GRUPELE SANGVINE

Grupele sangvine diferentiaza persoanele in

functie de prezenta sau absenta unui antigen ereditar
pe suprafata celulelor rosii ale sangelui.
In prezent, sunt descrise 29 de sisteme de
grupe sangvine recunoscute de ISBT (International
Society of Blood Transfusion), cele mai importante in
clinica fiind sistemele ABO si Rh care sunt considerate
sisteme majore.
Sistemul ABO este determinat de antigenele care
se gasesc pe suprafata hematiilor care se numesc
aglutinogene si se noteaza : A si B. Acestea apar inca
din timpul vietii intrauterine si se mentin apoi
nemodificate toata viata. In plus, pe toate eritrocitele,
indiferent de grupa sangvina din care fac parte, se mai
gaseste antigenul H, precursorul antigenelor A si B.
 In functie de repartizarea acestor antigene A si B pe
hematii rezulta grupele sanvine :
GRUPA O : cuprinde indivizii care se
caracterizeaza prin lipsa antigenelor A si B pe suprafata
hematiilor dar cu prezenta precursorului : antigenul H. In
plasma indivizilor cu grupa O pot coexista ambele aglutinine
anti – A ( alfa ) , anti – B ( beta )
GRUPA A : cuprinde indivizi care au pe suprafata
hematiilor aglutinogenul A iar in plasma aglutinina anti – B
GRUPA B : cuprinde indivizii care au prezent
aglutinogenul B pe suprafata hematiilor si aglutinina anti – A in
plasma
GRUPA AB : cuprinde indivizi care au ambele
aglutinogene : A si B pe hematii si nici o aglutinina in plasma.
 Din totalul populatiei ce apartine grupei A, 80
% face parte din subgrupa A1 cu antigenicitate
puternica si 20 % din subgrupa A2 cu antigenicitate
redusa. Cunoasterea antigenelor A2 slabe este foarte
importanta in practica deoarece, la determinarile de
grupa sangvina A2 si A2B, aceste variante
aglutinogenice pot fi confundate cu alte grupe : O in
loc de A2 sau B in loc de A2B.
In serul persoanelor care nu au antigene A
sau B pe eritrocite apar anticorpi specifici. Acestia se
numesc aglutinine si se noteaza : anti-A si anti-B.
Apar la sfarsitul primului an de viata.
Combinatia dintre cele doua antigene A si B
cu aglutininele anti-A si anti-B defineste grupele
sangvine in cadrul sistemului ABO.
Deoarece grupele sangvine au mai fost
notate si cu litere romane, astazi se foloseste o
combinatie a celor doua moduri : O ( I ), A ( II ),B ( III ),
AB ( IV).
Genotip Grupa Frecventa in Aglutinogen Aglutinine
sangvina populatia e eritrocitare serice
generala
(%)

OO O(I) 32 – 36 H sau lipsa anti-A si

anti-B

OA sau A ( II ) 41 – 43 H si A anti-B
AA

OB sau B ( III ) 16 – 17 H si B anti-A

BB

AB AB ( IV ) 7–8 H, A si B nu are
aglutinine
 Potrivit regulii excluderii aglutininelor cu
aglutinogenul omolog, nu pot exista indivizi posesori de
aglutinogen si aglutinina omoloaga. Intalnirea lor ar conduce la
un conflict imun antigen-anticorp si la distrugerea hematiilor.
 Singurele combinatii si coexistente posibile , tolerate
imunologic, sunt cele patru grupe sangvine in care se poate
repartiza populatia globului pe baza sistemului OAB.
Cunoasterea apartenentei la una din grupele
sangvine are mare importanta in cazul transfuziilor de sange.
Determinarea grupelor sanguine

Metoda Beth-Vincent
-consta in determinarea aglutinogenelor primitorului
-se pune in contact singele cu antigen necunoscut cu
seruri hemotest ce contin titruri cunoscute de
aglutinine O (anti A,anti-B), A (anti-B), B (anti-A).
-dacă apare aglutinare (lipirea antigenului şi
anticorpului urmată în final de hemoliză), rezulta că
grupa primitorului conţine antigen opus anticorpului
care a aglutinat.

