrijesc lui Melișko hemoroizii are avantajele sale, spune
Kapto.
— Dar în săculeț ce e?
— Morfina, bineînțeles. Îți trebuie? Cum a fost atacul, Benia?
— Înfricoșător…
— Te-am văzut. Erai ca posedat de diavol. De când te-ai lăsat de scris, ți-ai
descoperit poate o nouă profesie, dar…, oftează el… O sabie poate face atâta
rău, după cum știi și tu acum.
Benia se simte vinovat și totuși cumva mulțumit de noua lui reputație de
VP - 61
om brutal. E ceva atât de neobișnuit!
— Vrei o țigară? Am unele italienești. Africa. Să ieșim puțin din sat? spune
Kapto, pășește afară din cort și își aprinde țigara.
— Trebuie să ocolim cimitirul, spune Benia, dar pe câmp pare a fi liniște.
Tocmai l-au omorât pe Grăsan.
— Răzbunarea pentru ce a făcut în lagăr. Numai Melișko îi poate controla,
reflectează medicul. S-a întors? Oare unde Dumnezeu ne-or trimite de-aici?
Benia își ia pușca și Kapto își scoate din toc pistolul cel nou, un frumos
Parabellum german, pe care l-a găsit în sat, și pornesc agale peste câmpurile
secerate. Înaintea lor, pe câmp, e o combină agricolă arsă. Benia privește
înapoi, către sat, și ar putea fi o după-amiază de vară pe timp de pace. O
coțofană croncăne, o ciocârlie dansează. Dar la orizont se învolburează un
nor gros de praf, care colorează cerul albastru ca floarea-grâului într-un
roșu-burgund murdar, iar detunăturile artileriei nu mai contenesc. Dinspre
vest se aud pârâiturile tunurilor cu tragere rapidă și apoi focuri de armă
izolate.
Kapto își înclină capul:
— Nu prea sună a bătălie.
Se înalță fum, dar nu e negru ca de la combustibilul ars, ci poate arde
miriștea.
— Când te gândești prin ce am trecut, spune Benia. Am văzut cum au
plecat dintre noi atâția oameni…
— Nu privi înapoi; nu privi înainte, răspunde Kapto. Ca în lagăr. Trăiește
doar ziua de azi. Totul ne-a scăpat de sub control, dar chiar și aici un om
poate salva un alt om.
Înaintează amândoi printre snopi, către o căpiță de fân aflată la marginea
câmpului. Benia simte o nevoie imperioasă de a se arunca în ea; dintr-o
pornire de moment, îi întinde medicului pușca, își ia avânt, sare și rămâne
întins pe spate, cu picioarele în aer. Fânul e dulceag, înțepător, galben-
strălucitor. Dar ceva se mișcă lângă el. Un iepure, poate. Sau o pasăre.
— Atenție, spune Kapto și ridică netulburat pușca, în vreme ce Benia,
speriat, sare în picioare.
— Ce naiba? E ceva mare, spune Benia și își scoate pistolul.
— Ieși afară! spune Kapto. Nu-ți facem nimic!
Împunge cu pușca în căpiță. Fânul se dă la o parte și un copil iese la iveală,
o fetiță într-o rochie ruptă, cu imprimeu floral, foarte speriată, cu ochi negri,
păr lung, castaniu, cu cărare într-o parte, ținută de o agrafă. E acoperită de
noroi.
Benia se lasă în genunchi și îi întinde mâna, ademenind-o să vină mai
aproape.
VP - 62
— Fără frică, spune. Suntem ruși. De unde ești?
Fetița arată spre vest, de unde se vede fum și se aud împușcături răzlețe.
— Unde e casa ta?
— La Dnipropetrovsk.
— E departe.
Fetița dă din cap.
— Câți ani ai?
— Cinci.
— Unde sunt părinții tăi?
— I-au luat.
— Cine?
— Schuma și nemții. Sunteți…?
Începe să tremure.
— Nu, nu, suntem din Armata Roșie, nu din Schuma. Unde sunt părinții tăi
acum?
Fetița privește în urma ei și începe să plângă. Benia observă că picioarele
ei sunt zgâriate, că rochița ei e ferfeniță și că un genunchi îi sângerează.
— Au plecat. Eram toți acolo în groapă. Eu am așteptat. Când s-a făcut
întuneric, m-am târât afară și am fugit.
Dr. Kapto se lasă într-un genunchi lângă Benia și preia conversația.
— Ai fugit toată ziua și toată noaptea?
Dă din cap.
— Nu ai mâncat nimic?
Scutură din cap.
— Îți curge sânge. Îmi dai voie să mă uit?
— E medic, îi explică Benia.
Fetița se destinde și Kapto îi examinează genunchiul.
— Ai fugit printr-un gard de sârmă și te-ai tăiat destul de adânc. Trebuie
să-ți cos rana. Vrei să vii cu noi? Pot să te duc în brațe?
Deschide brațele către ea și fetița se apropie încet de el, Kapto o
îmbrățișează și ea plânge. Kapto e atât de blând cu ea, încât mai că-i vine și
lui Benia să plângă, când se întorc împreună în sat.
În cortul Crucii Roșii, expresia tulbure a Toniei se luminează pe moment.
Ea și medicul au salvat mulți copii împreună. Copiii sunt poate ceea ce-i
place la meseria ei, gândește Benia. O urmărește pe copilă cum mănâncă;
apoi Kapto îi coase fetiței rana de la picior, asistat de Tonia.
Ea adoarme în cele din urmă, iar Benia și Kapto își aprind câte o țigară
Africa și fac o plimbare până în sat.
Discul portocaliu al soarelui a coborât atât de mult, încât Benia are
impresia că poate privi drept în fața injectată a acestuia și simți prin pleoape
VP - 63
dogoarea roșie.
— Ce facem cu ea? întreabă Benia.
— Păi, nu se poate întoarce de unde a venit și nu putem nici s-o lăsăm
aici, răspunde Kapto.
Pe ulicioara din fața lor se aude zgomot apăsat de copite.
— S-a întors Melișko, s-a întors Melișko! îi aude Benia pe camarazii lui
exclamând.
Se simte nespus de ușurat. Slavă Cerului că există Melișko; slavă Cerului
că există Kapto!
Amândoi i-au salvat viața.
Într-o altă lume.
5.
În lagăr, Benia era prea bătrân pentru munca silnică. Avea peste patruzeci
de ani și, deși mai erau acolo și mulți alți bărbați mai bătrâni, cei mai mulți
mureau în primele săptămâni. Aurul pe care-l extrăgeau din munte se afla în
minereul de fier, la cincisprezece metri sub pământ. După ce schimbul de
dinainte dinamita stânca, treaba lui Benia era să îngrămădească bolovanii
sparți în roabă și, clătinându-se nesigur în susul și-n josul pasarelelor de
lemn strâmbe aflate sus, deasupra minei, s-o împingă pe banda rulantă în
camera cu aburi. Era o muncă grea și extenuantă. Dacă roaba se răsturna,
nici el, nici ceilalți zeki nu mai primeau de mâncare și erau bătuți. Dacă
deținuții erau prea extenuați ca să se mai miște, gardienii îi împușcau pur și
simplu. Norma lui era de șapte metri cubi de pământ și piatră pe zi.
Apoi, brusc, după numai o săptămână, lumina s-a împuținat și a venit
zăpada. Era iarnă, o iarnă chinuitoare de Kolîma, iar zăpada era așa de mare,
vântul așa de puternic și viscolele te orbeau așa de tare, că până și prin lagăr
erau frânghii de care să te ții ca să ajungi la cantină. Se distribuise
îmbrăcăminte de iarnă – cizme, haine matlasate și mănuși –, însă
îmbrăcămintea era prea subțire, iar deținuții înghețau tot timpul. La apelul
din fiecare dimineață, îmbrânciți să se așeze în rând de Strizkaz Grăsanul și
Oploșiții lui care-și vânturau bâtele, deținuții își băteau trupurile cu palmele
ca să se încălzească, iar prietenii reperau albeața care era avertismentul
pentru degerături. Atunci l-a întâlnit Benia prima dată pe Melișko, lăsat fără
dinți și vârfurile degetelor de torționarii lui Beria.
— Freacă-ți nasul, i-a spus el lui Benia într-o zi, sau o să rămâi fără el.
Era noapte nouă ore pe zi, cu temperaturile scăzând până la -40 de grade.
VP - 64
Oamenii rămâneau fără nasuri sau degete la mâini și picioare; un bărbat
care își făcea nevoile afară rămăsese fără penis când urina îi înghețase;
uneori, cei cu dizenterie nu se mai ridicau, lipiți de fecalele înghețate bocnă.
Totuși, Benia învățase să găsească sclipiri de bucurie chiar și în acest iad – o
bucată delicioasă de pâine, ocazia să se odihnească măcar câteva minute în
plus – și zâmbetul noului său prieten, Șișkov, un alt Politic care muncea cu
el. Politicii erau prudenți, nu vorbeau niciodată despre dosarele lor decât
atunci când aveau cu adevărat încredere în cineva.
— Numele meu este Nimic, prenumele meu este Nimeni – „Zvat nikto,
familiya nikak”, spuneau ei.
Dar Șișkov își dăduse seama imediat cine era Benia.
— Eram unul dintre cititorii tăi, șoptise el într-o dimineață.
Benia ajunsese să aibă încredere în Șișkov, care era unul dintre deținuții
cunoscuți drept „Glumeți” – condamnați conform Articolului 159.10 pentru
„propagandă contrarevoluționară”, de obicei pentru că spuneau bancuri
despre Stalin.
— Unul foarte amuzant, zisese Șișkov.
— Te rog, nu-l spune, replicase Benia.
— Am altul, cu Beria!
Reușiseră să râdă.
Șișkov fusese cândva foarte important; fusese secretar II al Partidului la
Herson, până îl denunțase cumnatul lui pentru una dintre replicile spirituale
despre geniile gruzine, și era unul dintre indivizii aceia pompoși, cu ochelari
și sensibili, care arată întotdeauna mai bătrâni decât sunt în realitate. Era
prietenos cu Benia și-l învățase cum să folosească roaba, cât de înalte să facă
grămezile de piatră, cum să evite ca acestea să se prăbușească și cum să
umfle norma: tot lagărul se ocupa cu umflatul normelor, o știință a
falsificării cunoscută drept tufta.
— Ține minte, zicea Șișkov, dragostea e viață, dragostea e cea care-ți
pune stelele pe cer. Uită-te la lună! Luna strălucește peste tot și, dacă iubești
pe cineva, poate să vadă aceeași lună! Eu îi spun Vraja Lunii. Iubirea o să te
țină în viață.
Benia știa că se gândea întruna la soție și la cele două fiice.
Deținuții rareori țipau sau se plângeau, își dădu seama Benia; chipurile
celor aflați în cea mai adâncă suferință erau încremenite în măști rigide și
lipsite de expresie – chiar și în timp ce suferința îi sfâșia pe dinăuntru.
Dacă Benia n-ar fi tăiat piatra și n-ar fi cărat bolovanii, ar fi murit de frig;
totuși, munca în sine era așa de istovitoare, încât chiar din timpul primei zile
mai mult se împleticea decât mergea. Dacă brigada n-o scotea la capăt cu
norma în fiecare zi, deținuții primeau mai puțină mâncare. Chiar și așa,
VP - 65
lăturile chioare cu bucățele de grăsime de balenă și oase de hering
distribuite zilnic din cazan, plus paika, rația de pâine, nu erau de-ajuns
pentru niciunul dintre ei.
La numai o săptămână după ce începuse iarna, Benia observă că starea lui
Șișkov, prietenul său politic, începuse să se deterioreze. Chipul îi purta
atingerea morții, pielea îi era gălbejită, nasul îi era ieșit; lui Benia i se părea
că e doar cartilaje, os și pergament. Benia l-a implorat pe prietenul lui mai în
vârstă să mănânce mai mult și să-și regăsească voința.
— Mi-am dat seama că n-o să-mi mai văd niciodată copiii, a răspuns
Șișkov, cu lacrimile curgându-i pe față. Mor de foame.
În seara aceea, Benia l-a văzut pe Șișkov stând în grămada înghețată de
gunoi din spatele cantinei și sugând dintr-un os de hering.
— E mierlitor, un dohodaiaga, a zis Zâmbărețul, prietenul lui Benia care-i
salvase viața pe drum spre Kolîma și care locuia acum în cele mai
confortabile barăci, împreună cu unii dintre frații lui Penali.
„Mâncătorii de gunoaie” nu mai erau pentru lumea celor vii.
La două săptămâni după începutul iernii, Șișkov a leșinat în timp ce
împingea roaba, risipind pietrele.
— Ridică pietrele alea nenorocite, lepădătură, a țipat unul dintre gardieni,
un mongol, cum erau mulți dintre ei.
— Treci la muncă sau te împușcăm, a strigat alt gardian din buza gropii
celei mari.
Benia l-a ridicat și i-a adunat pietroaiele împrăștiate.
— Haide, a zis el. O să te împuște! O să muncesc eu în locul tău azi.
Ningea tare. Pietrele, roaba: totul era înghețat.
Câteva ore mai târziu, Șișkov s-a dezechilibrat iar și a căzut de pe
scânduri în groapa plină de noroi. Benia a coborât, dar gardienii au strigat:
— Treci la muncă! Lasă-l acolo pe mierlitor!
Benia vedea că Șișkov moare.
— Când ieși, a gâfâit el, du-te să-i vezi pe nevastă-mea și pe copii. Spune-
le…
Benia le învățase pe dinafară adresa și a înțeles. Nu făcuse decât să se
aplece peste prietenul lui să-i spună asta, când a fost lovit în umăr:
— Treci la muncă sau ajungi la izolare! a strigat unul dintre gardienii
mongoli.
Benia și-a dus roaba la șopronul benzii rulante, însă, când a împins-o
înapoi, zekii erau jos, la Șișkov, scoțându-i haina, căciula, cizmele și
pantalonii – totul, până nu mai rămăsese nimic de furat.
— Omul e ca lupul pentru om, a răsunat în urechile lui Benia.
Nu fusese niciodată mai adevărat ca în Gulag.
VP - 66
Șișkov zăcea acolo cu ochii deschiși, gol-pușcă, scofâlcit și costeliv, mai
puțin om și mai mult o scândură de călcat veche, acoperit deja de o brumă
fină de zăpadă. De două ori a clipit.
— E viu, a strigat Benia, dar zekul de lângă el l-a oprit.
— Nu, s-a dus, a zis Melișko.
Respectat de toți în Zonă, Melișko era cunoscut drept Generalul și era
unul dintre militarii arestați în 1937.
— Iar tu nu trebuie să i te alături. Cum putem să supraviețuim? Trăiește
doar în prezent, nu în trecut, nu în viitor, trăiește minut cu minut.
•
Nu l-a ridicat nimeni pe Șișkov. A doua zi, era doar o siluetă în zăpadă,
înghețat bocnă în mormântul lui țeapăn. Până în ziua următoare, se făcuse
nevăzut în peisajul polar. Oare oamenii puteau să piară așa? Benia a aflat
răspunsul în prima zi de primăvară. Când a venit dezghețul, iar șuvoaiele
clocoteau de apă proaspătă care năvălea prin noi tunele sub carapacea de
noroi a iernii, gheața și-a arătat primele flori ale primăverii, „ghioceii” – și,
surprinzător, deși toți zekii din brigăzi arătau cu zece ani mai bătrâni,
cadavrele acestea aveau aceeași vârstă ca în ziua când căzuseră.
Benia supraviețuise aproape întreaga iarnă, însă în ultimele zile de beznă
aproape veșnică, chiar când veteranii spuneau că primăvara o să vină foarte
curând, începu să-și piardă puterile. Acum îi era partener la roabă Melișko,
mai bătrân ca el, dar mult mai robust. Când zilele începuseră să se
lungească, Benia suferea de foame. Simțea cum i se îngreunează picioarele și
știa că se prăbușește. Încerca o imponderabilitate bizară, era ca un fir de
praf în vânt. O să mai reziste și în ziua următoare? Sau următoarea? se
întreba. După aceea a venit o zi în care abia se mai putea mișca.
— Ajunge, a zis Melișko. O să vorbesc cu brigadierul. Trebuie să rămâi la
baracă o zi.
Dar până a doua zi Benia era prea bolnav ca să se mai dea jos din pat.
Temperatura i se dezlănțuise și avea halucinații, cu imagini care se
năpusteau peste el. Îl vedea pe taică-său, cu costumul lui din trei piese și
lanțul de la ceas, consultând pacienți în camera de așteptare a cabinetului
medical aflat la parterul casei lor.
Apoi era din nou cu Sașenka; era chiar acolo, cu el, profilul ei elen așa de
aristocratic lăsându-l de fiecare dată fără suflare. Îi vedea linia pomeților, îi
putea chiar simți parfumul, îi putea atinge pielea. Îi curgeau lacrimi pe față.
— Draga mea, a zis el. Știam eu că trăiești.
Plutea înapoi la părinți, la casa din Lemberg unde copilărise, pe vremea
când orașul făcea parte din Galiția habsburgică, cu mult înainte de Revoluție,
iar el purta uniformă de școală și taică-său spunea:
VP - 67
— Învață mai bine la școală, altfel, dacă nu ești atent, Benoșka, o să ajungi
un adevărat vânător de fuste galițian.
— Cred că ajunge, Zahari.
Maică-sa era la ușă.
— Cred că Benoșka a prins mesajul. Haideți, amândoi, avem un festin! E
ora cinei!
În familia Golden era mereu un festin. Tânjea să-și îmbrățișeze părinții
înainte să moară – și atunci a știut că era pe moarte…
•
Când s-a trezit, Benia și-a dat seama că nu-l vedea pe Dumnezeu, ci un
doctor, care avea la gât un stetoscop, purta un halat alb și avea un carnețel,
un doctor care se uita în jos la el zâmbindu-i.
— Iată-te! zise doctorul, ca și cum aștepta de multă vreme. Trebuie să bei.
O să te hrănim cu mare grijă. Temperatura era normală azi-dimineață. Ești
foarte slăbit, dar o să te faci bine.
Benia privi în jur, presupunând că era un salon de spital. Cearșafurile
erau albe și se simțea miros de dezinfectant, însă fără antidoturile acestuia,
sudoarea și fecalele. Podeaua de lemn era curată. Era la Moscova? Scăpase
din Zonă?
— Unde sunt?
— Mă tem că ești încă în Madyak. Ești în așa-numita mea clinică. Sunt
venit de la spitalul din Magadan. E simplu, doar cămăruța asta într-o colibă…
Facem tot ce putem. Iar tu ai avut noroc că eram aici săptămâna asta.
— Ești…?
— Da, sunt doctorul Kapto.
— Deci tu ești Doctorul de Copii, șopti Benia.
Doctorul Kapto era eroul Zonei, îndrăgit de deținuți, ultima dovadă că
umanitatea însăși nu murise pe pământ. Și el un zek, bineînțeles, un veteran
al multor ani dintr-o sentință lungă (trebuie să fi fost Politic, bănuia Benia),
actele lui de bunătate erau istorisite de deținuți aproape ca niște poezioare:
cum salvase viețile multor femei care erau însărcinate sau fuseseră lăsate
gravide de violatori în grup sau de gardieni; cum le adusese pe lume copiii și
le apărase pe femei, refuzând să le lase să se întoarcă la muncă până nu se
înzdrăveneau și cum încerca să le găsească după aceea munci ușoare. De
asemenea, se zvonea că ar crește copiii în orfelinatul Zonei de la Elgen,
făcând pe tatăl, profesorul și doctorul pentru ei. Benia credea că nu iubise
niciodată pe cineva mai mult decât îl iubea în clipa asta pe doctor. Deci iată-
l: Doctorul de Copii.
— Ești în siguranță aici, Golden, spuse el. Am eu grijă de tine.
Benia ridică privirea spre chipul în formă de inimă și ochii lui minunat de
VP - 68
deschiși, potopit de suspine de recunoștință, și se întinse spre Kapto,
încercând să-i prindă mâinile.
— Ușor, haide, ușor, zise Kapto cu o voioșie atotcuprinzătoare. Ești
epuizat. Avem supă și pâine pentru tine. O să te hrănim și o să te punem pe
picioare. Ahh… vezi?
Ca prin minune, o țărăncuță scundă, cu fața turtită și ochi cu pleoape
lăsate, intră împingând un cărucior. Mirosul mâncării era năucitor. Benia
înghiți cu lăcomie supa de sfeclă, ovăzul cu fâșii de carne de balenă, pâinea și
ceaiul. Mâncă untul separat, frecându-și-l de gingii. Păstră doi bulgărași de
zahăr și îi ronțăi între dinți, lăsându-i să i se topească pe limbă, iar senzația îl
făcu să se înfioare.
Kapto rămase cu el, încântat la vederea recuperării lui Benia.
— Cine m-a adus?
— Melișko s-a dus la barăci să vadă ce faci și te-a târât aici. Încă vreo
câteva zile aici și o să fii în putere.
Se ridică.
— Acum trebuie să mă ocup de alți pacienți.
Benia observă dintr-odată că se afla într-un salon plin. Alți pacienți, unii
doar un pic mai mult decât niște cadavre vii de vârstă nedefinită, se holbau
în spațiu, cu gurile știrbe căscate. Când Kapto se întoarse cu spatele, spaima
reveni. Coșmarul nu se terminase. Îl făceau bine doar ca să-l omoare. Se
întorcea la brigăzile de muncă. Nu putea face așa ceva. Ar fi murit acolo! Se
aplecă înainte și îl prinse pe Kapto de halat.
— Dar ce se întâmplă când o să mă simt mai bine? Nu pot să mă întorc în
mină… O să mor…
Kapto se așeză pe marginea patului, își puse mâinile peste mâinile lui
Benia, iar acestuia nu-i veni să creadă că se poate purta cineva așa de frumos
cu el. Kapto mirosea a dulce și a săpun, nu a sudoare adunată și a
dezinfectant și a moarte, ca toți ceilalți. Mirosea ca un om.
— Ușurel, ușurel! Ești norocos, Benia Golden. Nu te duci înapoi, șopti el.
Toți ceilalți trebuie să se întoarcă în mină. Dar nu și tu. Nu ești sanitar? Un
feldșer? N-ai experiență de asistent medical?
— Ce?
Benia era nedumerit.
— Nu-ți aduci aminte, Golden, în Poveștile spaniole pe care le-ai scris,
când ai petrecut o săptămână cu sanitarii și ambulanța lor pe frontul de la
Ebru5? N-ai avut pregătire medicală? Acum înțelegi?
5Bătălia de pe Ebru (iulie-noiembrie 1938) – cea mai amplă și de durată bătălie din timpul Războiului
Civil din Spania. (N.t.).
VP - 69
— Da, bineînțeles! Sunt asistent medical!
Benia încuviință din cap ca un copil.
— Vezi tu, ți-am citit cartea – și toate povestirile pe care le-ai scris. O să te
alături celor două asistente din mica noastră clinică. Cel mai important lucru
e bunăvoința ta față de pacienți. Mulți se sting, dar trebuie să-i facem să se
simtă iubiți. O să te instruim. Pentru noi, doctorii, îndatoririle nu se termină
cu simpla salvare a unei vieți: trebuie să-i și alinăm pe cei pe care-i
tămăduim.
Benia încercă să vorbească, însă era așa de emoționat, încât, în loc de asta,
lăcrimă.
— Ușurel, zise Kapto. Ești un om norocos, Golden. Și mâine o să afli chiar
înțelesul norocului.
6.
VP - 72
ZIUA A TREIA
1.
La o oră după ce ieșiseră din sat, cerul din zorii zilei începu să se lumineze
întâi în violaceu și apoi în roz, iar ei văzură un cal mort care zăcea pe spate,
cu copitele ridicate spre cer.
— S-a istovit de moarte, a comentat Panka sec.
Câteva minute mai târziu, trecură pe lângă un rus mort, călcat de tanc.
Cadavrul era diform, complet aplatizat, doar pânză verde și carne rozalie,
întrețesute ca un covor. Se simțea miros de ars, iar Benia își aminti de fumul
luptei din ziua de dinainte. Pe măsură ce călăreau mai departe, duhoarea
devenea tot mai puternică, oamenii deveneau tot mai tăcuți, trei sute de
călăreți, cozile cailor șfichiuind, zăbalele lovind între dinți, scârțâitul pielii,
zornăitul pintenilor.
— Dacă ți-e teamă, n-o face, spusese Jurko în timp ce se îndepărtau. Dacă
o faci, nu-ți fie teamă!
Iar Benia își dădu seama că nu-i mai era așa de teamă ca înainte. Îi era
mai frică să nu fie capturat. Moartea părea mai ușoară acum; se temea mai
degrabă de agonia dintre. Călărea la locul lui, între Garanja Păianjenul și
Prișcepa, băgând de seamă că fetița, spălată bine acum, era în șa, în fața
doctorului Kapto. Melișko trecea la pas în lungul escadroanelor, un cuvânt
ici, o încurajare colo, ca să se asigure că oamenii înțelegeau că aceasta era
calea de a-și câștiga libertatea. Dar oamenii mormăiau. Auziseră ceva în sat,
veninul răspândit de trădătorii lui Mandrîka, spunând că războiul fusese
pierdut și frații lor cazaci li se alăturaseră nemților.
— Să mergem alături de frații noștri! șopteau unii dintre soldați.
Panka scutură din cap când auzi:
— Atenție, fraților, am văzut promisiunile de data trecută ale nemților.
Ascultați la mine, zise el apăsat. Eu nu mă duc nicăieri!
Se întoarseră cercetașii.
— Sat în față. Liber!
Se apropiară, mergând încet pe jos pe unica stradă din sat. Casele erau
doar niște găoace înnegrite, iar hambarul încă mai fumega.
Deodată, se auzi o voce strigând, și „Clop, clop!” când o brișcă de modă
veche, o trăsurică trasă de un cal bătrân, veni în trap drept spre ei. Benia și
VP - 73
tovarășii lui ridicară puștile spre țăranul în vârstă care ținea frâiele. Purta o
tunică țaristă cu fireturi, cu epoleți și o medalie pe ea; pe genunchi avea o
pușcă de vânătoare veche. Văzându-i, bătrânul sări jos și încercă să fugă, dar
Zâmbărețul îl împușcă în gleznă și îl aduseră înapoi.
