PROBLEME DE INTEGRARE ALE

COPIILOR CU CERINTE EDUCATIVE SPECIALE

CERNAIANU CAMELIA
Omul este o fiinţă dependentă în activitatea pe care o desfăşoară de ceilalţi. Are nevoia
permanentă de a comunica şi coopera.
Întâlnim peste tot în jurul nostru oameni cu deficienţe. Ei sunt percepuţi diferit, perceperea lor
socială nefiind întotdeauna constantă, ea variază de la societate la societate, furnizând
semnificaţii diferite, în funcţie de cultura şi de valorile promovate. Mulţi oameni au reticenţe
faţă de persoanele cu deficienţe, deoarece au o concepţie greşită despre ele. Trebuie însă să
înţelegem că sunt nişte oameni la fel ca ceilalţi, fiind produsul unic al eredităţii lor şi al
mediului.
Persoanele deficiente, la rândul lor au două păreri în ceea ce priveşte impedimentul lor:
unele îl consideră un dezastru, iar altele un simplu inconvenient.
Din categoria copiilor cu C.E.S (cerinţe educative speciale) fac parte atât copiii cu deficienţe
propriu zise, cât şi copiii fără deficienţe, dar care prezintă manifestări stabile de inadaptare la
exigenţele şcolii. Din această categorie fac parte:
- copiii cu deficienţe senzoriale şi fizice (tulburări vizuale, tulburări de auz, dizabilităţi
mintale, paralizia cerebrală);
- copiii cu deficienţe mintale, comportamentale (tulburări de conduită, hiperactivitate cu
deficit de atenţie-ADHD, tulburări de opoziţie şi rezistenţă);
- copiii cu tulburări afective, emoţionale (anxietatea, depresia, mutism selectiv, atacul de
panică, tulburări de stres posttraumatic, tulburări de alimentaţie: anorexia nervoasă, bulimia
nervoasă, supra-alimentarea);
- copiii cu handicap asociat;
- copiii cu dificultăţi de cunoaştere şi învăţare (dificultăţi de învăţare, sindromul Down,
dislexia, discalculia, dispraxia);
- copiii cu deficienţe de comunicare şi interacţiune (tulburări din spectrul autistic, sindromul
Asperger, întârzieri în dezvoltarea limbajului).
Copiii cu C.E.S. pot prin joc să-şi exprime propriile capacităţi. Astfel copilul capătă prin
joc informaţii despre lumea în care trăieşte, intră în contact cu oamenii şi cu obiectele din
mediul înconjurător şi învaţă să se orienteze în spaţiu şi timp.
Datorită faptului că se desfăşoară mai ales în grup, jocul asigură socializarea. Jocurile sociale
sunt necesare pentru persoanele cu handicap, întrucât le oferă şansa de a juca cu alţi copii,
orice joc având nevoie de minim două persoane pentru a se desfăşura. Jocurile trebuie însă să
fie adaptate în funcţie de deficienţa copilului.
Copiii cu tulburări de comportament trebuie să fie permanent sub observaţie, iar la cei cu
ADHD jocurile trebuie să fie cât mai variate.
Şcoala este de asemenea un mediu important de socializare.
Formele de integrare a copiilor cu C.E.S. pot fi următoarele: clase diferenţiate, integrate
în structurile şcolii obişnuite, grupuri de câte doi-trei copii deficienţi incluşi în clasele
obişnuite, integrarea individuală a acestor copii în aceleaşi clase obişnuite.
Integrarea şcolară exprimă atitudinea favorabilă a elevului faţă de şcoala pe care o urmează;
condiţia psihică în care acţiunile instructive-educative devin accesibile copilului; consolidarea
unei motivaţii puternice care susţine efortul copilului în munca de învăţare; situaţie în care
copilul sau tânărul poate fi considerat un colaborator la acţiunile desfăşurate pentru educaţia
sa; corespondenţa totală între solicitările formulate de şcoală şi posibilităţile copilului de a le
rezolva; existenţa unor randamente la învăţătură şi în plan comportamental considerate
normale prin raportarea la posibilităţile copilului sau la cerinţele şcolare.
