Tehnica Plăților Internaționale

Lista subiecte examen 2020

1. Sistemul financiar internațional: definiții, rol, funcții.

Definițiile Sistemului Financiar Internațional

Sistemul Financiar Internațional poate fi definit generic ce fiind ansamblul de norme
și tehnici, convenite și acceptate pe baza unor reglementări instituționalizate menite să
coordoneze și să organizeze comportamentul țărilor membre în domeniul fluxurilor
financiare și monetare internaționale generate de derularea unor operațiuni comerciale
sau necomerciale internaționale.
Sistemul Financiar poate fi privit și ca ansamblul de piețe, instutuții, instrumente și
fluxuri financiare, menit să asigure deplasarea în timp și spațiu a resurselor de capital de
la cei care le dețin (creditorii sau investitorii internaționali) către cei care au nevoie de
acestea (debitorii sau beneficiarii finanțării).

Rolul Sistemului Financiar

 Să promoveze cooperarea monetară internațională și dezvoltarea comerțului
internațional;
 Să introducă un sistem al ratei de schimb fixe și să încerce să reducă semnificativ
dorința țărilor participante de a devaloriza moneda lor în situații de criză prin
introducerea unor facilități de creditare și de finanțare temporară a problemelor
legate de balanța de plăți externe;
 Stabilirea unei cote de participare în funcție de dimensiunea economică a fiecărei
țări;
 Constituirea, pe baza acestor cote, a unor rezerve financiare importante ce vor fi
folosite pentru a finanța problemele legate de balanța de plăți a țărilor membre;
 Inițial fiecare țară putea extrage maxim 125% din cota sa la FMI;
 Introducerea unor condiții în acordarea de fonduri : adoptarea de măsuri de
îmbunătățire a situației BPE;
  FMI a început activitatea în 1947 cu 8,8 miliarde USD.

Funcții de bază
 Transferarea resurselor financiare de la cei care au surplus de fonduri (cheltuiesc
mai puțin decât câștigă) către cei care au deficit de fonduri (cheltuiesc mai mult
decât câștigă).
 Promovează eficiența economică prin alocarea optimă a resurselor de capital
(riscuri și costuri scăzute);
 Permite valorificarea oportunităților de investiții (fondurile sunt transferate
dinspre sectoare sau domenii cu productivitate scăzută către domenii cu
productivitate ridicată );
 Permite derularea fluxurilor de încasări și plăți;
 Stimulează nivelul economisirilor și al investițiilor;
 În concluzie SFI are un impact major asupra dezvoltării economice;

2. Evoluția sistemului financiar internațional: problema banilor

Banii: de la scoicile marine la banii discreţionari
 În istorie banul a apărut pentru prima dată în Mesopotamia acum circa 5000 de
ani (în jurul anului 3000 BC), denumirea sa fiind legată de termenul de scoică
(shekel).
 De-a lungul istoriei s-a operat cu mai multe tipuri de active pe post de bani:
 Banii de tip marfă: metale preţioase, scoici, piei de animale, cupru, sare, piper,
alcool, ţigări şi chiar canabis;
 Banii de metal: odată impuse metalele ca mijloc de schimb, pe piaţă au fost create
o serie de diviziuni din aceste metale, care, pentru a preveni eventualele fraude,
erau însemnate cu diferite însemne (monedele metalice);
 Banii de hârtie: În Europa introducerea primilor bani de hârtie s-a făcut în Italia la
presiunea negustorilor care aveau probleme cu numărul mare de monede existente
 în circulaţie, cu falsificarea conţinutului de metal din aceste monede şi cu uzura
frecventă a lor.
 Banii discreţionari: pot exista atât în formă de bancnote cât şi în formă de monede
metalice. Sunt bani care au apărut odată cu centralizarea politicii monetare. Aceşti
bani nu au în spate o valoare a unui depozit de metal preţios. Sunt bani care au în
spate doar o promisiune a guvernului care, prin banca centrală, a emis aceste
active impuse prin puterea legii a fi singurele mijloace de plată acceptate în
economie.
Legea lui Gresham extinsă la nivelul întregii economii
Banii (chiar şi cei discreţionari) au fost puşi tot timpul în concurenţă şi că
întotdeauna banii „răi” au scos de pe piaţă banii „buni”, în condiţiile în care banii
sunt impuşi de o convenţie sau o lege (legea lui Gresham enunţată şi de Oresme
şi de Copernicus, împământenită aşa datorită lui Henry Dunning Macleod, 1858).
Prin „banii răi” se înţelege „bani care au o valoare reală mult mai mică faţă de
valoarea nominală”.
Prin „banii buni” se înţelege „bani care au o valoare reală mult mai apropiată
de valoarea lor nominală”.

3. Evoluția sistemului financiar internațional: problema băncilor centrale și a

intermedierii financiare

 Prima bancă centrală a fost creată în 1668 în Suedia - Riksbank având un rol
fundamental în finanţarea Marelui Război Nordic (1700 - 1721) dus de această
ţară (condusă la acel moment de Charles al-XII-lea) împotriva unei coaliţii
formată din Rusia, Danemarca-Norvegia şi Saxonia-Polonia-Lituania.

 La scurt timp după crearea acestei bănci, apare o nouă bancă centrală - Banca
Angliei (1694), în mijlocul Războiului de Nouă Ani (1688-1697), în urma Bătăliei
de la Bévéziers din 1690 (rămaşi fără flotă, regele Angliei William al-III-lea şi
 Regina Maria a II-a au fost de acord cu crearea unei instituţii “private” care în
numai 12 zile a obţinut suma de 1,2 milioane lire sterline din care jumătate au fost
cheltuiţi pentru o nouă flotă engleză).

 Prima încercare de a centraliza politica monetară în SUA este considerată Bank of

North America în 1781 (lichidată în 2008 în urma crizei subrime din SUA).
Această încercare a fost înlocuită de First Bank of the United States, creată după
modelul Băncii Angliei şi recunoscută de Congres în 1791, derulând operaţiuni de
bancă centrală până în 1811. First Bank of the United States a finanţat o bună
parte a cheltuielilor Războiului de Independenţă din SUA (1776 - 1783)

Cum şi de ce au apărut băncile centrale?

 First Bank of the United States a fost înlocuită de o copie a sa cu filiale în toate
statele - Second Bank of the United States (1816 - 1836), pentru a finanţa
urmările Războiului din 1812, după ce cinci ani SUA a funcţionat fără bancă
centrală. Începând cu 1836 până în 1862 în SUA a fost o perioadă fără bancă
centrală (free banking). Perioada a încetat în 1863 când, pentru a finanţa Războiul
Civil, politica monetară este din nou centralizată prin obligarea băncilor
comerciale să se transforme în bănci naţionale care să accepte o singură bancnotă
emisă de Comptroller of the Currency şi să cumpere titluri de stat ale Trezoreriei
Statului (pentru acoperirea cheltuielilor de război). În 1913 este creată Rezerva
Federală în scopul temperării panicii monetare generate de Primul Război
Mondial şi de finanţarea cheltuielilor cu acesta.

Cum şi de ce au apărut băncile centrale?

 Banca Regală a Prusiei a fost fondată între 1765 şi 1875, oferind un important
sprijin financiar statului în timpul Războiului de 7 ani (1755 - 1763).
 Banca Centrală a Franţei (Banque de France) a fost creată de Napoleon Bonaparte
în 1800 pentru a finanţa războaiele napoleonice.
  Tot ca o consecinţă directă a acestor războaie duse de Napoleon în Europa între
1792 şi 1815 au apărut şi alte bănci centrale: Banca Finlandei (1811), Banca
Olandei (1814), Banca Austriei (1816), Banca Norvegiei (1816), Banca
Danemarcei (1818).
 Banca Portugaliei a apărut ca urmare a Războiului Civil (1846 - 1847) pentru a
oferi sprijin financiar statului pentru soluţionarea conflictului.
 Crearea Băncii Naţionale a României s-a făcut în anul 1880 după Războiul de
Independenţă (1877 - 1878). În acea perioadă, România a acumulat deficite
publice masive generate de război (în 1878 acest deficit totaliza 8.828.844 lei).

4. Evoluția sistemului financiar internațional: standardul aur

“The Gold Standard”

 Sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20 s-a caracterizat prin existenţa unei
economii mondiale puternic integrate.
 În perioada dintre anii 1870 şi 1914 a existat la nivel internaţional un aranjament
financiar cunoscut sub numele de “gold standard”
 Fiecare ţară îşi exprima valoare monedei sale în funcţie de acoperirea sa în aur
 Ţările foloseau ca rezervă internaţional doar AURUL
 Atâta timp cât valoarea unei monede era exprimată în raport cu aurul cursul de
schimb rămânea FIX
 Începând cu primul război mondial - 1914, ţările au suspendat convertibilitatea
monedei lor în aur.
 După terminarea războiului au fost încercări nereuşite de revenire la paritatea fixă
faţă de aur fără nici un succes însă.

