Luceafărul, de Mihai Eminescu

Romantismul este mişcarea artistică de la începutul secolului al XIX-lea ce introduce noi categorii
estetice (urâtul, grotescul, macabrul, fantasticul) şi noi specii literare (elegia, meditaţia, poemul
filosofic). Trăsăturile acestuia sunt exprimarea unor idei sau sentimente puternice, personajele
excepţionale, cultivarea specificului naţional, valorificarea istoriei, a folclorului, a frumuseţilor naturii,
modalitatea stilistică specifică fiind antiteza. 
Poezia ultimului deceniu al secolului al XiX-lea este profund marcată de creaţia lui Mihai Eminescu.
„Luceafărul” este expresia desăvârşită a geniului eminescian, apărând ca o sinteză a gândirii sale
poetice, iar legenda Luceafărului este mai mult decât alegoria propriei existenţe de poet a lui
Eminescu, este totodată simbolul unei istorii, pe care el o reconstituie poetic în poezia mitului
românesc, pentru a-I da astfel prestigiul unui destin. După mărturisirea autorului însuşi, poemul are
ca sursă principală de inspiraţie, basmul popular românesc „Fata în grădina de aur”, cules de
germanul Richard Kunisch, în călătoria sa prin Ţările Române şi publicat la Berlin în 1861 într-un
memorial de călătorie. 
Problema geniului este privită de poet din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer, potrivit căreia
cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului de geniu, care este capabil să depăşească sfera
subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în sfera obiectivului. Poemul romantic, construit
pe tema destinului omului de geniu într-o lume mărginită şi meschină, incapabilă de a-l înţelege şi
ostilă, „Luceafărul” este, în acelaşi timp, un poem desăvârşit al iubirii ideale, pe care poetul a căutat-o
cu sete nespusă toată viaţa, înălţându-se înspre ea necontenit ca o văpaie din propria-i mistuire. Din
punctul de vedere al speciei literare, „Luceafărul” este un poem filozofic, în care pastelul, idila, elegia
şi meditaţia reliefează, în formule artistice variate, adâncimea simţirii şi a cugetării poetice.
Semnificaţia alegoriei este că pământeanul aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia
compensatorie a materialităţii. 
Formula introductivă este aceea tradiţională a basmului popular. Următoarele strofe înfăţişează
iubirea ce se înfiripă între reprezentanţii celor două lumi diametral opuse: „-O, dulce-al nopţii mele
domn, / De ce nu vii tu? Vină!”. Atracţia îndrăgostiţilor unul către celălalt, este sugerată mai întâi de o
chemare, menită să le scoată în relief dorul şi puterea sentimentului. Luceafărul se smulge din sfera
sa, spre a se întrupa prima oară din cer şi mare, asemenea lui Neptun, ca un „tânăr voievod”,
totodată „un mort frumos cu ochii vii”. În această ipostază angelică, Luceafărul are o frumuseţe
construită după canoanele romantice : „păr de aur moale”, „umerele goale”, „umbra feţei străvezii”.
În contrast cu paloarea feţei sunt ochii, care ilustrează prin scânteiere viaţa interioară.
Fiinţele superioare au posibilitatea de a-şi depăşi condiţia, de a se metamorfoza. Întocmai ca în basm,
Luceafărul se aruncă în mare şi prefăcut într-un tânăr palid cu părul de aur şi ochii scânteietori,
purtând un giulgiu vânăt pe umerii goi şi un toiag încununat cu trestii, pătrunde în camera fetei.
Mediul fizic al luceafărului, „sfera mea”, este unul ideal, situat în afara timpului şi spaţiului, deschis
spre necuprins, supus mişcării de coborâre şi de înălţare, asemenea năzuinţei fetei de împărat către
idealul erotic, dar şi prin atracţia Luceafărului spre lumea terestră. În antiteză cu imaginea angelică a
primei întrupări, cea de-a doua metamorfoză este circumscrisă demonicului, după cum o percepe fata
: „O, eşti frumos, cum numa-n vis / Un demon se arată”. Imaginea se înscrie tot în canoanele
romantismului: părul negru, „marmoreele braţe”, „ochii mari şi minunaţi”.
