Viroza Respiratorie
Viroza Respiratorie
Viroza Respiratorie
LUCRARE DE CERTIFICARE
A COMPETENŢELOR PROFESIONALE
ABSOLVENT: C
OORDONATOR:
2016
-1-
INGRIJIREA BOLNAVULUI CU
VIROZA RESPIRATORIE
-2-
MOTTO
„ A dobândi vindecarea este mai presus de orice în ştiinţa medicală. Dintre mai
multe căi, însă ducând către această ţintă, trebuie s-o alegem pe cea mai puţin
vătămătoare.”
Hippocrate
Cuprins
I. Motivatia alegerii temei
-3-
II. Îngrijirea bolnavului cu Viroză Respiratorie
Concluzii
Bibliografie
-4-
MOTIVAŢIA ALEGERII TEMEI
CAPITOLUL I
Noţiuni de anatomie şi fiziologie
-5-
Aparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii si cei doi plămâni.
I.1 Căile respiratorii sunt reprezentate de un sistem de conducte prin care
aerul pătrunde in plămâni, diferenţiindu-se:
căile respiratorii superioare (cavităţile nazale, faringele, laringele);
căile respiratorii inferioare ( traheea si bronhiile).
-7-
Traheea are lungimea de 10-12 cm (C7-T4), este un tub elastic, între
laringe și bronhii. Pereţii antero-laterali au forma unui C și sunt alcătuite din
cartilaj hialin (inele cartilaginoase).
Peretele posterior închide cartilajul prin muşchi și ţesut conjunctiv, ca un
inel. Mucoasa prezintă celule cilindrice care prezintă cili vibratili. Este situată: în
faţa esofagului, înapoia marilor vase sanguine .
Este formată din 15-20 semi-inele cartilaginoase a căror parte dorsală este
înlocuită de un muşchi neted transversal. Este căptuşită cu două tunici : tunica
externă – fibro-musculo-cartilaginoasă și tunica internă – mucoasa ciliată .
Traheea se bifurcă în partea inferioară , la nivelul ultimului inel traheal, cu
cele doua bronhii principale.
Traheea si bronhiile extrapulmonare au in pereţii lor inele cartilaginoase cu
rol de a menţine deschise căile respiratorii in condiţiile variaţilor de presiune din
inspiraţie si expiraţie.
Bronhiolele terminale si respiratorii, lipsite de inelul cartilaginos, conţin un
strat muscular dezvoltat, reglând astfel circulaţia aerului in căile respiratorii
intrapulmonare.
-8-
Bronhiile, din bifurcaţia traheii rezultă cele două bronhii principale care
pătrund prin hil în plămâni, unde se împart în bronhii lobare (trei pentru plămânul
drept şi două pentru plămânul stâng).
Acestea la rândul lor se divid în bronhii
segmentare proprii structurii pulmonare.
Acestea au aeraţie, vascularizaţie şi
patologie proprie. Bronhiile segmentare se
divid în bronhiole lobulare care deservesc
lobulii pulmonari. Ele dau bronhiole
respiratorii ce se continuă cu canalele
alveolare ai căror pereţi reprezintă dilataţii
sub formă de saci în care se deschid
alveolele pulmonare.
Bronhia principală, în funcţie de lobi, se
împarte în două în stânga, iar în dreapta în
3 bronhii lobare (diametru 8-12 mm).
Acestea din urmă se divid în câte 10
și 10 bronhii segmentare. De partea
dreaptă lobul superior poate conține 1-3,
lobuli, cel din mijloc 4-5, cel inferior 6-10.
De partea stângă avem lobulul superior cu
1-5 lobuli, iar cel inferior cu 6-10 lobuli.
Sub mucoasă se găsește musculatura netedă circulară, învelită de epiteliu cu cili
vibratili ce conține glande seroase.
Bronhiile lobare şi segmentare au în structura lor schelet cartilaginos, bronhiile
lobulare şi respiratorii îşi pierd scheletul cartilaginos, pereţii lor fiind fibroelastici
şi cu musculatură netedă circulară, aceasta scăzând treptat în profunzime, la
nivelul ductului alveolar fiind absentă.
- 10 -
Acinul pulmonar, este unitatea morfo-funcţională a plămânului şi este
alcătuit dintr-o bronhiolă respiratorie împreună cu canalele alveolare care derivă
din ea şi cu alveolele pulmonare. Este un conglomerat de alveole.
Alveola, elementul funcţional respirator, este unitatea cea mai mica din
parenchim. In alveole au loc schimburile respiratorii.
Alveolele primesc aer prin căile respiratorii superioare şi ramificaţiile acestora, dar
mai pot primi şi de la alveolele din cadrul unui acin pulmonar vecin sau de la
acelaşi acin. Cavitatea unei alveole comunică cu cavitatea unei alveole vecine prin
mici orificii situate în peretele alveolelor.
Peretele alveolar este format dintr-un singur strat celular aşezat pe o
membrană bazală, format din celule epiteliale, numite pneumocite 1 şi 2 sub care
se află o bogată reţea capilară care provine din ramificarea arterei pulmonare.
Epiteliul alveolar formează cu epiteliul capilarelor, o structură funcţională comună
numită membrană alveolo pulmonară. La nivelul acesteia au loc schimburile de
gaze prin difuziune dintre aerul din alveolă şi sânge.
Structural, capilarul alveolar este constituit dintr-un perete endotelial simplu, cu
membrană bazală redusă, fără periteliu. Distrugerea pereţilor alveolari provoacă
emfizem pulmonar.
La nivel epitelial alveolar, se secretă o substanţă lipidică denumită surfactant
alveolar cu rol important în dinamica respiratorie care va deprima tensiunea de la
suprafaţa alveolelor şi deci colapsul lor va fi prevenit. În inspir nu permite
distensia exagerată a alveolelor ce ar putea fi periculoasă într-un inspir forţat, iar
în expir nu permite colabarea alveolelor.
Capilarele, sunt extreme de abundente (2/3 din parenchim), cu o suprafaţă de
120-150m² permit ca plămânii să treacă o cantitate enormă de sânge 6-7 l pe
minut, care fixează 300-400ml sânge.
Oxigenul trece din aerul alveolar în sângele capilar, iar dioxidul de carbon trece
din sânge în alveole, până ce presiunile se egalizează. Deşi gradientul de presiune
este pentru CO2 doar de 6 mm Hg, acesta difuzează de 20 de ori mai repede,
deoarece este de 25 de ori mai solubil decât O 2 . Astfel, la plămâni soseşte sânge
venos, adus de arterele pulmonare şi după efectuarea schimbului de gaze, sângele
încărcat cu CO2 se oxigenează, se transformă în sânge arterial. Acesta, îmbogăţit
cu oxigen, părăseşte plămânul pentru a ajunge în circulaţia sistemică.
