Curs 2

Imunitatea înnăscută

partea 2

EVENIMENTE CELULARE ÎN INFLAMAŢIA ACUTĂ

Cel mai important aspect al reacţiei inflamatorii acute este masarea leucocitelor – în special
neutrofile şi monocite – la locul leziunii.

Cele mai multe din aceste celule sunt recrutate şi activate de către:

● ​produşi rezultaţi din activarea sistemelor proteice plasmatice – complement, kinine,

coagulare-fibrinoliză;
● ​produşi rezultaţi din distrugerea celulară directă de către agresor sau în cursul desfăşurării
procesului inflamator – mastocit, celula endotelială;
● ​produşi secretaţi/expuşi de alte celule inflamatorii;
● ​produşi eliberaţi de microbi.

Leucocitele împreună cu proteinele din exudat şi mai ales cu fibrina rezultată în urma
declanşării coagulării la locul leziunii vor forma o ​barieră fibrino-leucocitară ​ca front de
luptă în care se desfăşoară inflamaţia acută. Aceste celule vor fagocita particule străine ca
bacterii, resturi ale celulelor necrozate. Produşii leucocitelor sunt, la rândul lor, substanţe
pro-inflamatorii.

N.B. – Limfocitele au rol mai pu​ț​in semnificativ în inflamaţia acută, ele fiind foarte
importante în inflamaţia cronică.

Celulele pro-inflamatorii

Clasificare:

● ​Celule profesionale dotate cu capacitate fagocitară şi citotoxică: polimorfonucleare,

monocite, macrofage, eozinofile; nu sunt celule autonome, funcţia lor depinzând de celule cu
rol accesor ca: celulele endoteliale, mastocite, bazofile, trombocite.
● ​Celule profesionale implicate în refacerea/vindecarea tisulară: fibroblaşti (refacere prin
ţesut conjunctiv), celule endoteliale (implicate în angiogeneză), celule epiteliale; acestea
depind de funcţia celulelor pro-inflamatorii.
Celulele profesionale pro-inflamatorii – sectoare de distribuţie:
1. Măduva hematogenă (​Fig. 5 ​).

Aici se produc prin diferenţiere, multiplicare şi maturaţie: polimorfonucleare complet mature

(dispun de materialul enzimatic şi receptorial necesar) şi monocite incomplet maturate
(maturaţia lor se definitivează în ţesut).

2. Compartimentul circulant.

Poate fi structurat în două componente: una axială (leucocitele dispuse în axul vasului) şi una
marginală (leucocitele ce aderă la endoteliul vascular)

3. Sectorul tisular.

Aici neutrofilele ajunse îşi desfăşoară funcţia de fagocitare iar monocitele îşi definitivează
maturaţia, transformându-se în macrofage, apoi îşi indeplinesc funcţiile – recunoaşterea şi
îndepărtarea celulelor parenchimatoase moarte şi asanarea şi vindecarea focarului inflamator.

Sectorul medular

În sectorul medular are loc geneza celulelor profesionale pro-inflamatorii (​Fig. 5.​).

Sectorul circulant

Secvenţa evenimentelor prin care leucocitele agregă şi acţionează în focarul inflamator poate
fi descrisă în felul următor: (1) marginaţia – rolling-ul şi pavimentarea, (2) transmigrarea, (3)
chemotactismul, şi (4) fagocitoza.
1. ​Rolling-ul leucocitelor.

Rolling-ul leucocitelor de la periferie (marginate) este un proces pasiv, permanent şi se

desfăşoară pe suprafaţa întregului endoteliu. Se realizează prin legături laxe, reversibile, astfel
încât, leucocitele stabilesc un contact mobil cu endoteliile pe care se rostogolesc continuu.
Rolul biologic al acestui fenomen are două aspecte:

· Permite activarea leucocitelor marginate de către factori chemotactici eliberaţi de ţesuturi

care stimulează doar leucocitele marginate, sunt eliberaţi în cantităţi mici şi sunt uşor antrenaţi
de fluxul sanguin.

· Realizează o supraveghere nespecifică a ţesuturilor.

Moleculele de adeziune responsabile de fenomenul de rolling sunt selectinele care se pot

clasifica în trei grupe: L, P şi E-selectinele. Aceste molecule se exprimă pe leucocite
(L-selectine) şi pe plachete ori pe celule endoteliale (P- şi E-selectine).
Selectinele sunt glicoproteine transmembranare cu structuri similare, alcătuite fiind din:
· Un domeniu terminal de legare la lectină (lectin-binding domain), cel mai important din
punct de vedere funcţional; angajează legături cu glucide aflate în constituţia unor
glicoproteine cu conţinut mare de serină şi treonină, intens glicozilate şi sialilate.

· Domeniu aasemănător cu factorul de creştere epidermal (epidermal growth factor (EGF)-like

domain);

· 2-9 secvenţe comune repetitive;

· O regiune transmembranară;

· O coadă citoplasmatică scurtă.

Selectinele se leagă cu mare afinitate la liganzi de carbohidraţi, în special la o clasă de
structuri sialilate şi fucosilate înrudite cu grupurile de antigene sialilate Lewis-X (SLe​X​),
Lewis-A (SL e​A​).

Distribuţia tisulară, reglarea şi modul de expresie a moleculelor de adeziune sunt diferite

(​Tabel. 2.​).

