Lucrări practice 2

Igiena aerului – factorii de mediu și influența lor asupra sănătății

Poluanții cu acțiune iritantă

1. Metodele de determinare a poluanților sub formă de particule iritante

2. Metodele de determinare a poluanților în stare gazoasă

Poluanții sub formă de particule iritante

Concluziile pentru Europa privind poluarea atmosferică
Evidenţiază:
 existenţa unei poluări urbane diferite pentru zona centrală şi de est (combustiile şi
industria) faţă de zona vestică (transportul rutier);
 existenţa unei poluări regionale - cu transportul poluanţilor la mare distanţă şi
consecinţe dramatice asupra solului şi suprafeţelor de apă (acidifierea,
contaminarea);
 existenţa unei poluări globale ca rezultat al prezenţei poluanţilor care alterează
compoziţia, chimia şi dinamica aerului favorizând schimbările climatice şi scăderea
protecţia faţă de ultraviolete, conferită de ozonul stratosferic (“bun”).
Poluarea mediului poate fi locală, regională sau globală. Toate formele de poluare
afectează negativ sănătatea umană şi integritatea mediului.
Particulele iritante rezultă din combustii și din numeroase activități umane - prin
procesele mecanice de sfărâmare, frecare, condensare și precipitare, fiind evacuate în aer în
cantități mari de transporturi, industrie (termocentrale, siderurgie, metalurgie, neferoase,
fabrici de ciment, întreprinderi chimice), încălzirea locuințelor, fumat, depozitarea și arderea
reziduurilor.
Gradul de nocivitate al particule iritante
Depinde de:
1. Dimensiunile lor și de structura chimică –
concomitența cu alți produși nocivi aflați în mediu în același timp
LEGEA LUI ARNDT-SCHULTZE:
”Unele substanțe, în doze mici, pot fi stimulante; în doze medii, pot fi depresante; în
doze mari, pot fi distructive.”
Organismul dispune de mijoace interne de metabolizare a unor cantități mici de substanțe,
care – dacă s-ar acumula – ar deveni toxice.
Acțiunea toxică depinde de prezența a 2 sau mai multe substanțe care se pot influența
reciproc prin:
 sinergism – efectul toxic comun va fi mai mare dacât suma efectelor individuale (ex.
sinergismul dintre SO2 din aer și acidul fluorhidric),
  antagonism - efectul toxic comun va fi mai mic dacât suma efectelor individuale (ex.
sinergismul dintre calciu și fluor),
 anergism – când acțiunea toxică nu este influențată de prezența altor substanțe.
2. Organismul expus –
 vârstă
 Patologia apare la grupurile vulnerabile, cu o sensibilitate crescută: copiii (riscul
apariției acestor efecte este determinat de timpul de expunere și de tipul individual –
configurația toracică a copilului și tipul respirației), bătrâni, bolnavi cu astm, bolnavi
cu BPOC, sportivi și persoane care fac exerciții în aer liber.
 La copii: fumatul pasiv – crește riscul respirator și cardiovascular.
Nivelul poluării cu pulberi iritante se reduce cât mai mult posibil prin diminuarea
eliminărilor acestora în atmosfera localităților și prin evitarea fumatului!
 stare fiziologică,
 alimentație,
 activitate (efortul crescut determină o creștere a cantității de aer exirat).
3. Condițiile de climă –
 temperatura și umiditatea aerului,