I.3 Respiraţia
- 13 -
atmosferă. Prin respiraţie este adus O2 din mediul extern şi acesta este furnizat
celulelor, iar CO2 rezultat din metabolismul celular este eliminat în atmosferă.
I.3.1 Etape ale respiraţiei:
- timpul pulmonar, care reprezintă schimburile de gaze dintre plămâni şi
atmosferă; presupune desfăşurarea a trei procese- ventilaţia, perfuzia şi difuziunea.
- timpul sanguin realizeaza transportul gazelor intre plămân – organ de aport si
eliminare – si ţesuturi, care consuma O2 si eliberează CO2 .
- timpul tisular , se referă la utilizarea oxigenului în reacţiile de oxidoreducere de
la nivel celular.
Timpul pulmonar (respiraţia externa)- realizeaza primul moment al
schimburilor gazoase.
Schimbul de gaze de la nivelul plămânilor (respiraţia pulmonară) consta in
trecerea oxigenului din aerul alveolelor în sângele capilarelor alveolare şi a
dioxidului de carbon din sânge în aerul alveolar prin intermediul membranei
alveolo-capilară. Factorul care determină sensul difuziunii este reprezentat de
diferenţa de presiune parţială a gazelor de o parte şi de alta a membranei alveolo-
capilare (prin presiune parţială se înţelege presiunea pe care ar dezvolta-o un gaz
dintr-un amestec de gaze dacă ar ocupa volumul amestecului respectiv).
Ca atare, oxigenul difuzează din alveolă în sângele venos pe care-l oxigenează
iar dioxidul de carbon difuzează din sângele venos in alveolă, de unde este
eliminat prin expiraţie.
În urma acestui schimb de gaze, presiunile parţiale ale gazelor se echilibrează în
aşa fel, încât sângele care paraseşte capilarul alveolar şi pătrunde în venele
pulmonare este transformat in sânge arterial oxigenat şi epurat de dioxid de
carbon.
Transformarea sângelui venos în sânge arterial poartă numele de hematoză
pulmonară.
Realizarea timpului pulmonar presupune mai multe procese, care reprezintă
etape ale respiraţiei pulmonare (ventilaţia,difuziunea şi circulaţia).
În respiraţia pulmonară au loc două categorii de fenomene:
- fenomene mecanice;
- fenomene fizico-chimice;
1.Ventilatia este o succesiune de miscari alternative de inspiraţie si expiratie.
In inspiratie, aerul atmosferic patrunde prin căile respiratorii pana la nivelul
alveolelor pulmonare, iar in expirație, o parte din aerul alveolar este expulzata la
exterior.
Fenomenele mecanice ale respiraţiei pulmonare sunt asigurate de: organele
care asigură mecanismul respiraţiei, scheletul cutiei toracice, muşchii respiratorii,
mişcarile respiratorii.
Prin mişcari respiratorii se inţeleg schimburile de volum ale cutiei toracice
care se produce prin contracţia şi relaxarea ritmica succesivă a muschilor
- 14 -
inspiratori. Mişcarile de expansiune şi de reacţie ale cutiei toracice atrag după sine
şi expansiunea şi retracţia plămânilor. Plămânii urmează aceste mişcari datorită
elasticitaţii lor şi presiunii negative existente între cele două foiţe pleurale. Deci, în
cadrul acestor mişcari, plămânii au rol pasiv. Mişcarile respiratorii cuprind două
acte: inspiraţia, expiraţia.
Inspiraţia este un act care constă în creşterea volumului cutiei toracice prin
marirea diametrelor vertical, anteroposterior şi transversal. Mărirea diametrelor
longitudinal se produce prin contracţia diafragmei, care se lasă în jos, apăsând
asupra organelor abdominale. În acelaşi mod, volumul cutiei toracice creşte în
inspiraţia obişnuită cu 75%. Cu fiecare inspiraţie obişnuită pătrunde în plămâni
un volum de aer de aproximativ 500 ml. Acelaşi volum de aer părăseste plămânul
prin expiraţie. Acesta este aerul respirator curent.
- 15 -
Expiraţia este un act, în mare parte pasiv, care constă în revenirea cutiei
toracice la volumul
iniţial în momentul când muşchii inspiratori se relaxează. Acest fapt determină
revenirea plămânilor la forma iniţială. În această situaţie, presiunea lor creşte cu 2-
4 mmHg faţă de cea atmosferică şi aerul din plămâni iese în afara organismului.
- 16 -
Inspiraţia şi expiraţia se succed fără pauză de 16-18 ori pe minut alcătuind
frecvenţa respiratorie.
In respiraţia normală, în stare de repaus, frecvenţa respiratorie este de 16
respiraţii pe minut la barbaţi si 18 respiraţii pe minut la femei. Ritmul mişcarilor
respiratorii variază cu vârsta. La copilul nou nascut acest ritm este de 45 respiraţii
pe minut, la 10 ani 26 respiraţii pe minut iar la 15 ani 20 respiraţii pe minut.
Ritmul respirator este influenţat de starea fizică a organismului. În timpul
somnului se micşorează, iar în timpul unei activitaţi musculare intense el creşte
apreciabil (40-50 respiraţii pe minut). Mai creşte şi sub influenţa temperaturii
ridicate. Creşterea valorilor peste limitele normale se numeşte tahipnee, iar
scăderea bradipnee.
În ventilaţia pulmonară se pot constata două aspecte: respiraţie liniştită
(normală), în repaus de 16-18 respiraţii pe minut şi respiraţie profundă (forţată) în
care mişcarile respiratorii au amplitudine mare. Dacă frecvenţa şi profunzimea
respiraţiei creşte, creşte şi cantitatea de aer respirat. Această stare poartă numele
de hiperpnee.
Ea poate avea
- în stări de excitaţie sau emoţii
- în cazul de durere, raceală sau căldură aplicate pe piele
- în eforturi musculare, când nevoia de oxigen creşte.
Dacă plămânul este hiperventilat timp de câteva minute, imediat după aceasta
urmează o perioadă în care respiraţia se măreşte- bradipnee sau chiar se opreşte
-apnee.
Orice individ îşi poate provoca în mod voluntar apnee. Atunci când schimbul
normal de gaze este perturbat de anumite cauze, apare o jenă care duce la o
respiraţie grea- dispnee .