L-selectina e​ ste exprimată constituţional pe leucocite (polimorfonucleare, monocite),

macrofage, moleculele fiind prezentate în special în vârful microvilozităţilor şi ​down-​ reglate
după activarea leucocitară. Contraligandul – GlyCAM1 – este prima moleculă de adeziune
celulară glicozilată, folosită pentru rolling, exprimată constitutiv pe membrana celulelor
endoteliale.

E-selectina n​ u este exprimată constant/constitutiv pe membrana celulelor endoteliale;

exprimarea ei este indusă sau modulată (up-reglare) de IL, TNF, lipozaharide bacteriene,
hipoxie locală şi se realizează prin translocarea/degranularea granulelor constituente
(Weibel-Palade), astfel încât, receptorii sunt aduşi la suprafaţă. Contraliganzi pentru
E-selectina sunt prezenţi constitutiv pe suprafaţa leucocitelor:

· oligozaharide Lewis,

· ES-L = ligand pentru selectina E,

· N-ALG = N-acetil-lactozamina glicozilată.

E-selectina este o selectină de alarmă/apelare – semnal în focarul inflamator.

P-selectina e​ ste sintetizată ca şi celelalte după o genă de pe cromozomul autozomal 1 şi este
prezentă pe plachete şi celule endoteliale; expresia ei este indusă sau modulată (​up-​ reglare) pe
plachete de trombină, bradikinină, histamină, LT. Contraligandul este PSGL (ligand granular
al selectinei P).
Şi P-selectina este o selectină de alarmă/apelare.

Selectina-L este responsabilă de rolling, pe când selectinele E şi P de traficul leucocitelor din

vas spre ţesut, în focarul inflamator.

Secvenţa evenimentelor leucocitare este redată succint în schema din ​Fig. 7​.

2. ​Aderarea fermă a leucocitelor pe endoteliul vascular (pavimentarea).

Este vorba de un proces de aderare fermă prin realizarea de legături pe suprafeţe întinse,
presupunînd activarea metabolică a leucocitelor şi celulelor endoteliale.
Pe membrana leucocitară există molecule aparţinând familiei de β​2​-integrine care sunt
heterodimeri alcătuiţi din subunitatea β​2​ ​(CD18) şi subunităţi α​2​:

· CD11a (LFA-1 = primul antigen asociat funcţiei leucocitare),

· CD11b (Mac-1) (CR3 – receptor pentru comlement),

· CD11c (CR4).

Integrinele sunt alcătuite din două tipuri de lanţuri – α şi β – transmembranare. Se disting trei
familii de integrine clasificate în funcţie de lanţul β:

· β1 → legarea celulelor la matrixul extracelular (liganzi: RGD, RGDS), · β 2

→ aderarea la celula endotelială (liganzi: ICAM),

· β 3 → interacţiunea plachetelor şi neutrofilelor la focarul inflamator şi la vase lezate.

β​2​-integrinele interacţionează cu un membru al unei super-familii de imunoglobuline

exprimate pe endoteliul vascular, familie de molecule de adeziune intercelulară: ICAM-1 şi
ICAM-2. CD11a şi CD11b sunt implicaţi în legarea neutrofilului la endoteliu.

CD11a/CD18 (LFA-1) se leagă la ICAM-1 şi ICAM-2.

CD11b/CD18 este implicat în legarea neutrofilului stimulat la endoteliu. CD11b/CD18

(Mac-1) se leagă la ICAM-1 şi la un produs activat al complementului – iC3b.

CD11c participă la interacţia dintre neutrofil şi celula endotelială stimulată.

ICAM există în:

○ ​Celula endotelială;
○ ​Macrofage;
○ ​Celula T;
○ ​Celule epiteliale – celule alveolare tip II.
○ ​ICAM se exprimă constituţional şi prin stimulare (up-reglare).

Moleculele de adeziune celulară – CAMs – sunt membrii unei superfamilii de

imunoglobuline; expresia lor pe celula endotelială este în general indusă de citokine
inflamatorii.
● ​ICAM-1 – endoteliu creier,
● ​ICAM-2 – expresia nu este indusă de citokine inflamatorii,
● ​VCAM-1 endoteliu piele, creier,
● ​Mad CAM-1 – mucosal addresin cell adhesion molecule.
3. ​Trans-migrarea (diapedeza) şi chemotaxis-ul.

Leucocitele mobile migrează afară din vas. Cele mai active sunt neutrofilele şi monocitele.
Fenomenul presupune activarea metabolică suplimentară a leucocitelor şi a celulelor
endoteliale.

Migrarea l​ eucocitelor din vas în interstiţiu are loc mai ales la nivel venular:

· moleculele de semnal şi moleculele de adeziune de pe ceclula endotelială se exprimă mai

ales în venule;

· forţele hemodinamice de forfecare (shear force) din venule sunt mai slabe şi permit
leucocitelor un timp mai îndelungat să primească semnale de la endoteliu, favorizîndu-se
interacţiunea dintre moleculele de adeziune;

· încărcarea electronegativă de suprafaţă a celulelor endoteliale este mai scăzută în venule –

respingerea electrostatică este astfel redusă.

Neutrofilele care străbat endoteliul aderă la acesta, emit ​pseudopode ​în joncţiunile
inercelulare. Aici adera la suprafa​ța​ celulei endoteliale cu ajutorul unor molecule de adeziune
exprimate atât pe supra​ța​ endotelială cât ​și​ pe cea leucocitară, molecule care se culeză între
ele - PECAM-1 = platelet endothelial cell adhesion molecule 1. Astfel, neutrofilul sepoate
deplasa în zonele subendoteliale şi interstiţiale, eliberând între timp ​ș​i cantitaţi mici de
colagenază care produce o distrugere limitată a membranelor bazale. În ​pasajul n​ eutrofilelor
prin membrana bazală subendotelială, are loc ​eliberarea de proteaze ​specifice din granule

Unele integrine se leagă la proteine din matrix-ul interstiţial.