Metoda Simonin
-consta in determinarea aglutininelor primitorului
-se pune in contact serul cu aglutinine necunoscute cu
eritrocite test O,A,B.
 Determinismul genetic al grupelor sangvine

Grupul sangvin O este

determinat de gena l, o gena
recesiva. Grupele A si B sunt
determinate de genele LA si
respectiv LB, gene dominante. In
cazul acestor grupe sangvine
sunt prezente genele LA si l
pentru grupul A si LB si l pentru
grupul B dar datorita faptului ca
gena l este recesiva se
manifesta fenotipul (grupul
sangvin) determinat de gena
dominanta.
 In cazul grupului AB apare un fenomen
aparte, denumit codominanta, in care
doua gene dominante (in acest caz genele
LA si LB) conlucreaza pentru a determina
aparitia unui nou fenotip si nu se observa
o dominanta a uneia dintre gene asupra
celeilalte. In figura este reprezentat un
scenariu de transmitere a grupelor
sangvine de la parinti cu grup O si
respectiv AB, la copii.
 Exista si exceptii de la aceste reguli, ca de
exemplu, fenomenul Bombay. Persoanele la care se
manifesta acest fenomen au grup sangvin ascuns. Desi
genotipic exista cel putin una dintre genele dominante (LA,
LB), fenotic, in urma testarii, se determina grupul sangvin O.
Acest lucru se intampla deoarece este inhibata
exprimarea enzimei H care catalizeaza formarea antigenului
H (precursor al antigenelor A si B).
Daca antigenul H nu este sintetizat nu se vor
sintetiza nici antigenele A si B si prin urmare, chiar daca sunt
prezente genele pentru acesti antigeni, acestia nu se
exprima. Fenomenul Bombay este unul din motivele pentru
care testele de paternitate pe baza determinarii grupelor
sangvine au fost inlocuite cu teste genetice.
 In afara sistemului antigenic ABO, s-au mai descris
pe hematii si alte sisteme antigenice cum ar fi, de
exemplu, sistemele M, N, P, S, Kelly, Lewis, Duffy.
Aceste antigene sunt de obicei prezente la
hematiile grupei O. Ele se caracterizeaza prin
antigenicitate redusa si sunt utilizate la identificari de
sange si stabiliri de paternitate in medicina judiciara.
S-a observat ca uneori, chiar in cadrul
compatibilitatii de sistem ABO pot aparea, la indivizii
ce primesc transfuzii repetate, accidente
posttransfuzionale.
Acest fapt a fost explicat de Landsteiner in 1937
care descopera, pe suprafata hematiilor de maimuta si
umane, un antigen , numit Rh, care da si numele
sistemului sangvin.
Sistemul Rh
Persoanele care au în sânge factorul Rh
(aglutinogenul D ) se numesc Rh(+) - 85%, iar
cei care nu il au sunt Rh(-) - 15%.
Denumirea Rh provine de la antigenele Rh
care se gasesc si pe suprafata hematiilor
maimutei Macaccus Rhesus.
Oamenii Rh(-) nu au in sânge anticorpi anti
Rh (aglutinine anti-D ), dar pot să le sintetizeze,
prin izoimunizare, dacă primesc o primă
transfuzie cu sânge Rh(+).
La a doua transfuzie cu sânge Rh(+), acesti
anticorpi vor reactiona cu aglutinogenele Rh de
pe suprafata hematiilor si vor produce
aglutinarea hematiilor şi hemoliza lor în prezenţa
unui factor numit complement.
 O alta modalitate de izoimunizare consta in nasterea fetilor
Rh pozitivi de catre mamele R negative.
Prima sarcina poate evolua normal, deoarece, in mod
obisnuit, hematiile Rh(+) ale fatului nu pot traversa placenta si
deci nu ajung in circulatia materna.
La nastere insa, prin rupturile de vase sangvine ce au loc in
momentul dezlipirii placentei de uter, o parte din sangele fetal
trece la mama si stimuleaza productia de aglutinine anti Rh.
La o noua sarcina, aceste aglutinine patrund in circulatia
fetala si pot distruge hematiile fatului , uneori ducand chiar la
moartea acestuia, atunci cand aglutininele sunt in concentratie
mare.
TRANSFUZIA
Este o metodă de tratament biologic care
constă în administrarea de sânge şi preparate
din sânge.
Pentru compatibilitate transfuzională este
necesară cunoaşterea aglutinogenelor
donatorului şi a aglutininelor primitorului.
Aglutininele donatorului sunt neutralizate în
organismul primitorului prin fixare pe endoteliu şi
eritrocite.

