Us 37

UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr.
1(37)/2019 1
Revista se află în bazele internaționale de date
CEEOL și EBSCO
2 UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019

REVISTA STUDII DE SECURITATE
UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”
STUDII STRATEGICE INTERDISCIPLINARE ȘI DE SECURITATE
UNIVERS STRATEGIC
REVISTĂ UNIVERSITARĂ DE S TUDII STRATEGICE
INTERDISCIPLINARE ȘI DE SECURITATE
Anul X Nr. 1 (37)
Ianuarie-Martie 2019
ISSN 2068 - 1682 Online

ISSN 2067-7464 Print
EDITOR: UNIVERSITATEA CREȘTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

București, 2019
UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019 3

UNIVERS STRATEGIC
UNIVERSITATEA CREȘTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”
Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate
CONSILIUL EDITORIAL
Prof. univ. dr. Momcilo Luburici, preşedintele Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”
Prof. univ. dr. Corina-Adriana Dumitrescu, președintele Senatului Universităţii Creştine
„Dimitrie Cantemir”
Prof. univ. dr. Cristiana Cristureanu, rectorul Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”
Prof. univ. dr. Florence Benoît-Rohmer, preşedinte al Universităţii „Robert Shuman”
din Strasbourg, Franţa
Dr. Richard Sousa, director adjunct al Institutului Hoover, SUA
Yossef Bodansky, Senior Editor, GIS/Defense & Foreign Affairs, SUA
Prof. univ. dr. Teodor Frunzeti, Academia Oamenilor de Știință din România
Prof. univ. dr. Gheorghe Toma, secretar general al Academiei de Științe ale Securității Naționale
Prof. univ. dr. Cristian Dumitrescu, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”
Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”
Prof. univ dr. Constanța Călinoiu, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”
Prof.univ. dr. Ion Craiovan, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”
Conf. univ. dr. Agata Mihaela Popescu, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”
Prof. univ. dr. Nicoleta Elena Hegheș, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”
Prof. univ. dr. Nicolae Radu, Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”
Conf. univ. dr. Luminița Kohalmi, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”
Conf. univ. dr. Mariana Rodica Țîrlea, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, Cluj-Napoca
REFERENŢI ŞTIINŢIFICI
Conf. univ. dr. Gabriel I. Năstase; Conf. univ. dr. Agata Popescu;
Prof. univ. dr. Constanța Călinoiu, Prof. univ. dr. Nicoleta Elena Hegheș
COLEGIUL DE REDACŢIE
Redactor şef: Cercetător științific gr. I dr. Gheorghe Văduva
Redactor șef adjunct: Conf. univ. dr. Agata Mihaela Popescu
Secretar general de redacție: Conf. univ. dr. Gabriel I. Năstase
Responsabilitatea privind conţinutul studiilor şi articolelor revine în totalitate autorilor, în conformitate

cu prevederile Legii nr. 206 din 27.05.2004 referitoare la buna conduită în cercetarea ştiinţifică.
Copyright © All rights reserved

UNIVERS STRATEGIC
CUPRINS - CONTENTS
EDITORIAL
Cogno-civilizația și epoca hipersonică
Cogno-civilization and hypersonic era
Gheorghe VĂDUVA............................................................................................... 9
UNIVERS EDUCAȚIONAL –EDUCATIONAL UNIVERSE
Punţi ale cunoaşterii oferite de istoria matematicii
Places of knowledge offered by the history of mathematics
Costel CHITEŞ............................................................................................ 16
Flexibility versus rigidity in designing and implementing creativity development
strategies for preschoolers and students
Flexibilitatea versus rigiditatea în proiectarea și implementarea strategiilor
de dezvoltare a creativității pentru preschooleri și studenți
Flaminiu Ionuţ NICULA......................................................................................... 23
Norvegia - exemplu de practici educaționale bune cu refugiații
Norway - example of good educational practices with refugees
Lect. univ. dr. Carmen Manuela CAZAN............................................................... 31
Violența școlară, un fenomen ce trebuie stopat
School violence, a phenomenon that must be stopped
Drd. Ștefania POPOVICI....................................................................................... 36
Observatoires locaux concernant la formation continue dans les ecoles maternelles
Observații privind formarea continuă în școlile maternale
Professeur dr. Octavia COSTEA
Conférencier dr. Conona PETRESCU................................................................... 43
Opinii despre parazitarea învățământului militar de către multiple forme
fără fond
Opinions on the presence of military education in multiple forms without funding
Gl. bg. (r.) prof. univ. dr. Mircea UDRESCU
Col. (r.) Benone ANDRONIC................................................................................ 53
UNIVERS ECONOMICO-SOCIAL –
ECONOMIC AND SOCIAL UNIVERSE
Inovarea în contextul dezvoltării durabile ca subproces al regionalizării
Innovation in the context of sustainable development as substitute of regionalization
Conf. uiniv.dr. Gabriel I. NĂSTASE...................................................................... 66
Inovarea în contextul dezvoltării durabile componentă a politicii
de reindustrializare 2014 - 2020
Iinnovation in the context of sustainable development policy reindustrialization
part 2014 – 2020
Conf.univ.dr. Gabriel I. NĂSTASE......................................................................... 101
Theoretical considerations on creditation of small and medium-sized enterprises
UNIVERS STRATEGIC
Considerente teoretice ale creditării întreprinderilor mici ṣi mijlocii
Mariana Rodica ŢÎRLEA
Iulita BÎRCĂ........................................................................................................ 182
Reindustrializarea în contextul inovării şi dezvoltării durabile
Reindustrialization in the context of sustainable innovation and development
Conf. univ. dr. Gabriel I. NĂSTASE.................................................................... 196
Pharmaceutical cluster – the engine of the sustainable regional development
Clusterele inovative din domeniul farmaceutic – motor al dezvoltării
regionale durabile
Victoria GANEA
Patrick RUSU........................................................................................................ 241
The formation and expansion of the transnational corporations through investments
Formarea și expansiunea corporaţiilor transnaţionale prin investiţii
Alexandru SARCO...……………………………………………………............. 249
UNIVERS JURIDIC – THE WORLD LAW
Identificări epistemice recurente constituționale
Epistemical recurrent identifications constitutional
Prof.univ.dr. Constanţa CĂLINOIU..................................................................... 255
Respectarea drepturilor omului în procesul penal. Considerații privind expertiza
judiciară în materie penală în lumina exigențelor CEDO
Respect of human rights in the criminal process. Considerations on judicial
expertise in criminal matter in the light of exemptions of the ECHR
Drd. Alexandru PEICEA...................................................................................... 263
DOCTRINE, POLITICI ȘI STRATEGII DE SECURITATE
Prinse între conceptele de globalism și de interes național. O dilemă strategică
a SUA sau adaptare la realitatea complexă a sec. XXI?
Caught between „globalism” and „national interest” concepts. An US strategic
dilemma, or adapting to the complex XXist century reality?
Madalina Virginia ANTONESCU........................................................................ 270
SECURITATE ȘI APĂRARE ÎN SECOLUL XXI
SECURITY AND DEFENCE IN THE 21st CENTURY
Erodarea ideilor de securitate și suveranitate națională prin derapaje informaționale
The highly detrimental effects of biased information Campaigns on national
security and sovereignty
Gl. bg. (r.) prof. univ. dr. Mircea UDRESCU
Col. (r.) Benone ANDRONIC............................................................................... 279
Dinamica umană – între evoluție și impas în geneza accidentelor de trafic rutier
Human dynamics - between evolution and impacts in the gene of road traffic accidents
Diana BULGARU ILIESCU
Nona GÎRLESCU
Mădălina DIAC.................................................................................................... 290

UNIVERS STRATEGIC
TEMELII - FONDATIONS
Tabăra militară de la Furceni în perioada 1869-1918
Partea a III-a – personalități
The military camp from Furceni during 1869-1918
Part III – outstanding personalities
Paul AELENEI..................................................................................................... 296
General-maior Brăescu Constantin (1873-1928)
Confessors and martyrs of the Union of Bessarabia with Romania
Major-General Brăescu Constantin (1873-1928)
Col. (r) conf. univ. dr. Anatol MUNTEANU....................................................... 312
Colonel Secară Nicolae (1894 – 1942)
Colonel Secara Nicolae (1894 - 1942)
Colonel (r) conf. univ. dr. Anatol MUNTEANU................................................. 317
EVENIMENT STRATEGIC – STRATEGIC EVENT
A ajuns oare războiul din Siria la vreun final?!
To know the war from Syria to a final ?!
Agata Mihaela POPESCU
Gheorghe VĂDUVA........................................................................................... 323
PUNCTE DE VEDERE – POINTS OF VIEW
Analiza conceptului balance scorecard și aplicabilitatea acestuia
în organizația militară
Analysis of the balance scorecard concept and its applicability in the military
organizationm
Comandor Gheorghe MARCU........................................................................... 332
NOTE DE LECTURĂ - REVIEWS

Cartea „Scurtă Istorie A Comunei Volintiri”
The Book „Short History Of Common Voluntures”
Author: Anatol Munteanu
Gheorghe VĂDUVA........................................................................................... 350
Acum, la apel, seniorii!
Now, at the call, seniors!
Gheorghe VĂDUVA........................................................................................... 354

UNIVERS STRATEGIC
Terra -
planeta furtunilor albastre

EDITORIAL
COGNO-CIVILIZAȚIA ȘI EPOCA
HIPERSONICĂ
COGNO-CIVILIZATION AND
HYPERSONIC ERA
Gheorghe VĂDUVA1
Abstract
Toată lumea știe că azi nu seamănă cu ieri decât în

EDITORIAL
chestiunile lui esențiale. Și nici în acelea ad litteram. Fiecare

epocă este, deopotrivă, un pas înainte, pe drumul nostru spre
undeva sau spre nicăieri și, în același timp, o valoare adăugată la
un patrimoniu, la ceea ce a fost ieri. Ceea ce este foarte important
pentru rădăcini. Dar proiectul vizează viitorul, nu trecutul. Noi nu
ne proiectăm gândirea, patrimoniul – acestea sunt deja un dat – ci
devenirea. Iar devenirea noastră, pentru mâine, este, după cum
rezultă din modul nostru de a gândi și din experiența trecutului, o
nouă treaptă civilizațională. Adică un nou pas spre undeva, spre
altundeva sau spre un nicăieri cognitiv, fluid, esențial. Nu vom ști
niciodată exact unde vom ajunge, dar vom ști totdeauna că vom
ajunge undeva cândva.
Cuvinte-cheie: civilizație; cogno-civilizație; cunoaștere;

reflecție; undeva; nicăieri;
Abstract
Everyone knows he does not look like yesterday except in his

essential matters. And not in ad-litteram. Each era is also a step
forward on our way to somewhere or nowhere, and at the same time
a value added to a patrimony, to what was yesterday. Which is very
important for roots. But the project is about the future, not the past.
We do not design our thinking, the patrimony - these are already
a given - but the becoming. And our becoming, for tomorrow, is,
1
Academia Oamenilor de Știință din România
EDITORIAL
as we can see from our way of thinking and the experience of the past, a new
civilization stage. This is a new step somewhere, somewhere or to a cognitive,
fluid, essential one. We will never know exactly where we are going, but we
will always know that we will get somewhere sometime.
Key words: civilization; cogno-civilization; knowledge; reflection;

somewhere; nowhere;
Introducere
F orma superioară – poate ultima, sau, în orie caz, ultima în acest

univers cognitiv accesibil nouă – a civilizației umane pe Terra
pare a fi cea a unei civilizații bazată pe cunoaștere. Nu este nicio noutate, în
fond, toate formele de civilizație cunoscute până acum se bazează pe valori
axiologice, care implică, în construirea și constituirea lor, un proces complex
de cunoaștere. Conceptul de bază al civilizației este cultura, iar conceptul
de bază al culturii este valoarea. Valoarea este un produs tezaurizat al
cunoașterii, de unde rezultă că, în toate formele de civilizație cunoscute până
acum, care includ în ele în mod necesar sisteme de valori constituite în mari
culturi materiale și spirituale, cunoașterea a jucat un rol foarte important.
Cunoașterea este, deopotrivă, un fapt și un proces, un efort de
abstractizare, generalizare și concretizare, dar și o acțiune practică de
producere a unor bunuri necesare traiului sau de generare a unui trai bazat
pe obiecte produse, pe acțiuni gândite, proiectate, planificate și efectuate.
S-ar putea, totuși, spune că, într-o anumită măsură, tot ce înseamnă
bios pe planeta Pământ conține un anumit nivel de cunoaștere, în sensul unor
relații de interdependență, de adaptare și chiar de anticiparea în procesele
evolutive ale naturii. Păsările anticipează momentele reproducerii și, pentru
aceasta, își fac cuiburi. Prădătorii folosesc anumite „tactici” și mijloace pentru
a-și surprinde victimele și a-și asigura hrana. Păianjenii întind pânze, șerpii
hipnotizează, felinele stau la pândă, crocodilii se ascund în apele mâloase
din apropierea malului și atacă prin surprindere viețuitoarele care vin să bea
apă etc. La fel fac și oamenii, dar prin mijloace mult mai sofisticate. Omul,
chiar și atunci când acționează sau reacționează spontan, gândește acțiunea,
chiar o planifică, o construiește adică în abstract, în proiect. Odinioară, în
vremea lui Piaget, cunoașterea era definită ca asimilare și acomodare, proces
în care există o anumită reciprocitate, o anumită interacțiune între obiectul
de cunoscut și subiectul cunoscător. Cunoașterea este totdeauna interactivă.
Dar lucrurile nu se opresc aici.
Cunoașterea, azi, a ajuns foarte departe, iar drumul spre formalizare se
EDITORIAL
continuă. Paralel cu acesta, se dezvoltă calea creării de obiecte de consum și
de instrumente care, din păcate, îndepărtează din ce în ce mai mult natura
umană, de natura biosului, adică a vieții biologice pe Terra. Așa cum bine
se știe, Terrei nu-i convine aproape nimic din ceea ce face omul, îl pândește
și, de câte ori omul abandonează sau nu susține temeinic un proiect de
infrastructură, natura îl distruge și aduce locul la forma inițială. Este ca și
cum omul ar produce răni Terrei, iar sistemul imunitar al planetei ar avea
grijă să le vindece de fiecare dată când poate să o facă. Și chiar are o astfel de
grijă.
Deși, ca structură anatomică și funcțiune biologică, omul nu se
deosebește fundamental de celelalte viețuitoare de pe Terra, uneori,
comportamentul lui pare unul de venetic sau de cuceritor care exploatează
resursele în folos propriu, fără să-i pese de consecințe, de efecte și de
distrugeri. De fapt, cam așa se comportă și civilizația occidentală, cea formată
din migratorii războinici sedentarizați, care au cucerit aproape întreaga lume,
dar nu de dragul aventurii, ci pentru a-i folosi, în interes propriu, resursele.
Așa o face și azi și, probabil, așa o va face mereu, pentru că aceasta îi este
vocația.
Din această perspectivă, omul pare a fi venit de undeva, dintr-o altă
dimensiune, alungat de acolo sau plecat în căutare de resurse și, poate, când
planeta Pământ și le va epuiza (mai ales prin procesul firesc de răcire), când
își va absorbi oceanele și nu va mai fi posibilă viața, se va duce în altă parte.
Desigur, printr-o operația cosmică dramatică. Tocmai este în căutare de
exoplanete...
Una dintre caracteristicile ființei umane de pe Terra o constituie
explorarea continuă a Universului cognoscibil și aducerea unora din
trăsăturile acestui Univers în arealul său. O face, fie pentru a descoperi alte
Universuri, fie pentru a se înarma cu noi vectori care să-l ducă acolo unde
va fi necesar. Nu doar pentru motivul că ar avea absolută nevoie de aceste
trăsături noi, aici, pe planeta oamenilor și maimuțelor, ci mai ales pentru a le
adapta (sau pentru a se adapta el) la condițiile zilei de mâine, când, probabil,
va trebui să abandoneze corabia și să supraviețuiască Terrei. E mult până
atunci, miliarde de ani se vor scurge, dar omul privește totdeauna în viitor și
caută acolo drumul lui de mâine.
Din această perspectivă, hipersonicul și, prin urmare, hipersonicismul
par a fi nu doar o continuare a supersonicismului, ci și o modalitate de
aducere a cosmosului pe Terra. Chiar dacă pare imposibil, întrucât atmosfera
nu permite viteze hipersonice. Orice obiect care intră în atmosferă cu 25.000
sau cu 55.000 km pe oră – vitează cu care se deplasează stațiile planetare
pe orbitele lor situate în afara atmosferei terestre, ia foc. Meteoriții sau
fragmente din aceștia, care, întâmplător (sau, poate, nu), ajung în sfera de
EDITORIAL
atracție a Terrei cu astfel de viteze, iau foc când pătrund în straturile dense
ale atmosferei, datorită frecării. Este modalitatea prin care planeta noastră
se protejează de astfel de corpuri, sau, poate, prin care, odinioară, când
nu avea scoarță terestră și biosferă, ci doar ardea, așa cum ard stelele, le
asimila. Inclusiv modulele sau navetele spațiale care au purtat cosmonauți în
spațiu, au nevoie se scuturi termice pentru a se putea întoarce în siguranță
pe pământ. De aceea, viitoarele vehicule hiperonice vor fi neapărat echipate
cu scuturi termice.
Chiar dacă nu au ajuns încă în străfundurile Terrei, oamenii știu destul
de bine cam ce poate creierul planetei noastre albastre.
Noile sisteme de valori, noua cultură

Este foarte clar pentru toată lumea că, azi, civilizațiile umane cunosc o
deplasare din ce în ce mai accentuară și mai accelerată spre formele superioare
ale cognitivului, prin mijloace epistemice. Și acest lucru se întâmplă paralel
cu accentuarea conflictului inter-civilizațional de care vorbea Huntington,
în celebra sa carte, Ciocnirea civilizațiilor..., care face demult înconjurul
lumii, producând și astăzi fiori. Potrivit spuselor și scriselor profesorului de
la Harvard, ultimul război al lumii va fi cel dintre civilizațiile de pe Terra, câte
ori fi ele (după ilustrul profesor, șapte sau opt: occidentală, ortodoxă, sinică,
hindusă, arabo-musulmană, niponă, africană și latino-americană, aceasta
din urmă putând fi inclusă însă și în civilizația occidentală, în realitate
însă mult mai multe, întrucât fiecare stat puternic reprezintă o adevărată
identitate nu doar politico-economică, ci și culturală, adică civilizațională).
Chiar dacă o astfel de afirmație este și astăzi negată, controversată și chiar
pusă la zid, războiul dintre civilizația occidentală și cea musulmană, pe care
Huntington îl prevedea încă din ultimul deceniu al secolului al XX-lea este,
astăzi, o realitate.
Bătălia între civilizația occidentală și cea musulmană capătă forme
extrem de violente, de la războaiele cumplite din Primăvara Arabă, la atacurile
teroriste ale formațiunii denumită Statul Islamic și ale altor formațiuni
teroriste, efectuate arogant și ultimativ în marile capitale europene, de la
migrația musulmană masivă în țările occidentale ale Uniunii Europene,
la folosirea ei ca vector purtător pentru celulele sinucigașe ale cohortelor
extremismului ucigaș și sinucigaș islamist. Efectele sunt groaznice, existând
pericolul ca, în câteva decenii să distrugă pur și simplu, prin sufocare și
violență, civilizația occidentală.
Paralel cu aceste erupții ale vulcanului conflictualității inter-
civilizaționale (de fapt, ale interesului corporatist și ale unor centre care

EDITORIAL
vor să domine lumea în folos propriu), există o deplasare semnificativă spre
cognitiv, spre tehnologic și informație în timp real, spre nanotehnologii,
biotehnologii etc. Înalte tehnologie, tehnologia informației, noul patrimoniu
hard și noul domeniu soft au dezvoltat un nou spațiu – spațiul cibernetic – a
cărui structuri și funcțiune se bazează pe inteligență, inteligență artificială
(IA) și pe rețea. Rețeaua a concentrat timpul și a redus la zero spațiul. În orice
secundă, oricine are un calculator sau un smartphon – și cam toți bipezii
umani de pe Terra au așa ceva – poate lua legătura, în timp real, cu oricine
dorește el de pe Terra, poate accesa, cu un user și o parolă, orice bază de date,
poate afla instant tot ce-l interesează și, acum prin avion, nave cosmice etc.,
mâine, probabil, prin teleportare, poate ajunge unde vrea el pe meridianele
și paralelele celei mai minunate planete din Univers, așa cum credem noi că
este sau poate fi planeta noastră.
Oamenii au ieșit demult din junglă (chiar dacă unele triburi mai
trăiesc, încă, fizic, acolo), iar valorile create de ei odinioară și care au generat
și identificat culturile și civilizațiile din care au făcut și fac încă parte,
încep să devină simple amintiri. Încet, încet, ieșim din cultura lutului, din
civilizația vârtelniței, a sucalei, a plugului tras de boi, a arcului și a armelor
de foc și ne îndreptăm spre civilizația computerului, a rețelei, a cogniției
și a hipersonicității. De aici nu rezultă că toți vom fi o apă și un pământ –
deși toate sistemele se îndreaptă către o astfel de stare-limită, completă și
autodistrugătoare sau metamorfozatoare –, ci doar că într-acolo mergem.
Computerul, înalta tehnologie, rețeaua, cartea și cunoașterea ne duc,
obligatoriu și inevitabil, spre acest nou tip de civilizație, bazat pe înalta
tehnologie, pe computer și pe cunoaștere. Deja am făcut pași foarte serioși pe
acest tărâm și ne simțim foarte confortabil acolo unde am ajuns. Civilizația
rurală a României, întreținută de țărani – cei care au păstrat, de-a lungul
mileniilor, pământul natal, limba, cultura, adică obiceiurile și modul de viață
românesc – se năruiește încet, încet. N-a mai rămas nimic sau aproape nimic
din vechile obiceiuri, din vechile rânduieli, cum ar spune Sorescu, o mare
parte din sate s-au părăginit, oamenii au plecat care încotro, în căutarea
unui loc de muncă, alungați de niște incompetenți și de niște necunoscători
ai vremurilor de pe pământul lor milenar. Astfel, aproape întreaga forță de
muncă înalt calificată a României, adică vreo patru milioane și jumătate de
români, a emigrat în Vestul European în căutarea unui loc de muncă, în timp
ce o parte din sate s-au părăginit sau, oricum au devenit altceva decât au fost
ele când țara stătea pe umerii lor. Mințile cu fumuri de care vorbea Nicolae
Iorga au distrus rânduielile. Și pe cele de atunci, și pe cele de acum. Dar
nu numai aceste minți fără minte sunt vinovate de distrugerea unei culturi
– cultura satului etern, a satului civilizat, a satului pământean cu rădăcini
în pământul țării și în sufletul oamenilor –, ci și mersul vremii, buldozerul
EDITORIAL
epistemic al re-ființării cibernetice a ființei umane.
De aceea, civilizația pământeană de azi este una de tip hibrid, un
amestec de modernitate, avangardism, antichitate și cognoscibilitate, în care
spațiile se interpătrund, interesele se ciocnesc, culturile se re-așază pe noi
paradigme și, într-un fel pe noi temelii.
Unii spun că foarte puține lucruri mai vin din trecut, în schimb, foarte
multe vin din viitor. Ca speranțe sau, măcar, ca iluzii. Managerii acestor
timpuri sunt și ei, ca noi toți, de toate felurile. Geniali și proști, cinstiți și
escroci, vizionari și orbi. Și, totuși, civilizațiile, așa cum sunt ele, merg înainte,
nu înapoi, se ciocnesc în interese și converg în valori, cam spre același orizont
previzibil dar neliniștit. Biții și rețeaua le aduc, încet, încet, la același numitor.
Noua civilizație și era hipersonică

Vitezele hipersonice sunt, în aerodinamică, acele viteze care depășesc
de 5-10 ori și chiar mai mult viteza sunetului. Regimul hipersonic este
atunci când se atinge sau se depășește valoarea de 5 Math. Acest regim este
o componentă sau o continuare a regimului supersonic. Viteza hipersonică
este atinsă atunci când, în gazul de scurgere, sunt prezente reacțiile de
disociere moleculară, astfel încât să se creeze plasmă. Studierea scurgerilor
hipersonice necesită tuneluri dinamice (tuneluri de vânt) foarte speciale.
Aceste studii sunt necesare și foarte interesate mai ales pentru navetele și
capsulele spațiale care reintră în atmosferă. Separe că s-a trecut însă dincolo
de acest prag, hipersonismul debutând îngrijorător, sau, poate, plin de
speranțe, pe teritoriul mijloacelor de luptă: aviațe, rachete, sisteme de arme
complexe.
Nu știm dacă vitezele hipersonice, cele de peste 5 Math – deocamdată,
asociate doar unor rachete și, experimental, unor avioane, probabil, din
generația a șaptea (deși vreo două au și fost lansate ca să se vadă ce și cum,
in timp ce aeronavele de luptă din generația șasea abia se află pe planșete, iar
altele sunt testate în niște tuneluri de vânt) – vor fi sau nu accesibile ființei
umane (în sensul că vectorii respectivi vor putea avea, sau nu, oameni la
bord). Știm însă că se lucrează intens la acest lucru.
Cognocivilizația nu este ceva otova, care anulează tot ce s-a făcut
până acum și conduce lumea spre nicăieri. Ea este un summum al tuturor
civilizațiilor de pe Terra, iar menirea ei este aceea de a duce omul acolo unde îl
duc și îl conduc toate gândurile și toate idealurile ființei umane: spre absolut,
spre perfecțiune, spre armonie, spre înțelepciune și durabilitate. Sau, pur și
simplu, spre nicăieri.
Vitezele hipersonice vor fi, probabil, folosite, într-o primă etapă, pentru

EDITORIAL
a mări puterea militară a marilor puteri, pentru a amplifica arsenalele, pentru
a amenința și, în același timp pentru a descuraja (americanii, spre exemplu,
își propun să realizeze un avion hipersonic cu care să poată lovi orice obiectiv
de pe Terra într-o oră). Probabil că epoca hipersonică nu va aduce nimic nou
din punct de vedere al amenințării și descurajării de tip militar. Dar forța
colosală pe care deja o au și care se va amplifica și mai mult în era hipersonică,
va genera, probabil, un efect de convergență strategică, de amenințare
universală care va rezona cu anihilarea efectivă a acesteia. Ca o rezonanță
care interferează cu o altă rezonanță. Acestea nu sunt simple speculații, ci
rezultate ale unor analize ale înarmărilor continue și ale efectelor posibile
ale unor confruntări în super-tehnologii. Deja s-a ajuns prea departe. Dar,
atunci când drumurile converg, ca și civilizațiile, este logic, este normal să se
ajungă la concluzia că ele se pot anihila reciproc. Spre folosul ființei umane
și a ultimului stadiu previzibil al dezvoltării și convergenței civilizațiilor pe
tera: cognocivilizația.