Β​1​-integrinele sunt o familie mare de molecule – heterodimeri – care interacţionează cu

regiunea R6D a moleculelor de adeziune ca fibronectina, VCAM-1. Sunt implicate – în
funcţie de natura lanţului α – în migrarea intratisulară a leucocitelor după ce au trecut din vas
în ţesut. Sunt VLA = antigene cu apariţie foarte târzie – implicate în recunoaşterea la nivelul
fibrelor de colagen din ţesutul conjunctiv a unor secvenţe mici, repetitive de aminoacizi cu rol
de receptori (RGD – arginină-glicină-acid aspartic, RGDS – plus serină); această recunoaştere
se realizează numai după ce leucocitele au fost complet activate metabolic.

Primele celule care apar în spaţiul perivascular sunt neutrofilele, urmate de monocite. Odată
ieşite din patul vascular, monocitele devin macrofage. Numeric, neutrofilele sunt dominante.
Chemotaxis = ​ migrarea strict direcţionată a celulelor proinflamatorii în funcţie de un gradient
chimic, procesul fiind mediat de atractanţi chimici, din vas în focarul tisular inflamator,
deplasarea realizându-se spre centrul focarului. Multitudinea de receptori de pe membrana
leucocitară ​„simte”/percepe ​aria cu concentraţii înalte de factor chemotacticşi în consecinţă
leucocitul se deplasează în direcţia acestei zone.

Agenţii chemotactici (chemoatractanţi) pentru neutrofile şi monocite produc două efecte

asupra celulelor proinflamatorii:

· le activează metabolic,

· le direcţionează deplasarea...

...şi sunt factori endogeni şi exogeni diverşi:

Endogeni

· Componente ale complementului: C3a, C5a, complexul C5C6C7, care sunt factori de linia I.

· Citokine endogene: TNF-α, IL-1, IL-8 (selectivă pentru neutrofile şi celule T) care sunt
factori de linia a II-a.

· Chemochinele.

· Produşii căii lipooxigenazei: ex. leucotriena B4.

· Factori ce rezultă din activarea coagulării: kalicreina, PAF, fibrinopeptizi A, B.

Exogeni.

· Peptide chemotactice derivate din bacterii: ex. peptide N-formil-metionil.

Aceşti agenţi controlează motilitatea celulară prin interacţiunea cu ​receptori de înaltă afinitate
asociaţi membranei plasmatice celulare. Legarea liganzilor chemotactici la receptori specifici
iniţiază chemokinezis-ul şi chemotaxis-ul.

Chemochinele​: sunt un grup de 40 de citokine mici implicate în migraţia celulară, activare şi

chemotaxis. Cele mai multe chemochine au două situs-uri de legare:

· Un situs pentru receptorul lor specific de pe suprafaţa leucocitului.

· Un situs pentru proteoglicani, glicosaminoglicani (heparan-sulfat) de pe suprafaţa celulei
endoteliale.

Astfel, chemochinele se pot ataşa pe suprafaţa endotelială şi pot fi disponibile pentru a

semnaliza, lega şi activa leucocitul.
Sursele de chemochine:

· Chemochinele pot fi sintetizate de celula endotelială şi stocate în vezicule (corpii

Weibel-Palade) pentru a fi eliberate pe suprafaţa luminală a xelulei endoteliale cînd aceasta
este activată.

· Chemochinele pot fi produse de celule tisulare şi transportate prin celula endotelială şi aduse
pe suprafaţa ei luminală.

Producerea de chemochine de către endoteliu depinde de:

· ţesut,

· prezenţa de citokine inflamatorii,

· forţele hemodinamice.

Producerea de chemochine de către celule tisulare şi transportul lor transendotelail pentru a fi

expuse pe faţa lminală a endoteliului depinde de reacţiile imune.

Receptorii pentru chemokine sunt specifici pentru familiile de chemochine (4 familii).

Structural sunt serpentine cu 7 segmente transmembranare şi sunt legaţi la GTP-binding
proteinns (G-proteins). Cele mai multe chemochine acţionează pe mai mult de un receptor şi
cei mai mulţi receptori răspund la cîteva chemochine. Receptorii se exprimă selectiv pe
anumite populaţii de leucocite. Aceste fenomene determină care vor fi leucocitele care vor
răspunde la semnalele venite din ţesut. Odată leucocitul traversînd endoteliul, va răspunde la
un nou set de chemochine, care vor direcţiona migraţia spre ţesut. Leucocitul se mişcă
dintr-un loc în altul, primind semnale succesive pentru următoarea destinaţie.

Activarea leucocitelor.​

Activarea leucocitelor începe cu chemochinele şi continuă cu moleculele de

adeziune! S-ar putea distinge trei paşi în desfăşurarea acestui fenomen:

· rolling-ul leucocitelor – sunt implicate selectinele,

· chemotaxis-ul – sunt implicate chemochinele,

· aderarea fermă – sunt implicate integrinele şi moleculele de adeziune intercelulară.

Leucocitele exprimă integrine care sunt eliberate din depozitele intracelulare, şi creşte
afinitatea integrinelor deja expuse pentru moleculele de adeziune.