5. Evoluția sistemului financiar internațional: standardul aur-devize

“Gold-Exchange Standard”
 În 1922, apare prima încercare notabilă de refacere a sistemului financiar de
dinainte de război.
 Noul standard aur a fost diferit de predecesorul său datorită diminuării cantităţii
de aur din sistem:
 Ţările care nu erau importante centre financiare nu deţineau cantităţi importante
de aur dar în schimb aveau monede care erau convertibile în aur.
 Caracteristicile sistemului nou intitulat “Gold Exchange Standard” erau:
 Ţările puternice aveau o monedă a cărei valoare era stabilită în raport cu aurul;
 Ţările mai puţin importante îşi stabileau valoarea monedei în raport cu rezerva
internaţională de devize puternice şi de aur.
 Scopul major era revenirea la paritatea monedelor de dinainte de război (Marea
Britanie a făcut un pas important în acest sens stabilind un raport liră – dolar pe
baza raportului de dinainte de război la 4.86 USD / liră, această supraevaluare a
lirei a generat probleme de balanţă de plăţi externe şi a distorsionat puternic
aşteptările pieţei).
 Până în anul 1930 cea mai mare parte a ţărilor lumii au aderat la acest sistem
 Modul în care a fost configurat sistemul financiar internaţional ridica serioase
probleme de motivare pentru ţările mici participante la sistem
 Dacă o ţară mică se aştepta ca rezerva sa internaţională să se deprecieze în raport
cu aurul atunci ea avea de ales între:
 Vânzarea integrală a rezervei înainte ca deprecierea să aibă loc;
 Acest comportament punea o presiune şi mai mare asupra monedei principale de
denominare a rezervei internaţionale
 Chiar dacă lira sterlină a fost puternic supraevaluată în 1925, în 1931 au apărut
semne clare de presiune asupra sa care au forţat UK să rupă legătura dintre liră şi
aur, atitudine urmată de majoritatea ţărilor din sistem. În 1937 nu mai era nici o
ţară prezentă în sistem
 Acest sistem financiar internaţional nu a fost deloc un succes
 O serie de economişti (e.g. Eichengreen, 1992) au văzut în acest sistem o cauză
majoră a Marii Crize Economice Interbelice;
 Începând cu anii 1930s în sistemul financiar internaţional au început să
funcţioneze primele aranjamente monetare independente
  În cadrul SFI se combina cursul fix cu ratele flotante
 Lipsa unei coordonări financiare a dus la accentuarea crizelor din a doua jumătate
a anilor 30
 Ţările s-au angajat într-o depreciere semnificativă a monedelor lor în speranţa
unui plus de “competitivitate”

6. Evoluția sistemului financiar internațional: sistemul aur-dolar (Bretton Woods)

 Încă din timpl celui de-al doilea război mondial SUA și Marea Britanie plănuiau
reconfigurarea sistemului economic de după război;
 White și Keynes au înțeles rolul major pe care l-a avut prăbușirea sistemului
economic mondial la declanșarea războiului și doreau să nu mai repete greșelile
de după primul Război Mondial;
 În același timp luptau pentru o poziție relativ mai puternică a țărilor pe care le
reprezentau;
 În urma Conferiferinței de la BW din 1944 a apărut un plan concret de dezvoltare
a sistemului financiar internațional cu următoarele caracteristici :
 Un curs fix, dar ajustabil;
 Două noi organizații internaționale FMI și Grupul Băncii Mondiale ( BIRD pentru a finanța
probleme de dezvoltare, IDA pentru cele mai sărace țări ale lumii, CFI pentru a furnixa
capital de risc țărilor cele mai sărace participanta la sistem)

7. Componentele sistemului financiar internațional: piețele financiare (monetare / de

capital)
 · Piețele financiare reprezintă un loc organizat unde se realizează tranzacții cu capital.

· Este o zonă reglemntată ( adică există reguli)

· Piețele financiare sunt de 2 feluri:

MONETARE - pe termen scurt, avem riscuri mai mici, un volum de tranzacții mai mic,
lichiditate mai mare.

DE CAPITAL - pe termen lung, riscuri mai mari, un volum de tranzcții mai mare, lichiditate
mai scăzută.

8. Componentele sistemului financiar internațional: instituțiile financiare

Instituțiile financiare:

1. PUBLICE:

- Internaționale ( supraguvernamentale ex:FMI, Banca Mondială, DERD, BEI, BRI)- nu

finanțează mediul privat ci guvernele care folosesc fondurile mai departe pentru a
dezvolta căi ferate etc.

- Locale – garantarea IMMurilor, RLD, de inovare, EXIMBANK.

2. PRIVATE ( mai importante ca cele publice)

- Depozitare – Bănci comerciale, Băncii de economii, Casele de economii

Credite ipotecare ( pentru case foarte bune)

- Nondepozitare – se formează din emisiuni de obligațiuni, administrează capitalul

firmelor, acționeză ca intermediar; Băncile de investiții, Companii de forfetare, Fonduri
de pensii, Fonduri de Investiții.
 9. Componentele sistemului financiar internațional: instrumentele financiare

INSTRUMENTELE FINANCIARE:

-Reprezintă un contract care reglementeză sumele împrumutate, garanțiile care se rețin etc.

-Contract specific

CONTRACT

Investiție indirectă ( risc mai mic ) Investiție

directă

Fonduri de investiții- închise/deschise instrumente de credit instrumente de

împrumut

Fonduri de pensii

Asigurări de viață

Instrumente de credit- specifice piețelor monetare - Certificat de depozit, REPO, credite

bancare, CPS

Instrumente de împrumut – obligațiuni – Instrumente de tip acțiune, Instrumente de tip derivate

( futures, forward)

Risc crescut Costul crește

NIVEL 4 obligațiuni

NIVEL 3 acțiuni

NIVEL 2 obligațiuni de stat, municipale,

fonduri de pensii
 NIVEL 1 cash, asigurări, titluri de
stat

Risc scăzut Cost scăzut

10. Dobânda pe piețele financiare internaționale: definiție, factori de influență

Rata dobânzii reprezintă compensaţie cerută de deţinătorii de capital pentru faptul că renunţă la
aceste capitaluri o perioadă determinată de timp;

Rata dobânzii reprezintă echilibrul pieţei între cererea de capitaluri şi oferta de capitaluri;

11. Componentele dobânzilor în finanțarea internațională.

Componentele ratelor de dobândă

Rata dobânzii = r = r* + IP + DRP + LP + MRP.

Unde:
 r* - Este rata de dobândă fără risc a pieţei, o dobândă percepută în condiţiile în care se
presupune că nu există inflaţie, asociată în analiza financiară cu randamentul titlurilor de
stat (o dobândă pe termen scurt care depinde strict de preferinţa de timp pentru consumul
viitor şi de rata de câştig aşteptată din plasamentele în active productive).

 IP – prima de inflaţie (valoare în timp a unor câştiguri viitoare se modifică pentru că se

modifică puterea de cumpărare a monedei în care sunt exprimate aceste câştiguri viitoare).

Observaţie: suma dintre r* şi IP este denumită generic dobândă nominală (sau dobândă
cotată pe pieţele monetare).

 DRP - prima de risc pentru riscul de neplată. Este o primă percepută pentru a remunera
riscul ca cel împrumutat să nu îşi plătească dobânda datorat şi / sau să nu ramburseze
împrumutul la scadenţa.

 LP – prima de lichiditate este percepută ca o remuneraţie pentru gradul de lichiditate (sau

altfel spus pentru rapiditatea cu care un instrument este transformat uşor în bani lichizi).
Prima de lichiditate este greu de calculat însă de regulă este între 2 – 5% în funcţie de
lichiditatea instrumentului financiar.

Lichiditatea unui instrument financiar depinde de:

-Scadenţa sau maturitatea instrumentului;

-Piaţa secundară dezvoltată pentru acele instrumente financiare;

  MRP - prima de risc asociată scadenţei percepută pentru alte riscuri decât cel de neplată
(default) cum ar fi riscul de dobândă (care afectează mai ales instrumentele financiare cu
scadenţă mai îndepărtată) sau riscul de reinvestire a banilor (pentru instrumente cu scadenţă
mai scurtă).

12. Piețele valutare internaționale: cursul de schimb, piața valutară, regimul valutar,
convertibilitatea unei monede
Cursul de schimb: preţul plătit în monedă naţională pentru a cumpăra o unitate monetară străină.
poate fi direct sau indirect, metoda de exprimare a acestuia fiind Direct: u.m.n. / 1 u.m.s,
Indirect: u.m.s. / 1 u.m.n.
Piata valutară: Valuta: monedă străină care circulă pe teritoriul altor ţări decât ţara de emisiune.

• Cursul de schimb: preţul plătit în monedă naţională pentru a cumpăra o unitate monetară străină

• Piaţa valutară: spaţiul în care se derulează tranzacţiile cu monedele străine.

• Regimul valutar: ansamblul de reglementări cu privire la intervenţia statului pe piaţa valutară.

· Regimurile valutare: Defineşte ansamblul de reglementări cu privire la implicarea statului
pe piaţa valutară (intervenţia Băncii Centrale, cursul oficial) . Curs fix. Regimuri valutare
hibride Flotare administrată Bandă de variaţie fixă Bandă de variaţie ajustabilă Ancoră fixă
Ancoră ajustabilă Regim mixt; Consiliu Monetar.

· Convertibilitatea unei monede: Convertibilitate deplină: no restrictions in terms of

transactions volume, capital transfers and FX Market access for residents and non-
residents;

Convertibilitate parţială: De cont curent, De cont de capital

Neconvertibilitate: FX Market is very restrictive

13. Factorii de influență ai cursului de schimb

 Determinanti: Abordarea tradiţionalistă (Keynes) Paritatea puterilor de cumpărare (PPP)
  Abordarea monetaristă (Friedman) Paritatea ratelor de dobândă Teoria echilibrului general
 Modelul Mundell – Fleming Modelul Rudiger Dornbush
 Comerţul exterior este cel mai important factor în evoluţia cursului de schimb
 Deficitul de cont curent determină aprecierea sau deprecierea unei monede locală

a. Dacă M > X atunci moneda locală se va deprecia

b. Dacă M < X atunci moneda locală se va aprecia

 Ecuaţia modelului:

Variaţia CSV = f(D-D*, Y-Y*, I-I*)

14. Balanța de plăți externe: definiție, structură, rol

Definitie: Balanţa de plăţi externe reprezintă un tablou statistic sub formă contabilă care
înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare intervenite între
rezidenţii unei economii şi restul lumii, în cursul unei perioade (de regulă un an).

Structura: Cont curent: bunuri servicii. Venituri: din investiții directe și dobânzi. Transferuri
curent: sector oficial, alte sectoare. Contul de capital: transferuri de capital, active cumparate/
vândute. Contul financiar: investiții directe, investiții de portofoliu, alte investiții, conturi de
tranzit, barter, active de rezerva. Erori și omisiuni

Rol: permite compararea sub raport cantitativ şi calitativ a schimburilor reale şi financiare ale
unei ţări cu străinătatea permite evaluarea avantajelor şi dezavantajelor pe care fiecare naţiune le
are în schimburile comerciale cu ţările terţe măsoară competitivitatea externă a economiei
naţionale pe baza BPE se poate măsura gradul de atractivitate mediului de afaceri intern pentru
investitorii rezidenţi şi nerezidenţi instrument important în modelarea şi coordonarea politicilor
comerciale externe balanţei de plăţi constituie fundamentul pentru o serie de politici
macroeconomice: fiscale, monetare, valutare, comerciale (tarifare şi netarifare) etc.
 15. Poziția investițională internațională: definiție, structură, rol

Structura: Active de rezerva în sistemul bancar: aur monetar, dețineri de dat, devize
convertibile. Datoria externa pe tipuri de creditori: multilateral: FMI, UE, BIRD, BERD,
bilaterale: detaliere pe principalii creditori, bănci private: detaliere pe tari, obligatiuni străine,
euroobligatiuni, credite furnizor: detaliere pe tari, alți creditori privați. Datoria externa pe
tipuri de debitori: datoria publica, datoria public garantata, datoria comercială negarantata.
Creante si angaja,emte pe termen scurt: creanțe: Incaso, acreditive, garanții bancare primite.
Angajamente: Incaso, acreditive, garanții emise, angajamente. Investitii străine: directe, de
portofoliu.

