Complexul lui Portnoy intre o

mama devoratoare si apararile de

tip pervers
BY ALEXA PLESCAN · PUBLISHED MARCH 6, 2011 · UPDATED MAY 15, 2019
0SHARES
Share
Pin
Share
=== tot omul bolnav scâncește după mama; dacă ea nu se află prin preajmă,
trebuie să se mulțumească cu alte femei ===
Ceea ce iubesc de-a dreptul la Roth, este prietenia dintre scrierile lui și
discursul psihanalitic. Fin observator al simptomelor de tip nevrotic sau
chiar la limita acestora cu psihoticul, Roth reconstruiește potențiale scenarii
analitice în opere livrești pentru care nu degeaba a primit cea mai înaltă
distincție a Academiei Americane, Gold Medal in Fiction (în 2002).
Parcurgând diferite recenzii ale romanului, o impresie persista pe penița
mai multor critici: Complexul lui Portnoy este o carte în care nu se întâmplă
nimic. Și, în general, cărțile lui Roth au o acțiune care, prin însăși natura ei,
e lipsită de acțiune. Subscriu total acestei constatări, dar ea nu mi-l face mai
puțin drag pe Philip Roth. Dimpotrivă, tocmai această calitate a romanelor
lui, lipsa de acțiune, o face să semene teribil de mult cu discursul unui
pacient într-o cură analitică. Discurs care, nu de puține ori, devine
plictisitor chiar și pentru analist. Asta mă duce cu gândul la o genială
întrebare care i-a fost pusă unuia dintre cei mai mari psihanaliști,
D.Winnicott. Întrebarea suna cam așa: ”cum faci diferența între o persoană
care are nevoie de tratament psihiatric și una care se poate ajuta singură în
urma unor discuții cu consilierul?”. Răspuns: ”dacă persoana care vine să vă
vorbească și în timp ce o ascultați simțiți că vă plictisește, atunci este bolnavă
și are nevoie de tratament psihiatric.”
Așadar, discursul lui Roth prin vocea personajului său, Alex Portnoy, nu
face decât să ne introducă în atmosfera unei veritabile cure analitice.
Monologul analizandului traversează perioada copilăriei unui evreu
sugrumat atât de o mamă devoratoare cât și o religie declarată ca fiind
absurdă, până la maturizarea acestuia, proces care se desfășoară sub semnul
celui mai cunoscut mecanism al Inconștientului: repetiția. Pentru că, așa
cum spune însuși autorul în Postfață, ”tot omul bolnav scâncește după
mama; dacă ea nu se află prin preajmă, trebuie să se mulțumească cu alte
femei.” Altfel spus, întrega organizare a vieții sale ulterioare, stă sub semnul
repetiției a unor mecanisme deprinse în copilăria timpurie.

Titlul lucrării este cheia interpretării romanului, dar nu neapărat constituie

și faza fixației personajului principal. Pentru că vom vedea că Alexander nu
numai că nu depășește faza Complexului Oedip, dar se pare că nici n-a ajuns
în această fază. În alte cuvinte, fixația este la nivel pregenital. Despre ce
înseamnă acest lucru, mai târziu. Deocamdată să rezumăm în ce constă
Complexul Oedip la băieți. Copilul se află într-o relație bilateral deschisă cu
mama, până în jurul vârstei de 3 ani. Asta înseamnă o relație de dependență
totală față de funcția maternă, relație fuzională, ce determină un mecanism
de funcționare de tip fuzional. În această perioadă tatăl lipsește din câmpul
perceptiv al dorințelor bebelușului. Odată cu integrarea mai bună a Eului
fizic al copilului dar și cu creșterea lui psihică propriu-zisă, acesta constată
că el nu e singurul obiect al dorinței mamei. Ci mai există și un celălalt obiect
al dorinței mamei, care, în genere, este tatăl. Având de-a face cu două
presiuni psihice extrem de puternice, pe de-o parte angoasa de castrare, iar
pe de altă parte dorința sa de posedare a mamei, copilul începe să creeze
mecanisme prin care să rezolve aceste conflicte psihice. Astfel, el face din
tată un model de masculinitate pentru că, doar făcându-și-l prieten pe
dușman poate să învețe de la acesta metodele prin care s-o cucerească pe
mamă. Celălalt obiect al mamei, tatăl în cazul nostru, este introdus copilului
de discursul mamei. Dacă mama îi va știrbi poziția falică tatălui prin
discursul său (ex: ”uită-te la taică-tu ăsta care numai să bea știe, nimic
altceva nu face!”), copilul va acționa în consecință, repercursiunile fiind de
ordin antisocial. Așadar, complexul Oedip se structurează prin introducerea
în relația mamă-copil, al unui al treilea obiect, denumit ”celălalt obiect al
dorintei mamei” , in teoria lacaniana. Această nouă relație, de tip
triangularizat, constituie matricea de funcționare normală ulterioară a
copilului.
Or în povestea noastră, complexul Oedip capătă trăsături tragice, tocmai
prin lipsa introducerii trangularizării, adică a tatălui. Așa cum însuși
personajul declară, pentru el, ”Oedip Rege e piesa cea mai înspăimântătoare
și cea mai serioasă din istoria literaturii – nu-i o mascaradă!”. 
Înspăimântătoare deoarece Alex Portnoy, nu a reușit să iasă din Complexul
Oedip, sau, mai bine spus, din prima fază a acestuia (relația fuzională cu
mama, relație psihotică în sens psihanalitic). Dar să vedem cine este
modelul de masculinitate pentru micul băiat: un tată prezent fizic, dar
absent pe toate celelalte planuri. Un tată castrat simbolic, a cărei singură
preocupare pare a fi defecarea la propriu, căci are mari probleme cu
constipația. Așadar, într-o manieră de-un sarcasm usturător, eroul
romanului plasează rolul de masculinitate într-un om ale cărui cele mai
crâncene lupte, cele mai arzătoare dorințe, cele mai mari realizări sunt
determinate de propriul intestin.