UNIVERS EDUCAȚIONAL
PUNŢI ALE CUNOAŞTERII OFERITE

DE ISTORIA MATEMATICII
PLACES OF KNOWLEDGE OFFERED

BY THE HISTORY OF MATHEMATICS
Costel CHITEŞ1
Abstract
În articol, autorul îşi propune să evidenţieze importanţa pe care istoria

ştiinţei o poate avea în formarea matematică a tinerilor. Nevoia crescândă de
informaţie, utilizarea superficială a acestora, poate umbri înţelegera profundă
a unor noţiuni. Este necesară ancorarea la modul în care noţiunile s-au
format, la cultivarea respectului pentru înaintaşii care au lăsat urme culturale
durabile.
Cuvinte cheie : Istoria ştiinţei, valori spirituale, Binele, Frumosul , Adevărul.
Abstract
In the article, the author aims to highlight the importance of the history
of science in the mathematical training of young people. The increasing need
for information, their superficial use, may obscure a profound understanding
of some notions. It is necessary to anchor the way notions have formed, to
cultivating respect for the forefathers who have left lasting cultural traces.
Key words: History of science, spiritual values, Good, Beautiful, Truth.
P aşii, uneori şovăielnici, ai tinerilor, vor deveni siguri atunci când, vom
reuşi, să realizăm punţi spre ţelul urmărit al educaţiei. Este împlinirea
noastră, a profesorilor, de a deschide noi orizonturi culturale ce vor asigura fericirea
1 lector dr. Universitatea ,,Dimitrie Cantemir”

şi pacea, buna înţelegere, atât cu noi înşine cât şi cu ceilalţi semeni. Nu este o utopie
să credem că al şaselea simţ ne este oferit de Carte. Suntem convinşi că drumul
umanităţii este unul singur, cel oferit de mai multă lumină. Astfel, se creează
posibilitatea de a schimba structural necunoaşterea (umbrele), în bine (în lumină).
Sunt atâtea făpturi care sunt nefericite doar pentru că nu ştiu că există leac pentru
răul lor. ,,Oricare fiinţă îşi are locul în ordinea universală: orice fiinţă are în ea un
element de perfecţiune; rezultă de aici că răul nu este decât un lucru relativ, fiindcă
armonia universală nu e tulburată de niciun dezacord, orice eventuală disonanţă fiind
acoperită de armonia de ansamblu”.2
Trecerea de la întuneric la lumină nu se realizează instantaneu, ci este nevoie
de răbdare, de perseverenţă din partea celor implicaţi în actul educaţional. O idee, o
carte venite la timp unui anumit spirit, pot conduce la rezultate mult mai bune decât
cel al unui traseu clasic şcolar, desfăşurat într-un interval mare de timp. Este un
motiv în plus să oferim deschideri către înţelesuri mai profunde ale domeniului pe
care-l profesăm.
Amintim astfel pe filosoful Pitagora (580-500 î. Hr.), cel ce era ,,un pescar
de oameni”, cel ce ne invită să facem zilnic un exerciţiu de psihostază prin care ,,să
cuprindem esenţa” înaintării noastre morale. ,,Versurile de aur” o spun fără echivoc
: ,,Înainte de toate, când te trezeşti din dulcele somn, cercetează-le pe toate câte le vei
desăvârşi de-a lungul zilei. Iar seara, nu lăsa ca dulcele somn să-ţi închidă pleoapele,
mai înainte de a te-ntreba astfel despre faptele tale de peste zi : Cu ce am greşit? Ce
am făcut? Ce n-am făcut din ce se cuvenea să fac? Începe cu prima şi meditează apoi
asupra celorlalte. Şi apoi, dacă socoţi că ai greşit, necăjeşte-te; iar dacă ai făcut bine,
bucură-te”.3 Este util să cunoaştem însemnătatea doctrinei sale în lumea gândirii, în
ştiinţa pozitivă, deoarece ne evidenţiază faptul că, astăzi, ultimele ipoteze ale ştiinţei
revin la vechile sale formule. În imensa nelinişte a lumii contemporane, Maestrul din
Samos a căpătat din nou o viaţă neaşteptată, dar binemeritată.
Peste ani, Dan Barbilian (Ion Barbu) se întreba : ,,Ce distinge umanismul
matematic de umanismul clasic?” Răspunsul său, dat în Formaţia matematică a fost
: ,,În două vorbe : o anumită modestie de spirit şi supunere la obiect. O formaţiune
matematică, chiar dacă se valorifică literar, aduce un anume respect pentru condiţiile
create în afară de noi, pentru colaborarea cu materialul dat”.
Cunoaşterea marilor valori spirituale ale culturii ne îndreptăţeşte să înţelegem,
amploarea cunoştinţelor cât şi puterea de a opera cu acestea, în folosul umanităţii.
Astfel, vom evita escamotarea compatibilităţii perfecte şi continuitatea interferenţelor
dintre cultura ştiinţifică şi cea umanistă, dintre cea teoretică şi cea practică.
Accentul acordat componentei cantitative, matematice, în luarea deciziilor
este și astăzi acceptat, reprezentând fundamentul noțiunii moderne de pozitivism.
Henri de Saint-Simon este cel care a întrebuințat pentru prima oară termenul de
2
Jean Mallinger, Pitagora şi misterele Antichităţii, (2013) Ed. Herald, Bucureşti; p.142.
3
Pitagora, Imnurile sacre. Porphyr Viaţa lui Pitagora; Hierocles : Comentarii despre Imnurile sacre ale pitago-
ricienilor, (2001), Editura Herald, Bucureşti; p.187.
„filozofie pozitivistă”. Totuși, sociologului şi filosofului francez Auguste Comte
(1798-1857), îi revine meritul de a fi elaborat un sistem coerent, cu o logică și o bază
științifică superioare față de Saint-Simon. În ceea ce privește clasificarea științelor, la
Comte, primul loc îl ocupă matematica, apoi urmează astronomia, fizica și celelalte
științe ale naturii.
Recomandată cu căldură de Şcoala pozitivistă, Istoria generală a Ştiinţei este
o disciplină relativ recentă, ce datează de la începutul sec. al XX-lea. Omul de ştiinţă
nu poate ignora aportul predecesorilor şi filiaţia marilor curente ale gândirii ştiinţifi-
ce. Ca o componentă a culturii universale, Istoria Ştiinţei are o importanţă deosebită
pentru filosofie, pătrunde în domeniul istoriei generale, având conexiuni cu istoria
politică, cu istoria economică şi socială.
,,Istoria ştiinţelor constituie astfel unul dintre principalele fundamente ale no-
ului umanism ştiinţific şi punerea ei în valoare este impusă, cu necesitate, prin dez-
voltarea rapidă şi de specializarea tot mai precoce a cercetărilor ştiinţifice şi tehnice.
Eforturile întreprinse pentru extinderea ariei ei de difuzare încep, de altfel, să dea
roade şi studiul istoriei ştiinţei a fost deja introdus în numeroase ţări, atât în progra-
mele învăţământului superior, la facultăţile de ştiinţe şi de litere, cât şi în învăţămân-
tul liceal”. 4
În viziunea celor amintite, considerăm necesar să prezentăm factorilor educa-
ţionali, crâmpeie ale unor cunoştinţe matematice din istoria ştiinţei, care sunt impor-
tante, şi care sunt implicate în programele şcolare. Atragerea către studiul matemati-
cii şi asimilarea primelor cunoştinţe de bază, vor crea posibilitatea unui fundament
pentru cercetări ulterioare.
Paşi importanţi în popularizarea ştiinţei, în formarea primelor cunoştinţe des-
pre trecut, pentru a evidenţia copiilor şi adolescenţilor farmecul acesteia, liantul cu
alte domenii ale culturii, au fost întreprinşi de-a lungul secolului XX şi la începu-
tul secolului XXI. Amintim cu respect şi plăcere pe Jeanne Bendick (1919-2014).
Absolventă la Parson Scool of Design, Jeanne devine una dintre cele mai reputate
ilustratoare şi autoare americane de cărţi pentru copii, cu peste 100 de titluri publi-
cate, mai ales în domeniul popularizării ştiinţei. Remarcăm talentul şi graţia prin
care autoarea americană transpune concepte complexe ale ştiinţei, printr-un limbaj
accesibil copiilor, textele sale devenind interesante şi uşor de înţeles.
Este un frumos exemplu pentru educatori de a studia continuu, a-şi îmbogăţi
permanet cunoştinţele, de a perefecţiona tehnicile prin care pot transmite mai clar şi
mai profund crâmpeie de cultură.
Autorul acestor rânduri şi-a propus să ofere un sprijin, în primului rând pă-
rinţilor, prin elaborarea unor lucrări de matematică adresate formării copiilor cât şi
adolescenţilor.
În lucrarea ,,Didactica domeniului ştiinţe în învăţământul preşcolar” (2018),
Editura Pro Universitaria, sunt tratate teme din programă, printr-o abordare care uni-
René Taton, Ştiinţa antică şi medievală, De la origini la 1450, Vol I, (1970), Editura Ştiinţifică, Bucureşti; p.5.
4

fică ştiinţa cu arta, filosofia de aspectele educaţionale ale fiinţei umane legate de
Adevăr, Drept şi Frumos.
Lucrarea evidenţiază necesitatea existenței în programe ale unor conţinuturi
cât şi importanţa acestora, în perspectiva formării educaţiei copiilor. Temele şi pro-
blemele expuse se pot realiza atât în cadrul instituționalizat cât şi în propria locuinţă.
Astfel, s-a avut în vedere o mai apropiată colaborare între factorii educaţionali. În
capitolul 6, sunt redate 92 de activităţi didactice, la care sunt prezentate sub forma
unor remarci, conţinuturi culturale care se doresc a fi extinse de cititori. Primele
cifre fiind introduse copiilor de grădiniţă, s-a dovedit benefică realizarea capitolului
7, intitulat ,,Scurt istoric al numerelor”. Apoi, în capitolul 8, s-au prezentat primele
cifre hindu-arabe şi semnificaţii ale acestora realizate de vechile popoare. Pentru
realizarea unor jocuri didactice de tip socratic, autorul a prezentat astfel de modele
în capitolul 9. Cu toţii ştim abundenţa de întrebări pe care cei mici ni le pun pen-
tru a satisface propriile dorinţe de cunoaştere. Este astfel o nouă invitaţie adresată
adulţilor de a se informa, pentru a răspunde cât mai corect la întrebările mai dificile
pe care le primesc. În capitolul 11, intitulat ,,Să ne amuzăm”, sunt selectate câteva
dintre situaţiile amuzante pe care le-au trăit mari oameni de cultură în viaţa lor. Rolul
acestora este de a-i familiariza pe copii cu nume, locuri şi întâmplări din trecut. Cu
rezultate ştiinţifice generate de aceştia, copiii se vor întâlni în şcoală sau în facultate.
O a doua lucrare realizată de autorul acestor rânduri, se adresează elevilor din
clasele a V-a, părinţilor acestora şi cadrelor didactice din gimnaziu. Este apărută la
Editura Didactică şi Pedagogică, (2019), intitulată : ,,Perspective culturale generate
de matematică”.
Urmând noua programă de matematică, lucrarea evidenţiază adesea locul în
istoria matematicii al apariţiei noţiunilor matematice tratate. Se dezvoltă respectul
pentru valorile culturale ale trecutului, se dezvoltă propria dorinţă de cercetare prin
utilizarea de noi surse (cărţi, reviste, tratate, dicţionare, etc), se realizează prime co-
nexiuni între ştiinţe, fără a se neglija arta.
Ţinând cont de nevoia crescândă de matematică în rezolvarea problemelor
de informatică, de cunoaşterea unor tehnici de rezolvare a unor probleme de
combinatorică, autorul acestor rânduri va publica o lucrare intitulată ,, Elemente
de didactică a matematicii prezentate din perspectivă culturală în învăţământul
primar”.
Vom dori să continuăm pe drumul deja trasat, pentru a sprijini studiul
matematicii pentru elevii din gimnaziu, liceu şi facultate.
Concluzii
- Matematica este omniprezentă şi este puternică în descrierea Universului.
- Matematica aplicată aduce clarificări nu numai în ştiinţele fizice; toate ştiinţele

îşi extrag acum din ea o parte importantă din fundamentele lor: economia, sociologia,
biologia, psihologia, fără a uita artele, literatura, în care matematica numerică apare
ca stimulator al puterii de creaţie.
- Este nevoie de a apela la istoria culturii. ,,Modelele demne de urmat sunt o
raritate. Tendinţa este de a căuta în trecut mai degrabă decât în prezent, în trecutul
mai îndepărtat mai degrabă decât în cel apropiat” (Solomon Marcus, Paradigme
universale, p.13).
- Bucuria spirituală generată de lecturi de valoare estompează caracterul
repetitiv al demersului didactic.
Sugestii bibliografice
[1] Albu C.Adrian- O istorie a matematicii, Antichitatea până în secolul
VI(XIII), (2009). Editura Nomina, Piteşti.
[2] Aristotel, Metafizica, Editura Univers Enciclopedic Gold, (2010),
Bucureşti.
[3] Barrow John D., Cartea infinitului, Scurtă introducere în nemărginit, etern
şi nesfârşit, (2012), Editura Humanitas, Bucureşti.
[4] Jeanne Benedick, Galen şi începuturile medicinei, (2018), Editura
Humanitas, Junior.
[5] Jeanne Benedick, Herodot şi începuturile istoriei, (2018), Editura Huma-
nitas, Junior.
[6] Brody David Eliot, Brody Arnold R., Descoperiri epocale ale Ştiinţei şi
autorii lor, (2005) .Editura Orizonturi.
[7] Broşteanu M, Băltăceanu F., Cele mai frumoase povestiri din Biblie,
(2013), Editura Humanitas, Bucureşti.
[8] Câmpan T. Florica, Povestiri cu proporţii şi simetrii, (1985). Editura
Albatros, Bucureşti.
[9] Câmpan T. Florica, A doua carte cu probleme celebre, (1972), Editura
Albatros, Bucureşti.
[10] Ciho Miron, Civilizaţia Egiptului greco-roman. Plutarch ,, Despre Isis şi
Osiris”, (2000)
Editura Universităţii din Bucureşti.
[11] Chiteş C.D., Curs de matematică pentru învăţământul primar şi preşcolar,
(2015),
Ed.Pro Universitaria, Bucureşti.
[12] Chiteş Costel, Chiteş Daniela, Heuberger Daniela, Muşuroia Nicolae,
Matematică. Teme suplimentare pentru clasa a V-a, (2012), Editura Corint, Bucureşti.
[13] Courant R., Robbins H., Ce este matematica ? , (1969). Editura Ştiinţifică,
Bucureşti.

[14] Dăncilă E., Dăncilă I., Matematică distractivă, clasele I-IV, (2011).
Editura Gama, Iaşi.
[15] Delucchi E., Gaiffi G., Pernazza L., Giochi e percorsi matematici, (2012).
Editura Springer-Verlag Italia.
[16] Descartes René, Expunere despre metodă, Editura Paideia, traducere din
limba latină şi note lexicale de Dan Negrescu.
[17] Dörrie Heinrich, 100 great Problems of Elementary Mathematics, (1965),
Dover Publications, Inc., New York.
[18 ] Durant W., Viaţa ȋn Grecia antică, ( 3 vol.), (2002). Editura Prietenii
Cărţii, Bucureşti.
[19] Eberet J., colectiv, Cronica ilustrată a omenirii ( 16 vol.), Wissen media
Verlag GmbH, Gűterloh / Műnchen, Germania, 2008, Grecia şi Antichitatea clasică,
vol.2, (2011), Editura Litera
[20] Epictet, Manualul, Editura Seneca Lucius Annaeus, Bucureşti, (2015)
(Cuvânt ȋnainte de Andrei Pleşu).
[21] Gauss C.Fr. , Cercetări aritmetice (Disquisitiones Arithmeticae, 1801,
Leipzig) , Editura Amarcord, Timişoara (1999).
[22] Ghyka C.Matila, Estetică şi teoria artei, (1981).Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
[23] Hermann Dietmar, (2014). Die antike Mathematik, Springer Spektrum.
[24] Lucas Édouard, Récréations mathématiques, (1894) Paris.
[25] Mallinger Jean, Pitagora şi misterele antichităţii, (2013). Editura Herald,
Bucureşti.
[26] Marcus Solomon, Paradigme universale, (2011) Ediţie integrală, Editura
Paralela 45, Piteşti.
[27] Mario Livio, Este Dumnezeu matematician ? (2011). Editura Humanitas,
Bucureşti.
[28 ] Odifreddi Piergiorgio, Il museo dei numeri, Da zero verso l’infinito,
storie dal mondo della matematica, Rizzoli, RCS Libri S.p.A, Miloano, (2015).
[29] Petit Guide, Le nombre d’or, © AEDIS éditions 03200 VICHY ,(2014).
[30] Petit Guide, La magie des nombres, © AEDIS éditions 03200 VICHY,
(2013).
[ 31] Phillips Charles, 50 teste pentru a gândi logic, (2011), Editura Flacăra.
[32] Phillips Charles, 50 teste pentru a gândi creativ, (2010), Editura Flacăra.
[33] Roman Carol, Există un secret al celebrităţii ? (Laureaţi ai premiului
Nobel răspund), Editura Politică, Bucureşti, 1982.
[34] Rusu Eugen, Aritmetica şi teoria numerelor, 2 Vol, (1961). Editura
Tehnică, Bucureşti.
[35] Sacaliş-Clata Nicolae, Filosofia şi pedagogia culturii de la Homer la
Platon şi Zamolxe, (2012). Editura Pro Universitaria, Bucureşti.
[36] Schuré Eduard, Marii iniţiaţi, (1994). Editura Lotus, Bucureşti.
[37] Seife Charles, Zero : Biografia unei idei periculoase, (2010). Editura
Humanitas.
[38] Singh S., Marea teoremă a lui Fermat, Povestea unei enigme care a
contrariat cele mai luminate minţi ale lumii vreme de 358 de ani, Editura Humanitas,
(2000).
[39] Stewart Ian, Îmblâzirea infinitului, Povestea matematicii, (2011). Editura
Humanitas, Bucureşti.
[40] Ştefănescu Mirela, 15 lecţii de istorie a matematicii, (2008). Editura
Matrix Rom, Bucureşti.
[41]René Taton, Istoria generală a ştiinţei, (1970), 4 Volume.
[42] Velichi Neculai, Anecdotele ştiinţei, (1970). Editura Albatros, Bucureşti.
[43] Vorobiev N., Caractères de divisibilité, suite de Fibonacci, Initiations aux
mathématiques, Editions de Moscou, (1973).
[44 ] Wynn Westcott, Numerele şi puterea lor ocultă, (2013). Editura Herald,
Bucureşti.