16. Costul finanțării internaționale: valoarea actualizată netă, rata internă de cost,
anuități, valoarea timp a banilor, rata de actualizare, tablourile de amortizare
17. Riscurile în finațarea internațională: riscul de țară

Riscul de ţară este asimilat adesea de unii economişti cu riscul politic, care este de fapt
principala sa formă de manifestare . Evaluarea acestui risc este etapă fundamentală în procesul
de luare a deciziei de internaţionalizare a firmei. Riscul de ţară este generat de acţiunea conjugată
a unui număr variat de factori de natură economică, politică sau socială, a căror evoluţie
ulterioară firma trebuie să o aibă în vedere. Riscul de ţară reprezintă o noţiune agregată care
oferă o imagine sintetică asupra gradului de risc la care este expusă o afacere, o investiţie
localizată în spaţiul geografic al unei ţări; nivelul riscului nu este acelaşi pentru fiecare din
componentele sale, ci deşi riscul de ţară, ca noţiune agregată se situează la un nivel acceptabil,
una sau mai multe din componentele sale pot avea un nivel extrem de ridicat, în măsură să
pericliteze realizarea obiectivelor firmei. În ecuaţia riscului trebuie astfel introdus un nou termen:
descompunerea sa pe componente (până la nivelul unor componente ireductibile) şi estimarea
gradului de expunere a investiţiei la riscul de ţară şi la diferitele componente ale sale.

18. Riscurile în finanțarea internațională: riscul de dobândă

Actele de economisire si creditare, împrumut şi investire sunt strâns interdependente datorită

manifestării lor în acelaşi sistem, respectiv cel financiar. În cadrul pieţei financiare, factorul care
le determină în mod semnificativ este rata dobânzii. Ea este preţul plătit de către cel care se
împrumută celui care dă cu împrumut, ca recompensă pentru amânarea consumului. Ca urmare,
dobânda este costul (preţul) creditului de pe o anumită piaţă financiară. Riscul ratei dobânzii este
acel tip de risc care decurge din schimbările ratelor dobânzii ca urmare a acţiunii unor factori
diverşi: inflaţia, cursul de schimb (influenţă indirectă), politica monetară a statului, fiscalitatea,
factorul timp etc. Nivelul ridicat al resurselor implicate de derularea afacerilor în plan
internaţional obligă companiile să apeleze la resurse externe pentru a-şi finanţa activitatea.
Riscul de dobândă poate fi privit în acest caz dintr-o dublă perspectivă: - modificarea ratelor de
dobândă poate avea o influenţă directă asupra costului finanţării din resurse externe (obligaţiuni,
credite bancare, leasing, credit furnizor, credit cumpărător etc.) ale companiei (această abordare
are în vedere mai ales pasivele pe termen lung); - modificarea ratelor de dobândă influenţează
valoarea activelor şi pasivelor financiare ale companiei care sunt evaluate în funcţie de o rată de
actualizare (această rată de actualizare se calculează de cele mai multe ori pornind de la rata
dobânzii fără risc (risk free rate) – care este rata dobânzii la T – bills, asimilate de specialişti cu
dobânda nominală a pieţei).

19. Riscurile în finanțarea internațională: riscul valutar

Riscul valutar reprezintă expunerea companiilor ce activează în mediul internaţional la

pierderi potenţiale ce ar putea să apară ca urmare a modificării ratei de schimb valutar. Aceste
pierderi au în vedere profitabilitatea companiei în ansamblul ei, fluxurile băneşti nete sau
valoarea pe piaţă a firmei. La acţiunea riscului valutar sunt expuse totalitatea companiilor care
desfăşoară activităţi în afara graniţelor ţării de origine, indiferent de natura acestor activităţi:
operaţiuni comerciale simple, cooperare, implantare în străinătate etc. Altfel spus, riscul valutar
este un risc major al procesului de internaţionalizare a activităţii economice, şi fără o protecţie
adecvată împotriva acestuia finalitatea acestui proces devine incertă.

Riscul valutar = Pierdere potenţială cauzată de evoluţia nefavorabilă a cursului de schimb

Formele de bază ale riscului valutar:
A. Riscul valutar tranzacţional: pierdere potenţială survenită în cazul unei tranzacţii simple
denominată într-o altă monedă (de exemplu export, import sau credit extern);

B. Riscul valutar de translaţie: pierdere potenţială cauzată de modificarea cursului de schimb

ce apare la translatarea bilanţurilor filialelor în bilanţul companiei mamă.
C. Riscul valutar economic: pierdere potenţială de flux de numerar net cauzată de evoluţia
cursului de schimb.

20. Riscurile în finanțarea internațională: riscul de credit

Riscul de neplată este astfel un risc exclusiv al creditorilor şi se exprimă prin pierderea
potenţială care ar putea să apară ca urmare a înrăutăţirii situaţiei financiare a debitorului
astfel încât acesta să intre în incapacitate temporară sau definitivă de plată. Principalele căi
de acoperire a acestui tip de risc sunt diversificarea şi o bună cunoaştere a debitorului.

Riscul de neplată = pierdere potenţială cauzată de incapacitatea de plată a debitorului;

• Este un risc cu precădere al creditorului

• Analiza acestui risc se bazează pe raţiile financiare:

• Raţiile de lichiditate

• Raţiile privind profitabilitatea activităţii firmei

• Raţiile privind structura financiară a companiei

• Raţiile privind rentabilitatea companiei

• Raţiile privind capitalul propriu (acţionariatul)

• Riscul de neplată este astfel un risc exclusiv al creditorilor şi se exprimă prin pierderea
potenţială care ar putea să apară ca urmare a înrăutăţirii situaţiei financiare a debitorului
astfel încât acesta să intre în incapacitate temporară sau definitivă de plată.

• Riscul de creditare: •

• Întârzierea rambursărilor;

• Probleme cu plata serviciului DE;

• Repudierea datoriei externe

• Renegocierea datoriei externe

• Reeşalonarea datoriei externe;

 • Moratoriul DE;

• Probleme temporare cu rambursarea datoriei

externe datorate unor dezechilibre în BPE,
dezechilibre pe piaţa internă;

21. Managementul riscurilor în finanțarea internațională: definiție, procesul de

management al riscurilor (7 etape), harta de risc, strategii de risc

În construirea unei “strategii de risc”, managementul firmei trebuie să aibă în vedere

parcurgerea următoarelor etape principale: evaluarea riscului de ţară şi adoptarea unor măsuri
adecvate de gestiune a riscului şi control a riscului. Problema care se pune în ceea ce priveşte
diminuarea şi prevenirea efectelor negative ale materializării riscului de ţară rezidă în
alegerea măsurilor de gestiune adecvate care să ofere un maximum de protecţie şi un
minimum de costuri. Alegerea unei anumite măsuri sau a unui anumit pachet de măsuri este o
sarcină dificilă ţinând cont de numărul mare de alternative pe care decidentul le are la
dispoziţie şi de gradul relativ ridicat de subiectivism implicat în procesul decizional.

Def: Procesul care vizează identificarea, evaluarea, gestionarea (inclusiv tratarea) şi

constituirea unui plan de măsuri de atenuare a riscurilor, revizuirea periodică, monitorizarea
şi stabilirea responsabilităţilor.

Managementul riscurilor reprezintă un proces complex de identificare, analiză şi răspuns la

posibile riscuri ale unei entităţi publice, printr-o abordare documentată, care utilizează
resurse materiale, financiare şi umane pentru atingerea obiectivelor, vizând reducerea
expunerii la pierderi a acestora. Astfel, controlul intern este asociat direct cu managementul
riscurilor, deoarece, prin măsurile luate, se asigură, în mod rezonabil, un cadru funcţional ce
permite entităţii publice să îşi atingă obiectivele.

22. Plățile internaționale: prezentare generală (listă mecanisme, beneficiari, plăți la

vedere / la termen)
Plățile internaționale
• Băncile comerciale joacă un rol fundamental;
 • Mult mai complexe decât plăţile locale;
• Risc mai ridicat decât plăţile locale;
• Metode utilizate pentru plată:
• Plăţile în marfă (barter, compensaţii, buy – back, cumpărări în avans,
cumpărări legate)
• Plăţi în numerar
• Instrumente de plată
• Modalităţi de plată
Metodele folosite în plăţile internaţionale
I. “Cash in advance”
II. “Consignment”
III. “Open Account Payments”
IV. “Bank Drafts”:
- “Bill of exchange” (sight and time drafts)
- “Checks”
- “Money orders”
- “Promissory note”
V. “Letter of Credit”
VI. “Documentary collection”
- Documents against payments
- Documents against acceptance

23. Plățile internaționale: plățile fără bani și fără instrumente financiare (barter,
compensațiile)

Plata prin marfă contra marfă (troc, compensaţie) este prima “modalitate” de plată apărută în
istorie, la care s-a revenit datorită unor fenomene de criză financiară manifestate la nivel naţional
sau internaţional, sau datorită limitelor financiare ale unor participanţi la schimburile internaţionale
– pentru a debloca relaţiile comerciale în absenţa disponibilităţilor financiare. În prezent, această
formă a scăzut semnificativ ca pondere în volumul total al plăţilor internaţionale, fiind practicate cu
precădere în cadrul operaţiunilor de contrapartidă (compensaţii, barter, lohn, buyback).
24. Plățile internaționale: plățile cu bani și fără instrumente financiare (plata în avans,
plata la vedere, plata la termen)
Plata prin instrumente de plată (titluri de credit pe termen scurt sau efecte de comerţ)
presupune utilizarea unor instrumente specifice, consacrate de-a lungul timpului: cecul, cambia,
biletul la ordin sau ordinul de plată.
Cecul
Reprezintă un ordin scris dat de o persoană (ordonator) unei bănci, la care acesta are un
disponibil depus în cont, ca această să plătească la vedere o sumă de bani determinată în
favoarea unui terţ (beneficiar). Ordinul în cazul cecului este completat pe baza unui formular
tipizat pus la dispoziţie de banca emitentă.
Cambia
Reprezintă un înscris care conţine ordinul necondiţionat dat de o persoana (trăgătorul) altei
persoane (trasul), de a plăti o anumita suma unei alte persoane (beneficiarul), la un
termen(scadenta) şi intr-un anumit loc. Cambia serveşte ca instrument de plata, trăgătorul
având de încasat o anumita suma de bani de la tras si, totodată, are de achitat o datorie de fata
de o terţă persoană - beneficiarul. Deoarece plata se face de obicei, la un anumit interval de la
emiterea cambiei, aceasta îndeplineşte şi funcţia de instrument de credit.
Biletul la ordin
Este un înscris prin care o persoană (emitentul) se obligă să plătească unei alte persoane
(beneficiar) sau unei terţe persoane desemnată la ordinul acesteia, o sumă determinată de bani
la o dată prestabilită.
Ordinul de plată este dispoziţia dată de o persoană (denumită ordonator) unei bănci, de a plăti o
sumă determinată în favoarea altei persoane (denumită beneficiar) în vederea stingerii unei
obligaţii băneşti provenind dintr-o relaţie directă existentă între ordonator şi beneficiar .

