Phaidros-Platon

Dacă le-am cere mai multor intelectuali să întocmească o listă a celor mai importanți
cinci gânditori din istoria filosofiei, fără îndoială că numele lui Platon ar apărea aproape peste
tot. În același mod, dacă am ieși pe stradă și le-am cere trecătorilor să spună numele unui
filosof, marea majoritate l-ar spune tot pe al lui. Platon este una dintre cele mai relevante
figuri din istoria filosofiei.
Contextul istoric în care a trăti Platon corespunde începutului perioadei de declin a
hegemoniei grecești în Mediterana orientală. Nașterea filosofului coincide, de fapt,
aproximativ cu moartea lui Pericle, artizanul și figura emblematică a splendorii ateniene din
secolul al V-lea î.Hr., pe când moartea sa precedă cu câțiva ani căderea polisurilor grecești în
mâinile unui regat barbar di nord, cel al Macedoniei. În cei optzeci de ani de viață ai lui
Platon, civilizația asistă la criza Atenei.
Dacă din punct de vedere politic, anii în care Platon își desfășoară existența reprezintă
începutul decăderii polisului, pe plan cultural ei coincid cu o perioadă de extraordinară
splendoare, când omenirea ajunge la un nivel de dezvoltare artistică și filosofică fără egal
vreme de sute de ani: perioada clasică.
Numele său adevărat era Aristocle și s-a născut la Atena pe 7 mai în 428-427 î.Hr., în
aceeași zi în care, după cum susțineau locuitorii din Delos, se născuse Apollo. Descindea
dintr-o familie aristocrată de neam mare: tatăl Ariston, aparținea unei vițe ilustre care
pretindea că își trage originile din Codros, ultimul și legendarul rege al Atenei, pe când
familia mamei, Perictione, se mândrea cu mai multe înrudiri, pe lângă onoarea indiscutabilă
de a fi dat doi membri ai guvernului oligarh al celor Treizeci de Tirani: fratele mamei,
Charmide, și un străunchi al lui Platon, Critias.
Dialogul Phaidros face parte din operele de maturitate ale lui Platon. Titlul evidențiază
numele unuia dintre personaje, acesta apare în două dintre dialogurile platoniciene, odată în
Protagoras, unde este pomenit în treacăt, ca făcând parte din grupul celor care discută cu
Hippias chestiuni de fizică și astronomie, iar a doua oară în Banchetul, unde apare ca părinte
al subiectului discuției și unde va da tonul cuvântărilor despre iubire.
Phaidros este un personaj istoric care a participat la viața politică și culturală a Atenei
din cea de-a doua jumătate a secolului V. Dacă în Protagoras, a cărui desfășurare e situată
către anul 433, Phaidros este un adolescent de 17-18 ani, atunci 16 ani mai târziu, în perioada
Banchetului, Phaidros se apropia de 35 de ani. E drept că scena din Phaidros, situată cum este
în afara istoriei, nu suportă o datare precisă. Dar dacă dialogul Phaidros presupune Banchetul,
trebuie oricum să admitem că admiratorul lui Lysias are aici peste 35 de ani. Faptul că Socrate
i se adresează în două rânduri cu tinere și băiete poate fi privit fie ca o formă de cochetărie din
partea mai vârstinicului Socrate, fie ca un mod de a sublinia ingenuitatea lui Phaidros și
entuziasmul său juvenil față de produsele retoricii de ultimă oră.
Phaidros deține în acest dialog rolul mediocrității culturale reprezentative. Produs al
școlii lui Hippias, Phaidros reprezintă principiul curiozității culturale nediferențiale. Lipsit de
axa orientativă pe care în cultură nu ți-o poate da decât judecata proprie, expresie a unei
personalități spirituale puternice, Phaidros este victima predestinată a oricărei mode culturale.