Mecanismul activării e​ ste mediat de factori chemotactici şi de receptori leucocitari care sunt
glicoproteine transmembranare politopice (în serpentină).
Cuplajul dintre factor şi receptor produce modificarea conformaţională a receptorului al cărui
fragment intracitoplasmatic legat cu proteina G activează phosfolipaza C; astfel, va fi activată
cascada fosfatidil-inozitolilor, cu formare de:

· PIP​2​ ​– phosfatidil inozitol bi-phosfat.

· IP​3​ ​– inozitol tri-phosfat.

· DAG – diacil-glicerol.

PIP​2 ​va fi mobilizat şi acumulat în cantităţi mici în zona citoplasmatică, producându-se

activarea locală a aparatului contractil acto-miozinic cu modificarea zonală a citoscheletului,
emiterea de pseudopode, ceea ce va duce la migrare şi fagocitoză.

IP​3 va
​ determina eliberarea ionilor de Ca​2+ ​din reticulul endoplasmic neted, ceea ce activează
MLC-K (miozin-light-chain-kinase); MLC-K activă va activa miozina şi gelsolina împreună
cu profilina, determinând polimerizarea actinei; astfel, se va realiza activitatea contractilă
constând în: motilitatea celulei şi expulzia granulelor (degranularea).

DAG activează proteinkinaza-C cu două efecte: activarea glicoproteinei 47 ce echivalează cu

activarea NADPH​2​-oxidazei şi creşterea cantităţii de radicali liberi de oxigen pe de o parte şi
pe de altă parte fosforilare enzimatică şi activare de protooncogene cu stimularea sintezei de
citokine şi interleukine, producându-se astfel o amplificare a fenomenului.

Efectele activării leucocitare​:

· Modificări conformaţionale ale membranei şi citoscheletului cu emitere de pseudopode,

realizându-se astfel chemoatracţie, chemokinezie (deplasare spre sursa de factor).

· Fagocitoza.

· Creşterea capacităţii citotoxice prin producerea de radicali liberi de oxigen şi eliberarea unor
cantităţi crescute de enzime în focar.

Astfel, ​principalele funcţii ale celulelor proinflamatorii profesionale ​în focar sunt:

· Chemoatracţia/chemokinezia.

· Fagocitoza.

· Citotoxicitatea.
Locomoţia celulară ​– mişcarea amoeboidală – se realizează cu ajutorul ​ansamblului
microfilamentelor de actină şi miozină d​ in citosol. Procesul pare, de asemenea, să fie reglat de
​ ​intracelular​. Abilitatea de a se deplasa într-o anumită direcţie
modificările ​concentraţiei Ca2+
necesită participarea microtubulilor.
Locomoţia direcţionată a celulelor proinflamatorii se realizează prin două fenomene: ·

Emiterea de pseudopode ce se bazează pe existenţa unui gel de actină. · Declanşarea

contractilităţii actomiozinei citoscheletului din restul corpului celular.

Filamentele de actină se organizează într-o reţea tridimensională ce creează local o forţă

propulsivă ce împinge membrana şi determină apariţia de pseudopode; această forţă rezultă
din faptul că în gelul de actină creşte foarte mult presiunea coloid-osmotică, fiind atrasă apă şi
săruri astfel încât, reţeaua de actină îşi măreşte volumul şi, fiind o reţea rigidă, prin creşterea
volumului, împinge membrana şi apar pseudopode. Transformarea actinei globulare în gel
(actina fibrinoasă) este un proces ce consumă energie şi este strict controlat de inductori şi
inhibitori:

Inductori:

· ​Profilina e​ ste o proteină bazică (20kD) prezentă continuu submembranar (în citoplasma
externă). Are rolul de a capta, transporta şi ceda monomerii de actină către situsurile de
polimerizare. Captarea şi cedarea monomerilor către profilină se face iniţial prin creşterea
afinităţii pentru actină, apoi prin scăderea afinităţii. Are activitate ciclică, fiind stimulată de
PIP​2 ​activ când celula este stimulată. Când celula este în repaus, profilina nu este activă şi nu
apare gelul.

· ​ABP (actine binding proteine) e​ ste o proteină de legare a actinei ce favorizează apariţia
reţelei tri-dimensionale de actină, comportându-se ca puncte nodale unde se inseră filamente
de actină deja formate în toate sensurile. Gelul realizează local o concentraţie mare de
proteine ce atrag apa şi ionii.

Inhibitori:

· Gelsolina este o proteină bazică (80kD) prezentă continuu intracitoplasmatic. Are rol opus
faţă de profilină. Prin mediatori diverşi se opune polimerizării actinei şi favorizează
depoimerizarea filamentelor deja formate. Actina trece din starea de gel în cea de sol. Este
activă când celula este în repaus. Acivitatea ei este ciclică; este inhibată de PIP​2 ​mobilizat cu
ocazia activării celulei.

Apariţia pseudopodelor include:

· Repoziţionarea receptorilor pe suprafaţa chemoatractantă când celula începe să fie activată,

când celula vine în contact cu gradientul de substanţă chemoatractantă; receptorii pentru
aceasta încep să difuzeze lateral, venind din diverse zone ale membranei celulare şi se
adună în aria membranară ce vine în contact direct cu chemoatractantul – concentrându-se sub
forma unei calote; fenomenul de concentrare se numeşte capping. Atfel celula devine foarte
sensibilă la atractant (poate sesiza concentraţii foarte mici ale acestuia) şi sub calotă, se
creează local în citoplasmă modificări biochimice favorabile ce contribuie la direcţionarea
deplasării celulei doar către acest pol, de-alungul gradientului de substanţă chemoatractantă.