25. Plățile internaționale: ordinul de plată

Ordinul de plata (plata la vedere) este dispoziția dată de o persoană (denumită ordonator)
unei bănci, de a plăti o sumă determinată în favoarea altei persoane (denumită beneficiar)
în vederea stingerii unei obligații băneşti provenind dintr-o relație directi existentă intre
ordonator (importator) și beneficiar (exportator).

EXPORTATOR (1) livrare IMPORTATOR

(4)plata (2)OP

BANCA BANCA
EXPORTATORUL (3)transfer $ IMPORTATORULUI
UI
 Avantaje: Rapid, simplu, putin costisitor
• Beneficiarul precizează contul in care să se facă transferul
• Nivel mare de încredere intre parteneri pentru a utiliza această formă de plată
• Folosit doar pt plata la vedere
• Revocabil inainte de transfer=> foarte riscant pt exportator
• Nu se poate conditiona transferul si nu se poate solicita nici o dovada a efectuarii
livrarii 
26. Plățile internaționale: cecul
Cecul reprezintă un ordin scris dat de o persoană unei bănci de a plati din contul
curent o suma determinata de bani in favoarea unui beneficiar. Ordinul in cazul cecului
este completat pe baza unui formular tipizat pus la dispoziție de banca emitentă.
(3)
EXPORTATOR IMPORTATOR
(4)

(5) (10) (1) (2) (7) (8)

(6)
BM
BX
(9)

(1) depunere $ (5) prezentare cec (9) – (10) transfer $

(2) emitere cec (6) remitere cec
(3) livrare (7) prezentare cec
(4) cec (8) plata
Singura funcție a acestui instrument este aceca de mijlocire a plății între doi
parteneri angajații intr-o operațiune comercială. Cecul poate fi transmis prin gir
(andosare) către o terță persoană care devine astfel noul beneficiar al cecului.
•Rapid, ieftin, usor de utilizat
•Porneste din ordinul importatorului
• Posibilitatea de a fi transferat prin gir altei persoane (prin andosare)
• Garantare suplimentara (cu o banca terta)
• Cecul poate fi barat (nu poate fi andosat)
Probleme:
 • Riscul de neplată datorat lipsei de fonduri (cecul este descoperit);
• Utilizarea unui depozit in prealabil cu 3-4 săptămâni
•Post-datarea cecului
•Greşeli in completarca cecului
• Utilizat pentru plăți reduse și pentru clienți cunoscuți. 

27. Plățile internaționale: cambia la vedere și la termen

Cambia reprezintă un inscris care conține ordinul necondiționat dat de o persoana (trăgătorul)
altei persoane (trasul), de a plăti o anumita suma unei alte persoane (beneficiarul), la un
termen(scadenta) și intr-un anumit loc. Cambia serveşte ca instrument de plata, trăgătorul
având de incasat o anumita suma de bani de la tras si, totodată, are de achitat o datorie de fata
de o terță persoană - beneficiarul. Deoarece plata se face de obicei, la un anumit interval de la
emiterea cambiei, aceasta indeplinește și funcția de instrument de credit. (este initiata de
exportator).

A. Cu plata la vedere – cand se realizează livrarea cambia este prezentată de către

beneficiarul (exportatorul). Acceptarea cambiei se face înaine de livrara bunurilor.
Momentul plății: la prezentarea cambiei
Livrarea bunurilor: după plata cambiei
Risc pentru exportator: să rămână cu bunurile neplătite
Risc pentru importator: să fie livrate mărfuri care nu corespund condițiilor negociate prin
contractul extern
B. Cu plata la termen – când bunurile sunt livrate, cambia este remisă spre acceptare de către
importator. Acceptarea cambiei se face în momentul livrării și plata ei ulterior.
Momentul plății: la scadența cambiei
Bunurile sunt disponibile importatorului: înainte de plată
Riscul pentru exportator: importatorul să nu plătească
Riscul pentru importator: livrare necorespunzătoare, foarte ușor de scris

28. Plățle internaționale: biletul la ordin

Biletul la ordin este o promisiune ferma facuta intre doua parti de a fi platita o suma de bani la o
data stabilita initial. Fata de cambie presupune un angajament personal de plata. Este un inscris
prin care o persoana (emitentul) se obliga sa plateasca unei alte persoane (beneficiarul) sau unei
terte persoane desemnata la ordinul acesteia, o suma determinata de bani la o data prestabilita. S
Scadenta poate fi, ca si in cazul cambiei de pana la 90 de zile. Spre deosebire de cambie,
angajamentul de plata este initiat de debitor. Poate fi transmis prin gir sau scontat inainte de
scadenta la o banca terta.

Biletul la ordin international este un înscris prin care o persoana (persoana fizică sau juridică)
numita emitent se obliga sa plateasca (la vedere sau la termen) o anumita suma de bani unei alte
persoane numite beneficiar. Principala functie: instrument de plata (de creditare). Apare dobanda
pe bilet. Poate fi bancar sau comercial. Termenul de plata pentru un bilet la ordin poate fi o zi
fixa sau la un anume termen la vedere de la data emiterii.

29. Plățile internaționale: incaso documentar

Incasso documentar şi incasso simplu intră în categoria plăţii documentare, în sensul că

prin vehicularea documentelor de către bănci, importatorul efectuează plata nu contra marfă
ci contra documentelor comerciale - factura, documente de transport, de proprietate – care
atestă livrarea mărfii conform condiţiilor contractului, sau financiare – cambii, bilet la ordin,
cec, chitanţe, etc - utilizate pentru a obţine sume de bani. Incasso constă în ordinul dat de
exportator băncii sale de a încasa contravaloarea unei tranzacţii comerciale şi de a o vira în
contul său contra unui set de documente negociat iniţial. În această operaţiune băncile
implicate nu îşi asumă nici un risc comercial, singura lor responsabilitate constând în
manipularea setului de documente. Mecanismul derulării incasso-ului documentar este,
succint, următorul:

- la livrarea mărfii conform contractului comercial internaţional prin care partenerii au

convenit la plata prin incasso documentar, exportatorul intră în posesia documentelor care
atestă îndeplinirea obligaţiilor contractuale, de regulă: factură, document de transport,
poliţă de asigurare, certificat de calitate şi adesea şi una sau mai multe cambii.
- setul de documente însoţit de ordinul de plată încasare la incasso este prezentat băncii
exportatorului (bancă remitentă) care, după ce verifică corectitudinea întocmirii
documentelor, le remite băncii importatorului, însoţite de un document propriu – incasso
 documentar - în cadrul căruia preia (şi traduce) întocmai instrucţiunile primite de la
exportator (ordonator) în ordinul de încasare / plată;
- banca importatorului (banca prezentatoare) avizează importatorul în legătură cu
sosirea documentelor şi, în funcţie de instrucţiunile primite în incasso documentar, le
remite importatorului contra plată, sau contra acceptării cambiei;
- pe baza avizului de efectuare a plăţii banca importatorului creditează contul băncii
exportatorului şi îl debitează pe cel al importatorului cu suma reprezentând
contravaloarea mărfurilor livrate;
- la primirea banilor, banca remitentă notifică exportatorul de încasarea exportului şi îi
creditează contul.
30. Plățile internaționale: acreditivul documentar
31. Creditul internațional, prezentare generală: creditul bancar vs. nebancar / creditul
pe termen scurt vs. creditul pe termen mediu / lung
32. Creditul internațional pe termen scurt (bancar): avansul în valută în contul curent

Avansul în valută presupune încheierea unui contract de import export, cu termen de

livrare de până la un an. Odată livrată marfa, exportatorul împrumută de la bancă o sumă în
valută, echivalentă cu valoarea creanţelor de încasat de la importator, mai puţin dobânda
aferentă. Exportatorul poate primi suma în valută sau poate primi echivalentul în moneda
naţională, suma fiind schimbată la vedere pe piaţa valutară. Odată obţinută suma, aceasta
poate fi reinvestită în vederea derulării unor noi exporturi. În alegerea acestei variante de
finanţare, un rol fundamental il are dobânda aferentă creditelor în valută în care este
denominat exportul.
Exportator Importator
1
2 3

Ba nca

1 - Contract de export import / livrarea mărfurilor la export;

2 - Credit cu o bancă specializată în valuta în care este denominat exportul;
3 - Rambursarea creditului în valută la scadenţă, din suma încasată din export.
La scadenţă, creditul va fi rambursat integral din ceea ce se încasează din operaţiunea de export,
rambursarea făcându-se în valută sau în monedă naţională după caz.
33. Creditul internațional pe termen scurt (bancar): creditul în descoperit de cont

34. Creditul internațional pe termen scurt (bancar): creditul de scont

Scontarea este operaţiunea prin care posesorul cambiei obţine de la o banca comerciala,
înainte de scadenţă, suma înscrisă pe titlu (valoarea nominală), diminuată cu dobânda
aferentă sumei din acel moment până la scadenţă, plus un comision al băncii, denumit
valoarea de scont. Rescontarea presupune ca băncile comerciale să preschimbe cambiile ce le
deţin în bani, la banca centrală care percepe taxa oficială a scontului, influenţând astfel
nivelul general al ratei dobânzii.