FLEXIBILITY VERSUS RIGIDITY

IN DESIGNING AND IMPLEMENTING
CREATIVITY DEVELOPMENT
STRATEGIES FOR PRESCHOOLERS
AND STUDENTS
FLEXIBILITATEA VERSUS RIGIDITATEA
ÎN PROIECTAREA ȘI IMPLEMENTAREA
STRATEGIILOR DE DEZVOLTARE A
CREATIVITĂȚII PENTRU PRESCHOOLERI
ȘI STUDENȚI
Flaminiu Ionuţ NICULA1
Abstract
The decision to apply a method of developing the creativity of

preschoolers or pupils must arise from the analysis of the value itself. The
particularities of the development of preschoolers or pupils, the specifics of
the collectives they are part of are other important variables that intervene in
the selection of the method or in the efforts of the didactic staff to identify some
adapted versions of it. Our observations on the use of methods of developing
creativity in the form described by their authors for all children, regardless of
their particularities, highlight the formalism and the impossibility of achieving
the purpose for which these methods were conceived. The development of
creativity must be part of the continuous instructive and educational process,
not only through established methods, but also through specific processes and
techniques.
Key words: creativity, creative environment, creative process, creativity

development strategies
1
Lecturer, PhD ,,Dimitrie Cantemir» Christian University, The Faculty of Educational Science, ion_nic-
[email protected]

A lmost unanimous accepted is the idea of defining creativity in close

connection with the imaginative process and using the results of this
process for obtaining original products. In the “equation” of creativity, however,
the personality of the person who creates it is involved, including the quality and
quantity of the interactions, the aspirations, the motivation, the interests, the feelings.
Creativity can, however, be socially related when we look at the degree of recognition
of the creation products by community members. The creative process is defined as
the “unitary ensemble of subjective and objective factors that lead to the realization
by individuals or groups of an original product and value to society” (Zlate et al.,
2005).
We see in the definition presented the recognition of the social value of the
creative product. But creative products made by children, especially small ones,
are not always designed to serve the needs or interests of others, but rather have a
value in themselves or for a group of the closest people. The preschool, for example,
marvels at the originality of the wooden cube castle he himself managed to create
without the castle being built for any social interest. At this age level, the social value
of the creative product most often takes the form of recognition of the child from
other children, parents, other members of the community in which they live.
Creativity is approached from the perspective of the “four P”. The first three
“P” have already been classed and refer to person, process, product. The fourth
component, introduced later in the study of creativity, is the “press”, a measure of the
influence of the environment that can facilitate or inhibit creation (Cropley, 2011).
Curriculum restructuring has lately emphasized the need to organize an environment
that provides freedom of expression to preschool children and students.
Robert Epstein (1996) points out that “generability” is the basic feature of
original behaviour and illustrates this by metaphorical presentation of a river whose
surface “is inherently and continuously novel”. Like the river, the person’s original
behaviour is continually generated, but not always labelled creatively, but only when
it has a special value for the community.
Arthur J. Cropley (2011) distinguishes between “sublime” creativity and
“everyday” creativity. The “sublime” creation is represented, for example, by those
art products in various fields - literature, dance, theatre, music, and fine arts - and the
“daily” creation of practical products in the areas of engineering, agriculture, health
or other areas of social and economic life.
One of the myths about creativity refers to the fact that only those talented,
special or “gifted” people are truly creative. Empirical or scientific observations
show, however, that thousands of hours of work or years of labour are behind
many original products of excellence. In order to achieve the original products, it is
necessary to ensure conditions or opportunities, training in the field, the encouraging
attitudes of others, the development of motivation and, last but not least, the practice.
Hence, the important role that adults have - parents, educators - in
encouraging children to develop processes and products that are original and cultivate
perseverance in making creative products.
Generally, children’s creative potential is recognized, even if the products
they are doing bear the mark of naivety, contain inadvertences, or are far from
perfection. The originality of children’s products can be most easily emphasized by
their “sublime” creations: the artistic and plastic works they perform, the interpretation
of some songs, the expression through movements, etc. Longitudinal research on
children’s creativity, conducted by George Land (1993), using tests for the selection
of NASA specialists, highlights that the scores obtained by the smallest children for
the “brilliant level” are superior to those obtained by older and incomparably larger
children compared to those obtained by adults. The results of his research persuaded
Land to conclude that “non-creative behaviour is learned”. The problem of lowering
the level of child creativity with ageing has also been investigated. It is generally
recognized that school, through the rules and rules it imposes, due to the need to
provide a framework characterized by order, discipline and restrictions imposed on
students by rules, causes the student’s level of creativity to decrease.
Louis R. Mobley (apud A. Turak, 2011) found, following studies in 1956,
that IBM’s success depends on the training of executive staff to think creatively.
Mobley points out that traditional teaching methods such as reading, memorizing are
rather useless, requiring step-by-step responses, and the key to developing creativity
is to formulate requests in a non-linear fashion. Thus, according to Mobley, the
creative process is based on non-learning rather than on learning.
On the other hand, the assumption that we can learn to be creative is
supported by many specialists. They reveal the role of educational institutions and
methodological approaches to be followed by teachers to develop the creativity of
children and students. The approach of “learning creativity” in the school environment
will follow, in agreement with TM Amabile (2012), the following three components:
expertise, respectively skills in a certain field, creative thinking, i.e. cognitive
processes and personality factors and motivation, the intrinsic difference. Thus,
creativity is seen as a dimension of personality that is subject to development through
a process that can be managed by teachers. The process of developing creativity
starts with providing the foundation of knowledge, learning in a disciplinary field
and directing a certain way of thinking the child. We learn to be creative through
exploration, interrogation on the surrounding world and the relationships within it,
by enhancing the ways in which imagination is used.
Creativity is found on several levels and takes on specific forms. Taylor
(apud Zlate et al., 2005) identifies five levels of creativity - expressive, productive,
inventive, innovative, emerging. Cropley (2011) identifies levels of creativity with a
higher degree of generality: expressive spontaneity (or expression) refers to the free
production of ideas - this is not necessarily relevant or effective, may contribute to the
original production, but there is also the risk of leads to pseudo-creativity; technical
creativity - involves the possession of technical skills in a field (for example, the
ability to use a musical instrument, knowing the principle or functioning mechanism
of an apparatus, etc.); innovative creativity - which involves expanding, developing
known principles or developing a new principle - in the case of “emerging creativity”.
The creation of most children is at the level of “expressive spontaneity”.
Children and students at lower levels of schooling do not have, for example, the
necessary knowledge and expertise in the field of painting, but paint with pleasure,
relying more on the common sense, the intuition in choosing and juxtaposing colours,
in designing the themes, forms, etc.
It is desirable for the school to develop the pupils’ personality at the other
levels, the one of “expressive spontaneity” being considered insufficient for the
truly valuable production. The need for more and more advanced technologies, the
requirement for the sustainable development of today’s and future society, require
the rethinking of teaching strategies so that they lead to the development of creativity
at all levels, including technical and innovative creativity.
The concept of “creative learning” is characterized in the literature as a
set of exploratory, resolute, specific knowledge-based behaviours, supported by
motivation and attitudes (Paul Popescu Neveanu, 1990), but also by a learning
environment facilitating cooperation, exchanges ideas, common identification of
solutions, application development. The essential role of active knowledge in the
development of creativity has led Crenguţa - Lăcrămioara Oprea to propose the
concept of “interactive-creative learning”, which characterizes it as an evolutionary
process, based on “receptivity to new experiences, sought and solved by exploration,
deduction, analysis, synthesis, generalization, abstraction, materialization,
emphasizing the realization of connections between the meanings and demanding
profound intellectual, psycho-motor, affective and volitional involvement “(Oprea,
2008, p. 159).
In light of the above, the human individual is simultaneously seen actively
and creatively. The details of this profile are given by the individual’s ability to make
thought and reflection efforts, to perform mental and practical heuristic actions, to
redesign new knowledge or to rediscover new truths (Bocos, apud Oprea, 2008, p.
170 ). Growing independence in work tasks, providing an environment to stimulate
discovery, practical work, removing cognitive, socio-emotional barriers are important
tasks for the teacher, concerned with stimulating individual creativity. Mia O’Brien
(2012) shows that creative teaching leads to active learning. The author emphasizes
the importance of creative teaching and shows that in order for the creative process to
become a priority of the school, “teachers need to understand the nature of creativity
and appreciate its pedagogical value.”
Teacher training to develop the creativity of preschools and pupils is an
absolutely necessary process, which concerns both initial training for the teaching
career and continuous training. Only robust training will enable the teacher to
organize a particular learning environment, to choose those strategies, procedures,
techniques that genuinely lead to the development of the educated learners’
creativity. Teachers will have to understand very well that only the use of methods
is not enough to develop creativity in children and students. The development of
creativity must be part of a continuous process, carried out within as many hours of
instruction or instructional-educational activities. This process integrates techniques
and procedures that target, for example:
- the use of convergent thinking and, especially, the divergent thinking of
children, to identify a variety of solutions for certain problems; a very important
role in the realization of this approach is the use of productive, divergent types
of questions that lead to the identification of causes or explanations (“why ...?”,
“what are the reasons why ...?”) , hypotheses (“if ... then ...?”), or to impulse an
own evaluation process;organizing a creative learning environment. This external
component contains, according to T. M. Amabile (2012), the set of motivational
extrinsic factors that can determine the inner motivation, but also the environmental
factors that can constitute obstacles or incentives for the creative process. Hemlin,
Allwood and Martin (2008, pp. 197) make the creative environment more specific,
talking about “creative environments” distinct from those pursuing creativity in
relation to artistic or cultural activities, and which are characterized by a positive
influence on the employees in the production of new type of knowledge, innovations,
as a result of their independent action or in teams.
Authors identify a number of components of the knowledge medium in
relation to the characteristics of the work tasks, the fields of activity, the characteristics
of the individuals and the working groups, the impact of the general situations in
which the activity takes place on the individuals, the physical environment, the
internal organization, the environment extra-organizational (ibidem, pp. 201).
- time management, judicious organization of the course activities or classes,
so that the pupils, preschools have a reasonable time to express their own opinions,
solutions, in relation to the issues raised;
-the stimulation of the initiative in formulating opinions or solutions in the
context of building a desirable relationship and a climate based on trust between the
teacher and the pupil or pre-school;
- elimination of cognitive, emotional, cultural or other barriers or blockages.
Pedagogical literature provides educators with a range of training methods
designed to develop creativity: brainstorming, sinectic, star burst, thinking hat
method, 6/3/5 technique, philips 6/6, etc. Please note that not all methods are
suitable for use in the education process, regardless of the age specifics of learners,
which require adaptations, restructuring, and accessible variants. The empirical
observations we have made on didactic or primary school lessons demonstrate that
many students or even teachers suggest the use of creative development methods at
any cost without taking into account the real value of these methods and the age of
children, or without making adjustments to the particularities of the executives.
For example, brainstorming is difficult to apply in the form it describes in
pedagogy for preschool children, as the method involves listing the ideas that have
been issued. Thus, substantive adaptations of the method are required, possibly
requiring answers that can be represented by symbols and which can be conserved
in written form. Exclusive verbal expression of ideas on a problem leads to the loss
of authenticity of the method and the transformation of brainstorming into a simple
heuristic conversation.
Similar to brainstorming is the Philips 6/6 method. Basically, the novelties
brought by Philips 6/6 are formal and consist in rationalizing working time (6
minutes) and organizing the group of students (groups of 6). This method stimulates
both group-based cooperation and group competition. Prudence in using this method
in young children is required at least in the following ways: Children should have the
ability to self-organize within the group; inter-group competition does not constitute
an aggression on children.
The “Thinking Hats” method is recognized for its value, to stimulate the
subject to look at things from multiple perspectives or to develop flexibility, empathy
by changing the role of another hat. Before applying this method to working with
young children (especially preschoolers), proposers should think about the ability
of children to understand the role of each hat. According to the description of the
method, the white hat represents neutrality, objective rendition, the red hat expresses
emotions, feelings, the black one - the objective highlighting of the negative elements,
the yellow hat is centred on positive appreciations. The only “hat” that explicitly
targets creativity, the ability to identify new, original solutions is the green one. Can
preschoolers be aware of these fine differences in the role of “thinking hats”? What
adaptations are needed so that the perspectives of the roles offered by each colour
of the hats are understood by children of a particular age or development category?
Starting from the answers that each teacher gives to these questions, he can
reasonably identify the value and opportunity of implementing this method.
Star-bursting is seen as a method of stimulating creativity. Starting from
a certain problem, usually represented in the middle of a star form, questions are
asked for each corner of the star, from which other questions can be developed. The
method is abundant in didactic projects, without explaining how to access it. At
pre-school level, where most children have not yet learned to read and understand
the meaning of written questions, it is important to note that the questions will be
read by the teacher. The initial questions suggested in the papers to be used in this
method are rather factual, reproductive: “who?”, “What?”, “Where?”, “When?” And
do not lead to proper development, of creativity. The suggested question “Why?”
From representing the branching of questions in the stellar explosion method
(Oprea, 2008, p. 214) is of greater value, asking for the investigation, identification
of causality relationships. Proponents of the lessons or activities using the stellar
explosion method should provide and mention in the didactic projects the types of
questions that might later develop from the initial questions and reflect on their true
value in stimulating the creativity of students or preschoolers.
In conclusion, in order to stimulate the creativity of preschoolers and pupils,
concerted efforts of the school institutions and the teaching staff are needed, aimed
at the development of psychological processes that contribute to the achievement
of divergent productions, the formation and development of personality traits, the
provision of the conditions for the practical realization of original products. From
a methodological point of view, it is necessary to analyse critically the creativity
stimulation strategies, their rigorous selection and, as the case may be, their adaptation
according to the particularities of the age and the groups of preschoolers or pupils.
Stimulating creativity is not only achieved by the occasional application of specific
methods. It is necessary to integrate the techniques and processes of stimulating
creativity in the current education process. The fulfilment of these goals is possible
only in the conditions of a very good initial and continuous teacher training that
understands the nature of the creativity and the real value of the methods used.
Bibliography
1. Amabile, T. M. (2012). Componential Theory of Creativity. Working Paper,
12-096, April 26, Harvard Business School.
2. Jeffrey, B., Craft, A. (2004). Teaching creatively and teaching for creativity:
distinctions and relationships. Educational Studies, 30(1), 77 – 87.
3. Cropley, A. J. (2011). Definition of creativity. In: M. A. Runco & S. R.
Pritzker (Eds.), Encyclopedia of creativity (pp. 511-524). San Diego, CA: Academic
Press.
4. Epstein, R. (1996). Capturing Creativity. How to enhance the creativity of
a person and figuring out the mysteries of the creative process. In Psychology Today,
July, 1996, disponibil la https://www.psychologytoday.com/us/articles/199607/
capturing-creativity
5. Hemlin, S., Allwood, C. M., Martin, B. (2008). Creative Knowledge
Environments. In: Creativity Research Journal, 20:2, 196 – 210
6. O’Brien, M. (2012). Fostering a Creativity Mindset for Teaching (and
Learning). In: LEARNing Landscapes, vol. 6, No. 1, Autumn, 2012
7. Land, G., Jarman, B. (1993). Breaking Point and Beyond. Mastering the
Future Today. San Francisco: Harper Business.

8. Oprea, C. L. (2008). Strategii didactice interactive (ed. a 3-a). Bucureşti:
EDP
9. Popescu – Neveanu, P. (1990). Curs de psihologie generală. Bucureşti:
EDP
10. Turak, A. (2011). Can Creativity be Taught? Articol disponibil
la https://www.forbes.com/sites/augustturak/2011/05/22/can-creativity-be-
taught/#2dc18c481abb
11. Zlate, M. (coord.), Creţu, T., Mitrofan, N., Aniţei, M. (2005). Psihologie.
Manual pentru clasa a X-a. Bucureşti: Aramis Print.

NORVEGIA - EXEMPLU DE PRACTICI

EDUCAȚIONALE BUNE
CU REFUGIAȚII
NORWAY - EXAMPLE OF GOOD

EDUCATIONAL PRACTICES WITH
REFUGEES
Lect. univ. dr. Carmen Manuela CAZAN
Summary
Norway has an effective and coherent policy on the training of asylum

seekers, both minors and adults. The model that Norway promotes ensures
equal opportunities for education and at the same time preserves Norwegian
specific traditions. The first legislative steps for asylum in Norway were
registered 9 years ago. Thus, the Norwegian Immigration Act (2008) lays
down general criteria for the recognition of refugees and serves as a legal
basis for the resettlement of state-settled applicants.
Keyords: asylum; opportunities; immigration; education;
Norwegian legislative framework
O ne of the most developed countries in northern Europe is Norway, as

shown by the United Nations Index, the Human Development Index. In
this ranking, Norway, Australia and Switzerland occupy the first positions, according
to the data of 20151. The countries mentioned record the highest scores in terms of
life expectancy, years of education and VNB per capita.
In this context, it is easy to understand why there are a large number of asylum
applications, reaching 31,145 in 2015.
1
https://www.wall-street.ro/articol/International/231517/clasamentul-celor-mai-dezvoltate-tari-din-lume-norve-
gia-si-elvetia-pe-primele-locuri.html
The main countries of origin of the applicants were Syria (over 10,000 in
2015), Afghanistan and Iraq. As for the number of unaccompanied minors, the figures
have varied in recent years, reaching 20% in 2015 to nearly 5,300. The countries of
origin of such applicants are Afghanistan, Eritrea, Syria, Somalia or Ethiopia.
The Norwegian Immigration Act 2008 lays down general criteria for the
recognition of refugees and serves as a legal basis for resettlement of state-settled
applicants. In addition to this criterion, there are other additional criteria, including:
municipalities must be able to provide facilities and services appropriate to
selected refugees; Norway gives priority to cases of women and girls at risk of war.
Exceptionally, applicants may be considered refugees solely on the basis of strong
humanitarian considerations, eg when a refugee has a member of the accompanying
family of another nationality and without the need for protection etc.
With regard to the identification and selection process, each year the
Norwegian Parliament approves the number of refugees to be relocated, as well
as the nationalities and regions from which they will be selected by the competent
institutions.
Norway selects about 870 refugees per year through selection missions by the
Norwegian Directorate of Immigration (UDI)2 and the Directorate for Integration
and Diversity (IMDi)3 and about 250 refugees on the basis of the file submitted by
UNHCR.
The Directorate for Integration and Diversity is responsible for placing
refugees in municipalities, and the participation of municipalities in receiving
refugees is voluntary. Therefore, when municipalities agree to receive refugees, it is
their responsibility to receive refugees upon arrival in Norway.
The average processing time is 4-5 months from the arrival decision of
the selected refugees through the selection missions. With regard to obtaining a
permanent residence permit, they can apply for it after three years of legal residence
in Norway and must prove the completion of the Norwegian culture course and
citizenship can apply for it after seven years of legal residence in the country.
Municipalities are obliged to provide migrants and refugees receiving integration
services. These services include healthcare, children’s education, proper housing,
training and employment support.
Norway seems to be the only country in Europe where NGOs are encouraged
to offer government advice in the planning process of annual quota allocation and in
the selection process. An example of organizations involved in refugee integration
support activities are The Norwegian Refugee Council (https://www.nrc.no),
Norwegian Agency for Quality Assurance in Education (NOKUT), Directorate for
Education and Training, National Center for Multicultural Education.
UDI: https://www.udi.no/en/
2
The Norwegian Directorate of Immigration: http://www.nyinorge.no/en/Ny-i-Norge-velg-sprak/New-in-Nor-

3
way/Useful-information/Public-agencies/The-Norwegian-Directorate-of-Integration-and- Diversity/
Education and training system
In Norway, education is compulsory for children between the ages of 6
and 16 (grades I - X) and is carried out in a school called Grunnskole or Ground-
school. Legislative acts have been adopted providing for educational measures for
the integration of refugee children or whose parents request asylum4. The Lawergy
Act for Kindergarten (2005) is governed by a Framework Plan for the Content
and Tasks of Kindergarten5 that provides guidance on values, content, tasks, and
description of the social role. Children of families requesting asylum are not entitled
to a kindergarten place until the asylum application is approved and the family has
a permanent address in a municipality. However, children living in asylum centers
may enter the kindergarten if there are available places in the municipality where
the accommodation center is located. At the other levels of education, the Norway
Education Act (Education Act 1998) states:
- children and young people are required to undertake primary and lower
secondary education, and the right to this education applies when these children live
in Norway for a period longer than three months. The obligation to attend primary and
lower secondary education begins as soon as they have received the residence. These
rules apply to every child, including children of asylum seekers, unaccompanied
minors seeking asylum or those staying illegally on the territory of the country;
- pupils participating in primary and lower secondary education who know
a language other than Norwegian or Sami have the right to a Norwegian language
education until they are competent enough to participate in regular training; these
pupils also have the right to mother tongue training, bilingual teaching or both;
- the right to primary and lower secondary education is subject to a residence
permit for Norway. Those who have a compulsory school age and are legally resident
in Norway pending a decision on their asylum application have the right to lower
primary and secondary education when they are under 18 and are likely to remain
in Norway more than three months. Those who have been legally in Norway while
awaiting a decision on their application for a residence permit and who have reached
the age of 18 during that school year have the right to complete it. For those who
are denied a residence permit, the right to primary and lower secondary education is
applicable until the date of the final decision of refusal;
- the local authority can organize special educational programs (for primary,
lower secondary and even higher education) in separate groups, classes or schools
for newly arrived minors. The respective education program can last up to two years
and allow deviations from the official curriculum, to the extent that it is considered
necessary to meet the student’s needs. Decisions under this section require the
consent of the student or his / her parents.
The compulsory school age is six years
4
The Framework Plan was revised in the school year 2016/2017 and this plan came into force in August 2017
5

Students who are eligible for Norwegian language education are eligible for
Basic Norwegian for Language Minorities. Teaching based on this curriculum is
intended to promote tailor-made education in accordance with current regulations in
the Education Law and to guarantee the need for special language teaching minorities
in Norwegian. The school decides whether the teaching of the mother tongue will be
done in accordance with the Norwegian language curriculum for language minorities
or whether it will be adapted in the Norwegian language curriculum.
The basic curriculum for language minorities is a transition plan that will only
be used until pupils are able to follow the curriculum in accordance with the usual
Norwegian curriculum. The curriculum is level-oriented and not age-related. Before
the start of the process, a decision is made for each pupil about the level in the
curriculum that will serve as a starting point.
One of the main objectives for training in Norwegian is the development
of linguistic confidence and self-esteem. Teaching should promote personal
development through Norwegian language so that students are allowed to attend
courses of other subjects taught in Norwegian regularly. Therefore, teaching should
be seen in connection with the training offered in other subjects and in relation to the
Norwegian language curriculum.
At national level, a series of descriptors for each field has been developed:
linguistic activities, linguistic competences, sociolinguistic competences, pragmatic
competences and metallurgical activities.
As far as the final evaluation provisions are concerned, this is done when the
pupils have reached their level 3 objectives in the curriculum; no minimum rating
is given. Student assessment is carried out by the Norwegian Agency for Quality
Assurance in Education (NOKUT), which has carried out a successful pilot project
with the intention of testing the new method for assessing refugee qualifications: the
NOKUT Refugee Qualification Passport.
Campaigns and national projects

Oslo Met - Oslo Metropolitan University - offers training courses for two-level
teachers, grades I-VII and V-X, training courses and courses as part of a master’s
program. Units include an introduction to multilingualism as a phenomenon, the
potential differences between learning English as a second and third (or later)
language and teaching English in different classes.
Various campaigns or projects have been developed nationwide to ensure
better integration of this target group. We will just mention a few:
- EduApp4Syria Contest: The Norwegian Government launched an innovation
competition to teach Syrian refugee children to read;
- summer paid jobs (4 weeks) for unaccompanied minors in Vadsø; the salary
is paid for by the Refugee Service (Flyktningtjenesten);
- Norwegian cultural orientation program that includes four-day courses for
adults (16 years and over) and two days for children (8-15 years).
Bibliography
- https://www.udi.no/en/
- http://www.nyinorge.no/en/Ny-i-Norge-velg-sprak/New-in-Norway/Useful-
information/Public-agencies/The-Norwegian-Directorate-of-Integration-and- Diversity/
- https://www.wall-street.ro/articol/International/231517/clasamentul-celor-
mai-dezvoltate-tari-din-lume-norvegia-si-elvetia-pe-primele-locuri.html

