Introducere în psihologie

Suport de curs

Conferenţiar universitar, dr. Pleşca Maria

TEMA: Psihologia ca şiinţă şi ca profesie
1. Definirea psihologiei
2. Tendinţe controversate în psihologie
3. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor
4. Psihologia contemporană – ştiinţă şi profesie
1.Definirea psihologiei
Dezvoltarea cunoaşterii psihicului, s-a produs, ca în toate domeniile cunoaşterii de altfel,
în timp, de la intuitiv/empiric/preştiinţific la ştiinţific, dar spre deosebire de alte sistematizări cu
cert statut ştiinţific, psihologia a avut de depăşit o serie de dificultăţi datorită specificului
obiectului său de studiu - psihicul.
„Psihologia s-a desprins de filozofie în secolul al XIX-lea, când a îndeplinit trei condiţii de
bază: delimitarea unui domeniu de fenomene diferit de al altor ştiinţe; descoperirea unor legi care
guvernează viaţa psihică; dezvoltarea metodelor de cercetare (T. Creţu (2001, p. 13).
A defini psihologia înseamnă a o caracteriza, a-i descifra semnificaţiile, a o delimita de alte
ştiinţe şi de alte profesii. Principala dificultate în calea acestui demers este condiţionată de
numeroasele aspecte caracteristice domeniului cunoaşterii pe care îl reprezintă psihologia -
pisihicul. Multitudinea de aspecte pe care le relevă psihicul determină o multitudine de
perspective de abordare a lui ca obiect al cunoaşterii, ceea ce conduce la dificultăţi de
sistematizare a criteriilor după care se identifică particularităţile cunoaşterii lui ştiinţifice.

M. Zlate (2000) identifică în istoria psihologiei o serie de modalităţi de definire a ei: definiţiile
tip butadă, tip metaforă, etimologice, comprehensive etc. Surprinzând specificul fiecăreia,
autorul menţionat le relevă contribuţia la precizarea caracterului de ştiinţă (frecvent contestat) al
psihologiei.
Definirea psihologiei prin expresii tip butadă exprimă cel mai accentuat dificultatea de a-i
afirma caracterul de ştiinţă. De exemplu, Max Mayer afirmă că psihologia este „ştiinţa studiată
de psihologi”, McNemar că este „ştiinţa comportamentului studenţilor din primul ciclu”. O
definiţie precum aceea că psihologia este ”Ştiinţa comportamentului şobolanului alb” ridică şi
mai multe probleme în înţelegere a specificului acestei ştiinţe.
Definţiile tip metaforă de asemenea exprimă dificultăţile de stabilire a caracterului ştiinţific
al cunoaşterii psihologice. Un asemenea tip de definire este reprezentat de afirmaţii de genul
,,Psihologia este o ştiinţă ce trebuie făcută cu artă”, este ,,o lumină indispensabilă înţelegerii,
apropierii şi ascensiunii umane” (Pavelcu, 1972, p. 312), este o ,,ştiinţă a inimii” (Kirk J.
Schneider, 1998). Conform acestor modalităţi de definire, psihologia ar releva ca dimensiuni
esenţiale: 1) starea tacită a experienţei înainte de reflecţie (simţul — simţit); 2) starea holistică,
complexă, cu multe structuri şi relaţii; 3) starea în care viaţa lumii devine subiect al cunoaşterii
închegând întotdeauna conştiinţa investigatorului şi a participantului). (Kirk J. Schneider, 1998,

2
apud Zlate, 2000, p.34)
Definirea psihologiei prin negare (la care a recurs V. Pavelcu) precizează ceea ce nu este
psihologia (,,Psihologia nu-i fizică” ; ,,Psihologia nu-i fiziologie” ; ,,Psihologia nu-i sociologie”)
şi în felul acesta stabileşte cu mai mare claritate ceea ce este sau ar trebui să fie, ca să fie totuşi
ştiinţă.
Definiţiile etimologice pornesc de la etimologia cuvântului. (în greacă ,,psyche” = psihic
şi ,,logos” = ştiinţă) şi afirmă că ,,psihologia este ştiinţa psihicului”. Aceast mod de definire a
fost contestat de logicieni ca fiind de fapt o tautologie, însă, aşa cum precizează M. Zlate pentru
psihologi el are o mare valoare operatională. « Afirmând că psihologia este stiinta psihicului,
imediat se conturează o nouă introducere « dar psihicul ce este? » Or, din moment ce se răspunde
concludent şi convingător la această întrebare, se conturează clar şi domeniul de investigare al
psihologiei » (Zlate, 2000, p.35)
Definiţiile comprehensive ale psihologiei încearcă să îi surprindă elementele centrale şi fac
trimitere la conţinuturile ei dar mărginindu-se doar la anumite conţinuturi rămân incomplete. De
exemplu, Wilhelm Wundt (1832-1920) defineşte psihologia ca ştiinţă a experienţei imediate (în
timp ce fizica este ştiinţa experienţei mediate) iar William James (1842-1910) ca ştiinţa vieţii
mintale, a fenomenelor şi conditiilor reale (senzaţii, dorinţe, emoţii).
Un pas important în stabilirea unei definiţii complete a psihologiei este reprezentat de
încercările integrative ale lui Jean Piaget (1896-1980). În expresia acestui psiholog şi
epistemolog, psihologia este ştiinţa care studiază „ansamblul conduitelor, comportamentelor,
inclusiv priza lor de conştiinţă” (Piaget, apud Zlate, 2000, p36). Deşi, aşa cum remarcă M. Zlate,
Piaget nu dă răspuns la unele probleme metodologice specifice cunoaşterii în psihologie, el are
meritul de a surprinde foarte clar obiectul psihologiei, problematica studiată de psihologie.
În psihologia americană se pot sesiza două direcţii de definire a psihologiei: una care continuă
direcţia lui James (psihologia ca ,,ştiinţa stărilor de conştiinţă”) şi una care se înscrie pe linia
deschisă de Watson (psihologia ca ,,ştiinţa comportamentului”). Actualmente se tinde spre o
combinare a acestor 2 direcţii (psihologia ca ştiinţă a vieţii mintale şi a comportamentului) –
direcţie mult accentuată după anii 90.
Dificultăţile de definire a psihologiei ca ştiinţă provin din dificultăţile de a soluţionare a
nenumărate probleme îndelung controversate pe tot parcursul dezvoltării cunoaşterii psihologice.
2. Tendinţe controversate în psihologie

O dată cu desprinderea de filosofie, fenomenele vieţii psihice au fost scoase din sfera simplelor
descrieri şi speculaţii filozofice şi incluse în programul cercetării ştiinţifice sistematice,
aplicându-li-se operaţiile măsurării, cuantificării şi criteriile obiectivităţii şi cauzalităţii (M. Golu,
2005). Acest lucru însă a condus la o serie de probleme. Numeroşi filozofi au contestat

3
psihologia. Filozofii i-au negat statutul de ştiinţă, afirmând că ea nu dispune de metode obiective
de investigare, aşa cum se întâmplă în contextul unor ştiinţe autentice (precum Auguste Comte)
sau au considerat psihologia săracă şi empirică (precum Emmanuel Kant).

M. Zlate identifică în istoria zbuciumată a dezvoltării psihologiei ca ştiinţă, două mari categorii
de controverse: Controverse care se referă la legitimitatea psihologiei ca ştiinţă;
Controverse care se referă la anumite probleme particulare ale psihologiei.

Principalele controverse care se referă la legitimitatea psihologiei ca ştiinţă şi care se află în

directă legătură cu cele menţionate mai sus sunt cele referitoare la:
o Psihologia este ştiinţă sau artă?;

o Psihologia este ştiinţă nomotetică sau idiografică?;

o Predomină unitatea sau diversitatea în cunoaşterea psihologică? ;

o Psihologia se află în criză sau în progres şi expansiune? (M. Zlate, 2000)

Principalele probleme particulare controversate în psihologie au fost: esenţa fiinţei umane, natura
psihicului, particularităţile componentelor psihicului, referitor la care s-au conturat opinii polare:
sunt determinate de natură vs. determinate de cultură; sunt de natură materială vs. ideală ; sunt
înnăscute vs. dobândite; primează interioritatea vs. exterioritatea ; primează conştientul vs.
inconştientul ; primează grupul vs. individul. (M. Zlate, 2000, p.39).
Psihologia este ştiinţă sau artă?

O accentuată controversă a psihologiei este cea cu privire la caracterul ei de ştiinţă sau de

artă, controversă originată în dificultatea de a stabili ce este psihicul. La concepţia că psihicul
este ceva « misterios, ezoteric » (deci nu poate fi abordat prin metode ştiinţifice) s-a adăugat
constestarea legilor şi metodelor psihologiei venită mai ales din partea filosofilor pozitivişti (A.
Comte). Aceste obiecţii au condus la negarea caracterului de ştiinţă al psihologiei.
Argumentele celor care neagă caracterul de ştiinţă al psihologiei sunt construite pe:

o Îndoielile cu privire la existenţa sufletului ca obiect de studiu al psihologiei

 Observaţia că legile psihologiei sunt calitative şi nu cantitative, empirice şi
nu ştiinţifice, că nu sunt pur psihologice, ci psihofizice, psihofiziologice
sau psihosociologice şi că în baza lor nu se pot face predicţii
 Observaţia că metodele psihologiei nu sunt suficient de obiective, suficient
de adecvate la specificul obiectului studiat, suficient de capabile să ofere
date concludente cu privire la obiectul pe care îl studiază (Zlate, 2000)
Specificul cunoaşterii psihologice, determinat de particularităţile psihicului a făcut ca psihologia

4
să fie considerată artă şi nu ştiinţă. Pînă la a afirma că este ştiinţă care trebuie făcută cu artă
(V.Pavelcu), psihologiei i s-a reproşat lipsa de coerenţă şi integrare, vulnerabilitatea
argumentelor, ideologizarea.
Psihologia este ştiinţă nomotetică sau ştiinţă idiografică?
Acceptarea caracterului de ştiinţă al psihologiei (chiar cu titlul de ştiinţă inexactă cum spune V.
Ceauşu) aduce psihologia în faţa unei alte dileme: este o ştiinţă nomotetică sau o ştiinţă
idiografică (în greacă nomothetikos înseamnă ,,promovarea legilor” iar idios ,,propriu”,
,,specific”).
De la o psihologie nomotetică se aşteaptă:
 explicaţii cauzale ale proceselor psihice,

 posbilitatea de cuantificare a rezultatelor cercetării,

 posibilitatea de generalizare a rezultatelor studiului unor subiecţi aleşi la întâmplare

asupra unor subiecţi neinvestigaţi,
 formularea de legi cu capacitatea de predicţie specifică ştiinţelor exacte,
 explicaţii funcţionale ale fenomenelor,
 utilizarea experimentului şi a altor metode obiective Poate oferi psihologia toate acestea,
ca orice ştiinţă exactă? S-a răspuns frecvent că nu.
Psihologia idiografică se caracterizează prin:

 interes pentru studiul şi analiza unui singur caz pentru o perioadă lungă de
timp,
 recursul la metode relativ nestructurate, deschise, proiective, interpretative,
 explorarea cu predilecţie a diferenţelor individuale.