Creditul de scont are în vedere ansamblul titlurilor de creanţă ce însoţesc vânzarea pe

credit la export: cambie, bilet la ordin, acreditive etc. Practic, prin scontare se înţelege
vânzarea acestui titlu de creanţă înainte de scadenţă unei bănci. Valoarea încasată înainte de
scadenţă depinde de numărul de zile rămase până la scadenţă şi de nivelul taxei scontului.

35. Creditul internațional pe termen scurt (bancar): creditul de accept

Creditul de accept constă în încheierea unui contract de export de către o companie,

urmând ca apoi exportatorul în calitate de trăgător şi beneficiar să solicite o cambie băncii
sale. Odată acceptată această cambie, exportatorul poate să-şi încaseze în avans parţial
contravaloarea exportului direct de la banca emitentă a cambiei sau prin scontarea acesteia la
o altă bancă comercială. Aceste credite sunt strâns legate de operaţiunile de comerţ exterior
cu plată diferată, exigibilitatea creanţei faţă de importator nedepăşind termenul de 3 – 6 luni.
Pentru a creşte siguranţa unei operaţiuni de export cu plată diferată, exportatorii preferă
utilizarea acestor mecanisme de finanţare pe baza acceptării unei cambii din partea băncii
importatorului sau exportatorului. Acceptul din partea băncii exportatorului este o formă
activă de promovare a exporturilor unei ţări.
36. Creditul internațional pe termen scurt (bancar): creditul de cesiune de creanță

37. Creditul internațional pe termen scurt (bancar): biletul la ordin

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană (emitentul) se obligă să plătească
unei alte persoane (beneficiar) sau unei terţe persoane desemnată la ordinul acesteia, o
sumă determinată de bani la o dată prestabilită. Scadenţa poate fi ca şi în cazul cambiei
de până la 90 de zile. Spre deosebire de cambie, angajamentul de plată este iniţiat de
debitor, mecanismul fiind relativ mai simplu (sunt doar două părţi implicate). La fel ca şi
cambia sau cecul, şi biletul la ordin poate fi transmis prin gir (andosare) sau poate fi
scontat înainte de scadenţă la o terţă bancă.

38. Creditul internațional pe termen mediu și lung (bancar): creditul sindicalizat

Creditul sindicalizat este o altă tehnică de finanţare internaţională pe termen mediu şi
lung, frecvent utilizată în comerciale internaţionale. Şi această tehnică presupune contactarea
unei bănci puternice care va constitui un grup de management format dintr-un număr de
bănci de renume, Spre deosebire de eurocreditare, în cazul creditului sindicalizat
responsabilitatea pentru întreaga operaţiune şi-o asumă grupul de management. În plus banca
lider şi grupul de management vor subscrie pentru mai mult de jumătate din masa totală a
creditului (maxim 60 %). Pentru restul fondurilor solicitate, grupul de management va
constitui un grup de bănci participate care va întocmi un memorandum de plasament (un fel
de cerere de ofertă) adresat băncilor comerciale ce acţionează pe piaţa financiară
internaţională. Dacă vor fi de acord cu condiţiile stipulate în memorandumul de acord, aceste
bănci vor intra în creditul sindicalizat obligându-se să procure şi să remită fondurile pentru
care au subscris. În final, sumele solicitate vor fi acoperite integral. Deoarece riscurile şi
responsabilităţile sunt distribuite între mai multe bănci şi pentru că o mare parte din masa
creditului este acordată direct de băncile din consorţiu bancar, creditul sindicalizat este
uneori mai puţin riscant şi mai ieftin decât eurocreditele.

39. Creditul internațional pe termen mediu și lung (bancar): eurocreditul

 Eurocreditele sunt creditele obţinute de pe piaţa financiară internaţională denominate în
altă monedă decât cea a ţării de emisiune (de exemplu denominate în dolari şi acordate de
un consorţiu de bănci europene). Mecanismul acestei tehnici de finanţare este complex,
eurocreditarea fiind iniţiată de beneficiar care se va adresa şi va încheia un contract de
credit cu o bancă de prestigiu care va coordona şi va purta responsabilitatea întregii
operaţiuni - banca "lead - manager". Un rol important în stabilirea condiţiilor de acordare
a creditului îl au grupul de coordonare şi consorţiu de bănci comerciale.

După constituirea consorţiului bancar şi a grupului de coordonare şi după stabilirea

condiţiilor de creditare (termene, dobânzi, modalităţi de rambursare), băncile comerciale
implicate vor trece la mobilizarea de fonduri de pe pieţele financiare locale pe care le vor
remite prin intermediul băncii lider beneficiarului. Consorţiu bancar este o grupare temporară
de bănci fără personalitate juridică cu rol în mobilizarea de fonduri pe termen scurt ce sunt
transformate prin intermediul acestui mecanism într-u credit pe termen mediu sau lung
(creditele revolving). O formă particulară a eurocreditelor este creditul "roll - over" ce
presupune creditarea cu o rată variabilă de dobândă calculată pe baza unei dobânzi de
referinţă (LIBOR) la care se adaugă un procent calculat pe baza riscului (rating) pe care-l
prezintă compania beneficiară

40. Creditul internațional pe termen mediu și lung (bancar): creditul furnizor

Creditul furnizor este un credit acordat direct furnizorului (exportatorului) de către o
bancă sau de o instituţie financiară specializată. Practic, după încheierea contractului de
import / export, exportatorul va livra marfa şi va amâna plata acesteia pe o perioadă
determinată de timp, oferind astfel un credit în marfă importatorului. Pentru a-şi recupera
contravaloarea exportului, exportatorul se va adresa băncii sale care în baza unui set de
documente va acorda un credit acestuia. Banca exportatorului se va adresa ulterior unei
instituţii specializate ce va acorda un credit în condiţii preferenţiale băncii finanţatoare a
creditului furnizor. Această tehnică este o formă indirectă de promovare a exporturilor bazată
pe acordarea unui credit cu dobândă subvenţionată importatorului printr-un mecanism
complex. Deoarece creditul de bază este acordat exportatorului de o bancă din ţara sa, acest
credit necesită doar o asigurare a creditului la o instituţie de asigurări specializată (de
exemplu COFACE di Franţa). Creditul furnizor are astfel avantajul că este mai ieftin, decât
creditul cumpărător. În absenţa unei instituţii publice cu rol în promovarea exporturilor,
exportatorul va include în preţul de ofertare costul propriei finanţări (dobânzi şi comisioane
bancare).

41. Creditul internațional pe termen mediu și lung (bancar): creditul cumpărător

Creditul cumpărător se acordă de către o bancă din ţara exportatorului direct
importatorului, prin intermediul unui mecanism specific. Odată încheiat contractul de import
- export, importatorul se va adresa unei bănci de renume din ţara sa şi va solicita pe cheltuiala
sa o scrisoare de garanţie bancară. Odată obţinută aceasta, importatorul poate plăti un avans
de până la 15 % din contravaloarea importurilor efectuate, avansul fiind plătit exportatorului.
Pentru restul sumei, importatorul va fi creditat de o bancă din ţara exportatorului, care acordă
creditul cumpărător şi îl plăteşte pe loc pe exportator pentru suma rămasă. Creditul
cumpărător nu va fi acordat înainte de asigurarea acestuia la o instituţie specializată de
asigurare a creditelor. Deoarece creditul cumpărător se asigură şi se şi garantează (de o bancă
garant din ţara importatorului) costul total al acestuia este mai mare decât în cazul creditului
furnizor. Ambele tipuri de credite sunt folosite pentru finanţarea unor tranzacţii comerciale
de valoare mare (de exemplu importul de echipament şi tehnologie), durata de acordare a
acestor credite explicând încadrarea lor în categoria tehnicilor de finanţare pe termen mediu
şi lung. Trebuie remarcată şi în cazul creditului cumpărător implicarea unei instituţii
guvernamentale. de promovarea exporturilor prin acordarea unor dobânzi subvenţionate la
creditele de refinanţare solicitate de banca ce acordă creditul.

Creditul furnizor este acordat pe baza contractului de export / import, a contractului de credit
şi a poliţei de asigurare a creditului, la creditul cumpărător fiind nevoie în plus şi de o
scrisoare de garanţie bancară. Exportatorul are o mai mare liberate de mişcare în cazul
creditului furnizor în timp ce importatorul este mai liber în cazul finanţării printr-un credit
cumpărător. Exportatorul îşi asumă o parte mai mare din costurile şi riscurile finanţării la
creditul furnizor

42. Creditul internațional pe termen mediu și lung (bancar): creditul paralel

Creditele paralele sunt o consecinţă a intensificării tranzacţiilor comerciale şi
internaţionale din ultimele decenii. Mecanismul unor asemenea credite este relativ simplu: să
 presupunem cazul unei companii americane A cu o filială în Marea Britanie şi o companie
britanică B cu o filială în Statele Unite. Filiala companiei britanice are de achiziţionat un
echipament de pe piaţa americană pentru care are de plătit o sumă în dolari, filiala companiei
americane are de plătit o sumă echivalentă în lire furnizorilor săi. Între companiile A şi B se
va încheia un contract de credit paralel, prin care firma americană va credita în dolari filiala
firmei britanice şi firma britanică va credita în lire filiala firmei americane. Ambele credite
vor rula în paralel în aceleaşi condiţii şi pentru sume echivalente, fiind purtătoare de dobânzi.
Dobânzile la cele două credite se vor negocia direct între cei doi parteneri, rolul acestora
fiind de a acoperi modificarea în timp a cursului de schimb dolar / liră.

Limite ale finanţării prin împrumuturi paralele:

-operaţiunea se înregistrează în bilanţul ambelor companii având impact asupra situaţiei

financiare (ex. gradul de îndatorare va creşte);

- dobânzile se negociază direct între părţi (este fundamentală în acest caz puterea de
negociere între cei doi parteneri precum şi capacitatea acestora de a aprecia corect
evoluţia viitoare a cursului de schimb şi a ratelor de dobândă pe piaţa financiară
internaţională).

