Asigurare
Asigurare
Asigurare
1
1. Apariția și evoluția asigurărilor în lume
3
constituiau în asociaţii, suportând în comun pagubele din jafuri şi de
altă natură suportate de unii dintre ei în timpul transportului.
4
practicării contractelor de împrumut în antichitate l-a reprezentat
adoptarea vămii de către romani, aproximativ în anul 300 î.e.n. Odată
cu aceasta, se poate afirma că se intră în etapa în care unii autori
consideră că principiile contractului de împrumut au fost „translatate”
în asigurări, aşa cum le înţelegem astăzi. Prima poliţă de asigurare
dovedită până azi a fost semnată în anul 1347 la Genova, iar prima
intervenţie a statului pe piaţa asigurărilor datează din anul 1435.
Asigurările au cunoscut o evoluţie remarcabilă, în ceea ce priveşte
riscurile asigurate care au devenit tot mai variate, precum şi ca forme
de organizare a companiilor de asigurare. Astfel, cele mai vechi asociaţii
mutuale au fost semnalate în secolul al XII-lea în Islanda, câte una la 20
de gospodării care acopereau, pe principiul reciprocităţii, daunele din
pierderile de animale. O formă de asigurare a constituit-o sistemul de
acordare a rentelor viagere, denumite tontine, apărut în Franţa în
secolul al XVII-lea şi răspândit apoi în Olanda, Anglia şi Germania.
Sistemul era bazat pe principiul asigurărilor de viaţă, dar participanţii
primeau în locul sumelor asigurate rente viagere. Odată cu dezvoltarea
modului de producere capitalist, ca trăsătură specifică a asigurării
burgheze devine obţinerea profitului. Asigurarea trece din forma „de
frăţie” în cea „comercială”, transformându-se într-o activitate obişnuită
de comerţ. Primele societăţi de asigurare au apărut la sfârşitul secolului
al XVII-lea în Anglia, Franţa, Italia, Danemarca, Suedia. În a doua
jumătate a secolului al XIX-lea au apărut uniuni da asigurare de tip
cartel şi concern, ce erau formate din zeci de societăţi de asigurare. Au
fost create şi primele societăţi internaţionale de asigurări – ruseşti,
austriece, suedeze. Intens se dezvoltau noi tipuri de asigurări
comerciale, iar pe baza lor au apărut multe forme, modalităţi, variante
noi de asigurări. În asigurările internaţionale vădit s-a evidenţiat
corporaţia engleză Lloyd, care este astăzi cea mai mare şi importantă
piaţă internaţională de asigurări şi cel mai mare centru informaţional
privind comerţul şi navigaţia maritimă. Corporaţia Lloid a apărut din
Casa de cafea Lloid, proprietarul căreia era Edvard Lloid. Prima
5
menţiune despre casa de cafea a lui Loid a fost semnalată în anul 1688.
În acest local aveau loc întâlniri regulate al comercianţilor,
asigurătorilor şi proprietarilor de corăbii. Din anul 1696 Edvard Lloid
începe pubicarea unui ziar de asigurări Lloid News, iar din 1734 apare
Lloid List. În anul 1760 în sistemul lui Lloid apare prima societate de
clasificare din lume – registrul de corăbii. În anul 1871, prin actul
Parlamentului englez, uniunea asigurătorilor Lloid a obţinut statut
oficial de corporaţie a asigurătorilor. La începutul secolului al XIX-lea în
lume existau 30 de societăţi de asigurări, respectiv 14 în Anglia, 5 în
Statele Unite, 3 în Germania, 3 în Danemarca, 2 în Franţa şi câte una în
Olanda, Elveţia şi Austro-Ungaria. În anul 1900 erau în jur de 1272 de
societăţi de asigurare, iar în anul 1969 activau în jur de 9700 de case şi
societăţi de asigurare în 71 de ţări. 2676 de societăţi de asigurare
activau în domeniul asigurărilor de viaţă, 6036 în domeniul asigurărilor
de bunuri, iar 962 de societăţi practicau tot felul de asigurări. De la
începutul secolului al XV-lea şi până în secolul al XIX-lea pe plan
internaţional au fost practicate trei mari forme de asigurări: maritime,
de incendiu şi de viaţă. Progresele acestora sunt strâns legate de
dezvoltarea activităţii economice şi evoluţia dreptului.