· Activarea phosfolipazei-C locale şi mobilizarea PIP​2​. Concentrarea receptorilor determină

activarea proteinei G asociată acestora ce activează intens dar local phosfolipaza-C, rezultând
PIP​2 care
​ este mobilizat şi determină efecte specifice şi o parte este metabolizat şi determină
efecte mai lente. Creşterea concentraţiei PIP​2 sub
​ membrană local activează profilina şi ABP.

· Fixarea pseudopodelor nou-create apare prin stabilirea de contacte între receptorii de

adeziune de pe pseudopode şi filamentele din substanţa fundamentală a ţesutului conjunctiv.
Aceste legături se realizează prin VLA (β​1​-integrine) ce fac legătura cu mici secvenţe
repetitive din structura filamentelor – RGD (arginină, glicină, acid aspartic), RGDS
(...+serină). Se asigură astfel deplasarea celulelor prin agăţarea lor pe filamentele din
interstiţiu şi când pseudopodul dispare prin retracţia elastică a mebranei celulare.

Sectorul tisular

4. ​Fagocitoza.

Declanşarea contractilităţii actomiozinei citoscheletului este principalul suport pentru

desfăşurarea etapelor fagocitozei.

Fagocitoza este procesul prin care o particulă (material particulat) este înglobată într-o celulă
(fagocit) şi apoi este expusă „armamaentului” leucocitar de produşi toxici ce vor determina
distrugerea particulei. Fagocitoza este principalul mecanism de apărare nespecifică în cursul
reacţiei inflamatorii.

Celulele implicate în procesul de fagocitoză sunt:

· Leucocitele neutrofile (polimorfonucleare) rapid mobilizabile;

· Celule mononucleare (sistemul fagocitar mononuclear mobil şi fix):

-monocite circulante,

-histiocite mobilizabile,

-celulele reticulo-endoteliale fixe din sinusurile capilare ale splinei, ficatului (celule Kupffer),
măduvei osoase,

-nevrogliile ţesutului nervos,

-celulele din corticosuprarenală,

-celulele din sinusurile structurilor limfatice (ganglioni limfatici, foliculi limfatici şi splenici).

Sistemul fagocitar mononuclear fix şi mobil are proprietăţi fagocitare şi trăsăsturi celulare
caracteristice:

· Prezenţa unei membrane celulare ce permite mişcări amoebiale. ·

Hialoplasmă agranulară la periferie.

· Receptori variaţi, bogaţi în ATP-ază.

Mecanismul fagocitozei este înalt specific şi presupune protejarea ţesuturilor înconjurătoare

de acţiunea produşilor toxici leucocitari. Procesul se desfăşoară în trei etape distincte dar
interdependente:

1. Ataşarea particulei (microbului) la suprafaţa fagocitului şi recunoaşterea acestuia. 2.

Înglobarea (ingerarea particulei).
3. Uciderea şi degradarea particulei.

a​. Faza de contact. Ataşarea şi recunoaşterea particulei

Celulele proinflamatorii pot capta microorganisme sau celule somatice fie integre dar alterate
funcţional, fie alterate structural.

Captarea este un proces mediat de receptori care recunosc fie componente din structura
membranelor (anumite ologozaharide ca manoza, fucoza, galactoza pot fi recunoscute de
receptori din clasa lectinelor), fie recunosc factori solubili depozitaţi pe suprafaţa particulei –
opsonine. Receptorii vor capta particulele opsonizate fie cu IgG, fie cu componente ale
complementului (C3b).

Prima opsonină este C3b pentru că:

· Apare continuu în lichidul interstiţial prin calea alternă a acomplementului;

· Se depozitează nespecific pe orice membrană datorită unei particularităţi structurale: C3b are
o grupare tiolesterică prin care se leagă de membrane, gruparea fiind acceptoare de electroni
(electronofilă) şi făcând legătura cu grupări nucleofile: amino din structura proteinelor
membranare, OH- din structura glucozei de pe membrană.

Opsonizarea prin C3b se realizează dacă membrana nu posedă mecanisme sau receptori care
s-ar putea opune depozitării de C3b. Mebranele bacteriene nu au asemenea mecanisme sau
receptori. Celulele somatice sau parenchimatoase au mecanisme sau receptori care se opun
depozitării C3b în condiţii normale. În condiţii patologice receptorii nu se mai sintetizează sau
nu se mai exprimă sau prezintă alterări morfologice importante.

Receptorii pentru complement ai leucocitelor:

- CR1: leagă C3b, complexe imune.

- CR3: leagă produşi de degradare C3b (iC3b), INFα, ajută în fagocitoză, stimulează producţia
de superoxid a neutrofilului.

- CR2: leagă integrine αMβ2.

- CR4: leagă integrine αXβ2.

Opsonizarea cu C3b se realizează prin intemediul căii alterne a complementului sau prin calea
clasică, ca urmare a fixării de imunoglobuline.