REGULA TRANSFUZIEI cere ca

aglutinogenul din sangele donatorului sa nu se
intalneasca cu aglutininele din plasma
primitorului.
 Conform acestei reguli,
transfuzia de sange intre grupe
diferite se face astfel :
Grupa O poate dona la toate
grupele(DONATOR UNIVERSAL),
dar nu poate primi decat sange
izogrup ( de la grupa O ).
Grupa AB poate primi de la
toate grupele ( PRIMITOR
UNIVERSAL)
Aceasta regula este valabila
numai in transfuzii unice si de
cantitati relativ mici de sange ,
pana la 500 ml.
Grupa A primeşte de la A şi
O, donează la A şi AB
Grupa B primeşte de la B şi O
şi donează la B şi AB
 In cazul transfuziilor mari si repetate se
recomanda sange izogrup deoarece exista
pericolul ca aglutininele donatorului sa distruga
hematiile primitorului sau ca indivizii de grup A,
B sau AB, in cazul transfuziilor repetate cu
hematii zero, sa fabrice aglutinine antizero si la
o noua transfuzie sa nu mai tolereze sangele
donat.
Indicaţiile transfuziei

1. Hipovolemia
pierderi mai mici de 30%, se pot substitui cu soluţii
macromoleculare, peste 30% - se utilizează sânge

2.Refacerea capacităţii de transport a O2

în anemii acute
in anemii cronice – hemolitice, prin deficit de vitamina B12 –
nu se indică transfuzia. Importantă este viteza cu care se
instalează modificarea. În condiţiile unui volum corespunzător
organismul tolerează şi valori mai mici decat normalul ale Hb,
Ht.

3.Tulburările hemostazei
tulburări de coagulare plasmatică – preparate de sânge
deficite trombocitare – trombocitopenii, trombocitopatii.
 Reactii adverse la administrarea sangelui si a
produselor derivate din sange
- Pot aparea in timpul transfuziei sau postransfuzional
- Marea majoritate au etiologie imunologica

Cea mai severa complicatie este reprezentata de hemoliza

acuta intravasculara

Alte complicatii - reactii adverse:

• infectii bacteriene
• infectii virale
• reactii alergice
• reactii febrile
• efect imunosupresor
• hiperpotasemie
• intoxicatie cu citrat
• accidente transfuzionale tardive : insuficienta renala
LEUCOCITELE
- sunt in numar de 6-8 mii/mm3

-se impart in:

- mononucleare (monocite 5% si limfocite 27%) si
- polinucleare sau granulocite ( neutrofile 60-70%,
eozinofile1-3%,bazofile0,5-1%).

-numarul lor creste : spre seara,in perioada de

graviditate, efort fizic, boli infectioase.

-membrana leucocitară este foarte plastică şi poate forma

prelungiri citoplasmatice (pseudopode) cu roluri
multiple.
-leucocitele inglobeaza corpi straini prin fagocitoza
-parasesc torentul sangvin prin diapedeza indreptandu-se
spre agentii nocivi care au patruns in organism
(chimiotaxie pozitiva).
 Leucocitele se sintetizează în ţesutul
limfoid şi în măduva osoasă. Prezintă
numeroase funcţii:
1)mobilitate;
2)marginaţie;
3)diapedeză;
4)fagocitoză;
5)imunitară;
Cele mai active leucocite(viteza mare de deplasare
3mm/ora) sunt polimorfonuclearele neutrofile ( PMN )

Neutrofilele au rol in fagocitoza agentilor patogeni.