El reprezintă principiul pasiv al spiritului, elementul care primește o configuraţie
numai atâta vreme cât cade sub raza unei influenţe; îl descoperim, în prima scenă a dialogului,
entuziast devot al lui Lysias; după un scurt răstimp, confruntat cu forţa de seducţie a spiritului
socratic, e gata să slujească la curtea altui zeu. Va fi clintit pesemne din recenta sa convingere,
după prima reîntâlnire cu Lysias. Rămânând la termenii dialogului, putem spune că Phaidros
nu este „o natură erotică“ plină, ci că reflectă o frumuseţe a cărei sursă se află în afara lui. În
spirit, el are frumuseţea secundă a razei reflectate: în curiozitatea sa nemărginită se reflectă
ceva din enciclopedismul lui Hippias; în interesul pentru dezvoltarea amplă a tezelor
paradoxale se reflectă abilitatea retorică și sofistică a lui Lysias; iar în deschiderea faţă de
spiritul socratic se reflectă pentru o clipă dragostea divină de adevăr și înţelepciune. „Prinde-
mă și pe mine în ruga ta“, îi spune Phaidros lui Socrate la sfârșitul dialogului. Adică: „îndură-
te și ia-mă în spiritul tău.“ Despre cei care se mântuie prin spiritul altora vorbește Platon, prin
Phaidros, în dialogul ce îi poartă numele.
Subtitlul peri kalou, „despre frumos“, aparţine comentatorilor antici târzii. Or, încă din
Antichitate, dezbaterea privitoare la adevărata temă a dialogului și la unitatea sa a fost de
proporţii. Despre ce este vorba până la urmă în acest dialog: Despre iubire? Despre frumos?
Despre suflet? Sau despre retorică? Ne putem face o idee asupra acestei dezbateri urmărind
lista de „opinii privitoare la scopul dialogului“, pe care o dă Hermeias la începutul
Comentariului său. Unii, spune Hermeias, au susţinut că dialogul tratează „despre iubire“, alţii
„despre retorică“. S-a încercat apoi împăcarea acestor opinii, spunându-se că prima parte are
în vedere problema iubirii, iar cea de-a doua, pe a retoricii. S-a avansat de asemenea părerea
că dialogul tratează „despre principiul sufletesc“. Au existat comentatori care au propus
skopoi diferiţi: „despre bine“, „despre frumosul suprem“ și „despre suflet“. Dar, spune
Hermeias, nu poţi lua separat părţi din dialog, pentru a căuta în ele scopul întregului; ca și în
cazul unei vieţuitoare, toate părţile se află aici contopite în întreg. Și Hermeias împărtășește
opinia lui Iamblichos, potrivit căreia dialogul tratează „despre frumosul absolut“. Majoritatea
interpretărilor moderne au propus înţelegerea dialogului cu ajutorul unei teme centrale
-retorica-cărora li se subordonează în mod armonic celelalte teme mari — problema
sufletului, problema frumosului și problema iubirii — precum și o seamă de motive
(problema delirului sacru, a readucerii aminte, a dialecticii, a metodei diairetice).
Astfel, ROBIN (1970, LVIII) distinge „o temă generală“ („Tema generală este aceea a
discursului“) și „un motiv dominant“, cel al iubirii, precum și „motive interferente“ (al
delirului, al sufletului, al „psychagogiei“). DE VRIES (1969, 23–24) rezolvă problema unităţii
tematice și a scopului în termenii următori: „în Phaidros, tema centrală este utilizarea
persuasivă a cuvintelor. Scopul dialogului este de a arăta întemeierea acestora. Eros-ul este
frumuseţea, condiţia lor (spre deosebire de aceea a retoricii obișnuite) este cunoașterea. Eros-
ul este năzuinţa către cunoaștere și frumuseţe. În felul acesta subtemele dialogului se
împletesc între ele. Sufletul și nemurirea lui sunt în primul rând introduse cu scopul de a
explica anamneza ca aflându-se la temeiul erosului. Eros-ul poate fi orientat către oameni; în
acest caz, el conduce la grija acordată sufletului. Sau poate fi orientat către idei; în acest caz,
filozofia devine o condiţie a retoricii știinţifice. În scena inaugurală, cititorul este confruntat
cu frumuseţea (deși nu lipsită de ironie, ea pregătește spiritul cititorului pentru ceea ce se va
spune mai târziu despre frumuseţe). Discursul lui Lysias este menit să arate în ce constau
erorile retoricii obișnuite: făcând din iubire obiectul acestui discurs, Platon leagă într-o primă
și superficială manieră temele eros-ului și ale retoricii, care ulterior vor apărea reunite cât se
poate de strâns. Primul discurs al lui Socrate pare să se așeze la același nivel cu cel al lui
Lysias; dar el introduce o oarecare metodă: aceasta slujește la pregătirea demonstraţiei a ceea
ce este necesar pentru retorica cu adevărat filozofică. În cea de-a doua parte a dialogului sunt
examinate și respinse practica și scopul retoricii obișnuite. În contrast cu acestea, este schiţată
o retorică știinţifică. Toate despre câte a fost vorba în marele mit se arată a sta la baza ei.