Mişcarile cutiei toracice în inspiraţie şi expiraţie pot fi inregistrate cu ajutorul
pneumografului rezultând o pneumograma.
2. Difuziunea reprezintă schimburile gazoase din membrana alveolo-
capilară. Acest proces depinde de:
- diferenţa dintre presiunile parţiale ale oxigenului şi dioxidului de carbon de
o parte şi de alta a membranei alveolo-capilare, deci din alveolă şi din capilare;
- structura membranei alveolo-capilare şi procesele patologice care îngroaşă
membranele, ingreunează trecerea liberă a gazelor;
- suprafaţa activă a membranei alveolo-capilare, care poate varia în limite
mari (20-200m²).
3. Circulaţia pulmonara
Pentru asigurarea respiraţiei pulmonare este obligatorie şi o circulaţie
corespunzătoare, care să permită trecerea unei cantităţi normale de sânge.
- 17 -
Debitul sanguin pulmonar este egal cu debitul circulaţiei generale, dar
presiunile şi rezistenţele din arterele pulmonare sunt mai mici. Această
caracteristică, esenţială, pentru respiraţie, inseamnă de marea distensibilitate şi
capacitate a circulaţiei pulmonare. Datorită acestor proprietaţi, circulaţia
pulmonară tolerează mari creşteri de debit fără modificări de presiune, fenomene
care nu se întâmplă în circulaţia generală.
Timpul sanguin realizeaza transportul gazelor intre plămân – organ de
aport si eliminare – si
ţesuturi, care consuma O2 si eliberează CO2. Etapa sanguină (transportul gazelor
de către sânge) se realizeaza sub două forme:
- o parte din oxigen (0,3 ml) se dizolvă în plasma sângelui şi sub această formă
este transportată de ţesuturi.
- cea mai mare parte din oxigen se combină cu hemoglobina din hematiile sângelui
formând oxihemoglobina, compus labil. Hemoglobina este foarte avidă de oxigen.
S-a calculat că 1g de hemoglobina poate fixa 1,34 cm² de oxigen.
La om se găsesc 14-16g de hemoglobină în 100 ml sânge, capabile sa fixeze
20 cm² de oxigen. Formarea şi disocierea
oxihemoglobinei depind de mai mulţi factori,
dintre care cei mai importanţi sunt:
- presiunea parţială a oxigenului;
- temperatura;
- prezenţa unor electroliţi;
- Ph-ul sanguin.
Transportul dioxidului de carbon de
către sânge de la ţesuturi la plămân se face
sub trei forme:
- dizolvat fizic în plasmă- 10%;
- legat chimic sub formă de
bicarbonaţi-70%;
- legat chimic cu hemoglobina sub
formă de carboxihemoglobină- 20% .
Dioxidul de carbon existent în sânge
sub formă de bicarbonate de sodium
constituie ceea ce se numeşte rezerva alcalină
a organismului, care are un rol deosebit în
menţinerea echilibrului acidobazic al sângelui.
Doar 20% din dioxidul de carbon se combină cu hemoglobina formând
carbohemoglobină- compus labil.
- 19 -
Reflexul de tuse şi de strănut au punct de plecare receptorii situaţi în mucoasa
cailor aeriene inferioare (tuse) şi superioare (strănutul) . Ele sunt reflexe de
apărare .
Prin intermediul scoarţei cerebrale există posibilitatea de a rări sau accelera
voluntar ritmul respirator .
Reglarea umorală
Reglarea umorală a ventilaţiei se datorează influenţelor excitante asupra
centrilor respiratori de către o serie de substanţe .
Rolul cel mai important îl joacă :
- concentraţia gazelor respiratorii : O2 şi CO2 ;
- variaţiile de pH ale sângelui şi LCR .
Creşterea concentraţiei CO 2 din aerul alveolar , determină o dublare a
numărului de respiraţii pe minut , ceea ce reprezintă adaptarea mişcărilor
respiratorii la nevoile crescute de O2 ale muşchilor aflaţi în activitate .
În concentraţii prea mari , CO2 nu mai are rol de excitant , din contră : deprimă
centrul respirator o scădere exagerată a CO2 din sânge duce la mărirea mişcărilor
respiratorii .
Scăderea pH-ului sanguin determină o excitaţie a centrului respirator , urmată de
inspiraţii mai profunde.
Mişcările inspiratorie si expiratorie se succed ritmic, fara pauza, in tot cursul
vietii.
TIPURI DE RESPIRATIE
- 21 -
CAPITOLUL II
Definiţie:
Virozele sunt răspândite pe tot globul şi dau imunitate specifică, au o
contagiozitate foarte mare.
Viroza respiratorie este o infecție a căilor respiratorii superioare.
Agentul patogen cel mai des incriminat este rinovirusul (30-80%), un tip de
picornavirus ce conține 99 de serotipuri cunoscute. Alte tipuri implicate pot fi:
coronavirusul(~15%),influenza(10-15%), adenovirusul (5%), parainfluenza
(virusurile paragripale), virusul sincițial respirator (VSR), enterovirusurile (altele
decât rinovirusurile) și metapneumovirusul uman. Adesea, este prezent mai mult
decât un singur virus. În total, peste două sute de tipuri diferite de virusuri sunt
asociate cu răcelile.
Istoricul bolii
Deși cauza virozei respiratorii a fost identificată abia începând din anii
1950, boala a fost prezentă la om din timpuri străvechi. Simptomele sale și
tratamentul au fost descrise în papirusul egiptean Ebers, cel mai vechi text medical
existent, scris înainte de secolul 16 î.e.n. Numele de „răceală” a început să fie
folosit începând cu secolul al-XVI-lea datorită similitudinii dintre simptomele sale
și cele în urma expunerii la vremea rece.
În Marea Britanie, unitatea de cercetare a virozei respiratorii (Common
Cold Research Unit sau CCU) a fost înființată de Consiliul Medical de Cercetare
în 1946. De către această unitate a fost descoperit în 1956 rinovirusul.
