ANEXE

Ioana BOT
Manuscrisele eminesciene – între fantasmă culturală și obiect de studiu –
Dilema veche,
Anul VI, nr. 272 - 30 aprilie 2009

Rămase într-o ladă la Titu Maiorescu, dăruite Academiei, descifrate cu elan şi comentate
artistic (exegeza lui G. Călinescu) sau – dimpotrivă – restituite cu minuţie şi studiate aidoma
(exegeza lui Perpessicius), manuscrisele eminesciene au avut parte de destinul ambiguu, la noi,
al monumentelor naţionale.
Ediţiile filologice, restitutive, critice etc. se construiesc în genere cu mari dificultăţi:
editorii sînt specialişti a căror formare durează ani de zile (şi care, apoi, trebuie să se
familiarizeze cu un obiect de studiu ce are reguli proprii, limite de lizibilitate sau de
inteligibilitate), e nevoie de fonduri şi de susţinere instituţională. Calmul duratei lungi, necesară
construcţiilor durabile, nu a caracterizat ultimii 90 de ani ai vieţii culturale româneşti,
dimpotrivă. Totuşi, în pofida vremilor grele şi a metehnelor româneşti, pentru opera eminesciană
avem o ediţie critică, de acum – completă, respectînd criterii coerente de restituire, cea începută
de Perpessicius şi construită apoi sub auspiciile Academiei Române. Alături de alte, parţiale,
tentative meritorii de restituire ştiinţifică a manuscriselor (întreprinse de Vatamaniuc, Murăraşu
etc.). Ceea ce e mai mult decît au alţi autori canonici ai literaturii noastre, din păcate (ediţii
critice neterminate, neprofesioniste, incoerente în principiile de realizare încarcă rafturile
bibliotecilor, descurajînd tentativele cercetătorului de a se apleca pe texte...). Adesea, „marile
realizări editoriale“ sînt forme fără fond, care imită (spre pildă) formatul „Pleiadelor“ franţuzeşti
(celebre pe plan mondial), fără a avea însă cel mai mic aparat filologic, ca să nu mai vorbim
despre aparatul critic profesionist ce li s-ar cere (recenta ediţie completă a poeziilor lui Şt. Aug.
Doinaş e un atare exemplu).
Între atîtea incompletitudini şi inconstanţe, putem afirma cu justificată mîndrie că opera
manuscrisă a poetului naţional are parte de o ediţie critică, de o „lecţiune unică“, pe care
cercetătorii să se bazeze – adică, de o normalitate ştiinţifică a secolului al XX-lea, în vreme ce
pentru alte opere lucrul rămîne doar o aspiraţie. Oricîte observaţii şi critici ar avea specialiştii la
adresa „ediţiei Perpessicius“ (şi ele sînt remarcabil de puţine, faţă de dimensiunile materialului
restituit, de durata procesului de editare – pe majoritatea le-a sintetizat însuşi Petru Creţia, unul
dintre prestigioşii coordonatori ai proiectului editorial, în vederea unei reeditări viitoare), ea este
de acum „Referinţa“, pentru textul eminescian, conform practicilor generale ale filologiei. Nici
un exeget nu se întoarce, de fiecare dată, la manuscrisul autorului studiat, pentru a-l descifra din
nou, dacă are la îndemînă o ediţie critică de încredere. S-ar putea spune că lucrurile sînt, în
orizontul „filologiei eminescologice“, limpezi.
Însă, în vreme ce restituirea filologică se construia în paşi dificili, orizontul cultural şi
mediatic românesc a creat, în jurul manuscriselor lui Eminescu, aurele unor legende stratificate,
avînd drept efect monumentalizarea acestora (observaţia lui N. Manolescu, deşi a scandalizat pe
mulţi corifei de la statuia poetului naţional, e – ştiinţific vorbind – cît se poate de corectă; ea nu
atacă valoarea manuscriselor, ci arată riscurile exacerbării unei asemenea atitudini
neprofesioniste). Obiect de cult, manuscrisele au fost aruncate într-o horă de fantasme, legate de
identitatea noastră naţională. „Momentul Noica“ a avut, în context, un rol decisiv – mai ales prin

