SOREA ALIN

AMG 1F

GRUPELE DE SÂNGE
Grupa de sânge reprezintă o metodă de a clasifica sângele indivizilor în
funcție de prezența pe membrana eritrocitară a unor structuri glicoproteice sau
lipoproteice, cu caracter antigenic (aglutininogene) și a unor anticorpi ce
reacționează cu acestea (aglutinine).
Exprimarea antigenelor pe suprafața eritrocitară este determinată genetic,
deci apartenența la un anumit grup sanguin are caracter ereditar. Principalul scop
în cunoașterea și împărțirea indivizilor pe grupe de sânge este evitarea
accidentelor cauzate de incompatibilitatea antigenică (accidentele
posttransfuzionale, boala hemolitică a nou născutului).
Eritrocitele prezintă o structură antigenică foarte complexă. În prezent se
cunosc peste 400 de antigene, distribuite în aproximativ 33 de sisteme
eritrocitare. Dintre aceste antigene, 100 pot da reacții imunologice, însă nu toate
prezintă importanță în practica medicală curentă. Importante din punct de vedere
al implicațiilor clinice sunt antigenele sistemului ABO și Rh, deoarece acestea pot
provoca accidente transfuzionale în cazul incompatibilității dintre grupa
primitorului și donatorului sau în cazul incompatibilității în sarcină. Se pot întâlni
toate combinațiile posibile între grupele sistemului ABO și grupele Rh.
Antigenele celorlalte sisteme sunt în principiu de interes medico-legal
(stabilirea paternității, indentificarea sângelui unei persoane etc.). De asemenea,
prezența unor antigene pe eritrocitele unui individ pot fi asociate cu apariția
anumitor sindroame (de exemplu se consideră că prezența antigenului Kell are
legătură cu sindromul McLeod), iar altele sunt corelate cu rezistența la infecții
(exemplu: lipsa antigenului Duffy scade susceptibilitatea de infecție
cu Plasmodium Vivax, ce produce malaria).
Primul sistem antigenic eritrocitar descoperit a fost sistemul ABO, acesta
fiind și cel mai bine studiat. El a fost descoperit de Karl Landsteiner în anul 1901,
tot el fiind și cel care a descoperit sistemul Rh, în anul 1937, împreună
cu Alexander S. Wiener. Descoperirea lui Karl Landsteiner a făcut ca transfuziile să
reprezinte o practică terapeutică fundamentală și eficientă, în contrast cu
perioada dinaintea acestei descoperiri, când transfuziile aveau șanse foarte mici
de reușită și erau considerate proceduri medicale disperate.
Noțiuni de genetică
Pentru sistemul ABO, producerea de factori antigenici se află sub controlul
unor perechi de gene alele (adică situate în același loc pe doi cromozomi pereche
și care codifică diferitele expresii ale aceluiași caracter sau aceleiași funcții a
organismului). Când genele alele de pe cei doi cromozomi omologi sunt identice,
individul este homozigot pentru caracterul antigenic controlat de gena respectivă
(în cazul de față pentru antigenul de grupă sanguină). Dacă alelele sunt diferite,
individul este heterozigot.
Genotipul este dat de alelele situate pe cromozomii omologi, iar fenotipul
este conturat prin prezența sau absența antigenelor pe suprafața eritrocitelor. De
exemplu, un om cu fenotip B poate avea genotipul BB, fiind numit homozigot, sau
BO, fiind heterozigot. Dacă se cunoaște grupa sanguină a părinților se poate stabili
genotipul fătului.

Antigenele sistemului Rh sunt controlate de un complex genic, format din 3

perechi de gene, ce ocupă locuri apropiate pe un cromozom și identice cu cele de
pe cromozomul omolog. Genele sunt structurate pe 3 perechi: C-c, D-d, E-e. Pe un
cromozom poate exista o singură genă dintr-o pereche, deoarece ele ar ocupa
același locus genic.
Genele ce controlează exprimarea acestor caractere antigenice eritrocitare se
transmit ereditar, după legile mendeliene.