Cele mai importante ca opsonine sunt imunoglobulinele G ce au concentraţii crecute mai ales
în lichidul interstiţial

IgG opsonizează microorganisme (bacterii, virusuri), celule somatice alterate, recunoscând la

nivelul lor anumite autoantigene care prin alterare celulară ies în evidenţă. IgG recunosc
structurile antigenice de suprafaţă şi se leagă de antigen prin capătul Fab. În cazul opsonizării
cu IgG, fragmentul Fc al imunoglobulinei este recunoscut de receptori de pe membrana
leucocitelor:

· FcgRI apare în număr mare pe suprafaţa celulelor proinflamatorii profesionale – neutrofile,

monocite, macrofage. Are rol de transducţie a unor semnale activatoare: activarea metabolică
celulară (phosfolipaza C) şi transmiterea NADPH​2​-oxidazei (activarea citotoxicităţii
O​2​-dependente)

· FcgRII apare în număr mare pe membranele neutrofilelor, monocitelor, macrofagelor.

Segmentul intracitoplasmatic este foarte lung şi conduce semnale activatorii pentru: activarea
metabolică, activarea NADPH​2​-oxidazei.

Legarea Fc la FcgR are următoarele efecte:

· Iniţiază fagocitoza;

· Stimulează eliberarea de:

- produşi toxici ai oxigenului,

- produşi ai L-argininei,

- metaboliţi ai acidului arahidonic.

Deşi CR1 şi CR3 mediază legarea particulelor opsonizate cu C3b pe membrana leucocitară,
aceşti receptori nu sunt capabili să stimuleze fagocitoza fără stimularea ulterioară a
leucocitelor de către unele substanţe ca:

Fibronectina,
 Laminina,

Agenţi chemotactici: C5a, LTB4, IL-8, TNF.

Activarea leucocitară se poate produce cu sau fără fagocitoză concomitentă şi presupune o

serie de răspunsuri metabolice şi funcţionale:

- Consum de oxigen;

- Catabolismul glucozei;

- Degranularea şi eliberarea de enzime;

- Formarea radicalilor liberi de oxigen şi nitrogen;

- Turnover lipidic.

Fagocitoza presupune, include activarea leucocitară şi declanşarea, astfel, a unor procese

intracelulare ce duc în final la distrugerea particulei dar care pot pune în pericol şi ţesutul
învecinat (​Fig. 8​)
b​. Ingestia.
Ingestia particulei se realizează după invaginarea porţiunii de membrană la care s-a ataşat
particula. Fagocitul va înconjura particula/bacteria opsonizată, creând un buzunar adânc
(invaginaţie). Gura acestei invaginări este închisă prin intermediul formaţiei de
microfilamente din citoplasma înconjurătoare care se „trag” ca la închiderea unei pungi legate
la gură cu o sfoară, prin încreţire.

Astfel, rezultă un fagozom care înglobează particula într-o veziculă. Chiar în timp ce se
formează fagozomul, granulele din citoplasmă fuzionează cu acesta şi îşi descarcă propriul
conţinut (proces denumit degranulare).

Prin fuziune, fagozomii devin endozomi care sunt iniţial periferici dar avansează încet spre
interiorul celulei şi devin endozomi interni, perinucleari. Endozomii au două roluri: 1.
transportă particula captată dinspre membrană spre interiorul celulei şi 2. prelucrează slab şi
nespecific particula, mediul din endozomi fiind cu atât mai acid cu cât sunt mai apropiaţi de
nucleu. Endozomii interni fuzionează cu lizozomii, formând endolizozomi în care se
desfăşoară prelucrarea particulei captate (proteoliză completă) prin deversarea conţinutului
lizozomal în interiorul endozomului.

În citoplasma neutrofilului sunt două tipuri de granule:

- Azurofile (granule primare) care sunt lizozomi conţinând: hidrolaze acide, elastaze, proteaze
neutre, proteine cationice, mieloperoxidază, lizozim. În afară de enzime, lizozomii mai conţin
substanţe bactericide ca fagocitina (globulină labilă), leukina (polipeptid de origine nucleară),
leukozinele A, B, C (cu efect antistafilococic), bactericidele antipneumococice etc.

- Specifice mai mici, mai dense şi mai numeroase (granule secundare) care conţin: lizozim,
lactoferină, proteine cationice cu acţiune litică faţă de materiale proteice şi polizaharide, cu rol
în eliminarea extracelulară a deşeurilor. Granulele secundare nu conţin enzime, ci sunt mai
degrabă depozite de receptori (pentru complement) şi componente ale citocromului B.

Şi macrofagele conţin granule azurofile care conţin în plus nucleaze acide, sulfataze,
glicozidaze, fosfataze.

Procesul de degranulare toarnă în fagozom o baterie de enzime puternice şi alte substanţe cum
ar fi speciile reactive ale oxigenului care constituie arme ale celulei împotriva
microorganismului prins.

În timpul degranulării, enzimele, ca şi metaboliţii reactivi ai oxigenului, ajung şi în zona

înconjurătoare estracelulară, pentru că unele granule se descarcă înainte ca fagozomul să fie
complet închis. Unele dintre aceste substanţe acţionează ca mediatori, fiind adjuvanţi în
desfăşurarea şi menţinerea răspunsului inflamator.

Din nefericire, enzimele lizozomale şi radicalii liberi de oxigen atacă, de asemenea, celulele
ţesuturilor normale din vecinătatea focarului; acesta este un preţ pe care îl plăteşte organismul
pentru apărarea proprie de invadatori.

Înglobarea particulei străine este un proces dependent de energie care necesită prezenţa ionilor
de Ca​2+​ ​şi de Mg​2+​.

Microfilamentele par să fie implicate în procesul de exercitare a forţelor necesare închiderii

invaginării şi în cel al degranulării. Microfilamentele sunt ajutate de microtubuli alcătuiţi din
tubulină, proteină non-contractilă.