1
lecturile ulterioare, alterante („fantasmatice“), care s-au dat pledoariei filozofului de a salva de la
distrugere şi de a edita anastatic caietele eminesciene manuscrise. În contextul politic al anilor
’80 româneşti, acţiunea lui Noica avea o dimensiune evident eroică.
Dar cine să îşi mai dea seama că între a pleda pentru conservarea unor documente de
mare valoare (caietele în sine), prin reproducerea lor cu mijloace moderne, astfel ca studierea lor
să nu distrugă originalul, deziderate fireşti într-un mediu academic, şi aureolarea manuscriselor
cu puterea... de a trezi românitatea din lîncezeala-i istorică e o diferenţă nu doar de limbaj, ci şi
de mize şi strategii ale politicii culturale? Intelectualul român, cînd e vorba de Eminescu, simte
enorm, retorizează monstruos şi se înconjoară mai lesne cu norii de tămîie ai adoraţiei, decît cu
liniştea de bibliotecă a studiului aplicat. Aşa cum notează Eugen Simion însuşi, în Cuvîntul
înainte al ediţiei anastatice a manuscriselor, argumentele lui Noica „în favoarea facsimilării sînt
multe, solide, şi însoţite întotdeauna de un număr de fantasme culturale“.
Pe care alţii le-au preluat şi le-au politizat, în buna tradiţie local-mioritică a transformării
poetului naţional într-un cal troian pentru idei şi mize ale altora, nu ale lui, nici ale operei sale (v.
intervenţiile parlamentarului Adrian Păunescu pe tema aceasta, sau presa peremistă şi
legionaroidă recentă). Fantasmele au fost încurajate nu doar de nespecialişti (fapt oarecum de
înţeles, deşi ei se bucură de vizibilitate şi de autoritate mare la public), ci şi de criticii literari,
care au salutat, în anii din urmă, ediţia anastatică a Academiei Române (coordonator al
proiectului Eugen Simion, redactor coordonator Dan Horia Mazilu, redactor Gabriela
Dumitrescu, viziune grafică Mircia Dumitrescu, tehnoredactare, prelucrare imagini: Orban Anna
Maria, Silvia Mihaela Rusu, Ovidiu Vitan, Delia Tancău), în termeni mesianici: „Cunoaşterea
manuscriselor eminesciene are, în istoria culturii noastre, puterea salvatoare a unui odgon sigur“
(Ion Simuţ, în România literară, nr. 21/2005), „Reconstitui, înfiorat de emoţie, ceva din
spectacolul gîndirii eminesciene“ (Alex. Ştefănescu, în România literară, nr. 3/2009). Discretă,
sună în corul de encomiasme o notă interesantă, despre democratizarea accesului la manuscrise.
Mass-media nota, entuziastă, că ele se vor putea afla astfel în casa oricărui român, „fiecare din
noi va putea, într-un fel, să aibă în casă legendara ladă cu manuscrise“ (Alex. Ştefănescu), ele
sînt de acum „puse la îndemîna tuturor“ (Ion Simuţ) etc. etc. Cu riscul de a fi acuzată de elitism,
mă întreb dacă: 1. accesibilitatea de masă a manuscriselor astfel reproduse e miza cea mai
importantă a unei atari reeditări? şi 2. care e realitatea dindărătul discursului festiv, mitizant şi
monumentalizant?
În aşteptarea unei dezbateri substanţiale – a specialiştilor – despre ce trebuie făcut în
continuare pentru a studia manuscrisele eminesciene, conform practicilor criticii genetice
contemporane, răspunsurile mele rămîn sceptice. Incontestabil, reproducerea anastatică
facilitează pentru totdeauna accesul la informaţia obiectiv existentă în tezaurul eminescian din
Biblioteca Academiei Române, protejînd originalul. Această măsură este costisitoare, presupune
un volum mare de muncă, specialişti şi devoţiune filologică, toate – admirabile şi admirabil puse
în act de proiectul Academiei Române. Ediţia reproduce cu fidelitate caietele manuscrise,
mărindu-le paginile la format A4 şi unificînd culoarea de fond a hîrtiei. Dar, vrînd să fie mai
mult decît atît, şi neştiind exact ce vrea să fie, proiectul coordonat de Eugen Simion se încurcă în
propriile-i bune intenţii. Rezultatul este o struţocămilă filologică: o ediţie celebrată de toţi bunii
români ai instituţiilor statului nostru, finanţată din bani publici (costurile finale vor depăşi, se
pare, 2,41 mil. $) şi tipărită în 750 de exemplare (cam puţine pentru casele tuturor românilor!)
per volum (vor fi 23 în total, însoţite fiecare de un CD cu fotografiile manuscriselor). Preţul de
pornire al unui volum a fost de 200 de lei noi. Deocamdată, la patru ani de la începerea seriei,
librăriile nu le vînd, iar multe biblioteci nu au achiziţionat serii complete.