În anii '70, CCU a demonstrat că tratamentul cu interferon în timpul fazei de
incubație a infecției cu rinovirus oferă o oarecare protecție față de boală, însă
niciun tratament practic nu a putut fi dezvoltat. Unitatea a fost închisă în 1989, la
doi ani după ce a încheiat cercetarea privind rolul pastilelor de gluconat de zinc în
profilaxia și tratamentul răcelilor cu rinovirus. Acesta a fost singurul tratament de
succes din toată istoria unității
Mod de transmitere
- 23 -
Virusul responsabil de răceală se transmite în mod tipic prin inhalarea
picăturilor mici din aer (aerosoli), prin contact direct cu secreții nazale infectate
sau diverse obiecte prin care se poate transmite infecția (îmbrăcăminte de lână,
cărți). Până în acest moment nu s-a stabilit care dintre aceste căi prezintă riscul cel
mai mare. Cu toate acestea, contactul fizic dintre persoane, cu sau fără implicarea
unui obiect contaminat, pare să fie de-o mai mare importanță decât transmiterea
prin aerosoli.
Virusurile au capacitatea de a supraviețui perioade îndelungate de timp în
mediu (peste 18 ore în cazul rinovirusurilor). Se pot atașa de mâinile oamenilor cu
care vin în contact și ulterior transmise către ochii sau nasul lor unde infecția are
loc. Transmiterea este des întâlnită în cadrul grădinițelor sau școlilor, din cauza
prezenței multor copii cu imunitate scăzută, care adesea au și o igienă precară.
Prin intermediul lor, aceste infecții sunt transmise mai apoi acasă, către alți
membrii ai familiei. Nu există nici-o dovadă că aerul recirculat din timpul
zborurilor cu avioanele comerciale ar fi o metodă de transmitere.
Totuși, persoanele care se află în proximitatea acestor guri de ventilație a
aerului pot prezenta un risc crescut. Răcelile cauzate de rinovirus au cel mai mare
grad de infecțiozitate doar în primele trei zile de la apariția simptomelor, fiind
mult mai puțin periculoase ulterior.
Alte cauze
Epidemiologie
Viroza respiratorie este cea mai obișnuită boală a umană și toți oamenii de pe glob
sunt afectați de ea. Tipic, adulții pot prezenta anual două până la cinci infecții, în
timp ce copiii pot avea între șase și zece răceli pe an (ajungând până la
douăsprezece răceli pentru copiii de vârstă școlară). Incidența infecțiilor
simptomatice este crescută la persoanele de vârsta a treia din cauza unui sistem
imunitar în continuă scădere.
Nativii americani și eschimoșii au șanse mai mari să fie infectați de răceli și să
dezvolte mult mai des complicații precum otita medie, decât populațiile
caucaziene (oameni de culoare albă). Explicația acestui fapt ar putea fi dată mai
degrabă de condițiile socio-economice precare și modul de viață (triburi) decât de
etnie.
Etiologie:
Etiologia virozelor respiratorii este foarte vastă. Unii cercetători au
arătat izolarea concomitentă de mai multe virusuri respiratorii la acelaşi bolnav
precum şi conversiune serologică pentru virusurile respective. După modelul care
afectează tractulrespirator, virusurile respiratorii se împart în:
virusuri cu afinitate primară constant şi majoră pentru aparatul
respirator. Aceste virusuri invadează celulele tractului respirator unde se
multiplică şi dau boala cu simptomatologie respiratorie;
unele serotipuri de enterovirusuri cu tropism respirator – Polivirus,
Coxsackie grup A şi B, Echo – determină boli respiratorii acute;
virusuri care utilizează mucoasa respiratorie ca poartă de intrare în
organism şi diseminează pe cale sangvină – provocând o boală cu
simptomatologie generală, printre care şi respiratorie – exemplu: rujeola, rubeola.
Cele mai importante dintre virozele respiratorii sunt gripele, atât prin
prevalenţă cât şi prin severitate.
- 25 -
Familia Grupul şi Serotipuri Acid Dimensiunea Tablou clinic Incidenţa şi alte
subgrupul de şi nucleic virionului aspecte
virus subtipuri epidemiologice
Orthomyxo Myxovirus A,A1,A2, ARN 80-120 gripa epidemii
viridae Influenza B, C pandemii
Myxovirus 1,2,3,4 (A ARN 150-250 Rinita Incidenţă mare la
parainfluenzae şi B) Faringita copii; prezente tot
Obstruantă anul
Paramyxovi Traheobronşi
ridae ta
Bronşiolita
Pneumonie
Virus scinţial 1 ARN 100-300 Bronşiolită şi
respirator pneumonie
(VRS) severă la
sugar;
Faringită
banală la
adult
Adeno Adenovirusuri 33Grupa ADN 60-90 Faringită Incidenţă mare
viridae HA1, Conjunctivită
Gr.HA2, Laringită
Gr.HA3, Traheită
Gr. HA4 Bronşită
Pneumonie
Adenite
Cistite
Picorna Rinovirusuri 110 ARN 20-30 Guturaiul Responsabili de
- 26 -
viridae 50% din rinitele
acute ale adultului
şi 10-20% ale
copilului
Corona Coronavirusuri IBV ARN 80-160 Rinita
viridae MHV Laringita
Bronşiolita
- 27 -
Peste 50% din cazurile de coriză acută la adult, sunt datorate
rinovirusurilor. La copii întâlnim mai frecvent myxovirusurile, adenovirusurile şi
coronavirusurile.
Transmiterea se face prin contact direct şi aerogen şi mai rar indirect
prin obiecte proaspăt contaminate cu virus (ex. batista).
Poarta de intrare a infecţiei este mucoasa nazală.
Contagiozitatea bolii este mare, fără să fie pusă la nivelul gripei sau a
rujeolei. Durata pare a fi de 5 – 7 zile de la dispariţia semnelor de boală.
După guturai apar anticorpi neutralizanţi faţă de rinovirusuri,
imunitatea se instalează lent după 3 -4 săptămâni.
Dintre adenovirusuri cele mai implicate în patologia umană sunt:
serotipurile 1 -8, 14 – 21, 34 -35,40-41.
Tipurile 1, 2, 3, 4, 5 şi 7 determină afecţiuni frecvente ale ţesutului
adenoidian la copil cu forme uşoare şi persistenţă îndelungată a virusului în ţesutul
adenoidian şi amigdalian.
Tipul 3 dă epidemii de febră faringo – conjunctivală, iar tipul 8
produce epidemii de kerato – conjunctivită. Sursa de infecţie este format de copii
şi tineri cu forme de boală sau cu infecţii latent. Starea de purtător are o mare
importanţă, transmisia se face pe cale aeriană, iar poarta de intrare este
reprezentată de căile respiratorii superioare şi de mucoasa conjunctivală.
Infecţia naturală pe cale conjunctivală se face atât aerogen, cât şi prin
contact direct sau indirect.