Pagina finală evocă încă o dată condiţiile esenţiale ale utilizării persuasive a cuvintelor,
cunoașterii și frumuseţii.
Dialogul Phaidros nu are decât două personaje. Dată fiind însă ponderea pe care o
ocupă în discuţia dintre Socrate și Phaidros și în general în economia dialogului, ca termen de
referinţă constant, retorul Lysias ar putea fi foarte bine considerat ca cel de-al treilea personaj
al dialogului, un fel de prezenţă in absentia.
SOCRATE. Fiind vorba de Personajul tuturor dialogurilor platoniciene, nu este vorba
de a-i face portretul cu ocazia fiecărui dialog în parte. În schimb, pe lângă trăsăturile sale
tradiţionale (austeritate, ironie, geniul conversaţiei etc.), merită semnalate, așa cum a procedat
DE VRIES (1969, 5), acele caracteristici care apar aici pentru prima dată. Cităm remarcile lui
De Vries:
„a) Socrate este înfăţișat în împrejurări noi; el se află într-un peisaj necitadin. Și cu
toate că, pe de o parte, entuziasmul său îl face să apară drept lipsit de experienţa unei
asemenea situaţii, pe de altă parte, el este capabil să discearnă frumuseţile locului cu un ochi
de connoisseur și de asemenea să folosească limbajul unui connoisseur pentru a le descrie.
De-a lungul întregului dialog, el rămâne sensibil în faţa acestora;
b) Același Socrate care altădată nu poate suporta discursurile acum se dovedește a fi
expert în chestiunile tehnice privitoare la retorică (interesul pentru discursuri este comparabil
cu cel arătat în Menexenos);
c) Comportamentul său este exuberant, într-o manieră care nu poate fi regăsită decât în
Cratylos. Atmosfera de destindere care domnește în Cratylos și Phaidros poate să-și aibă
originea într-o conștiinţă a reușitei: în primul dialog, o importantă problemă epistemologică
este adusă în preajma soluţionării; în celălalt, activitatea de scriitor a lui Platon își află
justificarea.“
LYSIAS. În viziunea lui Platon, Lysias apare, potrivit vorbei lui ROBIN (1970, XIX),
drept „victima expiatoare a tuturor păcatelor retoricii“. Platon îl judecă cu o severitate care
nu-și are însă acoperire nici în imaginea pe care o aveau contemporanii despre el, nici în
aprecierea pe care i-o dau Cicero, Quintilian sau critica modernă. În dialogul platonician,
Phaidros îl numește pe Lysias „cel mai înzestrat scriitor din zilele noastre“ iar Cicero vede în
el aproape un „al doilea Demostene“, lăudându-i puterea de pătrundere, fineţea spirituală,
sobrietatea, forţa de a reda situaţii și personaje etc. Ca retor, activitatea lui Lysias se desfășura
în două direcţii: pe de o parte, el era un autor de discursuri de aparat, care, putând fi luate
drept modele de urmat pentru studiul retoricii, aveau un caracter epideictic („făcut pentru a fi
arătat“, „demonstrativ“); în această ipostază ne apare Lysias chiar de la începutul dialogului
Phaidros; discursul pe care Phaidros i-l va citi lui Socrate reprezintă o teză a cărei dezvoltare,
elevii — asemenea lui Phaidros însuși — urmează să o studieze și să o ia ca model pentru
dezvoltări ulterioare. Pe de altă parte, Lysias se manifesta cu mult succes și ca logograf, ca
autor de discursuri comandate, pe care acuzatul sau pârâtul le citeau (sau le recitau) în faţa
tribunalului ca pledoarii pro causa. Autorul necunoscut al Vieţii celor zece oratori spune
despre Lysias că a compus scrieri despre arta vorbirii, discursuri politice, scrisori, elogii, oraţii
funebre, discursuri despre iubire, o apologie a lui Socrate etc., dar se grăbește să adauge că cel
puţin jumătate din opera atribuită lui Lysias este neautentică.