Sistemul ABO
Antigenele sistemului ABO se găsesc pe suprafața tuturor celulelor
organismului și chiar în lichidele biologice. Importanță practică au însă doar cele
de pe suprafața eritrocitelor. Sinteza antigenelor sistemului ABO începe încă din
luna a 3-a de viață intrauterină, se definitivează la aproximativ 6 luni – 1 an după
naștere, după care antigenele rămân neschimbate pentru toată viața. Antigenele
au structură glicoproteică, având ca structură de bază un lanț polipeptidic de care
se leagă lanțuri oligozaharidice, prin legături covalente.
Antigenele A, B, H derivă dintr-un precursor comun, cu structură
proteolipidică, de care este atașat un lanț format din patru monozaharide, ultima
și cea care alcătuiește capătul liber fiind galactoza. Dacă la molecula de galactoză
se atașează o moleculă de fucoză (proces mediat de o transferază codificată de
gena H) se formează antigenul H. Acesta reprezintă substratul pentru sinteza
antigenelor A, respectiv B, a căror producere este controlată de trei grupe de
gene: A, B și O. Genele A și B codifică fiecare câte o transferază, ce duce la
formarea antigenului A, respectiv a antigenului B. Antigenul A se formează prin
atașarea la antigenul H a unui rest de N-acetil-galactozamină. Antigenul B rezultă
din atașarea la antigenul H a unui rest de D-galactoză. Gena O nu codifică nicio
transferază, deci în prezența acesteia antigenul H rămâne neschimbat, fiind
prezent pe eritrocitele de grup 0.
Dacă pe cromozomii omologi genele alele sunt la fel (de exemplu doar tip A
sau doar tip B), eritrocitele individului vor avea un sigur antigen (A sau B). Același
lucru este valabil și pentru cazul în care pe unul din cromozomi se află gena A sau
B, iar pe celălalt gena O (individul va prezenta tot un singur antigen pe eritrocite).
Însă, dacă una din genele alele este reprezentată de gena A, iar cea de pe
cromozomul omolog de gena B, pe eritrocite vor fi prezente ambele antigene, în
cantități aproximativ egale.
Aglutinogenele A și B prezintă mai multe variante, codificate genetic,
importanță având subgrupele antigenului A, mai precis două dintre acestea: A1
(cuprinde aproximativ 80% din indivizii grupei A) și A2 (cuprinde 20% din indivizii
grupei). Principala diferență dintre cele două grupe este că prezența genei A1 face
ca transformarea substanței H în antigenul A să fie aproape completă, iar gena A2
transformă doar parțial antigenul H. Factorul A1 este numit factor tare și are un
caracter antigenic intens, iar factorul A2, numit și factorul slab, are un caracter
antigenic slab.
Prin combinarea celor 3 gene (A, B, O) pot rezulta 6 genotipuri (AA, BB, AO,
BO, AB, OO), dar numai 4 fenotipuri: A, B, AB, 0, reprezentând grupele sanguine.
Acest lucru se întâmplă pentru că indivizii cu genotipul AA și AO au același fenotip,
având grupa sanguină A. Același lucru este valabil și pentru indivizii cu genotip BB
și BO, ambele categorii având grupa B.

Grupele sistemului ABO

Se descriu 4 grupe principale:

 grupa 0 – pe eritrocite nu este prezent nici aglutinogenul A, nici B; în

plasmă se găsesc ambele aglutinine (α și β);
 grupa A – pe suprafața eritrocitelor se găsește antigenul A, iar în plasmă
este prezentă aglutinina β;
 grupa B – poartă pe suprafața eritrocitelor antigen B, iar în plasmă
aglutinina α;
 grupa AB – pe suprafața eritrocitelor sunt prezente ambele aglutinogene,
iar din plasmă lipsesc aglutininele;

Grupele sanguine ce se întâlnesc mai des sunt A și 0, B și AB fiind mai rare.