În celulă se petrec transformări metabolice profunde ca urmare a fagocitozei.

· Creşterea glicolizei;

· Consum crescut de oxigen în paralel cu creşterea producţiei de energie via respiraţie

mitocondrială.
· Creşterea utilizării glucozei prin şuntul hexozelor monofosfat.
Abilitatea de a „respira anaerob” prin glicoliză este crucială pentru neutrofile în timp ce ele
trebuie să funcţioneze în mijlocul focarului inflamator, în condiţii de hipoxie.

Există o formă de endocitarea parţială a pariculei străine – ​fagocitoza frustrată ​– care are
două particularităţi:

· Particula are volum prea mare – apropiat de cel al neutrofilului.

· Particula captată nu poate fi mobilizată.

Distrugerea materialului captat se face prin secreţia conţinutului granulelor, ce presupune

degranularea celulară. Astfel, sunt puse în libertate enzime ce distrug particulele captate, dar
care alterează şi celule normale ale ţesutului înconjurător. Prin caracterul ei mai puţin selectiv,
fagocitoza frustrată determină apariţia de leziuni tisulare.

c.​ Digestia. Citotoxicitatea.

După ingestia microorganismului/particulei, procesul poate evolua prin câteva căi diferite. În
mare parte aceste microorganisme vor fi distruse de către fagocit. Uneori, însă,
microorganismul este prea virulent şi distruge fagocitul. Unele microorganisme, ca bacilul
Koch, bacilul leprei, pot supravieţui într-un fagocit viabil şi, astfel, celulele infectate vor fi
transportate prin vasele limfatice în ganglioni şi vor disemina infecţia.

Există două tipuri de mecanisme microbicide:

1. dependente de oxigen.
○ ​Activarea NADPH-oxidazei.
○ ​Activarea mieloperoxidazei.
○ ​Generarea unor derivaţi oxidaţi cu N​2​(prin stimularea sintetazei oxidului nitriuc – NO-S).
2. independente de oxigen.

Mecanisme microbicide dependente de oxigen.

Citotoxicitatea O​2​-dependentă asigură în mare măsură asanarea focarului inflamator de

microorganisme şi de celule alterate prin trei mecanisme:

· a. activarea NADPH-oxidazei,
· b. activarea mieloperoxidazei,

· c. generarea unor derivaţi oxidaţi cu azot.

a. NADPH-oxidaza este un complex proteic format din 5 subunităţi prezente pe două tipuri de
membrane: membrana celulară propriu-zisă şi membrana endozomală.

În raport cu membrana, cele 5 subunităţi se împart în subcomponente: membranare – citocrom

B(205) – şi submembranare.

Citocromul B(205) conţine două subunităţi proteice: α şi β. Subunitatea α este o glicoproteină

transmembranară cu greutate moleculară mică, de 21kD – GP21. Subunitatea β, cu greutate
moleculară mare, 91kD, are două situsuri de fixare pentru FAD şi NADPH​2​.

La subunitatea α se asociază GP67​pfax​iar la subunitatea β se asociază GP47​pfax ​care sunt

subunităţi submembranare. A treia subcompnentă submembranară este RAC (componenta
asociată răspunsului) activată de GTP provenit de la proteinele G.

Cele 5 componente nu sunt asamblate continuu. În repaus ele sunt disociate. Se asamblează
doar când celula este activată metabolic.

Asamblarea NADPH-oxidazei​. Primele se asamblează compnentele membranare inclavate în

membrana endozomală şi provin din granulele secundare ce conţin depozite de subunităţi α şi
β. Trecerea din granulele secundare în membrană presupune ataşarea prin intermediul unei
proteine – rivescina – care se activează metabolic prin fosforilare de către phosfolipaza C care
este activă când celula este activată. Secundar, se asamblează la subunităţile membranare cele
submembranare; asamblarea se face după ce acestea au fost activate de phosfolipaza C (PLC).
Astfel, apar modificări conformaţionale în subunitîţile β ce determină exteriorizarea situsurilor
de legare pentru FAD/NADPH​2​.

FAD se leagă de β după ce a fost activat de PLC. Electronii aunt transferaţi către NADPH​2​, de
aici, pe FAD, de aici pe α şi β, de aici pe O​2​, rezultând anionul superoxid ce generează mai
departe ceilalţi radicali liberi de oxigen.

Contactul dintre neutrofil şi particulă duce la o rapidă activare a NADPH oxidazei care
oxidează NADPH la NADP​+ ​şi H​+​, procesul reducând oxigenul la anionul superoxid – O​·-​2 –​
(​Fig. 9​).
Superoxidul este convertit în fagozom la apă oxigenată printr-o dismutare spontană. Atât
superoxidul ​– O​·-​2 – ​ H​2​O​2 pot
​ cât şi ​apa oxigenată – ​ ucide bacteria ca produse imediate şi pot
favoriza producerea altor materiale oxidante, microbicidale mai puternice.

În alte reacţii, anionul superoxid acţionează ca un precursor pentru radicali liberi potenţi,
precum hidroxilul.

Hidroxilul e​ ste cel mai puternic bactericid cunoscut, iar superoxidul este un chemotactic
puternic

Apa oxigenată – H​2​O​2 –

​ difuzată în citoplasmă este toxică pentru celula însăşi. Protecţia
proprie împotriva apei oxigenate este susţinută de catalază şi glutation-peroxidază.

b. Mieloperoxidaza intră în funcţie doar când a avut loc fuzionarea lizozomilor cu endozomii
(enzima este conţinută în lizozomi). Acţionează pe peroxizii produşi de NADPH-oxidaza,
rezultând în prezenţa halogenilor acidul hipocloros, cloramina, substanţe cu efecte distructive
asupra materialului endocitat.