 În momentul compunerii dialogului, Lysias nu mai trăia, Platon găsind în aceasta o
scuză pentru a realiza o diatribă, nepotrivită altminteri faţă de un contemporan în viaţă; și, cu
o motivaţie, că Platon s-ar fi răzbunat astfel pentru participarea (din culise) a lui Lysias la
conjuraţia urzită contra lui Socrate în 399. HACKFORTH (loc. cit.), în schimb, pornind de la
ideea că discursul lui Lysias reprezintă o invenţie a lui Platon, susţine că figura lui Lysias este
mai mult simbolică, acoperind clasa unor producători de discursuri ale căror erori și maniere
sunt cumulate toate în paginile acestei pastișe; în locul lui Lysias putea apărea oricare alt retor
de prestigiu; dacă Platon s-a oprit asupra lui Lysias, el a făcut-o doar pentru a obţine o
atmosferă realist-istorică și pentru a fixa, în felul acesta, data dramatică a dialogului.
Structura dialogului
Prolog
Socrate îl întâlnește pe Phaidros care se pregătește să facă o plimbare în afara zidurilor
cetăţii. Phaidros tocmai a asistat, într-un cerc de iubitori ai retoricii, la lectura unui discurs al
lui Lysias pe tema iubirii. — În discursul său, Lysias a desfășurat o teză paradoxală: se cuvine
să cedezi celui care nu te iubește, mai degrabă decât îndrăgostitului. — La insistenţele lui
Socrate, care bănuiește că Phaidros are asupră-i un exemplar, acesta acceptă să-i citească
discursul. — Căutarea unui locus amoenus pe malul râului Ilisos — Mitul lui Boreas și al
Oreithyiei — Socrate în faţa naturii.
Prima parte a dialogului
I. Discursul lui Lysias (231 a–234 c). Teza lui: în raport cu iubirea pasională, e mai
avantajoasă, din toate punctele de vedere, iubirea fără de iubire.
1. Agentul iubirii fără de iubire și patientul ei. Agentul iubirii fără de iubire împlinește
lucrurile bune nu mânat de dorinţă, ci de raţiune; el nu va avea deci prilejul să le regrete, așa
cum se întâmplă cu îndrăgostitul, de îndată ce pasiunea s-a stins. — În iubirea fără iubire,
agentul iubirii nu va fi niciodată în situaţia de a imputa patientului iubirii chinurile și
neajunsurile care însoţesc iubirea pasională. — Patientul iubirii fără iubire nu poate avea
surpriza unei iubiri care se neagă pe sine, de îndată ce pasiunea a încetat. — Sfera celor utili
este mai vastă decât sfera celor iubitori, drept care patientul iubirii fără iubire are, în primul
caz, posibilităţi de opţiune sporite.
2. Avantajele sociale ale iubirii fără iubire. Patientul iubirii fără iubire nu are a se teme
de judecata lumii, întrucât indiscreţia caracteristică îndrăgostitului pasionat este exclusă în
acest caz. — Agentul iubirii fără iubire nu are asiduitatea compromiţătoare a îndrăgostitului;
prezenţa lui în preajma iubitului poate fi socotită de către ceilalţi drept semn al unei simple
amiciţii. — Gelozia îndrăgostitului pasionat va izgoni pe toţi prietenii iubitului,
condamnându-l pe acesta la singurătate; dimpotrivă agentul iubirii fără iubire se va considera
sporit prin prieteniile acestuia și va cultiva în jurul iubitului prietenia și afecţiunea.