Melișko descălecă și privi în hambarul care fumega, înăuntru se vedeau
siluete înnegrite de bărbați și femei, calcinați cu mâinile ridicate și cu dinții
albi ivindu-se prin gurile larg deschise, stafidiți până ajunseseră la mărimea
unor copii.
Privi în urmă la Prișcepa și Benia, încă în șa, pe uliță.
— Ce s-a întâmplat aici? întrebă Melișko după ce i-l aduseră pe țăran. Ce
s-a întâmplat, cazacule?
Zâmbărețul îi dădu un brânci, iar țăranul gemu, ținându-se de glezna
schilodită.
— A venit poliția Schuma a lui Mandrîka, zise.
— Unde-i restul satului?
Zâmbărețul îl lovi cu patul puștii, iar țăranul se tângui:
— Nu-mi mai face rău! Nu-mi face rău!
Melișko dădu ordin să fie adus un scaun pe jumătate ars, ca să se poată
așeza țăranul.
— Lucrezi cu trădătorul Mandrîka? întrebă Melișko.
— Nu, dar facem un pic de curățenie de primăvară pentru el.
— Ce-i uniforma aia?
— Regimentul imperial de gardă călare al cazacilor. Am luptat pentru țar
în Războiul cel Mare.
— Și ai luptat pentru Albi împotriva comuniștilor?
Țăranul încuviință din cap.
— Unde-s ceilalți?
Țăranul privi dintr-o parte într-alta, de parcă făcea pe nebunul, ca un
copil care se joacă.
— Unii s-au dus cu Mandrîka.
— Tu de ce ești aici?
— Ca să verific câmpul. Să fac curat în hambar. Să văd cum stau lucrurile.
— Ce lucruri? Care câmp?
— Câmpul semănat. Am grijă și de oaspeții din hambar.
Bătrânul țăran cu obrajii rumeni rânji, deschizând puțul căscat al gurii.
Benia observă doar cioturile negre ale dinților.
Melișko se uită peste umărul bărbatului la Panka, iar acesta făcu un gest
care voia să spună „e nebun”.
— Cine sunt oaspeții?
— Erau străinii dintre noi. Au venit din orașe…
VP - 74
— Și ce le faci?
Țăranul privi drept în ochii lui Benia.
— Ești unul dintre ei, zise el, arătându-l cu degetul. E unul dintre ei! Un
jidan. Chiar printre voi!
Benia simți neobrăzarea primitivă a răului și se înfioră.
— Răspunde-mi, insistă Melișko, încă pufăind din țigară.
Mirosul de ars și de ceva infinit mai îngrozitor devenea insuportabil, iar
bărbații își legară batiste pe față.
Țăranul își linse buzele și deschise gura, schițând ceva ce trecea drept
zâmbet.
— Îi facem să se simtă bineveniți, zise el.
Pentru Benia, gura aceea era haznaua morții.
— Un diavol, murmură Panka. Posedat de Iele.
— Încă ceva, întrebă generalul. Care-i următoarea misiune a trădătorului
Mandrîka?
— I-o treabă specială. Străinii ăia fug din vest, de la Odessa și Chișinău, și
caută adăpost în sate. De-acolo îi culege. Ca să-i putem întâmpina în felul
nostru special.
Din nou căscătura.
Melișko încuviință din cap, frecându-și mustața cu mâna.
— Deci asta-i opera lui Mandrîka. Uitați, cazaci! Asta-i misiunea noastră.
Așa ne recâștigăm libertatea!
Se întoarse și încălecă pe Elefant.
— Mergem mai departe.
Ganakovici încă îl mai supraveghea pe țăran.
— Să-l…? întrebă Zâmbărețul.
Benia se îndepărtă călare, așteptând împușcătura, fără să tresară când
veni.
•
Câmpul de lângă sat fusese brăzdat cu zdrențe, dar, când se apropiară,
Benia văzu întâi o mână albă, o mână albă perfectă, apoi un picior gol și apoi
un amestec de gabardina și olandă și după aceea din nou carne, un chip
întreg. La vederea lor, Șosete Argintii se ridică pe picioarele dindărăt,
fornăind înspăimântată. Pământul negru mănos fusese întors de curând,
însă acum, când erau aproape, Benia putea să vadă că abia acoperea
cadavrele care zăceau în șiruri, împletite, pe jumătate despuiate, răsucite
indecent. Și el, și ceilalți se holbau; caii mușcau zăbalele, cu urechile date pe
spate și cu albul ochilor vizibil – și o groază de aripi negre bătură aerul
înainte ca păsările să se întoarcă și să vină țopăind din ce în ce mai aproape.
Melișko descălecă din nou, oftând din cauza efortului, și îi făcu semn și lui
VP - 75
Benia să facă la fel.
— Am fost în Spania, ca și tine, și am văzut multe lucruri acolo. I-au
împușcat pe preoți și pe călugărițe în piața satului. Dar nimic de felul ăsta.
Trebuie să supraviețuiești ca să fii martor, tu, mai mult decât toți ceilalți,
zise el aspru.
— De ce eu?
— Tu ești singurul scriitor. Cine sunt ăștia? Nu vezi? Privește-i mai de-
aproape pe oamenii ăștia.
Melișko îngenunche și dădu pământul deoparte. Câmpul părea să emane
o miasmă grețos de dulce, deși cadavrele erau foarte proaspete, iar Benia își
dădu seama că moartea mirosea a mure dulci stricate. Păsările de pradă își
plecau gâturile încovoiate de pe cele mai apropiate crăci, iar corbii
croncăneau, cu ochii sclipind aprins și galbeni cum e citrinul. Însoțitorii lui
Benia descălecaseră și îngenuncheau, dând deoparte pământul ca să vadă
cadavrele.
Toți fuseseră împușcați în ceafă: aici era o fată cu ochi limpezi, aici, în
locul unde ar fi trebuit să fie un picior, era chipul unui bărbat, aici un copil
care parcă doarme, toți amestecați cu o nepăsare îngrozitoare.
Melișko ridică o carte de identitate sovietică, apoi o alta.
— Nu sunt toți de-aici. Uite! Sunt toți evrei, de-ai tăi.
Îngenunche și Benia, privind cărțile de identitate și văzând numele
evreiești și orașele de baștină: Paltrovici din Nikolaiev, Greenbaum din
Herson, Jaffe din Moghilev. Erau refugiați evrei, ajunși din urmă de
înaintarea nemților. Dintr-odată înnebunit, le aruncă și culese altele,
împrăștiate neglijent pe câmp. Și atunci găsi una – o familie din Odessa…
— Părinții mei au stat la Odessa după ce au plecat din Galiția, zise el, cu
glasul frângându-i-se. Ar putea fi…
— Ei, haide, flăcăule, zise Melișko, ridicându-l și ținându-l.
Benia văzu că Melișko avea chipul extenuat, observă praful ce-i umplea
ridurile din jurul ochilor.
— Fac rămășag că familia ta e în siguranță pe undeva. Dar, oriunde ar fi,
cel mai bun lucru pe care-l putem face e să-l înfruntăm cu săbiile scoase pe
Mandrîka.
Lui Benia îi venea să plângă când se uita la câmpul acesta, câmpul acesta
evreiesc, semănat cu evrei abia îngropați. Se întrebase adesea – la ce era
bună viața? Pentru bucurie – și pentru acest război drept. Cum ar fi putut
face altceva decât să lupte împotriva acestor monștri? Își simțea propria
slăbiciune față de acești fanatici naziști care câștigau războiul, dar tot își
putea face treaba. Azi. Despre asta era vorba în această misiune.
Auzi țipete și se întoarse. Fetița de pe calul lui Kapto plângea și arăta cu
VP - 76
mâna, iar doctorul îi acoperea ochii. Poate că aici îi erau părinții, de aici
scăpase din pământ – sau din alt loc asemănător. Cazacii își făceau cruce.
Niciunul dintre ei nu mai văzuse așa ceva până acum.
Panka scutură din cap și-și frecă favoriții.
— Au înnebunit lupii.
2.
3.
La Kremlin era ora prânzului, iar Stalin, care tocmai se trezise, asculta
primele rapoarte de pe front. Stătuse treaz până la 6 dimineața, încercând să
organizeze apărarea Donului, iar forțele rusești abia rezistau pe malul de
vest. Dacă naziștii reușeau să treacă Donul, atunci s-ar fi aflat la doar 96 de
kilometri de Stalingrad, orașul lui Stalin de pe râul Volga. Între timp, mai
spre sud, nemții prădau totul îndreptându-se către câmpurile petrolifere din
Caucaz.
Molotov, stând impasibil la masă, flancat de Malenkov, un tovarăș
supraponderal mai tânăr, și de Mikoian, armeanul zvelt cu ochii întunecați,
asculta raportul șefului Statului Major, Vasilevski.
— Și Operațiunea Pluto? întrebă Stalin.
— Ștrafhikii au lansat o șarjă asupra pozițiilor germane, zise Vasilevski.
— Au fost nimiciți, afirmă Stalin, cu voce perfect neutră.
— Da. Atacau poziții germane puternic întărite. Ștrafbat-ul Întâi de
Cavalerie și-a încetat existența ca unitate.
Stalin rupse în două o țigară, scoase tutunul și-l puse în bolul pipei sale
Dunhill (un dar de la englezi).
— Complet anihilată.
Își aprinse pipa, absorbind flacăra chibritului în bolul acesteia.
— Dar ștrafnikii i-au distras pe nemți suficient ca să asigure succesul
Operațiunii Pluto?
— Operațiunea Pluto nu a reușit să respingă înaintarea nemților, deși se
înregistrează o ușoară slăbire, iar acum se regrupează.
— Deci ștrafnikii și-au făcut datoria. Au murit. Dar au luptat. Ideea
funcționează.
— Da, tovarășe Stalin. Se formează și instruiesc acum ștrafbat-uri pe
toate fronturile. Condamnații aceia luptă până la ultimul, în speranța
reabilitării.
— A fost vreunul reabilitat?
— Nu. Din câte știm, au fost puțini supraviețuitori. Acum, trecând la
Stalingrad, Gordov raportează că nemții bombardează orașul…
VP - 82
— Știu de asta. Tocmai am vorbit la telefon cu Satinov.
Stalin părea neatent.
— Dar ștrafnikii – Melișko ăla e ofițer bun. Mi-aduc aminte de el din anii
’30.
— A, da, tovarășe Stalin, n-am spus de Batalionul al Doilea.
— Raportează!
— Păi, e doar o încăierare minoră. Avem multe de discutat… Stalingrad,
fronturile de sud și de pe Don, ca să nu mai vorbim de cel central…
— Raportează despre ștrafbat-ul lui Melișko.
— N-au fost nimiciți complet. Nemții desfășoară trupe italiene în aceste
sectoare, ca să-și elibereze resursele proprii pentru ofensive, iar Ștrafbat-ul
al Doilea de Cavalerie, cel condus de Melișko, se confruntă cu unități
italienești mixte de vânători de munte din divizia Alpini Tridentina,
Bersaglieri6 și Cămăși Negre, și două escadroane au trecut de fapt până în
spatele frontului hitlerist.
Stalin era tăcut. Bătu pipa de birou, o aprinse din nou și după aceea aspiră
iar. Generalul și cei trei civili priviră flacăra chibritului și tutunul
aprinzându-se, auzind un hârâit când Stalin trase în piept. Apoi își ridică
ochii căprui.
— Unde sunt acum?
— Nu suntem siguri.
Vasilevski își verifică notițele. Era obișnuit ca Stalin să se arate interesat
de încăierările minore și ținea la el toate rapoartele.
— A, da, credem că i-au scos pe italieni din satul Micul Iablako, unde au
cerut întăriri. Nu li s-a dat niciun sprijin logistic – dar, în cursul informărilor,
toate unitățile primesc ordine să-i anihileze pe trădătorul Mandrîka și
unitățile lui dacă reușesc să avanseze. Dacă mai există ca unitate, s-ar putea
să continue misiunea asta.
— Melișko a supraviețuit?
— Se pare că da.
— Dacă se întoarce, trebuie repus în gradul de general.
— Am să notez.
— Și-a câștigat vreunul dintre bandiții lui Melișko libertatea?
— Un ștrafnik a fost executat de Unitatea lor Specială în fața întregului
regiment chiar înainte de desfășurare conform Ordinului 227. Alți cinci au
fost împușcați pe câmpul de luptă de Unitatea de baraj. Dar, cum n-au existat
întăriri logistice, a fost imposibil să-i evacueze pe răniți. Nu știm dacă a fost
reabilitat vreunul prin vărsare de sânge. Li s-a spus și că, dacă reușesc să-l
4.
Doctorul Kapto stătea sub o boltă acasă la preotul din atrăgătorul sat
Șepilovka. Lângă el se afla un bărbat îngrijit, cu fața roșie, care purta
uniformă și cizme feldgrau7 nemțești și avea capul ras pe părțile laterale.
Strălucirea puternică a soarelui era aproape orbitoare chiar și la umbră.
Kapto trecuse liniile cu câteva ore înainte și fusese întâmpinat ca și
ceilalți dezertori.
— Predă armele, descalecă și du-ți calul de căpăstru!
Puteai să citești soarta războiului după numărul dezertorilor. Nouă peste
noapte, spuneau pichetele de pază, și mai vin și alții, toate semne că nemții
câștigau. Dar acesta avea un copil în șa și o asistentă medicală cu el. Era
altfel, în mod vădit educat, un medic, zicea el. Și le spusese că-l știe din
școală pe comandantul lor.
— Duceți-mă la Mandrîka, ceruse el.
N-aveau să se lase păcăliți. Mandrîka era apărat.
— Foarte bine, zise doctorul. Spuneți-i așa lui Mandrîka: a venit în vizită
un prieten din Briansk, împreună cu Tonia Adormita. Spuneți-i că sovieticii
vor ataca în câteva ore, când se mijește de ziuă. Să fie pregătit!
— De ce te-am crede?
— Spuneți-i acum, repede, sau o să vă pară rău.
Așa că i-au dus pe doctor, pe asistentă și pe copil la maiorul Șavîkin și,
când Șavîkin i-a spus lui Mandrîka, acesta a sărit în sus de bucurie.
— El e! Credeam că-i mort. E cel mai bun prieten al meu din Briansk.
Nemernicii de bolșevici l-au trimis în lagăr. Dar iată-l.
— Și ce-i cu asistenta și cu copilul? întrebă Șavîkin, care avea o cicatrice
de glonț pe față, arătând de parcă un vierme roșu îi scormonea pe sub obraz.
— Are grijă de copii, zise Mandrîka, încheindu-și tunica și punându-și o
bonetă militară de Wehrmacht și ochelari rotunzi negri. Asta e. De acum,
Kapto vine cu noi. Dați-i o uniformă și epoleți de căpitan. Tonia o să fie
7 Nuanța de cenușiu a uniformelor armatei germane în cel de-al Doilea Război Mondial. (N.t.).
VP - 84
locotenentul lui. Primește orice vrea ea. Aduceți-l pe Kapto la mine. Între
timp, pregătiți oamenii pentru atac.
— Bine, șefu’.
Mandrîka turnă acum o ceașcă de înlocuitor de cafea și încă o cinzeacă de
coniac armenesc pentru prietenul lui din Briansk și începură să se pună la
curent cu ce li se întâmplase în mulții ani petrecuți departe unul de celălalt.
— Un singur lucru, zise Kapto după ce își împărtășiseră experiențele din
închisorile sovietice. Am ceva pentru aliații noștri.
— Nemții? întrebă Mandrîka.
— Da.
Kapto își dădu jos de pe umăr tașca și întinse o hartă.
— O să le fie util.
— Întotdeauna descurcăreț.
Mandrîka zâmbi.
— Să mă uit?
Dar hărțile erau marcate cu simboluri complexe și semne care nu-i
spuneau nimic – el nu era soldat; fusese dentist în Briansk.
Kapto își aprinse o țigară și se aplecă spre Mandrîka, vorbind
confidențial:
— Nu-i pentru vreuna dintre forțele pentru misiuni speciale sau
batalioanele de poliție. E pentru Wehrmacht. Trebuie să o dau Statului Major
al armatei – a 6-a, nu-i așa? – care se află mai la nord și se pregătește să
treacă Donul și poate să forțeze înaintarea spre Stalingrad. O să vină de la
tine și de la mine, Mandrîka. O să-ți fie de ajutor. O să fie impresionați.
Mandrîka încuviință încet din cap.
— Evident, e urgent, adăugă Kapto. Chiar ar putea să fie de ajutor pentru
a-i tăi.
— O să le-o ducem cât de curând putem, spuse Mandrîka. Acum spune-
mi, ce-i cu fetița?
5.
6.
9 Mâncare tradițională gruzină, pe bază de fasole și coriandru, nuci, usturoi și ceapă. ( N.t.).
VP - 90
miliția ca să închidă ochii – până la schimbul de focuri de la Banca de Stat
din Harkov, când fusese prins.
— Ah, Benia, mi-am pus sufletul în opera asta.
Benia luă manuscrisul, băgând de seamă că scenariul era bătut la mașină.
Trebuie să-l fi bătut la mașină unul dintre dactilografii de la biroul
Comandantului, se gândi el. Influența lui Jaba era caracterizată de obicei de
violență și accesul la mâncare, dar această piesă bătută la mașină era o
demonstrație neobișnuită de putere în stare pură.
— Trebuie s-o citești și s-o critici.
Jaba luă o cămașă de la Mametka și și-o trase pe el, închizând nasturii în
timp ce-i dădea ordinele lui Benia.
— Gorki n-a citit poveștile tale? Ei bine, tu o să fii Gorki al meu. În schimb,
o să lucrezi la clinică și, când ieșim din iadul ăsta și ne întoarcem la
Magadan, o să vii cu mine. Acuma, nu-ți fie teamă să-mi spui adevărul;
suport critica. Vezi tu, profesore, e o capodoperă și n-ar fi putut-o scrie
nimeni în afară de mine. Acuma, ne-am înțeles?
7.
Și apoi Panka îi dădu replica baritonal: „Satul în care s-a născut l-a părăsit
pentru vecie”.
Și cu toții completară refrenul:
Când Benia își puse capul pe cobur și observă nasul lung șiret al lui Panka
și ochii lui micuți, a fost uluit să vadă că îi curgeau lacrimi pe față în timp ce
cânta. Aleseseră cea mai periculoasă misiune. Câți dintre ei vor mai fi în
viață să-și cânte cântecele când va coborî mâine soarele?
VP - 95
ZIUA A PATRA
1.
VP - 98
2.
Dragă Svetlana,
Scrie-mi curând.
Lev Șapiro
VP - 99
3.
4.
La fiecare câteva minute, Benia auzea alt pârâit de focuri de armă. Apoi
tăcere. Apoi alte câteva focuri de armă. Știa deja ce poveste spune acest ritm
morbid.
El și tovarășii lui partizani ocupaseră poziții de ambele părți ale uliței
dintre cartierul general din Șepilovka al lui Mandrîka și scena ultimei lui
akțiuni criminale. Întâi, avuseseră de-a face cu românii. Fusese ușor; erau
beți. Acum erau mai aproape de Novîi Petroșevo, unde se aflau Mandrîka și
oamenii lui.
Benia și ceilalți lăsaseră caii în urmă, priponiți și în așteptare, după care
se târâseră prin iarbă până începuseră să vadă cu binoclurile câte ceva din
ce se întâmpla. Printre copaci fuseseră săpate gropi adânci. Sub soarele
portocaliu, civilii dezbrăcați stăteau laolaltă, păziți de Schuma lui Mandrîka,
care purtau tunici germane cu emblema naționalistă a crucii Sf. Gheorghe.
Benia observă că adulții dezbrăcați se acopereau cu mâinile, adoptând
poziția aceea chircită de rușine pe care o aveau oamenii în viața normală
când se aflau într-un vestiar la piscină sau așteptau doctorul – dar acum, în
mijlocul acestei barbarii, bunul-simț al acesteia îi frângea inima.
— Recunoști printre gardieni pe vreunul dintre foștii tăi prieteni? întrebă
Elmor, care era lungit lângă Benia.
— Cel puțin cinci dezertori din ștrafbat, șopti Benia, uluit să-i vadă pe
trădătorii Delibaș, Oglobin și Grișciuc Moțatul în uniforme germane.
Și erau și nemți acolo, unii cu SD pe mâneci, alții în uniforme de poliție. În
vreme de Benia și partizanii priveau, oamenii lui Mandrîka aleseră alte zece
persoane – inclusiv femei și copii: îi duseră sub amenințarea armei la
marginea gropilor și apoi răsunară împușcăturile.
Trei ofițeri în uniforme germane veniră călare să se uite.
— Ăsta-i Dirlewanger, zise Elmor, arătând spre un ofițer german slab ca
un țâr, cu runele în formă de fulger ale SS-ului pe tunică. În anii ’20, a fost
condamnat pentru crimă și viol, însă când au venit la putere naziștii și-a
format propria bandă de ucigași, Batalionul Braconierilor. Nemții ăștia sunt
soldați în Sonderkommando-ul lui. Se zice că arde oameni în hambare.
— Cine e lângă el? Cu cnutul? întrebă Jurko.
VP - 104
— E chiar Mandrîka, spuse Elmor.
Benia văzu un bărbat scund, cu fața roșie, îmbrăcat cu o uniformă în stil
nemțesc, șfichiuind în mână un bici de piele gros.
Doctorul Kapto călărea lângă Mandrîka. Purtând o tunică germană cu
însemne rusești, ducea fetița în șa exact ca înainte. Benia își aminti ochii ei
mari, ca niște luni, dar de data asta părea să fie aproape pierdută în transă,
într-un tărâm pustiu aflat dincolo de isterie.
— A fost doctorul nostru, până acum două nopți, zise Benia.
— Liovka, îl strigă Elmor pe bărbatul din dreapta lui, un cercetaș care
reușise să petreacă o vreme printre oamenii lui Mandrîka. De ce are
Mandrîka încredere în Kapto?
— Venirea lui a fost o mare surpriză, raportă Liovka. A fost întâmpinat cu
onoruri și oarecare surprindere. Mandrîka îi spune „cel mai bun prieten”!
— Și copilul?
— Călărește peste tot cu fetița aia, ba chiar și mănâncă doar cu ea alături.
— A venit cu o asistentă medicală? întrebă Jurko.
— Tonia. S-a învățat cu viața alături de oamenii lui Mandrîka. Are armă și
o folosește.
Un alt grup de civili zăcea în groapă. Răsunară împușcături. Oare poate
exista atâta tristețe pe lumea asta? se întrebă Benia. Nu există o măsură care
să decreteze că e destul?
— Putem să-i punem capăt? întrebă Benia.
— Nu încă, răspunse Elmor.
— Nu putem să nu facem nimic!
— Du-te înapoi la cai, ordonă Jurko. Dacă luptăm și murim acum, nu
ajutăm pe nimeni. Respectă ordinele, Golden.
Benia simți privirea înghețată a lui Elmor, dându-și seama că acesta n-ar
ezita să execute un ștrafnik insubordonat.
Se târî înapoi la cai, o mângâie pe Șosete Argintii și plânse pentru ce
văzuse și auzise. Îi răsunau în urechi, iar și iar, salvele de împușcături, apoi
tăcere, apoi din nou focuri de armă răzlețe. Își astupă urechile, dorindu-și
din inimă să se termine, dar fierbea de mânie. Tânjea să-l ucidă chiar pe
Mandrîka – și pe Kapto.
Îi zbârnâia mintea. Kapto fusese un caz special chiar și la Kolîma. Primise
cele mai bune rații; fără îndoială că Doctorul de Copii avea grijă de familia
comandantului, ca și de copiii nelegitimi ai gardienilor. Benia își aduse
aminte ultima lor seară înainte să fie aruncați în luptă, când Kapto fusese
chemat la Melișko. „Monturi și hemoroizi”, glumiseră bărbații, însă dacă era
vorba doar despre indispozițiile colonelului, de ce se afla acolo și un
general? Și de ce se întorsese Kapto cu o uniformă nouă? Benia își aduse
VP - 105
aminte de jeepul Willys parcat în fața cartierului general, dar și că Melișko
primea ordine în momentul acela. Dacă nu mergea telegraful, ordinele ar fi
putut fi aduse de jeep, se gândi el. Doar coincidență? Benia oftă. Doctorul de
Copii înșelase pe toată lumea, câștigând încrederea în lagăr, ca să reușească
să ajungă pe front. Dar ce șanse avea să ajungă în sectorul unde lupta
Mandrîka? Bănuia că se pot întâmpla astfel de lucruri. Războiul era un râu
umflat de viitură care spăla totul în aval, curgerea lui rapidă aruncând la un
loc evenimente de nespus și oameni de necrezut.
Când se întoarseră ofițerii, Elmor își plasă oamenii de ambele părți ale
drumului. Benia era lungit în iarbă cu Prișcepa și Micul Mametka. O ciocârlie
veni în picaj și trecu pe deasupra lui; mai sus, vulturii zburau în cercuri. Se
rugă să nu necheze caii, dar, cum îi plăcea lui Panka să spună: „Poți să
dresezi caii să facă orice, doar să cânte sau să tacă nu”. După o vreme,
Liovka, cercetașul, veni călare în fugă – „Se deplasează”, șuieră el – și sări
peste șanț, lăsându-și calul într-un desiș de plopi chiar dincolo de drum.
Venea Mandrîka. Benia trase patul de lemn al Papașei în umăr și-l lipi de
obraz și așteptă, cu inima gonind.
Și iată-i: Schuma călare mergând în pas săltat pe drum și, în mijlocul
tuturor, Mandrîka. Dirlewanger nu era cu ei, și nici Kapto sau fetița. Când
erau aproape în dreptul lor, Elmor deschise focul cu Degtiarevul lui, țintind
drept spre Mandrîka. Benia îl văzu pe Elmor smucindu-se drept în sus și știu
că a fost lovit chiar înainte să tragă el asupra lui Mandrîka însuși, însă după
aceea fu greu să găsească o traiectorie directă. Nimeri cu siguranță doi
dintre gardieni, dar după aceea se strânseră toți în jurul liderului lor și
galopară spre adăpostul satului, și în clipa aceea căzu Liovka; mitralierele
mai secerară și alți câțiva, inclusiv pe Geft. Benia încercă să rămână întins,
cuprins de panică.