VIOLENȚA ȘCOLARĂ,
UN FENOMEN CE TREBUIE STOPAT
SCHOOL VIOLENCE,
A PHENOMENON THAT MUST
BE STOPPED
Drd. Ștefania POPOVICI
Rezumat
Pentru anumiţi elevi, şcoala reprezintă locul unde se pot relaxa, unde
pot descoperi lucruri noi, unde îşi pot face prieteni, în timp ce, pentru alţii,
şcoala reprezintă locul unde primesc afecţiune, atenţie, înţelegere. Atunci
când, în sânul familiei, ei sunt privaţi de toate acestea, şcoala devine un al
doilea cămin, familia de care au nevoie, factorul dinamizator în dezvoltarea
acestora. Acestea sunt modalităţile ideale de a percepe şcoala, dar ce se
întâmplă atunci când şcoala nu reprezintă nici locul de relaxare, nici locul plin
de afecţiune? Pentru un copil care se află în plină dezvoltare fizică şi mentală,
şcoala ar trebui să fie locul care să ofere acestuia o dezvoltare armonioasă,
însă atunci când este contrariul, şcoala devine un coşmar real.
Cuvinte cheie: violența școlară; cadrul didactic; infracțiuni săvârșite de cadrul

didactic; forme de violență în școală; stoparea violenței în școli;
Abstract
For some students, school is the place where they can relax, where they
can discover new things, where they can make friends, while for others, school
is the place where they receive affection, attention, understanding. When in
their family are deprived of all this, the school becomes a second home, the
family they need, the dynamic factor in their development. These are the ideal
ways to perceive school, but what happens when school is neither a place of
relaxation nor a place full of affection? For a child in physical and mental

development, school should be a place who offers a harmonious development,
but when it is the opposite, school becomes a real nightmare.
Key words: school violence; the teacher; crimes committed by the teacher;
forms of violence in school; stopping violence in schools;
Î n ultimele decenii, societatea s-a schimbat De aceea, era necesară și o

reformă şi în învăţământ. Actualele programe şcolare fac trecerea de
la modelul de proiectare curriculară centrat pe obiective- la modelul centrat pe
competențe. Competenţele sunt definite ca ansambluri de cunoştinţe, deprinderi şi
atitudini care urmează să fie formate până la finele şcolarităţii obligatorii şi de care
are nevoie fiecare tânăr pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru cetăţenia
activă, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii.
Este de remarcat faptul că unul dintre principiile programelor în vigoare,
este centrarea pe elev ca subiect al activităţii instructiv-educative. Astfel, în centrul
atenţiei va trebui să îl regăsim pe elev şi nu pe cadrul didactic. Centrarea pe elev
înseamnă ca elevilor să li se ofere posibilitatea de a vorbi mai mult, de a îşi exprima
propriile opinii. Înainte, profesorul era cel care vorbea în timpul orelor – aproximativ
90% dintr-o oră de curs. Necesitatea impunerii acestui principiu este datorată
importanţei pe care orice cadru didactic trebuie să o acorde fiecărui elev astfel încât
acesta să poată dobândi competenţele necesare dezvoltarii sale ca individ.
Așadar, în urma reformelor făcute în educație, orientate în mod special către
elev, școala ar trebui să fie capabilă să ofere fiecăruia dintre aceștia mijloacele
necesare dezvoltării atât fizice cât și psihice.
Încă din primii ani de viață, copilul este inclus într-un proces de formare-
educare. Fie că vorbim de copii care sunt integrați încă de la vârsta de 2-3 ani în
creșe, fie că vorbim de cei care sunt integrați la vârsta de 4 ani în grădinițe, acestea
reprezintă primele forme de socializare ale copilului cu lumea exterioară cadrului
familial. Educația din primii ani de viață ai copilului definește comportamentul
acestuia în societate, în relațiile personale și, mai târziu, în cele profesionale; de
aceea este esențial ca această educație să fie corespunzătoare realităților cotidiene.
În acest proces, cadrul didactic joacă un rol extrem de important.
Profesia de cadru didactic implică o serie de responsabilități, roluri, deziderate,
competențe, calități, care o fac să se distingă de multe alte profesii al căror „obiect” al
muncii este omul. Este esenţial ca profesorul să deţină competențe profesionale care
să includă ansamblul de capacităţi cognitive, afective, motivaţionale şi manageriale,
astfel încât să îi confere calităţile necesare efectuării unei prestaţii didactice care să
asigure realizarea competențelor de către toţi elevii.
Multitudinea de roluri îndeplinite de un cadru didactic rezultă din însăşi
activtatea prestată în cadrul şcolii. Aşadar, un cadru didactic poate fi un agent
motivator, cel care întreţine elevilor, curiozitatea şi dorinţa pentru activitatea
de învăţare; lider – deoarece conduce un grup de elevi; consilier – în acest caz,
poate fi un îndrumător persuasiv şi un sfătuitor al acestora; model – prin acţiunile,
comportamentul, personalitatea acestuia poate fi un exemplu pozitiv pentru elevi;
manager – deoarece supraveghează întreaga activitate din clasă, dar şi pentru că
asigură consensul cu ceilalţi profesori, părinți şi alţi factori; expert al actului de
predare-învăţare – acesta selecționează, prelucrează, din punct de vedere didactic,
informațiile pe care le va transmite, adaptându-le la sistemul de gândire al elevior, la
nivelul lor de înțelegere; poate fi de asemenea, prieten şi confident al elevului, sprijin
în anumite situaţii.
Însă, atunci când în această meserie se produc dezechilibre, când cadrul
didactic manifestă violenţe fizice ori/și verbale în cadrul activităţii didactice, copilul
este cel care suferă.
Numeroase studii de specialitate au scos în evidenţă, în repetate rânduri,
diferitele consecinţe negative pe care violenţa asupra copiilor le generează la nivelul
dezvoltării personalităţii acestora. Impactul este resimțit în fiecare dimensiune de
dezvoltare psihologică:
- emoțională, accentuând riscul ca cele mai frecvent emoții trăite în relațiile
interpersonale să fie de teamă, furie, frustrare, resentiment, vinovăție sau rușine;
- socială, aducând în relațiile cu semenii variate comportamente de agresivitate,
respingere sau izolare;
- comportamentală, transformând, pentru mulți copii, comportamentul
violent în cea mai intens utilizată strategie de rezolvare de probleme;
- cognitivă, reducând resursele copiilor pentru procesul de învățare.
Legea prevede sancţiuni aspre pentru cadrele didactice care manifestă un
comportament ce lezează interesele superioare ale copilului. În latura penală, cadrul
didactic este asimilat funcţionarului public, aşadar dacă există indicii că un cadru
didactic manifestă acte de natură penală asupra copiilor, părintele, reprezentantul
legal, ori orice altă persoană care are cunoştinţă de aceste fapte, poate face plângere
penală împotriva cadrului didactic respectiv.
În funcţie de gravitatea faptelor, acesta poate săvârşi, în exercitarea funcţiei,
infracţiuni precum: purtarea abuzivă (art. 296 NCP); abuzul în serviciu (art. 297
NCP); rele tratamente aplicate minorului (art. 197 NCP).
Aşadar, atunci cand cadrul didactic jignește, insultă, etichetează ori agresează
verbal elevul, îl ignoră în repetate rânduri, afectându-i dreptul la educație, este
persecutat, sancționat nejustificat, tratat cu dispreț, ostracizat pentru dificultăţile de
învățare ş.a., acesta va săvârși infracțiunile de purtare abuzivă şi abuz în serviciu.
Dacă fapta a pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică (de ex., obligarea la eforturi
fizice care îi sunt interzise copilului, alungarea copilului din școală dacă a avut ca
urmare punerea în pericol a copilului – frig, traversarea fără însoțitor a unei căi ferate
etc.), intelectuală (de ex., abuz emoțional care a produs traume copilului constatate
prin raport psihologic sau psihiatric) sau morală (de ex., transmiterea de idei sau
îndemnuri total nepotrivite vârstei copilului cu privire la integritatea sexuală, cu
privire la relațiile copiilor cu părinții ori referitoare la consumul de substanțe
periculoase etc.), atunci ne aflam în fața infracțiunii de rele tratamente.
Obiectul juridic special al celor trei infracțiuni este:
- obiectul juridic principal constă în relațiile de serviciu referitoare la buna
desfășurare a raporturilor de serviciu, cu asigurarea respectului față de persoanele cu
care funcționarul public intră în contact;
- obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la onoarea,
demnitatea, viața, integritatea corporală ori sănătatea persoanei.
Indiferent de situație, în momentul constatării oricăror din faptele mai sus
precizate, părinții trebuie să sesizeze autoritățile cu privire la abuzul comis asupra
copilului lor.
Dincolo de necesitatea sancționării agresorului și eliminării lui din sistemul de
învățământ, evident în funcție de gravitatea situației, demersurile părintelui sunt utile
și pe viitor, putând contribui la prevenirea unor fapte similare din partea persoanei
vizate și a altor cadre didactice.
În astfel de situaţii trebuie să se acorde elevului prezumția de adevăr a
declarațiilor până la clarificarea abuzului. Principiul interesului superior al copilului
trebuie interpretat și aplicat în acest caz în sensul că nu copilul ar trebui să-și schimbe
școala, ci cadrul didactic vizat ar trebui suspendat până la clarificarea situației.
Abuzul, ca fenomen psihologic, exercitat de adult asupra copilului, nu se
termină în momentul în care abuzatorul nu mai este în apropierea fizică a copilului.
Situația abuzivă/traumatică experimentată de copil trebuie integrată în povestea lui
de viață.
Înainte de abuz/traumă, copilul posedă niște scheme despre el (concept de
sine) și niste scheme despre ceilalți (ex. sunt disponibili, sunt de încredere). Abuzul
schimbă aceste scheme, „ceva este în neregulă cu mine de mi s-a întâmplat asta” și
„ceilalți sunt periculoși”.
Astfel, este foarte important să existe o formă de intervenție psihologică
menită să-l ajute pe copil să integreze experiența traumatică în istoria lui de viață și
să se aducă schemele despre sine și despre ceilalți la un nivel cât mai adaptativ.
Într-o societate în care se comit nenumărate abuzuri, unele făcute publice,
altele nu, dar care totuși există, aceasta din urmă ar rămâne varianta cea mai potrivită
în cazul unui copil abuzat și, desigur, pedepsirea celor ce comit abuzurile. Acest
fapt nu ar trebui, în niciun, caz tolerat și, așa cum am mai menționat, orice persoană
care asistă la astfel de abuzuri ar trebui să le reclame, este imperativ pentru buna
desfășurare a procesului instructiv-educativ, avându-l deopotrivă ca actor principal
pe copil, căruia îi poate fi afectată dezvoltarea psihologică, asemenea comportament
față de el marcându-l pe viață.

Care ar fi motivele cadrelor didactice care duc la manifestarea unor astfel
de comportamente?
Cauzele care determină unele cadre didactice să utilizeze violenţa verbală în

dialogul purtat cu elevii la clasă ţin, fie de motive personale – atât interne cât şi
externe –, fie de faptul că mulţi dintre ei nu îşi aleg această meserie din vocaţie.
Motivele interne sunt legate de frustrări, neputinţe, temeri, probleme personale din
familie, din relaţii. Motivele externe sunt cauzate de schimbările culturale, de valorile
societăţii din ziua de azi, profesorii şi-au pierdut din acea autoritate pe care o aveau
din trecut. Precum medicii, și precum multe alte profesii de genul acesta, nu mai sunt
o voce, un reper pe care ceilalți să îl adopte. Cu toate acesta, până la violenţă sunt
mai degrabă nişte chestiuni ce ţin de individ, de anumite particularități, de anumite
probleme nerezolvate în propria viaţă. Un alt motiv ar fi acela că, nestăpânind alte
căi de a reacționa în interacțiunea cu clasa sau cu unii dintre elevi, unii dintre ei
folosesc acest tip de agresivitate pentru a intimida şi a recâștiga controlul. Oricare
ar fi motivele, nu se poate justifica un asemenea comportament. Un cadru didactic
care manifestă comportamente incompatibile cu această profesie, nu are ce căuta la
catedră.
Violența în mediul școlar este reală și are impact direct asupra actului
educațional. Fenomenul violenței a căpătat amploare, aceasta fiind prezentă în peste
75% din școlile din România. Violența nu se reduce doar la cea manifestată de
către profesori asupra elevilor, ci și la violențe între elevi și violența elevilor față de
profesori.
Într-o societate în care, 63% dintre copii afirmă că sunt bătuți acasă de către
părinții lor, iar 87% dintre elevi mărturisesc că au fost cel puțin odată implicați într-o
situație de abuz verbal din partea unui cadru didactic, nu este o surpriză faptul că
nivelul de violență pe care copiii îl manifestă în relație cu colegii / prietenii lor,
pare să fi crescut considerabil; ba mai mult, nuanțele comportamentelor violente în
care copiii sunt implicați deopotrivă ca victimă, agresor și martor, s-au diversificat,
degenerând adesea în ceea ce studiile de specialitate definesc ca fiind bullying,
respectiv, un comportament agresiv intenționat, menit să provoace disconfort sau
durere, care implică un dezechilibru de putere și tărie între agresor și victimă, și se
manifestă repetitiv, regulat.
În ceea ce privește violențele între elevi, s-a putut constata că această
manifestare este specifică îndeosebi vârstei adolescentine. Aceasta este determinată
de mediul familial unde pot avea loc astfel de incidente, de societatea agresivă în
ansamblu, de mass-media și influențe directe din grupurile din care fac parte. Din
dorința de a se integra în anumite grupuri, aceștia copiază comportamentul celorlați
membrii, ajungând ca, în cele din urmă, să devină și ei agresivi.
Violența elevilor față de profesori este și ea, din păcate, o realitate în școlile din
România. Aceasta se manifestă prin comportamente neadecvate statutului de elev,
precum: absenteism, fugă, acte de indisciplină la ore, ignorarea cadrelor didactice,
agresiune verbală şi nonverbală, refuzul îndeplinirii sarcinilor şcolare, atitudini
ironice faţă de profesori, până la comportamente grave precum: injurii, loviri, jigniri.
Dintre acestea, cele mai frecvente sunt absenteismul și indisciplina.
Nu de puține ori, au fost semnalate și cazuri de violență ale părinților în spațiul
școlar, manifestându-se neadecvat față de profesori prin discuții aprinse, ironii, țipete
și chiar agresiuni fizice, sau față de colegii propriilor copii.
Poate fi stopat acest fenomen?
Violența umană este și va reprezenta mereu una din temele recurente ale
societăților contemporane. Politicienii, jurnaliștii și mai ales cercetătorii din diferite
domenii ale științelor sociale trebuie să se preocupe constant de cauzele acestui
fenomen, să creeze strategii de prevenire și combatere. Conștientizarea generală
privind necesitatea punerii violenței pe agendele de lucru ale diferiților actori sociali
poate duce la găsirea unor soluții sustenabile, dar și la mobilizarea societăților civile
în implicarea și participarea la prevenirea și/sau combaterea acestui fenomen.
Sensibilizarea faţă de fenomenul violenței școlare ar trebui, firesc, să ducă
la creşterea eforturilor depuse pentru ameliorarea situaţiei prezente. În acest sens,
campaniile de conștientizare a fenomenului, regulamentele școlare, consilierea
școlară, implicarea elevilor în prevenirea violenței propriu-zise, organizarea de
întâlniri cu autorități din poliție, întâlnirile cu părinții (consilierea specializată
a acestora), programele de formare a cadrelor didactice (managementul clasei),
evaluările psihologice, elaborarea de materiale informative pe tema violenței și
prevenirii acesteia ș.a., par să dea rezultate.
Doar atunci când vom fi conștienți de consecințele pe care violența le poate
avea și vom dezvolta soluții eficiente care să prevină și să combată acest fenomen,
școala va redeveni locul propice dezvoltării elevilor.
În concluzie, violența școlară este un fenomen complex determinat de

numeroși factori precum: familie, societate, școală, cultură și de propria persoană.
Violența din școală este o expresie a violenței din societate, iar atunci când este
manifestată în școli, acesta reduce semnificativ șansele elevilor de a-și dezvolta
personalitatea pe deplin și de a dobândi o educație de calitate, în conformitate cu
dreptul lor fundamental la educație.

Bibliografie
1. Ferreol, Gilles, Adrian, Neculau, Violenţa. Aspecte psihosociale, Editura

Polirom, Iași 2003
2. Mihail Udroiu, Drept penal partea specială ediția 4, Editura C.H. Beck,
București 2017
3. Institutul de Științe ale Educației, Programa de Cultură Civică clasele
a VII-a aVIII-a, București 2009 (document PDF), (http://programe.ise.ro/Portals/1/
Curriculum/progr_gim/OS/ Cultura%20civica_clasele%20a%20VII-a%20-%20a%20
VIII-a.pdf)
4. Institutul de Științe ale Educației UNICEF, Violența în şcoală, Editura
Alpha MDN, Bucureşti 2006

OBSERVATOIRES LOCAUX
CONCERNANT LA FORMATION
CONTINUE DANS LES ECOLES
MATERNELLES
OBSERVAȚII PRIVIND FORMAREA

CONTINUĂ ÎN ȘCOLILE MATERNALE
Professeur dr. Octavia COSTEA1
Conférencier dr. Conona PETRESCU2
Resumé
Notre article fait la synthèse des données des observatoires locaux

concernant la formation continue dans les écoles maternelles du district
6, Bucarest. L’analyse externe met en évidence un cadre européen de
référence structuré lié à la formation continue des enseignants, y inclus,
les enseignants des maternelles. Les approches integrées ménent vers la
fluidité et la valorisation de l’apprentissage. La recherche nous a permis de
reprendre plusieurs propositions provenant de l’analyse interne concernant
les sources, les resources, la logistique d’apprentissage basés sur les
routes d’individualisation afin d’enlever la qualité de la formation dans les
maternelles.
Mots-clés: observatoire local; source; ressources; logistique; route

d’individualisation;
1. Analise
L ’analyse des problèmes liés à la dynamique des ressources humaines dans

l’enseignement préscolaire suppose que celles-ci sont la source historique
Chaire UNESCO, Faculté des Sciences l’Education, Université Chrétienne Dimitrie Cantemir, Bucarest
1
Chaire UNESCO, Faculté des Sciences l’Education, Université Chrétienne Dimitrie Cantemir, Bucarest
2

la plus importante de productivité et de progrès pour la civilisation. Du point de vue
de l’éducation permanente - Agenda 2020 - la société tout entière est impliquée
dans le développement et le changement par l’apprentissage et l’éducation. Le
système d’éducation est convergent et conçu comme un outil pour le développement
économique, ainsi que pour les stratégies de formation des ressources socioculturelles
et humaines3. Le déploiement stratégique intervient alors que des réformes
sectorielles redéfinissent et prennent en compte la relation entre l’établissement
d’enseignement, l’économie et la société. Cette connexion vise à mettre en œuvre un
cadre et un ensemble de mesures visant à augmenter, respectivement, à diversifier
l’accès aux possibilités de formation, de coordination des différents systèmes et sous-
systèmes et, comme une conséquence naturelle de ces premisses de développement,
de décentralisation et d’autonomie de l’éducation. D’autre part, le développement
local peut être trouvé plus rapidement et plus directement aux individus, et stimule
le développement global lent au niveau sociétal et international.
Notre article se propose de formaliser des résultats de nos observatoires
locaux, deployés dans des écoles maternelles du district 6, Bucarest.
Les méthodes combinatoires utilisées dans les observatoires locaux du
district 6 de Bucarest visent l’environnement externe et interne de l’apprentissage
à la maternelle. Ce sont des méthodes holistiques (analyse des besoins - SWOT et
PESTE), des méthodes de groupe (questionnaire, groupe de discussion), ainsi que la
prise des données d’une recherche-action précédente.
Termes de référence des observatoires locaux:
Analyse externe: des instruments européens de formation, le specifique de la
formation professionnelle et l’intégration de l’apprentissage;
Analyse interne: le développement de l’apprentissage et de l’environnement
éducatif par fluidisation, valorisation et routes d’individualisation.
2. Analyse de l’environnement externe

2.1. Outils européennes de formation
La Recommandation du Parlement européen et du Conseil du 18 Juin 2009

établisse un système européen de crédits pour l’enseignement et la formation
professionnels (ECVET) [Journal officiel C 155 du 8.7.2009]4. La Commission
européenne définit le système européen de crédits pour l’enseignement et la
formation professionnels (ECVET) comme un cadre méthodologique qui peut être
3
*** OCDE, (2005-2006), Assisting members and partners to achieve high quality lifelong learning for all that
contributes to personal development, sustainable economic growth and social cohesion, http://www.oecd.org, acc-
esat la data de 05.03.2015. Dans la vision de l’OCDE, les objectifs stratégiques de la mission de l’éducation sont les
suivants: (1) la promotion de l’apprentissage continu et l’amélioration de ses liens avec la société et l’économie; (2)
l’évaluation et l’amélioration des résultats de l’éducation; (3) promouvoir un enseignement de qualité; (4) repenser
l’enseignement supérieur dans une économie mondiale; (5) la création de la cohésion sociale par l’éducation; (6) la
construction de nouvelles perspectives en matière d’éducation.
4
*** Journal officiel de l’Union européenne, http://www.cpu.cfwb.be/, téléchargé le 27 Mars 2015.

utilisé pour décrire les qualifications en unités d’acquis d’apprentissage avec points
associés. ECVET est un système d’accumulation et de transfert d’unités des acquis
d’apprentissage dans l’éducation et la formation en Europe. Il permet l’attestation
et l’enregistrement des résultats d’apprentissage acquis dans différents contextes,
soit à l’étranger, soit à travers un parcours d’apprentissage formel, informel ou
non-formel. Les résultats d’apprentissage peuvent être transférés vers le système
d’origine d’une personne afin d’obtenir une qualification. Mais la diversité des
systèmes nationaux qui définissent le niveau et le contenu des qualifications n’est
pas propice à la mobilité transnationale des apprenants. ECVET peut remédier à
cette situation en facilitant la mobilité des apprenants dans toute l’Europe. Les États
membres sont libres d’adopter et mettre en œuvre la recommandation ECVET. Ils
ont été invités à mettre en œuvre volontairement et progressivement des mesures
pour utiliser ECVET à partir de 2012. ECVET devrait être mis en œuvre grâce à des
partenariats et des réseaux basés sur des accords d’apprentissage, qui fournissent un
cadre approprié pour le transfert de crédit. Il a été créé le réseau européen ECVET des
institutions compétentes et d‘autres parties prenantes visant à promouvoir ECVET et
à permettre aux États membres d’échanger des informations et de l’expérience. Dans
le réseau, la Commission a établi un groupe d’utilisateurs de l’ECVET qui contribue
à guider les utilisateurs de l’ECVET et la mise en œuvre de ce système. L’objectif de
l’ECVET est de faciliter le transfert des crédits liés aux résultats d’apprentissage d’un
système de qualifications à l’autre, les rendre compatibles, fournissant une interface
entre les dispositions nationales existantes sur l’accumulation, la reconnaissance et
le transfert de crédit. C’est différent du cadre européen des certifications (CEC), qui
est un cadre commun de référence.
Parallèlement à ECVET, il y a un nouveau outil de référence pour
encourager les États membres à échanger les meilleures pratiques dans
le domaine des politiques d’éducation et de formation professionnelle
- le Cadre européen de référence pour l’assurance de la qualité dans
l’enseignement et la formation professionnels (EQAVET)5. Il vise
à améliorer les pratiques nationales de gestion de la qualité dans ce
domaine en introduisant un ensemble de critères et d’indicateurs
communs.
La formation des ressources humaines contientt la taxonomie des activités et
des contenus d’apprentissage vus comme des occasions à capitaliser, à éduquer et
à déterminer l’apprentissage ouvert, partout et tout au long de la vie au service de
notre civilisation. La carte conceptuelle des activités d’apprentissage, que nous
reproduisons ci-dessous, fait partie des documents européens et elle est un bon point
de repère pour les fournisseurs de formation et les bénéficiaires:
5
Ibidem
Table no. 1 - Catégories d’activités, classes et sousclasses au niveau national et
européen6
Codes La carte des catégories d’activités
1. L’éducation formelle
2. L’éducation non-formelle
2.1. Programmes d’éducation non-formelle
2.2. Cours:
2.2.1. Cours dirigés par l’instruction dans la classe (y inclus, les lectures)
2.2.2. Cours combinés théorie – pratique (y inclus, les ateliers)
2.2.3. Cours dirigés par l’éducation ouverte et à distance
2.2.4. Tutorat privé (classes privées)
2.3. Formation dirigée professionnelle
2.4. Education non-spécifique aléatoire
3. L’éducation informelle
3.1. Apprentissage enseigné
3.1.1. Entraînement / tutorat informel
3.1.2. Visites dirigés
3.2. Apprentissage non-enseigné
3.2.1. Auto-apprentissage
3.2.2. Groupe d’ apprentissage
3.2.3. Practique
3.2.4. Visites non-dirigés
2.2. L’approche intégrée à la formation