În şcoală, copilul cu tulburări de comportament aparţine de obicei grupului de elevi slabi
sau indisciplinaţi, el încălcând deseori regulamentul şcolar. Din asemenea motive, copilul cu
tulburări de comportament se simte respins de câtre mediul şcolar (educatori, colegi). Ca
urmare, acest tip de şcolar intră în relaţii cu alte persoane marginalizate, intră în grupuri
subculturale şi trăieşte în cadrul acestora tot ceea ce nu-i oferă societatea.
Datorită comportamentului lor discordant în raport cu normele şi valorile comunităţii
sociale, persoanele cu tulburări de comportament sunt, de regulă, respinse de către societate.
Aceste persoane sunt puse în situaţia de a renunţa la ajutorul societăţii cu instituţiile sale,
trăind în familii problemă, care nu se preocupă de bunăstarea copilului.
Elevii cu C.E.S. au nevoie de un curriculum planificat diferenţiat, de programe de
terapie lingvistică, de tratament logopedic specializat, de programe specifice de predare-
învăţare şi evaluare specializate, adaptate abilităţilor lor de citire, scriere, calcul, de programe
terapeutice pentru tulburări motorii. De asemenea vor beneficia de consiliere şcolară şi
vocaţională personală şi a familiei.
Stilul de predare trebuie să fie cât mai apropiat de stilul de învăţare pentru ca un volum mai
mare de informaţii să fie acumulat în aceeaşi perioadă de timp. Acest lucru este posibil dacă
este cunoscut stilul de învăţare al copilului, dacă este făcută o evaluare eficientă care ne
permite să ştim cum învaţă copilul, dar şi ce si cum este necesar să fie învăţat.
Unii elevi au nevoie de o terapie a tulburărilor de vorbire şi de limbaj şi de psihoterapie
individuală şi de grup pentru sprijinirea integrării pe plan social.
De asemenea copiii au nevoie de ajutor suplimentar din partea profesorilor şi colegilor, fiind
nevoie să primească în activitatea şcolară conţinuturi şi sarcini simplificate.
Elevii cu tulburări vizuale, tulburări de auz, cu dizabilităţi fizice, necesită programe şi
modalităţi de predare adaptate cerinţelor lor educative, programe de terapie, rampe de acces
pentru deplasare, asistenţă medicală specializată, asistenţă psihoterapeutică.
Elevii ce prezintă tulburări emoţionale trebuie să fie din timp identificaţi astfel încât
consultarea psihologului, a medicului neuropsihiatru şi terapia să fie făcute cât mai precoce,
cu implicarea tuturor factorilor educaţionali (familie, cadre didactice). Consilierul şcolar este
şi el de un real ajutor, el oferind consilierea elevului şi a familiei.
Din experienţa personală putem afirma că profesorul poate folosi în procesul de
predare-învăţare, evaluare diverse strategii şi intervenţii utile:
-Crearea unui climat afectiv-pozitiv;
-Stimularea încrederii în sine şi a motivaţiei pentru învăţare;
-Încurajarea sprijinului şi cooperării din partea colegilor, formarea unei atitudini
pozitive a colegilor;
-Încurajarea independenţei, creşterea autonomiei personale;
-Încurajarea eforturilor;
-Sprijin, încurajare şi apreciere pozitivă în realizarea sarcinilor şcolare, fără a crea
dependenţă;
-Folosirea frecventă a sistemului de recompense, laude, încurajări, întărirea pozitivă,
astfel încât să fie încurajat şi evidenţiat cel mai mic progres;
-Crearea unui climat afectiv, confortabil;
-Centrarea învăţării pe activitatea practică;
-Sarcini împărţite în etape mai mici, realizabile;
-Folosirea învăţării afective;
-Adaptarea metodelor şi mijloacelor de învăţare, evaluare,etc.