Disputa dintre psihologia nomotetică si psihologia idiografică poate fi solutionată, probabil,

luând în considerare scopurile concrete ale investigaţiilor, specificul diferitelor ramuri ale
psihologiei şi, nu în ultimul rând, rafinarea metodelor de sondare a psihicului (Zlate, 2000, p.
45)
Este psihologia o ştiinţă unitară?
Discuţiile cu privire la unitate în psihologie se focalizează în jurul a două probleme: în ce trebuie
să constea această unitate şi dacă ea este posibilă. M. Zlate punctează: „Dacă unitatea este
înţeleasă ca uniformitate, ca standardizare, atunci ea este posibilă, dar nu şi necesară, deoarece
duce la stagnare. Dacă unitatea este înţeleasă în diversitate, atunci ea este necesară, dar nu este
posibilă, deoarece, mai ales atunci când este vorba despre o mare diversitate, chiar absolută,
posibilitatea găsirii unor puncte comune devine aproape imposibilă.” (Zlate, 2000, p. 47).

5
Psihologia nu este unitară nici sub aspectul obiectului, nici sub aspectul metodelor dar psihologii
afirmă nevoia şi exprimă o puternică nostalgie a unităţii în cercetările pe care le fac.
Se consideră că unitatea în psihologie s-ar putea realiza prin:

 considerarea orientărilor psihologice ca nefiind opuse ci pasibile de integrare

şi depăşire succesivă;
 semnalarea punctelor convergente între poziţii şi renunţarea la pretenţia de
universalitate a propriilor opinii;
 renunţarea la definirea psihologiei printr-un singur obiect şi postularea mai
multor obiecte;
 renunţarea la exclusivismul metodologiilor şi toleranţa metodologică.

Este psihologia o ştiinţă în progres şi expansiune?

Autori precum Fernand - Lucien Mueller, Jean Chateau, Jean Piaget remarcă criza şi
slăbiciunile psihologiei sub foarte multe aspecte: criza psihologiei de laborator, a celei statistico-
matematice, a publicaţiilor psihologice, a profesiunii de psiholog, a eticii psihologilor, criza
metodologică şi tematică (manifestată mai ales prin tendinţele de simplificare sau de asimilare a
tematicii de către alte discipline) precum şi criza activităţilor practice.
Alţi autori se focalizează pe situaţia de progres şi expansiune a psihologiei referindu-se la rolul ei
major în viata socială, implicarea ei în rezolvarea diferitelor probleme socio-umane.
Ca argumente pentru progresul psihologiei sunt menţionate:

o amplificarea procesului de instituţionalizare a psihologiei ca ştiintă, ca obiect de

învaţământ şi profesiune;
o creşterea interesului specialiştilor din alte domenii pentru problemele şi rezultatele
psihologiei;
o creşterea audienţei lucrărilor de psihologie la marele public ;

o diversificarea rolului psihologului practician (consultant ştiinţific, expert, prognozist,

psihodiagnostician, psihoterapeut, specialist în rezolvarea conflictelor de muncă etc.),
specialist implicat în soluţionarea marilor probleme ale societaţii (conflicte militare,
negocieri economice, propaganda politică etc.);
o înmulţirea revistelor de specialitate, a asociaţiilor psihologilor, a manifestărilor ştiintifice
pe teme de psihologie (a se vedea datele statistice comunicate la anumite intervale de
timp cu privire la aceste aspecte).
Sintetizări cu privire la viitorul psihologiei:
a. Viitorul psihologiei este modelat de prezentul şi de trecutul ei. « Este aproape

6
imposibil ca marea varietate de concepţii, orientări, domenii existente la ora actuala să nu
creeze şi în viitor dificu1tăţi în privinţa unificării psihologiei”.
b. Viitorul psihologiei este modelat de concepţia despre om a psihologilor şi a
cetăţenilor : « De aceea, sunt necesare nu doar opţiuni pentru una sau alta dintre concepţiile
existente despre om, ci, mai mult ca sigur, elaborarea unei concepţii noi”.
c. Viitorul psihologiei este modelat de viitorul societăţii şi chiar de viitorul întregii
lumi, de modul în care vor fi soluţionate probleme ca: suprapopularea, lipsa resurselor
naturale, pericolul războiului atomic .
d. Viitorul psihologiei este modelat de progresul realizat de alte ştiinţe la a căror
dezvoltare de altfel, a şi contribuit.
e. Viitorul psihologiei este modelat de progresul economic (Zlate, 2000)

3. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor

Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor:

o Modelul triunghiular al ştiinţelor (Buhler, Kedrow)

o Modelul circular al ştiinţelor (Piaget)

o Modelul interpenetrării ştiinţelor (Dogan, Pahre)

o Modelul bazat pe clasificarea ştiinţelor (M. Zlate)

În 1920, Karl Buhler propunea modelul triunghiular al psiho-logiei ştiinţifice, aceasta din
urmă fiind amplasată la intersecţia ştiinţelor umaniste, ştiinţelor sociale şi ştiinţelor naturale.
Peste 50 de ani, P.E. Mechl (1978) lansează distincţia dintre psihologia "hard" şi psihologia
"soft", potrivit căreia influenţa ştiinţelor naturii a orientat psihologia spre un studiu mai riguros al
comportmentului, ştiinţele sociale au accentuat, incurajat mediul social şi valorile, ştiinţele
umaniste au direcţionat atenţia spre necesitatea sublinierii importanţei influenţei subiective.

7
Fig. 1.1 Modelul triunghiular al ştiinţelor (după Buhler şi Mechl)
Clasificarea triunghiulară a ştiinţelor a fost făcută şi de B.M. Kedrov (1961), care subdivide
ştiinţele umaniste in ştiinţe sociale şi ştiinţe filosofice, făcand loc, in "triunghiul" său, alături de
psihologie, şi altor ştiinţe (tehnice, matematice, logice). Tributar formaţiei sale filoso-fice,
Kedrov clasifica ştiinţele după principiul subordonării (al dezvol-tării) şi cel al obiectivitătii (al
reflectării). Cat priveşte psihologia, ea ocupă un loc aparte in triunghi; mai aproape de filosofie,
dar fiind legată de toate cele trei varfuri ale triunghiului.
Ştiinţele naturii

Piihologia\Logica

Ştiinţele filosofice

Ştiinţele sociale

O contribuţie deosebită la clasificarea ştiinţelor o aduce Jean Piaget, care, la cel de al XVIII-lea
Congres Internaţional de Psihologie (Moscova, 1966), propunea un model circular al ştiinţelor.
J. Piaget include psihologia în rândul ştiinţelor antropologice (care studiază omul) iar acestea
sunt văzute ca utilizând tehnicile ştiinţelor precedente şi construind structuri logico-matematice
din care pleacă formalizările logicii şi matematicii. Piaget realizează o clasificare a ştiinţelor

8
pornind de la relaţia dintre subiect şi obiect în procesul cunoaşterii.
Mattei Dogan şi Robert Pahre, constatând că ştiinţele se fragmentează mereu în specializări
înguste care apoi se recombină într-o manieră transversală în interiorul unor câmpuri hibride
situează psihologia printre ştiinţele hibride construite la întrepătrunderea mai multor discipline.
La punctele de întrepătrundere ale mai multor discipline au loc combinări, recombinări şi
transferuri de concepte, metode, teorii, tehnologii.
M.Zlate, preluând sugestiile modelului lui Dogan şi pe cele ale unei sistematizari realizatea de
Rosenzweig, a grupat ştiinţele în 4 categorii: prima, în care intră ştiinţele fundamentale ale
omului ca biologia, sociologia, filozofia; a II-a şi a III-a, în care intră ştiinţe referitoare la
principalele tipuri de activităţi îndeplinite de om (educaţionale, economice, manageriale,
sportive, militare) şi a IV-a, în care intră ştiinţele maximal preocupate de asigurarea integrităţii
fizice şi psihice a omului (medicina, neurologia, psihiatria). La confluenţa cu fiecare dintre
aceste ştiinţe, psihologia şi-a delimitat propriile ramuri aplicative din care oferă informaţii şi
perspective de abordare şi explicare celorlalte ştiinţe, relevându-şi încă o data centralitatea care,
aşa cum menţionează autorul citat, este „consecinţa firească a complexităţii ontologice şi
epistemologice a obiectului ei de studiu” (Zlate, 2000, p. 59).

4. Psihologia contemporană – ştiinţă şi profesie

1. Principale domenii de cercetare psihologică (respectiv ramuri teoretice) ale
psihologiei:
 Psihologia generală (General psychology)
 Psihologia disfuncţionalităţii psihice (Abnormal psychology)
 Psihologia biologică (Biological psychology)
 Psihologia cognitivă (Cognitive psychology)
 Psihologia comparativă (Comparative psychology)
 Psihologia dezvoltării (Developmental psychology)
 Psihologia experimentală (Experimental psychology)
 Psihologia personalităţii (Personality psychology)
 Psihologia socială (Social psychology)
2. Principale domenii de aplicaţie psihologică (respectiv ramuri
aplicative ale psihologiei):
 Psihologia clinică (Clinical psychology)
 Psihologia consilierii/Consilierea psihologică (Counseling psychology)
 Psihologia educaţiei (Educational psychology)
 Psihologia judiciară (Forensic psychology)
 Psihologia sănătăţii (Health psychology)

9
  Psihologia resurselor umane (Human factors psychology)
 Psihologia industrială şi organizaţională (Industrial and organizational psychology)
 Psihologia şcolară (School psychology)
 Psihologia industrială şi organizaţională (Industrial and organizational psychology)
 Psihologia şcolară (School psychology)
Statutul profesiei de psiholog exprimă felul în care este concepută şi reglementată legal
şi organizatoric psihologia ca ştiinţă, ca obiect de învăţămant, ca activitate de cercetare sau ca
activitate practică.