 radiațiile solare,
 vânturile,
 suprafețele de apă,
 perdelele de arbori.
Efectele poluanților iritanți asupra organismului
În cazul particulelor iritante, sunt importante:
 concentrația,
 timpul de expunere,
 diametrul particulelor (dimensiunea lor), cu efecte importante traheo-bronsice și
alveolare.
Dacă măsurăm
 Concentrația particulelor ”respirabile”/30 min > concentrația particulelor
”respirabile”/24 ore
 Concentrația particulelor ”respirabile”/30 min > concentrația particulelor
”respirabile”/an
După expunerea pe perioade scurte de timp => riscul de producere a efectelor acute.
După expunerea timp de >24 de ore, o lună, un an => riscul de producere a efectelor
cronice.
În funcție de concentrație și de timpul de expunere avem:
 1) Efecte acute – expunerea la concentrații mari și foarte mari, accidental.
Timpul de expunere este scurt
 Intoxicațiile în masă – în zonele poluate puternic (smog), în perioadele nefavorabile
autopurificării => decese (la persoanele cu deficiențe respiratorii și cardiovasculare).
 Intoxicațiile accidentale – prin avarii tehnice => grave manifestări clinice (efecte
oculare, iritatii la nivel pulmonar, hipersecreție de mucus, edem pumonar acut toxic)
și, uneori, decese.
2) Efecte cronice – expunerea nu este la concentrații mari de poluanți.
Timpul de expunere este îndelungat (poate pe parcursul întregii vieți).
Poluanții iritanți ajung să aibă efecte asupra integrității și funcționalității diferitelor aparate și
sisteme: pulmonar, cardiac, digestiv, ocular.
Expunerea cronică se asociază clinic cu modificări fiziopatologice evidente mai ales la
nivelul căilor aeriene, manifestate prin:
 hipersecreția de mucus,
 alterarea activității cilior vibratii,
 modificări ale surfactantului* la nivelul alveolelor pulmonare,
 tulburări în activitatea macrofagelor (se reduce capacitatea de apărare a aparatului
respirator, care devine sensibil a orice agresiune externă).
Sunt efecte la nivelul mucoaselor respiratorii!!!
 Acești poluanți pătrund în organism prin orificiile nazale,
 Urmează - la început - o cale ascendentă;
 Direcția se schimbă descendent, spre trahee și bronhii până la nivel alveolar
(pătrund doar particulele < 2-3 µ)
=> ajung în sânge, se metabolizează și se elimină renal.
 În sânge, particulele iritante au efecte în funcție de compoziția lor chimică.
Efectele iritante apar la nivelul mucosei nazale, traheo-bronșic și alveolar.
Existența unui teren hiperreactiv (înăscut sau dobândit) poate favoriza apariția crizelor
acute de astm.
 boala – ca atare – apare doar în condițiile prezenței unui teren atopic.
 expunerea la poluarea iritantă crește reactivitatea bolnavilor cu astm la acțiunea
poluanților alergizanți la care au sensibilitate crescută.
Terenul hiper-reactiv favorizează:
 apariția bronșitei cronice în mica copilărie și a altor boli ale căilor aeriene superioare
(rinofaringite complicate cu otite, traheite, bronșite cronice)
 apariția BPOC după 40 de ani și în condițiile unei expuneri profesionale și a fumatului.
Efectele poluanților iritanți asupra organismului – aparatul cardiovascular