Datorita vitezei de diapedeza si deplasarii rapide prin
pseudopode , PMN-urile nu stau in sange mai mult de
cateva ore. Ele ajung primele la locul infectiei , unde
fagociteaza microbii, distrugandu-i. Numarul lor creste
 Iesirea leucocitelor din vas este favorizata de incetinirea
curgerii la nivelul focarului inflamator ( datorita vasodilatatiei ),
precum si alipirii acestora de endoteliul capilar, fenomen
denumit marginatie.
Marginatia, diapedeza si deplasarea prin pseudopode a
leucocitelor spre focarul inflamator sunt favorizate de atractia
leucocitelor de catre unele substante locale fenomen cunoscut
sub denumirea de chimotactism pozitiv. Ajunse in apropierea
microbilor , neutrofilele emit pseudopode si cu ajutorul lor ii
inglobeaza , formand vacuole citoplasmatice, numite fagozomi.
Ulterior, lizozomii neutrofilelor se contopesc cu fagozomul.
In interiorul fago-lizozomului, microbul este digerat sub
actiunea enzimelor lizozomale. Cand leucocitele fagociteaza un
numar prea mare de microbi, ele sufera efectele toxice ale unor
substante eliberate din acestia si mor.
Amestecul de microbi, leucocite moarte si lichid exudat din
vase formeaza puroiul.
- eozinofilele sunt crescute in afectiunile alergice sau in
parazitozele intestinale. Au rol in reactiile alergice.
Granulatiile lor contin histamina.
- bazofilele au rol in coagularea sangelui, prin intermediul
unei substante numita heparina , continuta in granulatii.
Tot datorita heparinei, leucocitele bazofile au rol in
metabolismul lipidelor ,heparina favorizand dizolvarea
chilomicronilor si dispersia lor in particule fine ce pot fi
mai usor utilizate de catre tesuturi
-limfocitele au rol in reparare putandu-se transforma in celule
conjunctive(fibrocite).Sunt crescute in infectiile cronice-TBC si sifilis.

Există 3 tipuri de limfocite:

-T (originea în timus) care dau imunitatea celulară;
     -B (origine în măduva osoasă) şi dau imunitate umorală,
mediata prin anticorpi;
     -nonT, nonB[ killer(K) şi naturalkiller(NK)]
Apelativul T sau B provine de la organele limfoide centrale in
care se petrece “ instructajul diferentiat al limfocitelor : timusul
( T ) si bursa limfatica ( B).
Toate limfocitele se dezvolta dintr-o celula cap de serie mica,
celula stem unipotenta limfopoetica. Dupa formare, o parte din
limfocite se fixeaza in timus, altele in maduva hematogena
( organ omolog cu bursa limfatica prezenta la embrionul de
pasari ). Aici are loc un proces de diferentiere si specializare a
limfocitelor.
In timus, se vor forma limfocitele T , capabile sa lupte direct cu
antigenele, iar in maduva osoasa se vor forma limfocitele B,
capabile sa lupte indirect cu antigenele prin secretia de anticorpi
specifici.
Dupa nastere, limfocitele T si B migreaza din organele limfoide
centrale in ganglionii limfatici unde vor genera limfocitele
necesare apararii specifice a organismului.
 Monocitele sunt leucocite capabile de fagocitoza atat
direct, cat si in urma transformarii lor in macrofage, proces care
are loc dupa iesirea monocitelor din vase in tesuturi.
Monocitele si macrofagele formeaza un singur sistem
celular care fagociteaza atat microbii cat si, mai ales, resturile
celulare
( leucocite, hematii ) si prin aceasta contribuie la curatirea si
vindecarea focarului inflamator.
Limfocitele au rol considerabil in reactia de aparare
specifica
Reglarea leucopoezei :

- se face prin mecanisme neuroumorale complexe

- centrii leucopoiezei sunt situati in hipotalamus
- activitatea acestor centri se intensifica atunci cand in sange creste
concentratia acizilor nucleici rezultati din distrugerea leucocitelor
batrane.
- in cazul patrunderii in organism a unor agenti patogeni, are loc de
asemenea o stimulare prin antigene a leucopoiezei , urmata de
cresterea peste normal a leucocitelor, fenomen denumit leucocitoza.
- leucopoieza medulara se poate intensifica atat sub influenta
stimulilor nervosi plecati de la centrii de reglare cat si a unor
substante chimice numite leucopoietine.
- cresterea numarului de leucocite circulante poate avea loc si fara o
crestere prealabila a leucopoiezei, numai prin mobilizarea
rezervorului medular de leucocite. Acest mecanism asigura un
raspuns precoce al organismului fata de invazia agentilor straini.