Funcţiile psihologului:

 Generale: diagnoza, terapie, prevenire

 Particulare – conform domeniilor de aplicaţie ale psihologiei

Domenii aplicative:
 clinic,
 şcolar,
 consiliere,
 industrial/ organizaţional
Funcţiile psihologului sunt multe şi extrem de variate. Conform Oficiului Internaţional al
Muncii: psihologul ,,studiază comportamentul uman, procesele mintale şi investighează,
recomandând căi de soluţionare, probleme psihologice din domeniul medicinei, educaţiei şi
industriei; concepe şi efectuează experimente şi observaţii asupra oamenilor şi anima- lelor
pentru a măsura caracteristici mintale şi fizice; analizează efectele eredităţii, mediului sau altor
factori asupra gândirii şi comportamentului indivizilor; desfăşoară activitate de diagnoză, terapie
şi prevenire a tulburărilor emoţionale şi de personalitate, precum şi a fenomenelor de inadaptare
la mediul social şi profesional, elaborează şi aplică teste pentru măsurarea inteligenţei,
abilităţilor, aptitudinilor şi a altor caracteristici umane, interpretează datele obţinute şi face
recomandările pe care le consideră necesare; se poate specializa în domenii aplicative particulare
ale psihologiei cum sunt diagnoza şi tratamentul deficienţelor mintale, problemele specifice
procesului educaţional şi dezvoltării sociale a copiilor sau problemele psihologice de ordin
industrial ori profesional cum sunt cele legate de selecţia şi orientarea profesională, antrenarea
profesională” (International Standard Classification of Occupation, 1969, apud Zlate, 2000, 62).
Funcţiile generale, valabile atât pentru psihologul teoretician, cât şi pentru psihologul practician,
sunt mai puţin numeroase decât cele ale practicianului.
Plasarea şi integrarea psihologului sunt reprezentate de marile domenii aplicative ale
psihologiei: educaţie, sănătate, economie, coordonate de instituţii ca :

10
  instituţii educative (preşcolare, şcolare, universitare),

 instituţii medicale (spitale, institute medico-psihologice sau de reeducare, centre de ajutor

sau de convalescenţă pentru toxicomani sau pentru tratarea sexualităţii marginale, sanatorii,
preventorii etc.,
 instituţii din lumea muncii (întreprinderi, cabinete, agenţii),

 alte instituţii - judiciare, comerciale, militare, sportive, artistice, poliţie, în urbanism.

Codul Deontologic al profesiunii de psiholog este un „ansamblu de norme care
stabilesc cadrul moral de exercitare a profesiunii de psiholog » şi care se transformă în reguli
de conduită profesională.

Principiile generale cuprinse în Codul Deontologic al profesiunii de psiholog:

o Competenţă şi integritate;
o Responsabilitate ştiinţifică şi profesională;
o Respect pentru semeni;
o Interes pentru bunăstarea altora;
o Dreptate şi demnitate;
o Responsabilitate socială

TEMA: Obiectul psihologiei – perspective de abordare

1. Orientări şi tendinţe în definirea obiectului psihologiei

2. 1. Obiectul psihologiei din perspectiva introspecţionismului
2.2. Obiectul psihologiei din perspectiva psihanalizei
3. Comportamentul ca obiect al psihologiei
4. Conduita ca obiect al psihologiei
5.Omul concret ca obiect al psihologiei
6. Aspecte ale funcţionalităţii psihice abordate de psihologia contemporană

Dificultăţile în a stabili ce este psihicul au condus la dificultăţi în a stabili care este obiectul
psihologiei. În clasificarea orientărilor şi şcolilor psihologice care au contribuit la delimitarea
obiectului psihologiei, M.Zlate utilizează un triplu criteriu: elementele de conţinut pe care le aduc
în discuţie, metodele utilizate şi finalitatea cercetărilor.
În funcţie de aceste criterii autorul identifică 4 orientări distincte a căror contribuţie la
definirea obiectului psihologiei trebuie reţinută:
1. Orientările care consideră ca obiect al psihologiei viaţa psihică interioară;

2. Orientările care consideră ca obiect al psihologiei comportamentul observabil şi măsurabil;

3. Orientările care consideră ca obiect al psihologiei conduita, activitatea individului;
4. Orientările care consideră ca obiect al psihologiei omul concret în integralitatea şi unicitatea
11
sa.

2.1. Obiectul psihologiei din perspectiva introspecţionismului

Introspecţionismul este reprezentat de psihologi ca: W. Wundt, E.Titchner, J.Dewey,

J.Angell care afirmă că psihologia trebuie să studieze viaţa psihică interioară conştientă.
W.Wundt (1832 – 1920), cel care a predat la Universitatea din Heidelberg primul curs de
psihologie şi a înfiinţat primul laborator de psihologie experimentală (Leipzig, 1879) se
focalizează pe studiul experienţei conştiente a omului. În laboratorul înfiinţat de el sunt studiate
vederea color şi contrastul, postefectul, iluziile perceptive, timpul de reacţie şi atenţia dar şi rolul
voinţei în organizarea gândurilor.
În concepţia lui Wundt, fondatorul structuralismului, psihologia trebuie să abordeze
procesele elementare ale experienţei conştiente. Structura conştiinţei include, asemănător
structurii apei sau aerului, două tipuri de elemente primare care pot fi studiate în laborator:
senzaţiile şi sentimentele. Focalizarea interesului cercetătorilor pe structura componentelor
psihicului este una din particularităţile şcolii structuraliste iniţiate de W.Wundt. Pentru studierea
elementelor conştiinţei, Wundt şi adepţii săi structuralişti au utilizat metoda cunoscută ca metoda
introspecţiei/ autoobservării (în latină, introspectio înseamnă a privi în interior). Subiecţilor li se
solicita să-şi descrie procesele mentale din momentul în care au sesizat că au trăit o anumită
experienţă obiectuală (contactul cu o floare trebuia descris în termenii senzaţiilor provocate de
floare – culoare, formă etc). Wundt considera că se pot aborda experimental numai procesele
psihice elementare: senzaţii, percepţii, timp de reacţie, emotivitate elementară. De aceea, obiectul
de studiu al introspecţionismului (structuralismului, de fapt) era constituit din toate reacţiile
psihice ale persoanei.
Studierea conştiinţei prin descompunerea ei în fragmente a condus însă la neglijarea
caracteristicii ei principale, aceea de a fi unică şi originală, precum şi la neglijarea susţinerii
afectiv-motivaţionale de care se bucură conştiinţa, susţinere care însă nu intră în câmpul
conştiinţei (şi nu poate fi descrisă în cuvinte).

Structuralismul (W.Wundt, E.Titchner)

o Psihologia conştiinţei

o Structura conştiinţei

o Finalitate: descriptivă
După 1920, încep să se dezvolte o serie de şcoli care reprezintă reacţii mai bine conturate la
introspecţionism, printre acestea remarcându- se funcţionalismul. Teoria evoluţionistă a lui
Ch.Darwin a atras atenţia asupra mişcării, a dinamicii structurilor. W.James, reprezentant de
marcă al psihologiei funcţionale, propune ca obiect de cercetare nu structura conştiinţei ci funcţia

12
(sau funcţiile) ei. Principala funcţie a conştiinţei este, după James, asigurarea adaptării
individului la mediu.

Funcţionalismul (W.James, J.Dewey)

o Psihologia conştiinţei

o Funcţia proceselor mentale

o Metode: Introspecţia şi experimentul

o Finalitate: descriptiv- explicativă

Afirmat ca psihologie a conştiinţei, introspecţionismul are meritul de a fi evidenţiat
structura (structuralismul) şi funcţiile, activismul (funcţionalismul) psihicului uman.
Unele dintre cele mai importante critici aduse introspecţionismului sunt:

 faptul observat se alterează prin însuşi actul observaţiei

 stările afective intense sunt mai puţin accesibile

 prin introspecţie nu se pot sesiza decât fenomene psihice conştiente – doar o parte din viata
psihica umana
 ideile preconcepute falsifica interpretarea fenomenelor proprii într-o mai mare măsura
decât în observaţia îndreptata asupra altora
 intervin si iluziile individuale, prejudecatule, incapacitatea de generalizare şi obiectivizare,
autosugestia, nivelul cultural.
 motivaţia, personalitatea, aptitudinile rămân în afara puterii de investigare a cercetătorului,
experimentele psihologice nereuşind să treacă dincolo de relaţiile simple, elementare: excitaţie -
senzaţie, senzaţie-reacţie, stimul- răspuns (Pavelcu, 1972).
Evoluţia ulterioară a cunoaşterii psihicului permite sublinierea a 3 limite majore ale
introspecţionismului:
1.Nu investighează aspectele vieţii psihice care nu sunt conştiente;
2.Nu cercetează actele externe de comportament;
3. Tratează procesele psihice ca procese în sine din care nu se mai poate recompune
imaginea subiectului uman integral. (Zlate, 2000, p.86).

2.2. Obiectul psihologiei din perspectiva psihanalizei

Psihanaliza afirmă ca obiect al psihologiei tot viaţa psihică interioară dar nu se limitează la
palierul conştient al psihicului, ci se focalizează mai ales asupra celui inconştient. Fondatorul
psihanalizei, S. Freud, este primul care intercorelează şi adună toate referirile şi datele concrete
care vorbeau despre existenţa şi a unei alte componente a psihicului în afară de conştiinţă.

13
Fondatorul psihanalizei Freud introduce conceptele: aparat psihic, sisteme şi instanţe ale
aparatului psihic, mecanisme şi complexe ale psihicului.
În concepţia freudiană aparatul psihic este organizat nivelar şi are o dinamică specifică. Într-o
primă etapă a studiilor sale Freud identifică nivelele conştient, preconştient şi inconştient ale
psihicului iar într-o o a doua etapă (după 1920) instanţele acestuia (Sine; Eu, Supraeu). Sinele
este abordat ca sediu al instinctelor, Eul ca nivel de comandă şi control al psihicului iar Supraeul
ca „instanţă cenzor” în raport cu Eul.
Un rol important în viaţa individului îl joacă dinamica acestor componente iar dinamica este
dirijată de pulsiunile din inconştient (descrise de Freud ca fiind de două feluri: pulsiuni de viaţă
ce constituie libidoul şi pulsiuni de moarte ce explică agresivitatea). Inconştientul este
subordonat principiului plăcerii iar conştientul principiului realităţii. Eul este cel care
organizează întreaga activitate psihică realizând un echilibru între cerinţele realităţii externe şi
cerinţele Sinelui şi Supraeului şi activând o serie de mijloace de apărare. Apărarea eului „se
referă la un proces prin intermediul căruia conştiinţa este ferită de excitanţii interni perculoşi
precum şi de excitanţii interni foarte puternici posibile surse de traumatisme.
Ca obiect de studiu pentru psihologie, inconştientul nu poate fi abordat decât prin intermediul
formelor în care el se poate “exprima” (mascat, voalat) în conştient respectiv prin vise, acte
ratate, lapsusuri, asociaţii de imagini, idei şi cuvinte.
Metoda de investigare a inconştientului propusă şi promovată de Freud se numeşte psiho-analiză
şi constă în analiza viselor, actelor ratate, lapsusurilor şi asociaţiilor. Pe baza analizei şi
intepretării acestora Freud a fundamentat nu numai o metodă de studiere a psihicului ci şi o
metodă de terapie psihică numită psihoterapia psihanalitică.
Atât din introspecţionism cât şi din psihanaliză s-au dezvoltat orientări contemporane
renovatoare: neointrospecţionismul experimental şi neo-freudismul.