Grupa sanguină a unui individ rămâne neschimbată pe parcursul vieții, cu excepția
cazurilor de transplant de măduvă sau prin adiția sau dispariția unor antigene în
infecții, boli maligne sau boli autoimune, ce pot implica schimbarea grupei de
sânge.După cum se observă, la un individ nu se pot găsi antigenul și aglutinina
corespunzătoare. Serul fiecărui individ conține anticorpi împotriva antigenelor
care nu există pe eritrocitele sale. Dacă antigenul eritrocitar intră în contact cu
anticorpul specific, se produce aglutinarea (agregare) și liza hematiilor.
Un fenotip special, întâlnit foarte rar este fenotipul Bombay. Indivizii
acestui grup se caracterizează prin lipsa genei H, ceea ce face ca ei să nu prezinte
pe eritocite niciunul dintre antigenele menționate mai sus, în schimb prezintă în
ser anticorpi anti-A, anti-B și anti-H. Ca o consecință, aceste persoane nu pot primi
sânge decât de la cei cu același grup sanguin.

Implicații clinice și importanța grupului ABO

Cunoașterea grupei de sânge este importantă în special pentru
determinarea compatibilității în cazul transfuziilor de sânge (necesare în urgențe,
precum hemoragiile, stările de șoc, septicemiile, intoxicațiile acute).

Când sângele este transfuzat în cantitate moderată (sub 400-500 ml), se

ține cont de următoarele:

 indivizii din grupa 0 sunt considerați „donatori universali”, sângele lor

putând fi transfuzat persoanelor cu orice altă grupă sanguină, dar ei pot primi
sânge doar de la grupa 0;
 grupa A – persoanele cu aceasta grupă pot dona sânge celor cu aceeași
grupa sanguină, dar și celor cu grupa AB; pot primi sânge de la grupele A și 0;
 grupa B – indivizii pot furniza sânge grupelor B și AB și pot primi sânge de la
grupele B și 0;
 grupa AB - persoane considerate „receptori universali”, deoarece pot primi
sânge de la orice grupă, dar nu pot dona decât celor din aceeași grupă.
Sistemul Rh
Un alt antigen prezent pe eritrocite este antigenul D, ce aparține sistemului
Rh, numit astfel deoarece a fost descoperit pentru prima dată în sângele unei
maimuțe, Macacus Rhesus. El face parte dintr-un grup de antigene ce alcătuiesc
sistemul, dar spre deosebire de celelalte elemente, are caracter antigenic foarte
crescut. Cei care îl posedă sunt Rh pozitivi, notați Rh+ (85% din indivizi), iar cei
care nu îl au sunt Rh negativi sau Rh- (15%).
Sistemul Rh are 6 antigene, împărțite în 3 perechi: C-c, D-d, E-e. Ele apar din
prima luna de viață intrauterină, independent de sistemul ABO și au, față de
antigenele acestui sistem, o densitate mai mică pe suprafața eritrocitara. Au
structură lipoproteică, fiind integrate în stratul lipidic de suprafață al hematiilor.
Serul uman al persoanelor Rh negative nu conține în mod normal anticorpi
pentru acest antigen. Aceștia se dezvoltă după ce persoana ia contact cu
antigenul Rh (transfuzii, sarcini cu feți Rh pozitivi). Primul contact este cel de
sensibilizant. Al doilea generează reacții grave. La pacienții Rh negativi, prima
transfuzie cu sânge Rh pozitiv este bine suportată, deoarece este necesar un
contact sensibilizant pentru producerea de anticorpi. Durata persistenței
anticorpilor anti-D în sânge este variabilă.