Poluarea aerului cu particule (PM) poate induce:
 tulburări de conducție și de repolarizare cardiacă => inducerea de tulburări de ritm:
bradcardie, tahicardie și fibrilație ventriculară => evoluție spre deces.
 inflamație pulmonară și sistemică => agravarea ateroscerozei, creșterea vâscozității
sângelui, generarea de tromboze și evoluția catre moarte subită.
Expunerea la particule cu diametrul de 2,5 microni poate duce la creșterea mortalității
respiratorii și cardiovasculare.
Efectele poluanților iritanți asupra organismului – aparatul digestiv
Efectele poluării cu particule (pm) a aerului asupra microflorei intestinale – un alt
mecanism care ar putea influența acțiunea poluanților din aer asupra mucoasei intestinale
este efectul direct asupra florei intestinale.
Flora intestinală are un rol cheie în apariția bolii inflamatorii intestinale (ibd).
Structura florei intestinale poate fi afectată de anumiți poluanți din mediu (ex. particulele
diesel), care pot avea un efect mult mai mare la persoanele care au predispoziție genetică
sau alte condiții care induc modificări inflamatorii = bolnavii cu boli inflamatorii intestinale
(ibd).
Particule cu diametrul între 100-10 µ
 sedimentabile în aerul imobil
 se depun pe suprafețe (sol, vegetație, ape, clădiri sau în interior)
 nu difuzează în aer
 nu sunt respirabile
 sunt disconfortante
 când sunt antrenate de curenții de aer se rețin în nazo-faringe și trahee.
Particule cu diametrul de 10 µ și mai mici (PM10)
 au o agresivitate mare - sunt respirabile, fiind reținute la diferite nivele în arborele
respirator, în funcție de diametru.
 cea mai mare agresivitate o au particulele cu diametrul de 2,5 µ (PM2,5) sau mai mic,
care ajung până la nivel alveolar, au o compoziție diferită de celelalte, având un
conținut mai mare în apă și radicali acid (sulfat, nitrat), metale grele.
 datorită dimensiunilor foarte mici sunt deplasate de curenți de aer la distanță.
 reprezintă cea mai mare amenintare pentru sănătate deoarece sunt suficient de
mici pentru a trece de firele de păr care protejează pasajele respiratorii și sunt prea
mari pentru a fi ușor exhalate.
 includ: praf, polen, mătreață animală, resturi de acarieni, multe bacterii, spori de
mucegai, gaze de eșapament, particule de la imprimante și copiatoare laser.
Particule cu dimensiuni intre 0,1 µ - 0,001µ
 nu sedimentează în aer imobil
 au mișcări de tip brownian și se deplasează prin ciocnire,
 difuzează foarte mult
 sunt respirabile și ajung până la nivelul alveolelor
 în cea mai mare parte sunt eliminate cu aerul expirat
 1. Metodele de determinare a poluanților sub formă de particule iritante
În cazul particulelor iritante, sunt importante concentrația, timpul de expunere și
diametrul particulelor (dimensiunea lor), cu efecte importante traheobronsice si alveolare.
Metoda GRAVIMETRICĂ:
 prin cântărire – determinarea particulelor ”sedimentabile” din aer (ø > 10 microni)
 prin aspirație – determinarea particulelor ”respirabile” din aer (Ø de 10 microni
PM10 și mai mici PM2,5)
Metoda REFLECTOMETRICĂ:
 determinarea particulelor ”respirabile” din aer (ø < 0,1 microni)