2
 Pentru un iubitor de Eminescu, volumele restituie, fără îndoială, spectacolul „freamătului
germinativ“ al manuscrisului, amestecul năucitor de lucruri importante, smîngăleli şi notaţii
cotidiene, energiile scripturale... Totul. Dar, acolo unde filologul poate vedea trasee inteligibile,
proiecte artistice şi intelectuale, nespecialistul nu vede de fapt nimic, decît grafia (cînd limpede,
cînd ilizibilă) lui Eminescu. Editorii o descifraseră deja, tipărind ediţii critice; mai mult, ei au
datat textele, au restituit o cronologie a însemnărilor haotice, au clasificat şi au reconstituit
atelierele unor creaţii finalizate, au despărţit avantextele unor capodopere de „moloz“ etc. Munca
de cartografiere a haosului unor manuscrise de autor, de restituire tipărită, datare şi atribuire, pe
baza cărora se pot, apoi, scrie studii despre cum scria Eminescu, este apanajul filologiei ca
domeniu şi al criticii genetice, ca tip de demers specializat. Incontestabil, din nou, ea trebuie
aplicată manuscriselor eminesciene, ca şi altor autori din patrimoniul naţional, de către
specialişti. Şi, aş adăuga, „elitistă“, deoarece pentru un nespecialist – oricît de fierbinte ar fi
admiraţia sa faţă de Eminescu – ea reprezintă o „ţară străină“.
Paradoxal, ediţia în discuţie nu e doar un progres al tehnicii reproductive, ci şi un regres
faţă de editările filologice anterioare. Pentru că ea ne pune dinaintea stadiului iniţial al obiectului
cercetării. Deschidem cartea şi...ce vedem acolo? Ştim noi, oare, ce citim? Ce, cînd şi cum a lăsat
acolo „poeticul scris“? Recunoaştem fragmente (mai mari sau mai mici, după competenţe), dar
nu altceva. Nimic, alături de reproducerea exactă a paginilor, nu ne trimite la „ediţia
Perpessicius“ (care descifrează şi datează totul), pentru că – după explicaţia lui Eugen Simion –
„ar fi trebuit să dublăm numărul foilor şi să complicăm enorm procesul de reproducere“ (p. IX a
Cuvîntului înainte la vol. I). Colofonul (sumar) al fiecărui volum e insuficient (el descrie
conţinutul caietului reprodus) şi incorect chiar şi faţă de intenţia reproductivă absolută, pentru că
identifică textele, totuşi, potrivit lecturilor anterioare ale editorilor (Perpessicius, cel mai adesea),
indicînd, de pildă, „variante ale Odei“ (deşi dezbaterea despre care sînt primele variante ale Odei
rămîne deschisă, încă) sau Scrisorile şi variantele lor după numerotarea...? definitivă? dată de
Maiorescu? Care din ele, cînd însuşi poetul oscilase...? De ce colofonul vol. XVI indică
Diamantul Nordului, dacă manuscrisul 2278 scrie Diamant de Nord?
Ce realitate se respectă în atari situaţii? De ce unele exerciţii prozodice sînt identificate de
colofon ca „dicţionar de rime“, iar altele nu? Ce stă scris acolo unde ochiul nostru nu poate citi?
Cînd a fost scris un vers răzleţ sau o traducere incertă? De unde ştim ce citim? Justificarea
potrivit căreia „cititorul are libertatea, cu o fotografie bună a textului, să mediteze singur la ceea
ce descifrează“ (E. Simion) nu se potriveşte aici, pentru că libertatea şi meditaţiile cititorului nu
fac parte din mizele principale ale unei ediţii anastatice. Desigur că indicarea corespondenţelor
cu restituirile ediţiei critice pentru fiecare pagină ar fi crescut în dificultate realizarea proiectului,
dar acestea erau indispensabile 1. inteligibilităţii ansamblului,

2. conservării variantei unice a referinţei critice,

3. credibilităţii ştiinţifice,

4. uşurinţei consultării corpusului.