43. Creditul internațional pe termen mediu și lung (bancar): creditul subsidiar

În cazul acreditivului subsidiar este vorba de două acreditive distincte, unul de import al unei
mărfi şi un altul de export al aceleiaşi mărfi, ambele domiciliate la aceeaşi bancă, banca
intermediarului operaţiunii. Deşi cele două acreditiv documentar sunt total independente , ele
sunt corelate valoric şi din punct de vedere a termenelor de către firma intermediară.  acreditiv
documentar de export are o valoare şi un preţ unitar mai mare şi o valabilitate mai îndelungată, în
timp ce cel de import are o valoare şi un preţ unitar mai mic şi o valabilitate, inclusiv termen de
expediţie care să se încadreze în termenele acreditiv documentar de export (mai scurte). În ceea
ce priveşte confidenţialitatea operaţiunii de regulă, exportatorul real nu cunoaşte importatorul
final. În baza primului acreditiv deschis în favoarea firmei intermediare banca acceptă să
deschidă al doilea acreditiv documentar în favoarea unui terţ exportator având drept garanţie
primul acreditiv. În acest context, intermediarii por realiza afaceri fără să avanseze propriile
fonduri pentru deschiderea celui de al doilea acreditiv documentar.

44. Creditul internațional pe termen scurt (nebancar): factoring-ul

- Factoringul este o tehnică de finanţare pusă iniţial în practică în ţările anglosaxone,

utilizată pentru a asigura finanţarea creanţelor interne. Mecanismul factoringului este relativ
simplu. Exportatorul cedează, contra plăţii, totalitatea creanţelor sale de pe urma exportului,
unui factor ( o bancă sau, mai general, o instituţie financiară specializată). Factorul acoperă
aceste creanţe, preia asupra sa riscul de neplată şi plăteşte echivalentul creanţelor. Creanţele
privesc vânzări ale căror termen de plată nu depăşeşte 180 de zile. Mecanismul factoringului cu
plata în avans este următorul:
Aderent (beneficiar) Debitor

2
3 4 5
6
Factor Banca debitorului

1. Încheierea unui contract comercial (de export);

2. Livrarea mărfurilor;
3. Cedarea facturilor către factor;
4. Plata contravalorii creanţelor cedate mai puţin dobânda si comisionul;
5. Plata la scadenta a datoriei debitorului.
Factoringul există în prezent în două variante: factoring cu plată în avans şi factoring cu plată
la scadenţă. În primul caz, factorul creditează pe aderent urmând să încaseze ulterior creanţele
acestuia în timp ce în a doua variantă factorul va plăti creanţele aderentului în momentul
exigibilităţii acestora. Pe Pe lângă cele două forme deja consacrate mai există şi “undisclosed
factoring” sau “money without borrowing”, constând în încheierea concomitentă a două
contracte, unul de vânzare-cumpărare şi unul de comision, ambele încheiate între factor şi
furnizor, în temeiul cărora factorul cumpără marfa furnizorului pe care îl numeşte în acelaşi timp
reprezentant al sau şi îl însărcinează s-o vândă cumpărătorului efectiv şi să încaseze preţul
aferent exportului realizat.
Această modalitate de finanţare se concretizează printr-un contract de factoring încheiat între
exportator şi factor, cu o durată care de obicei este de un an, putând fi reînnoit prin acceptare
tacită. Factoringul este foarte bine adaptat întreprinderilor care exportă bunuri de larg consum
sau echipamente uşoare şi care au numeroşi clienţi.
Felul operaţiunii de factoring este influenţat de data la care se realizează efectiv cesiunea de
creanţă; în cazul factoring-ului clasic, data cesiunii este însăşi data naşterii creanţei respective
sau la câteva zile după aceasta, in timp ce in cazul factoring-ului la scadenta, data cesiunii este
data exigibilităţii creanţelor respective. Prin recurgerea la această tehnică de finanţare,
exportatorul beneficiază patru avantaje: se simplifică gestiunea trezoreriei a aderentului
(beneficiar), aderentul nu mai este expus riscului de neplată, factoringul suprimă problemele
create de gestiunea administrativă şi contabilă a creanţelor şi factoringul îi ameliorează bilanţul
contabil prin reducerea creanţelor. Aceste avantaje sunt însă însoţite şi de unele dezavantaje.
Costul factoringului este relativ ridicat şi conţine două elemente: un comision de factoring, ad
valorem, calculat pe totalul creanţelor transferate, reprezentând între 0.5 şi 2.5%, şi un comision
de finanţare calculat prorata temporis, în funcţie de ratele dobânzii.
În cazul factoringului cu plată la scadenţă se percepe doar comision de factoring, în cazul
factoringului cu plată în avans se percep ambele tipuri de comisioane. Comisionul de factoring
variază în funcţie de cifra de afaceri, de numărul şi de calitatea clienţilor, de volumul facturilor
şi de riscul politic al ţării importatorului. Acesta reprezintă remunerarea serviciilor de gestiune
contabilă, de garanţie şi de recuperare a creanţelor. Comisionul de finanţare aferent creditului
acordat de factor aderentului până la scadenţa creanţelor sale corespunde dobânzilor debitorilor
pe plăţile anticipate. Acestor costuri monetare li se adaugă un risc indirect, de natură comercială.
Pe parcursul procesului de recuperare a creanţelor, şi în cazul întârizierii de plată din partea
importatorului, factorul este uneori mai brutal sau mai puţin diplomat decât aderentul însuşi.
Aceasta poate avea drept consecinţă pierderea unor clienţi.
Diferenţa dintre factoring şi forfetare (ambele credite bazate pe cesiune de creanţă) constă în
faptul că în cazul factoringului sunt cesionate documente comerciale
(facturi, contracte) în timp ce în cazul forfetării sunt cedate mai mult documente financiare
(cambii, acreditive, incasoo documentare). În plus, factoringul presupune o relaţie pe o periodă
mai îndalungată între factor şi beneficiar decât forfetarea şi instituţia de facrtoring oferă mai
multe servicii financiare decât oferă instituţia de forfetare (consultanţă, gestionarea contului
clienţi, a trezoreriei, expertiză financiar - contabilă).
Contractul de factoring se caracterizează şi prin faptul ca, alături de operaţia de credit, factorul
furnizează aderenţilor săi o gamă largă de servicii ca, de pildă, o selecţionare a clienţilor
(cumpărători sau beneficiari ai serviciilor furnizate), punerea la dispoziţia aderenţilor a unor
metode moderne de gestiune şi contabilitate, efectuarea unor studii de piaţă, procurarea de
informaţii comerciale, servicii juridice, etc. În acelaşi timp, specialiştii societăţii de factoring pot
participa efectiv în procesul de negociere a contractelor de export astfel încât aderentul poate
prezenta partenerilor externi o ofertă de export mai competitivă, ceea ce se traduce prin
asigurarea finanţării imediate a tranzacţiei de export.
Ca şi în cazul finanţării prin emisiune de obligaţiuni sau acţiuni pe pieţele financiare
internaţionale, creditarea internaţională este expusă la o serie de riscuri financiare (riscul
de ţară, riscul de dobândă sau riscul valutar). Evaluarea acestora se face la fel ca şi în
cazul obligaţiunilor pe baza unor indicatori specifici (maturitatea, durata, sensibilitatea).
Şi costul creditării se analizează prin perspectiva aceloraşi indicatori (valoarea actualizată
netă). Beneficiind de o mare varietate de forme, creditarea internaţională rămâne una
 dintre principalele modalităţi de mobilizare a resurselor financiare de pe pieţele
internaţionale, la concurenţă cu emisiunea de titluri primare (obligaţiuni şi acţiuni).

45. Creditul internațional pe termen mediu și lung (nebancar): leasing-ul

Leasingul este o metodă de finanţare pe termen mediu şi lung care presupune închirierea
realizată de societăţi financiare specializate, a unor bunuri de echipament către beneficiari care
nu dispun de fonduri proprii sau nu pot (sau nu doresc) să recurgă la credite bancare pentru
cumpărarea acestora. Operaţiunile de leasing internaţional pot fi realizate direct prin încheierea
unui contract între firma producătoare a echipamentului şi beneficiar sau indirect prin preluarea
funcţiei de creditare de către societăţi de leasing care apar ca intermediari.
În practica internaţională se cunosc o mare varietate tipuri de contracte de leasing: leasing direct
(când închirierea se realizează direct de producător) şi leasing indirect (cu implicarea unei
societăţi de leasing), leasing brut (când societatea de leasing suportă şi cheltuielile de întreţinere
şi reparaţii), leasing net (când compania de leasing nu include în taxă şi cheltuielile de întreţinere
şi reparaţii), leasing financiar (chiria de leasing este astfel stabilită încât la sfârşitul perioadei de
închiriere să fie recuperată integral valoarea bunului închiriat), leasing experimental (bunurile
sunt închiriate în condiţii avantajoase pentru a experimenta produsul pe piaţă nouă), lease-back
(beneficiarul vinde un bun de echipament unei societăţi de leasing şi apoi îl închiriază de la
aceasta) etc.

Două trăsături esenţiale caracterizează leasingul: existenţa a două contracte pentru aceeaşi
operaţiune şi posibilitatea triplei opţiuni. Prima se referă la faptul că există un contract de
vânzare - cumpărare între producător şi societatea de leasing, contract însoţit de un altul, de
locaţiune, încheiat între societatea de leasing şi beneficiar. Cea de-a doua trăsătură se
materializează prin cele trei opţiuni pe care le are beneficiarul la sfârşitul perioadei de închiriere:
prelungirea contractului, abandonarea lui sau cumpărarea bunului la valoarea lui reziduală.
7

1
Beneficiar Societate de leasing

2
3
6 5
4

Societate de
Producător
asigurări
1. Î ncheierea contractului de leasing;
2. Alegerea bunului de echipament;
3. Cumpărarea bunului de către societatea de leasing;
 4. Emiterea facturii;
5. Asigurarea bunului de echipament;
6. Livrarea / montarea bunului de echipament
7. Plata ratelor aferente contractului de leasing.
Avantajele celor implicaţi în această operaţiune sunt evidente:

• beneficiarul poate exploata un bun de echipament la un cost mai mic decât achiziţionarea
acestuia sau decât cumpărarea acestuia pe credit, beneficiază de consultanţă, service şi
reparaţii, are la dispoziţie trei opţiuni la încheierea contractului, are posibilitate să
achiziţioneze tehnologie de ultimă oră, deschide posibilitatea de acces la anumite utilaje
sau echipamente care fie că nu le sunt necesare decât sporadic, fie sunt supuse
restricţiilor de licenţă, nu este supus riscurilor provocate de uzura morala a utilajelor
folosite ;  societatea de leasing câştigă din chiria percepută beneficiarului (aceasta
poate fi mai mare decât rata dobânzii oferită de bănci), nu necesită un personal numeros
si nici o baza materiala importanta (clădiri, depozite);

• producătorul are posibilitatea vânzării unui bun de echipament de valoare mare cu

încasarea imediată a contravalorii acestuia, să intre pe noi pieţe, sa facă faţă concurenţei,
să obţină câştiguri suplimentare peste preţul de export.