Luceafărul aparţine unui mediu fizic şi moral înalt. „Eu sunt luceafărul de sus”, unde epitetul locuţional
„de sus” nu trebuie să fie interpretat în sens strict fizic, ci în înţeles moral. El nu precizează doar
poziţia spaţială, ca astru, a lui Hyperion faţă de pământ şi faţă de pământeni, cât mai degrabă
sugerează conştiinţa de sine a geniului, orgoliul său. Omul de rând este incapabil să-şi depăşească
propria condiţie. Fata îi cere Luceafărului supremul sacrificiu, iar hotărârea de jertfă supremă luată de
Luceafăr este exemplară pentru ipostaza de erou-titan, care traversează etape dramatice, specifice
patimei spre absolut.
Partea a doua a poemului, cu idila dintre Cătălina si pajul Cătălin, simbolizează repeziciunea cu care
se stabileşte legătura sentimentală între exponenţii lumii inferioare. Este o alta ipostază a iubirii,
opusă celei ideale. Diferit sub toate aspectele de Luceafăr, Cătălin devine întruchiparea mediocrităţii.
Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu portretul Luceafărului, pentru
care motivele şi simbolurile romantice erau desprinse din mit, abstracte, exprimând nemărginirea,
infinitul, eternitatea.
Partea a treia a poemului proiectează călătoria Luceafărului în Cosmos, prin sferele cereşti şi
convorbirea cu Demiurgul, forţa supremă a universului. Călătoria Luceafărului în spaţiul cosmic
dezvăluie extraordinara capacitate a lui Eminescu de a materializa abstracţiile.Trăsăturile lumii lui
Hyperion sunt infinitul şi eternitatea, ca expresie a setei geniului de nemărginire, de absolut. Spaţiul
parcurs de Luceafăr este o călătorie regresivă, pe linia timpului, în cursul căreia el trăieşte în sens
istoria creaţiunii.
Este descrisă imaginea spaţiului celest şi a drumului către Demiurg sugerând ideea că Hyperion este
mai presus de spaţiu şi timp. Predicatul „porni” urmat de subiectul „Luceafărul” dinamizează tabloul,
dându-i dintr-o dată amploare. Inversiunea topică : „a lui aripe”, imperfectul verbelor : „creşteau”,
„treceau”, alături de determinările adverbiale şi substantivele : „în cer”, „căi de mii de ani” sugerează
măreţia eroului şi nemărginirea spaţiului său.
Hotărârea Luceafărului de a renunţa la nemurire de dragul fecioarei pământene, concretizează
concepţia poetului despre iubire, privită ca un ideal superior, ca o înaltă aspiraţie care nu poate fi
atinsă decât prin credinţă, devotament şi sacrificiu. Însă cererea lui Hyperion de a deveni un om
muritor e ininteligibilă pentru Demiurg, întrucât Hyperion participă la fiinţa lui ca o parte a unui tot şi
a-i întrerupe existenţa ar însemna să se anihileze pe el însuşi. Mai departe, Demiurgul îi propune lui
Hyperion diferite ipostaze ale geniului: a cuvântului, a verbului creator: „Cere-mi cuvântul meu de-
ntâi/ Să-ţi dau înţelepciune?”; a geniului militar : „Îţi dau catarg, / Oştiri spre a străbate / Pământu-n
lung şi marea-n larg”. Moartea este pentru Demiurg un sacrificiu absurd. Hyperion rămâne în înaltul
cerului, pătrunzând cu detaşare izbăvirea.
Poem romantic prin temă şi motive, „Luceafărul” dezvăluie tipul eroului de excepţie, al titanului şi al
geniului absolut. „Luceafărul” este un mit liric romantic prin valorificarea motivului din basmul
popular, acela al zburătorului şi prin însuşi ceremonialul erotic, desfăşurat într-o natură feerică.
Ţesătura textului poetic este sprijinită de antiteză, potenţându-se astfel incompatibilitatea dintre cele
două lumi. Din punct de vedere stilistic, Eminescu a obţinut prin simplificare şi concentrare, o expresie
de maximă precizie. Versurile, grupate în catrene cu perioade iambice de 8-7 silabe înrudite cu ritmul
baladelor germane, cuceresc prin eufonie şi muzicalitate.
Cu o extraordinară capacitate de a înveşmânta cugetarea în „cuvântul ce exprimă adevărul”, cel mai
mare creator de limbă poetică românească creează expresivitate prin asocieri lexico-sintactice inedite.
Substanţa stilului este metaforică. Categoriile gramaticale(substantivul şi verbul, mai ales) primesc
virtuţi poetice deosebite.