Au niveau européen, les documents de politiques éducatives comprennent
des mesures concrètes sur une approche intégrée de l’apprentissage depuis 1996,
lorsque les ministres de l’Education des Etats membres de l’OCDE se sont fixé
l’objectif d’élaborer des stratégies nationales pour l’apprentissage continu pour
6
*** Recommandation du 18 juin 2009 du Parlement européen et du Conseil relative à l’établissement d’un cadre
européen de référence pour l’assurance de la qualité dans l’enseignement et la formation professionnels [Journal of-
ficiel C 155 du 8.7.2009], http://europa.eu/legislation_summaries/education_training_youth/lifelong_learning, télé-
chargé le 27 mars 2015.
tous. Les documents de l’OCDE, le concept de l’apprentissage continu est défini
dans l’équation intégrée formelle, non-formelle et informelle, et en équale mésure,
l’apprentissage évaluable et cértifiable qui se produit dans un programme éducatif
offert par un établissement d’enseignement ou par un centre de formation pour
adultes. De même, tout se produit par l’apprentissage qui, traditionnellement, n’est
pas soumis à une évaluation et ne conduit pas à la certification. Les références à
l’éducation non-formelle et informelle comme des dimensions de l’apprentissage
continu qui montre l’importance de l’éducation, de l’apprentissage et de la formation
qui se déroulent en dehors des établissements d’enseignement investis par l’Etat.
Nos observatoires locaux prennent en compte cet aspect de l’éducation autour de la
maternelle, dans la communauté enfants-parents, lea relations de la maternelle avec
les autorités locales et la société civile.
Les politiques européennes sur les approches intégrées d’apprentissage
visent deux aspects. Le premier concerne l’apprentissage fluide par la dissolution
des frontières entre l’éducation formelle, non-formelle et informelle au moyen des
mécanismes et de la responsabilité des différents acteurs impliqués et intéressés
dans la formation: les ministères, les organismes nationaux, les autorités locales,
les centres de formation, les universités, les ONGs, les partenaires sociaux.
Le deuxième concerne la définition et la valorisation d’un large éventail de
résultats d’apprentissage, indépendamment du contexte dans lequel se produit
l’apprentissage, grâce à des outils et des méthodologies afin de reconnaître et valider
des compétences acquises dans des cadres d’éducation formels, non-formels et
informels. L’harmonisation des actions et la cohésion des acteurs et des initiatives
vues dans la perspective de l’éducation tout au long de la vie et partout se font
à deux niveaux: adapter les formateurs actifs existants aux objectifs du processus
d’enseignement et intégrer tous les acteurs sociaux et les niveaux aux offres de
formation de la société d’apprentissage - stratégie, programme, conception, gestion.
Les méthodes utilisées dans l’éducation non-formelle sont différentes par rapport à
la pédagogie de la petite enfance utilisée dans l’éducation formelle. Dans l’éducation
non-formelle, l’accent est mis sur l’apprentissage par la pratique, l’apprentissage
par les pairs et l’activité volontaire, plutôt que d’apprendre les connaissances
des manuels scolaires et d’autres sources écrites d’apprentissage. Etant donné que
l’éducation non-formelle est basée sur des situations réelles, qui ne peuvent pas
être reproduites dans la salle de classe, les établissements d’enseignement formels
devraient coopérer avec les fournisseurs d’éducation non-formelle pour développer
des activités extra-scolaires, combinant ainsi les connaissances et les méthodes de
ces deux types spécifiques de l’éducation, mais, en même temps, en tenant compte
des principes de base de l’éducation formelle et non-formelle. Dans ce contexte, la
formation des enseignants et d’autres types de facilitateurs d’apprentissage devient
une nécessité et un but, en termes de compléter et d’explorer l’apprentissage non-
formel et informel au niveau des programmes de la petite enfance.
3. Analyse de l’environnement interne
3.1. L’analyse de l’environnement interne prend en considération les deux
aspects ennoncés ci-dessus – la fluidité et la valorisation. Dans les observatoires
locaux sur la formation des ressources humaines, ainsi que dans les normes de qualité
dans les écoles maternelles devraient être incluse la valorisation, au niveau de la
communauté, des acquisitions des enseignants et leurs préoccupations pour
l’éducation tout au long de la vie aussi. Le portfolio professionnel et le projet de
carrière illustrent deux formes de formation holistique des enseignants, y compris
la formation pédagogique et professionnelle et d’autres formes d’apprentissage qui
aide l’enseignant dans son activité didactique. Bien qu’il soit d’intérêt indéniable du
point de vue administratif, même quand on discute sur le financement de l’éducation
ou de la formation, cette distinction devient artificielle lorsque l’on considère la
production de l’apprentissage et les résultats du point de vue de l’individu. C’est
pourquoi, dans le discours sur l’apprentissage tout au long de la vie, l’éducation non-
formelle et informelle sont des unités conceptuelles, potentiellement transférables,
par rapport à l’éducation formelle, exigeant la nécessité d’une approche intégrée
de la formation, indépendamment des sources, des ressources et des méthodes
d’organisation. Le fait que l’apprentissage se produit non seulement dans les écoles
maternelles, les écoles secondaires et les universités, mais aussi de la perspective
de l’éducation tout au long de la vie, dans des lieux et des moments différents est
largement reconnu dans les documents de politique éducative.
Les observatoires locaux initiés dans les écoles maternelles du district 6 sur la
formation des enseignants ont envisagé un certain profil en termes des sources et des
ressources, ainsi que des cadres d’organisation:
(a) Quelles sont les sources de formation, avec et sans crédits?
l La participation du personnel didactique aux programmes de formation;
l La participation à des cours de formation organisés en ligne plateforme /
e-learning;
l Des échanges d'expérience professionnelle;
l La participation à des sessions de communication, des colloques, des
conférences;
l La participation à des partenariats, des projets et des programmes éducatifs;
l Des cours de formation organisés dans des écoles au profit des jeunes
enseignants.
(b) Quelles sont les ressources - contenu requis, formes et tendances en
matière de valorisation ?
l La formation des enseignants dans l'utilisation des ordinateurs et
l’augmentation du nombre des cours dans le Système éducatif informatisé;
l Le développement des compétences à l'aide de logiciels éducatifs;
l Un nouveau type d'apprentissage pro-activf et participatif en choisissant des
contenus liés a des objectifs de stimulation et d'apprentissage;
l L'évaluation prédictive, formative et sommative basés sur des instruments
correlés à la méthodologie du curriculum appliqué;
l Des activités extra-scolaires planifiées et systématiques;
l Des activités méthodique scientifique et psycho-pédagogique réalisés au
niveau de l'école ou des groupes d'unités, les commissions méthodologiques et
pédagogiques cercles;
l La gestion du changement et l'amélioration continue de la gestion;
l La gestion et le développement de leur efficacité.
(c) Quels sont les propositions de structurer le cadre d’organisation et la
logistique locale?
l La nécessité de jouer un rôle actif de l'école par rapport aux besoins,
problèmes et opportunités de la communauté;
l Le besoin de ressources financières pour organiser des activités éducatives;
l La nécessité d'une orientation continue fournie par d'autres enseignants /
directeurs d'écoles;
l La nécessité de confirmation des démarches d’évaluations personnelles de
ceux qui sont impliqués;
l La nécessité de développer et de soutenir des services éducatifs pour les
étudiants;
l La validation des degrés didactiques dans le processus des pré-inspections;
l Des actions plus précises d’améliorations de la qualité de l'enseignement et
de l'éducation de base pour tous les élèves;
l La nécessité d'adopter des mesures pour permettre la stimulation de
l’innovation didactique, d’identifier des ressources financières nécessaires aux
changements attendus et à la stimulation matérielle des enseignants;
l La nécessité d’avoir une base de données des partenariats;
l La nécessité d'une communication professionnelle plus ouverte sur une
ligne hiérarchique avec les inspections académiques et le ministère<
l La validation et crédits pour d’autres formes d'activités professionnelles,
telles que: groupe d'étude, activités de démonstration ou d'application;
l Une collaboration plus appliquée avec le conseil de représentants des parents
- analyse, planification, développement et mise en œuvre d'une vision commune;
l La valorisation de l’appui pratique et théorique des acteurs et des parties
prenantes impliquées dans le processus éducatif;
l Le développement d’un environnement éducationnel approprié à la
formation des parents, décideurs, agents economiques, bénévoles, etc..
De l’autre côté, les observatoires locaux ont pris en compte les résultats d’une
recherche précédente liée à l’individualisation de l’action éducationnelle7.
7
Petrescu, Conona, (2014), Educaţia timpurie, o prioritate a învăţământului românesc, Bucureşti, Ed. Prouniver-
��
sitaria.

3.2. Routes d’individualisation

Aux petits âges, l’individualisation est un moyen de favoriser le développement
individuel et social. En applicant la méthodologie didactique de développement
des particularités individuelles et un système relationnel interindividuel, nous
soutenons ainsi la personnalité de l’enfant et nous stimulons la coopération dans
les groupes. L’individualisation se retrouve dans l’orientation du processus éducatif
et de l’enseignement et consiste dans l’identification des caractéristiques et des
exigences de l’apprenant, par le biais de la stimulation et du soutien de celui-
ci. L’individualisation signifie le respect pour l’individu dans l’enseignement
et l’apprentissage. Cela signifie l’adaptation des méthodes pédagogiques aux
particularités d’apprentissage de l’individu et du petit groupe, par la stimulation
l’apprentissage inter-individuel, ainsi que par l’encourageant de l’expérientiel.
Chaque enfant est unique. Dans n’importe quel groupe d’enseignement, il ya une
variété d’enfants en raison de la diversité de leurs identités mentales, physiques
et expérientielles. Respectant la diversité des enfants on a la possibilité d’inter-agir
les expériences et les différents styles d’apprentissage. En considérant la diversité
des enfants, l’enseignant voit de nouvelles solutions aux problèmes educationnels
actuels et spécifiques.
La condition nécessaire de l’individualisation est la connaissance des
caractéristiques d’âge et des particularités individuelles de chaque enfant.
Celles-ci concernent: le degré de développement des diverses régions et des
processus mentaux; le rythme de développement; le niveau de développement; le
style d’apprentissage; les caractéristiques personnelles; l’expérience personnelle
avec l’empreinte environnementale socioculturel auquel il appartient. Il est
nécessaire que les activités de planification et d’organisation prennent en compte les
besoins éducatifs particuliers des enfants, et dans l’enseignement et l’apprentissage,
les caractéristiques individuelles qui seront transferées dans les exigences de
l’enseignant.
Conclusions
L’analyse externe et interne des observatoires locaux pour la formation
continue dans les écoles maternelles a mis en évidence les suivantes conclusions:
l Les programmes educationnels se référant de plus en plus à des approches
basées sur les résultats d’apprentissage;
l L'accent renouvelé sur l’apprentissage sur place, la collaboration entre les
écoles et les fournisseurs de formation;
l L’adéquation plus forte aux besoins de la vie en redéfinissant les éléments
d’apprentissage, les perspectives, l’évaluation et les approches transdisciplinaires;
l Un effort de clarification conceptuelle, en particulier dans le domaine des
problèmes d’apprentissage;
l La diversification de la certification des compétences acquises par
l’éducation formelle et non formelle;
l Le besoin d’engagement des partenaires sociaux dans le financement de
la formation continue;
l Le besoin de former des parents autour de la maternelle dans un cadre
national de référence;
l Les contenus de formation devrait être diversifiés afin de repondre à la
vie réelle;
l La gestion des routes d'individualisation dans la petite enfance est
importante;
l Les routes d'individualisation sont enrichissantes par le jeu créatif libre,
choisi par l’enfant; les expériences d’apprentissage données par les relations de
l’enfant avec les objets, avec d’autres personnes (adultes et enfants) et lui-même;
le processus réalisé par l’enfant qui est plus important que les contenus ou les
résultats;
l Le traitement individuel et la formation des relations inter-individuelles
chez les petits enfants sont liées à l’efficacité du programme d’éducation préscolaire.
Bibliographie
1. *** (2009) Recommandation du 18 juin 2009 du Parlement européen
et du Conseil relative à l’établissement d’un cadrem européen de référence pour
l’assurance de la qualité dans l’enseignement et la formation professionnels
[Journal officiel C 155 du 8.7.2009], http://europa.eu/legislation_summaries/
education_training_youth/lifelong_learning, téléchargé le 27 mars 2015.
2.*** (2000), A Memorandum on Lifelong Learning, Brussels, European
Commission.
3.*** (2001), A European area of lifelong learning: empowering Europeans
in the knowledge-based economy and society, Brussels, European Commission.
4. *** Journal officiel de l’Union européenne, http://www.cpu.cfwb.be/,
téléchargé le 27 Mars 2015.
5. *** OECD, (2005-2006), Assisting members and partners to achieve
high quality lifelong learning for all that contributes to personal development,
sustainable economic growth and social cohesion, http://www.oecd.org, accesat la
data de 05.03.2015.

6. Costea, Octavia et alii (coord), (2009), Educaţia nonformală / informală.
Realităti şi perspective în şcoala românească, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică.
7. http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=IP/01/1620&format=HT
ML&aged=0&language=EN&guiLanguage=en
8. Petrescu, Conona, (2014), Educaţia timpurie, o prioritate a învăţământului
românesc. Bucureşti, Ed. Prouniversitaria.

OPINII DESPRE PARAZITAREA

ÎNVĂȚĂMÂNTULUI MILITAR
DE CĂTRE MULTIPLE FORME
FĂRĂ FOND
OPINIONS ON THE PRESENCE OF

MILITARY EDUCATION IN MULTIPLE
FORMS WITHOUT FUNDING
Gl. bg. (r.) prof. univ. dr. Mircea UDRESCU1
Col. (r.) Benone ANDRONIC2
Abstract
Dacă învățământul național a încercat să se alinieze standardelor

europene, și nu a reușit, învățământul militar a încercat să se alinieze
standardelor naționale, renunțând la elementul esențial: specializarea. Din
moment ce specializarea a ieșit din criteriile de urmărire în carieră a cadrelor
militare, gradele și funcțiile militare au început să fie condiționate de efectuarea
de „formă ‟a unor cursuri, masterate sau doctorate, dar care nu adaugă mai
nimic la competențele militare. Astfel, s-au creionat cursuri și masterate care
trebuie urmate numai că așa este prevăzut birocratic în criteriile de selecție
și promovare a cadrelor, și nu pentru că lipsa cunoștințelor proiectate prin
cursurile și masteratele respective ar pune executanții în imposibilitatea de
a-și exercita noua funcție. Și toate aceste forme fără fond parazitează un
sistem ce numai de formă se denumește de elită. Și din moment ce formele au
căpătat statut de lege, deși se observă cu ochiul libere că lucrurile nu merg
bine, formele stabilite înlătură orice încercare de abordare lucidă a unui fond
responsabil.
Cuvinte cheie: formă; fond; conținut; învățământ superior militar; specialitate;

1
��
Profesor universitar asociat la Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, membru titular al Academiei Oame-
nilor de Ştiinţe din Romania
2
��
Profesor universitar consultant la Universitatea Naţională de Apărare��
„Carol I”, membru
��
corespondent al Acade-
miei Oamenilor de Ştiinţe din Romania
Summary
If the national education tried to align with the European standards,

and it didn’t succeed, the military education tried to align with the
national standards, giving up the essential element: specialization. As the
specializationhas left the career tracking criteria of the military personeel, the
ranks and military functions started to be conditioned by the form of courses,
masters or doctorates, which add nothing to the military competences.
Thus, there were courses and masters that must be followed not only that is
bureaucratic foreseen in the selection criteria and promotion of cadres, and
only because of the lack of knowledge designed by those courses and masters
would put the performers into the imposibility to exercise their new function.
All these forms without substance parasite a system that is called the elite. And
since the forms have acquired the status of law, although anybody can notice
that things go wrong, the established forms remove any attempt at a lucrative
approach by a responsible fund.
Key words: form; fund; containt; military high education; specialty;
Introducere
Titu Maiorescu, în studiul În contra direcției de astăzi în cultura română
(1868), pornind de la premisa că în toate straturile culturii române se poate
identifica viciul neadevărului, al imitației, al superficialității, susținut de suprafață
de numeroase forme de manifestare a elanurilor de occidentalizare, a deplâns lipsa
de conținut a unor instituții, pe care le-a considerat, deosebit de inspirat, ca fiind
„forme fără fond‟. Aceste forme fără fond din domeniul culturii sunt diagnosticate
de către gânditorul român a fi stricăcioase și periculoase, recomandând drept terapie
de urgență îndepărtarea mediocrității și promovarea lucrului bine făcut, a faptelor
responsabile, animate de valori înalte, de moralitate și integritate. Reproducem în
continuare cuvintele pilduitoare ale lui Titu Maiorescu, care îndeamnă și acum la
reflecții, fiind de maximă actualitate, astfel: „Înainte de a avea partid politic, care
să simtă trebuință unui organ, și public iubitor de știință, care să aibă nevoie de
lectură, noi am fundat jurnale politice si reviste literare și am falsificat și disprețuit
jurnalistica. Înainte de a avea învățători sătești, am făcut școli prin sate, și înainte
de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii și universități și am falsificat
instrucțiunea publică. Înainte de a avea o cultură crescută peste marginile școlilor,
am făcut atenee române și asociațiuni de cultură și am depreciat spiritul de societăți
literare. Înainte de a avea o umbră măcar de activitate științifică originală, am
făcut Societatea academică română, cu secțiunea filologică, cu secțiunea istorico-