Abordarea incluzivă susţine că şcolile au responsabilitatea de a-i ajuta pe elevi să
depăşească barierele din calea învăţării şi că cei mai buni profesori sunt aceia care au
abilităţile necesare pentru a-i ajuta pe elevi să reuşească acest lucru. Pentru aceasta şcoala
trebuie să dispună de strategii funcţionale pentru a aborda măsuri practice care să faciliteze
îndepărtarea barierelor cu care se confruntă elevii în calea participării lor la educaţie. Putem
stabili de asemenea relaţii de colaborare cu autorităţile locale, părinţii şi reprezentanţii
comunităţii.
Poate fi dezvoltat un mediu afectiv pozitiv în care elevii să poată discuta cu lejeritate
despre dificultăţile pe care le pot întâlni şi să aibă curaj să ceară ajutor.
Într-o abordare incluzivă toţi elevii trebuie consideraţi la fel de importanţi, fiecăruia să îi
fie valorificate calităţile, pornind de la premisa că fiecare elev este capabil să realizeze ceva
bun.
Adesea, când explorăm universul fiinţei umane, ne confruntăm cu o mare diversitate. Copiii
care ne trec pragul claselor ne pun în situaţia de a căuta mereu noi soluţii la problemele
ridicate. De cele mai multe ori găsim soluţiile cele mai bune pentru copii. Însă, uneori suntem
puşi în dificultate de complexitatea problemelor. Una dintre aceste probleme o reprezintă
copiii cu cerinţe educative speciale.
Aceşti copii nu sunt speciali în sine. Ei au nevoie doar de o abordare personalizată în
ceea ce priveşte demersurile pe care le întreprindem în educaţia lor.
Educaţia incluzivă (după definiţia dată de UNESCO) este un mod de educaţie adaptat la şi
individualizat în funcţie de nevoile tuturor copiilor în cadrul grupurilor şi claselor echivalente
ca vârstă, în care se regăsesc copii cu nevoi, capacităţi şi nivele de competenţă foarte diferite.
Prin educaţia incluzivă este oferit suport - în cadrul şcolilor de masă şi al claselor normale -
copiilor cu dificultăţi de învăţare, indiferent de originea lor socială sau de tulburările pe care
le prezintă, acceptaţi alături de colegii lor "normali".
Educaţia incluzivă este o mişcare mondială bazată pe drepturile umane de bază,.
Conform principiilor drepturilor omului, fiecare copil, indiferent de apartenenţa sa sau de
nivelul de dezvoltare a capacităţilor sale, are dreptul la o educaţie de bună calitate, care să
conducă în cea mai mare măsură la dezvoltarea capacităţilor sale cognitive şi de integrare
socială. Diferenţierea şcolară pe baza apartenenţei la o anumita categorie socială sau a
nivelului de dezvoltare individuală este nedreaptă şi nu justifică excluderea din şcoala de
masă. Al doilea argument care susţine necesitatea mişcării integraţioniste este acela că şcoala
de masă este cea care asigură mediul, precum şi nivelul de calitate cel mai propice
învăţământului şi însuşirii aptitudinilor sociale şi cognitive. Pentru a uşura copiilor cu
dificultăţi de asimilare integrarea în şcolile de masă, este necesar ca în aceste şcoli să se
asigure o atmosferă mai primitoare şi de acceptare.
Datorită unui nivel mai redus al cerinţelor, de cinci ori mai mulţi copii cu nivel socio-
economic redus faţă de cei cu nivel socio-economic crescut sunt înscrişi în şcolile ajutătoare
speciale, în loc de şcolile generale. Astfel se creează un cerc vicios : performanţe şcolare slabe
- loc de muncă cu salarizare scăzută - perspective sociale slabe - nivel de viaţă scăzut -
tensiuni în viaţa personală. Si totul se repetă în generaţia următoare. Tuturor acestor copii le-
ar asigura posibilităţi mai bune şcoala generală unde un sistem educaţional mai atent, le-ar
putea schimba soarta în bine. Dar pentru ca aceşti copii dezavantajaţi să aibă loc în şcolile
generale, trebuie să se producă schimbări majore atât la nivelul atitudinii corpului profesoral,
cât şi al sistemului educaţional, respectiv a metodelor de stimulare a dezvoltării şi al
psihodiagnozei.