Imunitatea: nou – născuţii posedă o stare de imunitate, transmisă de la
mamă, care dispare către luna a VI-a când apare o receptivitate completă la toate
tipurile de adenovirusuri. Durata nu este încă bine cunoscută.
- 28 -
Virusurile paragripale: dau viroze respiratorii comune având un
aspect clinic variat de la simple manifestări până la pneumonii, la copil
manifestându-se mai predominant prin corp.
În perioadele neepidermice de gripă, virozele provoacă la copil 20%
din bolile acute respiratorii, iar la adult până la 10%.
Gravitatea acestor viroze constă din manifestările lor, mai ales la
copilul mic (erupţii, bronşiolita, pneumonii).
Virusurile paragripale include 4 serotipuri, au formă sferică, conţin
ARN, se cultivă pe culturi umane, au o structură antigenic stabilă şi posedă
antigene parţial comune.
Virozele respiratorii formează 20% dintre infecţiile respiratorii
infantile spitalizate, incidenţa maximă fiind toamna, iarna şi primăvara.
Tipul 3 se răspândeşte cu cea mai mare uşurinţă.
Tipul 1 şi 2 au o răspândire mai lentă.
Tipul 4 produce afecţiuni mai uşoare, transmiterea se face direct şi
aerogen. La naştere 50% din nou – născuţi prezintă o imunitate transplacentară
faţă de virusurile paragripale.
Virusul scinţial respirator: determină boli acute ale aparatului
respirator cu caracter endemoepidemic manifestate clinic prin bronşiolite,
pneumonii de o severitate deosebită la sugari şi copii mici şi afecţiuni uşoare ale
căilor respiratorii superioare la adult.
Virusul scinţial respirator dă 50% din bronşiolite şi 23% din
pneumoniile copilului mic. Infecţiile nosocomiale cu virus scinţial respirator sunt
mai frecvente şi mai grave printre sugarii cu anomalii cardiace, respiratorii sau
deficienţe imune.
Viroza poate cuprinde 90% dintre copiii unei colectivităţi.
Transmiterea se face prin contact direct, prin mâini contaminate cu
virus scinţial respirator şi pe cale aeriană.
Simptomatologie:
Simptomele virozei respiratorii sunt considerate a fi în primul rând
legate de răspunsul imun la virus. Mecanismul acestuia este specific fiecărui tip
de virus. Spre exemplu, rinovirusul se transmite în mod tipic prin contact direct,
legându-se de receptorii ICAM-1 ai omului, prin mecanisme necunoscute, pentru
a declanșa eliberarea de mediatori ai inflamației, care mai apoi produc
simptomele. Acest lucru nu cauzează, în general, destrucții la nivelul epiteliului
nazal. Pe de altă parte, virusul sincițial respirator (VSR) se transmite atât prin
contact direct cât și prin inhalarea de aerosoli. Apoi acesta se multiplică, la
nivelul nasului și gâtului, înainte de a se extinde (adesea) către tractul respirator
inferior. VSR provoacă, într-adevăr, deteriorarea țesutului epitelial. De asemenea,
virusul paragripal induce și el în mod obișnuit o inflamație la nivelul mucoasei
- 29 -
nazale, gâtului și bronhiilor. La copiii mici, atunci când afectează traheea, acest
virus poate determina simptomatologia unui crup (obstrucție a laringelui), datorită
dimensiunii mici ale căilor sale respiratorii.
Clinica virozelor respiratorii este foarte variată fiind alcătuită dintr-o
serie de sindroame.
Viroza respiratorie se manifestă prin:
- dispnee;
- tuse cu expectoraţie;
- febră;
- transpiraţii;
- cefalee.
Simptomele tipice ale unei răceli includ tuse, rinoree, congestie nazală și
durere sau iritație în zona gâtului. Câteodată, acestea sunt însoțite de durere
musculară (mialgie), senzație de oboseală, cefalee (durere de cap) și scăderea
poftei de mâncare. Durerea de gât este prezentă în aproximativ 40% dintre cazuri,
în timp ce pentru tuse și dureri musculare procentul este de aproape 50%. La
adulți, febra în general nu este prezentă, dar apare în mod obișnuit la sugari și
copii. De asemenea, tusea este de obicei mai ușoară decât cea care însoțeste gripa.
Prezența simultană a tusei și a febrei indică, în cazul adulților, o probabilitate mai
ridicată de gripă decât de viroză. De altfel, între cele două condiții patologice,
există o serie întreagă de similarități. Totodată, infecțiile cauzate de un număr de
virusuri implicate în apariția răcelii pot să fie uneori și asimptomatice. Culoarea
sputei sau secreției nazale poate varia de la incoloră spre galben sau verde și nu
indică etiologia agentului responsabil de infecție.
Diagnostic:
- 30 -
virusului şi însoţite obligator de teste serologice. La acestea se adaugă şi alte
metode utile ca:
tehnici de diagnostic citologic;
detectarea antigenelor virale prin testul cu anticorpi fluorescenţi;
examene histopatologice;
examenul radiologic;
examenul sângelui.
Prevenire
Prognostic:
Prognosticul virozelor este în general bun, cu dispariţia simptomelor
într-un interval de 8 – 10 zile.
Complicaţiile sunt rare,apar doar dacă viroza durează mai mult timp.
Miocardita – foarte rar, viruşii pot cauza şi inflamarea muşchiului
cardiac, care se manifestă cu aritmii, dispnee şi fatigabilitate.
Suprainfecţia bacteriană – simptomele din viroză pot fi aggravate de
o infecţie suplimentară de etiologie bacteriană.
Diseminarea bacteriilor poate provoca următoarele boli:
a) Otită medie acută (inflamarea urechii medii);
- 31 -
b) Sinuzită acută (inflamarea sinusurilor paranazale);
c) Pneumonie (inflamarea pulmonului).
Evoluţie:
În evoluţia unei viroze respiratorii se pot desprinde clinic 2 faze:
Faza iniţială, pur virală: în care simptomatologia este “pur virală”
(ex: stadiul iniţial de coriză apoasă în guturai; pneumoniile interstiţiale, virale, din
perioada iniţială a rujeolei; stadiul iniţial al bronşitei virale, cu tuse uscată).
Faza a doua, de suprainfecţie bacteriană: în care simptomatologia
virală se încurcă cu cea bacteriană, predominând una sau alta. Această fază se
recunoaşte în evoluţia guturaiului prin apariţia secreţiei purulente, în evoluţia
bronşitelor virale, a pneumoniilor virale, care devin “mixte”.