arheologică și cu secțiunea științelor naturale, și am falsificat ideea academiei.
Înainte de a avea artiști trebuincioși, am făcut conservatorul de muzică; înainte
de a avea un singur pictor de valoare, am făcut școala de bele-arte; înainte de
a avea o singură piesă dramatică de merit, am fundat teatrul național – și am
depreciat și falsificat toate aceste forme de cultură…În aparență, după statistica
formelor dinafară, românii posedă astăzi aproape întreaga civilizare occidentală.
Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem
muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate
aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără
adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare,
și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. …O primă
greșeală, de care trebuie astăzi ferită tinerimea noastră, este încurajarea blândă a
mediocrităților. Cea mai rea poezie, proza cea mai lipsită de idei, discursul cel mai
de pe deasupra – toate sunt primite cu laudă, sau cel puțin cu indulgență, sub cuvânt
că „tot este ceva” și că are să devie mai bine. Așa zicem de 30 de ani și încurajăm
la oameni nechemați și nealeși! Domnul X e proclamat poet mare, domnul Y –
jurnalist eminent, domnul Z – bărbat de stat european, și rezultatul este că de atunci
încoace mergem tot mai rău, că poezia a dispărut din societate, că jurnalistica și-a
pierdut orice influență; iar cât pentru politica română, fericite articolele literare,
cărora le este permis să nu se ocupe de dânsa!...De aci să învățăm marele adevăr
că mediocritățile trebuiesc descurajate de la viața publică a unui popor, și cu cât
poporul este mai incult, cu atât mai mult, fiindcă tocmai atunci sunt primejdioase.
Ceea ce are valoare se arată la prima sa înfățișare în meritul său și nu are trebuință
de indulgență, căci nu este bun numai pentru noi și deocamdată, ci pentru toți și
pentru totdeauna….Al doilea adevăr, și cel mai însemnat, de care trebuie să ne
pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar
este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură. Și
prin urmare vom zice: este mai bine să nu facem o școală deloc decât să facem o
școală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta
frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii și
neonorați ai unei asociațiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociere
să se fi manifestat cu siguranță în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem de
loc academii, cu secțiunile lor, cu ședințele solemne, cu discursurile de recepțiune,
cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără maturitatea științifică
ce singură le dă rațiunea de a fi…Cum am zis, noi înțelegem și ne explicăm această
purtare; dar tot așa de bine înțelegem datoria impusă junimii române de a o osândi
și de a părăsi o dată pentru totdeauna direcția acestor „anteluptători” ai națiunii…
Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că în momentul firesc al
dezvoltării sale se va ivi și această formă binefăcătoare a vieții omenești; dar cu o
cultură falsă nu poate trăi un popor, și dacă stăruiește în ea, atunci dă un exemplu
mai mult pentru vechea lege a istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată și între
o națiune rezistentă se nimicește națiunea, dar niciodată adevărul.”3 O privire critică
asupra învățământului românesc, în general, și a învățământului militar, în special,
ne pune în postura de a sesiza manifestarea consistentă și diversificată a formelor
fără fond, care devin evidente atât la nivel național, cât și la nivel departamental, în
particular în învățământul militar.
La nivel național
Încercând să respectăm principiul aristotelic al corelației între gen și specie,
apreciem că la nivel național învățământul românesc suferă de numeroase forme
fără fond, din rândul cărora noi vom face referire numai aspra câtorva, pe care le
considerăm a fi mai evidente, astfel:
- Avem enunțuri generale, constituționale, admirabile, dar lipsite de coerență
practică. Constituția prevede un cadru general generos, din care se poate reține
„părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația
copiilor minori, a căror răspundere le revine. Dreptul la învățătură este asigurat prin
învățământ general obligatoriu, prin învățământ liceal și prin cel profesional, prin
învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare.
Învățământul de stat este garantat, conform legii. Autonomia universitară este
garantată.4 Oricine s-ar aștepta ca, în continuare, legile să definească atotcuprinzător
noțiunile educație și învățământ, să definească sintagmele învățământ general
obligatoriu, învățământ liceal, învățământ profesional, alte forme de instrucție și
de perfecționare, garantarea învățământului de stat și autonomiei universitare și să
stabilească formele concrete de organizare și funcționare a structurilor organizatorice
responsabile de ducerea la îndeplinire a cerințelor legale. Numai că responsabilitatea
managerială a domeniului a fost atribuită pe rând unui ministeriat care a conținut în
titulatură când mai multe, când mai puține, dintre noțiunile învățământ, educație,
cercetare, tineret și sport. Într-un final, un asemenea minister și-a asumat politic o
lege care s-a intitulat a fi Legea educației, dar care nu a prevăzut cadrul normativ
obligatoriu nici al educației, nici al învățământului. Legea nr. 1 din 2011, spre o
îndreptățită nedumerire, a fost intitulată Legea educației, nu a învățământului, și
chiar de la primul articol, se prezenta a fi legea care asigură cadrul pentru exercitarea
sub autoritatea statului român a dreptului fundamental la învăţătură pe tot parcursul
vieţii. Legea reglementează structura, funcţiile, organizarea şi funcţionarea sistemului
naţional de învăţământ de stat, particular şi confesional5. Monumentală formă
fără fond, din moment ce nu reglementează prin ce se realizează fiecare formă de
învățământ și nici care este forma de selecție socială a elevilor și studenților având
drept criteriu de bază educația. O lege a educației, care nu reglementează educația,
3
Titu Maiorescu, articol, Convorbiri literare, nr. 19, Iași, 1 Decembrie 1868.
4
Constituția României, art. 32.
5
Legea educației, Legea nr. 1, 2011.
cu un conținut destinat învățământului, în care se propun numai teme de dicuție.
- Avem legi și ordine departamentale care afirmă mult și reglementează foarte
puțin. Reglementările în vigoare, absolut toate, nu pornesc de la a stabili responsabil
și transparent ce trebuie făcut, ci încearcă să reglementeze amănunțit cum trebuie
făcut conținutul învățământului, adică obiectivul fundamental al societății, este lăsat
la voia întâmplării, conjuncturii sau interesului politicianist de moment. Dacă statul
este interesat de un învățământ obligatoriu, este normal ca tot el să definească ce
înseamnă acest lucru și prin ce se realizează. În acest mod, fiecare părinte și elev
ar cunoaște ce materii trebuie parcurse, în ce ordine, cu ce conținut, astfel încât,
cu frecvență sau nu, obiectivul societății să fie atins: absolvenți cunoscători ai unui
anumit nivel de cultură generală, acesta constituind primul prag de selecție socială.
Acum, nimeni nu poate explica ce matematică este necesară pentru nivelul de cultură
generală, câtă gramatică este necesară ș.a.m.d., cum se repartizează nivelurile de
cunoaștere pe ani de studii și cum se echilibrează timpul socialmente necesar pentru
însușirea materiei cu timpul mediu de învățare. Moda manualelor alternative a dus
la acumularea și sistematizarea de informații pentru anii de școală generală, încât
numai copii geniali ar mai fi în măsură să mai promoveze. S-a clădit un învățământ
pentru dascăli, nu pentru copii. Cât mai multe ore, cât mai multe discipline, cât mai
încifrate informațiile, cât mai alan-dala procesualitatea învățării și logica ei, iar copii
devin tot mai demobilizați. Obiectul muncii profesorului se revoltă, nesocotește
cerințele formale ale școlii, iar produsul învățământului actual se vede și cu ochiul
liber: diplome de absolvire lipsite de acoperire.
- Avem principii de planificare, organizare și desfășurare a învățământului,
dar suntem neputincioși să evaluăm și să selecționăm. Toate actele normative,
atât cele centrale, naționale, cât și cele departamentale sau locale, abundă de
principii, care se translatează de la nivelurile superioare către cele inferioare, fără
nici un discernământ. Redăm în continuare aprecierile și principiile ce se regăsesc
preponderent în documentele de interes național, astfel:
(1) Legea are ca viziune promovarea unui învăţământ orientat pe valori,
creativitate, capacităţi cognitive, capacităţi volitive şi capacităţi acţionale, cunoştinţe
fundamentale şi cunoştinţe, competenţe şi abilităţi de utilitate directă, în profesie şi
în societate.
(2) Misiunea asumată de lege este de formare, prin educaţie, a infrastructurii
mentale a societăţii româneşti, în acord cu noile cerinţe, derivate din statutul României
de ţară membră a Uniunii Europene şi din funcţionarea în contextul globalizării, şi
de generare sustenabilă a unei resurse umane naţionale înalt competitive, capabilă să
funcţioneze eficient în societatea actuală şi viitoare.
(3) Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală
şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în
asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea
personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea
cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa
muncii.
(4) Statul asigură cetăţenilor României drepturi egale de acces la toate
nivelurile şi formele de învăţământ preuniversitar şi superior, precum şi la învăţarea
pe tot parcursul vieţii, fără nici o formă de discriminare.
(5) Aceleaşi drepturi se asigură şi cetăţenilor celorlalte state membre ale
Uniunii Europene, ai statelor aparţinând Spaţiului Economic European şi ai
Confederaţiei Elveţiene.
(6) Drepturile prevăzute la alin. (4) sunt recunoscute în mod egal minorilor
care solicită sau au dobândit o formă de protecţie în România, minorilor străini
şi minorilor apatrizi a căror şedere pe teritoriul României este oficial recunoscută
conform legii. (7)
- În România, învăţământul constituie prioritate naţională. Desigur, o asemenea
prioritate națională trebuia să se clădească pe principii indubitabile, și articolul trei
din lege le-a enumerat: Principiile care guvernează învăţământul preuniversitar şi
superior, precum şi învăţarea pe tot parcursul vieţii din România sunt:
a) principiul echităţii – în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără
discriminare;
b) principiul calităţii – în baza căruia activităţile de învăţământ se raportează
la standarde de referinţă şi la bune practici naţionale şi internaţionale;
c) principiul relevanţei – în baza căruia educaţia răspunde nevoilor de
dezvoltare personală şi social-economice;
d) principiul eficienţei – în baza căruia se urmăreşte obţinerea de rezultate
educaţionale maxime, prin gestionarea resurselor existente;
e) principiul descentralizării – în baza căruia deciziile principale se iau de
către actorii implicaţi direct în proces;
f) principiul răspunderii publice – în baza căruia unităţile şi instituţiile de
învăţământ răspund public de performanţele lor;
g) principiul garantării identităţii culturale a tuturor cetăţenilor români şi
dialogului intercultural;
h) principiul asumării, promovării şi păstrării identităţii naţionale şi a
valorilor culturale ale poporului român;
i) principiul recunoaşterii şi garantării drepturilor persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale, dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii
lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase;
j) principiul asigurării egalităţii de şanse;
k) principiul autonomiei universitare;
l) principiul libertăţii academice;
m) principiul transparenţei – concretizat în asigurarea vizibilităţii totale a
deciziei şi a rezultatelor, prin comunicarea periodică şi adecvată a acestora;
n) principiul libertăţii de gândire şi al independenţei faţă de ideologii, dogme
religioase şi doctrine politice;
o) principiul incluziunii sociale;
p) principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia;
q) principiul participării şi responsabilităţii părinţilor;
r) principiul promovării educaţiei pentru sănătate, inclusiv prin educaţia
fizică şi prin practicarea activităţilor sportive;
s) principiul organizării învăţământului confesional potrivit cerinţelor
specifice fiecărui cult recunoscut;
t) principiul fundamentării deciziilor pe dialog şi consultare;
u) principiul respectării dreptului la opinie al elevului/studentului ca beneficiar
direct al sistemului de învăţământ.
Mai departe, articolul patru garanta finalitatea eforturilor de învățare, prin
formularea: „Educaţia şi formarea profesională a copiilor, a tinerilor şi a adulţilor au
ca finalitate principală formarea competenţelor, înţelese ca ansamblu multifuncţional
şi transferabil de cunoştinţe, deprinderi/abilităţi şi aptitudini, necesare pentru:
a) împlinirea şi dezvoltarea personală, prin realizarea propriilor obiective
în viaţă, conform intereselor şi aspiraţiilor fiecăruia şi dorinţei de a învăţa pe tot
parcursul vieţii;
b) integrarea socială şi participarea cetăţenească activă în societate;
c) ocuparea unui loc de muncă şi participarea la funcţionarea şi dezvoltarea
unei economii durabile;
d) formarea unei concepţii de viaţă, bazate pe valorile umaniste şi ştiinţifice,
pe cultura naţională şi universală şi pe stimularea dialogului intercultural;
e) educarea în spiritul demnităţii, toleranţei şi respectării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului;
f) cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valorile
moral-civice şi a respectului pentru natură şi mediul înconjurător natural, social şi
cultural.6
Lăsate numai la nivel de enunț, aceste aprecieri și principii încântă, dar nu
conving. Nici legea nu le concretizează, nici cadrele didactice nu le asumă, iar
părinții și elevii le ignoră pur și simplu.
- Avem învățământ aliniat la standarde europene, dar constatăm regres în
calitatea acestuia. România și-a asumat cu entuziasm Cerințele de la Bolognia, având
deja un învățământ superior centrat pe licență, masterat și doctorat. Redenumirea
sună bine, dar ea nu creează o realitate calitativă superioară. În practică, s-a adaptat
învățământul tradițional la noile denumiri, în interesul nedisimulat al cadrelor
didactice de la vremea respectivă. În esență, s-au concentrat planurile de învățământ
ale facultăților de la patru ani la trei ani și ne-am bucurat de consacrarea licenței.
S-au schimbat denumirile unor discipline și s-au încropit masterate, obținându-se un
volum mărit de ore, care asigurau o consistentă creștere a nivelului de salarizare, către
Ibidem, art. 2-4
6

care s-au îndreptat cetățeni neaveniți din noua protipendadă politică, după principiul
,,oricine poate să devină profesor universitar”. S-au înființat mai multe școli
doctorale în cadrul facultăților tradiționale, spre satisfacția personalului administrativ
solicitat de buna funcționare a acestora și care, în treacăt fie spus, unele dintre ele
s-au dovedit a fi, în unele cazuri, un izvor nesecat de teze plagiate sau încropite.
Nimic însă nu justifică și nu clarifică învățământul licențial, nici pe cel masteral și
nici pe cel doctoral, din moment ce totul se desfășoară după tradiția noastră națională
„lasă că merge și așa”. În loc să se definească drumul ales, cu obiective generale,
obiective derivate, termene și eforturi de finalizare, luăm cunoștință de aceleași teme
de discuție, îmbrăcate în alte haine comunicaționale, dar și de soluții din ce în ce mai
puține. În loc să lăsăm știința să ofere soluții, constatăm că părerile politicianiste țin
loc de fundamente educaționale și de învățare. Demersuri politicianiste care, în loc
să lumineze, ascund și mai adânc drumul spre lumină.
La nivelul învățământului militar

Componentă bine individualizată a învățământului național, învățământul
militar se confruntă cu formele fără fond ce sunt specifice învățământului național,
dar se individualizează și prin particularizări, asupra câtorva dintre ele urmând să
facem trimitere în ceea ce urmează, astfel:
- Avem domeniu științific denumit ca atare științe militare, avem o
universitate, avem academii și facultăți, avem un învățământ militar organizat pe
licență, masterat și doctorat, dar nu s-a clarificat natura specialităților și traiectoria
în carieră a personalului. În fond, un absolvent de facultate militară, nu este în
măsură să argumenteze conținutul disciplinelor și rolul lor în condiționarea evoluției
sale în carieră. Pentru mulți absolvenți, și nu numai, este greu să facă deosebirea
dintre specializările leadership militar – infanterie sau parașutiști și managementul
organizației – tancuri, specializări ce au fond comun același domeniu de bază științe
militare, informații și ordine publică. Întregul învățământ este centrat pe organizația
militară, ca structură militară generică, dar absolventul nu este în măsură să precizeze
pentru ce este el specialist, pentru grupă, pluton, companie, batalion etc., pentru
un eșalon anume sau pentru toate fără diferențiere. La absolvire, tânărul ofițer nu
poate să precizeze până la ce grad poate să urmeze specializarea de bază și de la ce
nivel încolo este condiționat, pentru evoluție în carieră, de studii inter arme și inter
categorii de arme.
- Avem promisiuni și așteptări încântătoare, lipsite însă de calitate în
specialitate. Comunicatele Ministerului Apărării Naționale abundă de generalități,
de genul: Cifra de școlarizare pentru anul universitar 2018-2019 este propusă în
temeiul art. 222, alin. (1) din Legea Educației Naționale nr. 1/2011, cu modificările
și completările ulterioare, ținând cont de obiectivele asumate în cadrul strategiilor

naționale și europene, inclusiv Strategia națională pentru învățământ terțiar 2015-
2020, Strategia națională pentru competitivitate 2015-2020, Strategia națională de
cercetare, dezvoltare și inovare 2014 - 2020, Strategia educației și formării profesionale
din România pentru perioada 2016-2020, Strategia națională pentru ocuparea forței
de muncă 2014-2020, Strategia Europa 2020. Componentă fundamentală a instruirii,
învăţământul militar este responsabil de formarea iniţială şi dezvoltarea profesională
continuă și reprezintă cea mai importantă investiţie a Armatei în dezvoltarea resursei
umane şi creşterea performanţelor structurilor militare. Formarea iniţială şi continuă
a personalului militar se desfăşoară având la bază un cadru normativ definit de
reglementări generale specifice Ministerului Educaţiei Naţionale, Agenţiei Române
de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior, Agenţiei Române de Asigurare
a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar, Autorităţii Naţionale pentru Calificări,
precum şi de acte normative specifice emise la nivelul Ministerului Apărării
Naţionale. Alături de legislaţia naţională în domeniu, la baza învăţământului militar
stau integrarea Armatei României în structurile NATO şi mediul de securitate în
continuă schimbare. Creşterea gradului de compatibilitate a învăţământului militar
cu cel de formare şi dezvoltare profesională a personalului militar din armatele
NATO reprezintă preocuparea permanentă a sistemului de formare profesională
a personalului militar. Unul dintre factorii esenţiali ai procesului de dezvoltare a
învăţământului militar este reprezentat de creşterea gradului de compatibilitate cu
cel de formare şi dezvoltare profesională a personalului militar din armatele NATO.
Misiunea învăţământului militar este să formeze ofiţeri, maiştri militari
şi subofiţeri cu competenţe profesionale şi transversale în acord cu cerinţele şi
nevoile structurilor militare, corespunzătoare calificărilor specifice ocupaţiilor
militare, cu potenţial de a deveni personalităţi creative, inovative, determinate să
obţină performanţă, să genereze valoare şi să-şi asume în mod responsabil cariera
militară. Transformările învăţământului militar se regăsesc în toate componentele
acestuia: organizarea instituţională, aspectele relaţionale, conţinuturile educaţionale,
procedurile şi instrumentele de evaluare. Sursele acestor transformări au fost
reprezentate, pe de o parte, de transpunerea legislaţiei europene în cea de nivel naţional
şi, implicit, de necesitatea armonizării actelor normative specifice ministerului cu
cele naţionale, iar, pe de altă parte, de schimbările realităţilor militare româneşti, ca
urmare a efortului de integrare a Armatei României în structurile euroatlantice. Pe
lângă cerinţele de dezvoltare imprimate de evoluţia învăţământului pe plan naţional,
învăţământul militar este supus cerinţelor interne de dezvoltare rezultate din
dinamica realităţii militare. În primul rând, învăţământul militar răspunde nevoilor
de pregătire a personalului militar, care impun asigurarea conectării instrucţiei
individuale şi a educaţiei cu realităţile actuale şi cu schimbările anticipate în mediul
operaţional. În al doilea rând, managementul resurselor umane aduce, în prim-plan,
performanţa centrată pe competenţe, ceea ce impune învăţământului militar să
furnizeze resursă umană calificată şi competitivă. Cu asemenea argumentări, nimeni
nu trebuie să se mai întrebe de ce sunt necesare cifrele de școlarizare și de ce s-a
optat pentru asemenea sistem educațional. Nimeni nu încearcă să explice efortul
societății după principii de eficacitate și eficiență, deoarece nimeni nu este în măsură
să explice condiționarea culturii militare generale, cu cultura militară de specialitate,
cu acumulările culturale specifice treptelor specifice evoluției carierei militare.
Avem învățământ organizat pe facultăți și domenii de studiu, pe nivele de
aprofundare, gen licență, masterat și doctorat, dar ne este foarte greu să discernem
între domeniul de studii, care presupune un mănunchi de discipline științifice,
și sectorul de activitate, care presupune un mănunchi de profesii. Adevăratele
paradoxuri manageriale din domeniul învățământului militar sunt sugerate chiar din
tabloul cifrelor de școlarizare specifice anului 2018-2019, astfel7:
Domeniul
Instituția Facultate Specializarea Repartizare Locuri Observații
de licență
Comunicare publică și
Științe militare, intraculturală în domeniul 33
informații și ordine securității și apărării
Securitate și Apărare publică (ȘMIOP) Securitate și apărare 50
Universitatea
Națională de Sisteme informaționale 25
Apărare Total 108
Comandă și Stat ȘMIOP Logistică 25
Major Total 25
TOTAL 133
Infanterie 40
Parașutiști 14 Cursuri post
ȘMIOP Leadership militar licență
Științe Militare Cercetare 16 În școli de armă
Vânători de munte 10
Total 80
Poliție militară 10
Tancuri 10
Artilerie și rachete 24 Cursuri post
Managementul
ȘMIOP licență
organizației Geniu 23 În școli de armă
Apărare CBRN 13
Management militar Auto 18
Total 98
Academia Trupelor
de Uscat Inginerie și management
Inginerie și
în domeniul Comunicații și
management 50
comunicațiilor militare informatică
TOTAL 50
Contabilitate și
Finanțe și
Contabilitate informatică 13
contabilitate
de gestiune
Management economico- Cursuri post
ȘMIOP Intendență 25 licență
financiar
Științe Economice și În școli de armă
Administrative
Științe administrative Administrație publică Logistică 10
TOTAL 48
TOTAL 276
7
Prelucrare după H.G. nr. 131/21 martie 2018 și a comunicatelor Ministerului Apărării Naționale în legătură cu
aplicarea acesteia.
Management în aviație Piloți 50
Meteorologie 5
Management Managementul traficului
ȘMIOP Naviganți 30
Aeronautic aerian
Control trafic aerian 23
Academia Forțelor
Total 108
Aeriene
Managementul sistemelor Rachete și artilerie
50
de rachete și artilerie antiaeriană
Sisteme de Securitate Radiolocație 0
ȘMIOP Managementul sistemelor
Aeriană
de supraveghere aeriană Război electronic 26
Total 76
TOTAL 184
Navigație, hidrografie și
76
Inginerie marină și echipamente navale
Inginerie marină
navigație Electronică navală 95
Total 171
Academia Navală
Navigație și Inginerie marină și Navigație și transport

120
management naval navigație maritim și fluvial
TOTAL 291
Echipamente și sisteme
30
electrice militare
Comunicații și Inginerie electrică, Comunicații pentru
Sisteme Electrice telecomunicații 45
apărare și ordine publică
pentru Apărare și și Tehnologii
Securitate Informaționale Echipamente și sisteme
10
electrice militare
Total 85
Construcții și fortificații 20
Drumuri poduri și
Inginerie civilă 8
infrastructuri militare
Total 28
Topogeodezie și
Inginerie geodezică automatizarea asigurării 10
topogeodezice
Sisteme Integrate de Sisteme pentru baraje
Armament, Geniu și Inginerie genistică de mine, distrugeri și 10
Academia Tehnică Mecatronică mascare
Militară
Armament, aparatură
artileristică și sisteme de 15
Inginerie și armament, conducere a focului
rachete și muniții Muniții, rachete,
11
explozivi și pulberi
Total 26
Total 74
Echipamente și instalații
Inginerie aerospațială 12
de aviație
Blindate, automobile și
17
tractoare
Aeronave și
Ingineria Echipamente și sisteme
Autovehicule Militare
autovehiculelor de comandă și control 15
pentru autovehicole
TOTAL 32
Total 44
TOTAL 203
Medicină generală 90
Institutul de
Sănătate Medicină dentară 10
Medicină Militară
Farmacie 10
TOTAL 110

Pentru anul de învățământ 2019/2020, s-au obținut aprobările necesare pentru a se
asigura formarea cadrelor militare pe filieră indirectă, astfel:
Instituție Specializare Locuri
Centrul de pregătire a cadrelor militare în

domeniul educației fizice și sportului în Educație fizică și sport 13
armată
Intendență 20
Psihologie 8
Construcții 15
Școala de Aplicații pentru Logistică
Justiție militară 11
Management financiar - contabil 17
Total 71
Institutul de Medicină Militară Medicină generală 5
Școala de aplicații pentru comunicații,

Ingineri 10
tehnologia informaticii și apărare cibernetică
Chiar și o privire de ansamblu asupra acestei structurări a învățământului

superior militar, ne îndreptățește să exprimăm unele opinii ce sugerează în esență
existența formelor fără fond în acest domeniu, astfel:
- Avem academii și facultăți ce acordă diplome de licență, prin învățământ
direct, dar avem și învățământ indirect, ce se desfășoară în instituții de învățământ
militar care nu sunt acreditate să desfășoare învățământ post licență, dar care acordă
drepturi similare cu cel stabilite pentru învățământul direct. Spre exemplificare, dacă
Școala de Aplicații pentru Logistică poate să formeze, în timp de câteva luni, ofițeri
în rezervă pentru specialitățile intendență și management financiar-contabil, cum se
mai justifică existența unei facultăți din cadrul Academiei Trupelor de Uscat, care
face același lucru, dar în timp de trei ani. Același lucru este valabil și pentru Școala
de aplicații pentru comunicații și tehnologia informaticii și apărare cibernetică, ce
acordă în același sistem ocult diplomă pentru zece ingineri, punând în umbră chiar
rolul Academiei Tehnice Militare. Desigur de formă se poate, dar fondul rămâne
neatins.
- O sumară privire asupra Universității Naționale de Apărare și Academiei
Trupelor de Uscat, ne face să observăm că Universitatea Națională de Apărare are în
structură două facultăți, una Securitate și Apărare, domeniu de studii științe militare,
informații și ordine publică responsabilă de specializările comunicare publică în
domeniul securității și apărării, securitate și apărare și sisteme informaționale, cu
un total de 108 locuri, și cea de-a doua Comandă și Stat Major, domeniul de studii
„științe militare, informații și ordine publică, specializarea Logistică, cu 25 locuri.
Academia Trupelor de Uscat are în structură trei facultăți: cea de Științe Militare,
cu domeniul de studii științe militare, informații și ordine publică acordă licență în
leadership militar, pentru 80 de locuri, cea de Management Militar, domeniul de
studii științe militare, informații și ordine publică acordă licență în managementul
organizației, pentru 98 de locuri, și Facultatea de Științe Economice și Administrative,
ce acoperă trei domenii de referință: contabilitate și informatică de gestiune, diplomă
de licență în finanțe și contabilitate, pentru 13 locuri, științe militare, informații și
ordine publică, diplomă de licență în management economico-financiar, specializare
intendență, pentru 25 locuri, și studii administrative domeniul de studii științe
administrative, diplomă de licență administrație publică, specializarea logistică,
pentru 10 locuri.
Un păienjeniș funcțional care promite numai, dar nu convinge pe nimeni.
În loc să fi implementat fondul de a clădi cariera militară, ne lăudăm numai cu
formele originale, despre care străinii nici nu vor să mai audă. Pentru a deveni pilot,
oricine trebuie să știe că trebuie să urmeze Academia Forțelor Aeriene, Facultatea
Management Aeronautic, domeniul de studii științe militare, informații și ordine
publică, va primi diplomă de licențiat management în aviație, dar nu va ști pe ce
avion poate să piloteze. Pilot se va face mult mai târziu, după ce va absolvi Școala
de Aplicații a Forțelor Aeriene. Adică faci o Academie pentru a încăța management...
aerian și doar un an pentru a deveni pilot... Oricum, în actuala structură a
învățământului militar întrebările sunt de prisos și cu greu pot căpăta un răspuns
temeinic argumentat.
Concluzii
Dacă învățământul național a încercat să se alinieze standardelor europene,
și nu a reușit, învățământul militar a încercat să se alinieze standardelor naționale,
renunțând la elementul esențial: specializarea. Din moment ce specializarea a ieșit
din criteriile de urmărire în carieră a cadrelor militare, gradele și funcțiile militare
au început să fie condiționate de efectuarea de formă a unor cursuri, masterate
sau doctorate, dar care nu adaugă mai nimic la competențele militare. Astfel,
s-au creionat cursuri și masterate care trebuie urmate numai că așa este prevăzut
birocratic în criteriile de selecție și promovare a cadrelor, și nu pentru că lipsa
cunoștințelor acumulate prin cursurile și masteratele respective ar pune executanții
în imposibilitatea de a-și exercita noua funcție. Și toate aceste forme fără fond
parazitează un sistem ce numai de formă se denumește de elită.
Bibliografie
1. Titu Maiorescu, articol, Convorbiri literare, nr. 19, Iași, 1 Decembrie 1868.
2. Constituția României.
3. Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României. Orizonturi 2013-2020-2030,
București, 2008
4. Legea educației nr. 1/2011
UNIVERS ECONOMICO-SOCIAL
INOVAREA ÎN CONTEXTUL
DEZVOLTĂRII DURABILE CA
SUBPROCES AL REGIONALIZĂRII
INNOVATION IN THE CONTEXT OF