De unde veneau focurile de armă? Atunci, Benia văzu în josul drumului
soldați germani și Schuma sărind din camioane și răspândindu-se, focul lor
doborându-i pe partizani, prinzându-i în ambuscadă pe cei care pregătiseră
ambuscada; și știu că trebuie să fugă înapoi pentru că, altfel, îl vor prinde în
capcană. O luă la fugă spre cai, bolborosind după aer.
O lovitură în umăr îl aruncă la pământ. Avu o senzație intensă de arsură,
iar deasupra și în jurul lui se strânseră ape întunecate.
5.
VP - 108
6.
14Marcă de metamfetamine comercializată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, produsă de
compania farmaceutică Temmler și utilizată pe scară largă de forțele armate germane. ( N.t.).
VP - 112
Bineînțeles, ei nu știu că ești evreu… Uite, hai să te ajut să te ridici.
Benia abia putea sta pe picioare. Se bălăbăni în dogoare, cu sclipiri roșii
revărsându-i-se ca o ploaie de meteoriți în spatele ochilor și ciocane de
argint bătându-i în tâmple, și se prinse de tocul ușii grajdului. Afară era
întuneric, iar Benia nu putea decât să simtă formele întinse pe pământ și
scârțâitul eșafodului.
— Benia? Mă auzi?
Kapto îl zgâlțâi.
— Trezește-te! Ascultă!
— Nu mă chinui acum, zise Benia.
— Nu, ascultă. Vorbesc serios, prietene. Încalecă și pleacă.
— Mă lași să plec?
O străfulgerare de viață, un soare care răsare, un tunel cu lumină.
— Ai mai trecut prin așa ceva. Ia-o pe drumul ăla. În partea aia sunt
italienii, și ei sunt mai blânzi ca noi și da… Vreau să știi că sunt un om
cumsecade.
Benia ridică privirea spre ochii luminoși ai doctorului, spre chipul lui în
formă de inimă lipsit de riduri, cu bărbia ascuțită și părul cu bucle strânse.
— Și fetița?
— Un doctor trebuie să aibă grijă de pacienții lui, întâi să tămăduiască și
apoi să aline, zise Kapto și, pentru prima dată, Benia văzu că în zâmbetul
deschis și ochii care nu clipeau se afla ceva îngrozitor de nepotrivit.
— Trebuie s-o țin aproape în fiecare clipă. Ceilalți sunt niște monștri: i-ai
văzut. Dacă o las să-mi scape de sub ochi, ar putea s-o ia…
— De ce ai ajuns tu în Gulag? Nu erai Politic, nu-i așa?
— Ușurel, haide, ușurel. Nu mai spune nimic, Golden.
Ajunseseră deja la șirurile de cai, iar Benia o văzu pe Șosete Argintii
așteptându-l. Îi șopti numele, iar ea își întoarse spre el gâtul de catifea și
botul ei moale îi cercetă fața, iar el iubea calul ăsta: draga de ea. Încercă să
încalece, dar nu putea să-și ridice piciorul. Kapto îl ajută să pună un picior în
scară și-l înălță în șa, unde Benia rămase clătinându-se nesigur, cu mâna pe
oblânc.
— Pleacă acum, pleacă, zise Kapto. Nu te uita în urmă. Încerci să mă faci
să te spânzur în zori?
Dădu o palmă calului, iar Șosete Argintii porni în pas săltat pe drumul
spectral.
VP - 113
7.
VP - 115
ZIUA A CINCEA
1.
15 Sărbătoarea Mântuitorului, eveniment anual care are loc la Veneția, în cea de-a treia duminică din
iulie. Sărbătoarea începe cu un praznic de recunoștință pentru încheierea epidemiei de ciumă din
1576 și este urmată de o procesiune la biserica Preasfântului Mântuitor, ridicată pe insula Giudecca.
(N.t.).
VP - 117
doar una subiectivă, ce se năruie la contactul cu adevărurile celorlalți.
Excentricul proprietar expune ediții din Pirandello pe care ea nu și le poate
permite, însă pune mâna pe ele, le miroase hârtia. La început, a dus-o acolo
mama ei, dar acum, cu îndrăzneală, se duce peste tot de una singură,
mergând în jurul bisericii SS Giovanni e Paolo ca să se uite la mormintele
bărbaților care transformaseră Republica Venețiană în Serenissima
orașelor, sau la Palazzo Ducale, unde admiră armurile, tunurile, frescele și
portretele dogilor. E mândră de venețienii ei: Florența îl are pe
Michelangelo, în schimb, Veneția îl are pe Tiziano. Ia un vaporetto până la
cimitir și așază flori pe mormintele lui Stravinski și Diaghilev: ei sunt cei
care-au încurajat-o să învețe rusa – să vină în Rusia.
— Fabiana? o strigă acum Montefalcone.
Se trezește din visare, aducându-și aminte unde e.
— Si, vreau să merg acasă. Curând. Dar cât sunt aici, vreau să fiu de
ajutor.
— Bun, bun. Ducem lipsă de personal medical. Am pierdut o asistentă în
raidul acela rusesc și am pierdut și un ofițer bun – o, bineînțeles că tu știi…
Scuză-mă, am… O! Maremma maiala!
Își blestemă propria lipsă de tact.
— E în regulă, serios. Chiar e, zise Fabiana, fără s-o deranjeze că se
referea la soțul ei.
Un prost, dar unul drăguț.
— Bene! E momentul să ne întoarcem la treabă. Nu te mai gândi la nimic.
Ești gata?
— Așa cred, zise ea.
— Cortul medical e chiar în spatele grajdurilor. Ia un cal și du-te până
acolo. Pacientul are nevoie de tine. Nu-i niciun doctor aici în momentul ăsta.
Va trebui să organizezi singură totul. Ești pe cont propriu. Poți să te
descurci?
Fabiana își îndreptă spatele și își șterse transpirația din ochi.
— Da, da, pot.
— N-am nicio îndoială că poți. E cât pe ce să înceapă noua ofensivă și mă
tem că atunci o să ai multă treabă. Ascultă, poți să auzi tunurile de pe Don,
poți să auzi motoarele? Sunt panzere germane care merg spre est.
Adoptând tonul jurnalelor de actualități de propagandă, declamă:
— Spre Volga! Spre Stalingrad! TUTTE STRONZATE! IDIOTI! Numai
rahat! Idioți!
Face semn cu mâna.
— O, n-avem ce căuta aici…
Se ridică și făcu o plecăciune.
VP - 118
Fabiana salută, dar, când privi în urmă, Montefalcone era în josul străzii,
vorbind cu unii dintre cercetașii kalmîci. Încă o dată, era pe cont propriu.
Când trecu de cămile, două dintre ele își încrețiră buzele, își arătară dinții
galbeni și începură să fornăie. Hidoase animale, se gândi ea. Nelinișteau caii.
Își scoase din grajd calul palomino, o iapă cu trupul auriu și coadă și coamă
albe pe care o chema Violante, și merse călare prin sat până la marginea
stepei, unde fusese ridicat cortul kaki al Crucii Roșii. O legă pe Violante afară
și privi spre câmpie. Deși era încă dimineață, soarele ardea, orizontul era
lung și bine reliefat, un azuriu așa de intens, că arăta aproape ca marmura
rece.
Niște avioane, zburând în formație perfectă, străbătură cerul – văzu
crucile germane. Peste o fâșie de cer din est, dincolo de Don, se ridica un fum
negru ca smoala, ca o draperie întunecată trasă peste o fereastră. Fabricile
din Stalingrad, poate? Auzea vuietul motoarelor, deodată apropiat, pe
măsură ce praful învăluia satul. Se apropia o coloană de tancuri nemțești,
tunuri autopropulsate și camioane, prea multe ca să le numeri. Tancurile,
vopsite în kaki-închis, trepidau și bubuiau, scoțând gaze de eșapament
negre, cu șenilele scrâșnind pe drumul nisipos. Cocoțați pe ele, soldații
nemți, tineri arși de soare, îmbrăcați în verdele-cenușiu al Wehrmachtului,
unii cu puști, alții cu bazooka, rânjiră la ea când trecură și-i aruncară
sărutări și-i făcură semne de închinăciune.
Fabiana rămase în picioare în soare până trecură, închizând ochii când
simți pleava așezându-se asupra ei și, când îi deschise, coloana dispăruse în
stepă, deasupra ei învârtejindu-se paie arse și aburi negri, ca un propriu nor
divin.
Văzu călărețul apărând din praf și oftă. Nu putea fi decât o singură
persoană.
— Malamore face inspecția, zise el, cu chipul brăzdat de soare, aproape
dăltuit, ca piatra, lipsit de expresie. Inspectează unitatea medicală favorită.
Te odihnești?
Ea încuviință din cap, acoperindu-și ochii cu brațul și simțindu-se
vulnerabilă cu șorțulețul ei alb.
— Am un pacient, zise ea.
— Unul dintre ai noștri?
— Cred că da. Trebuie să mă duc și să-l examinez.
— Bine.
Malamore salută.
— Mă întorc la căderea serii.
Și intră în pâclă.
VP - 119
2.
În cortul maroniu al Crucii Roșii, făcut din dril și pânză de sac, Fabiana
văzu cinci paturi de campanie simple, cu saltele pătate. Pe una dintre ele
zăcea un bărbat îmbrăcat, care fusese așezat acolo fără ceremonie. Încă mai
purta cizmele de călărie și avea un bandaj murdar în jurul capului. Fața îi era
plină de umflături și îi curgea sânge din nas, din buză și din ochiul drept. Era
foarte slab și nu era tânăr. Majoritatea băieților pe care-i văzuse Fabiana
aveau între optsprezece și douăzeci și cinci de ani. Bărbatul acesta avea
undeva între patruzeci și cincizeci, presupuse ea, și era hrănit prost de ceva
vreme. Cum stătea pe pat, părea foarte subțire și uscat; cămașa era pătată cu
sânge, o parte din el negru și uscat, iar pantalonii erau murdari de praf,
sudoare și cheaguri întărite. Nu s-ar fi mirat să aibă și păduchi. Nu era sigură
ce naționalitate era, așa că-i căută prin buzunare, dar n-avea niciun act. Era
prea bătrân să fie recrut și prea prost hrănit ca să fie ofițer, așa că Fabiana
presupuse că era fie unul dintre rușii lui Mandrîka, fie unul dintre foștii
condamnați nemți ai lui Dirlewanger, despre care se spunea că ucid în sate
ruși și evrei, femei și copii. Dacă era membru al vreuneia dintre aceste
unități speciale, era un degenerat. Își aduse aminte că-i întâlnise pe
Mandrîka și Dirlewanger când călăreau cu Malamore și o dezgustaseră. Dar
ea nu era decât o asistentă medicală și nu era treaba ei să-i judece pe aliații
Italiei, și acesta era păcatul ascuns al acestor vremuri, își zise ea: dacă îți
convingeai conștiința să devină suficient de flexibilă, puteai învăța să
tolerezi orice și să te mai bucuri totuși când vezi cum se deschid florile.
Când începu să-l examineze, Fabiana își dădu seama cu un șoc că fusese
împușcat și avea cămașa udă. Se întrebă dacă avea să moară. Trecu imediat
la treabă, tăindu-i hainele și ocupându-se de rana de la umăr. N-avea niciun
infirmier, așa că trebuia să facă totul singură. Îi ridică umărul. N-avea nicio
rană de ieșire, ceea ce însemna că glonțul era încă înăuntru.
O să-i spun Pacientul Numărul Unu, Il Primo, hotărî Fabiana.
— Oricine ai fi, orice-ai făcut, ești noul meu început, renașterea mea,
primul pacient pe care l-am îngrijit singură, și o să supraviețuiești, îi spuse
ea cu voce tare.
•
Benia visa. Era la Kolîma, pe 22 iunie 1941, ziua în care nemții invadaseră
Rusia. După ce-și terminase treaba cu doctorul Kapto la clinică, îl găsise pe
Nemuritor așteptându-l.
— Te caută Șefu’, zise Nemuritorul, care-și întindea mâinile ca niște
mistrii.
VP - 120
În baraca lui Jaba, majoritatea deținuților zăceau extenuați în paturile lor,
aruncând priviri de-a lungul aripii dormitorului comun spre secțiunea lui
Jaba, unde se țineau Penalii, jucând cărți și umflându-se în pene cu jafuri și
bătăi cu împușcături, femei și bani. Benia observă un nou-venit pe patul de
lângă ușă, un băiat măsliniu care fuma. Probabil un transfer dintr-un lagăr
din apropiere.
Ca de obicei, Jaba era fără cămașă și era prins într-un joc de cărți cu două
femei și un alt Penal, căruia i se zicea Sifiliticul – din cauza feței pline de
cicatrice. Nu era de mirare că toți aproape cădeau din paturi ca să se uite la
jocul ăsta de cărți, se gândi Benia. Cu excepția asistentelor, n-ar fi trebuit să
se afle femei într-un lagăr de bărbați.
În fața lui Jaba stătea o femeie care semăna cu o pasăre neagră, radiind o
asemenea aură de întunecime, încât strălucea. Nu ridică privirea când
ajunse Benia.
— Stai jos și uită-te, zise Jaba.
Benia se așeză pe marginea unui prici. Nu-și putea lua ochii de la femeie.
— Știi cine e? îi șuieră Nemuritorul în ureche. Atamanșa!
Toată lumea știa că Atamanșa era căpetenie de cazaci, șefa lagărului de
femei din apropiere, pe care-l conducea exact cum îl conducea Jaba pe
acesta. Ataman era titlul generalilor cazaci – dar, din câte știa Benia, aceasta
era prima femeie căpetenie. Se gândi că înfățișarea ei țigănească era foarte
frumoasă, cu atât mai mult când lăsă țigara din mână și își trecu neatentă
mâna prin părul asistentei Niușka, aflată lângă ea.
— A venit pentru un joc de cărți? întrebă Benia.
— Cere un serviciu, zise Nemuritorul, iar Șefu’ a zis că o să joace cărți în
schimbul lui.
Jucau pocherul de lagăr, cu reguli speciale. De două ori își arătară cărțile
și se păru că Atamanșa a câștigat, însă Jaba, îngustându-și ochii și ciufulindu-
și claia de păr cenușiu țepos, ridicase cumva miza și continuaseră să joace.
— Ăsta-i povestitorul tău, Jaba?
Lui Benia îi trebui o clipă să-și dea seama că Atamanșa se uita dintr-odată
la el.
— E profesorul meu, zise Jaba.
— Tu ești scriitorul, conțopistul?
I se adresase direct, cu un accent așa de puternic de Don, că sunase
absurd de pitoresc.
— Da, spuse Benia.
— Păi, atunci, povestitorule, stai lângă mine, zise Atamanșa. Poate că
ochii tăi albaștri o să-mi aducă noroc.
— Un gambit iscusit, Atamanșa, spuse Jaba, dar ăștia sunt ai mei.
VP - 121
— Foarte bine, pune la bătaie floricica, îl îndemnă Atamanșa.
Niușka își coborî privirea.
— Nu știam că-ți plac floricelele, zise Jaba.
— Îmi place totul, răspunse Atamanșa.
Jaba îi făcu semn lui Benia, care se așeză ascultător pe scaun lângă ea.
Fără să-l mai privească, Atamanșa îi arătă cărțile. Trecuseră doi ani de când
stătuse așa de aproape de o femeie. Avea piciorul aproape de al ei și-i putea
simți mirosul pielii și căldura arzătoare care radia dinspre ea. Îi cuprinse cu
privirea pantalonii băgați în cizmele strâmte, bluza albastră de zek
descheiată la gât și pielea întunecată ca pământul scorojit, și se minună
închipuindu-și cum ar fi să facă dragoste cu ea. Era sigur că s-ar putea
descurca. Femeia îi oferi o țigară, iar el o luă. Nemuritorul i-o aprinse cu un
zâmbet afectat. Când Atamanșa se mișcă, își lăsă mâinile să-l atingă; în timp
ce fuma, îi suflă fumul albastru în față; iar Benia începu să-și închipuie cum
chiar acest scenariu din baraca Șefului îl poate aduce în situația s-o sărute
pe buzele ei crăpate, să-i desfacă pantalonii și să se întindă spre coapsele
ei…
Era din nou viu, își dădu el seama brusc. După arestare și condamnare, nu
mai simțise așa ceva. Fusese fărâmițat în colbul lagărului. Am devenit un
eunuc, se gândi el, un castrat, o cochilie goală. Își pierduse orice dorință
sexuală. Încetase să mai fie Benia Golden. Și iat-o, acum, chiar în ziua în care
a început războiul.
— Arată-mi cărțile, zise Jaba încet.
Făcea totul în tăcere și nu ridica niciodată glasul.
Atamanșa își etală cărțile din mână.
— Ai câștigat, zise Jaba.
— Încasez potul, spuse ea.
— În regulă, răspunse Jaba, dând din cap spre Nemuritorul, iar acesta își
strânse brusc brațele în jurul Sifiliticului, care nu se putea mișca.
Zâmbărețul îi prinse mâna și, rapid, mânuind un clește, îi tăie degetul mic.
Sifiliticul urlă și se zvârcoli în chinuri. Nemuritorul îi dădu drumul și-l duse
de-acolo.
Zâmbărețul aruncă degetul pe masă, în fața Atamanșei. Benia sări în sus,
îngrozit.
— În sfârșit, spuse ea. Acum pot primi ce-mi trebuie?
— În schimbul unui diamant, spuse Jaba.
— Ce vrei să știi?
Zâmbetul lui Jaba era orbitor atunci când voia.
— Ceva despre prietenul tău.
— Foarte bine, Batono Jaba și, spunând „Lord Jaba” în gruzină, îi vorbi
VP - 122
șoptit la ureche o vreme.
— Mulțumesc, Atamanșa, spuse Jaba.
Femeia se sculă în picioare. Se ridică și Jaba. Atamanșa se întoarse spre
Benia.
— Am sentimentul că o să ne mai întâlnim, spuse el, luându-se singur
prin surprindere.
Bandiții pufniră la auzul impertinenței.
— Mă îndoiesc, răspunse Atamanșa, arătându-și dinții, dintre care unul
era de aur. De unde vin eu, îmblânzim ponei tineri. Du-te înapoi la cărțile
tale!
Jaba se ridică și făcu o plecăciune, maimuțărind până în ultimul detaliu un
nobil gruzin. Nemuritorul deschise calea, urmat de Jaba. Atamanșa privi la
Niușka, îi întinse brațul, iar Niușka îl prinse, cu ochii plecați ca o mireasă
sfioasă. În cele din urmă, Atamanșa și Niușka porniră încet pe coridor, de
parcă ar fi fost la o nuntă țigănească.
— Vrei să i-o tragi Atamanșei? rânji batjocoritor Zâmbărețul, cu
răsuflarea aspră în urechea lui Benia. Ai grijă! Voia să joace pe ochii tăi
albaștri, dar a trebuit să se mulțumească doar cu degetul Sifiliticului.
Benia înghiți cu greutate, înțelegând în cele din urmă ce se întâmplase.
— Știi cum și-a ucis iubiții la Rostov? întrebă Zâmbărețul. I-a tăiat în timp
ce le-o trăgea, de la gât până la vintre, cum scoți mațele unui pește.
— Ce-a zis despre prietenul ei și diamant?
— E amanta lui Șpigelglas, Comandantul Zonei, iar un diamant e o
informație neprețuită care poate fi folosită împotriva cuiva.
Atamanșa ajunsese la ușă – însă ezită și apoi privi spre tânărul de pe
ultimul prici. Nou-venitul.
— Tu ești, Mihail Cerkin? întrebă ea.
Bărbatul ridică privirea surprins.
— Da, dar nu cred…
— Nu, nu ne-am cunoscut, spuse ea veselă. Dar sper că-ți place noua ta
casă de-aici.
Înainte să apuce bărbatul să răspundă, ea adăugă:
— Ai urmărit jocul?
— Da.
Se ridicase în șezut acum, neliniștit.
— Pe ce jucați?
Atamanșa îi aruncă un zâmbet de pirat, cu o sclipire de aur.
— Pe tine, spuse ea.
Chipul lui Cerkin încă mai oscila între stinghereală și uluire când
Nemuritorul ridică o scândură care atârna pe peretele de lângă ușă și, cu o
VP - 123
mișcare neîntreruptă aplicată viguros, o izbi în creștetul lui Cerkin și o trase
înapoi cu același entuziasm, agățând-o la loc de unde o luase. Se întâmplase
așa de repede, că Benia abia înțelesese zgomotul pocniturii, dar știa că în
mijlocul scândurii era un cui lung. Fără să-și schimbe expresia nesigură,
Cerkin își duse mâinile la tâmple, de parcă ar fi probat o pălărie care nu-i
venea tocmai bine, după care pe frunte începură să-i curgă două șiroaie
curate de sânge ca melasa. Bărbații aflați pe priciuri se holbară o clipă și
apoi începură să-și mute privirea în timp ce bărbatul se lăsă într-o parte pe
prici, foarte încet, și începu să se zvârcolească în spasmele morții.
Atamanșa o conduse pe Niușka pe ușă și o scoase în noapte, și atunci
Benia își dădu seama că femeia câștigase și să-și petreacă un timp cu fata lui
Jaba.
Simți mâna lui Jaba apăsându-l pe gât.
— În caz că te întrebi, omul acela încălcase un ordin dat de Atamanșa. Noi
nu uităm niciodată așa ceva. Stai jos.
Benia se așeză.
— Aud că te-ai oferit voluntar pentru armată? întrebă Jaba, de parcă nu
se întâmplase nimic cât de cât important, de parcă trupul bărbatului nu era
târât din baracă de oamenii lui, cu o mulțime de înjurături în falset din
partea Micului Mametka.
— Ai auzit?
— De ce să faci o asemenea nebunie, Benia?
— Ca să lupt împotriva fasciștilor.
— Și crezi că Armata Rusă nu poate să facă față fără zelul tău războinic?
— E ceva ce trebuie să fac. Șefule, sunt rus, evreu. Naziștii sunt dușmanii
mei.
Jaba clătină din cap.
— În codul nostru de briganzi, nu lucrăm pentru stat și nu luptăm pentru
stat. Niciunul dintre noi n-o să se ofere voluntar. Nu îți scapă ceva din
vedere, domnule scriitor-invitat?
Benia ezită. Zâmbărețul, Nemuritorul și Mametka se întorseseră,
privindu-și stăpânul ca niște câini de pază care așteaptă un fluierat.
— Ce?
— Ca să supraviețuiască aici, omul are nevoie de două lucruri. Duhul
vieții; îl ai. Dar are nevoie și de noroc, nu o dată, ci de multe ori. Golden, eu
sunt norocul tău. N-am eu grijă de tine?
O pauză. Încă mai rânjea, dar ochii migdalați erau reci ca piatra.
— Îmi cer iertare, Batono Jaba, răspunse Benia, care simțea că era
momentul pentru străvechea etichetă gruzină. Am fost nerecunoscător. N-o
să mă duc niciodată la război… Da, mi-ai salvat viața. Îți aparțin.
VP - 124
3.
— E aici, tocmai s-a întors de pe front, zise fratele ei, Vasili Stalin. Hai să-l
căutăm!
Îmbrăcat în uniforma lui de aviație cu însemne de colonel pe epoleți, o
conduse pe Svetlana printre chefliii din dacea de stuc alb cu coloane elene.
— Zubalovo e făcut pentru petreceri, nu-i așa? Păcat că lui Papa nu i-a
plăcut niciodată.
Svetlana fusese cât pe ce să nu vină. Revelația despre mama ei o tulburase
profund. De ce o abandonase mama ei? Fusese înșelată în toți anii aceștia,
doar ca să descopere adevărul într-un ziar. Voia să discute cu Vasia, însă el
era așa de aiurit și de cherchelit, încât era evident că nu era momentul. În loc
de asta, luă un pahar de șampanie, îl dădu pe gât și se simți un pic mai bine.
Dacă n-ar fi existat posibilitatea să-l întâlnească pe Șapiro, n-ar fi venit la
petrecere, dar simțea că această ocazie s-ar putea să nu mai apară.
Încăperile vilei erau pline de ofițeri în cizme și tunici și o mulțime de
Veronica Lake și Ingrid Bergman rusoaice, înalte și fermecătoare, cu părul
buclat, umerii goi și decolteuri amețitoare. Svetlana purta prima ei rochie
copiată din revista Vogue și pantofi fără toc și se simțea stângace printre așa
de multe dintre femeile frumoase și bărbații eleganți ai Moscovei, cei cărora
li se spunea Stilagi – Spilcuiții. Îi recunoscu pe mulți dintre ei: erau poetul
Simonov și soția lui, starul de film Valentina Serova; dincolo, regizorul de
film Roman Carmen, cu soția lui, Nina, tot actriță. Svetlana știa toate bârfele:
fratele ei, Vasili, era îndrăgostit de Nina; Vasili o mutase pe Nina la el acasă,
dând-o afară pe nevasta lui, Galina. Soțul Ninei era așa de furios, că-i scrisese
lui Stalin ca să se plângă!
Vasili o trăgea de mână, un drăcușor răutăcios care-i șoptea lucruri
îngrozitoare:
— I-am tras-o ăsteia cu bărbatu-său în camera de alături, spunea el. Și
ăsteia…
— Nu-mi mai spune sau îmi astup urechile, zise Svetlana – dar el nu se
opri.
Să faci dragoste nu putea fi așa de urât cum făcea el să pară, se gândi, cu
siguranță trebuie să fie minunat când ești îndrăgostit, nu? Femeile dansau
pe muzica gramofonului. Foxtrotul era noul dans, așa de rapid, așa de
apropiat – iar Svetlana tânjea să fie în stare să danseze. Din când în când,
câte o fată se încolăcea în jurul lui Vasili, chicotind și dansând, iar ea era
lăsată deoparte.
— O, stai, Sveta, mă întorc imediat, spunea el, iar ea trebuia să aștepte ca
VP - 125
o proastă.
Dar el se întorcea curând și o trăgea mai departe.
— De ce vrei să-l cunoști?
— Doar ca să discut despre articolele lui.
— Pfui, nu-i turna gogoși fratelui tău. Ești îndrăgostită de el!
— Nu! N-ai dreptate.
— Ești doar o fetiță. Atunci e o pasiune de școlăriță. Dar vrei să-l săruți,
vrei să te distrezi…
— Taci din gură, Vasia, nu fi scârbos! N-are totul legătură cu asta…
— N-are? Ba are! Vrei să i-o tragi!