3. Comportamentul ca obiect al psihologiei

Şcoala psihologică şi orientarea care a afirmat ca obiect al psihologiei comportamentul
poartă numele de behaviorism.

J.B.Watson (1913) susţinea că psihologia subiectivă promovată de Titchner nu a permis

psihologiei nici sa devină ştiinţifică, nici să progreseze, datele ei fiind neverificabile.
Propunerea comportamentului ca obiect al psihologiei este făcută în termeni agresivi, cu
reproşuri adresate celor s-au ocupat (prea mult timp şi cu prea puţine rezultate) de conştiinţă şi
de suflet. În definiţia lui Watson comportamentul este un “ansamblu de reacţii obiectiv
observabile pe care un organism echipat cu sistem nervos le execută ca răspuns la stimulările
mediului obiectiv observabile”, deci orice comportament poate fi descris în termeni de „stimuli şi

14
răspunsuri” sau de „excitaţie şi reacţie”.
Viaţa psihică ajunge este redusă la 3 categorii de comportamente: viscerale (cele prin
care sunt exteriorizate emoţiile); motorii (cele prin care se realizează marile mişcări) şi laringeale
(cele care exprimă limbajul).
Metodele utilizate de behaviorişti sunt observaţia sistematică şi experimentul. La
numeroasele critici care i s-au adus, behaviorismul a încercat, începând cu anii 1930, să
redefinească anumite concepte, să-şi reconsidere asumpţiile iniţiale fapt ce a condus la apariţia
neobehaviorismului. Principala renovare introdusă de reprezentanţii neobehaviorismului se
referă la reconsiderarea relaţiei stimul – răspuns, la reabilitarea şi recunoaşterea stărilor şi
conţinuturilor interne ale conştiinţei şi admiterea faptului că ele deţin un rol de filtru şi modulator
în raport cu răspunsurile şi actele comportamentale exterioare. Astfel, E.C.Tolman recunoaşte
existenţa unor variabile intermediare (care ţin de organismul individului) care modulează
răspunsul la stimul iar B.F.Skinner existenţa comportamentelor operante (care întăresc
probabilitatea apariţiei unui anumit răspuns la un anumit stimul nu şi la alţii). G.S.Hall propune
teoria sistemică asupra comportamentului care face loc scopurilor, intuiţiei în explicarea relaţiei
stimul – răpsuns.

Dacă introspecţionismul absolutiza planul subiectiv, intern, behaviorismul îl absolutiza

pe cel obiectiv, extern. Ambele orientări au acţionat absolutizat, opunând planul obiectiv exterior
celui subiectiv interior în care se dezvoltă şi funcţionează psihicul uman.

4. Conduita ca obiect al psihologiei

Psihologia conduitei îşi propună să ia în studiu atât fenomenele de conştiinţă, interioritatea

individului cât şi comportamentele sau mai bine zis manifestarea în exterior a acestei interiorităţi.
Cei doi promotori ai psihologiei conduitei, P.Janet şi D. Lagache înceracă să operaţionalizeze
conceptul de conduită nu doar în scopul de explica psihicul ci şi în scopul de a identifica modalităţi
de intervenţie asupra lui.
Prin conduită Janet înţelege totalitatea manifestărilor vizibile şi invizibile, ansamblul actelor
unui individ de la cele mai simple la cele mai complexe (de la mişcări la raţionamente) orientate
spre un scop şi încărcate de sens, depăşind astfel limitările impuse de definirea comportamentului.
Psihologia conduitei recurge atât la metode obiective cât şi la metode subiective (atât la
observaţie şi experiment cât şi la interpretări de tip psihanalitic). Metoda complexă utilizată de
Janet, numită metoda clinică implică un sofisticat studiu de caz care combină observarea
sistematică a subiectului cu ascultarea lui şi cu interpretarea modalităţii în care se exprimă.
Lagache recomandă adaptarea modalităţii de investigare la tipul de conduită cercetat: naturalistă,

15
clinică, psihanalitică, microsociologică şi experimentală.
Extinderea obiectului psihologiei de la conduită la activitate, la acţiune (Wallon, Piaget,
Vâgotski) a constituit un pas înainte în cunoaşterea psihologică dat fiind că activitatea este forma
cea mai complexă a conduitelor în care se exprimă toate capacităţile omului. (T. Creţu, 2001).
Psihologia activităţii conduce la concluzia că psihologia trebuie să aibă ca obiect de
studiu unitatea funcţională dialectică, contradictorie dintre organizarea psihică internă şi tabloul
comportamental exterior în toate ipostazele şi modalităţile lor de manifestare: la nivel animal şi
la nivel uman, în normal şi în patologic, la copil, adolescent, tânăr, matur, vârstnic.
Omul concret ca obiect al psihologiei
Omul concret, unitar, în integralitatea existenţei sale este statuat ca obiect al psihologiei de către
psihologia umanistă. Denumită şi „a treia forţă în psihologie” (alături de behaviorism şi
psihanaliză), psihologia umanistă se caracterizează prin focalizarea atenţiei pe experienţa
persoanei ca fenomen primar, pe experienţele umane unice (dragoste, ură, speranţă) cu
semnificaţiile lor personale, pe activitatea personală în care sunt implicate procese, funcţii şi
capacităţi psihice indisociabile de concretul existenţei persoanei în lume, în mediul său.

Orientarea a fost iniţiată în 1950, prin Maslow şi C.Rogers. Pentru C.Rogers, obiectul
psihologiei este Sinele unic şi individual al omului. Acesta face ca omul să nu fie un sclav sau o
maşină ci o persoană capabilă să se construiască, să devină, până la deplina autorealizare. Omul
nu este o fiinţă dirijabilă din exterior ci o fiinţă proactivă care îşi alege liber propiile căi de
valorificare a propiului potenţial.
Un alt umanist, Maslow prin concepte precum piramida trebuinţelor umane, metamotivaţie
umană, autoactualizare oferă o viziune asupra omului care limitează conceperea acestuia în
termeni mecanicişti.
Psihologia umanistă propune şi o nouă finalitate a psihologiei: facilitarea maturizării psihice
şi sociale a oamenilor prin schimbări la nivelul societăţii (societatea Eu-psihică)

6. Aspecte ale funcţionalităţii psihice abordate de psihologia contemporană

Alte aspecte ale funcţionalităţii psihice abordate în perioada contemporană au fost: nivelul
superior al conştiinţei umane, stările de transcendere a conştiinţei (psihologia transpersonală);
capacităţile umane în evoluţia lor filogenetică (psihologia evoluţionistă); comportamentele
umane produse în context natural şi ,,nişa personală” (psihologia ecologică); caracteristicile
individuale pozitive, experienţele pozitive, personalitatea pozitivă (psihologia pozitivă).
1. Psihologia transpersonală promovează explorarea tuturor potenţialităţilor latente ale
fiinţei umane, între problemele studiate ocupând un loc central: formele de conştiinţa modificată,

16
practici şi experienţe din religiile lumii şi din cadrul tradiţiilor esoterice, procesul de împlinire a
Sinelui, transformările şi evoluţia conştiinţei, maturizarea si optimizarea personalităţii,
experienţele mistice şi arhetipale, meditaţia. O caracteristică a abordării metodologice din
psihoterapia transpersonală este integrarea practicilor clinice occidentale şi a tehnicilor
meditative, de extindere a conştiinţei specifice tradiţiilor spirituale orientale.
În prezent, reprezentanţi marcanţi ai psihologiei transpersonale sunt: Ken Wilber, Charles
Tart, Claudio Naranjo, Roger Walsh, Frances Vaughan, Pierre Weil, Marc-Alain Descamps,
Laura Boggio Gilot, Stanislav Grof, Arthur Deikmann, J.F.Bugental, Daniel Goleman, Elmer
Green, Stanley Krippner, Lawrence LeShan, Michael Hutton.
2. Capacităţile umane în evoluţia lor filogenetică sunt asumate ca obiect de studiu de
către psihologia evoluţionistă (evolutionary psychology).
3. Comportamentele umane produse în context natural şi ,,nişa personală” sunt asumate
de psihologia ecologică drept reprezentative pentru fiinţa umană şi demne de a fi studiate.
Psihologia ecologică consideră că influenţele exercitate de mediul social asupra omului
pot avea atât un caracter direct (prin schemele dec conduită oferite de ceilalţi membrii ai
colectivităţii căreia îi aparţine şi prin limbaj, ca mijloc de comunicare şi transmitere a capitalului
de cultură şi a întregii cunoaşteri acumulate prin experienţa grupului) cât şi in caracter indirect
(prin membrii familiei care joacă rolul de factor mediu între acesta şi realitatea socială şi care ei
înşişi, sunt influenţaţi în comportamentul lor de cultura grupului căruia îi aparţin).
Psihologia pozitivă se afirmă începând cu anii 1990, în Statele Unite, prin lucrările unor
psihologi ca E. Diener, Martin Seligman şi Mihalyi Csikszentmihalyi. Printre temele
fundamentale abordate de psihologii înscrişi în această orientare se numără: starea de bine a
omului (well being) (în plan emoţional, psihic şi social), fericirea, satisfacţia cu viaţă, în general
sau pe domenii, angajarea în raport cu anumite cauze până la starea de angajare plenară şi
absorbţie totală în activităţile desfăşurate (flow) sensul şi scopurile vieţii individului, trăsăturile
pozitive de caracter (character strengths) şi virtuţile morale.
La ora actuală psihologia pozitivă este în plină dezvoltare aşa cum se poate sesiza din
frecvenţa cu care se organizează evenimente, manifestări internaţionale, se editează cărţi şi apar
publicaţii pe temele pe care şi le-a asumat.