Pentru prevenirea declinului social ulterior nu este suficient ca aceşti copii să fie
menţinuţi în sistemul educaţional tradiţional pentru că există pericolul dificultăţilor de
adaptare la standardele ridicate şi deci pericolul de eşec sau abandon şcolar. Pe lângă
acceptarea copilului în şcoala de masă, trebuie asigurat un mediu educaţional corespunzător,
suport şi experienţe pozitive copilului cu dificultăţi de învăţare.
O caracteristica speciala a acestor copii "în pericol de excludere" o constituie faptul că
posibilităţile lor nu sunt în concordanţă cu nivelul obişnuit al aşteptărilor faţă de copii. Ei nu
se adaptează cu uşurinţă si nu pot obţine succese în cadrul sistemului educaţional tradiţional.
(Nu reuşesc la examenele de capacitate sau bacalaureat, nu reuşesc să obţină diplome). În
spatele acestor probleme, stă desigur şi nivelul lor ineficient de funcţionare a proceselor
cognitive, agravat de faptul că nici în cadrul familiei şi nici în şcoală, ei nu beneficiază de o
stimulare cognitivă corespunzătoare. Deficitul cognitiv apărut în urma educaţiei
necorespunzătoare este totuşi reversibil şi poate fi compensat chiar şi în cazul unor tulburări
organice, cu condiţia ca potenţialul copilului să fie activat în mod corespunzător. Toate aceste
corecturi se pot realiza în cadrul şcolii de masă şi al familiei, cu ajutorul programelor de
dezvoltare cognitivă.
Recunoscând faptul că orice proces de readaptare a unei persoane cu cerinţe educative
speciale ar trebui să ţină cont de măsurile care favorizează autonomia sa personală şi asigură
independenţa sa economică şi integrarea sa socială, cea mai completă posibil, trebuie incluse
şi dezvoltate programe de readaptare, măsuri individuale şi colective care să favorizeze
independenţa personală, care să-i permită să ducă o viaţă cât mai normală şi completă posibil,
ceea ce include dreptul de a fi diferit. O readaptare totală presupune un ansamblu de măsuri
fundamentale şi complementare, dispoziţii, servicii de facilitare care ar putea garanta
accesibilitatea la confortul fizic şi psihologic. Adaptarea mobilierului exterior şi urbanismul,
accesul în clădiri, la amenajări şi instalaţii sportive, transportul şi comunicaţiile, activităţile
culturale, timpul liber şi vacanţele trebuie să constituie tot atâţia factori care contribuie la
realizarea obiectivelor readaptării.
Este important să se determine participarea, în măsura posibilului, a persoanelor cu
cerinţe educative speciale şi a organizaţiilor care-i reprezintă la toate nivelele de elaborare a
acestor politici. Legislaţia trebuie să ţină cont de drepturile persoanelor cu deficienţe şi să
favorizeze, pe cât posibil, participarea lor la viaţa civilă. În cazul în care persoanele cu cerinţe
educative speciale nu sunt în măsură să-şi exercite în mod deplin drepturile lor de cetăţeni,
trebuie să fie ajutate să participe cât mai mult posibil la viaţa civilă, asigurându-le ajutorul
adecvat şi luând măsurile necesare. Profesioniştii trebuie să informeze asupra tuturor
aspectelor vieţii, iar persoanele cu deficienţe trebuie să aibă posibilitatea de a-şi procura
informaţia ele însele. Dacă natura, gravitatea deficienţei sau vârsta persoanei nu permit
reconversia sa personală, chiar în atelier protejat, la domiciliu sau în centre de ajutor pentru
muncă, ocupaţiile cu caracter social sau cultural trebuie să fie prevăzute. Măsuri potrivite
trebuie avute în vedere pentru a asigura persoanelor cu cerinţe educative speciale şi în special
persoanelor cu deficienţe mentale condiţii de viaţă care să le asigure dezvoltarea normală a
vieţii lor psihice.