— Încetează, Vasia, sau plec. Faci totul să pară vulgar! Chiar ar trebui să
plec…
— Du-te, atunci, pleacă, mironosiță mică…
Vasili deveni nesuferit foarte repede. Chipul palid se încorda, buzele i se
subțiau. Dar apoi se schimbă iar.
— Atunci n-o să-l cunoști pe drăguțul tău! spuse el.
— Nu e… O, te rog, Vasia.
— Haide, surioară, o să-l găsim. Și poți să i-o tragi mai încolo!
— Vasia…
— Stai! zise el, prinzând-o de braț. E chiar aici. Uite! Nu poți să pleci
acum.
Și, în cele din urmă, era acolo.
— Lev! strigă Vasia, strângându-l la piept. Ia uite cine vrea să te cunoască!
Un bărbat înalt, în uniformă militară, cu o claie de păr negru vârstat cu
cenușiu și ochi întunecați arzători vorbea cu un grup de femei care-l
ascultau cu atenție. Svetlana avea să-și aducă mereu aminte că avea pumnul
ridicat, arătând cu un deget, ca să-și sublinieze punctul de vedere. Își puse
un braț în jurul lui Vasili.
— Lev Șapiro, aceasta e sora mea, Svetlana, spuse Vasili. Sper să nu te
plictisească. E foarte serioasă!
Șapiro coborî privirea spre ea, iar în momentul acela Svetlana se simți
mică și urâtă și foarte copilă. Femeile se întoarseră spre ea cu buzele lor
stacojii, părul ondulat și ochii machiați cu negru și părură irezistibile,
dezinvolte și sofisticate. Dar, spre uluirea ei, Șapiro le părăsi fără nicio vorbă
și o duse deoparte.
— Scrisoarea ta m-a bine dispus, zise el. Ce îndrăzneală din partea ta, să
scrii așa! Și ți-am răspuns.
— Știu! Cum ai îndrăznit să răspunzi?
Râseră cu gura deschisă, de parcă s-ar fi cunoscut deja.
— Nu suntem noi lei? întrebă el.
VP - 126
— Ba da, spuse ea. Așa te cheamă.
— Și o să fie și numele tău. O să-ți spun Lvița. Pot, Leoaico?
— Da, o, da.
Se uită foarte atent la ea.
— Ai ceva trist în ochi. Vrei să-mi spui despre ce e vorba?
Era cel mai ciudat lucru, se gândi Svetlana după aceea. Abia o cunoscuse
și vedea direct ce e în inima ei. Era cea mai mare taină din viața ei, iar
bărbatul acesta, pe care-l cunoștea de un minut, părea să știe despre ea. Așa
că îi spuse despre mama ei și ce aflase. Iar el o mângâie, îi spuse că era
nedrept, analiză cum trebuie să se fi simțit ea, o ascultă. Câtă bunătate era în
omul ăsta!
— Acum, că am vorbit, te simți mai bine?
— Mult mai bine.
— Vrei să dansezi puțin cu mine?
— Foxtrot?
— Da, foxtrot. Ai încercat?
— Da, dar numai cu prietena mea, Marta. Ea m-a învățat.
Îi luă mâna și o trase pe ringul de dans și o ținu atât de aproape, că îi simți
bărbăția. Treptat, se relaxă sprijinită de el, având încredere în el, urmându-i
mișcările.
— N-am fost bună de nimic, zise ea după aceea. Îmi pare rău! Pantofii mei
fără toc sunt oribili!
— Ce vrei să spui, Leoaico? Ai fost strălucită. Mi-a făcut plăcere să dansez
cu tine. Și rochia asta e așa de elegantă. E nouă?
După aceea o luă din nou de mână, pur și simplu, fără să ezite nicio clipă,
de parcă ar fi fost o fată obișnuită.
— Spune-mi ce crezi despre relatările de război. Înțelegem cum trebuie?
Svetlana nu-și amintea ce răspunsese, însă el ascultase cu atenție și
discutase despre opinia ei ca și cum ar fi fost un critic literar, un erudit, nu
doar o fetiță de școală. O întrebă despre cărți și filme și istorie și nu pomeni
nici măcar o dată de tatăl ei sau de Kremlin. Era obișnuită cu lingușiri demne
de un sultan. Nimeni nu o contrazicea vreodată pe fiica Țarului, dar
întotdeauna voiau ceva de la ea sau scăpau repede de ea, temându-se de
numele ei. Însă Șapiro n-o flată nici măcar o dată. Nu era de acord cu ea în
legătură cu un articol de Ehrenburg și o trată ca pe un egal:
— Spui așa doar pentru că n-ai citit tot articolul, spuse el. Dacă ai fi citit
ultima propoziție…
Când se uită, în cele din urmă, la ceas, era trecut de miezul nopții și îi
căută privirea căpitanului Klimov, iar polițistul încuviință din cap.
— O, trebuie să mă duc acasă, spuse ea. Am…
VP - 127
Se abținu: era cât pe ce să spună „școală”! Dezastru!
— Chiar trebuie să pleci? întrebă Șapiro. Îmi place foarte tare discuția.
Tăcu și-i zâmbi.
— Da, ești așa de reconfortantă! Nu ca actrițele acelea blazate. Ești
singura persoană de aici cu care pot să am o conversație serioasă…
— Nu râde de mine!
— Nu, vorbesc serios. Vederile tale sunt pur intelectuale, cu desăvârșire
neatinse de vanitate sau ambiție. Putem să ne mai întâlnim?
— Da, da, sigur. N-am absolut nimic de făcut seara.
— Vezi? Nimeni de-aici n-ar spune așa ceva. Toate susțin că sunt ocupate.
Se joacă. Și deja au flirtat cu zece bărbați și…
O privi cu intensitate.
— Tu nu ești deloc așa, nu?
Svetlana clătină din cap.
— Mă întorc pe front poimâine. Deci, mâine seară? O să fie ultima mea
seară în Moscova.
Pe drum spre casă, pe bancheta din spate a mașinii, cu Klimov și șoferul
pe locurile din față, se lăsă pe spate, închise ochii și savură cele întâmplate.
Pentru prima dată, era absolut fericită, pe bună dreptate. Fericită ca o
leoaică atunci când e cu leul ei.
4.
VP - 132
ZIUA A ȘASEA
1.
VP - 133
de Borodino16, își trecu în revistă munca. Operația nu fusese dificilă. Se
pricepea bine să sutureze. Era și puternică și nici n-o stingherea trupul lui
dezbrăcat. Când omul era așa de bolnav, era ca atunci când aveai grijă de un
copil sau un animal de companie. Tăietura de pe frunte era o zgârietură
peste care un doctor local întinsese o cataplasmă lipicioasă, ceea ce s-ar
putea să fi ajutat rana să se închidă singură. Poate că Il Primo era cazac, deși
gleznele și coapsele erau iritate de la călărit, sugerând că nu era obișnuit cu
viața în șa. Fața și trupul erau negre și albăstrui de vânătăi și fusese lovit cu
bice și obiecte boante. Poate că nu era unul dintre torționarii lui Mandrîka, ci
unul dintre prizonierii lor? Oricum, era norocos. Rana de la cap nu-i
fracturase craniul; glonțul din umăr ratase toate organele și grupele de
mușchi vitale. Fusese bătut, dar scăpase și avusese destulă putere să plece
călare. În plus, calul îl așteptase, în loc s-o ia la fugă și să-l târască peste
câmp, ceea ce, în timpul confruntărilor de cavalerie, ucidea mai mulți
oameni decât tăieturile de sabie.
— Chiunque tu sia, sei fortunato, spuse ea cu voce tare. Oricine ai fi, ești
norocos.
Bărbatul deschise ochii și o privi drept în față. Avea ochii de un albastru
neobișnuit de luminos, cu punctișoare galbene în mijloc.
— Nimeni… care mă știe… n-ar spune… că sunt norocos, zise el cu un
horcăit șuierător, într-o italiană șovăitoare.
— Nu încerca să vorbești, spuse ea sever în rusă. Te rog, odihnește-te. Nu
vreau să-mi compromiți munca grea.
— Severă! zise el, adormind la loc.
Cuvinte italienești, se gândi Benia, Italia – ce amintiri fericite avea, cu vila
din Sorrento a lui Maxim Gorki. Domina Golful Napoli. Își aduse aminte de o
seară anume, când el și Gorki stătuseră afară, la căldură, și discutaseră până
după miezul nopții. Fuseseră aduse și consumate farfurii cu paste și mai
multe sticle de vin. Vorbiseră despre politică, despre cărți și revoluție, și,
bineînțeles, despre dragoste, rostind toasturi. Bătrânul scriitor îi spusese
povești despre viața lui pe drumuri, ca vagabond fără o lețcaie, despre
începuturile faimei lui ca scriitor, despre luptele de la Moscova din 1905,
respectul și prietenia lui față de Lenin și despre cum fusese dezamăgit de
dictatura acestuia și plecase în exil. Vorbiseră despre Rusia în timp ce
greierii începuseră să țârâie, iar la gramofon se auzea muzică de jazz. Benia
era încă tânăr pe atunci, abia trecuse de douăzeci de ani, învățându-și
meșteșugul de scriitor, și fusese copleșit să-l cunoască pe Gorki, să stea cu
16Specialitate rusească de pâine neagră de secară cu maia și melasă, uneori cu coriandru și chimen.
(N.t.).
VP - 134
Babel și alții. Învățase italiană, băuse espresso în fiecare dimineață, făcuse
dragoste în fiecare după-amiază cu menajera siciliană a lui Gorki, iar serile
se alăturase micii comunități de scriitori ruși și amante ale acestora.
Dumnezeule, mâncarea, munții și frumusețea femeilor! După aceea, Stalin îl
convinsese pe Gorki să se întoarcă la Moscova, ispitindu-l cu lingușiri, cu un
conac și o rentă nelimitată. Benia fusese în vizită și iată-i pe Gorki, amanta și
fiul lui, locuind într-un palat art deco devenit o închisoare magnifică plină de
spioni ai poliției. Însă Gorki tot mai citea poveștile lui Benia, corectându-le el
însuși, și le publica în jurnalele lui și-l prezentase mai marilor Partidului din
Uniunea Scriitorilor.
— Scrie despre război dacă ai ocazia; războiul este întreaga viață distilată
în elementele esențiale, îi spusese Gorki înainte să moară. E tăria de caracter
din noi toți.
Când începuse Războiul Civil din Spania, Benia, flămând de „tăria de
caracter din noi toți”, materialul ideal pentru orice scriitor, dăduse fuga la
Madrid. Depeșele către Pravda relatau aventurile sale pe front și ironia de a
fi un scriitor evreu plăpând printre ucigași fanatici. Ba chiar odată, pe
frontul de la Madrid, apucase o pușcă și trăsese în fasciști, doar pentru a
simți emoția de a fi viu și așa de aproape de moarte. În timpul luptelor de pe
Ebru, învățase să călărească și galopase alături de soldați, temându-se și
totuși așa de emoționat că era acolo unde conta, în abatajul fierbinte al
războiului și al vieții, acolo unde voia să se afle fiecare om pe care-l
preocupa lupta.
Și după aceea a început teroarea în Rusia. Aveau loc procese publice și
erau executați bolșevici cunoscuți, însă Benia nu se gândise niciodată serios
să rămână în Occident; era rus și era sigur că sufletul i-ar tânji în străinătate.
În plus, odată întors la Moscova, cu siguranță că poliția secretă nu s-ar
atinge în niciun caz de el. Dar când a ajuns acasă, a descoperit că mulți
dintre prietenii lui erau arestați: scriitori, oficialități, actori și nevestele și
familiile acestora, și nu se mai întorceau niciodată. Opt Grame în țeastă sau
lagărul, asta primeau. Benia a scris câteva articole de glorificare a lui Stalin,
ca să fie sigur, dar apoi atmosfera a devenit așa de neproductivă, încât și-a
pierdut cu totul vocea și n-a mai putut să scrie niciun cuvânt.
Președintele Uniunii Scriitorilor l-a chemat într-o dimineață în biroul său
și l-a așezat la un birou în formă de T, sub inevitabilul portret al lui Stalin.
— Deci, scriitor Golden, cum merge cartea?
— N-am început-o încă…
— Ascultă cu atenție, scriitor Golden. Săptămâna trecută, tovarășul Stalin
a zis: „De ce nu scrie Golden ăsta nimic despre Spania? Despre luptătorii
noștri de-acolo? Unde-i cartea?”
VP - 135
— Așa a zis tovarășul Stalin? Știe că exist?
Benia nu știa dacă să fie flatat sau îngrozit.
— Tovarășul Stalin citește totul, iar asta include și articolele tale.
Tovarășul Stalin înțelege literatura și, acum, că Gorki a murit, e interesat de
tine. Nu-i nevoie să-ți spun că este o onoare, însă asta nu-i tot ce a zis
tovarășul Stalin. „Golden e în grevă?”, a întrebat. „Ne ascunde ceva?” Când
tovarășul Stalin face o asemenea glumă, o face cu un motiv. Ei bine, Partidul
cere să produci acum o lucrare. Așa că te trimit trei luni în stațiunea
scriitorilor de la Suhumi. Să nu te întorci fără o carte!
Aclamată de critici ca „plină de viață, grotescă și senzuală”, Povești
spaniole a lui Benia fusese un bestseller în Rusia și în străinătate.
Președintele Uniunii Scriitorilor îl chemase din nou:
— Tovarășului Stalin i-a plăcut cartea, dar a observat că a fost mai mult
emoțională decât politică.
Își verificase carnețelul.
— A zâmbit și a spus: „Mâzgăliciul ăsta de Casanova e mai preocupat de
fuste decât de război…”
Benia era încurcat.
— Asta e laudă sau nu?
Președintele Uniunii Scriitorilor zâmbise lugubru, delectându-se cu
puterea pe care i-o delegase Stalin.
— Ia în serios comentariile tovarășului Stalin, cetățene scriitor.
2.
VP - 138
all’arrabbiata?17
— Știi ceva italiană? Poate că ai fost acolo?
El încuviință.
— Nu te mai da mare! Ai nevoie de odihnă sau va trebui să plec.
— Ce? Și să-l trimiți înapoi pe crocodilul ăla să mă termine? Ce-i cu
mâncarea? Vine odată?
Zâmbind și clătinând din cap, îi aduse pâine, brânză și roșii și i le tăie. Îl
privi mâncând: îi făcea atâta plăcere, că Benia oftă și aproape gemu cu voce
tare.
— E cea mai bună masă din viața mea, spuse el când termină.
— Ai îndurat multe.
— Și tu, spuse el, citând: „Sunt văduvă. Am intrat în căsătoria asta fără
nimic și am ieșit fără nimic”.
— Cosa? Cum de…
— Poate că nu ți-ai dat seama, dar ai vorbit de una singură. Am auzit.
Eram treaz.
După operație fusese într-o stare de euforie, înainte să dispară efectul
anestezicului și să apară durerea.
— Ai fost bătut, spuse ea, schimbând subiectul. Ce s-a întâmplat?
Dar el era din nou inconștient, prăvălindu-se printr-un talmeș-balmeș de
imagini, toate îngrozitoare, toate copleșitor de actuale, tot ce uitase sau
încercase să uite. Cum fusese condamnat la moarte, apoi minele de aur,
Despicătura în șarja de cavalerie, mâinile pe care le văzuse întinzându-se din
pământ, Melișko prins sub Elefant, Tonia și bărbatul potcovit, copilul și
doctorul Kapto. Vorbea frenetic în rusă, iar Fabiana înțelegea fragmente din
ce spunea, și se duse la el și-l mângâie pe frunte, liniștitor, vorbindu-i blând,
ștergându-i sudoarea care se revărsa din el. Brusc, el începu să plângă, iar ea
se așeză și-i ținu mâna până când, în vreme ce soarele se ridica tot mai sus
pe cer, iar căldura devenea intensă, Benia adormi.
Femeia se aplecă deasupra lui.
— Acum dormi de-adevăratelea? șopti ea blând.
Nu veni niciun răspuns.
— Așa mă gândeam și eu.
17 Anghinare alla romana? Flori de zucchini fripte? Spaghete all’arrabbiata? (în it. în orig.). (N.t.).
VP - 139
3.
Era seara devreme, iar Klimov, garda de corp a Svetlanei, stătea agitat în
holul apartamentului din Casa de pe Chei18, aflată chiar peste râul Moscova
de Kremlin. Era agitat pentru că nu-și putea vedea obiectivul. Fuma și
asculta; ținea foarte mult la Svetlana. Fata avea o viață grea; își pierduse
mama și, în privința tatălui ei, ei bine, acesta avea alte îndatoriri – așa că el,
Klimov, nu voia să-i strice distracția. Sigur că fetele puteau să meargă la
întâlniri. Dar Svetlana era responsabilitatea lui, iar el trebuia să răspundă în
fața lui Stalin, care nu era doar Țarul, ci și un tată gruzin. Se uită la ceas și
deveni și mai neliniștit. Era în apartament de aproape o oră. Ce ar fi trebuit
să facă?
•
Svetlana era în bucătărie cu Lev Șapiro. Între cei doi se afla masa, dar ei se
țintuiau cu privirea unul pe celălalt peste zacusca, peștele sărat și păhărelele
de votcă întinse pe masă. La început, spuseră puține. El era în uniformă; ea
purta o rochie cu flori. Era o seară fierbinte de vară la Moscova, iar ea era
așa de neliniștită, încât avea palmele umede și îi era teamă de transpirația
de la subraț: Doamne ferește să se vadă!
Lev Șapiro se aplecă spre ea și-i prinse ambele mâini într-ale lui.
— Mă bucur așa de tare că ne putem vedea, spuse el.
— N-a fost ușor, răspunse ea.
— Nimic neprețuit nu e ușor, zise el. Și nimic ușor nu e neprețuit.
— Pleci mâine?
— Da. La Stalingrad – înainte să se crape de ziuă. Trebuie să fiu acolo…
Și se porni să vorbească despre idei și proiecte, articole, călătorii,
scenarii, impresii, pe care Svetlana le găsi de-a dreptul îmbătătoare.
Stai, voia să întrebe despre scenariu – era un film sau o piesă, și pentru ce
ziar era articolul, și ce i-a spus Ehrenburg lui Grossman despre cine?
— Dar hai să nu vorbim despre asta, spuse el brusc.
— Însă voiam să întreb despre…
— Nu putem pierde timpul cu așa ceva. Poți să mă întrebi orice oricând.
În scrisori. Dar aici, acum, fiecare minut e de aur. Trebuie să-ți spun, Sveta,
că m-am gândit la tine în fiecare clipă de când ne-am cunoscut, de când mi-ai
scris. E ceva ciudat și minunat…
— De ce ciudat?
18 Bloc de apartamente aflat pe malul râului Moscova, finalizată în 1931 drept clădire guvernamentală
și reședință pentru elita sovietică. Apartamentele erau considerate luxoase pentru perioada aceea, iar
clădirea dispunea de sală de sport, teren de tenis, grădiniță, bibliotecă și spălătorie. ( N.t.).
VP - 140
— Păi…
— Nu sunt prea tânără?
— Ba da, ești. Ești mult prea tânără și totuși ești și bătrână. Vezi lucruri cu
un suflet bătrân și ești așa de serioasă și de citită, că-mi place să aud ce crezi
despre orice. Și de aceea e cel mai improbabil lucru și totuși, uneori, cele mai
improbabile lucruri sunt cele mai bune, nu crezi?
— Da, da! spuse ea, dorindu-și fierbinte, dintr-odată, să-l sărute.
Nu-i păsa că era căsătorit sau cum o fi fost. De fapt, voia să-l întrebe și
despre asta, dar care era eticheta pentru așa ceva? Încercă să-și aducă
aminte de romanele din secolul al XIX-lea pe care le citise: cum se discutau
acolo astfel de lucruri? Se uită la pomeții lați ai lui Lev, la claia lui deasă de
păr, gura largă, largă – și încă își mai țineau mâinile peste masă.
•
Klimov începea să intre în panică. Dacă afla șeful lui, generalul Vlasik?
Dacă auzea Stalin? Un tată gruzin furios e ceva înspăimântător chiar dacă nu
e Omul de Oțel, Tatăl Popoarelor, Liderul Proletariatului Mondial,
Comandantul Suprem, Președintele Comitetului de Stat pentru Apărare,
Secretarul General și… dar Stalin era toate astea! Se ridică, plimbându-se în
sus și-n jos. Trebuia să pună capăt chiar acum. Draga lui micuță Svetlana
merita iubire, însă scriitorașul ăsta de paradă, evreul ăsta avea patruzeci de
ani și era căsătorit! Era o greșeală îngrozitoare. Trebuia să înceteze pe loc.
Tuși și după aceea tuși din nou, mai tare.
— Svetlana, intru în câteva minute, strigă el.
•
Nu mai aveau timp. Se ridicară, iar el se aplecă și-și apăsă buzele peste
buzele Svetlanei – doar o clipă; o ezitare, apoi, dintr-odată, se sărutau
sălbatic. El părea s-o devoreze… ca un leu, desigur. Senzațiile goneau prin ea
și o amețeau. Nu putea să facă dragoste cu el – nu se punea problema! Tatăl
ei nu i-ar permite să facă sex înainte de căsătorie, dar, Dumnezeule!
•
Klimov asculta de-afară. Trebuia să facă ceva, chiar acum. Trebuia! Dacă
fata își pierdea virginitatea… ar fi fost terminat, ar fi murit în Gulag, sfărâmat
în colbul lagărului. Ar primi cele Opt Grame!
Bătu la ușă.
— Svetlana! Trebuie să plecăm!
•
Dar Lev o prinsese pentru un alt sărut și ea îl devora la rândul ei la fel de
aprig. Era ceva divin legat de sentimentele a doi oameni așa de îndrăgostiți,
așa de perfect armonizați – Svetlana nu mai trăise niciodată o asemenea
încântare. În cele din urmă, clătinându-se de parcă ar fi fost beată, păși
VP - 141
înapoi.
Lev îi zâmbi.
— Dumnezeule, mi-a plăcut! Mi-a plăcut să te sărut! șopti el.
Apoi, tot în șoaptă, îi spuse:
— Citește toate articolele mele și o să-i trimit mesaje speciale micuței
mele Leoaice! O să te sun și, dacă nu poți să vorbești, spune „Am prea multe
teme”; dacă te gândești la mine, spune „Florile din Aleksandrovski se
deschid” și…
— Și dacă vreau să-ți spun că te iubesc și te doresc în fiecare clipă, atunci
ce să spun?
— Spune „Micuța Leoaică e flămândă”.
— O, Doamne, șopti Svetlana, sprijinindu-se de masă. Leoaica este
flămândă.
4.
Cortul Crucii Roșii era gol; Il Primo nu mai era acolo. Pentru o clipă,
Fabiana intră în panică. Era prea devreme să se ridice. Delirase mare parte a
dimineții, țipând despre condamnări la moarte și potcovirea unui om și
lopeți și săbii. Nu era în stare să se ridice. Oare se rătăcise? Îl luase cineva?
Avea o idee despre cine sau ce era, iar gândul că s-ar putea să fi fost arestat o
lăsă fără suflare ca un pumn în stomac. Ieși în fugă din cort, privind într-o
parte și apoi în cealaltă.
— Îmi place la nebunie peisajul ăsta rustic, spusese el când se trezise de-a
binelea, mai devreme în cursul după-amiezii.
Pacientul era categoric un guraliv. Madonna! Nu înceta niciodată, însă
părea interesat de toate detaliile vieții ei: părinții, ce cărți citea, ce visuri
avea, primele iubiri, de ce vorbea rusește și după aceea ce credea despre
căsătoria ei… Nimeni nu fusese vreodată interesat de ce simțea ea – cu
siguranță nu soțul ei, care, în cei patru ani petrecuți împreună, abia dacă o
întrebase ce face. De fapt, Pacientul Numărul Unu era mai degrabă ca
prietenele ei preferate de acasă, dar mai deștept, și era așa de amuzant când
trecea de la rusă la italiană, antiteza totală a lui Malamore, care își scrâșnea
cuvintele de parcă discuția era o piatră îndesată într-o menghină. Când
vorbea despre el, Il Primo vorbea despre gusturile lui în materie de
frumusețe, de cărți, de cai, de Italia, de scris…
— Cum pot să-ți placă pajiștile astea? întrebase ea. Așa de nesfârșite! Așa
de plate! Un orizont care-ți fură sufletul. Nu-i nimic acolo, kilometru după
VP - 142
kilometru… Cum pot să-ți placă? Mă gândesc la dealurile din Toscana, la
stâncile din Amalfi, laguna Veneției, orice, numai sălbăticia asta, nu.
— Ce-mi place mult e floarea-soarelui, răspunsese el. Am călărit prin
câmpuri de floarea-soarelui, smălțuite cu praf. Soarele dogorea, iar fețele lor
păreau să-mi zâmbească, singurele chipuri zâmbitoare într-un tărâm
închinat prafului de pușcă și crimei.
Ea absorbi cele spuse.
— E un câmp imens de floarea-soarelui chiar lângă sat.
— Serios?
Acolo trebuie să fie, hotărî ea. S-a dus să vadă câmpul de floarea-soarelui.
Ieși în fugă din sat, blestemându-și uniforma de asistentă, albă și cu
volănașe, care, fiind italienească, era minuțios gândită mai degrabă să fie
feminină și era mai puțin practică decât a oricărei alte țări, fugind prin stepă,
peste un câmp de secară care nu fusese încă secerată – și iată-l: o siluetă
fragilă, purtând uniforma kaki nouă cu care îl îmbrăcase ea, ținând sticla ei
de vin de Crimeea și privind marea de floarea-soarelui.
— Maledetto bastardo! Che il diavolo ti porti! Ce dracu’ faci aici? Cine-a
zis că poți să te miști? Cum îndrăznești? strigă la el, furioasă că se pusese
astfel în pericol.
Îi smulse sticla de vin din mână.
— Păi, m-ai găsit, zise Benia.
Trezit din ultimul somn, se simțise cu mintea limpede și viu în cel mai
înalt grad, aproape renăscut.
— M-ai speriat, spuse ea, simțindu-se mai liniștită.
— Chiar așa? întrebă el. Și ai băgat de seamă că am plecat? Ți-ai făcut
griji?
— N-ai observat, maledetto bastardo, că ești singurul meu pacient? Sigur
că am băgat de seamă!