6
şi veniturile ce puteau să se formeze. A doua modalitate era asigurarea,
un sistem, prin care proprietarul corabiei sau al mărfii oferea o
anumită sumă de bani unor oameni, care erau de acord să compenseze
pierderile în cazul în care corabia va naufragia. Astfel, un grup de
oameni sau companii colectau prime de bani în schimbul promisiunii de
a plăti o despăgubire proprietarului corabiei în cazul pieirii acesteia.
Aceşti asigurători creau un fond comun şi ofereau promisiunea de a-l
utiliza, de a achita despăgubiri celor asiguraţi, la survenirea riscului. La
etapele incipiente ale acestui proces, dacă se producea un caz asigurat,
asigurătorul era nevoit să vândă o anumită proprietate (sau să scoată
bani de pe contul în bancă) şi să achite despăgubirile asiguratului. Un
loc deosebit în dezvoltarea asigurărilor ocupă Anglia, unde în anii 80 ai
secolului al XVII-lea au apărut primele societăţi de asigurare în
domeniul asigurării de la incendiu. Ca imbold pentru apariţia acestora a
servit incendiul ce a avut loc la Londra în anul 1666, în care au fost
distruse peste 13000 de locuinţe şi au decedat 70 mii de persoane. În
oraşele secolului al XV-XVII-lea, majoritatea caselor erau construite din
lemn şi exista un risc sporit de incendiu. De aceea, orăşenii erau gata să
plătească o anumită sumă de bani companiilor de asigurare, care, la
rândul lor, la survenirea incendiului, le promiteau două lucruri: primul –
serviciile pompierilor (localizarea focului pentru a preîntâmpina
răspândirea acestuia asupra construcţiilor vecine) şi al doilea – de a
plăti persoanelor asigurate o despăgubire ce ar acoperi cheltuielile
necesare pentru angajarea specialiştilor care ar repara sau ar reconstrui
locuinţa arsă. În anul 1678 Wilhelm Leibnitz a elaborat planul de
constituire a unei Case de asigurare împotriva riscurilor de foc şi apă, a
cărei funcţionare se baza pe plata unor cotizaţii anuale. Paralel cu
fondurile de asigurare împotriva incendiilor au fost create fonduri de
asigurare de viaţă. Patria asigurărilor de viaţă e considerată Anglia, în
care în anul 1699 pentru prima dată a apărut o organizaţie
profesionistă ce se ocupa cu asigurarea orfanilor şi văduvelor, iar apoi a
fost creată compania de asigurări Eckvatedl, ce se ocupa cu asigurări de
7
persoane. Patria reasigurărilor este considerată Germania. Prima
companie de reasigurare a fost fondată de Cologne în anul 1846, apoi a
apărut Societatea de reasigurare de la Münhen. În 1885 apare
„Societatea rusă de reasigurare” ce se ocupa cu reasigurarea riscurilor
de incendii. Asigurarea împotriva riscului de grindină a fost introdusă
pentru prima dată în Scoţia la finele secolului al XVIII-lea. În anul 1832,
Albert Masius a întemeiat la Leipzig prima mare societate germană de
asigurări pentru vite, bazată pe principiul mutualităţii. Dezvoltarea
traficului de călători pe cale ferată a condus la apariţia în Anglia, la
mijlocul secolului al XIX-lea, a primei societăţi de asigurare specializate
în acest domeniu. Asigurarea de răspundere civilă a fost instituită şi
practicată pentru prima dată în Franţa şi se referea la acoperirea
daunelor cauzate de proprietarii de cai şi trăsuri. Asigurarea s-a extins şi
la răspunderea proprietarilor de fabrici pentru daune cauzate
angajaţilor ori terţelor persoane. În Statele Unite ale Americii sectorul
asigurărilor a fost dominat de societăţile de asigurare engleze. În anul
1852, din iniţiativa lui Benjamin Franklin, a luat fiinţă Societatea pentru
asigurarea caselor împotriva riscurilor cauzate de incendiu –
Philadelphia Contributionship. Elizur Wright a creat mai multe
întreprinderi de asigurări americane şi a susţinut legiferarea controlului
statului asupra societăţilor de asigurări; a contribuit la elaborarea unei
metode de calcul corecte a rezervei de prime la asigurările de viaţă şi a
unor tabele corespunzătoare, necesare în practica asigurărilor de viaţă.