În schimb, falicitatea familiei este atribuită unei mamei pe cât de seductive,

pe-atât de devoratoare. ”La copilul destinat să ajungă la o soluție perversă a
dorinței sexuale, inconștientul mamei joacă un rol esențial. Ai fi tentat să
crezi că mama viitorului pervers refuză ea însăși adevărul și denigrează
funcția falică a tatălui. Este posibil ca, în plus, ea să-i dea copilului
sentimentul că el sau ea este un substitul falic. De multe ori descoperim că,
în istoria acestor pacienți, copilului i-a fost dat un alt model de virilitate:
bunicul matern, un unchi, Dumnezeu – pot fi oferiți de către mamă ca
singurul obiect falic valabil.” (Pledoarie pentru o anumită anormalitate – Joyce
Mc.Dougall). Se pare că singurul obiect falic valabil al personajului nostru, a
fost introdus prin discursul mamei de insăși religia lor. Religie pe care
copilul nu a găsit-o ca fiind numai absurdă, ci a respins-o total, declarându-
se, încă de la vârsta adolescenței, un ateu. Astfel, avem de-a face cu un tată
absent deci cu un model de masculinitate absent, în schimb avem o mamă
falică și devoratoare. O mamă care proiectează propriile dorințe asupra
copilului și care îl sufocă pe acesta cu un soi de afectivitate erotizată. Aici
ajungem în punctul în care putem afirma că atitudinea mamei față de copil
este ambivalentă: pe de-o parte este seducătoare (”puișorul mamii”), pe de
cealaltă atitudinea ei este una vădit disprețuitoare față de sexualitatea
copilului, negându-i acestuia orice conștiință sexuală (vezi episodul în care
Portnoy, cerându-i mamei lui un slip cu suspensor, aceasta îi replichează
”Asta-i bună! Pentru puțulica ta?” – cuvinte despre care adultul ulterior
afirmă ”Poate nu mi-a zis-o decât o singură dată, dar mi-a ajuns pe toată
viața!”).  Este frapant că acești copii au putut să creadă atât de multă vreme
că sunt ”micul tovarăș al mamei” – unicul aș adăuga – și chiar să-și
închipuie că într-o bună zi vor avea o relație sexuală cu ea. Furia și angoasa
născute din deziluzie nu sunt rememorate decât foarte încet în cursul
analizei și nu sunt decât un început. De fapt, nu e nimic surprinzător să
descoperi în fantasma inconștientă a deviantului sexual că,
invariabil, castratorul este însăși mama. Realitate convertită în obsesie
pentru Alex Portnoy. Imaginea mamai amenințând cu un cuțit în mână pe
copilul care nu vrea să mănânce, imagine fățiș castratoare, e una recurentă
care îl va bântui în întreg demersul său analitic.
Cu un astfel de scenariu infantil la activ, nu e de mirare că însăși
maturizarea personajului este o glumă. O glumă deviantă în care apărările
de tip pervers luând chipul masturbării compulsive, exhibiționismului,
voyeurismlui, fetișismului, sexului oral, constituie singurele ”achiziții” ale
lui Portnoy. Aceste apărări au eșuat însă, pentru că, Supra-Eul constituit din
numeroase reguli ritualice și morale (unele absurde) impuse încă din
copilărie, a împiedicat rolul reparator al apărărilor. În acest context, eroul
nostru se roagă după sfânta conținere, pe care o caută, ca un ultim strigăt de
ajutor, în cabinetul psihanalistului.
”Și acum, spuse doctorul, putem începe, da?”