— Deci știi și tu să înjuri?
Îi zâmbi. Iar ea își dădu seama că era obișnuit să fie iubit și admirat și se
luptă cu nevoia de a-l admira și ea, la rândul ei. Era un pacient fără nume.
Curând, avea să plece. Dar unde? Îi întinse chipiul pe care-l purta când îl
găsiseră.
— Pentru soare. O să te arzi. Eu sunt învățată cu căldura asta, dar tu ești
palid…
Benia privi chipiul.
— E italienesc, spuse el.
— Este. De aceea nu te-au împușcat.
Benia îl puse la loc, gândindu-se: „Doctorul Kapto trebuie să mi-l fi pus,
să-mi ofere mai multe șanse să scap”. Din nou, ca și cu Ganakovici, era
VP - 143
buimăcit de acțiunile oamenilor.
— Vino înăuntru! Trebuie să ne întoarcem în cort. Nu-i sigur aici…
— Nu știu dacă înăuntru e sigur, răspunse el.
Veni lângă el.
— Nu m-am gândit la asta. Pentru tine, vrei să zici?
— Da, pentru mine.
Se gândi la Malamore și la prietenii lui din Cămășile Negre, la Dirlewanger
și SS.
— Asta depinde de cine ești.
Benia oftă.
— Trebuie să plec. Acum. Azi.
— Nu te-ai făcut bine. S-ar putea să mai sângerezi. Poate reveni febra. S-
ar putea redeschide rana de la umăr.
— Mă îndoiesc. Nu după treaba minunată pe care ai făcut-o.
— Cine ești? Știu că ești rus și vorbești ceva italiană. Ești…?
Benia își ținu răsuflarea. Asta era, momentul când putea să-l predea, să-i
pună capăt vieții.
— Întrebi ca femeie, ca asistentă medicală… sau ca soldat italian?
Ea clipi, iar el o văzu gândindu-se bine.
— Nu poți să spui?
— Crocodilul Malamore e fascist, nu, un adevărat adept?
— Semăn și eu cu unul?
— Chiar nu știu.
Benia se gândi la Kapto și la Tonia. Nu mai știa nimic. Natura umană nu
înceta niciodată să-l uimească, prin actele de cruzime șfichiuitoare și actele
de bunăvoință aleatorii.
Se uită țintă la Fabiana, în ochii ei – erau căprui-închis, și după aceea îi
căzu pe față lumina soarelui, iar căpruiul se schimbă în nuanța mierii, iar el
înțelese brusc ceea ce știa deja, că urma să aibă încredere în ea. Chiar și în
mijlocul acestor nisipuri mișcătoare. În realitate, n-avea de ales.
— Mă cheamă Benia Golden.
— Benia Golden.
Fabiana savură numele, îl spuse de două ori.
— Oh Dio, sună minunat în italiană, zise el. Dar, pe de altă parte, totul
sună mai bine în italiană.
— Deci ești din Armata Roșie, rătăcit în spatele liniilor noastre? Madonna
santa!
Privi înapoi spre sat. În scurt timp, cineva o să observe că stau de vorbă
afară sau ar putea veni Malamore cu camarazii lui din SS.
— Putem să ne plimbăm puțin pe câmpul de floarea-soarelui? Te rog,
VP - 144
vino cu mine.
Fabiana clătină din cap, dar merse alături de el.
— Spune-mi despre copilăria ta din Veneția… Fabiana, dacă-mi permiți?
Ea începu să răspundă, însă apoi se opri.
— Nu te-am întrebat absolut nimic despre tine. Mă întrebam, încercam să
ghicesc, ce făceai pe timp de pace.
— Vreau o gură de vin înainte să mă apuc de asta, zise el și luă înapoi
sticla din mâna ei, scoțându-i dopul.
— Stai, spuse ea. Nu poți să bei. Anestezicul, analgezicele.
— Serios?
Păru neliniștit și, pentru o clipă, asta o făcu să zâmbească larg.
— Pun pariu că în viața reală ești un ipohondru, îl necăji ea.
— Sigur că sunt, dar nu și azi. Oricum, n-am prea multe șanse să scap. Dă-
mi voie să fac asta, zise el și sorbi din sticlă. Îmi place vinul Massandra și
într-o bună zi o să-ți povestesc despre Crimeea. Acum e rândul tău.
Fabiana privi în jur. Nimic. Doar cerul de un albastru-verzui, soarele și
tulpinile înalte de floarea-soarelui, smălțuite cu pleavă, în toate părțile.
— Nu pot. Sunt de serviciu…
— Chiar ești? Cred că ești în Regatul Secret al Florii-Soarelui, unde poți să
faci orice. Suntem într-o dimensiune în afara lumii reale, iar aici suntem
liberi pentru prima și singura dată în acest război. Ești eliberată de armată și
de soțul tău mort și de Malamore, iar eu nu sunt soldat, prizonier și nici
chiar pacient. În Regatul Secret al Florii-Soarelui, nu am niciun trecut. Există
doar doi locuitori ai regatului, iar unul dintre ei e o femeie care e adesea
supărată și își împinge în afară bărbia, și face semn cu degetul – și unul e
doar recunoscător s-o vadă supărată cât mai des, pentru că asta o face să
arate magnific. În plus, Fabiana, dacă nu bei, n-o să-ți spun nimic. Ne-am
înțeles?
— Un italian consideră că e un sacrilegiu să bei din sticlă…
— Cum e și să tai pastele?
— Exact. Sau să le mănânci cu lingura.
— Fir-ar să fie, zise Benia, avem noroc că suntem în viață. Cred că
Bacchus o să te ierte. Haide, stai jos.
— Uniforma asta albă tâmpită, o să se păteze de la iarbă și…
— Atunci doar bea.
Fabiana luă vinul și bău din sticlă. Benia se lăsă în jos, cu puterea
vlăguindu-se și vederea slăbind și începând să se încețoșeze; oftă și își
reveni, revigorat de vin.
— Am fost arestat, condamnat la moarte, pedeapsa a fost comutată și am
fost trimis în Gulag. Dar am primit această nouă șansă la viață.
VP - 145
— Și tortura asta și faptul că ai fost împușcat este noul tău început
minunat? întrebă Fabiana, îngenunchind lângă el.
— M-au lăsat să intru în batalioanele disciplinare, ca să pot trăi din nou, și
nu sunt sigur că o să mai am altă ocazie.
Fabiana îi zâmbi, cu fața foarte aproape de a lui.
— Păi, n-a fost un noroc că iapa ta te-a păzit, așteptând să fii găsit? Și
când m-ai găsit pe mine, să te cos?
— Și să-mi dai vin. Dar, pe de altă parte, calul ăla mi-e cel mai drag
prieten și poate că, în afară de ea, tu ești singurul prieten pe care-l am pe
lumea asta în acest moment. Așa că vreau să mă bucur de asta. Atâta tot. N-
am niciun plan dincolo de acest câmp de floarea-soarelui, de acest vin stătut
și de discuția cu asistenta mea venețiană.
— Pentru ce ai fost condamnat la moarte?
— Ți se pare că arăt a ucigaș? Sau a jefuitor de bănci?
Tăcu.
— Nu. Eram scriitor. Am căzut în dizgrație – și încă nu știu exact de ce.
Dar am ajuns deținut politic care muncea la… ai auzit de Kolîma?
Fabiana clătină din cap
— Păi, minele de aur penitenciare din estul îndepărtat.
— Nu te-am considerat miner.
— N-a fost vocația mea.
— Știu – dar bineînțeles că ești scriitor. E evident.
Deasupra lor, pe cerul sclipitor cu câteva dâre albe, o formație de avioane
germane zbura spre Stalingrad. Fabiana se ridică.
— Trebuie să ne întoarcem, spuse ea, clătinându-se puțin și, în timpul
acesta, atomii dintre ei se rearanjară: își dădu seama limpede.
Și în ei se schimbase ceva. Dar putea să nu însemne nimic, își spuse ea
repede. Același lucru îl făcea și o imagine frumoasă – ți-o aduci aminte, însă
momentul trece repede.
Își scutură hainele și îl privi sever:
— După toate prin care ai trecut, ai energie de risipit încercând să flirtezi
cu o asistentă, stupido?
— Și dacă ar fi ultima urmă de viață pe care o am, răspunse el. Cum aș
putea-o folosi mai bine?
Trase aer în piept și glasul i se schimbă.
— Știi, Fabiana, o să-mi aduc aminte asta, oarecum veșnic.
— Și eu, spuse ea. Oarecum veșnic.
Și, când o spuse, ridică mâna dreaptă cu degetele desfăcute spre cer, iar el
râse, imitând-o.
— Iar râzi de mine? întrebă ea grav.
VP - 146
— Nu, te preamăresc. Oarecum veșnic! zise el și făcură amândoi gestul.
Apoi, el se întoarse și porni înapoi.
— Benia, spuse ea.
El privi în urmă. Voia s-o sărute, dar se simțea dintr-odată sleit, dintr-
odată neajutorat, iar în spatele pleoapelor i se învârtejeau scântei roșii.
Aproape căzu, iar ea își puse brațele în jurul lui și-l sprijini.
— Trebuie să te duci în pat. O să spun că nu știu cine ești.
— Mai bine spui…
— … că purtai o uniformă italienească, pentru că ești unul dintre
mercenarii noștri ruși?
— Dacă poți să spui așa, o să-mi ofere un timp în plus.
— Benia Golden e un nume evreiesc, nu-i așa?
Benia încuviință, sprijinindu-se de umerii ei puternici.
— Nu mi-a mai rămas nimic de zis. Viața mea îți aparține acum.
•
Când se trezi, se lăsase noaptea. Era din nou în cort, iar Fabiana stătea
lângă pat.
— Visam discuția noastră din…, șopti el.
— Regatul Secret al Florii-Soarelui.
— S-a întâmplat, nu?
Ea încuviință, privindu-l lung și ducându-și degetul la buze. Benia se
întreba la ce se gândea.
— Mă îndoiesc că o să ne mai vedem vreodată, spuse el. Probabil că nu.
Dar voiam să spun că, pentru mine, au fost cu adevărat cele mai fericite ore
din războiul ăsta – nu, din ultimii câțiva ani din viața mea.
O, cuvintele astea, se gândi ea, ea, care învățase poezie. Voia să le audă din
nou și să le treacă lacom prin gură, savurându-le, devorându-le.
— Și pentru mine, spuse ea, ridicând o mână, cu degetele desfăcute.
Oarecum veșnic!
El încuviință; da, Fabiana își aducea aminte.
— Ascultă, nu vreau să-ți asumi niciun risc pentru mine, spuse el.
Promite-mi că n-o s-o faci.
— Promit. Dar vreau să te ajut… dacă pot.
— Spune-mi doar atât. Unde sunt caii?
— Grajdurile sunt chiar lângă cortul ăsta. Dar ai grijă la cămile.
— Calul meu mai e acolo? E o iapă Budionîi castanie, cu o pată albă în
frunte și chișițe albe.
— Nu știu.
— Sunt păziți?
— Nu și noaptea.
VP - 147
— Am nevoie de o armă înainte să pot să plec.
— O pușcă?
Fabiana păru îngrijorată.
— Montefalcone ține toate armele confiscate în arsenalul nostru, în coliba
de lângă grajduri, dar…
— Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să întreb. Lasă baltă armele, te rog… Dar
trebuie să plec în câteva ore.
— Nu mai poți rămâne încă o zi?
— Nu pot să risc. Plec la noapte.
Își puse mâinile într-ale ei.
— Oarecum veșnic.
5.
Scumpă Leoaică,
VP - 148
ZIUA A ȘAPTEA
1.
În toiul verii, întunericul deplin nu se lasă decât târziu, iar Benia așteptă
până trecuse bine de miezul nopții. Își asculta inima ticăind ca un detonator
și zgomotele satului. Pisici care se băteau, cămilele care fornăiau, focuri de
armă răzlețe, avioane care treceau pe deasupra, italieni cântând, cai
nechezând încetișor – și apoi doar un șuierat afară din cort.
— Benia!
Deschise clapa cortului și o văzu pe Șosete Argintii, condusă de Fabiana.
Iapa îl cercetă, iar Benia o mângâie pe bot și o sărută pe gât.
— Grazie mille, îi spuse Fabianei, grazie mille.
Iar Fabiana, îmbrăcată acum cu o uniformă italienească verde-deschis, cu
o bustina19 împinsă neglijent pe ceafă, îi spuse același lucru și după aceea el
o sărută pe obraji, de trei ori, în stil rusesc, și o simțea așa de caldă și așa de
aproape de el și o sărută pe gură, iar ea îi răspunse la sărut și șopti:
— Benia, trebuie să mă lovești ca să…
— Nu mi-e ușor.
— Grăbește-te!
Benia o lovi peste față, iar ea tresări și își duse mâna la buză.
— În regulă.
Pe vârful degetului se vedea sânge.
— În coburi e mâncare. Du-te acum! Du-te!
Șosete Argintii se smuci când încălecă, iar Benia o liniști cu o atingere pe
greabăn. Voia să-i spună Fabianei cuvinte poetice, să-i spună „oarecum
veșnic”, dar îi era prea teamă să se gândească la așa ceva. În schimb, fără să
privească înapoi, îi dădu pinteni calului, care porni în galop ușor și plecă,
știind că Fabiana o să aștepte un pic și apoi o să strige: „Ajutor!” Căzuseră de
acord că ea va spune că „prizonierul” a lovit-o și a fugit în noapte. Și o să-și
bată italienii capul să urmărească un prizonier rus rănit care fugise? Puțin
probabil.
Merse călare prin câmpurile de secară, rămânând aproape de
împrejmuiri. În beznă, putea să vadă vârfurile celor o mie de fire de floarea-
2.
Era dimineață la Kremlin, iar Svetlana era trează de-a binelea și se gândea
la Lev Șapiro.
Trezitul devreme era un simptom al faptului că era îndrăgostită, decise
ea, dar dragostea este singura boală pe care își dorește s-o facă toată lumea.
VP - 151
În câteva zile, trecuse de la școlărița sovietică ideală și eleva silitoare la o
îndrăgostită și o visătoare, iar acum nu-i păsa deloc de teme. Se tot uita la
telefon. Îi dăduse lui Șapiro numărul liniei private din apartamentul ei, cea
pe care o foloseau ea, Klimov și menajera. Așteptă, și după aceea mai așteptă
o vreme; apoi începu să sune. Era cât pe ce să răspundă la primul țârâit, însă
ar fi părut ceva disperat, prea dornic. Își ținu răsuflarea, numărând patru,
cinci, șase țârâituri, după aceea răspunse.
— Ia slujoo, spuse. Ascult.
Linia telefonică avea ecou și pârâia, o reverberație de sonar care se
îndepărtează, iar ea își imaginează stâlpii de telegraf și firele care se întind
peste stepe, râuri și ferme, o linie de comunicație fragilă între ea și iubitul ei.
— Eu sunt, Sveta, spuse el în cele din urmă. Mă auzi?
— Da, da. Stai o clipă.
Sări și închise ușa, ca să nu audă menajera și dădaca.
— Sunt aici. Se deschid florile în Grădinile Aleksandrovski! Tu ce faci?
— Sunt pe front, în buncărul Cartierului General.
— Și asta unde e?
Răgușeala vocii lui răsună prin linia care deforma glasul și avea
reverberații.
— Localizarea mea e strict secretă, însă pot să-ți spun că e un oraș cu
numele tău.
Râse și ea.
— Vorbești așa de cifrat, că nu poate descifra nimeni.
— Știu.
Urmă o pauză.
— Ești singură?
— Da.
— Trebuie doar să-ți spun, scumpă Sveta, că vreau să te sărut din nou,
pătimaș, profund.
— O, Dumnezeule, răspunse ea, cu inima bătând cu sincope, aproape
topindu-se în receptor.
— Nu, serios, încă îți mai simt parfumul pielii. Îți simt gustul buzelor.
Svetlana trase adânc aer în piept.
— Și eu vreau să te sărut. Mi-aș dori să fii aici. Nu pot să lucrez. Învățatul
mă plictisește.
Șapiro gemu.
— Dacă am fi fost singuri…
— Dacă am fi fost?
— Dacă nu te-ar fi așteptat detectivul tău.
— O, a ascultat tot, dar am reușit să ne sărutăm, jubilă ea. Și ce sărut!
VP - 152
— A fost primul tău sărut?
Ea încuviință.
— E rău dacă a fost primul? Sunt prea novice pentru tine? O să te
plictisești de mine?
— Nu, e fermecător, e încântător. Devine foarte special pentru mine. Și
am avut și foarte multe despre care să vorbim. Vreau să știu ce citești, ce
gândești – însă n-avem timp acum. Acum trebuie să-ți spun lucrurile
esențiale, care sunt că mă gândesc la tine în buncărul orașului cu nume
faimos de pe Volga și că vreau să te sărut din nou acum. Fără întârziere.
— Și eu tânjesc după tine, șopti ea.
Urmă o pauză în convorbire. Svetlana auzea voci ca niște fantome
ricoșând pe linie. Și apoi Șapiro reveni, glasul lui sunând mai imperios.
— Trebuie să închid. Toți corespondenții trebuie să folosească telefonul
acesta. Așteaptă Grossman și devine nerăbdător. Vrea să știe cine e prietena
mea…
— O să-i spui?
— Dumnezeule, nu. Tu ești un secret. Din foarte multe motive.
— O să fii în siguranță?
— Pentru tine, iubire, da. Lupta e disperată aici. Dar orașul acesta n-o să
cadă. Sveta, o să câștigăm.
— Sărutări, Lev, Leule drag. Mai sună-mă. Curând.
— O să te sun în fiecare oră liberă pe care o s-o am, promit, Leoaică dragă.
Îți trimit o sărutare prin telefon. Uite! O simți? Merge din buncărul acesta de
pe Volga până la tine. E un fior sacru. E trimis de dragoste. Îl simți?
— Da, îl simt. Uite și unul de la Kremlin. Peste râuri mari și stepe și
poduri.
O pauză:
— L-am primit. Pe mâine. Te sărut, scumpo.
•
Svetlana puse receptorul jos. Roșeața îi năvăli în trup, izvorându-i din
mijloc, din coapse, spre picioare și în sus, spre gât și buze, către fiecare
punct al corpului. Închise ochii. În câteva zile, se schimbase complet. Nu mai
era doar fiica lui Stalin. Un bărbat frumos și curajos, aflat într-un buncăr
undeva, departe, în Stalingrad, se gândea la ea, iar ea… era scumpa cuiva,
secretul cuiva.
VP - 153
3.
Consulul Malamore era furios: Fabiana dispăruse, iar satul era în haos
total. Însoțit de aghiotantul său și câțiva dintre cercetași, plecase călare în
zori la Radjillovo, abia așteptând să-i facă o vizită în cortul ei de Crucea
Roșie.
Simțea că face progrese. Fabiana era șocată de moartea lui papă-lapte de
bărbatu-său – un soldat îngrozitor și nu mult mai bun nici ca om – dar
războiul întotdeauna îi alegea pe cei puternici de cei slabi; și așa se
întâmplase și cu Ippolito Bacigalupe, înlăturat așa de ușor în prima lui
încăierare. Acesta era un război, iar Fabiana avea să-și revină curând. Era
dură și sigură pe sine, genul de italiancă frumoasă alături de care își dorea
să se retragă din activitate; avea să le fie tată copiilor ei, iar acei copii aveau
să conducă un nou imperiu arian pe fața pământului. Era în război de multă
vreme și era ostenit; aceasta urma să fie ultima lui luptă. Nu ducea lipsă de
fete. Avea, la Harkov, o rusoaică rumenă în obraji. Dar bineînțeles că Fabiana
era altfel. Victoria lui Hitler era acum așa de aproape, la doar câteva
săptămâni distanță. Dacă ne asigurăm Donul și Stalingradul, își spuse el,
rușii se vor prăbuși și se vor retrage dincolo de Urali, și apoi pot să-mi agăț
cizmele în cui.
În vreme ce călărea prin sat, visa să cumpere o fermă întinsă pe
pământurile negre și fertile din sudul Rusiei, ca un colonist militar din
Imperiul Roman. Țăranii ruși ar lucra pământul ca sclavi; iar el ar călări
peste hectarele aurii de porumb, pe armăsarul lui negru, împreună cu
Fabiana pe iapa ei palomino, și el și-ar odihni din când în când mâna pe
pielea brațului ei de culoarea chihlimbarului…
În loc de asta, când se opri împreună cu oamenii lui, veniră în galop
călăreți cu rapoarte din est și vest și Dumnezeu mai știe de unde, iar soldații
italieni alergau de colo-colo, unii chiar plângeau, se trăgeau focuri de armă
în stepă, erau înșeuați caii, kalmîcii dădeau jos de pe cămile lăzi cu muniție –
și când îl văzură pe Malamore încremeniră cu toții. Și iată-l pe maiorul di
Montefalcone cu chipul lui flasc hohotind ca o fetiță – da, ca o fetiță, pentru
numele lui Dumnezeu!
— S-a dus, consule, s-a dus! A luat-o prizonierul!
Montefalcone își șterse ochii cu batista.
— Observ, spuse Malamore, descălecând. Dar cine e el?
— Un rus. Am crezut că era Schuma, dar nu era. Probabil că a fost unul
dintre partizani.
Malamore a fost sfredelit de o străfulgerare de furie criminală, însă o
VP - 154
zdrobi între dinți.
— Treci la telefon și vorbește cu Schuma și află. După aia îi urmărim și-i
prindem. Și, când îi prindem, e a mea.
— Si, si, signore.
Malamore se încruntă la el. Aristocraților ăstora le lipsea patima fascistă;
avea să vină ziua când, împreună cu camarazii săi fasciști, avea să-i pună la
zid – dar era mai mult de-atât. Nu-i plăcea cum îl privește Montefalcone și
știa de ce o face maiorul. Dacă persoana care fusese răpită n-ar fi fost o fată,
dacă n-ar fi fost Fabiana, și-ar fi bătut ei capul, asumându-și acest risc?
— Tu doar urmează ordinele, Montefalcone. Vii și tu cu noi?
— Eu? Dacă dorești, spuse Montefalcone.
— Evadarea prizonierului a avut loc în ograda ta, domnule maior. E
responsabilitatea ta.
— Am înțeles, consule.
Se întoarse spre ordonanța lui.
— Jacopo, adu-l pe Caruso.
Malamore sări în șaua armăsarului său, Borgia, făcând semn escadronului
de cazaci și cercetași kalmîci să-l urmeze. Scoase o țigară de foi subțire și
unul dintre kalmîci i-o aprinse.
— A obligat-o? îl întrebă pe Montefalcone, urmărind scenariul în minte.
— Sigur a obligat-o.
— Sigur? Madonna santa, Montefalcone, dă-mi răspunsuri sigure.
— Da. Sub amenințarea armei. Ce italiancă s-ar duce cu un Ivan? Da, sub
amenințarea armei.
— Dar calul? Cum l-a luat?
— S-o fi amenințat-o cu un cuțit?
— Cine i-a dat un cuțit?
— Poate că era unul dintre instrumentele chirurgicale.
— Arme?
— A pus mâna pe ce-a putut.
— Cum?
— Nu sunt sigur, domnule.
— Arsenalul vostru nu e păzit conform reglementărilor?
— Păi, da. Dar nu în fiecare clipă…
— Cârpaci ce ești, mârâi Malamore. Hristoase, aristocrații ăștia nu-s buni
de nimic.
Acum, că era sigur că Fabiana e femeia lui, trebuia să afle dacă era o
trădătoare. Dacă a trecut de partea cealaltă, va trebui să se descurce…
Fusese o fată în Abisinia, o gazelă cu membre lungi și pielea întunecată, care-
i trădase pe italieni, iar el nu ezitase – se ocupase singur de ea. Pe de altă
VP - 155
parte, era o localnică, o africană, în vreme ce Fabiana era italiancă. Și totuși…
Ridică sprâncenele dese și își trecu mâinile peste față.
— I-a văzut Jacopo, l-a văzut pe prizonier lovind-o.
Montefalcone încă mai bălmăjea.
— Grazie a Dio, zise Malamore, răsuflând ușurat. Mulțumesc lui
Dumnezeu.
Era tot fata lui, o bună italiancă, viitoarea lui nevastă.
— Când i-au văzut oamenii mei și au deschis focul, Ivan i-a prins frâiele și
a îndreptat arma spre ea. N-au avut de ales.
— Atunci e totul clar, zise Malamore.
Când o va salva, va fi a lui, Fabiana va ști și n-o să mai existe greșeli
prostești. Îl întoarse pe Borgia.
— Să mergem, strigă către detașament.
— Si, signore! De ce vehicule aveți nevoie? întrebă Montefalcone.
— Ăsta-i ținutul cailor. Plecăm acum. Ne prinzi din urmă, Montefalcone,
zise el și-i dădu pinteni lui Borgia spre est, tropăind în timp ce ieșea din sat,
cu italienii lui îmbrăcați în cămăși negre și kalmîcii pe poneii lor ciolănoși,
urmați de cazacii în uniformele lor germane, cu oțelul pintenilor sclipind în
razele dimineții.
•
Montefalcone încălecă pe Caruso și-i urmă prin praf pe oamenii lui
Malamore, cu ochii arzând. Și el se gândea la Fabiana. Fusese obligată, cu
siguranță că fusese obligată. Își șterse fruntea, cu capul bubuind. Și totuși se
întreba de ce avea calul cu ea, de ce își schimbase uniforma albă de asistentă
medicală și de ce dispăruseră așa de multe arme.
Oftă. Nimic nu era mai imprevizibil ca femeile – indiferent ce spunea
Malamore.
4.
La prima ei întâlnire cu cel mai arătos tânăr din Moscova, Marta Peșkova
se dăduse cu parfumul ei preferat de liliac și își pusese rochia copiată de
Cleopatra Fișman din revista americană Vogue. Era Sergo Beria, care n-ar fi
putut arăta mai diferit decât tatăl lui. Mai degrabă, se gândi Marta, semăna
cu aventurosul star de film Errol Flynn, cu silueta suplă, părul negru des,
mustața subțire elegantă și uniforma bine croită. Avea optsprezece ani; ea
avea șaisprezece și era prea tânără să iasă la restaurantul Aragvi, așa că o
invitase la un ospăț de prânz la el acasă.