46. Creditul internațional pe termen mediu și lung (nebancar): forfetarea

Forfetarea consta în vinderea de cambii, indiferent de scadenta, unor instituţii specializate care,
spre deosebire de băncile comerciale, la scontare preiau riscurile de neplată de către debitor.
Taxa de forfetare este superioară celei de scont, iar operaţiunea presupune şi transmiterea
documentelor care să asigure încasarea fără dificultăţi a cambiei (diferite autorizaţii).

47. Obligațiunile și acțiunile pe piețele internaționale: analiză comparativă

Obligațiunile și acțiunile pe piețele internaționale: analiză comparative

Actiuni:
Drepturile de vot
Alegerea unei echipei manageriale
Sunt diferite clase de acţiuni (în funcţie de risc)
Alte drepturi:
 Dividendele sunt alocate proporţional
  La lichidare activele care rămân se alocă proporţional
 Noi emisiuni beneficiază de dreptul de preempţiune
Dacă cumpăraţi o acţiune veţi primi:
 Dividende
 Preţul de vânzare în momentul în care renunţaţi la acţiune
Ca şi la obligaţiuni preţul acţiunilor depinde de valoarea prezentă a fluxurilor viitoare generate
de acestea
Obligaţiune = un titlu financiar emis în cadrul unui acord de împrumut specific
- Între emitent şi investitor apare un contract (bond indenture)
- Principalele elemente ale contractului:
- Valoarea nominală
- Rată de cupon
- Preţ de emisiune
- Prima obligaţiunilor

48. Emisiunea de acțiuniu sau obligațiuni pe piețele internaționale: IPO – oferta publică
inițială

Piaţa internaţională a acţiunilor – tipuri de IPO

• IPO local cu suportul unui sindicat bancar internaţional;
• IPO local şi IPO pe o piaţă internaţională;
• IPO internaţional (listarea simultană pe mai multe pieţe);
• IPO pe Euromarkets.
 49. Emisiunea de acțiuni pe piețele internaționale: certificatele de depozitare asupra
acținilor (DR-urile)

Beneficiar Investitori privaţi

Contract (1)

Depozitarea acţ Emisiunea de DR(4)

iunilor (2)

Banca depozitară
Banca custode
Certificate de depozitare – avantaje
Notificare (3)
1. diversifică formele de investiţii internaţionale;

2. este un mod eficient de pătrundere pe pieţele străine de capital şi de mobilizare de

Ţara A investitori străini; Ţara B
fonduri aparţinând unor

3. contribuie la îmbunătăţirea imaginii pe piaţa internaţională emitentului de acţiuni;

4. este un mijloc eficient de diversificare a acţionariatului;

5. este un mecanism transparent de emisiune internaţională de acţiuni;

 6. este un mecanism cu lichiditate sporită şi riscuri reduse prin implicarea unei bănci de
prim rang - banca depozitară care emite în numele şi pe contul său certificatele de
depozitare;

7. este o operaţiuni cu costuri de tranzacţionare mai reduse, certificatele de depozitare fiind

mai uşor de plasat decât acţiunile emitentului.

Certificate de depozitare – dezavantaje

1. probleme în mecanismul de decontare între emitentul acţiunilor şi posesorii de certificate

de depozitare;

2. reglementările fiscale în domeniu diferite de la ţară la ţară;

3. taxele de custodie relativ ridicate;

4. dificultăţi în găsirea unei bănci custode.

50. Emisiunea de acțiuni / obligațiuni pe piețele internaționale: securitizarea

O peratiunea de securitizare a emisiunii de actiuni/obligatiuni pe pietele internationale

permite omogenizarea câştigurilor obţinute de pe urma valorificării unor active financiare
deţinute în portofoliu (cupoane, dobânzi, taxe, comisioane şi alte speze financiare).
Securitizarea se derulează printr-o companie specializată.

Emisiunea de titluri financiare este de regulă garantată de o instituţie specializată

(guvernamentală).

Pentru asigurarea unui grad ridicat de lichiditate sunt preferate titluri cu o piaţă secundară
dezvoltată.

Bilanţul şi portofoliul de active al companiei beneficiare este mult simplificat prin această
operaţiune.
 51. Finanțarea proiectelor complexe de investiții: prezentare generală a caracteristicilor
unui proiecte complex de investiții

Evaluarea eficienţei alocării resurselor într-un proiect de investiţii se face cu ajutorul unor
analize bazate pe calcule actuariale complexe. Calculul actuarial presupune translatarea unor
valori la diferite momente de timp, în funcţie de raţiunea analizei. Rata de actualizare are diferite
forme, în funcţie de momentul de timp la care se face actualizarea. Un rol important în cadrul
acestei analize îl au doi indicatori: valoarea actualizată netă (VAN) şi rata internă de rentabilitate
(RIR). Conform criteriului VAN un proiect de investiţii este eficient în condiţiile în care acesta
este pozitiv şi are o valoare cât mai mare. Un proiect de investiţii este cu atât mai rentabil cu cât
RIR este mai mare. Cei doi indicatori de eficienţă sunt complementari, utilizarea simultană a
acestora conducând la o mai bună fundamentare a deciziei investiţionale decât utilizarea lor
separată. Atât rata internă de rentabilitate cât şi valoarea actualizată netă pot fi utilizaţi atât ca şi
criterii de selectare a unor proiecte de investiţii dar şi ca criterii de selectare a alternativelor de
finanţare aflate la dispoziţia actorilor economici. Tot mai mulţi specialişti pun însă în balanţă cei
doi indicatori, minimizând rolul RIR în aceste analize de eficienţă sau în construcţia bugetului de
capital.

Problemele se complică şi mai mult atunci când este vorba de alocarea unor resurse în
proiecte de investiţii sau portofolii plasate pe pieţe străine. O altă dificultate ce apare în
selectarea unui proiect de investiţii pe baza criteriului VAN este momentul la care se face
translatarea, fapt ce influenţează direct factorul de actualizare utilizat şi implicit valoarea
finală a acestui indicator.
Cu cât gradul de complexitate al proiectelor de investiţi este mai mare, cu atât este mai
diferit gradul de risc asumat de investitori. În plus, riscurile asumate sunt mult mai
complexe şi mult mai mari dacă este vorba de o investiţie în străinătate, dată fiind
complexitatea mediului în care se desfăşoară acest proces.

52. Finanțarea proiectelor complexe de investiții: finanțarea publică (public finance)

 Din punct de vedere al distribuţiei sectoriale a creditelor, se poate observa că, pe ansamblu,
sectorul bancar domină net piaţa internaţională a creditului, urmat de sectorul privat şi abia apoi
de sectorul public (guverne, companii şi alte entităţi publice.

53. Finanțarea proiectelor complexe de investiții: finanțarea corporativă (corporate

finance)
54. Finanțarea proiectelor complexe de investiții: finanțarea prin parteneriat public
privat (project finance sau PPP)
55. Instrumentele derivate: prezentare generală, rol în derularea fluxurilor financiare,
riscuri acoperite
In ansamblul fluxurilor financiare internaţionale un loc aparte îl ocupă tranzacţiile la
termen derulate pe piaţa instrumentelor derivate. Aceste pieţe au apărut şi s-au dezvoltat
din dorinţa operatorilor economic de a diminua riscurile comerciale sau financiare din
operaţiunile lor. Principalele instrumente derivate tranzacţionate pe piaţa internaţională
sunt: contractele futures, contractele pe opţiuni, contractele de swap şi alte instrumente
sintetice (cap, floor sau collar). Pe lângă creşterea semnificativă a volumului pieţei
internaţionale a acestor instrumente asistăm la o permanentă diversificare a acestor
instrumente, prin apariţia de noi instrumente sau prin diversificarea activelor ce constituie
obiectul acestor contracte. În prezent instrumentele derivate se practică pe o gamă variată
de active financiare sau reale cum ar fi: rata dobânzii, cursul de schimb, indicii bursieri,
titluri primare, marfă etc.
Conform ultimelor date statistice, piaţa internaţională a instrumentelor derivate a avut
în ultima perioadă un ritm relativ ridicat de creştere, situat în jurul valorii de 24 % anual
(2000). Pe această piaţă două sunt segmentele cele mai importante, şi anume piaţa
instrumentelor derivate pe rata dobânzii şi cea a instrumentelor pe curs de schimb (cu un
ritm mediu de creştere de 13 - 15 % anual). O altă tendinţă semnificativ a pieţei din
ultima perioadă este de uşoară încetinire a creşterii contractelor forward pe valute, a
contractelor de swap valutar şi a instrumentelor derivate pe titluri primare (acţiuni şi
indici bursieri).

56. Instrumentele derivate: contractele forward

 57. Instrumentele derivate: contractele futures

Un contract futures consta în angajamentul părţilor de a livra, respectiv prelua, la o data

viitoare, o marfa sau o oare determinata, la un preţ convenit în momentul contractării
daca la scadenta poziţia operatorului rămâne deschisa. Cel care îşi asuma obligaţia de a
prelua activul (cumpărătorul) deschide o poziţie “lungă“ (long), în timp ce vânzătorul
futures are o poziţie “scurtă“ (short)1 .
Contractele futures prezintă mai multe caracteristici : - toate contractele futures sunt
în esenţa standardizate, preţul reprezintă singura clauza negociata în momentul
cumpărării sau vânzării. - Preţul contractelor futures se stabileşte în bursa prin procedura
specifica de negociere şi contractare a acestei pieţe organizate. Preţul este expresia
raportului dintre cererea şi oferta pentru fiecare contract standardizat şi el variază zilnic
în funcţie de condiţiile pieţei. - Contractul futures este zilnic actualizat sau “marcat la
piaţă” (marked to market), astfel incit pierderile uneia din părţile contractante sunt
transferate ca venituri celeilalte părţi .