SUSTAINABLE DEVELOPMENT AS
SUBSTITUTE OF REGIONALIZATION
Conf. uiniv.dr. Gabriel I. NĂSTASE1

Rezumat
O analiză interdisciplinară a dezvoltării durabile a Centrului Regional

1, ”N-E” presupune ca fiecare județ să fie analizat ca parte din întregul
regiunii, parte care are propria ei identitate: demografică, economică,
socială, etnică, religioasă, culturală. Abordarea politică şi strategică trebuie
să fie de tip sistemic, cibernetic, fiecare judeţ (ca parte) creează imaginea
regiunii (ca întreg). Altfel spus, relaţia „Judeţ-Regiune-Ţară” este o relaţie de
„Interdependenţă prin Dependenţă şi Reprezentare”. Liantul componentelor
acestor relaţii este „Ionovarea în contextul dezvoltării durabile”2.
Cuvinte cheie: politică; globalizare; dezvoltare durabilă; regionalizare;

management strategic;
Summary
An interdisciplinary analysis of the sustainable development of the

Regional Center 1, „N-E” implies that each county is analyzed as part of
the entire region, a part that has its own identity: demographic, economic,
1
Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”
2
Articolul reprezintă expunerea pe care am prezentat-o conform tematicii dezbaterii în cadrul Centrului Regional
1, ”N-E” – ”Inovarea în contextul dezvoltării durabile ca subproces al regionalizării”, ca principală componentă
interdisciplinară a proiectului ”Împreună pentru dezvoltarea dialogului social în România” (I. D. Proiect 64204
finanțat prin FSE, P.O.S.D.R.U. 2007-2013, în concordanță cu prevederile legislației comunitare și naționale), Piatra
Neamț, 01 octombrie 2013.
social, ethnic, religious, cultural. The political and strategic approach must be
systemic, cybernetic, each county (as a part) creates the image of the region
(as a whole). In other words, the relationship „County-Region-Country” is a
relationship of „Interdependence through Dependency and Representation”.
The binder of the components of these relationships is „Ionation in the context
of sustainable development”.
Keywords: politics; globalization; sustainable development;
1. Introducere
O analiză interdisciplinară a dezvoltării durabile a Centrului Regional 1,

„N-E” presupune ca fiecare județ să fie analizat ca parte din întregul
regiunii, parte care are propria ei identitate: demografică, economică, socială, etnică,
religioasă, culturală.
Abordarea politică şi strategică trebuie să fie de tip sistemic, cibernetic,
fiecare judeţ (ca parte) creează imaginea regiunii (ca întreg). Altfel spus, relaţia
„Judeţ-Regiune-Ţară” este o relaţie de „Interdependenţă prin Dependenţă şi
Reprezentare”.
Liantul componentelor acestor relaţii este „Ionovarea în contextul dezvoltării
durabile”.
1.1. Elemente de teoria managementului strategic, orientarea către

componenta de cercetare-dezvoltare
Întreprinderea, ca unitate economică, poate fi analizată sub diferite forme.

Datorită capacităţii sale de a crea şi distribui bunuri materiale necesare vieţii,
întreprinderea constituie unitatea de bază a economiei naţionale, suportul ei cel mai
solid, de linia întîi, și, în același timp, cel mai vulnerabil. Menţinerea, dezvoltarea şi
bunăstarea oricărei societăţi, posibilitatea de a satisface cerinţele oamenilor sunt, în
mod esebnțil și în cea mai mare parte, rezultatele activităţii eficiente a întreprinderilor.
Întreprinderea este o denumire generică cu care se operează în limbajul
economic. În situaţia în care în întreprinderi au loc şi alte activităţi (în afara celor ce-i
definesc profilul), în special cu caracter politic (aşa cum s-a întâmplat în perioada
regimului comunist şi cum se mai întâmplă şi în prezent), obiectivele întreprinderii
pot fi deturnate şi împinse spre nerentabilitate.
Din punct de vedere tehnico-economic, întreprinderea este concepută pentru
a reuni un complex de activităţi care o definesc ca unitate tehnico-productivă,
economică, organizatoric-administrativă şi socială. În felul acesta, întreprinderea are
o autonomie funcţională, un loc precis în diviziunea socială a muncii şi o anumită
poziţie în strategia unei economii.
Rolul strategic al întreprinderii este conferit de modul de organizare a relaţiilor
pe verticală şi pe orizontală în cadrul economiei naţionale. Mărimea, funcţiile şi
locul întreprinderii în sistemul economiei naţionale depind de gradul de dezvoltare
a forţelor de producţie şi de caracterul acestora. Scopul fundamental al activităţii şi
modul de integrare în structura economiei naţionale sunt determinate de aportul la
crearea de valoare adăugată şi profit.
Echilibrul tehnic şi organizatoric al unei întreprinderi este garantul succesului
activităţii sale, iar gradul de creativitate existent la nivelul activităţilor întreprinderii
defineşte valoarea sa inovativă. Între creativitate şi eficienţă există o strânsă legătură
fără de care nu se poate realiza transferul de tehnologie.
În condiţiile actuale în care progresul tehnico-ştiinţific în lume cunoaște
o dezvoltare fără precedent, iar diviziunea muncii şi cooperarea economică şi
tehnico-ştiinţifică internaţională s-au extins, cu atât mai mult se impune dezvoltarea
întreprinderilor inovative şi sporirea interdependenţelor economice.
În acest fel, rolul conducerii inovaţionale sporeşte proporţional cu intensitatea
crescândă a acestor manifestări. Practic, nu există probleme micro, mezo, macro sau
nano economice în care conducerea inovaţională să nu aibă un cuvânt de spus şi să
nu se manifeste cu autoritate ca factor de decizie şi dezvoltare economică modernă
şi eficientă.
Lucrul în echipe pluridisciplinare în care economistul are un rol bine precizat,
constituie un autentic sprijin al conducerii tehnice şi inovative în cadrul proceselor
de transfer tehnologic.
Conducerea calificată, din punct de vedere economic, a întreprinderilor
inovative, devine cu atât mai acută în momentul de faţă, cu cât se tinde spre utilizarea
crescândă a metodelor globale de conducere, spre asigurarea competitivităţii
produselor pe pieţele mondializate.
Întreprinderea inovativă se confruntă permanent cu o serie de constrângeri
impuse de mediul intern şi extern, iar incompetenţa economică, inerţia, lipsa
de prevedere, de spirit întreprinzător, de competitivitate a produselor ş.a. sunt
sancţionate prompt de exigenţele pieţei, prin eliminare şi condamnare la dispariţie
(faliment) a întreprinderilor slabe.
Economia concurenţială are la bază proprietatea privată, fapt care
permite manifestarea competitivității economice şi a spiritului întreprinzător al
întreprinderilor (incluse în conceptul de întreprindere inovativă), pentru a pune în
mişcare, a dinamiza mecanismul economic în condiţiile de libertate şi de realizare
a unei performanţe economice cu un grad ridicat. În acest context al economiei de
piaţă, restructurarea întreprinderilor trebuie făcută ţinând seama de diversificarea
produselor sau serviciilor şi de eficacitatea sistemului informaţional intern şi extern.
Pentru întreprinderea clasică, aşa cum o ştiam până în decembrie 1989,
trecerea la economia concurenţială a făcut necesară modificarea structurală atât în
planul organizării şi conducerii, cât şi prin elemente specifice care solicită o serie de
reconsiderări, modificări, adaptări ş.a.
Întreprinderea inovativă corespunde modelului unei economii eficiente,
puternic competitive, cu posibilităţi multiple de afirmare.
Caracteristica esenţială a întreprinderilor inovative o reprezintă potențialul lor
creativ-tehnic, tehnologic, comercial, organizaţional, etc. precum şi capacitatea de
a pune în valoare acest potenţial, de a fi performante în ceea ce priveşte calitatea
produselor, serviciilor sau lucrărilor realizate, productivitatea muncii, costurile de
producţie, economia de timp.
O strategie a dezvoltării întreprinderii inovative este aceea a realizării în
permanenţă de noi activităţi şi a înnoirii produselor. Nivelele de performanţă pe care
şi le propune un operator economic să le atingă în anumite intervale de timp (mai
mari de un an) sunt denumite uzual obiective strategice.
Cu ajutorul obiectivului strategic considerat un punct de referinţă în definirea
unei direcţii şi a unui sens „între ceea ce este” şi „ceea ce trebuie să fie” după un
anumit timp se pun bazele politicii de inovare a întreprinderii şi se creează premisele
deciziei de a investi în activitatea de cercetare-dezvoltare [17, p. 19].
Una dintre cele mai importante căi de realizare a obiectivelor strategice ale unei
întreprinderi inovative, indiferent de perioada istorică pe care aceasta o traversează,
o reprezintă „modificarea nomenclatorului ei de produse prin introducerea în
fabricaţie a unor produse noi” [10, p. 37].
Considerând întreprinderea inovativă un sistem aflat în interacțiune cu un alt
sistem – piaţa, produsul nou reprezintă un element de ieşire din sistemul întreprinderii
şi un element de intrare în sistemul pieţei.
În testarea produsului nou, un rol important îi revine pieţei, iar atestarea
produselor se face cu ajutorul brevetului de invenţie care trebuie să „prezinte
noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut al ştiinţei” [11].
Dacă produsul nou are la bază o concepţie principial nouă, care dezvoltă
domeniul cunoaşterii umane şi valorifică prin diverse modalităţi direct sau prin
combinare, transformare, noi descoperiri ştiinţifice, ceea ce rezultă nu poate fi
cuprins în nici una din formele de materializare a modalităţilor de satisfacere
a necesităţilor umane [8]. În acest caz produsul nou, reprezintă o formă de
materializare a unei inovaţii radicale [5].
Realizarea unui produs nou va genera o bază nouă de cunoştinţe tehnice şi
comerciale noi şi se va plasa pe o nouă traiectorie tehnologică.
Se poate aprecia, în principiu că produsele noi sunt generatoare de tehnologii
noi şi de pieţe noi, cu un mod de utilizare diferit faţă de ceea ce a existat până la
momentul apariţiei acestuia.
Astfel, produsul nou poate fi definit, în sens restrictiv, drept „produsul care
prin caracteristicile sale tehnico-funcţionale, constructive, estetice, ergonomice,
lărgeşte sfera nevoilor sociale conştientizate (acceptate) – satisfăcând domenii
noi de cerinţe -, prezintă noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut al ştiinţei
şi tehnicii moderne şi creează poziţii de monopol pentru producătorul său pe
piaţă” [10, p. 40].
Realizarea unui produs nou implică, din partea întreprinderii inovative, şi
elaborarea unei strategii noi. În principal, fundamentarea deciziilor în inovarea prin
produse se face cu ajutorul unei strategii care comportă următoarele etape şi faze
[10, p. 42-43]:
· definirea produsului nou;
· definirea caracteristicilor şi dimensiunilor pieţei potenţiale;
· stabilirea tehnologiei de execuţie a produsului nou şi a altor elemente ale
procesului de producţie;
· analiza implicaţiilor financiare ale asimilării produsului nou la producătorul
– inovator;
· constituirea variantelor strategice de promovare a produsului nou;
· selectarea strategiei produsului nou.
De asemenea, valorificarea produselor noi prin export se recomandă să se
facă prin protecţie juridică în ţara unde se exportă produsul. În felul acesta, prin
“brevetarea în alte ţări se vor crea condiţiile juridice cu consecinţe economice
favorabile unui export sistematic, sigur, îndelungat, cu produse brevetate
(materiale, dispozitive, instalaţii, tehnologii) în ţările respective” [4].
Totodată, prin brevetarea investiţiilor în străinătate se asigură şi premisele
pentru lărgirea pieţelor de desfacere. În acelaşi timp, pe lângă protecţia invenţiilor în
străinătate se realizează şi o dependenţă parţială a dezvoltării tehnologice dintr-o ţară
în curs de dezvoltare faţă de ţara de origine a solicitantului brevetului.
Astfel, se poate aprecia că, „actualmente circa 70-72% din brevetele
obținute în străinătate premerg acţiunilor de comerţ exterior, 16-20% din
brevetele obținute stau la baza acordării unor licențe, iar până la 7-8% din
cazuri, brevetarea în străinătate urmăreşte scopuri neeconomice, imediate,
conjuncturale” [4].
Deoarece în raport cu obiectivele strategice pe care şi le stabileşte o
întreprindere inovativă, decizia de a investi în activitatea de cercetare-dezvoltare
este de natură strategică şi nu operațională pentru că ea asigură întreprinderii atât
condiţia de adaptare, cât şi cea de schimbare.
Întrucât strategiile reprezintă „căi de acţiune destinate atingerii unor obiective
precizate într-un timp dat” [17, p. 25], este necesar ca definirea lor să implice
identificarea şi selectarea acelor consumatori şi pieţe, respectiv a acelor produse şi
servicii, afaceri şi tehnologii care pot asigura realizarea obiectivelor întreprinderii
inovative. În funcţie de constrângerea exercitată asupra întreprinderii inovative de
către factorii interni şi externi, sunt posibile adoptarea unor strategii fundamentale:
status quo; dezvoltarea; restructurarea; restrângerea sau lichidarea ş.a.
În cazul în care întreprinderea inovativă adoptă dezvoltarea, are de ales
următoarele alternative: integrarea, penetrarea pieţelor, dezvoltarea produselor,

dezvoltarea pieţelor şi diversificarea.
În concluzie, se poate spune că, pentru o întreprindere inovativă, în general,

politica de cercetare-dezvoltare trebuie să plece de la definirea portofoliilor
strategice; selectarea ideilor novatoare; definirea politicilor de preţ, de distribuţie şi
promoționale; clasificarea proiectelor de inovare; estimarea calităţii noilor produse;
estimarea fiabilităţii noilor produse; estimarea duratelor optime de amortizare a
investiţiilor avansate; selectarea politicilor de comercializare; testarea reacţiei
consumatorilor [17, p. 30-67].
1.2. Protecţia brevetelor de invenţie, componentă a sistemului de inovare
Principii fundamentale ale protecţiei brevetelor de invenţii
La nivel mondial, an de an, patrimoniul cultural, tehnic şi ştiinţific îşi măreşte

dimensiunile valorice şi spirituale ca urmare a activităţii creatoare a membrilor
societăţii. Întrucât sporul de valoare şi de prosperitate este o consecinţă a actului
de creaţie, protecţia creatorilor şi a creaţiilor lor trebuie să fie unul dintre factorii
principali pe care trebuie să-i aibă în atenţie şi cei implicaţi în structurile sistemului
securităţii naţionale.
În principal, protecţia creatorilor, respectiv a brevetelor de invenţie,
certificatelor de desen şi de marcă, a modelelor industriale, se face cu ajutorul unei
instituţii juridice a proprietăţii intelectuale, care este Oficiul de Stat pentru Invenţii şi
Mărci (OSIM) – organ guvernamental de specialitate, cu autoritate unică pe teritoriul
României, care acţionează în conformitate cu legea şi cu prevederile convenţiilor
internaţionale la care statul român este parte.
Activitatea de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, generatoare de
creaţii noi (brevete de invenţii, inovaţiile, desenele şi modelele industriale, precum
şi de semne distinctive pentru întreprinderile industriale sau zonele teritoriale, mărci,
semne comerciale, nume de origine) are un rol major în tehnologizarea, restructurarea
şi modernizarea tuturor ramurilor economiei naţionale.
Ca urmare, se impune elaborarea unei politici coerente şi responsabile pentru
apărarea şi promovarea drepturilor de proprietate intelectuală.
În principal, protecţia creatorilor se face cu ajutorul instituţiei juridice a
proprietăţii intelectuale. Proprietatea intelectuală cuprinde dreptul de autor şi
proprietatea industrială (figura 1.1).

Fig. 1.1. Componentele proprietăţii intelectuale
În domeniul proprietăţii industriale, România este integrată în circuitul

internaţional prin tratatele la care este parte.
După 1990, printr-un pachet legislativ specific proprietăţii industriale,
România dispune de un sistem inovator de protecţie în acest domeniu şi de
mijloace necesare pentru apărarea drepturilor de proprietate industrială. Obiectivele
proprietăţii industriale protejate prin legislația română sunt: invențiile, desenele şi
modelele industriale, mărcile de fabrică, de comerț şi de serviciu.
În domeniul invenţiilor au intrat în vigoare:
- Legea 64/91 privind brevetele de invenţii;
- Regulamentul de aplicare a legii 64/91;
- Legea 120/92 privind taxele pentru cererile de brevet de invenţie şi pentru
brevetele de invenţie.
În domeniul desenelor şi modelelor industriale a intrat în vigoare legea
129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale cu o anexă privind
“Cuantumul şi termenele privind plata taxelor pentru desenele şi modelele industriale
în lei şi valută”;
- Pentru protecţia mărcilor şi indicaţiilor geografice există Legea 84/1998.
Principiul fundamental al legii invenţiilor constă în aceea că “dreptul la

brevetul de invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său de drepturi” (art.
3). Legea cuprinde şi prevederi pentru cazurile referitoare la inventatorul salariat.
Legea este generoasă în ceea ce priveşte obiectul protecţiei, protejându-se fără
restricţii produse, procedee, metode, dar şi noi soiuri de plante, hibrizi sau noi rase
de animale, fiind excluse de la brevetare doar elementele ce contravin ordinii publice
şi bunelor moravuri.
O întărire a drepturilor de proprietate industrială este realizată prin art. 35
din lege, prin care se asigură “protecţia provizorie a cererilor de brevet de invenţie
publicate”, protecţie care conferă practic aceleaşi drepturi ca şi brevetul eliberat.
Vulnerabilitatea brevetelor de invenţie
În prezent, ca urmare a procesului de globalizare, spionajul ştiinţific capătă

noi dimensiuni şi noi valenţe, care-i conferă acestuia un statut distinct şi, ca urmare,
nu poate fi subordonat celorlalte activităţi de spionaj (politic, militar, economic
etc.). Spionajul ştiinţific prin activităţile sale specifice, slujeşte deopotrivă interese
politice, militare şi economice.
Se poate spune că spionajul ştiinţific este o activitate de interfaţă între celelalte
activităţi de spionaj, întrucât el urmăreşte sustragerea celor mai valoroase idei din
domeniul ştiinţei, al activităţii de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică.
„Pentru a justifica o anume <<subordonare>>, unii dintre autori au încercat
să localizeze spionajul ştiinţific în cadrul celui tehnico-ştiinţific, uitând că oficinele
secrete caută să obţină date complexe din cercetarea fundamentală şi tehnico-
aplicativă şi să influenţeze chiar şi cercetările din domeniul istoriografiei, să afle
şi să folosească în propaganda lor diversionistă date despre originea unor limbi
naţionale, să exploateze rezultatele obţinute din domeniul tuturor ştiinţelor -exacte
sau umaniste- mergând până la identificarea şi cunoaşterea preocupărilor cotidiene
ale oamenilor de ştiinţă”[6].
Insuficienta cunoaştere şi/sau nerespectarea cadrului legislativ de protecţie
a invenţiilor româneşti şi plasarea acestei responsabilităţi la nivelul conducerilor
agenţilor economici generează situaţii de descurajare sau chiar anihilare a
inițiativelor, precum şi de prejudiciere a intereselor societăţilor comerciale cu capital
public. În acest context, conducerile societăţilor comerciale au latitudinea de a opera
clasificarea documentelor existente în secrete şi secrete de serviciu sau nesecrete,
fiind omisă aplicabilitatea Legii 23/1971 şi a Ordonanței Guvernamentale 1590/1991
în domeniu.
Apariţia Legii 64/1992 privind brevetele de invenţii şi, respectiv, taxele pentru
cererile de brevet de invenţie, au avut un efect contrar celui scontat, determinând
diminuarea interesului pentru cercetare şi pentru protejarea ideilor tehnice de valoare,
atât din partea autorilor individuali, cât şi a conducerilor societăţilor comerciale,
îndeosebi ca urmare a situaţiei financiare precare cu care se confruntă acestea.
Factori de răspundere în domeniu apreciază că situaţia este o urmare a valorilor
mari ale taxelor de brevetare practicate atât în ţara noastră, cât şi pe plan mondial
(taxele pentru obţinerea unui brevet internaţional pot ajunge la circa 10-20 mii dolari