VP - 156
Beria era singurul lider sovietic care locuia într-un conac, aflat chiar în
mijlocul Moscovei; majoritatea liderilor, cum erau Molotov și Satinov,
stăteau în uriașul bloc de apartamente de pe Granovski. Dar Beria era
diferit. Tatăl lui Sergo muncea așa de mult, că abia se întorcea să mănânce
sau să doarmă, așa încât mama lui, Nino, o blondă drăguță, și ea gruzină, a
fost cea care le servi Martei și lui Sergo o supra20 gruzină în bucătăria casei
bine păzite.
Marta îl privi cu atenție pe Sergo. Știa că tatăl lui controlează tărâmul
întunecat al puterii, Organele și lagărele. Era obișnuită cu lumea aceasta,
pentru că Iagoda, unul dintre foștii șefi ai poliției secrete, fusese îndrăgostit
de mama ei, Timoșa, și își exprimase pasiunea în mod deschis, sub nasul
tatălui ei, în fața socrului ei, Gorki, chiar acolo, în vestitul lui conac. Dar
Iagoda fusese judecat și împușcat înainte de război; iar succesorul său, Iejov,
fusese și el demis și dispăruse, aproape sigur împușcat și el. După aceea
fusese numit Beria și era limpede că era un lider mult mai respectat, în care
Stalin însuși avea profundă încredere. Totuși, Marta crescuse în acest mediu
carnivor și, deși era așa de tânără, îi cunoștea pericolele. Prietena ei,
Svetlana, era blândă, dar tot era o prințesă căreia îi plăcea să obțină tot ce
voia, în vreme ce Vasili Stalin era un spiriduș răutăcios, un Caligula în
devenire, un viitor Nero. Mama Martei, Timoșa, îi tot spusese: „Martocika, nu
te căsători cu un Beria. Omul ăsta, Beria, e… Nu întreba, dar știu câte ceva.
Pur și simplu, n-o face!” Dar Marta o contrazisese: „Mama, Sergo nu-i ca tatăl
lui. Chiar e o persoană plăcută și cumsecade”.
Dar deja era o problemă. Se mai îndrăgostise cineva de Sergo Beria:
prietena ei, Svetlana Stalina. Marta știa că, pe când era doar o fetiță și
mergea la mare în Gruzia, unde erau păziți de Beria, Svetlana se îndrăgostise
de Sergo. Dar acum îi sucise mințile scenaristul ei, Lev Șapiro, și aproape că
uitase de Sergo. Așa că, fără îndoială, avea liber…
După ospățul gruzin, gătit chiar de Nino, cu haceapuri, un fel de pizza,
supă de boabe lobio, mtsvadi21 și pkhali22 picant, Sergio spuse:
— Mamă, o s-o scot pe Marta la o plimbare. Martocika, mergem?
— Mi-ar face plăcere…, zise Marta.
Se plimbară pe străzile prăfuite în după-amiaza fierbinte a Moscovei.
Veneau din lumi asemănătoare, fuseseră la aceleași școli, știau aceiași
oameni – familia Stalin, familia Mikoian, familia Satinov. Trebuiau să fie
atenți, însă își puteau vorbi cu o oarecare sinceritate unul altuia. Așa că,
(N.t.).
VP - 157
firesc, în vreme ce cutreierau prin Moscova, prin Grădinile Aleksandrovski
de lângă Kremlin, în jurul Iazului Patriarhului, în sus pe Tverskaia (acum
redenumită Strada Gorki, după bunicul Martei), sporovăiau așa cum era
posibil doar pentru cea mai restrânsă clică de tineri. Sergo știa totul – cum
erau nemții pe punctul să năvălească peste Don și să înainteze spre
Stalingrad, cum era posibil chiar să ajungă până la orașul lui Stalin și cum
avea să lupte Armata Roșie până la moarte, stradă cu stradă, uzină cu uzină
– așa încât, atunci când întrebă ce face Svetlana, Marta ezită și după aceea îi
spuse totul despre pasiunea ei pentru Lev Șapiro.
— Mă bucur foarte tare pentru ea, spuse Sergo, aprinzând o Herțegovina
Flor pentru el și alta pentru Marta. Probabil că se simte foarte singură la
Kremlin. Foarte singură. Ce minunat pentru ea că are pe cineva! Toți avem
nevoie de cineva.
— Avem, a fost de acord Marta. Dar promite-mi că nu spui nimănui
despre Sveta. Mi-a spus în cea mai mare taină, nu trebuie să știe nimeni
altcineva…
5.
6.
Fabiana se legăna în șa. Era seară devreme, iar cerul era un albastru-
turcoaz presărat cu nori luminați în roșu-aprins. Pe când apunea soarele, se
priveau unul pe altul, cu ochi ca de somnambuli, uimiți că erau în viață. Caii
trudeau; Șosete Argintii fusese supărată o vreme și se agitase, cu urechile
lăsate pe spate. Se împiedicase într-o groapă de marmotă și-și pierduse
potcoava, iar Benia se dăduse jos să-i controleze chișița, dar avuseseră
noroc, nu era nimic rupt. Totuși, știa că, dacă mai merg mult, o să-și distrugă
caii.
— Trebuie să ne oprim. Aici.
Ajunseseră la coliba unui fermier, care părea părăsită.
Fabiana descălecă prima, înțepenită, clătinându-se când ajunse jos.
— O să adap eu caii, dacă verifici tu casa.
Cu Papașa ridicat, Benia trecu prin colibă. Era goală. Avea apă curentă
dintr-un puț din pădurice, iar Fabiana încercă s-o ducă până acolo pe Șosete
Argintii, însă calul se înțepeni și nu voi să meargă cu ea.
— Las-o, o iau eu, zise Benia.
Turnară împreună apă peste caii care fornăiau și își aruncau capetele în
spate. Șosete Argintii bătu din copite nerăbdătoare.
— Eh! Cal afurisit, bombăni Benia. N-am eu grijă de tine cum trebuie? Nu
te răsfăț eu?
Fabiana scoase mâncarea din coburi și se așezară amândoi lângă cai și
mâncară în tăcere rații italienești de carne afumată, pâine neagră, pesmeți
militari, cireșe uscate și semințe de floarea-soarelui.
Lângă puț erau doi stupi și râcâiră mierea cu niște bucățele de lemn ca să
ajungă la cocoloașele de fagure.
— Au!
VP - 161
Benia sări ca ars când îl înțepă o albină, dar scoaseră mierea,
entuziasmați de această descoperire uluitoare, el mâncând de pe lama
cuțitului, iar ea cu mâinile, ca un ursuleț.
Fabiana se ridică în picioare, își clăti mâinile și bău apă direct din găleată,
cu gâtul măsliniu încordându-se când înghițea, apoi își turnă restul găleții
peste cap. Îi aruncă o privire lui Benia și se duse la puț, aducându-i o găleată
plină. În vreme ce bea, Benia se întreba dacă poate avea cu adevărat
încredere în ea: era italiancă, de partea fasciștilor, un inamic, iar el era un
evreu rus. Cu toate acestea, riscase pentru el și, dacă o trimitea înapoi, ar fi
putut fi torturată și împușcată. Era adevărat că îi folosise ca scut uman în
timpul evadării – unii italieni încă mai erau niște romantici –, însă acum îi
urmăreau pentru că era împreună cu el. Era deplin conștient de faptul că,
având-o de partea sa, șansele lui să fugă în siguranță erau probabil
stânjenite. Și mai erau și ai lui: dacă vreun soldat sovietic îl vedea cu o
fascistă, el ar fi fost cel care ajungea în fața plutonului de execuție, ca
trădător.
O privi. Părul ei negru și ud era lins pe spate, iar el știa că ea știe că o
evalua. Felul cum venise călare după el, aducând armele – asta necesita un
curaj necugetat, se gândi el. Era un personaj uluitor, era clar. Expiră,
hotărându-se. Trebuia să rămână împreună deocamdată. Dacă supraviețuiau
acestei nopți și zilei următoare, atunci puteau merge pe drumurile lor
separate. Îi putea spune lui Malamore că Benia o obligase, poate ca ostatic,
și-i putea povesti despre cruzimea și violența lui. Asta ar fi putut stoarce
chiar câteva lacrimi din crocodilul acela bătrân.
— Îți faci griji, spuse ea, privindu-l.
— E așa de evident?
— Te cunosc. Ce-ți face umărul?
— Inflamat.
— O să mai fie. O să-i refac pansamentul. Să văd dacă nu s-a deschis din
nou.
O pauză.
— Te gândești că ar trebui să mă duc înapoi la Malamore, nu?
Îi vedea pielea bronzată. Fiecare por era îmbibat cu praf și totuși
strălucea din cauza apei. Îndrăzneala ei îl copleși pentru o clipă: își pierduse
soțul, iar acum trebuia să se descurce cu asta. Se gândi la ea, la evreii
masacrați în pădure, la copilul de pe genunchii lui Kapto, la propria lui
deznădejde – și îi veni să plângă.
— Mulțumesc că ai adus armele și mâncarea. Pentru tot.
Căscă dintr-odată, scuturându-se să rămână treaz.
— Sunt extenuat.
VP - 162
— Și eu.
Îl privi atent.
— Ești foarte palid.
— Trebuie să dormim puțin. O să fim mai în siguranță afară, cred. Hai să
mutăm caii.
Coliba era într-un pâlc de plopi, care, la rândul său, era vegheat de un alai
aurit de floarea-soarelui care se ridica la înălțimea unui om. Priponiră caii
chiar la marginea pădurii, ca să poată paște iarba, dar nu să se și
îndepărteze, și își întinseră păturile cailor, se culcară la umbră, aproape
înconjurați de floarea-soarelui, și-și scoaseră cizmele. Benia era așa de
înțepenit de la mersul în șa, încât se întreba dacă o să mai fie în stare să
călărească mai încolo. Șalele, coapsele și fesele erau în agonie, de parcă șaua
i-ar fi ros oasele.
Ținându-și pistolul chiar lângă el, o grenadă la centură și Papașa la
îndemână, închise ochii.
Fabiana Bacigalupe, își spuse el, un nume dintr-un roman de Benia
Golden.
O simți întinzându-se, apoi mișcându-se, acum aproape lipită de el. Îi
simți răsuflarea pe gât. Fabiana adormise.
7.
8.
9.
10.
— Alt!
Malamore întinse mâna și-și ridică binoclul în amurgul care se lăsa.
— Se întorc cercetașii.
Dirlewanger călărea într-o parte, Montefalcone, în cealaltă. În urma lor
venea un circ întreg de bărbați în uniforme: o ceată de „braconieri” de-ai lui
Dirlewanger, purtând uniforme militare cenușii nemțești cu rune SS și
salbele cu trofee din lobi de urechi, câțiva italieni din Celere Savoia cu
chipiele lor cu pene, câteva Cămăși Negre, hiwi cazaci și membri ai miliției
Schuma. Doctorul de Copii încheia coloana, cu tașca lui cu documente prinsă
de gât. Fata stătea în șa în fața lui, iar el îi ținea mâna peste burtă. Purtând
ochelari de protecție de tanchist ca să-l apere de praf, Malamore scotocea cu
11.
12.
Kalmîcii văzură pâlcul de plopi și, în mijlocul lui, acoperișul unui bordei
țărănesc. Își domoliră caii și propriile trupuri și ascultară. Li se păru că aud
nechezatul unui cal, dar nu puteau fi siguri. Altan îi făcu semn lui Guși, își
VP - 175
traseră ușor Schmeisserele de pe umăr și descălecară aproape fără zgomot,
cercetând cu privirea prin liliachiul zgrunțuros al nopții care se lăsa.
Locul acesta era așezat perfect pe traseul pe care l-ar fi urmat rusul și
asistenta dacă, așa cum bănuiau ei, aleseseră calea indirectă spre Don și
liniile rusești. După ce-l lăsaseră în urmă pe Malamore, cercetașii călăriseră
din greu prin stepă, ocolind cealaltă parte a satului într-un semicerc uriaș,
plecând din nou de la cartierul general italian, Radjillovo. Când văzură
pârâul, își lăsară caii să se adape și după aceea îi duseră prin apă și de-a
lungul ei, cercetând malurile în căutarea urmelor lăsate de doi cai. Și, cum
era de așteptat, găsiră urmele copitelor intrând în apă și știură ce făcuse
prizonierul.
— Nu-i rău pentru un novice, îi spuse Altan lui Guși, în timp ce căutau
locul unde ieșiseră cei doi cai din apă și săriseră spre bordei.
Ascultară; apoi își legară poneii, își scoaseră cizmele moi și, ținând câte
un djindal între dinți, se târâră în patru labe mai aproape de bordei, până
putură să distingă poarta, gardul de nuiele și ferestrele albe. Se uitau după
cai, însă nu se mișca nimic. Din casă nu se ridica fum.
Se uitară unul la celălalt, iar Altan ridică din umeri, făcând semn înapoi, și
se ridicară în picioare și reveniră la ponei. Era deja întuneric beznă. Chiar și
cu lumina lunii, tot n-ar fi fost în stare să vadă ca lumea și nu erau decât doi.
Deci puteau s-o ia razna multe.
— De ce ne oprim? întrebă Guși. Simt că sunt aici.
— Pe ce te bazezi, băiete? întrebă Altan.
— Pe urmele de pe jos – și pulsația din gâtul meu, spuse cel mai tânăr.
Putem să-i tăiem beregata, să le ducem urechile italienilor și să obținem o
avansare.
— Și dacă, din greșeală, trăgând în întuneric, o rănim pe ea? Iapa
colonelului! Ce avansare obținem atunci, țâncule? O să fim avansați la
ștreang, aia o să se întâmple.
Altan trase niște carne uscată de cămilă de sub șa și-i oferi lui Guși lapte
distilat de iapă din plosca lui.
— Uite care-i planul, spuse el. Dormim aici și, înainte să se crape de ziuă,
îi prindem în capcană ca pe niște șobolani.
VP - 176
ZIUA A OPTA
1.
2.
VP - 181
Oare la Moscova strălucește soarele, peste trandafirii din
Grădinile Aleksandrovski? Stând aici când trag tunurile, când
eroica voastră Armată Roșie luptă împotriva hidrei naziste, mă
gândesc la capitala noastră și cred că acolo se deschid florile. Poți
vedea de la fereastra ta zidurile crenelate ale Kremlinului…
Roșeața îi străbătu Svetlanei trupul ca un val purpuriu, iar ea își făcu vânt
așa de energic cu „Cursul scurt”, încât câțiva dintre ceilalți elevi priviră în
jur. Îi trecu Martei ziarul pe sub bancă, iar aceasta citi cu aviditate.
— Maica Domnului, Sveta! E nebun! Ce-ar spune tatăl tău? S-ar putea să
citească!
Dar Svetlana era însuflețită.
— Mă IUBEȘTE! Oricum, ar putea fi oricine care se uită la florile din
grădini. Doar noi știm că se adresează cuiva dinăuntrul Kremlinului.
— Adevărat. Dar tatăl tău n-ar crede așa ceva, nu?
— Nu, dar nu-mi pasă! Abia aștept să-l sărut iar pe Leul meu.
Acum toată clasa se uita la cele două fete, care stăteau întotdeauna în
spate. Profesorul, detestabilul, pedantul și oportunistul doctor Innokenti
Rimm, ezită. Îi era teamă de Svetlana, iar ei îi făcea plăcere situația. Nu-i
putea spune Svetlanei să tacă din gură. N-ar fi îndrăznit. În schimb, se legă
de Marta.
— Peșkova! Ești atentă la noi azi?
— Da, îmi pare rău, doctore Rimm, ascult.
— Bine! Atunci spune-ne despre viziunea lui Marx asupra luptei de clasă
și a rolului burgheziei în timpul Revoluției de la 1848.
Marta îi adresă zâmbetul ei splendid.
— Păi, e simplu…
3.
VP - 184
4.
5.
24 Slănină. (N.t.).
VP - 187
— Un evreu și o străină intră în casa unei femei părăsite de toți și fură de
la ea sub amenințarea armei. O să aduci asupra voastră blestemul spiritului
din apa Donului. Cine mai e și ăsta?
Fabiana se uită în jur, iar Benia era în spatele ei, întinzând tremurător
pistolul. Fabiana voia să iasă repede, dar Benia nu arăta bine, iar femeia avea
mâncare.
— Evreul se gândește să mă omoare. Dar Fecioara Preacurată va hotărî
când mă duc. O să fiți loviți de trăsnet sau fier sau otravă.
Își supse gingiile știrbe.
— Spune-ne, Matușka25, ce să facem? întrebă Benia, coborând
Parabellum-ul.
— Lăsați-mă să vă spăl cu apa sfântului Don, necredincioșilor, și o să vă
dau ceva.
— N-avem apă din Don.
— Am eu, în găleată. Adu-o.
Benia îi aduse găleata, iar cotoroanța se uită urât la el. Fabiana vedea că
ochii ei nu erau decât albeață albăstruie cu vinișoare și fără irisuri.
— Văd bine pentru o oarbă? zise baba, făcându-i cruce pe frunte cu o
unghie îngălbenită. Dușmanul lui Hristos este iertat de Fecioara Preacurată,
care scoate fiara din inimă. Amin!
Apoi făcu același lucru și cu Fabiana.
— Văd un câmp de floarea-soarelui cu fața ridicată spre soare și în
mijlocul lui un cuplu se sărută, fără să știe de restul lumii. Văd un fel de
doctor și o fetiță fericită, un copil evreu care merge în depărtare. Mâncați-vă
mâncarea – aici – și beți apa.
— Mulțumesc, Matușka, zise Benia, înghițind lacom niște pâine și păsat,
pe care-l luă direct cu mâna.
Fabiana turnă apă pentru amândoi.
— Lăsați-mi și mie ceva. Nu-mi trebuie mult, zise femeia, în vreme ce
Fabiana strângea mâncarea, dorindu-și fierbinte să plece.
— Ieșiți prin spate, urmă baba. Pe-aici – îi împinse prin ușa din dos – și o
să aflați că nu ameninț în van. Plecați!
Ținând mâncarea, Fabiana păși în curtea din spate și dădu înapoi. Pe
pământul nisipos zăcea cadavrul unui soldat, un neamț, cu gura larg
deschisă, cu vomă verzuie brăzdându-i obrazul și muște ieșindu-i în grabă
din gura căscată.
8.
VP - 194
ZIUA A NOUA
1.
2.
3.
4.
— Locotenente Kreutzer, caii sunt agitați. Vezi dacă sunt adăpați sau
poate o fi vreun animal pe-acolo, zise căpitanul von Manteuffel de la
Serviciul de Informații, Armata a 6-a, în timp ce se așeza pe o bancă în biroul
silozului de la cooperativa agricolă.
VP - 200
Studia cu tot mai mult entuziasm hărțile Statului Major Sovietic aflate în
fața lui.
— Schwerin o să ajungă diseară. Kreutzer, adu niște țigări și rachiu din
coburi.
— Jawohl, Herr căpitan! Mă duc.
Biroul directorului Cooperativei Agricole nr. 23 „Serghei Kirov” era
auster și dezordonat. Pereții erau din placaj, podeaua era făcută din
scânduri vechi, iar încăperea era decorată cu un portret decolorat al lui
Stalin și o hartă a fermei uriașe care se întindea de-a lungul Donului. Mai
avea o bancă negeluită, scaune de lemn, o canapea unde probabil că trăgeau
un pui de somn directorii după prânzurile alimentate cu votcă luate cu alți
aparatcici locali, și un arzător cu gaz pentru încălzit ceaiul.
Manteuffel îl aștepta pe colonelul von Schwerin, care alesese acest loc
pentru întâlnire.
— O să vezi că e util, spusese el. O să fac joncțiunea cu tine cel mai târziu
la orele douăzeci și patru. Pregătește-ți raportul!
Doctorul Kapto era întins pe singura canapea, fumând o țigară
Belomorkanal.
— Ești impresionat, căpitane? întrebă el, cu vocea lui clară și moale. Sunt
utile?
Apoi, după o vreme:
— O să capăt o mângâiere mică pe cap din partea generalului? Mai bine
mă gândesc la o recompensă, ei? Îmi trec prin cap vreo două chestii…
Manteuffel încă mai era îngrozit de întâmplările dimineții, de felul cum se
întorsese doctorul, cu zâmbetul lui dezinvolt și mândria lui pentru ușurința
cu care rezolva lucrurile curat. Își dădu seama că spionajul era un joc
murdar, în care trebuia să ai de-a face cu tot soiul de ciudați și șarlatani.
Înțelegea că era un război murdar împotriva unui inamic dezgustător, că
Führerul ducea o campanie nemiloasă de anihilare a evreilor – bărbați,
femei și copii – și că aceasta trebuia aplicată de „specialiștii” lui Himmler,
cum era și Dirlewanger, care nu erau mult mai buni decât fiarele și cu
siguranță nu erau oameni pe care i-ar invita vreodată acasă, la Schloss
Manteuffel. Dar copilul acela…
După interogatoriul inițial al lui Kapto, pentru a-i stabili calitatea și
modul în care procurase materialele, în cursul căruia luase cu meticulozitate
notițe în carnetul lui cu coperte impermeabile, Manteuffel se concentrase
asupra hărților, a căror importanță i se dezvăluise treptat. Era conștient de
pericolul dezinformării sovietice și bineînțeles că-și amintise de cazul recent
al maiorului Reichel, al cărui avion se prăbușise în spatele liniilor sovietice
cu planurile operaționale integrale pentru ofensiva Fall Blau a Führerului.
VP - 201
Țăranul ăla paranoic de Stalin crezuse că era dezinformare germană și nu le
băgase în seamă. Din fericire, pentru că planurile erau veritabile și în
prezent câștigau această ofensivă care le va asigura probabil victoria. O
astfel de captură nu era întotdeauna un tertip.
Dacă hărțile doctorului Kapto erau veritabile (și câțiva factori, care nu
puteau fi falsificați, îl făceau pe Manteuffel să încline spre această părere), ar
fi trebuit trimise cât mai repede direct la Cartierul General al Führerului.
Dacă avea noroc, Schwerin o să-l ia cu el. Hărțile pe care le ținea acum în
mână puteau schimba planurile Führerului pentru Stalingrad și câmpurile
petrolifere din Caucaz.
— Căpitane von Manteuffel!
Era nebunul ăla de Kreutzer.
— Ce-i?
— Lipsește un cal.
— Cum așa? Hornochse! Bou cu coarne ce ești! Nu erau priponiți? Nu-i
păzeai?
— Da, căpitane, da. Nu înțeleg…
Manteuffel îl urmă pe locotenentul durduliu afară din colibă. Privi în jur.
Dealurile, pădurile: totul era nemișcat.
— Nu i-ai legat cum trebuie, Vollidiot! Idiot desăvârșit! Nu faci decât
treabă de mântuială. Fii mai atent! Acum du-te și găsește-l! O să fiu aici…
Privi fundul fleșcăit al lui Kreutzer săltând în jos pe scările care duceau la
cai, apoi intră să strângă hărțile.
— Tâmpitul a pierdut un cal, îi spuse lui Kapto, care se ridică în șezut, pe
punctul de a vorbi, dar Manteuffel nu-l așteptă.
Ieși iar în goană din birou, înjurându-l pe locotenent.
— Kreutzer, Höllenhund! Drace!
Încă-l mai blestema pe locotenent când îl găsi zăcând lat între cei doi cai
rămași.
— Iisuse Hristoase! zise Manteuffel și, când ridică privirea, se trezi
uitându-se direct în țeava Nagantului unui tânăr foarte blond în uniformă
sovietică și cu cizme, care cânta de unul singur.
Dar eu zbor mâine la Führerhauptquartier, așa că nu mi se poate
întâmpla nimic azi, se gândi Manteuffel, când ceva lucios și aproape albastru
îi trecu așa de rapid prin fața bărbiei, că aproape șuieră. Ridicând mâna să-și
atingă gâtul, descoperi surprins că era foarte ud. Și după aceea căzu la loc în
brațele altui bărbat, care îl prinse și îl întinse la pământ. Era sigur că nu i se
putea întâmpla așa ceva, pentru că fusese așa de plin de viață cu doar câteva
clipe înainte și pentru că era așa de conștient chiar și acum! Abia așteptase o
țigară și o dușcă de rachiu și mai era și întâlnirea cu colonelul Schwerin, mai
VP - 202
târziu, ca să nu mai vorbim despre zborul la Cartierul General al Führerului.
Privea direct în ochii unui bărbat cu o falcă supradimensionată și o
despicătură lată a unei guri foarte stacojii, care abia dacă avea buze.
Deasupra, era un cer mohorât, fără nori. Ar fi trebuit să bănuiască el ceva
când a dispărut calul, era evident. În apropiere răsună o împușcătură, dar
Manteuffel nu era alarmat; venea din alt tărâm.
•
Garanja știa că Manteuffel e mort. Vedea cerul ca albăstrelele în lucirea
ochilor lui deschiși. Fluturându-și Papașa, ocoli până la ușa biroului
maistrului și apoi se destinse. Panka tocmai ieșea.
— E timpul să plecăm, spuse el.
Înăuntru, Prișcepa râdea:
— Nu poți să-l lași nicio clipă singur pe scriitorul nostru, zise el. A devenit
o amenințare. Cred că a stat prea multă vreme cu tine, Păianjenule.
Benia încă își mai ținea Parabellum-ul deasupra doctorului Kapto, care
fusese împușcat direct în frunte. Acum, când Kapto era mort, îi era teamă să-
l atingă. Garanja îl percheziționă pe doctor, căutând documente. Găsi noile
acte în germană ale lui Kapto, de ofițer în Schuma. Benia strânse hărțile care
se aflau pe masă, împreună cu carnetul lui Manteuffel, și le puse pe toate în
tașca originală, pe care și-o atârnă pe umăr.
Când ieșiră din clădire, Panka se servea cu conserve de carne, ciocolată și
muniție din coburii nemților. Cei patru încălecară. Mâinile lui Benia
tremurau: nu-i venea să creadă ce făcuse. Împușcase un om. Fără niciun
cuvânt. Ferocitatea aceea pusese stăpânire pe el brusc, din senin. Și acum
călărea mai departe, nepătat. Și totuși copilul – o fetiță evreică – nu mai era;
zăcea pe undeva, prin apropiere, pe pământul bolovănos, iar el suferea de
tristețe, pentru ea, pentru familia lui, pentru Fabiana, pentru toți ceilalți.