În prezent, pieţele futures sunt cele mai active şi cele mai eficiente pieţe; totuşi ele nu s-
au putut dezvolta pentru totalitatea mărfurilor tranzacţionate pe pieţele spot şi forward.
Aceasta, datorită faptului că, pentru dezvoltarea unui contract futures este necesară
îndeplinirea unui set de condiţii:

- Oferta şi cererea pentru activul de baza trebuie sa fie relativ mari, iar preţul nu trebuie sa fie
determinat de factori subiectivi, precum interese de monopol şi guvernamentale;

- Pentru ca standardizarea clauzelor contractului sa fie posibila, diferitele unităţi fizice ale
activului de baza trebuie sa fie interschimbabile şi omogene;

- Preţul activului trebuie sa fluctueze.

Elementele esenţiale ale contractului futures: - Termenii contractului sunt predeterminaţi,

negocierea se duce în general asupra pretului1 .

- Denumirea contractului: contract “viitor “ pe dolar (dolar futures), contract “viitor“ pe euro
(euro futures);
- Unitatea de tranzacţie (trading unit): 10 dolari / contract (contract futures pe dolar la Bursa
din Sibiu); - Cotaţia (price quote): în lei/dolar;

- Variaţia minimă de preţ (tick size): ¼ lei/dolar (dolar futures). Noul preţ strigat în bursa
trebuie sa difere de preţul anterior cel puţin cu aceasta mărime sau cu multiplii ai acestei
mărimi;
Pe piaţa contractelor futures pe valute cel care a luat o poziţie de cumpărător (long)
câştigă atâta timp cât cursul futures creşte, el putând vinde mai scump ceea ce iniţial a
cumpărat mai ieftin. Cel care a luat o poziţie de vânzător (short) câştigă atâta timp cât
preţul futures scade, cumpărând astfel mai ieftin ceea ce a vândut iniţial mai scump.

58. Instrumentele derivate: contractele options

Opţiunile servesc la acoperirea riscului valutar rezultat din fluctuaţii ale cursului de
schimb al monedei în care este denominat exportul sau importul efectuat de o firmă de
comerţ exterior. Opţiunea este un contract standardizat ca şi contractul futures, tranzacţionat
pe o piaţă paralelă pieţei valuatre. Prin acest contract se tranzacţionează de fapt un drept de
vânzare sau cumpărare asupra unui activ financiar, în speţa asupra unor valute. Există două
tipuri de opţiuni:

A. Opţiuni de cumpărare (CALL): conferă un drept suplimentar cumpărătorului de opţiune,

de a cumpăra sau nu la scadenţă valuta la un preţ determinat (preţ de exercitare),
cumpărătorul plătind o primă.

B. Opţiuni de vânzare (PUT): conferă un drept suplimentar cumpărătorului de opţiune, de a

vinde sau nu la scadenţă valuta la un preţ determinat, cumpărătorul plătind şi în acest caz
prima.

În cazul opţiunilor de cumpărare, cumpărătorul de opţiune câştigă atunci când

cursul de schimb creşte (depreciere a leului) şi pierde prima atunci când cursul scade
(apreciere). Vânzătorul de opţiune de cumpărare câştigă prima prin neexercitarea opţiunii
de către cumpărător atunci când cursul de schimb scade şi pierde atunci când cursul
creşte (depreciere).
 Câştigul sau pierderea este determinată de tipul de opţiune, de poziţia luată în
cadrul fiecărui contract şi de evoluţia preţului la activul de bază, în speţă de evoluţia
cursului de schimb.

59. Instrumentele derivate: contractele swap

Operaţiunile de swap / contractul de swap (valutar şi de dobândă) au apărut pe
baza creditelor paralele şi a creditelor "back to back". Operaţiunea de swap presupune
schimbarea unui împrumut acordat în anumite condiţii cu un altul ce prezintă alte
condiţii, mult mai avantajoase în opinia celui care iniţiază întreaga operaţiune. Un swap
reprezintă practic un angajament între două sau mai multe părţi de a schimba anumite
fluxuri monetare (cash-flow) într-o perioadă viitoare. De exemplu, swap-ul de dobândă
permite schimbarea unui împrumut acordat cu dobândă fixă cu unul cu dobândă variabilă
(de exemplu LIBOR + x %), cel care iniţiază operaţiunea considerând evoluţia în timp a
LIBOR mai avantajoasă decât plafonul de dobândă fixă contractat iniţial. În cazul swap-
ului valutar un împrumut în dolari de exemplu este schimbat cu un credit în lire sterline.
Un operator swap este un swap broker atunci când acesta nu deţine o anumită poziţie
financiară şi operează ca un simplu agent sau ca o casă de curtaj. Swap brokerul este un
intermediar al informaţiilor. El foloseşte experienţa pe care o are în domeniul
operaţiunilor de swap pentru a găsi partenerul potrivit. Brokerul păstrează discreţia în
ceea ce priveşte partenerii potenţiali până când este găsit partenerul potrivit. Brokerul
ajută la negocierea şi încheierea contractului, dar el nu este parte în contract şi nici nu se
confruntă cu risc financiar. Pentru această activitate brokerul primeşte din partea ambelor
părţi un anumit onorariu. Un operator swap este un swap dealer atunci când acesta ia
parte la tranzacţie pe cont propriu pentru a facilita operaţiunea de swap.
Un swap dealer îndeplineşte toate funcţiile unui swap broker. În plus, un dealer îşi
asumă şi un anumit risc ca parte în contract. Luând parte la tranzacţii, dealerii swap sunt
expuşi riscurilor financiare. Acest risc poate fi destul de mare pentru că acesta este de
fapt riscul pe care părţile vor să-l evite. De aceea, dealerul swap trebuie să rezolve două
probleme. Mai întâi el trebuie să stabilească valoarea operaţiunii swap astfel încât să
înregistreze un câştig în condiţiile riscului asumat. A doua problemă este reprezentată de
faptul că dealerul gestionează un anumit portofoliu de operaţiuni swap rezultate din
tranzacţiile de piaţă.
Pentru a analiza riscurile unui contract swap trebuie să ţinem seama de următoarele
elemente:

· contractele swap presupun obligaţii reciproce şi condiţionate. Astfel o parte· într-

un contract swap este obligată să efectueze plata numai dacă cealaltă parte a făcut
acest lucru;

· deoarece în operaţiunile swap nominalul nu face obiectul schimbului (cu·

excepţia contractului swap de valute), riscul de neplată a acesteia nu există ca în
cadrul unui împrumut obişnuit. Mai mult, în unele contracte swap, fluxurile de
numerar plătite în timpul operaţiunii reprezintă de fapt diferenţa dintre cele două
fluxuri;

· în contractele swap de valute, riscul este mai mare deoarece riscului de· dobândă
i se adaugă riscul cursului de schimb;

· în ceea ce priveşte riscul, este bine să se facă distincţie între riscuri intrinseci· şi
riscurile asociate gestiunii unui portofoliu de swap.

Riscurile asociate unei operaţiuni swap sunt: riscul de neplată, riscul de

lichiditate (atunci când partenerul este în imposibilitate de plată, utilizatorul
swap-ului va dori să înlocuiască pe perioada rămasă operaţiunea iniţială cu una
nouă), riscul de dobândă.
Principalele caracteristici ale contractului de swap sunt:
- operaţiunea are la bază un singur contract;
- contractul de swap are o formă standardizată;
- operaţiunea este extrabilanţieră; - dobânzile ce se schimbă nu se negociază;
Contractul de swap se realizează de regulă printr-o bancă de swap specializată
care poate acţiona în calitate de broker - găseşte un partener pentru contractul de
swap din baza sa de date sau de dealer - intră direct ca parte într-un contract de
swap la solicitarea unei companii sau a unei bănci.
60. Instrumentele derivate: instrumentele sintetice pe rata dobânzii (collar, cap, floor)
Cap-ul sau ceiling-ul , permite împrumutatului de a se proteja contra unei creşteri a
ratei pe o perioada lunga şi în special pe perioada împrumutului daca rata este variabilă.
Cap-ul permite fixarea unei limite superioare ratei variabile a unui împrumut păstrând
posibilitatea de a profita de o creştere a ratei. În cazul creşterii ratei , cealaltă parte
(banca, de obicei ) varsă diferenţa de dobânda între rata maxima garantata de cap şi rata
reala de pe piaţa.
Preţul cap-ului plătit sub forma primei la începutul contractului este în funcţie de
nivelul ratei plafon aleasă. Cu cât plafonul este mai jos cu atât cap-ul este mai scump. La
fel şi pentru opţiuni , cu cât durata de garantare a cap - ului este mai lunga cu atât
volatilitatea ratei de referinţa este mai mare.
Floor-ul este un instrument de acoperire simetric cu cap-ul, pentru ca permite celui
care acorda împrumutul sa se protejeze împotriva unei scăderi a ratei pe o perioada lunga
rezervându-si posibilitatea de a beneficia de o eventuală scădere.
O companie care a contractat un credit cu o bancă poate intra într-un contract "floor"
cu o altă bancă plătind o primă şi încasând ulterior diferenţa de dobândă, dacă aceasta
evoluează nefavorabil (scade). Floor-ul garantează o rată minimă - plafon pentru un
plasament efectuat de o companie sau de o instituţie financiară. Costul floor-ului este
materializat printr-o prima vărsata la începutul contractului . prima creste cu nivelul de
rata plafon garantat cu durata de garanţie şi cu volatilitatea ratei de referinţă.
Collar-ul: collar-ul sau combinaţia de rată rezultă din combinarea sintetica a
unui cap şi a unui floor (cumpărarea unui cap şi vânzarea unui floor sau invers).
Collar-ul permite garantarea unui interval de rate. Daca de exemplu cumpărarea
unui gap garantează o rata de împrumut plafon, vânzarea simultană a floor-ului limitează
profitul eventual al scăderii ratei. Costul acestui instrument sintetic este limitat la
diferenţa dintre primele capului şi cele ale floorului. Toate aceste instrumente sintetice
servesc cu precădere la diminuarea gradului de expunere la riscul de dobândă sau la riscul
valutar.