Aşa, ne aflăm dinaintea unui monument pios, ce ne invită să reluăm munca descifrării de la zero,
desconsiderînd în chip inexplicabil truda editorilor care ne-au precedat în hăţişul manuscriselor,
ordonînd materialul.
Electronic prin natură, precis în fotografie şi cochet-sumbru-Biedermeyer prin design,
CD-ul ataşat fiecărui volum nu facilitează nici el, lecţiunea – dimpotrivă. Pagina manuscrisului

3
nu poate fi mărită la dimensiunea ecranului, decît dacă oprim executabilul şi „intrăm pe uşa din
dos“ în CD, spre a deschide cu dublu click fiecare clişeu jpg, al fiecărei pagini. Altminteri,
mărirea se face ca şi cum am apropia o lupă de un detaliu al textului, în detrimentul ansamblului:
cu cît vom vedea mai bine un cuvînt, cu atît restul versului dispare din rama neagră a „paginii
electronice“. Imaginile nu au fost digitalizate pentru a permite căutări interne de nici un fel; spre
a trece de la p. 37 la p. 48 se dă de 11 ori click pe „next“, încărcînd pe rînd toate paginile
intermediare.
Dacă vreţi să căutaţi în corpusul fotografiat structuri recurente (sintagme, forme, cuvinte,
desene etc.), luaţi-vă gîndul, nu se poate. Nu încercaţi să vedeţi cum a fost restituită pagina de
către diverşi editori şi în ce volume anume, pentru că un asemenea tip de indice, de referenţiere,
nu a fost prevăzut. Din nou, probabil, pentru a nu... încărca volumul de muncă aferent. Da,
avantajele suportului electronic în critica genetică rezidă tocmai în posibilitatea referinţei
hipertextuale. Însă aceasta nu e o ediţie genetică şi electronică a manuscriselor eminesciene, ci
un pictorial cu poze ale paginilor, de complexitatea informatică a CD-urilor oferite ca suvenire
de la nunţi, botezuri şi absolviri. Un testimonial de iubire patriotică spre liberă visare (are şi
muzică în fundal!)...
Reproducerea caietelor eminesciene „aşa cum se află, în dezordinea lor“ (E. Simion) nu
este decît atît: o reproducere, lipsită de instrumentarul filologic, genetic sau electronic care ar
transforma-o într-o ediţie potrivită cu normele ştiinţifice şi posibilităţile tehnice actuale. Ea
reprezintă o măsură salutară de conservare a materialului original – şi, deocamdată, nimic mai
mult. Pe baza ei se poate construi o ediţie digitalizată a operei celui mai important scriitor al
culturii româneşti, dar efortul cel mare abia de-acum ar începe (şi costurile pot continua...).
Oricine consideră că ni s-a dat, prin proiectul Academiei Române, mai mult decît atît, se lasă
înşelat de discursurile aburite ale specialiştilor în monumentalizarea poetului naţional – care nu
sînt neapărat specialişti nici în opera acestuia, nici în critică genetică, nici în ediţii filologice pe
suport electronic, ci în discursuri festive.

EUGEN SIMION, Nervi de primăvară

Cultura, nr. 20 / 2009 (224) Joi 21 mai

Am promis de mai multe ori pâna acum sa nu raspund comentariilor, injuriilor,

frustrarilor de tot felul, acuzatiilor ce mi se aduc periodic în legatura cu doua dintre proiectele
culturale pe care le-am initiat si pe care le coordonez în continuare cu ideea ca, cine stie, într-o
tara în care se vorbeste mult si se face putin, eu voi avea taria sa le duc la capat.
 E vorba de „Dictionarul General al Literaturii Române“ si de facsimilarea manuscriselor
lui Eminescu. Nu pornise bine ideea dictionarului ca, îmi amintesc, în suplimentul literar si
artistic al unui mare cotidian bucurestean cineva (i-am uitat numele) a si publicat un articol
distrugator, comparând acest proiect cu initiativele faraonice ale lui Nicolae Ceausescu. Reactiile
de acest gen s-au înmultit atunci când, dupa câtiva ani, au aparut primele doua volume. Atacuri
la baioneta, atacuri sângeroase la persoana, în fine, o iritare aproape generala prin gazete si un