— Numai un cazac putea convinge un cal cum am făcut eu cu calul
nemților, se lăudă Prișcepa, și numai un cazac de pe Don îl putea fura chiar
de sub nasul lor.
— Tacă-ți fleanca, gură-spartă, zise Garanja.
— Fraților, acum trebuie să hotărâm ce să facem, spuse Panka.
— Hotărârile sunt cum e crapul din Don!
— Lunecoase și pline de oase, explică Prișcepa.
— Tu hotărăști, sergent Panka, propuse Benia.
— Cu plăcere, zise Panka. O să fie bine să vedem Donul. Îi simt mirosul.
Maica noastră, apa, dragul nostru Don blând.
— Chiar dacă s-ar putea să ne înecăm în el, spuse Benia.
— Păi, da, se arătă de acord Panka binevoitor. Măcar pe Don e totdeauna
soare.
VP - 203
5.
6.
7.
— Scoală-te, Golden!
Se întorsese Moghilciuk. Cazacii se mișcară pe saltelele lor.
— Venim și noi? întrebă Garanja.
— Tu aștepți aici, cazacule, zise Moghilciuk. Golden, tu vii cu mine. Uită-te
la tine! Barbă de-o săptămână și mâncare pe tine. Spală-te întâi pe față.
Benia făcu ce i se spusese; apoi se întoarse cu Moghilciuk la postul de
comandă.
— Ești norocos, urmă Moghilciuk. Generalul Petrov are rang destul de
mare ca să aprobe dosarul pentru toți patru.
Benia înghiți greu, trăind panica fericirii. Chiar putea fi în siguranță? Îi
veni în minte brusc Fabiana, foarte reală, chiar acolo. Se rugă să fie în viață și
în siguranță. Îi datora așa de mult, și acum ea era o taină, așa de adâncă, așa
de incriminatoare, că se avertiză singur să nu se mai gândească niciodată la
ea – până scăpa. Se culcase cu inamicul; nu trebuia să știe nimeni niciodată.
Condus într-o încăpere goală, se așeză la o masă, sprijinindu-și capul în
mâini. Îi recomand bucuros pentru reabilitare. Îi recomand bucuros pentru
reabilitare. Aceste cuvinte vesele îi răsunau în urechi.
VP - 208
— Generale Petrov! spuse Moghilciuk, salutând.
Benia se ridică, simțindu-și inima bătând să-i spargă pieptul. Rămăsese în
viață după Kolîma și ștrafbat și șapte zile în spatele liniilor inamice. Acum
avea să fie răsplătit.
— Îți mai aduci aminte de mine, Benia Golden?
Ar fi recunoscut oriunde vocea aceea, corpul masiv, pielea cerată cum e
ciocolata lucioasă și degetele ca niște cârnăciori, sclipind de inele, totul
învăluit în apa lui de colonie pe bază de cuișoare. Nu era un general de linia
întâi, nici „Petrov”; „Generalul Petrov” era Bogdan Kobulov zis Taurul,
Comisar-adjunct al poporului pentru Interne și Comisar general pentru
Securitatea Statului (gradul al II-lea), care îl interogase o dată în închisoarea
Lubianka, acum trei ani. Nu uiți pe cineva pe care l-ai cunoscut în iad și nu-ți
uiți niciodată torționarul: e o relație intimă.
— Se pot întâmpla multe în trei ani, ei, Golden? zise Kobulov imediat ce
rămaseră singuri. Îmi aduc bine aminte de tine.
— Mulțumesc, spuse Benia, neștiind ce să zică.
— Nu primesc des mulțumiri din partea oamenilor pe care i-am bătut cu
bastoanele, dar e drăguț din partea ta, tună Kobulov, jovial și suav. Dar n-
avem mult timp, așa că hai să trecem la treabă.
Benia se rugă să aprobe reabilitările. Avea puterea s-o facă; era acolitul
special al lui Beria. Când acesta fusese chemat la Moscova în 1938, își
adusese oamenii lui din Gruzia, conduși de Kobulov.
— Ți-am studiat materialele, zise acesta, cu accentul lui împiedicat. Sunt
impresionat că ai recuperat aceste documente strict secrete și chiar și mai
uluit că tu, personal, susții că l-ai lichidat pe trădătorul Kapto.
— Noi, tovarășii mei ștrafniki și cu mine, am jucat un rol-cheie și în
lichidarea trădătorului Mandrîka, atrase atenția Benia.
— Un rol-cheie? Nu te grăbi ca fata mare la măritat, Golden. Dar pe mine
mă interesează doar Kapto. Hai să te întreb, mai întâi, exact la ce oră l-ai
împușcat pe Kapto și ai luat documentele astea?
Benia clipi. Nu era deloc sigur.
— Gândește-te, Golden.
— Poate… zece dimineața.
Kobulov se uită la ceas: acum era ora cinci după-amiază.
— De ce mă întrebați…
— Nu mă scoate din sărite azi, Golden. Doar dacă nu cumva vrei să-ți trag
una? Mă gândeam eu că nu. Cât v-a luat să ajungeți călare de acolo până la
linia frontului de aici?
Benia încercă să se gândească:
— Nu mult. Am venit încet. Nu știam unde sunt liniile noastre. Poate vreo
VP - 209
două ore.
— Ai vorbit cu Kapto înainte să-l împuști?
— Nu.
— L-ai omorât direct?
— Da.
— De unde te-ai ales cu așa o lipsă de scrupule? De la briganzii din lagăr?
De la Jaba? Când ne-am întâlnit ultima dată, nu știai nici cum să omori o
muscă. Ai putea să vii la noi, în Ceka.
O glumă. Kobulov își șterse zâmbetul.
— Materialele urmau să fie preluate de ofițeri ai Secției de Informații a
Armatei a 6-a germane. Știai?
— Da.
— De unde?
— Kapto era însoțit de doi ofițeri.
— A, da, ați fost destul de eficienți și le-ați adus actele. Căpitanul von
Manteuffel și locotenentul Kreutzer. I-ați omorât și pe ei, așa e?
— Da, i-a omorât cazacul Garanja.
— Foarte bine, Golden. A vorbit vreunul dintre ei înainte să fie omorâți?
— Nu eram acolo. Eram cu Kapto…
— Ai vreo idee cine venea să-i preia? De la Armata a 6-a?
Acum Benia era îngrijorat. Unde duceau toate întrebările astea? se gândi
rapid.
— Să fi fost Schwarzer? Nu, Schwerin? Asta e.
— Colonelul Gerhard von Schwerin. Foarte bine. Când urma să preia
Schwerin hărțile și la Kapto? Gândește-te bine, Golden. A zis vreunul dintre
ei ceva?
— Nu, nu cred. Stați, ba da, când fura Prișcepa calul, căpitanul german a
strigat că Schwerin o să vină… mai târziu – poate în cursul nopții.
Kobulov îi aruncă zâmbetul lui de coafeză și se lăsă pe spate, aprinse o
țigară Belomorkanal și i-o dădu lui Benia înainte să-și aprindă și lui una.
Benia îl privea pe Taur trăgând în piept încet, închizând ochii sub
sprâncenele negre, groase ca niște râme, și suflând fumul albastru în fața lui
Benia. O tăcere îndelungată. Pe urmă, dintr-odată, izbi cu pumnul în masă.
Benia sări.
— Ați făcut praf o operațiune de spionaj autorizată de Instanția la cel mai
înalt nenorocit de nivel. Da, Instanția! Cel mai înalt! Nu urmează să primești
reabilitarea, deținut Golden. Recrutarea ta în ștrafbat a încălcat
regulamentele. Anchetăm asta și, dacă supraviețuiești acestei discuții, o să fii
trimis înapoi la minele de aur de la Madyak-7.
Lui Benia i se făcu pe loc frig. Frig și rău.
VP - 210
— O, Doamne, gemu el.
— Dar nici n-o să ajungi așa de departe. Condamnarea ta la moarte e
astfel reinstituită, ca urmare a acțiunilor tale trădătoare din stepa Donului.
Pregătește-te, deținut Golden, pentru cele Opt Grame, tu și cei trei mojici ai
tăi care fut măgari!
Benia se îndoi de mijloc, sigur că urma să vomite. Cum se putuse întâmpla
așa ceva? Urma să moară!
Dar Kobulov încă mai vorbea.
— Stai! Ciupește-te! Încă mai trăiești și încă mai vorbesc cu tine. Ce
înseamnă asta?
— Nu știu. Nu înțeleg.
Benia tremura și în spatele ochilor i se învârtejeau grăunțe roșii.
Kobulov vorbi foarte încet:
— Tot ce-ți spun e secret, înțelegi. N-ar fi trebuit să-l omori pe Kapto. Era
unul dintre agenții noștri, pregătit luni de zile pentru misiunea asta. N-ar fi
trebuit să recuperezi hărțile. Sunt opera serviciilor noastre de
contrainformații.
— Dar Kapto era un trădător, protestă Benia. A fost în lagăr cu mine. A
avut grijă de mine, dar am aflat mai târziu că era un pervers. Era o fetiță…
— Un copil? Nicio surpriză. Era în Gulag pentru că a violat și a ucis un
copil.
— Dar era pediatru…
— Doctor? rânji Kobulov. Nu, nu, n-a fost niciodată doctor. A învățat ca să
se facă veterinar, însă nu s-a calificat nici măcar să trateze câini. Partea cu
doctorul era o minciună. Dar avea legături cu Mandrîka și elemente
naționaliste Albe, așa că era perfect pentru misiune.
— Perfect? Ați folosit o lepădătură ca el să lucreze pentru voi?
— O lepădătură cum era Kapto? Da, și o lepădătură cum ești și tu, Golden.
Era al nostru. Al nostru! Și tu l-ai eliminat! Sunt aici de zece zile, așteptând
vești despre asta și după aia apari tu, crezând că ne-ai făcut un serviciu și că
o să te mângâiem pe cap. Înțelegi, deținut?
— Încep să…
Acum, că se gândea, Benia se întreba care ar fi fost șansele să apară Kapto
cu hărțile lui în același sector în care se afla și Mandrîka. Nu era o
coincidență. Poate că întregul atac dat de ștrafbat fusese conceput doar ca
să-l ducă pe el acolo; opt sute de ștrafniki sacrificați pentru această misiune.
Și el o distrusese.
— O, Doamne! gemu el din nou.
— Știi ce-a zis Lavrenti Pavlovici? A zis: „Dacă-l găsești pe omul care a
făcut praf operațiunea asta, burdușește-l până-i sar ochii din cap! Pocnește-l
VP - 211
de să-și înghită dinții!”
Benia tremura. Kobulov se opri.
— Dar uite care-i treaba. Acum e cinci și cinci după-amiază. I-ați lăsat pe
Kapto și Manteuffel lați pe la zece jumate. Schwerin nu e așteptat decât, să
zicem, pe la miezul nopții, înțelegi unde bat?
— Nu sunt sigur.
— Tu și nătărăii tăi de călăreți. Nu-ți aduci aminte cine ești, Golden?
— Sunt scriitor, atâta tot. Și am luptat cu fasciștii, am făcut tot ce puteam,
dar nu sunt soldat. Doar scriitor…
— Scriitor? Nu, nu, deținut. Ești un terorist condamnat și un spion anglo-
japonez, dovedit vinovat de cele mai grave și rușinoase crime, inclusiv
planul de a-i asasina pe tovarășul Stalin și pe liderii noștri, în complicitate cu
amanta ta, spioana Sașenka. Da, îmi aduc bine aminte de ea! O frumusețe.
Oare mai trăiește? se întrebă Benia.
— Ești un terorist condamnat la moarte și ai deja Opt Grame înfipte în
cap. Doar că încă n-au fost trase. I-ai ajutat pe dușmanii noștri. Dacă îmi opui
rezistență în orice fel, în câteva minute tu și cazacii tăi n-o să mai fiți decât
niște pete pe un zid. O s-o fac eu însumi…, zise Kobulov și lovi cu pistolul în
masa de placaj, așa cum aruncă un jucător de cărți banii pe masă.
Benia tresări.
— A, da, zise Kobulov. Dar mai e și altă cale. Vrei să auzi?
Benia încercă să vorbească.
— Știi în ce credem noi? Uită-te la mine când o spun. Re-a-bi-li-tare,
Golden, re-a-bi-li-tare! Știi ce înseamnă asta pentru tine?
Benia clătină din cap.
— Dacă-ți îndrepți greșeala, o să fii reabilitat. Nu doar trimis înapoi în
lagăr, ci reabilitat de-adevăratelea! Nu pot să promit nimic pentru țopârlanii
tăi care și-o trag cu măgari. Trebuie să fie verificați. Dar pentru tine e o
promisiune! Golden?
— Vreți să mă…
Benia era copleșit de o nouă panică.
— Nu pot să mă întorc. Nu pot! O să mor acolo.
Tremura, dincolo de lacrimi.
— Nu știți ce am văzut acolo!
Kobulov aruncă din nou o privire la ceasul de mână, cu degetele pline de
pietre prețioase, bătând în masă. Apoi își pierdu răbdarea și-l plesni pe
Benia peste față. Acesta văzu o ploaie de stele roșii în fața ochilor, iar fața îi
ardea. Își atinse buza. Avea un puls propriu, se umfla, iar pe vârful degetelor
era sânge.
— Adună-te, Golden, și încetează să-ți mai plângi de milă, răcni Kobulov.
VP - 212
Suntem într-un război disperat. Patria e în primejdie și marele nostru stat
sovietic e în pericol. Nu știi că nemții îi omoară pe evrei? Golden, ascultă la
mine. Încă vreo câteva ore și, când te întorci, o să fii reabilitat.
— N-o să mă mai întorc… Nu sunt sigur că pot s-o fac. Adică vreau să…
— Ai toate șansele să reușești și o să fii ajutat de tovarășii tăi cazaci. O să
aveți arme noi și muniție; cai odihniți. Fă-o și o să te întorci la viața normală,
la cafenelele tale, la librăriile tale, la fetele tale, toate fetele alea cărora le
plac scriitorii – îți aduci aminte vechea ta viață, Golden? Bine. Acuma, ce
vreau eu să faci?
— Vreți să mă duc înapoi și să pun hărțile la loc?
Kobulov își arătă dinții orbitori.
— Te-ai prins! Ia-i pe ăia trei futangii de oi. Moghilciuk vine cu voi. Plecați
în cincisprezece minute.
— Un singur lucru.
— Vorbește!
— Vreau calul meu, Șosete Argintii.
— Asta-i tot? S-a făcut. Te așteaptă căluțul tău!
8.
— Să ieșim a fost ușor, zise Panka după câteva ore, când ajunseră la biroul
Cooperativei Agricole nr. 23 „Serghei Kirov”. Întoarcerea o să fie dificilă.
În spatele lor, soarele se cufunda în Don, cu lumina încețoșată.
Exact cum făcuseră și dimineață, descălecară și legară caii, lungindu-se în
iarbă și privind. Caii nemților erau încă în locul unde fuseseră legați. În jurul
lor se auzea croncănitul ciorilor; și un vultur, așezat pe-o creangă, ca un
preot îmbrăcat în rasa lui.
— Nu-i nimeni acolo, spuse Panka. Rândul tău, Benia.
— Du-te, tataie, zise Prișcepa.
— Fă-ți datoria și ne putem întoarce, spuse Păianjenul.
Tăcere.
— Garanja, am nevoie de tine, zise Benia.
— Ți-e frică de mortăciuni? întrebă Garanja.
Benia încuviință.
— Atunci, hai, spuse Garanja, mișcând din degete ca un magician.
— Stați, zise Moghilciuk. Eu dau ordinele aici.
— Care sunt ordinele?
Benia oftă. Totul avea să fie mult mai greu cu Moghilciuk supraveghindu-
VP - 213
i.
— Bine, să-i dăm drumul! ordonă acesta.
Trebuia să-i facă pe plac. Dacă reușeau să se întoarcă, el avea să le decidă
soarta.
Garanja zâmbi superior.
— Bine, să-i dăm drumul.
Panka rămase de pază, acoperind coliba cu Papașa lui, iar ceilalți se
apropiară de ușă, Moghilciuk strecurându-se de parcă ar fi jucat Statuile.
Garanja le făcu cu ochiul.
Urcând treptele spre birou, Benia privi ezitant după colț, spre canapea,
iar Kapto era acolo, neatins, mai palid și mai lipsit de culoare, parcă făcut din
ghips. Deja arăta mai mort decât păruse mai devreme. De parcă se micșorase
un pic.
— Uite-l pe prietenul nostru, zise Garanja.
— Așa e, spuse Moghilciuk, încercând să-și asume solemnitatea comenzii.
Ștrafnik Golden, treci la înlocuirea documentelor.
Benia ezită, încă nedorind să atingă cadavrul.
— Haide odată, Golden, zise Garanja. N-o să te muște. Sau poate că da…
ha!
Benia desfăcu tașca din jurul gâtului și o puse pe masă, scoțând hărțile și
carnetele. Întinse hărțile, puse creioanele, așeză carnetul deschis la notițele
îngrijite ale lui Manteuffel. Apoi scoase documentele de identitate ale
morților.
— Pune-le la loc în buzunare, ordonă Moghilciuk, ștergându-și fruntea.
Benia se mută mai aproape de cadavrul lui Kapto.
— Nu pot, zise el.
— Maica Domnului!
Garanja luă actele.
— Ai grijă să pui actele fiecăruia în buzunarul care trebuie, zise
Moghilciuk.
— Maica Domnului, repetă Garanja.
Puse documentele în buzunarul lui Kapto și după aceea, ca să-i șocheze
pe ceilalți, îl pupă pe frunte și-și dădu ochii peste cap ca un clovn când
cadavrul alunecă încet într-o parte.
— Gata, zise Benia recunoscător.
— Ștrafnik Garanja, cum îndrăznești să te prostești când e vorba de
treburi oficiale? îl apostrofă Moghilciuk.
— Cine o să creadă că hărțile astea sunt autentice, când sunt trei cadavre
aici? întrebă Garanja, ieșind să pună la loc actele în buzunarele celor doi
nemți.
VP - 214
— Nu întreba, Păianjene, nu te gândi, spuse Benia. Suntem doar niște
șuruburi în mașinăria mare. Trebuie să se fi gândit ei la asta…
— Ștrafnik Garanja, te avertizez a doua și ultima dată! bodogăni
Moghilciuk din urma lor. Vi se interzice să faceți speculații în această
misiune strict secretă. Și, ștrafnik Golden, asta e valabil și pentru tine.
— Am terminat aici, domnule locotenent-major? întrebă Panka.
Împușcăturile s-au întețit peste Don și chiar cred c-ar trebui să încercăm să
ajungem acasă…
— Da, da, să pornim, sergent Ciurelko.
— Hai să pornim, ce să spun, zise Garanja Păianjenul, uitându-se chiorâș
la Prișcepa pe după spinarea lui Moghilciuk.
Prișcepa rânji.
Soarele aproape coborâse, dar cerul era înnorat pentru prima dată de
când își putea aduce aminte Benia. Aerul dus de vânt peste Don era arzător
și prăfos. Înaintea lor, bubuia artileria. Benia era ușurat. Oboseala îi tulbura
vederea și se legăna în șa. Prișcepa îl înghionti de două ori.
— Trezește-te, tataie!
Dar ațipi din nou și apoi încremeni.
Bărbații care-l înconjurau în aerul cenușiu nu mai erau Garanja și
Prișcepa, ci alți călăreți, unul sau doi, pe urmă mai mulți, falange întregi,
escadroane fantomatice în amurgul roșu granular. Cavaleria italiană avansa
spre linia frontului. Benia putea să audă înjurături în italiană și sunetul
sutelor de cai în mișcare, zăbalele zornăind și scârțâitul pielii. Oamenii le
șopteau cailor și peste tot în jurul lui Benia se simțea miros de balegă. Șosete
Argintii își frecă botul de un cal italian, iar Benia își prinse pintenul drept de
un pinten italienesc și auzi clinchetul oțelului. Trupul i se înțepeni și
transpiră când privi drept în față. Un singur cuvânt și totul s-ar fi terminat,
însă merse mai departe călare printre ei, cu Șosete croindu-și drum către
caii pe care-i cunoștea și care stăteau, așteptând sub copacii din față.
— Mulțumesc lui Dumnezeu! zise Panka.
— Mulțumesc lui Șosete Argintii!
Se întoarseră în tăcere și priviră în urmă. Aerul din jurul lor avea culoarea
cafelei bune, cerul, un purpuriu strident, împroșcat cu sânge, cu terase noi
de nori iluminați, prin care străluceau trepte aurii ca soarele, într-o clipă
Ziua Creației, Apocalipsa în clipa următoare. Peisajul rural în sine era
însuflețit de scrâșnetul a mii de copite și de clinchetul pintenilor; și pe un alt
nivel, acustic, răpăitul motoarelor, tancurile în mișcare, detunăturile
mortierelor.
Panka ridică mâinile: nu mișcați; pot să ne vadă aici; așteptați. Apoi arătă
ceva. Pe dealul aflat la câteva sute de metri în spate, iluminat de una dintre
VP - 215
ultimele raze de soare ale zilei, vedeau comandamentul italienesc, într-un
pătrat sfâșietor de frumos de lumină aurie. Câțiva cai stăteau îndreptați spre
front, iar comandanții își priveau escadroanele venind. Benia luă binoclul lui
Panka, știind ce avea să vadă: și iată-l, cu umerii cocoșați și aplecat în șa ca
un castel înspăimântător, dar pe jumătate prăbușit. Era Malamore și, în
spate, cu o mână pe coama lui Violante, chiar acolo unde știa că va fi, se afla
Fabiana.
9.
10.
Panka îl bătu pe Benia pe umăr și merseră mai departe spre Don. Încă un
câmp și priviră din nou în urmă. Malamore era tot pe dealul lui, cu Fabiana
în spate.
Pe Benia îl săgetă durerea când se gândi la Malamore și Fabiana
împreună. În bezna învăluitoare, câmpurile, ierburile, copacii, lanurile de
grâu, toate păreau să forfotească de oameni și mașinării. De-acum erau
aproape de fluviu, iar Benia vedea scânteierea gurilor de arme grele și
trasoarele celor mai mici, care șuierau prin amurg în vreme ce nemții,
italienii, românii și ungurii își aruncau forțele asupra ultimelor poziții
rusești împresurate pe malul de vest al Donului. În fața lor, rușii lansau
proiectile peste fluviu, fiecare dintre acestea trimițând valuri de vibrații care
pulsau în ei. Fulgerele luminau versanții dealurilor, iar colibele, vehiculele și
oamenii care alergau erau luminați ca ziua în amiaza mare, înainte ca bezna
să se reverse iar peste ei. Cum mai puteau să se întoarcă acum? se gândi
Benia.
Un proiectil șuieră chiar pe deasupra lor. Panka se întoarse – și Benia făcu
VP - 217
la fel – și, deodată, se uitau cu toții la grupul de italieni de pe deal, când
bomba își atinse ținta. Într-un nimb de lumină portocalie, o siluetă ca o
păpușă fu aruncată în aer, și apoi nimic, nimic altceva decât cai alergând,
animale moarte împrăștiate și oameni arzând. Garanja și Prișcepa
ovaționau, iar Moghilciuk se holba la scenă cu ochii căscați. Nu se vedea nici
urmă de Fabiana.
Benia știa că nu mai e. În momentul acela, simți o părticică din el
îmbătrânind și murind. Se iubiseră „oarecum veșnic”, dar pentru el
„oarecum veșnic” nu însemnase nicio clipă că ea va fi cea care va pieri. Tot
timpul presupusese că el va muri. O văzu foarte clar, în momentul în care
fusese cel mai frumoasă, cu ochii de culoarea mierii în lumina soarelui și
arzând de indignare, cu bărbia ridicată și mâinile desfăcute – până când
furia i se risipea în cel mai larg râs și își ridica ochii spre el, iar el săruta
buzele acelea moi cu o ușoară răsucire, simțindu-i mirosul pielii de
chihlimbar.
Acum se uita țintă la dealul care fusese aproape recucerit de întuneric, cu
excepția micilor focuri care ardeau în iarbă unde cu câteva minute mai
devreme se aflase Fabiana, și era complet izolat, fără să mai simtă sau să
audă nimic, absolut nimic. Fabiana nu mai era printre cei vii, iar el era cu
totul pustiit.
Panka îl trase de guler, spunându-i să călărească mai departe – acum era
momentul lor. Lui Benia nu-i păsa ce se întâmpla acum. Aceea era ultima lui
implicare în lume și era aproape neînfricat, fără griji, nepăsător. Panka îi
spunea lui Moghilciuk – care reușea chiar și acum, când situația era
cumplită, să găsească o ultimă urmă de infatuare – ce-i așteaptă în față.
— Hai să pornim, sergent.
Nu se puteau întoarce de-a lungul malului, spunea Panka, iar blindatele
nemților zdrobeau ultimele poziții rusești de la Cotul Donului. Fortificația
unde fuseseră în dimineața aceea era abandonată, iar înaintarea cavaleriei
italiene nu putea însemna decât că atacul asupra liniilor rusești era iminent.
Ce mai rămânea? Nu mai era decât o singură cale.
— Trebuie s-o îmbrățișăm pe scumpa noastră maică, zise Panka, dându-i
pinteni lui Almaz.
— Ce vrea să spună? întrebă Moghilciuk.
— După mine, spuse Panka.
Galopară pe faleze și coborâră pe coasta calcaroasă a malului înalt, pe o
cărare îngustă și șerpuită care ducea în fluviul Don. De aici puteau vedea
lupta, o panoramă cu multe fațete peste întinderea ca o oglindă a marelui
fluviu, reflectată în apă și în cerul de deasupra ei, ca și scânteierile gurilor de
armă rusești care trăgeau de pe celălalt mal. Deodată, cerul se întunecă, iar
VP - 218
acum norii ajunseseră chiar deasupra lor, rostogolindu-se peste malurile
apei, și ei erau negri ca smoala. De parcă ar fi călărit înăuntrul unui tambur
negru, se gândi Benia.
— Perfectă sincronizare, spuse Panka în momentul în care furcile
fulgerelor loviră apa. Mânia Donului.
Caii băteau din picioare, mergeau în buiestru și forăiau.
— Urăsc ploaia, urăsc ploaia, zise Garanja, biciuindu-și calul cabrat.
Panka o luă în jos, spre apă, iar Benia îl urmă, până când valurile
înspumate atinseră copitele iepei.