Astfel, desprindem mai întâi, în concordanţă cu afirmaţia lui Eugen Simion în „Prefaţă” la volumul lui
Mihai Eminescu, Opere, I, trăsăturile directe, integrate în alcătuirea depărtării, şi apoi pe cele
derivate. Această categorie poetică este plină cu forme şi structuri vizuale, fie de-a dreptul intuite, fie
doar reprezentate. Vizualitatea este cel dintâi liant de întreguri sau de ansambluri structurale, implicit
şi al acelora pe care le oferă depărtarea. La Eminescu, ea se dirijează nu numai în ordinea spaţiului,
alcătuire care se adresează direct ochiului, ci şi a timpului istoric, geologic cosmologic, pe calea
intuiţiilor sale originare. Observăm centrarea lui Eminescu, ca natură, în zona categorială a depărtării
– unde îşi stabileşte focarul întregii sale radiaţii. Aceasta s-ar cuprinde şi ea, deopotrivă în întregul
univers, în vastul volum interior al poetului. Putem spune că Eminescu priveşte lucrurile nu numai de
foarte de sus şi de foarte departe, ci si de foarte din adânc spiritual.
Prin categoria departelui, Eminescu a îmbogăţit romantismul european, iar prin muzicalitatea
fascinantă a prefigurat simbolismul.
LUCEAFĂRUL
DE MIHAI EMINESCU
PUBLICAREA POEMULUI
Publicat în “Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România jună”, Viena, aprilie 1881,
reprodus în “Convorbiri literare” şi în volumul Poesii, 1883, cu modificări ale lui Titu Maiorescu.
SURSE DE INSPIRAŢIE
A. FOLCLORICE:
a) Basmul muntenesc Fata în grădina de aur, versificat de Eminescu după versiunea “Das Madchen im
goldenen Garten”, culeasă de germanul Richard Kunisch în Muntenia
b) motivul Zburătorului
B. FILOZOFICE:
Influenţa filozofiei lui Arthur Schopenhauer despre geniu şi omul comun:
GENIUL OMUL COMUN
inteligenţă instinctualitate 
obiectivitate subiectivitate
capacitatea de a-şi depăşi sfera incapacitate...
aspiraţie spre cunoaştere voinţa de a trăi
singurătate sociabilitate
puterea de a se sacrifica dorinţa de a fi fericit
C. CULTURAL MITOLOGICE:
Motive din mitologia greacă, indiană, creştină
D. BIOGRAFICE:
Propria-i viaţă ridicată la rang de simbol
APARTENENŢĂ CA GEN
FORMA POEMULUI E NARATIV- DRAMATICĂ:
formula de intoducere “a fost odată”
prezenţa unui narator
povestirea la persoana a III-a
existenţa personajelor
construcţia gradată a subiectului
numărul mare de verbe
prezenţa dialogului cu formele specifice de adresare
LUCEAFĂRUL ESTE UN POEM LIRIC
schema epică e doar cadrul
întâmplările şi personajele sunt simboluri lirice, metafore în care se sintetizează idei filozofice, atitudini
morale, o viziune poetică.
INTERFERENŢA DE GENURI e o caracteristică romantică.
TEMA POEMULUI
ALEGORIE PE TEMA ROMANTICĂ A LOCULUI GENIULUI ÎN LUME
Un indiciu dă chiar Eminescu pe marginea unui manuscris: “Aceasta este povestea. Iar înţelesul
alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea
uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El
n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
“Basm al fiinţei” (Constantin Noica)
“Atracţia lui A FI” (Edgar Papu)
Expresia unei vagi filozofii a fiinţei şi a neantului (Alain Guillermou)
COMPOZIŢIA
PATRU TABLOURI construite pe ideea cuplului şi alternanţa spaţiilor
TABLOUL I:
SPAŢIU ireal, de poveste “A fost odată ca-n poveşti”, limitat, dar deschis spre infinit
TIMP al visului, anistoric, de poveste, irepetabil “A fost ca niciodată”
FATA DE ÎMPĂRAT
nu are nume, e unică (icoana, luna)
trăieşte în castelul de la marginea mării
vine la fereastră=spaţiu al deschiderii
Vorbeşte cu el în somn
Nu e o fiinţă obişnuită: “preafrumoasă”, “una la părinţi”
Se află mereu în spaţii de trecere: fereastra, oglinda
Intuieşte natura astrului: “Privea în zare cum pe mări/ Răsare şi străluce”
Vrăjeşte, descântă, îl cheamă să-i lumineze viaţa
Aspiră spre înalt
APLICAŢIE- Identifică în primul tablou elemente specifice lumii basmului; Care crezi că este rolul lor în
text?