TEMA: Cunoaşterea ştiinţifică în psihologie

1. Metodă şi metodologie în psihologie
2. Strategii de cercetare
3. Lege, explicaţie şi teorie în psihologie

17
1. Metodă şi metodologie în psihologie
Metoda este definită drept „calea, itinerariul, structura de ordine sau programul după care se
reglează acţiunile practice şi intelectuale în vedera atingerii unui scop” (Zlate, 2000, p.116).
Metodele psihologiei au caracter instrumental, de intervenţie, de informare, de interpretare şi
acţiune.
Criterii de clasificare a metodelor psihologiei: a) caracterul lor, b) specificul relaţiilor
investigate, c) natura relaţiei cercetător- subiect, d) scopul lor, e) evoluţia lor istorică, f) gradul
de penetraţie în profunzimea fenomenului studiat, g) indicele de standardizare a procedurii de
cercetare.
1. După caracterul metodelor se diferenţiază metodele obiective şi subiective. Metodele
obiective se caracterizează prin imparţialitate, independenţă faţă de factori accidentali iar cele
subiective prin implicarea subiectivităţii cercetătorului în abordarea fenomenului studiat.
2. După specificul relaţiilor investigate se diferenţiază metodele cantitative şi calitative.
3. După natura relaţiei cercetător-subiect se disting metode directe şi indirecte. Primele
implică un contact direct între cercetător şi fenomenul studiat, cele din a doua categorie presupun
un intermediar între acestea, fenomenul studiat nefiin abordabil direct.
4. După scopul metodelor se diferenţiază metode:

o de recoltare, de prelucrare şi/sau interpretarea informaţiilor,

o de investigaţie intensivă şi/sau extensivă,

o de diagnoză şi/sau prognoză,

o de cercetare şi/sau aplicative.

Metodele utilizate în psihologie sunt: observaţia, experimentul, ancheta psihologică,

convorbirea, metoda povestirilor de viaţă, metoda biografică, metoda analizei produselor
activităţii, metoda modelării şi simulării, metoda psihometrică.
Observaţia, ca metodă de cercetare, constă in urmărirea intenţionată şi inregistrarea
exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului (sau grupului), ca şi
a contextului situaţional al comportamentului.
Conţinuturile observaţiei: simptomatica stabilă, adică trăsăturile bio-constituţionale ale
individului (inălţimea, greutatea lungimea şi grosimea membrelor, circumferinţa craniană,
toracică, abdominală), ca şi trăsăturile fiziono- mice (aspectul capului, feţei, relaţiile dintre
diferitele detalii anatomce ale feţei: fruntea, nasul, bărbia, pomeţii obrajilor, ochii etc.). mice
(aspectul capului, feţei, relaţiile dintre diferitele detalii anatomce ale feţei: fruntea, nasul, bărbia,
pomeţii obrajilor, ochii etc.); simptomatica labilă, adică multitudinea comportamentelor şi
18
conduitelor flexibile, mobile ale individului, cum ar fi conduita verbală, motorie, mnezică,
inteligentă etc..
Formel de observaţie, pot fi clasificate în funcţie de diverse criterii cum ar fi:
1. orientarea actului observaţional: autoobservaţie,observaţie propriu-zisă;
2. prezenţa sau absenţa intenţiei de a observa: ocazională şi sistematică;
3. prezenţa sau absenţa observatorului: directă (bazată pe prezenţa observatorului şi pe
conştientizarea ei de către subiecţii observaţi); indirectă (observatorul este amplasat în
spatele unor geamuri cu vedere unilaterală sau beneficiază de televiziune cu circuit
închis); cu observator uitat, ignorat (observatorul este prezent, însă este atat de cunoscut
membrilor grupului, incat este ignorat); cu observator ascuns (în spatele unor draperii, a
unor paravane etc.);
4. implicarea sau nonimplicarea observatorului: pasivă (fără implicarea directă a
observatorului in activitate); participativă (observatorul devine membru al grupului şi
participă la activitatea lui);
5. durata observării: continuă (efectuată pe o perioadă mai mare de timp); discontinuă (pe
unităţi de timp mai mici şi la intervale diferite);
6. obiectivele urmărite: integrală (ţinteşte spre surprin-derea tuturor sau a cat mai multe
manifestări de conduită); selectivă (se concentrază asupra unei singure conduite).
Calitatea observaţiei depinde de o serie de particularităţi psihoindividuale ale observatorului
(capacitatea sa de concentrare a atenţiei, de selectivitate etc.). De asemenea, ea este influenţată şi
de tipul de percepţie al observatorului, unii aparţinand tipului descriptiv (înregistrează minuţios,
exact, sec), alţii tipului evaluativ (cu tendinţa de a face aprecieri, estimări, interpretări), alţii
tipului imaginativ şi poetic (aceştia neglijează faptele şi dau frau liber imaginaţiei; de aceea,
ajung deseori la deformarea realităţii). Unii observatori sesizează relaţiile dintre faptele
observate, alţii consideră faptele ca fiind independente; unii percep mai multe lucruri deodată,
alţii doar unul singur.
Condiţiile unei bune observaţii sunt: stabilirea clară, precisă a scopului, a obiectivului
urmărit; selectarea formelor ce vor fi utilizate, a condiţiilor şi mijloacelor necesare (cronometre,
magneto-foane, aparate foto, de filmotecă etc.); elaborarea unui plan riguros de observaţie (de la
ce sistem conceptual şi de la ce ipoteze se va porni); unde şi când va fi efectuată; cât timp va
dura etc.; consemnarea imediată a celor observate, deoarece consemnarea ulterioară ar putea fi
afectată de uitare (în acest sens, se intocmeşte un protocol de observaţie); efectuarea unui număr
optim de observaţii; desfăşurarea ei în condiţii cat mai variate; discreţia ei (persoana in cauză să
nu-şi dea seama că este observată).
Printre cele mai importante impedimente ale unei bune observaţii au fost reţinute:

19
1.influenţa subiectivităţii observatorului şi 2. influenţa subiectivtăţii celui observat.
După cum arată Fraisse, "metoda experimentală nu este, în realitate, decât un mod de
cunoaştere. Caracteristica ei esenţială este de a tinde spre coerenţa unui sistem de relaţii
controlate prin exprienţă. Experimentatorul intervine efectiv, provoacă intenţionat fenomenul;
izolează variabilele cercetate (numite variabile dependente) de alte variabile, numite variabile
independente, manipulate de cercetător, care pot influenţa manifestarea fenomenului investigat;
variază, modifică condiţiile de manifestare a fenomenelor, pentru a sesiza mai bine relaţiile
dintre variabilele experimentate; repetă fenomenul pe acelaşi subiect sau pe subiecţi diferiţi,
pentru a determina legitatea lui de manifestare; compară rezultatele obţinute la grupul
experimental (in care se intervine) cu cele obţinute {a grupul martor sau de control (în care nu se
intervine).
Există mai multe tipuri sau forme de experimente:
1. experimentul de laborator, care presupune scoaterea subiectului din ambianţa
lui obişnuită de viaţă şi activitate şi introducerea într-o ambianţă oarecum
artificială, creată. Avantaje (stabileşte mai bine relaţiile cauzale dintre
fenomenele studiate, oferă date atat de ordin calitativ, cat şi cantitativ, dispun de
un grad mai mare de precizie şi rigurozitate). Dezavantaje: condiţiile
artificiale în care este pus subiectul pot afecta reacţiile acestuia; forţa unor
variabile care intervin în laborator este cu totul alta decât cea din viaţa reală, de
aceea subiectul o poate subestima; experimentatorul poate sugera involuntar ce
aşteaptă de la subiecţi; la rândul lor, subiecţii au tendinţa de a se prezenta intr-o
lumină favorabilă, pentru a obţine stima experimentatorului sau recompensa
promisă.
2. experimentul natural, care presupune aplicarea probei sau sarcinii
declanşatoare, într-un cadru obişnuit, familiar de activitate al individului. O
formă particulară a experimentului natural este experimentul psiho-peda-
gogic. Acesta poate fi de două feluri: constatativ şi formativ.

Convorbirea este o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat, care

presupune: relaţia directă, de tipul faţă în faţă, între cercetător şi subiect; schimbarea
locului şi rolurilor partenerilor (cel care a întrebat poate să şi răspundă, cel care a răspuns
poate să şi întrebe); sinceritatea deplină a subiectului, evitarea răspunsurilor incomplete,
de faţadă, a celor care tind a-i pune într-o lumină favorabilă, a deformărilor voluntare;
existenţa la subiect a unei oarecare capacităţi de introspectare şi autoanaliză, evaluare şi
auto-dezvăluire; abilitatea cercetătorului pentru a obţine motivarea subiecţilor, angajarea

20
 lor în convorbire; prezenţa la cercetător a unor capacităţi, de tipul: grad crescut de
sociabilitate; empatie (transpunerea în stările psihice ale subiectului, postarea pe poziţiile
acestuia, pentru a-i intui reacţiile, a-l înţelege mai bine).
Există mai multe forme ale convorbirii, şi anume: convorbirea standardizată, dirijată,
structurată (bazată pe formularea aceloraşi întrebări, în aceeaşi formă şi ordine, tuturor
subiecţilor, indiferent de particularităţile lor individuale); convorbirea semistandardizată sau
semidirijată (cu adresarea unor întrebări suplimentare, cu reformularea unora, cu schimbarea
succesiunii lor); convorbire liberă, spontană, asociativă.
În afara acestor forme există şi alte modalităţi (cum ar fi convorbirea psihanalitică
-propusă de Sigmund Freud şi convorbirea non-directivă - propusă de Cari Rogers), în care
cercetătorul creează condiţiile psihologice ce vor facilita destăinuirea spontană a subiectului,
chiar fără ca acesta să fie permanent întrebat, astfel încat subiectul singur să ajungă la
conştientizarea şi soluţionarea propriilor lui conflicte.

Metoda anchetei psihologice

Ancheta presupune recoltarea sistematică a unor informaţii despre viaţa psihică a unui individ
sau a unui grup social, ca şi interpretarea acestora, în vederea desprinderii semnificaţiei lor
psihocomportamentale. În cercetarea psihologică sunt utilizate două forme ale acestei metode:
Ancheta pe bază de chestionar este una dintre cele mai laborioase metode ale psihologiei,
constă în răspunsul în scris la întrebări.
După conţinutul intrebărilor ( factuale sau de identificare) şi tipul intrebărilor (cu
răspunsuri dihotomice inchise - DA, NU; cu răspunsuri libere - lăsate la iniţiativa subiectului; cu
răspunsuri in evantai - mai multe răspunsuri.
Ancheta pe bază de interviu presupune raporturi verbale intre participanţii aflaţi faţă in
faţă, centrarea asupra temei cercetate, direcţia unilaterală de acţiune, fiecare participant
păstrandu-şi rolul de emiţător sau de receptor (prin aceasta se deosebeşte de convorbire).
Metoda biografică
Metoda biografică este denumită şi anamneză după termenul folosit în medicină, unde ea
desemnează reconstituirea istoricului unei maladii. In psihologie, metoda biografică implică o
analiză a datelor privind trecutul unei persoane şi a modului ei actual de existenţă. Acest studiu
al trecutului e foarte important, fiindcă in primii ani ai vieţii, indeosebi in familie, se pun bazele
caracterului, ale personalităţii.
O metodă specifică a psihologiei este psihometria. Aceasta îşi propune recoltarea unor
informaţii obiective despre starea actuală a funcţiilor psihice ale subiectului, informaţii în baza
cărora să se poate face predicţii cu privire la evoluţia lor ulterioară.