4
scepticism aproape total în lumea intelectuala zisa elitista. Multi se simteau lezati grav în
convingerile si în demnitatea lor spirituala si morala. În cel mai bun caz, se aratau profund
neîncrezatori în acest nou canal Dunare-Marea Neagra al culturii române, cum îmi amintesc ca a
scris un publicist ironic. N-am raspuns, nu pentru ca nu aveam ce spune, ci dintr-un calcul
simplu: daca voi încerca sa-i conving pe cei care nu cauta adevarul, ci motive de a contesta si de
a avea, astfel, succes de public, îmi pierd timpul degeaba... Asa ca mi-am vazut mai departe de
treaba, cu decizia de a pune lucrurile la punct la sfârsit, atunci când proiectele acestea, recunosc,
ambitioase vor fi încheiate. si, trebuie sa-i anunt pe binevoitorii si rauvoitorii mei ca sunt pe cale
de a fi încheiate. Zilele acestea porneste spre tipar volumul al VII-lea (si ultimul) din
„Dictionarul“ citat mai înainte, iar pe data de 15 iunie a.c. sper sa pot sa-i invit pe cei interesati
sa participe la prezentarea ultimelor volume din manuscrisele facsimilate ale lui M. Eminescu...
N-am apucat însa sa ma bucur de acest gând ca, iata, un prieten îmi semnaleaza faptul ca
în „Dilema veche“, fondata de dl. Andrei Plesu si condusa de fostul meu student, Mircea
Vasilescu (actualul sef al Catedrei de literatura româna, pastorita altadata de G. Calinescu) a
aparut un articol care compara editia genetica si electronica a manuscriselor eminesciene initiata
de Academia Româna cu „CD-urile oferite ca suvenire de la nunti, botezuri si absolviri“. O
întreprindere, cu alte cuvinte, inutila, bani publici cheltuiti degeaba, „atitudini neprofesioniste“,
„metehne românesti“ si, printre rânduri, miticismul nostru bucurestean sanctionat drastic si cu
mari ifose „profesioniste“... Vestea data de amicul meu nu m-a surprins prea mult atunci când am
aflat si locul în care a aparut articolul. M-am mirat doar când am aflat cine l-a scris. „Dilema
veche si noua“ mi-a aratat totdeauna o ostilitate sincera si invariabila. Nu-mi aduc aminte ca, în
ultimii 20 de ani (sau, ma rog, de când apare revista), sa fie pomenit numele meu altminteri decât
însotit de adjective ce pot rusina chiar si pe îngeri. N-am replicat pentru ca atâta vreme cât este
vorba de scrierile mele, negatia intra în regula jocului. Cartile, daca sunt bune, se apara singure,
în timp, iar autorul nu are altceva mai inteligent de facut decât sa astepte ca furia publicistilor
aflati în treaba sa treaca si lumea sa-i uite. Cum se întâmpla de regula în societatea româneasca
unde intelectualii se iubesc asa cum se iubesc oile cu lupii (orice alta zeugma este, la acest
capitol, bine venita). Asa ca, din motive întemeiate, intru rar în polemica deschisa cu procurorii
de serviciu din presa româneasca. Repet: nu pentru ca mi-ar fi frica, în vreun fel oarecare, de ei,
ci din sentimentul verificat de timp ca este mai usor sa treci camila prin urechile acului decât sa
convingi un „profesionist“ din lumea literara ca nu are dreptate... Am înteles demult ca, la
meridianul nostru intelectual, orice polemica este o zadarnicie...
M-am mirat, zic, când am descoperit ca autoarea comparatiei citate mai sus este Ioana
Bot, profesoara la Universitatea din Cluj si autoarea unor studii despre Eminescu, în continuarea
preocuparilor regretatei Ioana Petrescu. Care este motivul ei de îngrijorare?... mi-am zis înainte
de a citi articolul. Dupa ce l-am citit, mi-am dat seama ca nu de îngrijorare este vorba, ci de
altceva mai grav, si anume de un comentariu total ilogic si pâna la urma absurd. Regret sa-i spun
acest lucru Ioanei Bot, profesoara universitara si, dupa câte aud, conducator de doctorat si
prodecan sau decan al Facultatii de Litere, acolo unde au fost mari profesori (i-as cita numai pe
cei care nu mai sunt, Mircea Zaciu si Marian Papahagi) cu care am avut relatii prietenesti...
Articolul semnat de Ioana Bot nu are nimic, mi s-a parut, din ardoarea si rigoarea stilului
carturarului ardelean, cum ne sugereaza traditia, are doar abilitatile, ambiguitatile si ifosele
publicistului cultural de dincoace si de dincolo de Carpati, confuz si agresiv. Ce-o supara pe
Doamna prodecan încât, exasperata, coboara imaginatia ei critica atât de jos de compara
facsimilarea manuscriselor lui Eminescu (proiect pentru care Constantin Noica s-a agitat timp de
un deceniu, din pacate fara niciun rezultat!) cu un CD de cununie si botez? Ia sa vedem:

5
 1. I. B. porneste de departe, si anume de la credinta ei ca, în ultimii 90 de ani, nu s-a facut
mare lucru în ceea ce priveste „editiile filologice, restitutive, critice etc.“... Ne-ar fi lipsit „calmul
duratei lungi, necesara constructiilor durabile“... Exagereaza, dar, în principiu, I.B. ar putea avea
dreptate. Nu s-a facut în acest domeniu în ultimii 90 de ani (daca înteleg bine, de la marea unire
din 1918 încoace) ceea ce trebuia, dar, ca sa fim corecti, trebuie sa recunoastem ca ceva, totusi,
s-a facut. În afara de editia Eminescu începuta de Perpessicius în 1933 si continuata de Petru
Cretia si D. Vatamaniuc (editie citata pozitiv de I.B.), sunt si alte editii critice încheiate din
clasicii nostri. Nu este locul sa le enumar pe toate. Amintesc editia Creanga întocmita de Iorgu
Iordan si Elisabeta Brâncus (editie filologica remarcabila, reluata si revazuta de profesorul
Grigore Brâncus în seria „Opere fundamentale“ a Academiei Române). Avem azi si o editie
completa din scrierile lui I. L. Caragiale pregatita (pe urmele lui serban Cioculescu-Al. Rosetti-
Liviu Calin) de un grup de cercetatori de la Institutul „G. Calinescu“. O admirabila editie, dupa
gustul si priceperea mea, în patru volume masive din aceeasi serie de „Opere fundamentale“, cu
note, variante, comentarii, referinte critice etc. Este pe cale, apoi, sa fie dusa la capat editia
Slavici din care au aparut pâna acum opt volume. Ultimele trei (cu scrierile politice si
corespondenta lui Slavici) sunt pregatite deja pentru tipar de catre D. Vatamaniuc. Asteptam un
sponsor. As mai cita înca doua editii integrale, critice, stiintifice  –  cum vrem sa le spunem  – 
din Ion Barbu si Bacovia, realizate de Mircea Colosenco. Dar editia Cantemir (scrieri în limba
româna) coordonata de regretatul Virgil Cîndea? Ea ce cusur are? Ma opresc aici. E limpede,
Doamna prodecan n-a numarat bine steagurile...
2. I. B. ia în râs „marile realizari editoriale“ (ironia se subîntelege) de tip „Pléiade“-
„forme fara fond s...t fara a avea cel mai mic aparat filologic, ca sa nu mai vorbim despre
aparatul critic profesionist ce li s-ar cere“... Ba trebuie sa vorbim, pentru ca ceea ce spune I.B
este completamente fals. Editiile de tip „Pléiade“, pregatite de Academia Româna, Fundatia
Nationala pentru stiinta si Arta si „Univers Enciclopedic“ au, dimpotriva, tot ceea ce trebuie unei
editii stiintifice: o introducere, o cronologie ampla, un capitol masiv de note si variante,
comentarii si, cum am precizat, o antologie de referinte critice la urma... Admit ca, poate, nu
toate aceste editii sunt ireprosabile, dar, întreb, ce editie critica, filologica, stiintifica este
ireprosabila? Editiile se completeaza în timp pe masura ce apar documente noi... Ironia doamnei
I.B este, asadar, silita si discursul ei la acest punct, este  –  ca sa nu spun altfel  –  o biata „forma
fara fond“.
3. Revin la editia Perpessicius pe care I. B. o lauda strategic pentru a lovi, apoi, în editia
manuscriselor facsimilate... Am toate motivele si ma bucur când vad ca este apreciata opera
benedictina a lui Perpessicius (cum a fost numita editia sa din Eminescu), un critic fin pe nedrept
uitat azi. Ma bucur, întâi, pentru ca editia, în sine, este esentiala si, în al doilea rând, dintr-un
motiv subiectiv: am participat eu însumi, când eram tânar si somer, la alcatuirea ei. E drept, cu o
contributie cu totul modesta. Am copiat cu mâna mea o buna parte din prozele lui Eminescu si
dictionarul de rime. Nu-mi arog niciun alt merit, se întelege. Vreau doar sa spun ca nu sunt deloc
strain de subiectul ce o preocupa azi pe Doamna I.B. Acest fapt nu ma împiedica însa sa gândesc
ca excelenta, esentiala editie a lui Perpessicius si a celor care au dus-o la capat, nu-i perfecta,
ireprosabila, de neclintit (sau cum vrem s-o numim). Cine a citit o singura data macar un
manuscris de Eminescu stie ca lectura este dificila si ca multe cuvinte trebuie ghicite... Dovada
ca, dupa lectiunea lui Perpessicius, au aparut si continua sa apara alte lectiuni care corecteaza
inerentele erori. Ideea ca tot ceea ce este în aceasta editie este sfânt si e batut în cuie este total
neproductiva. „Niciun exeget  –  zice I.B  –  nu se întoarce, de fiecare data, la manuscrisul
autorului studiat, pentru a-l descifra din nou, daca are la îndemâna o editie critica de încredere“.