Copilul cu deficienţe se adaptează greu la relaţiile interpersonale, de aceea părinţii
trebuie să joace rolul de mediator între copil şi persoanele străine. Uneori părinţii pot
dramatiza excesiv reacţiile inadecvate venite din partea unei persoane străine, identificând o
falsă rea intenţie într-un gest oricât de neutru. Pe de altă parte, unii părinţi refuză să ţină cont
de dificultăţile sociale determinate de deficienţă. În acest fel, ei îi împiedică pe copii să
înţeleagă şi să accepte toate aspectele legate de propria deficienţă. Datorită acestui rol
suplimentar de mediator, reacţiile părinţilor în faţa unui copil cu deficienţă capătă o
importanţă majoră. Părinţii reacţionează prin supraprotecţie, acceptare, negare sau respingere.
Copiii, majoritatea timpului lor liber şi nu numai, si-l petrec jucându-se. Jocul reprezintă
pentru copii o modalitate de a-şi exprima propriile capacităţi. Prin joc, copilul capătă
informaţii despre lumea în care trăieşte, intră în contact cu oamenii şi cu obiectele din mediul
înconjurător şi învaţă să se orienteze în spaţiu şi timp. În timpul jocului, copilul vine în
contact cu alţi copii sau cu adultul, astfel că jocul are un caracter social.
Jocurile sociale sunt esenţiale pentru copiii cu deficienţe, întrucât le oferă şansa de a se juca
cu alţi copii. În aceste jocuri sunt necesare minim două persoane care se joacă şi comentează
situaţiile de joc (loto, domino, table, cuburi, cărţi de joc etc.). În perioada de preşcolar se
desfăşoară mai ales în grup, asigurându-se astfel socializarea. Din acest motiv, copiii cu
deficienţe trebuie să fie înscrişi la grădiniţă, alături de copiii sănătoşi. Copiii sunt curioşi, dar
practici, astfel că ei vor accepta uşor un copil cu deficienţă fizică, care se deplasează în scaun
cu rotile sau în cârje. Ei sunt suficient de simpli şi deschişi pentru a accepta uşor un coleg cu
probleme de sănătate. Perioada de preşcolar este cea mai indicată pentru începerea socializării
copiilor cu deficienţe. La această vârstă, socializarea se realizează uşor prin intermediul
jucăriilor şi al echipamentelor de joc. Totuşi, trebuie să fim atenţi la unele probleme
deosebite. Unii copii cu deficienţe au avut experienţa neplăcută a spitalizării şi a separării de
părinţi. De aceea, pot apărea reacţii intense, mai ales în primele zile de grădiniţă. În alte
cazuri, copilul are probleme legate de utilizarea toaletei şi de deplasare. În aceste situaţii, este
de preferat să se solicite prezenţa mamei până la acomodarea copilului în colectivitate şi
acomodarea personalului cu problemele copilului. Jocurile trebuie să fie adaptate în funcţie de
deficienţa copilului. Copiii cu tulburări de comportament trebuie să fie permanent sub
observaţie.
Copiii cu cerinţe educative speciale pot fi integraţi în mediul şcolar/preşcolar în mai
multe feluri: prin integrarea individuală a acestora în clasele obişnuite, grupuri de doi-trei
copii cu deficienţe incluşi în clasele obişnuite, clase diferenţiate, incluse în structura
şcolii/grădiniţei obişnuite. Integrarea acestor copii în colectivul unei clase obişnuite exprimă
atitudinea favorabilă a acestora faţă de unitatea de învăţământ şi faţă de cadrul didactic, ajută
la consolidarea unei motivaţii puternice, care susţine efortul copilului în activitatea de
învăţare, duce la realizarea unor progrese la învăţătură şi în plan comportamental.
Predispoziţia biologică nu este o sentinţă, iar mediul social este o şansă. Sentinţa produsă
de societate este mai periculoasă pentru un copil în dezvoltare decât predispoziţia biologică.
Pornind de aici, trebuie să înţelegem faptul că trăim într-o lume a diversităţii umane, că şcoala
nu se poate eschiva de la rolul de promotor al progresului uman şi că doar ea poate facilita
schimbarea, întrevăzută ca posibilă, a mentalităţii şi atitudinii faţă de cerinţele educative ale
tuturor copiilor.