21
 Testele psihologice se clasifică:
 după modul de aplicare (teste individuale şi colective),
 după durată (teste cu timp limitat şi teste cu timp nelimitat),
 după materialul folosit (teste verbale şi nonverbale)
 după conţinut (teste de performanţă, de personalitate şi de comportament).
Pentru a permite un diagnostic corect şi un prognostic de încredere, testele trebuie să
satisfacă o serie de condiţii ca: validitatea, fidelitatea, etalonarea şi standardizarea.
Metoda analizei produselor activităţii
Este una dintre cele mai folosite metode în psihologie. Orice produs realizat poate deveni
obiect de investigaţie psihologică. Prin aplicarea acestei metode obţinem date cu privire la:
capacităţile psihice de care dispun copiii (coerenţa planului mental, forţa imaginaţiei, amploarea
intereselor, calitatea cunoştinţelor, deprinderilor, priceperilor şi aptitudinilor, etc), stilul realizării
(personal sau comun, obişnuit), nivelul dotării (înalt, mediu, slab), progresele realizate în învăţare
(prin realizarea repetată a unor produse ale activităţii). Pentru cercetători o mare importanţă o are
fixarea unor criterii după care să evalueze produsele activităţii. Printre acestea mai semnificative
sunt: corectitudinea - incorectitudinea, originalitatea - banalitatea, complexitatea - simplitatea,
expresivitatea - nonexpresivitatea produselor realizate.

Metodologia unei ştiinţe, inclusiv metodologia psihologiei include: concepţia despre

obiectul investigat, tehnicile şi procedeele de colectatre a datelor, tehnicile şi procedeele de
prelucrare a datelor recoltate, procedeele logice de analiză, construcţie şi reconstrucţie a teoriei.
După principiile teoretice care au generat un anumit mod de abordare a realităţii sociale se
diferenţiază două mari tipuri de metodologii: obiective şi interpretative.
Metodologiile obiective:

 se orientează spre fapte observabile, măsurabile, cuantificabile;

 reunesc metode obiective de descoperire a relaţiilor cauzale dintre fapte
 pornesc de la ipoteze clar formulate şi vizează verificarea şi testarea acestora;
 îşi propun formularea unor legi;

 operează generalizări;

 interpretează datele după ce au fost descoperite, testate, sistematizate;

 cercetează atât pentru a explica cât şi pentru a influenţa, manipula faptele studiate.
Metodologiile interpretative, specifice psihologiei umaniste:
 vizează în principal descoperirea universului uman;

22
  identifică datele şi le interpretează ipotetic în timpul identificării lor;
 se bazează pe înţelegerea introspectivă;
 recurg la generalizare doar după ce au interpretat faptele studiate;
 recunosc implicaţiile participării cercetătorului;
 modifică relaţia subiect-obiect în cercetare.

2. Strategii de cercetare

Alături de metode, cercetătorul işi stabileşte şi o strategie de cercetare - care se defineşte ca

fiind planul de acţiune ordonată in vederea atingerii unui scop. Strategia de cercetare vizează
principiile, direcţia generală şi unitară de acţiune. Cele mai răspandite strategii de cercetare
psihologică sunt:
a. strategia cercetării genetice, care presupune studierea genezei şi evoluţiei
fenomenelor psihice şi a comportamentelor;
b. strategia cercetării comparate, centrată pe surprinderea şi evidenţierea
deosebirilor calitative existente intre diferite etape evolutive ale psihicului, prin
compararea psihicului uman cu cel animal, a psihicului copilului cu cel al
adultului, a manifestărilor psihocomportamentale dintr-o cultură cu cele din alte
culturi;
c. strategia cercetării psihopatologice constă în studiul tulburărilor sau devierilor
funcţiilor psihice şi comportamentale;
d. strategia cercetării longitudinale presupune urmărirea unuia şi aceluiaşi individ
de-a lungul mai multor etape ale evoluţiei lui;
e. strategia cercetării transversale implică cercetarea mai multor indivizi aflaţi la
niveluri diferite de dezvoltare.

3. Lege, explicaţie şi teorie în psihologie

Descrierea poate fi cantitativă şi calitativă. Descrierea cantitativă presupune măsurarea şi

numărarea caracteristicilor obiectului studiat şi se efectuează în baza unor descriptori şi a unor
criterii. Descrierea calitativă presupune operaţionalizarea conceptelor, găsirea unor indicatori
pentru faptele descrise şi categorisirea acestora (regruparea fenomenelor după anumite criterii).

Explicaţia este un nivel superior al cunoaşterii ştiinţifice, nivel la care se poate răspunde
la întrebarea “de ce?” în legătură cu caracteristicile reţinute prin descriere. Prin explicaţie sunt
precizate cauzele fenomenelor, condiţiile în care apar acestea, factorii implicaţi în producerea
lor.
Literatura de specialitate descrie mai multe tipuri de explicaţii:

23
 1. explicaţii bazate pe credinţa în materie, real, natură, experienţă, obiectivitate -
explicaţii cauzal-mecaniciste, pozitiviste
2. explicaţii bazate pe credinţa în spirit, în puterea ideii, a raţiunii, a liberului arbitru -
explicaţii teleologice, finaliste.
M.Zlate propune următoarea clasificare a explicaţiilor folosite în psihologie:
a. După natura elementelor considerate (explicaţii mentaliste, comportamentaliste,
substanţialiste, situaţionaliste);
b.După specificul mecanismelor implicate (explicaţii izolaţioniste care consideră
elementele psihice rupte unele de altele; conexioniste – asociaţioniste care explică geneza
psihicului prin asocierea mai mult sau mai puţin mecanică a elementelor psihice inferioare;
structuraliste care explică fenomenele prin structurarea, organizarea şi ierarhizarea lor);

c. După statutul acordat unor fenomene psihice (explicaţii nativiste; constructiviste;

localizaţioniste; antilocalizaţioniste) Interpretarea este o altă etapă a cunoaşterii ştiinţifice în
strânsă relaţie cu explicaţia.

Teoria este considerată atât punctul de plecare cât şi punctul terminus al unei ştiinţe
(Zlate, 2000, p.184). Orice teorie se caracterizează printr-o anumită forţă teoretică. Forţa
teoretică a unei teorii este dată de: testabilitatea empirică, comprehensiunea scopului, gradul de
formalizare, gradul de coeziune, coerenţa şi explicitarea conceptuală.

Clasificarea teoriilor s-a făcut după anumite criterii: după gradul de abstractizare şi
generalizare şi după specificul activităţii explicative a cercetătorului după care s-au diferenţiat:
teorii reale (focalizate pe fapte în sine) şi metateorii (focalizate pe teorie). Între toate aceste
tipuri de teorii există o strânsă interdependenţă.

Legile psihologice sunt: probabiliste, statistice, teleologice sau finaliste, nu sunt pur
psihologice. Faptelor psihice le sunt mai proprii subdeterminarea şi determinismul sincronic
decât determinismul clasic şi supradeterminarea şi determinsmul de tipul inteligibilităţii (faptele
sunt explicate doar după ce au avut loc) decât cel de tipul predictibilităţii.

TEMA: Psihicul ca domeniu de cercetare al psihologiei

1. Natura psihicului uman
2. Evoluţia filogenetică a psihicului
3. Abordări ale psihicului
4. Ipostazele psihicului: conştientul, subconştientul, inconştientul

Natura psihicului uman.

Complexitatea psihicului este relevată de seria de perechi de polarităţi sub care apare: obiectiv şi

24
subiectiv, material şi ideal, proces şi produs, latent şi manifest, determinat şi determinant, cu
desfăşurări normale şi cu desfăşurări neobişnuite, foarte dificil de delimitat între ele.
Psihicul este o formă a vieţii de relaţie. Ca formă a vieţii de relaţie, psihicul îşi relevă natura prin
relaţiile sale cu:
 Realitatea fizică,
 Realitatea fiziologică,
 Realitatea socială.
Numai în relaţie cu aceste realităţi omul îşi construieşte propria interioritate, în absenţa unor
asemenea relaţii cu ambianţa viaţa psihică poate fi serios perturbată.

Psihicul este:
▪ Obiectiv/ subiectiv,
▪ Material/ideal,
▪ Proces/produs,
▪ Latent/ manifest,
▪ Determinat/ determinant,
▪ Cu desfăşurări normale/ cu desfăşurări neobişnuite
Pentru a argumenta relaţia dintre psihic şi creier au fost aduse mai multe argumente,
majoritatea bazate pe observaţii cu privire la efectele modificărilor structurilor anatomo-
fiziologice asupra stărilor şi funcţiilor psihice.
Teza psihicului ca funcţie a creierului are o mare importanţă metodologică, prin faptul că
demonstrează caracterul evolutiv al psihicului, corespunzător evoluţiei substratului sau
material.
Reflectarea este proprietatea generală a materiei (organice sau anorganice) atât la nivel
mecano-fizic cât şi psihic (cel mai înalt nivel de realizare). Reflectarea psihică este ideală
(psihicul este impalpabil), activă (produce atât a obiectului schimbarea reflectat cât şi a
subiectului ce reflectă), subiectivă (ţine de interioritatea subiectului, filtrează, asimilează,
selectează informaţia în funcţie de stările sale. Se individualizează în funcţie de: conţinut, formă,
mecanisme şi funcţii.
Funcţiile reflectării psihice sunt de semnalizare (informare, orientare), de analiză,
comparare, clasificare şi evaluare a semnalelor (răspunsuri), de integrare (asamblare, sinteză,
corelare). Psihicul nu are doar capacitatea de a reproduce realitatea (de a o oglindi) ci şi de a o
crea adică a oferi la ieşire mai multă informaţie decât la intrare. Reflectarea se prelungeşte cu
creaţia.
Fenomenele psihice sunt inegal influenţate social: cele primare, comune omului şi animalului,
sunt doar condiţionate social, cele superioare sunt determinate social-istoric.