6
Adevarat, dar în articolul din „Dilema veche“ nu-i vorba de exegeza lui Eminescu sau de o editie
critica de încredere, ci de editarea manuscriselor lui Eminescu sub forma de facsimile, adica de
sursa unei editii critice de încredere. I.B. nu este, în chestie, cum ar zice Maiorescu, deplaseaza
discutia pe alt plan ca sa-si usureze demonstratia.
4. Doamna prodecan „nu este în chestie“ nici atunci când aduce în discutie (a câta oara?)
ceea ce ea numeste „discursul festiv, mitizant si monumentalizat“ proliferat, azi ca si ieri, în jurul
lui Eminescu. Bun, de acord, acest tip de discurs enerva si pe G. Calinescu în anii '30 si
exaspereaza pe orice om lucid care stie sa-l citeasca pe Eminescu si sa-l judece drept. Asa cum
dezamageste, exaspereaza si cei care nu fac decât sa-l minimalizeze, sa-l ponegreasca pe
Eminescu, socotindu-l un poet minor din secolul al XIX-lea, un prozator nul si un nationalist à
outrance, stramosul legionarismului si principala noastra piedica de a intra în Europa. Asemenea
aberatii apar mereu în preajma marilor creatori. Ce rost are sa ne ocupam mereu de ele? Ce
legatura au aceste „fantasmagorii“ cu editarea manuscriselor lui Eminescu? Niciuna. O problema
falsa. Înca o data: I.B. nu este în chestie! Ea se foloseste de un scenariu paralel cu tema esentiala
pentru a vitupera împotriva celor care au sustinut în Parlament sau în presa literara proiectul
academic. Ea îi ironizeaza (dar trebuie sa-i spun ca ironia nu-i reuseste deloc) pe Ion Simut si
Alex. stefanescu pentru ca acestia au scris de bine despre aceasta operatie dificila. Moare de râs,
nu altceva, când afla ca un critic rasfoieste „emotionat“ aceste facsimile sau ca altul se arata
multumit ca în casa lui a patruns, pe aceasta cale, „legendara lada de manuscrise“. Cu riscul de a
fi socotita o „elitista“ (aspiratie ce se poate psihanaliza) Doamna I.B. se arata profund dezgustata
de asemenea manifestari populiste... În ceea ce ma priveste, îi doresc sa atinga aspiratiile ei
elitiste... Mai greu este sa ajunga si sa ramâna în elita intelectuala a natiunii sale...
5.I. B. nu-l uita nici pe poetul Adrian Paunescu care, „în buna traditie  –  local  – 
mioritica a transformarii poetului national într-un cal troian pentru idei si mize ale altora“ a
sustinut acest proiect în Parlamentul României. Nu stiu ce traditie a urmat A. Paunescu, dar stiu
ca el a sprijinit, adevarat, acest proiect si, dupa mine, bine a facut. Nu vad foloasele (mizele) lui,
dar pozitia lui a fost corecta si eficienta. Þin sa-i multumesc pe aceasta cale si sa le multumesc
tuturor celor care au facut ca acest proiect cultural important sa poata începe si sa poata fi dus la
sfârsit! Restul e literatura proasta. Vorbe, vorbe si ifose elitiste!
6. Ajungem, în fine, dupa aceste ocoluri la tema esentiala, adica la miezul interventiei
Doamnei prodecan de la Facultatea de Litere din Cluj: ea neaga utilitatea acestui proiect care,
dupa opinia sa, ameteste spiritul românesc si delapideaza bugetul statului. La ce bun aceste
manuscrise când avem editia Perpessicius?, întreaba ea. La ce bun 750 de exemplare când ele nu
se vând în librariile saturate de carti, iar bibliotecile nu le achizitioneaza? Scepticismul Doamnei
I.B. este total la acest punct. Face socoteala banilor cheltuiti, mai numara o data steagurile si
conchide ca cele 34 de volume publicate pâna acum (vor urma, o anunt, pentru a-i spori
indignarea înca sase care vor cuprinde toate cele 14 000 de pagini ramase de la Eminescu)
reprezinta o pierdere de vreme, o paguba majora în vistieria si asa saraca a statului român, în
fine, o fantasmagorie a unor indivizi, ca mine si ca altii, un produs demn de dispretul unui spirit
elitist... La urma de tot, când discursul ei a epuizat toate argumentele, I.B. face acea comparatie
teribila ca sa ne îngroape de tot: editia în discutie nu-i mai mult decât „un pictural cu proze ale
paginilor de complexitate informatica a CD-urilor oferite ca suvenire de la nunti...“etc. Ce ma
surprinde în aceasta diatriba este faptul ca, dupa atâtea argumente, Doamna I.B. nu ne trimite
direct la D.N.A.
7. Ce-i reproseaza, în fond, dincolo de aceasta poliloghie întepata si fandosita, I.B. acestei
editii care, observ, irita pe intelectualul carpato-dunarean? Faptul, de pilda, ca nu-i o editie