a) Metoda GRAVIMETRICĂ - Determinarea particulelor ”sedimentabile”

(Ø > 10 microni) în aer
Metoda gravimetrică constă în cântărirea prafului recoltat.
Exprimarea rezultatului se face în miligrame/m 3aer/unitatea de timp sau în mg/m2
suprafaţă/unitatea de timp
Separarea particulelor din aer se face prin sedimentare sau prin aspiraţie
Se bazează pe principiul depunerii particulelor sub acţiunea gravitaţiei
Este o metodă abandonată la nivelul marilor orașe europene
Puncte de recoltare
 Se amplasează un cilindru de sticlă (Ø = 20 cm și înălțime 30-40 cm) la locul de
recoltare a aerului - la diferite distanţe de sursa de impurificare, în direcţia vântului
dominant.
 Fixarea vasului la înălțimea aerului respirabil = 1,5-2 m înălţime
 Se expune vasul timp de 30 de zile.
 În vas se introduc 10-20 ml apă distilată, pentru ca particulele să fie mai bine
reţinute, sau o soluție slab alcoolică 25-30% (+NaCl iarna, pentru a preveni
înghețarea apei).
 Vasul se acoperă şi se aduce la laborator.

În laborator, după 30 de zile:

 Se antrenează conținutul sedimentat cu un jet de apă distilată (cantitate cunoscută).
 Se decantează și se toarnă într-o capsulă de porțelan.
 Se cântărește și se lasă să se evapore apa (care se evaporă prin fierbere – pe o baie
încălzită).
 Se cântărește iar capsula și, prin diferență, se determină cantitatea de pulberi
sedimentate timp de o lună.
Rezultatul se calculează și se interpretează în raport cu norma: Valorile limită
stabilite prin legea nr 104/2011 pentru particulele ”sedimentabile” (Ø > 10 microni) în aer
  Concentrația maximă admisă (CMA) este de 17 gr/m²/lună
 Concentrația medie anuală este de 200 tone/km²/an
 Impactul generat de aceste particule nerespirabile, care nu au risc respirator, este la nivel
ecologic global.
 Aceste particule generează impregnarea factorilor de mediu, prin migrarea lor în sol
și în apă și vegetație.
În anumite conditii, de exemplu aciditate crescută a solului, favorizează o migrare
crescută a particulelor din sol în apă/vegetație. Cu toate acestea, particulele NU sunt
respirabile – sunt prea mari.

b) Metoda GRAVIMETRICĂ prin aspirație

Determinarea particulelor ”respirabile” din aer (Ø < de 10 microni PM10 și mai mici PM2,5)

Pentru determinarea particulelor ”respirabile” (ceea ce inhalăm, dar nu vedem),

particule cu Ø < 10 microni, aspirăm aerului cu o pompă (care aspiră aerul), un debitmetru
(cu ajutorul căruia calculăm volumul de aer expirat) și un filtru (care reține particulele).

Se recoltează probe pe o perioadă scurtă (30 de minute) sau 24 de ore din 24 (acum
monitorizate de agențiile de mediu).

Pentru particulele respirabile de folosesc filtre speciale, cu o porozitate foarte fină,

care ne permit să determinăm concentrațiile particulelor foarte fine (Ø < 10 microni).

În următorii ani va fi obligatorie și determinarea concentrației de particule cu

Ø < 2,5 microni, deoarece dintre particulele respirabile, acestea sunt cele mai iritante și
necesită monitorizare. În probe: particule colorate (gri-închis).

Determinarea se face tot prin aspirație și gravimetric = se cântărește filtrul înainte și

după aspirație.

Rezultatul se calculează și se interpretează în raport cu norma: Valorile limită

stabilite prin legea nr 104/2011 pentru pulberile în suspensie (PM 10 și PM2,5)

Puberi în susensie PM10

• Concentrația maximă admisă este de 50 µgr/m³ aer/lună
(valoarea limită zilnică pentru protecția sănătății umane)
• Concentrația medie anuală este de 40 µgr/m³ aer/an
(valoarea limită anuală pentru protecția sănătății umane)
Puberi în susensie PM2,5
• Concentrația maximă admisă este de 25 µgr/m³ aer/lună
(valoarea țintă anuală pentru protecția sănătății umane)
• Concentrația medie anuală este de 20 µgr/m³ aer/an
(valoarea limită anuală pentru protecția sănătății umane care trebuie atinsă până la
01.01.2020)
Imp! Cu cât crește perioada de expunere, cu atât norma sanitară este mai mică!
  Dacă măsurăm
Concentrația particulelor ”respirabile”/30 minute > concentrația particulelor ”respirabile”/
24 ore
Concentrația particulelor ”respirabile”/30 minute > concentrația particulelor ”respirabile”/
an
 Pe perioade scurte de timp de expunere, apare riscul de producere a efectelor acute.
 După expunerea timp de 24 de ore, o lună sau un an, apare riscul de producere a
efectelor cronice.

c) Metoda REFLECTOMETRICĂ - Determinarea particulelor ”respirabile”

(Ø < 0,1 microni)

Este important tipul particulelor de carbon (arse sau nearse).

Ambele sunt iritante. Particulele de carbon arse – fumat, fum, funingine – au în

componenta lor hidrocarburi policiclice aromatice de tip benzoapiren HPA (cu risc
cancerigen, în expunerea pe termen lung).

Determinarea concentrațiile particulele de carbon arse

Se determină din totalul particulelor în suspensie determinate anterior.