3. Avantajele morale ale iubirii fără iubire. Iubirea fără iubire nu pleacă de la o dorinţă
(care cândva se stinge), ci de la o prietenie bazată pe cunoașterea și preţuirea fiinţei celuilalt;
prietenia reală este deci garanţia de constanţă a iubirii fără de iubire. — Patientul iubirii fără
iubire va avea, în persoana celui neîndrăgostit, o oglindă fidelă a calităţilor și defectelor sale,
în timp ce în fiinţa tulburată de pasiune a îndrăgostitului el se va reflecta strâmb; primul îl va
ajuta să se cunoască și îndrepte, al doilea îl va corupe. — În iubirea nepasională se face
simţită forţa morală mai vastă a tuturor tipurilor de afecţiune, de la cele de rudenie până la
prietenia pură.
4. Cui anume are să acorde patientul iubirii favorurile sale? Insistenţa cererii nu poate
constitui factorul decisiv al cedării. — Trebuie să cedezi nu celui care îţi cere împătimit
favorurile, ci celui înzestrat cu virtuţi, capabil de fidelitate, discreţie și devotament. — A ceda
iubirii fără iubire înseamnă a nu-ţi prejudicia interesele și a nu-ţi atrage mustrarea celor din
jur. — Nu rezultă din teza expusă că trebuie să cedezi, fără discernământ, oricărui
neîndrăgostit.
Intermezzo. Opiniile celor doi cu privire la discursul lui Lysias: Phaidros își declară
admiraţia necondiţionată, Socrate nu reţine decât retorica discursului; critica adusă de Socrate.
— Gândindu-se la cei din vechime, care au scris și ei pe tema iubirii, Socrate simte că ar
putea dezvolta tema lui Lysias mai bine decât a făcut-o acesta. — Phaidros îl constrânge pe
Socrate să dezvolte teza lui Lysias cu argumente proprii și, potrivit afirmaţiei lui Socrate, într-
un chip și mai convingător. — Socrate acceptă să vorbească, dar, din rușine, o va face cu
capul acoperit de manta.
II. Primul discurs al lui Socrate— Invocaţie către Muze — Modificarea abilă a tezei
lui Lysias.
1. Natura iubirii
a. Excurs despre necesitatea definirii obiectului în discuţie
b. Definirea iubirii
Iubirea e dorinţa de frumuseţe; cum o deosebim de dorinţa de frumuseţe care nu duce
la iubire? — Există două principii directoare în fiecare ins: unul înnăscut și iraţional: dorinţa
de plăceri; altul dobândit și condus de raţiune: dorinţa de a te înălţa spre ce e mai bun. —
Desfrânarea și cumpătarea — Tipuri de desfrânare: există atâtea desfrânări câte dorinţe ajung
să ne domine — Iubirea e impulsul iraţional către frumuseţe.
 2. Efectele iubirii
a. Neajunsurile provocate de îndrăgostit iubitului său
Pentru ca iubitul să rămână o sursă constantă de plăcere, îndrăgostitul are interesul ca
acesta să nu-i fie egal sau superior. — Subordonarea iubitului are să afecteze cele trei tipuri de
bunuri ce-i aparţin: spirituale, trupești și exterioare.
b. Repercutarea acestor neajunsuri în sufletul iubitului
Pe durata pasiunii — După ce pasiunea a încetat — Concluzie: dorinţa îndrăgostitului
nu generează prietenia, ci doar comportamentul egoist derivat din nevoia satisfacerii dorinţei.
Intermezzo
Phaidros observă că discursul lui Socrate nu a dezvoltat tema până la capăt: după
condamnarea îndrăgostitului, firesc ar fi să urmeze elogiul celui care nu iubește. — Socrate
simte că a pierdut tonul inspirat, tonul ditirambic, ajungând la nivelul celui epic; partea a doua
a discursului său nu ar fi decât o punere în paralel a relelor pe care le generează îndrăgostitul
cu tot atâtea calităţi atribuite celui ce nu iubește. E timpul, deci, ca cei doi să se înapoieze în
cetate. — Phaidros îl roagă pe Socrate să mai zăbovească împreună asupra celor spuse. —
Socrate simte ridicându-se în el inspiraţia unui nou discurs.