Fecioara, Madona, frumoasa fără corp, floarea albastră sunt în lirica eminesciană ipostaze ale
idealităţii feminine. Identifică versuri care conţin sugestii ale purităţii superlative ale fetei de împărat.
Relevă semnificaţia imaginii “mreajă de văpaie” care consemnează prima legătură între fată şi
Luceafăr. Enumeră şi alte elemente specifice imaginarului romantic.
LUCEAFĂRUL
se întruchipează, de fiecare dată e parte a naturii sale supracategoriale
întruchipările lui sunt METAFORE ALE FIINŢEI
ÎNGERUL iese din mare
“păr de aur”, “faţă străvezie”, “albă”, “mort frumos cu ochii vii”, născut din cer şi mare
DEMONUL iese din soare
“viţe negre de păr”, “scăldat în foc de soare”, “trist”, “gânditor”, “palid”, născut din soare şi noapte
APLICAŢIE- Identifică strofele care cuprind prima şi apoi cea de-a doua metamorfoză a Luceafărului.
Stabileşte asemănările şi diferenţele dintre cele două portrete
Poetul însoţeşte descrierea înfăţişării Luceafărului de verbul “a părea”: “părea un tânăr voievod”,
“coroana-i arde pare...” Motivează folosirea lui repetată.
Compară înfăţişarea statuară a Luceafărului “umerele goale”, “marmoreele braţe” cu cea a lui Cătălin
“Cu obrăjei ca doi bujori/ De rumeni bată-i vina” pentru a constata diferenţa dintre cele două
alternative ale iubirii.
LUCEAFĂRUL –VENUS, ASTRU AL IUBIRII
OGLINDA n-o reflectă pe ea, ci pe el; e spaţiu de trecere între cele două lumi
ÎNGERUL o cheamă în palate de mărgean în adâncul oceanului, dar OCHIUL LUI O-NGHEAŢĂ
DEMONUL o cheamă în ceruri să fie mai mândră decât stelele, dar PRIVIREA LUI O ARDE
INCOMPATIBILITATE – CUPLUL NU SE REALIZEAZĂ
TABLOUL I e construit pe o serie de OPOZIŢII:
spaţiu limitat – spaţiu nelimitat
spaţiu terestru – spaţiu astral
viu – mort
sus – jos
murire – nemurire
înger – demon
lumină - întuneric
TABLOUL AL II-LEA
TIMP şi SPAŢIU de poveste, dar REALE prin teluricul lor
FATA şi-a pierdut unicitatea, a intrat în categorie (numele o transformă în exponent al unei categorii)
e pământeană
seamănă cu Cătălin “Te-ai potrivi cu mine”
CĂTĂLIN are natură terestră copil de casă, paj, “băiat din flori şi de pripas”, “guraliv şi de nimic”
el e INSTINCT, adică MULTIPLICITATE
APLICAŢIE
Partea a II-a este o idilă. Identifică strofele care descriu dragostea în lumea omului comun.
Ce semnificaţie crezi ca are cuvântul noroc? Scrie două enunţuri în care să aibă alte semnificaţii decât
cele din poem.
Comentează sensul exclamaţiei lui Cătălin “arz-o focul”, raportându-l la modul de exprimare al
Luceafărului.
Versurile care se referă la Cătălin conţin frecvent diminutive: copilaş, obrăjei, binişor. Care este rolul
lor în conturarea portretului pajului?
CĂTĂLIN:
îşi “încearcă norocul”
iubirea lui e un JOC CARE SE ÎNVAŢĂ: “Dacă nu ştii ţi-aş arăta/ Din bob în bob amorul”
glasul lui e cel din idilele lui Eminescu
Cătălina îl înţelege, deşi mai aspiră spre înalt “În veci îl voi iubi”
CUPLUL SE REALIZEAZĂ
TABLOUL AL III-LEA
ZONĂ PRESPAŢIALĂ ŞI PRETEMPORALĂ, mai mult decât originară
neantul, haosul stăpânit de groaza propriului vid, a golului din începuturi
DRUMUL LUCEAFĂRULUI=DRUMUL CUNOAŞTERII
este o călătorie regresivă în timp sub imperiul luminii
COSMOGONIA: haosul, întunericul, adâncul, mările, luminile izvorânde
NU EXISTĂ PUNCTE DE REPER, timpul şi spaţiul nu s-au născut încă
APLICAŢIE
1) Secvenţa descrierii zborului Luceafărului este o cosmogonie. Separ-o de ansamblul parţii a treia.