In majoritatea cazurilor, racelile sunt usoare si dureaza 3- 7 zile, desi unele
persoane pot continua sa aiba simptome (tuse, stranut, nas infundat) pana la 2
saptamani.
Unele virusuri respiratorii pot deprima sistemul imunitar sau pot leza tractul
respirator facilitand aparitiei unei noi infectii virale (cu un alt virus) sau infectii
bacteriene rezultand complicatii de tipul:
- Sinuzita acuta: este cea mai frecventa complicatie si de obicei este
cauzata de virusuri, mult mai rar de suprainfectie bacteriana, simptomele fiind
comune: secretii nazale cu pierderea mirosului, dureri la nivelul fetei sau al
dintilor, presiune in urechi
- Otita medie acuta: presupune inflamatia urechii medii (din spatele
timpanului) datorita comunicarii faringelui cu urechea printr-un canal numit
trompa lui Eustachio
- Infectii de tract respirator inferior (trahee, bronhii): bronsita acuta,
pneumonie, exacerbari de astm bronsic, hiperreactivitate bronsica, tuse convulsiva
(magareasca).
- Bronsita acuta: este generata cel mai frecvent de catre virusul sincitial
respirator care
afecteaza copii, varstnici si persoanele cu imunitate scazuta.
- Pneumonie: febra, tuse persistenta si modificari tipice pe radiografie
- Multe exacerbari de astm bronsic (cca 40%) sunt declansate de viroze de
cai respiratorii superioare pe primul loc fiind rhinovirusul.
- Hiperreactivitatea bronsica: rhinovirusul induce modificari de
reactivitate la nivelul cailor aeriene inferioare (ingustarea bronhiilor) cu tuse
persitenta, fenomene care dispar dupa cca 4 saptamani. Persistenta acestor
modificari mai mult de 4- 6 saptamani orienteaza diagnosticul catre un astm
bronsic la debut.
- Tusea convulsiva: suprainfectie cu bacteria pertussis cu episoade
paroxistice de tuse
- 32 -
Tratament:
Tratamentul simptomatic
Antibiotice și antivirale
Medicină alternativă
- 34 -
personal. Produsele pe baza de alcool sunt o alternativă buna pentru dezinfectarea
mainilor.
Solutia trebuie intinsa pe toata suprafata mainilor, degetelor si incheieturilor
pana se usuca. Solutiile dezinfectante destinate mainilor se pot folosi in mod
repetat, fara a irita pielea sau a-si pierde eficacitatea. De asemenea, mainile trebuie
spalate inainte de a gati si a servi alimente, dupa mersul la baie, dupa tuse, suflarea
nasului sau stranut in palma.
Daca se vine in contact direct cu persoane bolnave, atunci trebuie evitata
atingerea ochilor, nasului sau gurii cu mainile contaminate cu secretii. In plus, este
indicata utilizarea de servetele pentru a acoperi nasul si gura in caz de stranut sau
tuse, cu aruncarea imediata a servetelelor si spalarea mainilor. Stranutul sau
tusea pe maneca de la haine (la interiorul cotului ) reprezinta alte modalitati de a
retine saliva si secretiile si de a nu contamina mâinile. Stranutul si tusea fara
acoperirea gurii pot raspandi infectia persoanelor din apropiere.
- 35 -
CAPITOLUL III
Generalităţi şi noţiuni de semiologie
Dispneea cu polipnee
În mod normal un adult respiră de 14–18 ori pe minut. Frecvenţa respiraţiilor
la copilul nou născut este de 30–40 de cicluri pe minut.
Accelerarea ritmului respiraţiei peste 18 respiraţii pe minut, cât este normal,
poartă numele de polipnee.
Dispneea cu bradipnee
Dispneea cu bradipnee este frecvenţa respiratorie cu sub 14 respiraţii
pe minut şi poartă numele de ritm bradipneic.
- 36 -
Dispneea cu bradipnee inspiratorie este obstructivă. Dificultatea de a
respira se simte în inspiraţie.
Tusea este unul din cele mai frecvente şi importante simptome (simptom– semn)
respiratorii, ce reprezintă o expiraţie explozivă (după un inspir profund) prin care
se produce curăţirea arborelui traheobronşic desecreţii şi corpi străini.
Este un act reflex, destinat, pe de o parte, să împiedice pătrunderea corpilor
străini în căile aeriene, iar pe de altă parte să provoace expulzarea mucozităţii şi
secreţiilor acumulate în bronhii.
Tusea este un act de apărare a organismului.
Ea poate fi:
Fiziologică;
Patologică.
Tusea fiziologică este un act „util” care favorizează eliminarea corpilor străini,
a mucozităţilor, secreţiilor acumulate în bronhii.
Tusea patologică poate fi şi ea un act „util” când favorizează expulzia
secreţiilor patologice (mucopurulente, purulente etc.) din căile aeriene.
Din punct de vedere semiologic se disting mai multe feluri de tuse:
Uscată;
Umedă (însoţită de expectoraţie);
Chintoasă în tusea convulsivă (tuse măgărească);
Tuse surdă (stinsă) în laringită;
Crup difteric, la bolnavii slăbiţi;
Afonă, în neoplasm laringian;
Lătrătoare în tumori mediastinale;
Bitonală (răguşită) în paralizia coardei vocale stângi;
Cavernoasă în cavernele pulmonare, etc.
- 38 -
CAPITOLUL IV
ROLUL AUTONOM SI DELEGAT AL ASISTENUTULUI MEDICAL
ÎN ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU VIROZĂ RESPIRATORIE
A. Interviul
1. Inspectia urmareste:
frecventa, amplitudinea si ritmul respirator
simetria miscarilor respiratorii
tipul de respiratie
aspectul toracelui
3. Antecedente personale
Afectiuni respiratorii in antecedente:
- Frecventa si durata acestora
- Cum au fost tratate?
Factori de risc:
- fumat: - de cand?/ cat ?
- alti membrii ai familiei fumeaza ?
- sedentarism: - efectuati o munca sedentara?
- mergeti pe jos la servici?
- practicati vreun sport?
- stati timp indelungat in picioare?
- conditiide mediu: - lucrati sau locuiti in mediu poluant?