7
filologica si, daca nu-i o editie filologica, este fara rost. Raspuns: nu-i o editie filologica si nici
nu si-a propus sa fie. Este, ceea ce am spus din capul locului, proiectul filosofului Noica din anii
'60-'70, cu doua tinte (rosturi) esentiale:
a) sa reproduca pentru cercetatori si pentru cei interesati cele 14 000 de pagini lasate de
Eminescu, deteriorate de timp, imposibil de a fi consultate; o operatie, asadar, de conservare asa
cum au facut-o francezii cu caietele lui Valéry si italienii cu manuscrisele lui Leonardo Da
Vinci... De la N. Iorga, Perpessicius, G. Calinescu pâna la C. Noica, toti eminescologii lucizi au
gândit în acest fel...
b) manuscrisele în facsimil pot ajunge în biblioteci si, hélas, în casele celor preocupati de subiect,
pot fi consultate, comentate, amendate etc. Nu-i un gest populist, este doar un act cultural
responsabil. C. Noica era de parere ca aceasta întâlnire va schimba ceva în mentalitatile
românesti si va provoca în chip pozitiv spiritul poetilor si cercetatorilor moldo-transilvano-
valahi... O previziune care nu s-a împlinit. Dovada protestul Doamnei I. B.
8. I.B. pare a accepta ideea de conservare a manuscriselor (idee, totusi, de bun simt, e
greu s-o respingi de plano), dar este oripilata de ceea ce se întâmpla: facsimilele au fost
publicate... Nu-i bine, trebuia altceva, o editie genetica facuta de profesionisti, spune ea. Aici
intervine fractura logica în gândirea autoarei, absurdul de care vorbeam la început. Caci, daca e
util sa reproducem în facsimil manuscrisele unui mare poet (manuscrise ce nu mai pot fi
consultate din cauza vulnerabilitatii lor), de ce ar fi inutila, primitiva, înjositoare pentru spirit,
populista si pagubitoare pentru banul public aceasta operatie?... D-na prodecan are probleme cu
logica...
9. Editia de care vorbim nu si-a propus, mai spun o data, o editie filologica, genetica,
stiintifica, critica etc. Specialistii au însa acum, cu cele aproximativ 40 de volume în fata, de
unde s-o înceapa. Pot confrunta, de asemenea, textele publicate de Perpessicius cu manuscrisele
reproduse (dupa o metoda descoperita de Mircia Dumitrescu) cu mare fidelitate. Pot chiar sa
spun în cunostinta de cauza ca facsimilele sunt mai lizibile decât caietele originale. I. B. spune ca
aceste volume nu intereseaza pe nimeni (nu se vând) sau ca n-au ajuns în bibliotecile publice. Nu
spune adevarul. Academia Româna ofera gratuit aceste carti bibliotecilor publice importante. Cei
interesati le-au primit... Cei care n-au înca o serie completa se pot adresa cu încredere Bibliotecii
Academiei Române... Cei care sunt de parerea Doamnei I.B. ca un proiect de acest fel este fara
rost pot sa-si vada, netulburati, de treaba...
10. Este de prevazut ca, în viitor, sa apara tineri specialisti care sa reciteasca totul si sa publice
varianta lor de lectura, corectând astfel, lecturile anterioare. Va fi, sper, un progres al
eminescologiei, o evolutie fireasca a unei discipline severe si anevoioase. Cunosc deja pe cineva
care se pregateste sa înceapa fara a face multa galagie...
11. Într-un loc din articolul sau, I.B. pune o întrebare retorica. „stim noi, oare, ce
citim?“... Vazând discursul sau, i-as întoarce întrebarea în acest chip: „stim noi, oare, când citim,
ce cautam?“. Caci, vorba filosofului, putin modificata, n-am cauta daca n-am sti ca am gasit
deja... Am certitudinea ca eminescoloaga de la Cluj, în plina criza elitista, n-a citit ce trebuie în
proiectul academic si nici cum trebuie si ne judeca rau pentru ceva ce nu ne-am propus sa facem.
Iar comparatia cu suvenirurile de la cununii, botezuri si parastase... va ramânea, nu ma îndoiesc,
în memoria imaginarului sau critic.