2) Selectează din discursul Demiurgului versuri în care este descrisă fragilitatea fiinţei umane.
3) Precizează raportul dintre Hyperion şi Demiurg, având în vedere folosirea alternativă a apelativului
părinte şi a formei de plural noi.
4) Indică legătura ce se poate stabili între legenda lui Orfeu şi oferta Demiurgului: “Vrei să dau glas
acelei guri/ Ca dup-a ei cântare/ Să se ia munţii cu păduri/ Şi insulele-n mare”
5) Indică legătura ce se poate stabili între legenda lui Orfeu şi oferta Demiurgului: “Vrei să dau glas
acelei guri/ Ca dup-a ei cântare/ Să se ia munţii cu păduri/ Şi insulele-n mare”
LUCEAFĂRUL a devenit HYPERION
după Hesiod, divinitate subolimpică, fiu al cerului, tatăl Soarelui şi al Lunii
după Homer, Soarele însuşi
HYPER-EON: pe deasupra mergătorul
DEMIURGUL
creatorul universului
locuieşte acolo unde a fi şi
a nu fi e totuna, în infinit, în neant
DIALOGUL CU DEMIURGUL:
limbajul sentenţios, gnomic
atmosfera glacială
dialogul e presupus, Demiurgul
aude replicile lui Hyperion înainte ca acesta să le mai exprime
Demiurgul construieşte o vastă antiteză muritor-nemuritor: “Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de
soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte”
TABLOUL AL IV-LEA
SPAŢIU TERESTRU, cu imagini PARADISIACE, specifice universului TELURIC EMINESCIAN
din “locul lui menit din cer”, locul ordinii, Luceafărul priveşte spre Pământ – castelul nu mai există
CODRUL, pădurea de tei narcotizantă
LUME A VEGETALULUI, a speciilor unde toate sunt la plural (spaţiul multiplului)
Chipul fetei a devenit CHIP DE LUT 
Ea rămâne cu aspiraţia: îl cheamă să-i lumineze NOROCUL – NOSTALGIE PENTRU COMUNICARE
LUCEAFĂRUL se izolează în nemurire şi răceală
UNICITATEA rămâne atributul lui; se descoperă prizonier al eternului 
MONOLOG căci comunicarea înseamnă început de moarte; ca şi iubirea, ea înseamnă prezenţa în noi
a propriei noastre nefiinţe
APLICAŢIE
Prima imagine a îndrăgostiţilor este cea a doi tineri, ei devenind apoi copii cu plete lungi, bălaie. Care
consideri că este motivul acestei transformări?
Motivează refuzul Luceafărului de a-i deveni fetei de împărat stea cu noroc.
Ultimul cuvânt al poemului este rece. Aceeaşi este şi aspiraţia îndrăgostitului în Odă (în metru antic) –
“Vino iar în sân nepăsare tristă”. Exprimă-ţi opinia despre secvenţa finală, raportând-o la ansamblul
textului.
Hyperion are fire duală:
GENIU (contemplativ) TITAN (activ)
Hyperion – întruchipare a GÂNDIRII ce susţine lumile în fiinţă (I. Em. Petrescu)
el aspiră zadarnic la noaptea uitării
IDEEA POEMULUI
CEI DOI S-AU CĂUTAT
El se retrage, dar “lumea aceea de jos a învăţat cu adevărat să-şi ridice privirile către el sau către
altul ca el, de parcă ar sta să spargă cercul său cel strâmt”
“Trecerea geniului prin lume, ca şi trecerea lui Hyperion – pe deasupra mergătorul – lasă în urmă o
dâră de lumină şi un zvon al ordinii”
(Constantin Noica)
“Iată aşadar că se întâmplă totuşi ceva deosebit în lumea de jos, pe care geniul n-a putut-o salva în
felul cum vroia el. Ba chiar se întâmplă ceva de necrezut: LUMEA ACEASTA DE JOS VINE EA SĂ
SALVEZE GENIUL... La capătul poemului eminescian, un nelămurit sentiment de armonie îţi rămâne,
în ciuda dizarmoniei dintre cele două ordini, cea a generalului şi cea a individualului”
(Constantin Noica)
Îmi place · Comentează