25
2. Evoluţia filogenetică a psihicului
Este foarte greu să stabilim anumite etape în dezvoltarea filogenetică a psihicului, deşi este
cunoscută evoluţia speciilor. A.N. Leontiev a incercat să schiţeze o schemă a formării psihicului,
distingand 4 mari faze:
a) stadiul psihicului senzorial elementar;
b) stadiul psihicului perceptiv;
c) stadiul intelectual;

d) stadiul psihicului conştient.

1. Stadiul psihicului senzorial
Stadiul psihicului senzorial elementar se caracterizează prin faptul că animalul reacţionează în
raport cu o proprietate din mediul ambiant, insuşire caracteristică a unui obiect sau fenomen
important pentru el.
2. Stadiul psihicului perceptiv
După A.N. Leontiev se află în acest stadiu speciile, care sesizează caracteristicile obiectelor în
integritatea lor şi nu doar aspecte senzorial izolate.
Stadiul intelectual, al gandirii senzorio-motorii, este carcteristic pentru maimuţele antropoide. El
se caracterizează prin puţinătatea incercărilor de a rezolva o problemă şi apariţia soluţiei dintr-o
dată, pe neaşteptate.
4. Stadiul psihicului conştient
Stadiul psihicului conştient este ultima treaptă a evoluţiei, specifică omului.
confecţionarea unealtelor, păstrarea. Modul de confecţionare şi de utilizare a uneltei capătă
consacrare socială, fiind transmis de la o generaţie la alta.
limbajului independent de context
gândirii abstractă.

4. Abordări ale psihicului

Abordarea plană a psihicului. Cea mai veche modalitate de abordarea a psihicului este abordarea plană
care divizează psihicul în funcţii sau facultăţi elementare şi presupune asocierea sau concomitenţa unor
capacităţi sau funcţii psihice.
Principalii promotori ai unei astfel de viziuni sunt reprezentanţii asociaţionismului clasic,
ai conexionismului şi neoconexionismului modern (asociaţioniştii D.Hume, J.Locke, J.Mill).
Psihicul este privit ca succesiune sau combinaţii de elemente atomare (percepţia este o
succesiune sau combinaţie de senzaţii, de exemplu). Această perspectivă de abordare a psihicului
oferă o imagine simplistă a vieţii psihice, aplicabilă cel mult fenomenelor psihice simple,
consideră fenomenele psihice ca nedistincte întrre ele sub raport calitativ, ci doar sub raport

26
cantitativ.
Principiile abordării plane a psihicului sunt:
 Principiul divizării psihicului în elemente componente ireductibile unul
la latul;
 Principiul identificării elementului fundamental, care stă la baza întregului psihic;
 Principiul agregării şi asocierii elementelor fundamentale;
 Principiul repetării asociaţiilor;
 Principiul indisocierii asociaţiilor;
 Principiul complicăriii naturii asociaţiilor şi al multiplicării tipurilor acestora.

Abordarea structural – dinamică a psihicului

Abordarea structural-dinamică sau piramidală a psihicului depăşeşte limitele

explicaţiilor mecanicist-asociaţioniste evidenţiind aspectele calitativ noi sub care apar
diferitele conţinuturi psihice rezultate pe baza altor conţinuturi mai simple. Din perspectivă
structural-dinamică psihicul apare ca fiind organizat pe verticală de la simplu la complex.
Ideea organizării nivelare a psihicului s-a conturat treptat, pornind de la intuiţii şi
dezvoltându-se pâna la o concepţie clară, argumentată ştiinţific. Psihologia contemporană
adânceşte ideea organizării structural-dinamică a psihicului. Ken Wilber realizează un model
al conştiinţei organizate pe nivele. Abordarea stuctural-dinamică a psihicului se bazează pe
asumpţia că elementele constitutive ale psihicului se organizează în structuri cu o anumită
dinamică proprie. În acest context este esenţială precizarea semnificaţiei conceptului de
structură. Abordarea structural-dinamică a evidenţiat o serie de principii care reglează atât
structura cât şi dinamica psihicului:
 Principiul organizării şi ierarhizării elementelor componente;

 Principiul interacţiunii şi interdependenţiei elementelor componente;

 Principiul integrării elementelor componente în structuri mai complexe fără ca acestea să-şi
piardă propria identitate;
 Principiul trecerii de la o structură la alta prin modificarea echilibrului forţelor de
câmp;
 Principiul raporturilor de succesiune spaţio-temporală fără raporturi genetice şi
evolutive;
 Legilor de structură şi a legilor de dinamică.

Abordarea sistemică a psihicului

Abordarea sistemică a psihicului depăşeşte limitele explicative ale abordării structural-

27
dinamice prin afirmarea deschiderii acestuia spre exterior.
Sistemul psihic uman este un sistem energetico-informaţional de o complexitate supremă,
prezentând cele mai înalte şi perfecţionate mecanisme de autoorganizare şi autoreglaj şi fiind
dotat cu dispoziţii selective antiredundante şi cu modalităţi proprii de determinare antialeatorii,
după concepţia lui P. Popescu-Neveanu (1987).
Principalele caracteristici ale sitemului psihic uman:
-caracterul informaţional - energizant al sistemului psihic uman;
-Caracterul interactiv-interacţionist subliniază că sistemul psihic uman este un sistem prin
excelenţă dinamic, neaflându-se aproape niciodată într-o stare de echilibru perfect, dar nici
excluzând posibilitatea unor perioade de relativă stabilitate.
- este ambilateral orientat.
-Sistemul psihic uman este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o insuficientă
organizare, diferenţiere şi specializare spre forme din ce în ce mai complexe de organizare,
diferenţiere şi specializare.
-Sistemul psihic uman nu funcţionează global, nediferenţiat, ci şi pe nivele, conţinuturile
sale căpătând o ierarhizare funcţională şi valorică. Cele trei nivele funcţionale ale psihicului sunt
conştientul, subconştientul şi inconştientul.
-Sistemul psihic uman este antientropic şi antiredundant, ceea ce înseamnă că, pe măsura
constituirii lui, favorizează procesele de organizare şi diminuează efectele influienţelor
perturbatoare; sunt eliminate informaţiile de prisos, cele care-şi pierd utilitatea sau cele care, în loc
să organizeze sistemul, îl dezorganizează.
-Sistemul psihic uman are un caracter adaptativ, îndeplinind funcţii de reglare şi
autoreglare.
Evoluţia sistemului psihic uman trebuie să aibă în vedere principalele coordonate
funcţionale:
-este un sistem deschis privind schimburile energetice şi informaţionale cu mediul, sau din
punct de vedere cibernetic este deschis comunicaţional;
- este un sistem închis privind reglarea şi echilibrul sistemului;
Pe măsura constituirii sale are tendinţa de închidere, dobândind mai multã libertate, mai
multă autonomie faţă de mediu datorită posibilităţilor constructive şi transformatoare exercitate
faţă de influenţele externe (ex. înţelegerea, creativitatea în gândire, etc.)
Structura sistemului psihic uman
Psihologia tradiţională împarte fenomenele psihice, ca elemente componente ale sistemului
psihic uman în procese, activităţi şi însuşiri psihice.
Procesele psihice sunt modalităţi ale conduitei cu o desfăşurare discursivă, plurifazică

28
specializate sub raportul conţinutului informaţional, al formei ideal-subiective de realizare cât şi a
structurilor şi mecanismelor operaţionale.
Procesele psihice se clasifică în:
-cognitive: senzoriale: -senzaţii
-percepţii
-reprezentări

logice -gândire
-memorie
-imaginaţie
-afective: emoţii, dispoziţii, sentimente, pasiuni, afecte
-volitive: voinţa
Activităţile psihice reprezintă modalităţi esenţiale prin intermediul cărora individul uman se
raportează la realitatea înconjurătoare, fiind constituite dintr-un şir de acţiuni, operaţii, mişcări
orientate în direcţia realizării unui scop ca urmare a susţinerii lor motivaţionale.
Principalele activităţi psihice sunt: -limbajul
- jocul
-învăţarea
-munca
-creaţia
Însuşirile psihice sunt sintetizări şi generalizări ale diverselor particularităţi dominante
aparţinând proceselor sau activităţilor psihice, formaţiuni psihice calitativ noi care redau structurile
globale, stabile ale personalităţii; sunt configuraţii psihice mult mai stabile decât procesele psihice.
Principalele însuşiri psihice sau trăsături de personalitate sunt:
-temperamentul
-aptitudinile
-caracterul
Dat fiind faptul că o serie de fenomene psihice nu satisfac atributele proceselor activităţilor
şi însuşirilor psihice, ele sunt încadrate în categoria condiţiilor facilitatoare sau perturbatoare ale
proceselor activităţilor şi însuşirilor psihice. Acestea sunt: motivaţia, deprinderile, atenţia.

Ca limite ale abordării sistemice a psihicului se pot sublinia: neglijarea autooragnizării;

neglijarea rolului elementelor constitutive ale sistemului; neglijarea rolului dezordinii şi
dezechilibrului în evoluţia sistemelor vii.

Abordarea sinergetică a psihicului care permite depăşirea limitelor abordării sistemice poate fi

29
înţeleasă pornind de la semnificaţia termenului de sinergie introdus de fizicianul Herman Haken.
Încercări de abordare a psihicului asemănătoare sinergeticii sunt mai vechi decât impunerea
acesteia în ştiinţă. Principiile sinergeticii s-au dovedit extrem de fertile în explicarea
complexităţii psihicului. M.Zlate apreciază că principalele contribuţii ale sinergeticii la
explicarea psihicului uman se bazează pe: interpretarea neclasică a noţiunii de sistem; regândirea
dialecticii dintre ordine şi dezordine, dintre echilibru şi dezechilibru; reconsiderarea principiului
dezvoltării care nu mai este organizarea ci autoorganizarea; revalorizarea rolului elementului în
raport cu întregul, redimensionarea locului şi rolului interacţiunii în funcţionarea sistemului,
înlocuirea determinismului de tip cauzalitatea univoc liniară cu determinismul nonlinear.
3. Ipostazele psihicului: conştientul, subconştientul, inconştientul

Schema organizării pe verticală a psihicului evidenţiază trei niveluri sau ipostaze ale
acestuia: conştientul, subconştientul, inconştientul.