Secolul al XIX-lea e marcat de o nouă etapă în dezvoltarea asigurărilor,
fapt legat de implicarea activă a statului în asigurări. Înţelegând rolul
enorm economic şi social al asigurărilor, statul doreşte să se folosească
de avantajele lor în interes propriu. Una dintre cele mai importante
trăsături ce caracterizează dezvoltarea sistemului mondial de asigurări
la ora actuală este globalizarea pieţei mondiale de asigurări, care se
prezintă printr-un proces de lichidare treptată a barierelor economice şi
legislative ce separau pieţele de asigurări ale unor state. Unul dintre
8
exemplele elocvente ce confirmă această tendinţă este crearea unui
spaţiu de asigurări unic în ţările Uniunii Europene.
9
1.Dispersia riscurilor-mileniul III-II î.e.n. prevedea protecția împotriva
riscurilor. Exemplul chinejilor care împărțeau marfa pentru a nu o
pierde.
3.Funcțiile asigurării
Asigurarile îndeplinesc doua funcții: funcția de repartiție și funcția de
control.
10
- urmarirea modului în care se efectuează plațile cu titlu de
îndemnizație de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor,
cheltuielile administrativ-gospodarești;
El este un contract :
-personal;
- consensual;
- sinalagmatic;
- unic;
- oneros;
- cu executare succesiva;
- aleatoriu si de adeziune.
14
(5) contractul cu titlu oneros - fiecare parte urmăreşte să obţină un
folos ( nu este gratuit), o contraprestaţie în schimbul obligaţiei ce-şi
asumă. La fel ca şi alte contracte oneroase (opusul contractului gratuit,
care presupune o obligaţie numai pentru una din părţi). Asiguratul
beneficiază de protecţia pe care o oferă asigurătorul, care preia asupra
sa riscul asigurat, pentru o primă;
a) de bază;
b) suplimentar;
c) special.
15
(B) Sunt cazuri cînd în timpul valabilităţii contractului de asigurare,
asiguratul a mai procurat bunuri, deci nu toate bunurile sunt cuprinse în
asigurare. În acest caz, pe bunurile procurate, suplimentar se
întocmeşte contractul de asigurare suplimentar, şi asigurarea după
acest contract se termină odată cu cel de bază, indiferent de ziua
începerii lui.
(C) se încheie în cazul asigurării unor bunuri de excepţie. Fiecare SAs are
o listă cu obiecte, care nu pot fi asigurate pe contractul de bază. (bani în
numerar, obiecte de aur, pietre scumpe, materiale explozive, flori de
cază, obiecte de cult, etc.), ci numai pe unul special.
16
-indemnizare, care împiedică asiguratul de a primi o despăgubire mai
mare decât paguba suferită.
19
de răspundere civilă, întrucât nu există o valoare de asigurare, suma
asigurată se stabileşte prin convenţie, iar în cazul asigurării obligatorii,
prin hotărâre a Guvernului.În cazul asigurărilor de persoane, suma
asigurată nu este limitată. Fiind vorba de viaţa şi de sănătatea omului,
nu se poate stabili o limită – fie minimă, fie maximă – de valoare. Astfel
fiind, noţiunile de supraasigurare sau subasigurare sunt inaplicabile şi
suma asigurată se stabileşte potrivit înţelegerii dintre părţi, în mod
liber.
Prima pură = frecv. X suma asigurată = 0,05% X 200 mil. lei = 100 mii lei
Asigurătorul celor 2000 de case va încasa 100.000 X 2000 = 200 mil. lei
ceea ce îi permite să facă faţă ratei sinistralităţii meii anuale constatată
statistic.