- stres, anxietate
- alimentatia: -obiceiuri alimentare
B.Obiectivele si interventiile asistentei autonome si delegate
3. Dificultate in a respira:
Anxietate
Intoleranta la efort fizic
Lipsa cunoasterii mijloacelor de control al alergiilor
Lipsa cunoasterii mijloacelor de prevenire a alergiilor respiratorii
Prezenta secretiilor
- 41 -
Obiective:
a) Sa diminueze tahipneea
b) Sa respire cu minimum de dificultate
c) Sa respire fara dificultate
d) Sa aiba un ritm respirator regulat
e) Invata pacientul sa faca gimnastica respiratorie
f) Asigura pozitia antalgica, sezand sau semisezand a pacientilor cu dispnee
g) Invata pacientul sa renunte la obiceiurile daunatoare (fumat)
h) Administreaza tratamentul prescris antitusive, expectorante, bronhodilatatoare,
decongestionante ale mucoasei traheo-bronsice
i) Invata pacientul sa evite schimbarile bruste de temperatura si de asemenea,
aglomeratiile ; astfel incat sa prezinte rezistenta crescuta fata de infectii
Consimţămantul pacientului
- 42 -
Este un drept al pacientului sa i se ofere toate informatiile pentru a intelege
exact ce I se va face, procedura medicala in sine, riscurile si implicatiile manevrei
inainte de a consimti si a semna ca este de accord cu efectuarea procedurii.
A explica procedura, cum va fi efectuată şi potenţialele riscuri este in primul
rand responsabilitatea medicului. Asistenta va relua explicaţiile medicului, se va
asigura că pacientul le-a inteles bine şi va verifica dacă pacientul a semnat
consimţămantul atunci cand este necesar.
Ingrijiri specifice bolii acordate de asistenta medicală
Comunicare
- 43 -
- Datorita ingrijitorului: limbaj caracterizat de o terminologie medicala specifica;
neabordarea completa a suferintei pacientului; ignorarea afectarii relatiilor sociale
ale acestuia.
- Datorita pacientului: pacient prea guraliv, introvertit, depresiv, agresiv (furios),
alintat,apartinand unor confesiuni particulare, necunoscute; pacient cu probleme
sociale deosebite;pacient cu handicap; pacient copil, prea tanar
Igienă
Definiţie:
Temperatura este rezultatul proceselor oxidative din organism,
generatoare de căldură prin dezintegrarea alimentelor energetice.
Scop:
- Descoperirea unor modificări patologice ale valorii temperaturii
corpului.
Locul de măsurare:
Cavităţi semiînchise:
- axilă;
- plica inghinală;
- cavitatea bucală.
Cavităţi închise:
- rect;
- vagin.
Materiale necesare:
termometru maximal individual;
casoletă mică cu tampoane de vată şi tifon nesterile;
prosop individual;
săpun sau detergenţi;
pahar cu ¾ sol. De cloramină 1%- 5%;
tavă medicală;
sticlă cu ulei de vaselină;
creion sau pix albastru;
foaie de observaţie;
- 45 -
Măsurarea temperaturii
Nr. Etape de execuţie Timpi de execuţie
Crt.
1. 1.1. se pregătesc materialele necesare;
Pregătirea materialelor şi 1.2. termometrul se verifică pentru a-i
instrumentelor observa integritatea, funcţionalitatea şi
dacă mercurul este coborât în rezervor;
1.3. Se şterge termometrul de soluţia
dezinfectantă (irită tegumentele)
2. 2.1. se anunţă bolnavul;
Pregătirea psihică şi fizică a 2.2. se aşează bolnavul în decubit dorsal,
bolnavului confortabil, cu capul pe pernă sau în
poziţie şezândă, pe scaun.
A.1. se ridică braţul bolnavului;
A.2. se şterge bine axila bolnavului prin
tamponare cu prosopul;
A.3. termometrul se ţine ca un creion în
poziţia pentru scris;
A.4. se aşează termometrul cu rezervorul
de mercur pe pielea centrului axilei,
paralel cu toracele;
A) Măsurarea A.5. se apropie braţul bolnavului de
în axilă trunchi cu antebraţul flexat pe suprafaţa
anterioară a toracelui;
A.6. se menţine termometrul timp de 10
minute;
A.7. se scoate termometrul din axila
bolnavului şi se aşează pe tava medicală;
A.8. bolnavul este aşezat în poziţie
3. Efectuarea comodă;
tehniciii A.9. se şterge termometrul cu o compresă
uscată şi se citeşte gradaţia;
B.1. ţinut strâns ca un creion, termometrul
se scutură cu mişcări rapide pentru ca
B)Măsurarea în mercurul să coboare în rezervor;
- 46 -
cavitatea bucală B.2. se aşează termometrul la loc;
(se folosesc B.3. se lubrefiază termometrul cu apă rece;
termometre B.4. se introduce termometrul în cavitatea
utilizate numai în bucală sub limbă;
acest scop) B.5. se atrage atenţia bolnavului să
păstreze gura închisă timp de 5 minute; să
nu spargă termometrul cu dinţii;
B.6. se scoate termometrul şi se citeşte.
C.1. se lubrefiază bulbul termometrului cu
ulei de vaselină;
C.2. a) când bolnavul ştie şi poate îşi
introduce singur termometrul în rect;
b) când bolnavul nu poate, aşezat
în decubit dorsal sau lateral, i se introduce
C)Măsurarea uşor bulbul termometrului în rect cu
rectală mişcări de rotaţie;
C.3. se menţine termometrul timp de 3
minute;
C.4. se scoate termometrul şi se şterge cu
un tampon cu vată şi alcool;
C.5. se citeşte gradaţia.
4. 4.1.în „Carnetul de observaţii medicale
independente” se notează numele
Notarea cifrică bolnavului, salonul, patul, data, valoarea
cifrică a temperaturii obţinută
5. 5.1. se notează grafic cu un punct de
culoare albastră, în foaia de temperatură pe
verticala corespunzătoare datei şi timpului;
Notarea grafică 5.2. pentru fiecare diviziune a foii se
socotesc două diviziuni de grad;
5.3. se uneşte cu valoarea anterioară
printr-o linie albastră, obţinându-se astfel
curba termică.
6. 6.1. temperatura normală(fiziologică):
Interpretarea rezultatelor 36°-37°C stare afebrilă
6.2. valori patologice:
- hipertermie:
- 37°-38° subfebrilitate
- 38°-39° febră moderată
- 39°-40° febră ridicată
- 47 -
- 40°-41° hiperpirexie
- hipotermie: sub 36°
7. 7.1. se scutură termometrul până când
mercurul coboară în rezervor;
Reorganizarea locului de 7.2.se spală termometrul cu apă curentă şi
muncă săpun lichid (detergenţi);
7.3.se spală paharul şi se schimbă soluţia
dezinfectată;
7.4.se introduce termometrul în pahar.