În prezenţa mieloperoxidazei din granulele neutrofilelor, H​2​O​2​reacţionează cu ionul Cl ​pentru

a forma hipocloritul – agent microbicidal foarte puternic, sau cu iodul, acesta devenind iod
activat; intoxicarea acută cu iod activat a bacteriei induce moartea acesteia. ​Sistemul
halogen-mieloperoxidazic ​este considerat sistemul antimicrobial major al neutrofilelor.
Radicalii liberi de oxigen sunt toxici pentru:

· bacterii, virusuri

· fibroblaşti

· eritrocite

· celule tumorale

· celule parenchimatoase

Mecanismele prin care radicalii liberi îşi exercită citotoxicitatea pot fi:

· lipidperoxidarea

· formarea de produşi carbonil şi de nitrozilare:

· inactivarea unor enzime intracelulare

· oxidare de proteine

· alterarea ADN prin oxidare.

Radicalii de oxigen interacţionează cu:

· procesul inflamator producînd:

o lezarea celulei endoteliale

o degradarea matrix-ului extracelular

o activarea proteolizei latente prin colagenază, gelatinază etc

o inactivarea antiproteazelor

· metaboliţii toxici ai L-argininei

· generarea factorilor chemotactici din acidul arahidonic, complement

c. Derivaţii oxidaţi cu azot apar prin stimularea sintetazei oxidului nitric – NO-S. Acesta este
singurul mecanism citochimic inductibil, fiind stimulat de citokine ca interferonul γ şi TNF, ce
stimulează enzima. NO-S converteşte arginina la citrulină în prezenţa O​2​, este eliberat NO care
în prezenţa O​2​ ​formează NO​2​ ​ce este sursă de nitriţi/nitraţi.

NO are două efecte importante:

· vasodilatator

· citotoxic (ca radical liber)

Toţi radicalii liberi au efecte distructive asupra particulelor endocitate; dacă sunt deversaţi în
endozom, determină liza materialului endocitat. Dacă sunt deversaţi în afara celulei – ceea ce
este inevitabil pentru că NADPH-oxidaza apare şi în plasmalemă – au efecte lezante asupra
structurilor proprii. Astfel, apărarea prin fagocitoză are un pronunţat caracter neselectiv.
Mecanismele inhibitorii ale procesului inflamator sunt foarte importante în limitarea acţiunilor
distructive asupra structurilor proprii.

Mecanisme microbicide independente de oxigen.

Mecanismele oxigen independente cuprind activitatea substanţelor bactericide şi enzimelor

hidrolitice active la un pH acid şi în condiţii de anaerobioză care ajung în citoplasma
fagozomului prin degranulare.

Cel mai activ factor bactericid este ​lizozimul,​ care are capacitatea de a hidroliza peretele
celular al germenilor, care conţine acid muramic. Germenii devin, astfel, foarte sensibili
osmotic şi la fagocitină. ​Fagocitina ​este activă faţă de germenii Gram pozitivi şi negativi şi
acţionează conjugat cu lizozimul. Unele ​proteine cationice din granulele neutrofilului ​au
acţiune bacteriolitică, alterând permeabilitatea membranei bacteriilor Gram pozitive şi
negative, de exemplu, BPICP (batericidal permiability increasing cationic protein); alte
proteine sunt „hemolizante” [​Ma​].

pH-ul scăzut al citoplasmei fagozomului (​ 3,4 – 4,0) rezultat din accelerarea glicolizei
anaerobe poate fi, de asemenea, bactericid.

Enzimele lizozomale,​ în general, sunt mai active în digestia şi degradarea microorganismelor

deja ucise decât în procesul direct de ucidere a acestora.
Diferenţe între macrofag şi neutrofil.

Deşi monocitele conţin mieloperoxidază, pe măsură ce intră în ţesut şi devin macrofage, ele
pierd această enzimă. Funcţiile macrofagelor, inclusiv fagocitoza, pot fi puternic stimulate de
limfokine. Ca „gunoieri”, macrofagele sunt mult mai eficiente decât neutrofilele. Dar
macrofagele Îndeplinesc func​ț​ia de APC (antigen presenting cell) ​ș​i de celule efectorii în
răspunsul imun celular. Macrofagele sunt o punte de legătura esen​ț​ială între imunitatea
înnăscută ​și​ cea dobândită/adaptatativă
Mecanisme care limitează extinderea procesului inflamator:

● ​chemotaxis-ul în sine
● ​bariera fibrinoleucocitară
● ​proteina C activată - are un rol anti-inflamator
● ​proteinele de fază acută
■ ​neutralizarea radicalilor liberi de oxigen: ceruloplasmina, proteina C
reactivă
■ ​antiproteaze: α1-antitripsina, α2-macroglobulina, α2-antilasmina
■ ​opsonine: proteina C reactivă, C3b
● ​procesele reparatorii:
■ ​atragerea şi activarea fibroblaştilor spre centrul focarului, cură​ț​area
focarului de către macrofage ​și​ umplerea spa​ț​iului lezional fie cu ​ț​esut
parenchimatos, fie cu ​ț​esut de granula​ț​ie, urmat de ​ț​esut conjunctiv.