21
Prima totală este cea care este plătită de asigurat şi rezultă din
adunarea primei nete cu cheltuielile accesorii şi cu taxele şi impozitele
legale. Cheltuielile accesorii, denumite suplimentul de cotizaţie sau
„costul poliţei” sunt în majoritatea ţărilor o mică sumă forfetară a cărei
justificare era la început aceea că asiguratul trebuia să plătească costul
material al încheierii contractului.
Drepturile asiguratului:
Obligaţiile asiguratului:
Obligaţiile asigurătorului
26
6. Clasificarea asigurărilor
După domeniul la care se referă, asigurările pot fi grupate astfel:
asigurări de bunuri, asigurări de persoane şi asigurări de răspundere
civilă .
27
După obiectul de activitate stabilit prin contractul de societate şi statut,
societăţile comerciale din domeniul asigurărilor pot practica
următoarele categorii de asigurări: asigurări de viaţă, asigurări de
persoane, altele decât cele de viaţă; asigurări de autovehicule; asigurări
maritime şi de transport; asigurări de aviaţie; asigurări de incendiu şi
alte pagube la bunuri; asigurări de răspundere civilă; asigurări de
credite şi garanţii; asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate şi
asigurări agricole.
30
Reasigurarea are la bază contractul de reasigurare, prin intermediul
căruia reasiguratul cedează unui reasigurător o parte din răspunderile
pe care şi le-a asumat prin contractul de asigurare şi o parte din primele
de asigurare încasate. În acest fel reasigurătorul (reasigurătorii) îşi
asumă răspunderea de a perticipa la acoperirea pagubelor care se pot
produce bunurilor cuprinse în contractul de asigurare în limitele
menţionate în contractul de reasigurare.
b) anuităţile;
Asigurările generale
despăgubiri financiare;
despăgubiri în natură;
- despăgubiri financiare;
- despăgubiri în natură;
-riscurile de şomaj;
-insuficienţa veniturilor;
-nerealizarea beneficiilor;
34
Asigurările de asistenţă ale persoanelor aflate în dificultate în cursul
deplasărilor sau absenţelor de la domiciliu ori de la locul de reşedinţă
permanentă.
Notă: Riscurile cuprinse într-o clasă nu pot fi incluse într-o altă clasă, cu
excepţia riscurilor auxiliare.
36
regimului de alimentaţie, alte tipuri de schimbări, care în mod automat
dau naştere anumitor riscuri.
39
„Cartea verde” reprezintă un tip de contract obligatoriu privind
asigurarea răspunderii civile a posesorilor mijloacelor de transport.
Denumirea i-a fost atribuită în conformitate cu culoarea şi forma poliţei
de asigurare.
40
iau cu ei în călătorie, cît şi cele cumpărate în timpul călătoriei peste
hotare.
41
• servicii de consultanţă din partea medicului specialist (dacă este
necesar);
42
deteriorarea bunurilor materiale ale turistului în rezultatul
unor calamităţi naturale sau a unor acţiuni din partea altor
persoane;
refuzul ambasadei privind eliberarea vizei;
chemarea la armată;
alte cauze stipulate în contract.
43
Achitarea plăţilor de asigurare, în caz de apariţie a situaţilor care
prevăd plata, se realizează în momentul când evenimentul asigurării
stipulat în contract, coincide cu regulile de asigurare.
45
activează circa 8000 companii de asigurări care prestează servicii în
domeniul asigurării bunurilor.
46
divergenţe între turist şi compania de asigurare, decizia finală se ia de
către judecată.
- asistenţă juridică;
49
- asigurarea bagajului turistului în caz de pierdere sau în caz de furt
de la hotel, sau în timpul transportării la rutele aeriene.
Încheiere.
Generalizând toate cele menţionate mai sus, se poate de afirmat că,
pentru deservirea turiştilor este necesar de organizat procesul de
activitate astfel, încât calitatea serviciilor presate să nu fie pusă la
îndoială de către turişti.