Pentru a determina concentrațiile particulele de carbon arse din totalul particulelor în

suspensie se folosește METODA REFLECTOMETRICĂ.

Metoda servește pentru măsurarea particulelor de carbon nearse sau incomplet arse.

Expunerea la reflectometru (sursă de lumină) evidențiază particulele nearse sau

incomplet arse, care reflectă lumina invers proporțional cu înnegrirea.

Cu cât gradul de înnegrire a filtrului este mai mare, cu atât indicele de reflexie a
luminii este mai mic și cu atât crește concentrația particulelor arse.

Poluanții în stare gazoasă

Gazele iritante sunt substanțe chimice din atmosferă, care rezultă din diferite
procese naturale sau artificiale și care acționează asupra organismului determinând
tulburarea funcțiilor și structurilor respiratorii.

Unele dintre aceste gaze iritante sunt solubile în apă și acționează mai ales asupra
căilor respiratorii superioare (dioxidul de sulf – SO2), iar altele insolubile în apă și
acționează mai ales asupra căilor respiratorii inferioare (oxizii de azot – NOx).

Unele dintre aceste gaze iritante au și efecte toxice generale sau specifice (ex.
hidrogen sufurat - H2S, aldehide). Dintre gazele și vaporii cu acțiune iritantă mai fac parte și
acizii (azotic – HNO3, clorhidric - HCl, fluorhidric - HF, fosforic – H3PO4) și bazele (amoniac –
NH3).
Gazele iritante sunt foarte frecvent întâlnite în aer:
  anhidre (dioxidul de sulf SO2 este anhidrida acidului sulfuros H2SO3,
anhidra azotică NaNO3 , anhidra fosforică - P2O5),
 acizii care eliberează vapori (acid azotic - HNO3, acid clorhidric - HCl, acid fluorhidric
- HF),
 halogeni (clor - Cl, fluor - F),
 substanțe organice (diferite hidrocarburi, aldehide cetone, fenoli sau hiroxibenzol -
C H O sau C H OH, alcooli, eteri, acizi)
6 6 6 5
 oxidanți fotochimici (ozonide).

Dioxidul de sulf – SO2 este cel mai important gaz iritant!

Este un gaz solubil în apă. Se găsește ca atare în aer, ca aerosoli acizi sau adsorbit pe
suprafata particulelor.
Principalele surse: erupțiile vulcanice, combustii, industria textila, industria farmaceutică,
prelucrarea minereurilor și diferite procese chimice.
Dioxidul de sulf – SO2 rezultă din combustibilii fosili și tratarea termică a
minereurilor din metale neferoase și feroase, care conțin sulf în proporție de 0,5-7%.
O mare parte din acesta se transformă în dioxid de sulf - SO 2, care este evacuat aproape
integral în atmosferă. În atmosferă, dioxidul de sulf - SO 2 se oxidează lent în trioxid de sulf -
SO3.
Trioxidul de sulf - SO3 recționează cu apa și cu diferite săruri, formând acid sulfuric și sulfați,
procese în care intervin și oxigenul atmosferic și poluanții metalici (cu rol de catalizatori).
Dioxidul de sulf – SO2 este considerat indicator al poluării urbane datorat arderii
combustibililor fosili!

Dioxidul de sulf – SO2 și efectele asupra organismului:

 SO2 pătruns în căile respiratorii superioare este repede reținut în nas, gură și faringe,
datorită solubilității sale în apă (salivă), de unde este absorbit în proporție de 90-99%,
ajungând în sânge.
 Este combinat sub formă de sulfiți și metabolizat, fiind eliminat pe cale urinară.
Când concentrațiile din aer sunt mari, ca și prin adsorbție de particule fine sau în
condiții de umiditate mare (>80%), dioxidul de sulf - SO 2 ajunge parțial în plămâni. Acțiunea
iritantă sporește prin prezența concomitentă a particulelor fine de sulfați și de acid sulfuric.
2. Metodele de determinare a poluanților în stare gazoasă