— Și acum? strigă Moghilciuk.
Prișcepa își dădu capul pe spate și începu să cânte: „M-am îndrăgostit
într-o noapte furtunoasă pe Don…” Un zid roșu de foc lumină o clipă malul
după explozia unui rezervor de combustibil; pe urmă licăriră scânteieri
portocalii în spatele norilor în momentul în care începu ploaia, rafale
compacte de ploaie, căzând pieziș ca să-i pârjolească și să le biciuiască fețele
și grumajii și să-i orbească. Benia se udă pe loc până la piele. Lumea se
sfârșea, iar el era așa de obosit, că ar fi putut foarte bine să alunece de pe cal
și să moară chiar aici. Dar fu trezit de o durere arzătoare: biciul lui Panka pe
mâna lui.
— Haide, tataie! Furtuna asta i-o curvă turbată și toți cazacii știu că pe
Don sunt cele mai turbate curve. E șansa noastră. Trecem Donul pe aici!
strigă Panka. Intră direct, nu te uita nici în dreapta, nici în stânga. Strânge
hățurile și spune-ți rugăciunea!
— Dar caii…, strigă Moghilciuk, încercând să țină hățurile.
— Hățurile strânse! O să fie în regulă, băiete drag, răspunse Panka.
— Nu știu să înot, zise Moghilciuk.
— Ăsta-i Donul, strigă Panka. Soarele strălucește dincolo, pe malul
îndepărtat.
Și-i dădu pinteni lui Almaz, direct în fluviu. În fața lor căzu un obuz, iar
calul se opri în loc, însă Panka îi lovi cu biciul.
Benia știa că o să moară în apele fluviului. El și Moghilciuk se uitară unul
la altul, înmărmuriți, ștergându-și ochii, acum tovarăși moscoviți, orășeni,
împărtășind aceeași spaimă.
— Nu pot! țipă Moghilciuk.
— Nici eu!
Dar Repezitul Prișcepa intrase în apă în galop, însoțit de o spumă
încețoșată, cu o mână ridicată de parcă ar fi călărit un cal pe jumătate
sălbatic în vreun rodeo din Occident și cânta chiar în inima furtunii.
Benia se lăsă peste gâtul lui Șosete Argintii, aruncându-și brațele în jurul
ei, îngropându-și fața în coama iepei, vorbindu-le ei și Fabianei într-un șuvoi
VP - 219
neîntrerupt de dragoste și spaimă și furie. Iapa fornăi și se dădu în spate,
încercând să evite apa, dar se adânci tot mai mult, cu fiecare salt. Garanja
Păianjenul se aplecă și o lovi cu biciul așa de tare, că-i dădu sângele, iar ea
intră în apa înspumată care-i ajungea acum până la genunchi și apoi până la
umeri.
O explozie îi împinse înainte, iar Șosete Argintii păși tot mai adânc în
fluviu. Cizmele lui Benia, și pe urmă și pantalonii, erau în apă, răceala ei
udându-i picioarele. Prișcepa era în față, cu apa până la mijloc și apoi până la
piept, iar iapa lui începu să înoate, cu capul răsucindu-se și ochii înnebuniți.
Moghilciuk era lângă el, tremurând de frică.
Benia se răsuci și, văzând un cal fără călăreț, întoarse iapa în loc, călărind
înapoi pe mal. Garanja Păianjenul era la pământ, iar Benia sări de pe cal
lângă el. Păianjenul ridică privirea spre el, cu ochii aceia surprinzător de
languroși întâi rugători, după aceea sfidători, cu chipul lui puhav năpădit de
sudoare și alb ca hârtia. Benia văzu că are abdomenul deschis, o masă de
măruntaie albastre și roșii fumegânde care se amestecau pe pietrele de pe
plajă. Se uită în sus spre Păianjen și se priviră ochi în ochi ca și cum ar fi fost
singuri, doi lupi în stepa largă. Știa că dacă Păianjenul ar fi călărit direct cu
Prișcepa, lăsându-i pe el și pe Moghilciuk să moară pe mal, ar fi fost deja la
jumătatea fluviului, și în viață. Bietul Păianjen, se gândi Benia, trebuie că-și
blestemă fapta bună: să rămână în urmă să-i mâne din spate pe ei, un jidan
și un nemernic din poliția secretă!
Benia trase șaua de pe calul Păianjenului și-i puse pătura sub cap. Garanja
îi dădu mâna, strângându-i-o ca un copil. Îl privi încordat pe Benia, iar ochii
lui – acum îi întorceau privirea, iar în secunda următoare n-o mai făcură.
Asta era tot, furișarea unei clipe și Garanja păru o parte a malului, a
nămolului, coca unei epave vechi, pe jumătate scufundate în nisip.
Benia trase aer în piept, încălecă iar pe Șosete Argintii și-i dădu pinteni s-
o ia înainte, lovind-o odată cu cravașa lui Garanja. Era din nou în apă până la
chingă, mai sus, pe măsură ce apa neagră îl învăluia ca o căptușeală în
miezul ploii, care era așa de deasă, încât părea că fluviul însuși ploua în sus
spre nori. Iapa era în apă până la înălțimea umărului și după aceea începu să
înoate, cu capul ridicat, cu picioarele lovind sub apă și venele îngroșate
pulsându-i în grumaz.
— Haide, Șosete Argintii, haide, bravo, fetițo…
Benia îi vorbea aproape de urechi. Îl atinse ceva greu și tresări. Șosete se
zvârcolea sub el, iar el înghițea apă, pe punctul de a se împotmoli – să fi fost
un șarpe, un crocodil? Pe urmă văzu brațul și fața vânătă a unui soldat rus
plutind în josul râului, umflat ca o canapea prea umplută. Erau în mijlocul
Donului, țărmul din spate la fel de îndepărtat ca și cel din față, și un obuz
VP - 220
fulgeră tânguindu-se pe deasupra capetelor lor, malurile învârtejindu-se și
erupând în galben și portocaliu. Rafale de mitralieră secerară în apă și în
jurul lui împroșcă un șir mișcător de spirale din stropi de apă.
— Proștilor, suntem ruși! strigă Benia, dar nu-l putea auzi nimeni; nu se
putea auzi nici el însuși.
Apoi copitele iepei găsiră malul solid și ieșiră din apă pe pietrele de pe
faleza Donului. Singuri. Rafalele de mitralieră răpăiau peste stânci, așa de
aproape, încât simți că-l lovesc. Benia se aplecă în față și o îmbrățișă pe
Șosete Argintii. Panka și Prișcepa îl strigau din susul malului. Șosete Argintii
căzu dintr-odată în genunchi, iar Benia se prăbuși lângă ea.
Era întuneric beznă de-acum, aproape miezul nopții, iar iapa își ținea
capul ridicat, legănându-l înainte și înapoi, și Benia era lângă ea pe stâncile
țărmului, mângâindu-i gâtul, coama și botul mătăsos.
— Șosete Argintii, te iubesc, prietenă dragă, hohoti el. Mulțumesc pentru
tot ce-ai făcut pentru mine, pentru că m-ai salvat de o sută de ori. Niciun om
n-a avut un prieten mai bun ca tine și nu cred… Chiar nu cred…
Își aduse aminte lucirea celor patru picioare de argint la crescătoria de
cai și steaua de pe cap.
— Ai ales-o bine, frate, spusese Panka. Ai grijă de ea ca de o nevastă.
Respect-o ca pe o mamă. Hrănește-o ca pe o fiică.
Dar pentru el fusese mai mult decât toate astea. Își aducea aminte șarja
împotriva italienilor, felul cum privise în timp ce făcea dragoste cu Fabiana…
După aceea iapa lăsă capul în jos și fu străbătută de un tremur, iar Prișcepa
și Panka îl traseră în sus pe mal, până ajunseră toți întinși sus, gâfâind, cu
caii stând alături.
— Moghilciuk? întrebă Benia.
— În josul malului, pe undeva. E în regulă. L-am văzut ieșind din apă.
— Șosete Argintii?
— S-a dus, fratele meu, răspunse Panka.
— Împușcată?
Panka încuviință.
— O dată în grumaz. Era o fată adevărată. Nu se nasc multe așa. Nici chiar
pe Don.
Îi dădu lui Benia plosca. Se ridicară, clătinându-se. Benia era aproape
înnebunit de durere.
Își pipăi diafragma și văzu sânge pe deget.
— Sunt rănit, zise el, amintindu-și lovitura.
Îl prinseră niște mâini.
— Stai, zise Prișcepa, cu ochii reci și pumnalul în cealaltă mână.
Moghilciuk vine acum după noi. O să fim verificați de Ceka. Trebuie să
VP - 221
garantezi pentru noi. Spune că săptămâna asta am fost cu tine în fiecare
clipă. Altfel, ne împușcă. Jură, jidane, sau îți tai gâtul acum și o să zicem ce
avem noi nevoie să zicem despre tine. Spune acum!
Benia se eliberă. Nu-i păsa unde fuseseră în zilele alea; bănuia că făcuseră
vreun joc dublu cu naziștii, însă în momentul acesta era prea obosit și
supărat ca să i se vorbească așa. O pierduse pe Fabiana; Șosete Argintii îi
murise în brațe; și acum huliganii ăștia îl amenințau și habar n-aveau că
ajunsese mult dincolo de fundul gropii.
— Pot să fac mult mai mult decât atât… Lasă cuțitul. Înapoi! spuse el.
— Și noi știm unde ai fost, zise Prișcepa. N-ai fost singur. Știm și noi câte
ceva…
Benia se lăsă în genunchi, slăbiciunea cuprinzându-l cu valuri de
amețeală, dar o furie deznădăjduită și funestă îl făcea neînfricat. Cum
îndrăzneau să-l amenințe cu Fabiana? Îndreptă pistolul spre ei, țintindu-i pe
amândoi, simțind forța dinlăuntrul lui.
Prișcepa trecu la farmecul lui de bandit nepăsător.
— Stai o clipă, dragă frate Golden…
Dintr-odată, Benia nu mai putu suporta.
— Nu sunt fratele tău, spuse el, ridicând pistolul și trăgând de două ori.
VP - 222
ZIUA A ZECEA
1.
2.
26 Numele de cod pentru unul dintre Cartierele Generale folosite de Adolf Hitler pe Frontul de Est,
situat într-o pădure la circa 12 kilometri de Vinița, în Ucraina. (N.t.).
VP - 227
care cred că ar putea avea un impact asupra Operațiunii Fischreiher27. Ca
atare, le-am adus urgent imediat ce le-am analizat.
Urmă o clipă de tăcere.
— În primul rând, cât de sigură e originea? întrebă Halder, care se afla
lângă Hitler. Au fost pierdute?
— Documentele au aparținut unui ofițer de stat-major sovietic, ucis când
avioanele noastre i-au bombardat mașina. Kapto, medic militar într-un
batalion disciplinar, era prezent la fața locului și a obținut documentele
despre care Statul Major General sovietic crede că au fost distruse în
incendiu. Kapto, un propagandist antisovietic cu vechime, a dezertat după
aceea în tabăra noastră. Era prieten din copilărie cu Mandrîka, un alt
dezertor și propagandist antisovietic, care a înființat o unitate de poliție
auxiliară Schuma. Acest Kapto ispășea în lagărul Kolîma o condamnare
pentru propagandă antisovietică. Acesta este primul factor care ne
încurajează să tratăm materialele drept autentice. Kapto a fost interogat de
colegul meu, căpitanul von Manteuffel, care a făcut prima verificare a
materialelor și a fost convins de importanța și autenticitatea lor. Din
nefericire, partizanii au atacat ieri și i-au ucis.
— Dar au lăsat hărțile? întrebă Halder.
— Da, Generaloberst.
— De ce nu le-au luat?
— Asta nu sugerează că voiau să ajungă la noi? întrebă Weichs.
— M-am gândit îndelung la asta, spuse Schwerin. Întâi, proveniența:
recomandările lui Mandrîka și Kapto sunt fără cusur și de lungă durată,
confirmate și de alți agenți. Dacă a fost o operațiune de spionaj sovietică, nu
i-ar fi trimis în niciun caz pe partizani să-i ucidă pe Kapto și pe colegii mei,
pentru că asta ar fi subminat credibilitatea documentelor. Așa încât, după
părerea mea, atacul pledează în favoarea autenticității. Eu, personal, mai
cred și că atacul nu a fost al partizanilor sovietici, ci al unor elemente
naționaliste ucrainene aflate în acțiune în sector, care nu erau conștiente de
existența documentelor și de situație.
Hitler se foia, bătând cu degetele în postavul verde al mesei. Halder ridică
mâna să semnaleze că era prea multă informație: n-ar putea Schwerin să se
grăbească și să-și prezinte părerea?
— Da… da, concluzia mea! răspunse Schwerin. M-am consultat cu colegii
de la Abwehr. Am stabilit că aceste planuri de luptă sunt autentice și
semnificative.
27Prelungirea Operațiunii Albastru II în campania germană de invadare a Uniunii Sovietice în cel de-al
Doilea Război Mondial. (N.t.).
VP - 228
Hitler, zâmbind, nerăbdător, chiar entuziasmat, bătea din nou cu ambele
arătătoare în masă:
— Ei bine, colonele, treci la subiect. Ce conțin?
Schwerin își deschise servieta și scoase un pachet de hărți, alegând una
pe care o despături. Hitler își rezemă bărbia în mâna dreaptă în timp ce
privea săgețile și scrisul chirilic.
— E o serie complexă de planuri ale Cartierului General sovietic, pentru
diferite scenarii create de înaintarea Grupului de Armate A în Operațiunea
Edelweiss și a Grupului de Armate B spre Stalingrad, în Operațiunea
Fischreiher…, continuă Schwerin.
— Da, da, îl întrerupse Halder. Și ai considerat asta așa de important,
încât ai vrut să-i spui tu însuți Führerului.
— Da.
— Și ce-i așa de important?
— Sunt numai urechi, spuse Hitler, zâmbind afectat, iar generalii râseră.
— Hărțile sugerează că este puțin probabil ca Stalin să fi considerat
vreodată că Stalingradul este în pericol…
— Păi, atunci o să aibă o mare surpriză! spuse Hitler.
Alte râsete.
— Pot continua, mein Führer? Aceste planuri sugerează că, dacă înaintăm
spre Stalingrad, Stalin va rezista cu îndârjire. Dar numai până la un punct. A
învățat lecțiile blitzkriegului nostru. Unul dintre aceste scenarii prevede o
retragere ordonată din oraș. Mai degrabă decât să-și epuizeze forțele și să
riște o încercuire, ar putea apăra o nouă linie despre care credem că se
pregătește în est. După încercuirea Kievului și a Harkovului, nu-și poate
permite să mai piardă din rezervele care se împuținează.
— Doar unul din câteva scenarii? întrebă Hitler.
— Da, mein Führer.
— E vreun plan care să aibă în vedere apărarea Stalingradului cu orice
preț?
— Nu explicit. Acesta este cel mai detaliat plan și…
Halder îl întrerupse din nou:
— N-are nicio noimă, niciun fel de noimă. Luptă pentru fiecare
centimetru și am citit despre stilul de comandă al lui Stalin de la Stalingrad,
care se chema pe atunci Țarițîn, în timpul Războiului Civil din 1918. Atunci,
ca și acum, și-a strâns rezerve însemnate pe care le-a aruncat în flancurile
noastre când eram deja angajați cu totul. Orașul este simbolul numelui său,
al prestigiului său. N-o să-l lase niciodată să cadă! Noi o să fim cei epuizați,
noi riscăm să fim încercuiți. Mein Führer…
Hitler îl întrerupse cu glas răgușit, făcându-i semn cu mâna să se
VP - 229
oprească.
— Ca de obicei, Generaloberst Halder e înspăimântat de stafii.
Supraestimezi masiv rezervele și capacitățile lui Stalin. Abia a reușit până
acum astfel de operațiuni complexe. M-am așteptat tot timpul ca rușii să se
retragă dincolo de Volga și în cele din urmă dincolo de Urali. Ăsta-i stilul
rusesc: se bat cu îndrăzneala nebunească și brutală de Untermenschen, apoi
urmează o retragere pripită și o predare în masă. Iat-o, domnilor. Aici este
dovada oferită de colonelul von Schwerin și hărțile acestui om, Kapto. N-am
avut eu dreptate în Polonia, în Franța? Instinctele mele au fost corecte să
împart Grupul de Armate Sud în A și B, și sunt corecte acum, când spun să
luăm Stalingradul fără întârziere, indiferent de preț. Iată ordinele mele.
Mutați Armata a Patra de panzere, plus acoperire aeriană și bombardiere
suplimentare, direct la Grupul de Armate B. Generaloberst von Weichs: o să
înaintezi spre Stalingrad. O să fie al nostru în patru săptămâni.
— Trebuie să protestez, mein Führer, spuse Halder, cu fața roșie și agitat.
Vreau să se consemneze opinia mea că este o greșeală. O greșeală fatală.
Hitler îl ignoră.
— Bun raport, colonele von Schwerin, și, dacă tot ești aici, bucură-te de o
masă bună, o saună și, dacă vrei, înainte să pleci înapoi la Armata a 6-a, o
scufundare în piscina mea – deși trebuie să recunosc că eu încă n-am apucat
să înot.
Zâmbind, Hitler îi întinse mâna peste masă, iar Schwerin o strânse.
3.
4.
5.
6.
7.
28Veselîie rebiata (1934), film sovietic muzical, în regia lui Grigori Aleksandrov, cu Leonid Utiosov și
Liubov Orlova. (N.t.).
VP - 240
după-amiaza asta și a dispărut o vreme. Acum e înapoi acasă.
— Iar se vede cu evreul?
— Posibil.
— Dragostea mai vine și din plictiseală, zise Stalin încet, dar pe dinăuntru
fierbea.
Se gândi la diversele moduri în care îndepărtaseră el și Beria diverși
oameni, cum se delectau cu ingeniozitatea „treburilor murdare” pe care le
făceau împreună. Un om, o problemă, obișnuia să spună Stalin, niciun om,
nicio problemă. Un glonț în ceafă era uneori prea evident. O injecție făcută
de un doctor rezolva câteodată problema. Sau un accident de mașină
măsluit. Sau o intrare prin efracție în locuință care se sfârșește cu un
masacru. Luă în considerare toate aceste variante pentru Șapiro. Dar trebuia
să fie atent. Era implicată fata lui. Cu toate acestea, fusese atinsă mândria lui
de tată gruzin, iar acest mâzgălici impertinent dăduse dovadă de lipsă de
respect. Cei mai mulți se temeau de el, însă nu și acest Șapiro. Ce proastă
împiedicată și neîndemânatică era Svetlana! Va trebui s-o mărite repede –
cu un tânăr sovietic respectabil, poate băiatul lui Beria, Sergo, sau Iuri
Jdanov, sau unul dintre băieții lui Satinov. Însă ce să facă acum?
— L-ați verificat pe Șapiro?
— L-am verificat.
— Agent secret britanic?
— Foarte posibil. American, mai degrabă. Îi place literatura americană.
Ce-ați vrea să aranjez?
8.
VP - 243
EPILOG
1.
Preaiubită Leoaică,
Leul tău.
2.
Trecuseră mai mult de doi ani. Războiul fusese câștigat, iar Hitler se
sinucisese în ruinele Berlinului. Benia nu-și mai găsise niciodată părinții.
Trebuia să considere că pieriseră în timpul războiului, pe străzile din Odessa
sau în vreo râpă din Ucraina. Nu-i putea uita, însă deseori îi simțea aproape,
pe când retrăia binecuvântarea unui început de viață cu părinți iubitori. Încă
o mai iubea pe Sașenka și credea că e în viață într-un lagăr pe undeva, în
VP - 246
imensitatea Rusiei. Iar rănile războiului încă mai erau carne vie, în ambele
sensuri. Noaptea, visa la Fabiana – și la Șosete Argintii. Fabiana era deja o
stafie, pierdută în negura de peste stepă, distanța dintre ei și mai de
netrecut, timpul și împrejurările arzându-i amintirea așa cum înlătură
soarele ceața. O cunoscuse așa de puțină vreme!
La Școala Obștească nr. 801 „Iosif Stalin” devenise un membru respectat
al personalului. În timpul liber, colecționa cărți pe care le cumpăra din
talciocuri; serile și uneori în timpul pauzei de prânz făcea dragoste cu o
asistentă de la școală, minunându-se de frumusețea, tinerețea și
zburdălnicia ei uluitoare. Dar în principal trăia pentru orele de la școală și
devenise preferatul multora dintre copii. Svetlana Stalina și clasa ei
terminaseră școala, dar clasele tot erau pline de copii ai membrilor Biroului
Politic și guvernului. Zilele îi erau hotărâte de succesele și eșecurile școlii,
deseori pline de satisfacții, în general plicticoase și câteodată dramatice. Ca
toată lumea, bănuise, sau cel puțin sperase, că libertățile războiului vor
dăinui. Copiii deveniseră încrezători și jucăuși, așa de diferiți de cum erau
înainte de război – însă erau semne că vremurile acelea ușoare se
terminaseră. Benia se ruga să mai dureze…
Apoi, într-o dimineață din vara lui 1945, primi un plic în caseta lui de
corespondență. Înăuntru se afla doar un bilet simplu, pe care scria: „Mâine,
18:00 până la miezul nopții, Gara Iaroslavski”.
•
Pentru o clipă, se întrebă dacă se întorcea Sașenka. Era posibil? Gara
Iaroslavski era punctul terminus pentru trenurile din Zona Kolîma din Estul
îndepărtat, dar cu siguranță ar fi auzit el cumva dacă s-ar fi aflat și ea tot
acolo. Totdeauna fusese convins că Sașenka ar putea fi în lagărele din nord,
însă trenurile din Vorkuta ajungeau în altă gară. Se temea că ar putea fi
vreun tertip al Organelor, ca să-l compromită cu o provokația. Dar după
aceea răsuci neatent bucățica de hârtie, văzu tridentul diavolului și știu că
trebuie să ajungă acolo.
Trăiesc în tărâmul gărilor, al plecărilor și al întoarcerilor și al unor noi
plecări, se gândi el. Gările erau cu siguranță unul dintre aspectele esențiale
ale vieții rusești.
Așteptă ziua următoare și, în jurul orei șase după-amiaza, după școală,
ajunse la Gara Iaroslavski, sub turnul Renașterii Rusești, care arată ca o
pălărie de episcop. Era o seară de vară letargică. Merse de-a lungul șirului de
peroane, deși era simplu să-l găsească pe cel corect. Gardienii MVD cu
epoleții lor albaștri păzeau deja capătul liniei. Își ocupă locul în adunarea
foarte rusească a oamenilor care așteptau întoarcerea celor dragi ce
căzuseră în abis. Benia se gândi că niciun roman rusesc adevărat n-ar fi
VP - 247
complet fără o scenă într-o gară – toate cărțile ar trebui să aibă câte una.
Privind în jurul lui, văzu apărând din umbrele gării oameni care învățaseră
să devină aproape invizibili în anii declinului lor: soția palidă cu copiii mici,
pe care tatăl lor nu-i văzuse niciodată; bătrâna care așteptase zeci de ani
întoarcerea ruinei de om ce avea să ajungă cu următorul tren.
— Dacă rudele lor arată ca niște cadavre, imaginează-ți cum o să arate
pasagerii.
Benia se întoarse și dădu peste Zâmbărețul, tot în uniformă, cu chipiul cu
cozoroc tras pe ochi, și peste Micul Mametka, tot necopt și cu un aer
ștrengăresc – dar amândoi acum ofițeri sovietici decorați, îmblânziți de
război, Zâmbărețul, căpitan, Mametka, locotenent. Ambii purtau noile
uniforme imperial-staliniste, cu nasturi de aur, cu epoleți auriți lați și stele
roșii.
— Exact cum ai venit și tu, spuse Zâmbărețul.
— Ne-a fost dor de tine, adăugă Mametka răutăcios, cu o amenințare
implicită, deși Benia nu știa ce-aveau cu el.
Se întrebase pe cine anume aștepta. Tridentul diavolului era un semnal
din lumea de jos, unul pe care nu era înțelept să-l ignore: sigur de la Jaba,
Tâlharul-la-putere? Era cât pe ce să întrebe, însă Zâmbărețul ridică mâna:
— Nu întreba. Îndatoriri și recompense, asta spunea întotdeauna Jaba,
mai ții minte?
— Putem spune că întâmpinăm un prieten, îl asigură Mametka.
— Păi, e un grup jalnic, zise Zâmbărețul.
Se sprijiniră de balustrade fumând țigară de la țigară și așteptând trenul.
Trecură ore. Zâmbărețul cumpără o sticlă de votcă; traseră câte o dușcă din
ea toți trei, ciugulind pirojki unsuroase și pelîmeni29 călduțe, mâncare de
gară.
— Am pus și eu umărul când au luat Viena, zise Mametka.
Nu mai crescuse, nici vocea nu i se îngroșase, în pofida tuturor bătăliilor
în care zicea că a luptat. Dar fața i se îngustase, iar acum arăta mai zbârcit și
mai diabolic decât înainte, cu buzele prea roșii, destul de gras să plesnească.
Zâmbărețul asaltase Berlinul în armatele mareșalului Jukov.
— Nici nu ți-ar veni să crezi ce fete am avut. Câte voiam, îi spuse el lui
Benia. Fete și ceasuri! Vezi?
Își suflecă mânecile și râse pe înfundate: câte trei ceasuri elvețiene pe
fiecare încheietură.
— Și am văzut exact unde au ars cadavrul lui Hitler.
Vorbiră despre fete, lupte și crime, dar niciodată despre Kolîma, nici
VP - 253
Mi-ai dat această cheie ca să-mi aduc aminte de tine.
Acum ți-o dau înapoi, pentru că mi-ai dat ceva mai bun.
Aceasta e ca să te ajute să-ți amintești de noi.
Oarecum veșnic.
VP - 254
Nota autorului
Ficțiune și realitate
VP - 260
Personajele principale
KOLÎMA: „ZONA”.
Deținuții din Madiak-7
ȘTRAFNIKI
VP - 261
ITALIENII
COLABORAȚIONIȘTII RUȘI/HIWI
GERMANII
LA KREMLIN
Vasili Stalin*, fiul lui Stalin, colonel în Forțele Aeriene, ulterior general
VP - 263
virtual-project.eu
VP - 264