- 48 -
Fisa tehnica 3. PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU
RADIOSCOPIE, RADIOGRAFIE
- 49 -
Fisa tehnica 4
Pregatirea pacientului
Materiale necesare:
garou
- 50 -
manusi
seringa sau eprubete speciale cu aditivii specifici in functie de analiza ceruta
holder cu acul atasat sau ac pentru holder si holder
paduri cu alcool
etichete
formular de cerere analize pentru laborator
recipient special de colectare si transportare a probelor de laborator
bandaj adeziv pentru locul punctiei
Pregatire materialelor:
Recoltarea:
- 53 -
PROCESUL DE ÎNGRIJIRE AL BOLNAVILOR CU VIROZĂ
RESPIRATORIE
- 54 -
STUDIU DE CAZ
Interviu
1. Interviul:
- Data internării: 15. 06. 2016
- Numele şi prenumele: S.C.
- Vârsta: 32 ani
- Sex: F
- Situaţia profesională: casnică
- Greutate: 67 kg
- Înălţime: 1,67 m
- Starea civilă: căsătorită
- Copii: 2
- Localitatea de domiciliu: Buzau
- Religia: ortodoxă
- Naţionalitate: română
2. Motivele internării:
- dispnee;
- tuse productivă;
- febră;
- transpiraţii;
3. Istoricul bolii:
Pacienta este recunoscută cu repetate suprainfecţii bronşice în sezonul rece
pentru care a făcut tratament ambulator. De două săptămâni tusea se intensifică şi
sputa devine mucopurulentă, face tratament ambulator cu Doxiciclina şi
Antitermice dar simptomele nu se ameliorează. De 2 – 3 zile face febră până la
39ºC.
4. Examen clinic general:
Starea generală moderat alterată, tegumente – facies cianotic, mucoase –
limba saburală, ţesut celular subcutanat pe abdomen şi torace, sistem osteo –
articular integru, sistem ganglionar şi limfatic nepalpabil.
Aparat respirator: torace cu diametrul mărit, hipersensibilitate
pulmonară, murmur vezicular aspru cu expir prelungit, raluri sibilante diseminate.
Aparat cardiovascular: zgomote cardiace ritmice bine bătute, T.A.
120/70 mmHg, R =14 r/min, şoc apexian în spaţiul V intercostal stâng, artere
periferice pulsatile.
5. Diagnostic: viroză respiratorie.
6. Externare:
Bolnava se internează cu dispnee, tuse productivă, hipersonoritate
pulmonară, raluri sibilante pe ambele arii pulmonare. Se impune tratamentul
- 55 -
10%
15%
N. de a se N. de a se
realiza 5% 25% misca
N. de a se Nevoi N. de a
recreea 40% dormi
Fundamentale
N. de comu- N. de se
nica imbraca
N. de a evita N. de a fi
pericolele 40% curat
LEGENDA
%
Nevoi dependente:
Nevoi independente
- 56 -
Nevoile fundamentale după modelul conceptual al Virginiei Henderson
C. Plan de îngrijire
Tabel cu analize de laborator
- 62 -
Glicemie -se recoltează sânge prin 83 mg% 80-120 mg%
puncţie venoasă fără
substanţă anticoagulantă
dimineaţa pe nemâncate, în
condiţii de perfectă asepsie,
în vacutainer cu dop roşu
Creatinină -se recoltează sânge prin 0,8 mg% 0,6-1,3 mg%
puncţie venoasă fără
substanţă anticoagulantă
dimineaţa pe nemâncate,în
condiţii de perfectă asepsie,
în vacutainer cu dop roşu
Uree -se recoltează 6 ml sânge 49 mg% 20-40 mg%
sanguină prin puncţie venoasă fără
6 ml substanţă anticoagulantă
dimineaţa pe nemâncate în
condiţii de perfectă asepsie
în vacutainer cu dop roşu
Ionogramă -se recoltează 6 ml sânge Na=142 mmoli/l Na=135-145 mmoli/l
sanguină prin puncţie venoasă fără K=5.4 mmoli/l K=3.5-5.1 mmoli/l
substanţă anticoagulantă Cl=101.5 mmoli/l Cl=99-110 mmoli/l
dimineaţa pe nemâncate în
condiţii de perfectă asepsie
în vacutainer cu dop roşu
14.06.2016 Examen de -se recoltează 30 ml urină Albumina Albumina
urină într-un flacon curat şi uscat. -nor fin Glucoza absente
Acesta se etichetează şi se Glucoza absenta hematii pigmenţi
trimite la laborator Epitelii plate rare biliari absenţi
Leucocite relativ
frecvente
Mucus relativ
frecvent
- 63 -
Examene paraclinice
- 64 -
Explorări funcţionale
- 65 -
Locurile unde se aplică electrolizii:
-roşu-braşul drept
-galben-braţul stâng
-negru-piciorul drept
-verde-piciorul stâng
INTERVENŢII CONSTANTE
- 66 -
-Am însoţit pacientul la examene paraclinice;
- Am explicat tehnicile de nursing pe înţelesul pacientului.
UNICA TOTALA
GLUCOZA 5% Pungi P.V.C i.v. 500 ml 1000 ml Solutie
500 hipertona
ALGOCALMIN Comprimate Per-os 1/cp 3 cp Analgezic,
Antipiretic
BROFIMEN Comprimate Per-os 2cp Expectorant
1/cp
VITAMINA B6 Fiole 2ml i.V-perfuzie 1f 1f Tonic
- 67 -
TABEL MONITORIZARE FUNCTII VITALE SI VEGETATIVE
- 68 -
- 69 -
- 70 -
- 71 -
- 72 -
CAPITOLUL V
Mod de transmitere
Diagnosticul diferential:
-Gripa: febra inalta, dureri de cap, dureri de muschi
- Faringita: predomina si persita durerile in gat cu dificultate la inghitirea
alimentelor
- Bronsita acuta: tabloul clinic este dominat de tuse persistenta
- Sinuzita bacteriana acuta: secretii nazale purulente, dureri de cap la nivel facial
- Rinita alergica: secretii nazale apoase la o persoana cu alergii cunoscute
- Infectia cu borderella pertussis: incepe ca o raceala, dar apare tuse foarte
suparatoare in accese puternice, durata tusei fiind de cateva saptamani.
BIBLIOGRAFIE
Bocârnea C. – „Boli infecţioase şi epidemiologice – Manual pentru şcolile
sanitare postliceale”, Editura INFO – TEAM, Bucureşti, 1995;