Importanța sistemului Rh
Este important ca înainte de o sarcină, să fie cunoscute caracteristicile Rh
ale ambilor părinți.
Anticorpii sistemului Rh sunt în principal imunoglobuline G, ce au greutate
moleculară mică și de aceea pot traversa bariera placentară. În cazul unei femei
Rh negative ce are o sarcină cu făt Rh pozitiv, moștenit de la tată, prima sarcină
poate decurge bine, dacă mama nu este imunizată cu anticorpi anti-D, adică nu a
venit în contact cu sânge Rh+. Cât timp fătul se află în uter, circulația sanguină a
acestuia este separată de cea a mamei datorită barierei placentare, așadar
hematiile fătului nu iau contact cu circulația maternă. În ultimile săptămâni de
sarcină se produc leziuni placentare ușoare, ce pot pune în contact hematiile
fătului cu sângele mamei și astfel să apară aglutinine anti-D. Primul copil se naște
normal, deoarece titrul anticorpilor produși de mamă este mic, dar la următoarele
sarcini anticorpii anti-D formați trec bariera placentară, se atașează de
membranele eritrocitare ale fătului, determinând captarea hematiilor de către
macrofagele splenice și distrugerea acestora (hemoliză), cu apariția
hiperbilirubinemiei (apare icterul neonatal) și anemiei hemolitice.

Hematiile fetale pot intra în contact cu sângele matern și mai devreme, în

primele luni de sarcină, din cauza unor hemoragii sau în cazul sarcinilor
extrauterine. Incompatibilitatea Rh materno-fetală implică necesitatea
monitorizării acestor tipuri de sarcină. Conflictul imunologic între mamă și făt
poate duce la apariția eritroblastozei fetale (boala hemolitică a nou-născutului),
ajungând până la moartea în uter a fătului (hidropsul fetal).
În ceea ce privește transfuziile, o persoană Rh- poate primi transfuzie cu
sânge Rh+ o singură dată în viață, fără a genera complicații, deoarece primul
contact cu antigenul este cel sensibilizant și nu duce la reacții hemolitice grave.
Totuși, acest tip de transfuzie se recomandă doar în urgențe majore (cum ar fi
hemoragia masivă), în cazul absenței stocului de sânge Rh- și doar la bărbați. În
schimb, pacienții Rh+ pot primi transfuzii de sânge Rh-.

Determinarea grupei sanguine și a Rh-ului

Determinarea grupelor de sânge se face prin aglutinare in
vitro. Determinarea aglutinogenelor se face prin amestec de hematii de la pacient
cu seruri hemotest A, B, 0 (seruri ce conțin aglutinine α sau β). Testul se poate
face pe o lamă de sticlă (metoda este numită Beth-Vincent) sau în tuburi de sticlă
(metoda Monly-Mosso).
Determinarea grupei Rh se face prin punerea în contact a eritrocitelor unui
individ cu ser anti-Rh (ser ce conține anticorpi anti-D). Toate testele de
compatibilitate necesită ser proaspăt pentru efectuare.

Alte implicații clinice

Studiile realizate în ultima vreme au arătat că grupele de sânge pot
influența și susceptibilitatea de a dezvolta anumite boli, cum ar fi bolile
cardiovasculare, afecțiuni de natură oncologică. În ceea ce privește hemostaza,
grupa de sânge influențează cantitatea factorului von Willebrand și factorului VIII.
Creșterea valorilor acestor factori la grupele A, B, AB față de grupul 0 îi face pe
primii mai predispuși la boli coronariene și tromboze venoase și arteriale, decât
cei cu grup sanguin 0.
Riscul de a dezvolta cancer gastric este corelat cu apartenența la grupul A,
cancerul pancreatic are o incidență mai mică la indivizi de grup 0 decât la cei din
celelalte grupe. Femeile cu grupa sanguină 0 prezintă un risc mai mare de a
dezvolta cancer renal. Pe lângă acestea, este considerat că există o asociere între
sistemul ABO și șansele dezvoltării cancerului de piele, ovarian sau pulmonar.
Este de menționat și posibila legătură între sistemul ABO și susceptibilitatea
la infecții, precum tuberculoză, malarie, forme grave de holeră, infecții
cu Helicobacter Pylori. Alte posibile relații sunt între sistemul OAB și ulcerul
duodenal (grupa 0 este mai predispusă) sau anemia megaloblastică și feriprivă
(risc mai mare pentru cei din grupul A).