Şcoala va reuşi să răspundă cerinţelor speciale de educaţie ale copiilor aflaţi în
dificultate şi nevoilor de educaţie ale familiilor acestora doar prin eforturile ei interne şi cu
sprijinul tuturor.

BIBLIOGRAFIE:
Weihs T J “Copilul cu nevoi speciale”, Ed Triade, Cluj Napoca, 1998
6. Arcan P, Ciumageanu D “Copilul deficient mintal”, Ed Facla
7. Verza F “Introducerea în psihopedagogia specială şi asistenţa socială”, Ed Fundatiei
Humanitas, 2002
 COPIII CU CERINTE EDUCATIVE SPECIALE-PROBLEME DE
INTEGRARE

INSTITUTOR:
RĂDOI ADRIANA-CRISTINA
GRADINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT
NR.1, TG-JIU

Întâlnim peste tot în jurul nostru oameni cu deficienţe. Ei sunt percepuţi diferit,
perceperea lor socială nefiind întotdeauna constantă, ea variază de la societate la societate,
furnizând semnificaţii diferite, în funcţie de cultura şi de valorile promovate. Mulţi oameni au
reticenţe faţă de persoanele cu deficienţe, deoarece au o concepţie greşită despre ele. Trebuie
însă să înţelegem că sunt nişte oameni la fel ca ceilalţi, fiind produsul unic al eredităţii lor şi al
mediului.
Copiii cu C.E.S. pot prin joc să-şi exprime propriile capacităţi. Astfel copilul capătă prin
joc informaţii despre lumea în care trăieşte, intră în contact cu oamenii şi cu obiectele din
mediul înconjurător şi învaţă să se orienteze în spaţiu şi timp.
Datorită faptului că se desfăşoară mai ales în grup, jocul asigură socializarea. Jocurile sociale
sunt necesare pentru persoanele cu handicap, întrucât le oferă şansa de a juca cu alţi copii,
orice joc având nevoie de minim două persoane pentru a se desfăşura. Jocurile trebuie însă să
fie adaptate în funcţie de deficienţa copilului.
O caracteristica speciala a acestor copii "în pericol de excludere" o constituie faptul că
posibilităţile lor nu sunt în concordanţă cu nivelul obişnuit al aşteptărilor faţă de copii. Ei nu
se adaptează cu uşurinţă si nu pot obţine succese în cadrul sistemului educaţional tradiţional.
(Nu reuşesc la examenele de capacitate sau bacalaureat, nu reuşesc să obţină diplome). În
spatele acestor probleme, stă desigur şi nivelul lor ineficient de funcţionare a proceselor
cognitive, agravat de faptul că nici în cadrul familiei şi nici în şcoală, ei nu beneficiază de o
stimulare cognitivă corespunzătoare. Deficitul cognitiv apărut în urma educaţiei
necorespunzătoare este totuşi reversibil şi poate fi compensat chiar şi în cazul unor tulburări
organice, cu condiţia ca potenţialul copilului să fie activat în mod corespunzător. Toate aceste
corecturi se pot realiza în cadrul şcolii de masă şi al familiei, cu ajutorul programelor de
dezvoltare cognitivă.
Educaţia incluzivă este o mişcare mondială bazată pe drepturile umane de bază,.
Conform principiilor drepturilor omului, fiecare copil, indiferent de apartenenţa sa sau de
nivelul de dezvoltare a capacităţilor sale, are dreptul la o educaţie de bună calitate, care să
conducă în cea mai mare măsură la dezvoltarea capacităţilor sale cognitive şi de integrare
socială. Diferenţierea şcolară pe baza apartenenţei la o anumita categorie socială sau a
nivelului de dezvoltare individuală este nedreaptă şi nu justifică excluderea din şcoala de
masă. Al doilea argument care susţine necesitatea mişcării integraţioniste este acela că şcoala
de masă este cea care asigură mediul, precum şi nivelul de calitate cel mai propice
învăţământului şi însuşirii aptitudinilor sociale şi cognitive. Pentru a uşura copiilor cu
dificultăţi de asimilare integrarea în şcolile de masă, este necesar ca în aceste şcoli să se
asigure o atmosferă mai primitoare şi de acceptare.