Conştiinţa este procesul de reflectare a propriului eu (conştiinţa eu-lui, a acţiunii) şi a lumii

înconjurătoare (conştiinţa locului, ambianţei, timpului).
Conştiinţa individului despre stimulii interni şi externi, despre evenimentele din mediul
înconjurător, despre senzaţiile corporale, amintirile şi gândurile sale. Conştiinţa este un mod
de organizare a vieţii de relaţie, care leagă pe subiect de alţii şi de lumea sa. Persoana
conştientă trăieşte experienţe, se adaptează lumii, este dotată cu reflexii creatoare, stabileşte
relaţii, gândeşte şi este organizată într-o manieră personală, într-un sistem personal. Deci
conştientul implică: monitorizarea (procesarea) informaţiilor din mediu, ce conduce la
conştiinţa a ceea ce se petrece în jur şi în propriul corp.
Funcţiile conştiinţei:

a) Funcţia informaţional-cognitivă (asigură cunoaşterea lumii);

b) Funcţia finalistă (reflectarea conştientă este reflectare cu scop);

c) Funcţia anticipativ-predictivă (implică capacitatea de a stabili mental acţiunile înainte de

a le realiza concret);
d) Funcţia reglatoare (prin conştiinţă este organizată mintal activitatea pentru atingerea
scopului, este stabilit locul activităţii în raport cu alte activităţi, este planificată succesiunea
secvenţelor care duc la scop);
e) Funcţia creativ-proiectivă (omul reflectă realitatea şi pentru a o modifica, a o adapta
necesităţilor sale).
Conştiinţa ca ipostază a psihicului a fost afirmată, când negată şi nici actualmente nu există
un consens în ce priveşte definirea termenului. Există diferenţe semnificative de opinii cu

30
privire la conştiinţă între introspecţionişti, psihanalişti şi behaviorişti. Conştiinţa este
simultan un produs al evoluţiei istorice legice şi o dimensiune existenţială, intrinsec
reclamată a organizării psihice a omului.
M.Zlate (2000) identifică 3 etape în definirea conştiinţei. Din definiţiile care s-au dat în
prima etapă se poate deduce că „a fi conştient” înseamnă: a gândi, a stabili relaţii; a face
sinteze; a te autosupraveghea; a te adapta la solicitările noi, problematice.
A doua etapă în definirea conştiinţei este reprezentată de reflecţiile lui Henri Ey care descrie
2 componente ale conştiinţei: conştiinţa despre lume (se bazează pe modele sau imagini ale
realităţii obiective) şi conştiinţa de sine (se întemeiază pe modelul eului şi pe trăsăturile
personale).
Ca realizări ale celei de-a treia etape în definirea conştiinţei se menţionează: evidenţierea
caracterului reflexiv al conştiinţei (J. Piaget), accentuarea simţirii şi afectivităţii (Humphrey),
sau a intenţionalităţii conştiinţei (Pacherie).
Modelele explicatv-interpretative ale conştiinţei încearcă să descrie, explice şi interpreteze
principalele componente structurale şi aspecte ale funcţionării conştiinţei. Aceste modele se
grupează în două mari categorii, şi anume: modelele tradiţionale şi modelele actuale ale
conştiinţei. Modelele explicativ- interpretative tradiţionale ale conştiinţei sunt: modelul topic,
modelul dinamic şi modelul constructivist. Modelele explicativ – interpretative actuale ale
conştiinţei sunt modelul psihocibernetic, modelul psihoumanist, modelul psihocognitvist şi
modelul psihoevoluţionist. Conţinuturile conştiinţei nu trec direct în inconştient ci rămân o
perioadă în subconştient la fel se întâmplă şi cu conţinuturile inconştientului care trec prin
subconştient şi apoi pătrund în conştientă. El se află amplasat între conştient şi inconştient, se
află în slujba conştientei iar conţinuturile sale sunt mai apropiate de conştient decât de
inconştient.
Subconştientul este formaţiunea sau nivelul psihic ce cuprinde actele care au fost cândva
conştiente dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştiinţei. Este un rezervor
unde se conservă amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, stereotipiile. După M.Zlate
subconştientul nu este doar rezervor al faptelor de conştiinţă ci are mecanisme proprii, el
poate prelucra, restructura, crea amintirile. Automatismele scoase la suprafaţă din
subconştient nu vor fi absolut identice cu cele care au intrat.
Caracterele distinctive ale structurilor subconştiente:

 Se sustrag imperativului biologic.

 Se folosesc de structuri fragmentare incomplete şi labile ce înmănunchează stări

sufleteşti complexe, dar nu ajung la unitatea superioară a conştiinţei. Sunt

31
 structuri ce iau forma visului, se organizează spontan şi se efectuează în afara
oricărui efort sau deliberări
 Sunt într-o devenire dinamică ce se realizează prin disocierea a diferite complexe
din articulaţiile lor anterioare şi reconstituirea datelor ce le alcătuiesc în elaborări
noi, arbitrare.
 Au caracter spontan realizându-se fără efort. Se prezintă spiritului în mod direct
dar sunt fugitive, instabile, mişcătoare.
 Au un anumit mod de articulare, o forţă dinamică ce depăşeşte cantitatea
materialului de care dispune.
 Dispun de efervescenţă şi devenire dar au o anumită coerenţă interioară,
dobândită prin interpretarea strânsa a datelor ce concură la formarea lor.
 Nu sunt supuse factorului timp.

Subconştientul apare când realitatea nu mai este definită prin tensiune înaltă ce condiţionează
veghea, inserţia psihologică în lume şi vieţuirea individului în plan exterior ci într-o perioadă de
totală destindere organică şi psihologică şi cu tensiune joasă, caracteristică stărilor crepusculare
de alterare a funcţiunilor adaptative ale conştiinţei. Subconştientul influenţează şi viaţa
inconştientă.

Afirmarea inconştientului este legată de numele lui S. Freud dar concepţia lui a fost
precedată de abordarea filozofică a acestei noţiuni. În modelul freudian clasic, inconştientul
are trei semnificaţii: atribut al conţinuturilor psihice situate în afara câmpului de conştiinţă,
instanţă a aparatului psihic, având caracteristici aparte şi influenţând determinarea
conduitelor, mod specific de existenţă a sinelui şi latură a eului şi supraeului. După Freud,
inconştientul înmagazinează amintiri uitate sau reprimate care au căzut sau au fost aruncate
dar este şi energiilor de bază, al impulsurilor instinctive (în principal, impulsul sexual şi
agresivitatea). Conţinuturile inconştientului nu pot fi accesate decât prin formele prin care
acestea încearcă să se întoarcă în conştient, după ce au fost refulate. Aceste forme sunt visele,
actele ratate, lapsusurile, asociaţiile de imagini, cuvinte şi idei. Discipolii şi apoi dizidenţii de
la teoria lui Freud îmbogăţesc cunoaşterea inconştientului. Astfel, Alfred Adler considera
inconştientul ca fiind determinat de voinţa de putere şi de complexul de inferioritate. Carl
Gustav Jung propune o nouă teorie a libidoului, conform căreia acesta ar fi constituit din
toate manifestările instinctuale dominante şi ar fi orientat spre sine şi spre lume, ca de altfel
întreaga personalitate umană. Jung introduce conceptul de inconştient colectiv, care
depăşeşte sensul pe care i l-a dat Freud, sens care avea în vedere faptul că inconştientul

32
fiecărui individ conţine fapte şi trăiri care se regăsesc în orice alt inconştient. Sigmund Freud
susţinea că inconştientul este de natură pur afectivă. Alţi autori susţin că inconştientul are în
structura sa şi elemente raţionale, deci poate avea şi o natură verbală. Jaques Lacan defineşte
inconştientul ca discurs al Altuia, iar Altul este locul unui semnificant pur, unde se
marchează divizarea subiectului.

Inconştientul dispune de o organizare a propriei sale subiectivităţi şi îndeplineşte diverse

roluri: rol de energizare şi dinamizare a vieţii psihice, rol de facilitare a procesului creator,
rol de realizare a unităţii Eu-lui. Reprezentările inconştiente sunt organizate în fantasme,
scenarii imaginare de care pulsiunea se fixează şi care pot fi concepute ca nişte veritabile
puneri în scenă ale dorinţei. Puţini autori consideră că ar avea rol şi valoare pozitivă. Jung
consideră inconştientul superior conştientului pentru că el “crează combinaţii subliminale
foarte fine ce servesc omului drept ghid”. M.Ralea îl consideră “rezervor care insuflă
conştiinţei seva de viaţă de care are nevoie”.
Funcţiile esenţiale ale inconştientului sunt:

▪ Prepararea şi susţinerea operaţiilor spiritului,

▪ Eliberarea gândirii pentru a deveni aptă de rezolvarea altor sarcini.
▪ Rol de energizare şi dinamizare a vieţii psihice,
▪ Rol de facilitare a procesului creator prin combinări şi recombinări spontane,
▪ Rol de asigurare a unităţii eului ca prinicipal depozitar al programelor informaţionale şi a
tensiunilor motivaţionale.
Între conştient şi inconştient există trei tipuri de relaţii:
1. relaţii circulare (constau în faptul ca oricare din activităţile mintale începute în conştient pot
trece în inconştient unde este posibila găsirea unei soluţii),
2. Relaţii de subordonare integrativă (care pot fi de doua tipuri: dominarea inconştientului de
către conştient şi dominarea conştientului de către inconştient),
3. relaţiile de echilibrare (specifice stărilor psihice de aţipire, reverie, spontaneitate, contemplaţie
în care individul nu este nici total conştient nici inconştient surprind relaţiile de echilibrare dintre
aceste doua niveluri).

33
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ
COSMOVICI, A., (1996), Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi.
CREŢU, T.(2001), Psihologie generală, Editura Credis, Bucureşti.
GOLU, M. (2005), Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti RADU, I.,
GOLU, M. (2007), Fundamentele psihologiei. Romania de Mîine: București.
DRUŢU, I., MARE, V., MICLEA, M., PODAR, T., PREDA, V., (1991), Introducere în
psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj—Napoca.
ZLATE, M., (2006), Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, Bucureşti.
ZLATE, M., (2010), Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi.

LECTURI SUPLIMENTARE
PAVELCU, V, (1972), Drama psihologiei, EDP, Bucureşti
ROŞCA, A., BEJAT, M. (1976), Istoria ştiinţelor în România, Psihologia, Ed.
Academiei RSR, Bucureşti.
HERSENI, T. (1980), Cultura psihologică românească, Ed. Şt. şi Enciclopedică, Bucureşti.
MORIN, E., (1986), „Unitatea omului ca fundament şi abordare interdisciplinară” în: TONOIU,
V., BĂDESCU, I. (1986) (trad ): Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane, Ed. Politică, Bucureşti.
PIAGET, J., (1972), Dimensiuni interdisciplinare ale psihologiei, EDP,Bucureşti.

34
35