Determinarea dioxidului de sulf (SO2) din aer – Metodă COLORIMETRICĂ

Principiul metodei:
 Dioxidul de sulf (SO2) reacționează cu tetracloromercuriat de sodiu formând un
ion complex: dicloro-sulfito-mercuriat.
 Dicloro-sulfito-mercuriat împreună cu aldehida formică și pararozanilina* dau
un complex colorat în roșu-violet, de intensitate proporțională cu concentrația.
Reactivi:
 soluție etalon pentru SO2 preparată din sulfit de sodiu Na2SO3 (1 ml corespunde
la 10 µg SO2)
  soluție absorbantă (preparată din clorură de mercur - HgCl2 și clorură de sodiu -
NaCl)
 soluție de pararozanilină 0,004%
 soluție de formaldehidă 0,4%

Recoltarea probelor de aer și modul de lucru:

 Aerul de analizat se aspiră (sistem cu o pompă și un debitmetru) și se barbotează
într-o soluție absorbantă (10 ml), printr-un recipient de sticlă numit TONOMETRU
(reținerea compusului gazos se face prin barbotarea probei aer într-o soluție
absorbantă, care conține o substanță activă ce absoarbe gazul).
 Conținutul absorbitorului este trecut printr-un tub colorimetric (Px).
 Se formeză un compus stabil care se reține în probă:

Dioxidul de sulf (SO2) reacționează cu tetracloromercurat de sodiu și rezultă un

compus stabil - dicloro-sulfito-mercuriat, care, în prezența aldehidei formice și a soluției de
pararozanilină, determină formarea unui compus colorat roșu-violet.

Scara colorimetrică pentru determinarea SO2 – se realizează cu soluția etalon (din care vom
folosi volume diferite + indicatorul de pH):

Nr. eprubetă 1 2 3 4 5 6 Proba

Soluție etalon, ml 0 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 Px
Soluție absorbantă, ml 10 9,5 9,0 8,5 8,0 7,5 -
Soluție de pararozanilină, ml 1 1 1 1 1 1 1
Soluție de formaldehidă, ml 1 1 1 1 1 1 1
Concentrația de SO2 0 5 10 15 20 25 ?
Px = proba

Se omogenizează fiecare tub și, apoi, se lasă în repaus să reacționeze în 20 de minute.

Intensitatea colorației probei se citește pe SPECTROFOTOMETRU, la lungimea de undă de
552 nm.
Cu valorile extincțiilor obținute pentru etalonare se trasează o curbă.
În absența spectrofotometrului, se poate compara intensitatea coloranției probei cu
cea a etaloanelor, cu ochiul liber.
Norma - Valorile limită stabilite prin legea nr. 104/2011 pentru dioxidul de sulf (SO 2):

Concentrația maximă admisă (CMA)/24 ore = 350 µg SO2/m³ aer

(valoarea limită orară pentru protecția sănătății umane)
Concentrația medie anuală = 125 µg SO2/m³ aer
(valoarea limită orară pentru protecția sănătății umane)
Prag de alertă = 500 µg SO2/m³ aer
(măsurat timp de 3 ore consecutiv, în punte reprezentative pentru calitatea aerului, pentru o
suprafață de cel puțin 100 km² sau pentru o întreagă zonă sau aglomerare)
Determinarea oxizilor de azot
 Oxizii de azot (NOx) sunt insolubili și au efect iritant mai puternic decât dixidul de sulf
(SO2), ajungând în concentrații crescute la nivel alveolar. Copiii sunt cei mai sensibili prin
afectarea căilor respiratorii în totalitate și chiar la nivel alveolar. În condiții de intoxicații
acute, formele sunt foarte grave.
Monoxidul de azot (NO) rezultă din combustii, trafic, fumat.
Dioxidul de azot (NO2)este un poluant secundar, care rezultă prin oxidare in prezența
luminii sau direct prin combustii la temperaturi foarte mari în termocentrale sau în interior
prin folosirea sobelor cu gaz. Este un compus al smogului fotochimic și favorizează ploile
acide.
Recoltarea probelor de aer și modul de lucru: Recoltarea probei de aer se face prin
aspirație. Principiul este următorul: oxizii de azot (NOx), în prezența naftil-etilen-diamină,
se colorează în roz-roșu.
Scala colorimetrică:
 Se folosesc doar soluția etalon și soluția absorbantă (care are în compoziția sa și
indicatorul de culoare).
 Dacă sunt concentrații crescute de oxizi de azot (în timpul verii), rezultă compușii de
bază din structura altor poluanți iritanți.
 Se efectuează o scală colorimetrică cu o soluție etalon.
 Se compară proba cu scala și se determină concentrațiile.
Număr eprubetă 1 2 3 4 Proba
Soluția etalon - 0,5 1 1,5
Soluția absorbantă cu 10 9,5 9 8,5
indicatorul de culoare
înglobat