A doua parte a dialogului
Preambul
Un semn divin — vocea propriului său daimon — îl împiedică pe Socrate să se
întoarcă în cetate mai înainte de a-și repara greșeala săvârșită faţă de zeul Eros. — Asemenea
poetului Stesichoros, Socrate trebuie să preîntâmpine răzbunarea zeului printr-o palinodie
expiatoare. —Cele două discursuri l-au hulit pe Eros, vorbind despre o specie joasă a iubirii.
Necesitatea unui nou discurs, care să facă elogiul iubirii adevărate. — Teza noului discurs:
este firesc să cedezi îndrăgostitului și nu celui care nu iubește. Pentru că nu are a se mai
rușina, Socrate va vorbi cu capul descoperit.
Cel de-al doilea discurs al lui Socrate
1. Nebunia și formele ei. Nebunia profetică, nebunia telestică și nebunia poetică;
binefacerile nebuniei venite de la zei — Iubirea este a patra formă a nebuniei venite de la zei.
2. Natura sufletului
a. Demonstrarea nemuririi sufletului
b. Imaginea mitică a nemuririi sufletului: sufletul ca
atelaj înaripat
 c. Viaţa sufletelor în cer și spaţiul supraceresc. Procesiunea sufletelor de zei și daimoni
— Spaţiul supraceresc — Dificultăţile sufletelor care nu sunt divine.
d. Decretul Adrasteei: ordinea incarnărilor. Recompense și sancţiuni

3. Drumul către idee: frumuseţea, iubirea și reamintirea

a. Idee și reamintire
b. Cea de-a patra formă a nebuniei: iubirea
c. Rolul privilegiat al frumuseţii
d. Neiniţiatul și iniţiatul în faţa reflexului terestru al
frumuseţii
4. Pasiunea iubirii
a. Nașterea pasiunii și drama căreia îi e supus sufletul
îndrăgostitului
b. Fiecare suflet îl imită pe zeul din cortegiul căruia
a făcut parte
5. Îndrăgostirea: îndrăgitorul și iubitul
a. Atelajul sufletului uman în condiţia îndrăgostirii
b. „Valul purtător de dor“ și contagiunea iubitului
c. Dragostea-pereche: eros și anti-eros
d. Cele două deznodăminte posibile ale îndrăgostirii
6. Concluzie: elogiul iubirii
Intermezzo
Phaidros este pe deplin cucerit de discursul lui Socrate — Se cuvine sau nu să scrii
discursuri? — Nu scrisul în sine e condamnabil, ci doar scrisul de proastă calitate —
Propunere pentru continuarea discuţiei: care este firea scrisului frumos și care a celui de
proastă calitate? — Mitul greierilor.
A treia parte a dialogului
I. Adevărul și condiţiile discursului persuasiv
1. Retorică și știinţă: dacă vrea să fie o „psychagogie“, o artă a călăuzirii sufletelor,
retorica nu poate să ignore adevărul cu privire la lucrurile despre care vorbește
2. Discuţie aplicativă
a. Regulile artei și discursul lui Lysias
b. Cele două discursuri ale lui Socrate
 3. Metoda dialectică
II. Retorica tradiţională
1. Aparatul și artificiile retoricii tradiţionale
2. Critica emisă de Socrate
III. Proiectul unei noi retorici. Retorica filozofică
1. Ontologie și retorică
2. „Psihologie“ și retorică. Cunoașterea naturii sufletului este condiţia oricărei retorici
„știinţifice“
3. Adevărul și verosimilul
A patra parte a dialogului
I. Problema scrierii
1. Mitul lui Theuth: inventarea scrierii
2. Neajunsurile scrierii
Rememorare, mutism și tautologie
3. Discursul adevărat
II. Concluzii
1. Rezumat
2. Trei paradigme în discuţie: Lysias, Homer, Solon
3. Isocrate
Epilog
Rugăciunea filozofului