LEGEA nr. 104 din 15 iunie 2011 privind calitatea aerului înconjurător
Oxizi de azot - NOx

Prag de 400 µg/m³ - măsurat timp de 3 ore consecutive, în puncte reprezentative

alertă pentru calitatea aerului pentru o suprafața de cel puțin 100 km2 sau pentru o
întreaga zonă sau aglomerare, oricare dintre acestea este mai mică.

Valori 200 µg/m³ NO2 - valoarea limită orară pentru protecția sănătăţii umane
limită

40 µg/m³ NO2 - valoarea limită anuală pentru protecția sănătăţii umane

Nivel 30 µg/m³ NOx - nivelul critic anual pentru protecția vegetației

critic

prag de alertă - nivelul care, dacă este depăşit, există un risc pentru sănătatea umană la o
expunere de scurtă durată a populaţiei, în general, şi la care trebuie să se acţioneze imediat
valoare-limită - nivelul stabilit pe baza cunoştinţelor ştiinţifice, în scopul evitării şi prevenirii
producerii unor evenimente dăunătoare şi reducerii efectelor acestora asupra sănătăţii
umane şi a mediului ca întreg, care se atinge într-o perioadă dată şi care nu trebuie depăşit
odată ce a fost atins
nivel - concentraţia unui poluant în aerul înconjurător sau depunerea acestuia pe suprafeţe
într-o perioadă de timp dată
nivel critic - nivelul stabilit pe baza cunoştinţelor ştiinţifice, care dacă este depăşit se pot
produce efecte adverse directe asupra anumitor receptori, cum ar fi copaci, plante sau
ecosisteme naturale, dar nu şi asupra oamenilor
marjă de toleranţă - procentul din valoarea-limită cu care poate fi depăşită acea valoare,
conform condiţiilor stabilite în prezenta lege

PM10 - particule în suspensie care trec printr-un orificiu de selectare a dimensiunii, astfel
cum este definit de metoda de referinţă pentru prelevarea şi măsurarea PM10, SR EN 12341,
cu un randament de separare de 50% pentru un diametru aerodinamic de 10 m
PM2,5 - particule în suspensie care trec printr-un orificiu de selectare a dimensiunii, astfel
cum este definit de metoda de referinţă pentru prelevarea şi măsurarea PM2,5, SR EN 14907,
cu un randament de separare de 50% pentru un diametru aerodinamic de 2,5 m
oxizi de azot - suma concentraţiilor volumice (ppbv) de monoxid de azot (oxid nitric) şi de
dioxid de azot, exprimată în unităţi de concentraţie masică a dioxidului de azot ( g/m³)
zona de protecţie - suprafaţa de teren din jurul punctului în care se efectuează măsurări fixe,
delimitată astfel încât orice activitate desfăşurată în interiorul ei, ulterior instalării
echipamentelor de măsurare, să nu afecteze reprezentativitatea datelor de calitate a aerului
înconjurător pentru care acesta a fost amplasat