SUA, sumă ce depăşeşte mult posibilităţile financiare ale cercetătorilor români).
Din dorinţa de a face reclamă propriilor produse, inventatorii nu respectă
minime reguli de protejare a soluţiilor tehnice cu caracter de noutate, divulgându-
le prin expunerea tuturor informaţiilor privind principiile de funcţionare, ceea ce
favorizează materializarea lor de către cei interesaţi [12].
În situaţia menţionată se află numeroase produse ale căror elemente cu caracter
de noutate constau în desene şi modele industriale (mobilă, sticlărie, ceramică etc.
– protejate în România în conformitate cu Legea nr. 129/1992), dar neprotejate în
exterior. Acestea sunt expuse la diferite expoziții şi filmate, iar ulterior reproduse şi
comercializate în străinătate fără acordul părţii române. În acest sens, promovarea unei
legislaţii corespunzătoare economiei de piaţă, în domeniul mărcilor, introducerea de
amendamente la legislaţia actuală privind invenţiile, în conformitate cu observaţiile
şi sugestiile inventatorilor şi titularilor de invenţii este un imperativ al reformei ce
urmează a fi înfăptuită în această perioadă [11].
Perioada de tranziţie impune, de asemenea, îmbunătăţirea calităţii de
examinare a invenţiilor, respectarea termenelor de eliberare a certificatelor de marcă,
precum şi îmbunătăţirea activităţii consilierilor de proprietate industrială autorizaţi.
Este clar că pentru ţările aflate în tranziţie, preluarea experienţei ţărilor
dezvoltate şi realizarea unui schimb de idei va putea aşeza pe baze sănătoase, atât
juridic, cât şi tehnico-economic, infrastructura tehnică românească. Pentru aceasta,
se impune ca OSIM-ul să-şi lărgească atribuţiile şi cu problematica dreptului de
autor, devenind astfel foarte util activităţii de inovare şi inventică.
Esenţială pentru realizarea unei noi infrastructuri tehnice, în domeniul
invenţiilor, inovaţiilor, modelelor şi mărcilor este o schimbare la nivelul de conducere
al OSIM-ului şi o strânsă conlucrare cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
1.3. Organizarea şi conducerea întreprinderii; poziţia compartimentului

de cercetare-dezvoltare în organizaţii
Actualul concept de produs sau serviciu presupune o nouă orientare în relaţia

complexă întreprindere - mediu.
Întreprinderea inovativă este deosebit de sensibilă la cerinţele în continuă
creştere, diversificare şi schimbare ale mediului. Acest fapt presupune existenţa unei
capacităţi de sesizare şi adaptare rapidă a întreprinderii inovative la noile cerinţe, de
satisfacere a acestora în cât mai scurt timp şi în condiţii optime şi eficiente.
O importantă parte a strategiei de dezvoltare a întreprinderii inovative se
referă la nevoia de accentuare permanentă a flexibilităţii dimensionale, structurale
şi funcţionale.
Când întreprinderea inovativă încearcă prin diverse metode, tehnici şi
instrumente de organizare să-şi racordeze producţia la cerinţele pieţei interne şi
externe, avem de-a face cu o creştere a flexibilităţii dimensionale peste limitele
impuse de capacitatea de producţie prezentă.
Creşterea flexibilităţii structurale a întreprinderii inovative are loc în momentul
în care se constată o dezvoltare a relaţiilor dintre persoane şi compartimentele
funcţionale din cadrul întreprinderii inovative, dar şi dintre acestea şi exterior cu
scopul de a lărgi câmpul de afirmare şi manifestare a iniţiativei fiecărui salariat.
Sporirea flexibilităţii funcţionale implică dezvoltarea tuturor mecanismelor de
desfăşurare a diferitelor activităţi ale întreprinderii inovative în scopul de a se ajunge
la un grad mai mare de supleţe şi autoreglare a mecanismelor respective, comparativ
cu nivelul anterior.
O altă cerinţă care defineşte modul în care se realizează actul conducerii
întreprinderii inovative este dată de rezultanta combinării stilului de management cu
sistemul de conducere folosit de persoane cu funcţii de conducere ale întreprinderii
inovative. Cel mai eficient stil de conducere pentru a fi practicat de întreprinderea
inovativă este cel participativ. În felul acesta se asigură un element de muncă destins,
favorabil generării de idei noi.
Dintre sistemele de conducere, prin acestea înţelegându-se ansamblul de
principii, reguli, metode şi tehnici decizionale, informaţionale organizatorice
etc., cele mai indicate a fi practicate în condiţiile dezvoltării intensive reclamate
de experienţele pieţei concurenţiale, sunt conducerea prin proiecte, conducerea pe
produs şi conducerea prin obiective.
În prezent, se constată o creştere a volumului de transfer tehnologic, impus
de progresul tehnico-ştiinţific în toate ramurile economiei, fapt care necesită
creşterea spectaculoasă a ponderii compartimentelor de concepţie ale întreprinderii
inovative; are loc în paralel deplasarea masivă a personalului de specialitate din
compartimentele de producţie în cele care desfăşoară activităţi pregătitoare ale
producţiei. Aceste modificări se produc în principal în structura organizatorică a
întreprinderilor inovative cu scopul de a le pregăti cerinţele de perspectivă impuse
de economia concurenţială. Amplificarea considerabilă a caracterului inovativ al
întreprinderilor va asigura premise favorizante utilizării celor mai buni specialişti.
Totodată creşterea numărului de specialişti şi a volumului de activitate în
compartimentele de concepţie trebuie însoţită şi de intensificarea colaborării cu
unităţile de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, cu universităţile de stat şi
particulare. Acest fapt se poate materializa în intensificarea organizării de laboratoare
de cercetare, staţii de testare şi unităţi de producţie comune.
Paralel cu realizarea acestei modificări importante în structura organizatorică
a întreprinderilor, trebuie realizată şi creşterea potenţialului uman al activităţilor
creative din întreprinderea inovativă. În felul acesta se ajunge la o îmbunătăţire a
raportului în care se află întreprinderea inovativă faţă de volumul forţei de muncă din
domeniul productiv pe care îl serveşte şi faţă de perfecţionarea structurii informale a
grupurilor de cercetare-dezvoltare.
Această creştere de potenţial este realizabilă atât prin sporirea dimensiunii
compartimentului de concepţie, menţionat anterior, cât şi prin antrenarea în aceste
activităţi a tot mai numeroşi specialişti din producţie, prin atragerea tinerilor
absolvenţi în activitatea de creaţie şi integrarea cât mai largă a cadrelor didactice din
învăţământul superior de profil în realizarea obiectivelor de cercetare ştiinţifică şi
dezvoltare tehnologică.
Creşterea potenţialului inovaţional al întreprinderii inovative presupune
totodată şi operarea unor modificări importante în ceea ce priveşte crearea şi
extinderea folosirii grupurilor mici de lucru, precum şi lărgirea atribuţiilor acestora,
tocmai datorită capacităţii lor creative, sensibil mărite, dar şi a posibilităţilor de
integrare rapidă în desfăşurarea unor activităţi sau acţiuni diferite.
După cum se observă, din cele prezentate mai jos, întreprinderea inovativă
reprezintă un sistem complex în care au loc procese specifice activităţii economice,
financiare şi sociale.
Cele cinci funcţii clasice ale unei întreprinderi inovative (cercetare-dezvoltare,
comercială, producţie, financiar-contabilă şi de personal), sunt realizate în mod
deosebit în condiţiile competiţiei actuale şi viitoare prin intermediul informaţiei.
În felul acesta, prin prelucrarea atentă a informaţiei se pot pune în evidenţă
numeroase aspecte, unele dintre ele semnificative pentru conducerea întreprinderii
inovative. Valorificarea informaţiei, respectiv utilizarea ei în procesul decizional
sau de execuţie, caracterizează gradul de eficienţă şi de inovare ale acesteia, în
care funcţiile sunt corelate prin intermediul fluxului informaţional - decizional al
întreprinderii.
1.4. Sistemul tehnologic al întreprinderii
Întreprinderea, ca unitate economică, poate fi analizată sub diferite forme.

Datorită capacităţii sale de a crea şi distribui bunuri materiale necesare vieţii,
întreprinderea constituie baza economiei naţionale. Menţinerea, dezvoltarea şi
bunăstarea oricărei societăţi, posibilitatea de a satisface cerinţele oamenilor sunt, în
cea mai mare parte, rezultatele activităţii eficiente a întreprinderilor.
Întreprinderea este o denumire generică cu care se operează în limbajul
economic. În situaţia în care în întreprinderi au loc şi alte activităţi (în afara celor
ce-i definesc profilul) în special cu caracter politic (aşa cum s-a întâmplat în perioada
regimului comunist şi cum se mai întâmplă şi în prezent) obiectivele întreprinderii
pot fi deturnate şi împinse spre nerentabilitate.
Din punct de vedere tehnico-economic, întreprinderea este concepută pentru
a reuni un complex de activităţi care o definesc ca unitate tehnico-productivă,
economică, organizatoric-administrativă şi socială.
În felul acesta întreprinderea are o autonomie funcţională, un anumit loc în
diviziunea socială a muncii şi o anumită poziţie în strategia unei economii.
Rolul strategic al întreprinderii este conferit de modul de organizare al relaţiilor
pe verticală şi pe orizontală în cadrul economiei naţionale. Mărimea, funcţiile şi
locul întreprinderii în sistemul economiei naţionale depind de gradul de dezvoltare
a forţelor de producţie şi de caracterul. Scopul fundamental al activităţii şi modul de
integrare în structura economiei naţionale este determinat de aportul la crearea de
valoare adăugată şi profit.
Echilibrul tehnic şi organizatoric al unei întreprinderi este garantul succesului
activităţii sale, iar gradul de creativitate existent la nivelul activităţilor întreprinderii
defineşte valoarea sa inovativă. Între creativitate şi eficienţă există o strânsă legătură
fără de care nu se poate realiza transferul de tehnologie.
În condiţiile actuale în care progresul tehnico-ştiinţific în lume, cunoaşte
o dezvoltare fără precedent, iar diviziunea muncii şi cooperarea economică şi
tehnico-ştiinţifică internaţională s-a extins, cu atât mai mult se impune dezvoltarea
întreprinderilor inovative şi sporirea interdependenţelor economice.
În acest fel, rolul conducerii inovaţionale sporeşte proporţional cu intensitatea
crescândă a acestor manifestări. Practic nu există probleme micro, mezo, macro sau
nano economice în care conducerea inovaţională să nu aibă un cuvânt de spus şi să
nu se manifeste cu autoritate ca factor de decizie şi dezvoltare economică modernă
şi eficientă. Lucrul în echipe pluridisciplinare în care economistul are un rol bine
precizat, un autentic sprijin al conducerii tehnice şi inovative în cadrul proceselor de
transfer tehnologic.
Conducerea calificată din punct de vedere economic, a întreprinderilor
inovative, devine cu atât mai acută în momentul de faţă, cu cât se tinde spre utilizarea
crescândă a metodelor globale de conducere, spre asigurarea competitivităţii
produselor pe pieţele mondializate.
Întreprinderea inovativă se confruntă permanent cu o serie de constrângeri
impuse de mediul intern şi extern, iar incompetenţa economică, inerţia, lipsa
de prevedere, de spirit întreprinzător, de competitivitate a produselor ş.a. sunt
sancţionate prompt de exigenţele pieței, prin eliminare şi condamnare la dispariţie
(faliment) a întreprinderilor slabe.
Economia concurenţială are la bază proprietatea privată, fapt care permite
manifestarea competitivităţii economice şi a spiritului întreprinzător al întreprinderilor
(incluse în conceptul de întreprindere inovativă) pentru a pune în mişcare, a dinamiza
mecanismul economic în condiţiile de libertate şi de realizare a unei performanţe
economice cu un grad ridicat.
În acest context al economiei de piaţă restructurarea întreprinderilor trebuie
făcută ţinând seama de diversificarea produselor sau serviciilor şi de eficacitatea
sistemului informaţional intern şi extern.
Pentru întreprinderea clasică, aşa cum o ştiam până în decembrie 1989,
trecerea la economia concurenţială a făcut necesară modificarea structurală atât în
planul organizării şi conducerii, cât şi prin elemente specifice care solicită o serie de
reconsiderări, modificări, adaptări ş.a.
Întreprinderea inovativă corespunde modelului unei economii eficiente,
puternic competitive, cu posibilităţi multiple de afirmare.
Caracteristica esenţială a întreprinderilor inovative o reprezintă potențialul lor
creativ-tehnic, tehnologic, comercial, organizaţional, etc. precum şi capacitatea de
a pune în valoare acest potenţial, de a fi performante în ceea ce priveşte calitatea
produselor, serviciilor sau lucrărilor realizate, productivitatea muncii, costurile de
producţie, economia de timp.
O strategie a dezvoltării întreprinderii inovative este aceea a realizării în
permanenţă de noi activităţi şi a înnoirii produselor. Nivelele de performanţă pe care
şi le propune un operator economic să le atingă în anumite intervale de timp (mai
mari de un an) sunt denumite uzual obiective strategice.
Cu ajutorul obiectivului strategic considerat un punct de referinţă în definirea
unei direcţii şi a unui sens “între ceea ce este” şi “ceea ce trebuie să fie” după un
anumit timp se pun bazele politicii de inovare a întreprinderii şi se creează premisele
deciziei de a investi în activitatea de cercetare-dezvoltare [17, p. 19]. Una dintre
cele mai importante căi de realizare a obiectivelor strategice ale unei întreprinderi
inovative, indiferent de perioada istorică pe care aceasta o traversează, o reprezintă
“modificarea nomenclatorului ei de produse prin introducerea în fabricaţie a
unor produse noi” [10, p 37].
Considerând întreprinderea inovativă un sistem aflat în interacțiune cu un alt
sistem – piaţa, produsul nou reprezintă un element de ieşire din sistemul întreprinderii
şi un element de intrare în sistemul pieţei.
În testarea produsului nou, un rol important îi revine pieţei, iar atestarea
produselor se face cu ajutorul brevetului de invenţie care trebuie să “prezinte
noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut al ştiinţei” [14].
Dacă produsul nou are la bază o concepţie principial nouă, care dezvoltă
domeniul cunoaşterii umane şi valorifică prin diverse modalităţi direct sau prin
combinare, transformare, noi descoperiri ştiinţifice, ceea ce rezultă nu poate fi
cuprins în nici una din formele de materializare a modalităţilor de satisfacere a
necesităţilor umane [8].
În acest caz produsul nou, reprezintă o formă de materializare a unei inovaţii
radicale [5].
Realizarea unui produs nou va genera o bază nouă de cunoştinţe tehnice şi
comerciale noi şi se va plasa pe o nouă traiectorie tehnologică. Se poate aprecia, în
principiu că produsele noi sunt generatoare de tehnologii noi şi de pieţe noi, cu un
mod de utilizare diferit faţă de ceea ce a existat până la momentul apariţiei acestuia.
Astfel, produsul nou poate fi definit, în sens restrictiv, drept “produsul care
prin caracteristicile sale tehnico-funcţionale, constructive, estetice, ergonomice,
lărgeşte sfera nevoilor sociale conştientizate (acceptate) – satisfăcând domenii
noi de cerinţe –, prezintă noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut al ştiinţei
şi tehnicii moderne şi creează poziţii de monopol pentru producătorul său pe
piaţă” [10, p. 40].
Realizarea unui produs nou implică din partea întreprinderii inovative şi
elaborarea unei strategii noi. În principal, fundamentarea deciziilor în inovarea prin
produse se face cu ajutorul unei strategii care comportă următoarele etape şi faze
[10, p. 42-43]:
· definirea produsului nou; · definirea caracteristicilor şi dimensiunilor pieţei
potenţiale;
· stabilirea tehnologiei de execuţie a produsului nou şi a altor elemente ale
procesului de producţie;
· analiza implicaţiilor financiare ale asimilării produsului nou la producătorul
– inovator;
· constituirea variantelor strategice de promovare a produsului nou;
· selectarea strategiei produsului nou.
De asemenea, valorificarea produselor noi prin export se recomandă să se
facă prin protecţie juridică în ţara unde se exportă produsul. În felul acesta, prin
“brevetarea în alte ţări se vor crea condiţiile juridice cu consecinţe economice
favorabile unui export sistematic, sigur, îndelungat, cu produse brevetate
(materiale, dispozitive, instalaţii, tehnologii) în ţările respective” [4].
Totodată, prin brevetarea investiţiilor în străinătate se asigură şi premisele
pentru lărgirea pieţelor de desfacere. În acelaşi timp, pe lângă protecţia invenţiilor în
străinătate se realizează şi o dependenţă parţială a dezvoltării tehnologice dintr-o ţară
în curs de dezvoltare faţă de ţara de origine a solicitantului brevetului.
Astfel, se poate aprecia că, “actualmente circa 70-72% din brevetele
obţinute în străinătate premerg acţiunilor de comerţ exterior, 16-20% din
brevetele obţinute stau a baza acordării unor licenţe, iar până la 7-8% din
cazuri, brevetarea în străinătate urmăreşte scopuri neeconomice, imediate,
conjuncturale” [4].
Deoarece în raport cu obiectivele strategice pe care şi le stabileşte o
întreprindere inovativă, decizia de a investi în activitatea de cercetare-dezvoltare
este de natură strategică şi nu operaţională pentru că ea asigură întreprinderii atât
condiţia de adaptare, cât şi cea de schimbare.
Întrucât strategiile reprezintă “căi de acţiune destinate atingerii unor obiective
precizate într-un timp dat” [17, p. 25], este necesar ca definirea lor să implice
identificarea şi selectarea acelor consumatori şi pieţe, respectiv a acelor produse şi
servicii, afaceri şi tehnologii care pot asigura realizarea obiectivelor întreprinderii
inovative. În funcţie de constrângerea exercitată asupra întreprinderii inovative de
către factorii interni şi externi, sunt posibile adoptarea unor strategii fundamentale:
status quo; dezvoltarea; restructurarea; restrângerea sau lichidarea ş.a.
În cazul în care întreprinderea inovativă adoptă dezvoltarea, are de ales
următoarele alternative: integrarea, penetrarea pieţelor, dezvoltarea produselor,
dezvoltarea pieţelor şi diversificarea [17, p. 19-29].
· Integrarea poate fi finalizată prin absorbţia reţelelor de aprovizionare
(integrare în amonte) sau a celor de distribuţie (integrare în aval) în scopul
transformării acestora din structuri de cost în structuri (centre) de profit.
· Penetrarea pieţelor considerată o strategie de tip inovaţional, este eficientă
pe termen scurt şi mediu. Aplicată pe termen lung prin promovarea acelorași produse
pe aceleași pieţe, strategia în cauză poate reprezenta pentru întreprinderea inovativă
un risc major.
· Dezvoltarea (înnoirea, ameliorarea sau imitarea) produselor şi a tehnologiilor
reprezintă strategia cea mai frecvent utilizată în prezent, întrucât pe plan mondial,
produsele cu o vechime mai mică de opt ani, din momentul lansării pe piaţă, asigură
80% din vânzări.
· Dezvoltarea produselor şi a tehnologiilor impune întreprinderii inovative
condiţii deosebit de restrictive, de genul:
- un potenţial ridicat de C-D;
- un potenţial ridicat de marketing;
- un potenţial ridicat financiar şi investițional;
- o activitate riguroasă privind protecţia invenţiilor prin brevete;
- asigurarea securităţii secretelor de proiectare, de marketing şi de fabricaţie;
- existenţa unor nivele prohibitive impuse de calitatea noilor produse;
- asigurarea controlului asupra canalelor de distribuţie.
· Dezvoltarea (crearea sau cucerirea) pieţelor, presupune din partea
întreprinderii inovative să-şi armonizeze prestațiile în raport cu mediul (clienţi,
distribuitori, furnizori, organizaţii guvernamentale şi non-guvernamentale, firme
concurente).
· Diversificarea (dezvoltarea produselor şi a pieţelor) reprezintă comparativ
cu simpla înnoire a fabricației, o strategie mai puţin costisitoare, datorită fragmentării
cererii şi a ofertei (produse şi pieţe) în cantități distincte.
Strategiile prezentate sunt considerate strategii inovaţionale şi pot fi clasificate
în strategii reactive de inovare (imitarea, diferențierea, dominația prin costuri,
focalizarea) şi strategii pro active de inovare (înnoirea sau ameliorarea produselor
şi a tehnologiilor) sau strategii ofensive.
În concluzie, se poate spune că, pentru o întreprindere inovativă, în general,
politica de cercetare-dezvoltare trebuie să plece de la definirea portofoliilor
strategice; selectarea ideilor novatoare; definirea politicilor de preţ, de distribuţie şi
promoționale; clasificarea proiectelor de inovare; estimarea calităţii noilor produse;
estimarea fiabilităţii noilor produse; estimarea duratelor optime de amortizare a
investiţiilor avansate; selectarea politicilor de comercializare; testarea reacţiei
consumatorilor [17, p. 30-67].
Actualul concept de produs sau serviciu presupune o nouă orientare în relaţia
complexă întreprindere - mediu.
Întreprinderea inovativă este deosebit de sensibilă la cerinţele în continuă
creştere, diversificare şi schimbare ale mediului. Acest fapt presupune existenţa unei
capacități de sesizare şi adaptare rapidă a întreprinderii inovative la noile cerinţe, de
satisfacere a acestora în cât mai scurt timp şi în condiţii optime şi eficiente.
O importantă parte a strategiei de dezvoltare a întreprinderii inovative se
referă la nevoia de accentuare permanentă a flexibilității dimensionale, structurale
şi funcționale.
Când întreprinderea inovativă încearcă prin diverse metode, tehnici şi
instrumente de organizare să-şi racordeze producţia la cerinţele pieţei interne şi
externe avem de-a face cu o creştere a flexibilităţii dimensionale peste limitele
impuse de capacitatea de producţie prezentă.
Creşterea flexibilităţii structurale a întreprinderii inovative are loc în momentul
în care se constată o dezvoltare a relaţiilor dintre persoane şi compartimentele
funcţionale din cadrul întreprinderii inovative, dar şi dintre acestea şi exterior cu
scopul de a lărgi câmpul de afirmare şi manifestare a iniţiativei fiecărui salariat.
Sporirea flexibilităţii funcţionale implică dezvoltarea tuturor mecanismelor de
desfăşurare a diferitelor activităţi ale întreprinderii inovative în scopul de a se ajunge
la un grad mai mare de supleţe şi autoreglare a mecanismelor respective, comparativ
cu nivelul anterior.
O altă cerinţă care defineşte modul în care se realizează actul conducerii
întreprinderii inovative este dată de rezultanta combinării stilului de management cu
sistemul de conducere folosit de persoane cu funcţii de conducere ale întreprinderii
inovative. Cel mai eficient stil de conducere pentru a fi practicat de întreprinderea
inovativă este cel participativ. În felul acesta se asigură un element de muncă destins,
favorabil generării de idei noi.
Dintre sistemele de conducere, prin acestea înţelegându-se ansamblul de
principii, reguli, metode şi tehnici decizionale, informaţionale organizatorice
etc., cele mai indicate a fi practicate în condiţiile dezvoltării intensive reclamate
de experienţele pieţei concurenţiale, sunt conducerea prin proiecte, conducerea pe
produs şi conducerea prin obiective.
În prezent, se constată o creştere a volumului de transfer de tehnologie,
impus de progresul tehnico-ştiinţific în toate ramurile economiei, fapt care necesită
creşterea spectaculoasă a ponderii compartimentelor de concepţie ale întreprinderii
inovative; are loc în paralel deplasarea masivă a personalului de specialitate din
compartimentele de producţie în cele care desfăşoară activităţi pregătitoare ale
producţiei. Aceste modificări se produc în principal în structura organizatorică a
întreprinderilor inovative cu scopul de a le pregăti cerinţele de perspectivă impuse
de economia concurenţială. Amplificarea considerabilă a caracterului inovativ al
întreprinderilor va asigura premise favorizante utilizării celor mai buni specialişti.
Totodată creşterea numărului de specialişti şi a volumului de activitate în
compartimentele de concepţie trebuie însoţită şi de intensificarea colaborării cu
unităţile de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, cu universităţile de stat şi
particulare. Acest fapt se poate materializa în intensificarea organizării de laboratoare
de cercetare, staţii de testare şi unităţi de producţie comune.
Paralel cu realizarea acestei modificări importante în structura organizatorică
a întreprinderilor trebuie realizată şi creşterea potenţialului uman al activităţilor
creative din întreprinderea inovativă. În felul acesta se ajunge la o îmbunătăţire a
raportului în care se află întreprinderea inovativă faţă de volumul forţei de muncă din
domeniul productiv pe care îl serveşte şi faţă de perfecţionarea structurii informale
a grupurilor de cercetare-dezvoltare. Această creştere de potenţial este realizabilă
atât prin sporirea dimensiunii compartimentului de concepţie, menţionat anterior,
cât şi prin antrenarea în aceste activităţi a tot mai numeroşi specialişti din producţie,
prin atragerea tinerilor absolvenţi în activitatea de creaţie şi integrarea cât mai largă
a cadrelor didactice din învăţământul superior de profil în realizarea obiectivelor de
cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică.
Creşterea potenţialului inovaţional al întreprinderii inovative presupune
totodată şi operarea unor modificări importante în ceea ce priveşte crearea şi
extinderea folosirii grupurilor mici de lucru, precum şi lărgirea atribuţiilor acestora,
tocmai datorită capacităţii lor creative, sensibil mărite, dar şi a posibilităţilor de
integrare rapidă în desfăşurarea unor activităţi sau acţiuni diferite.
După cum se observă, din cele prezentate mai jos, întreprinderea inovativă
reprezintă un sistem complex în care au loc procese specifice activităţii economice,
financiare şi sociale.
Cele cinci funcţii clasice ale unei întreprinderi inovative (cercetare-dezvoltare,
comercială, producţie, financiar-contabilă şi de personal) sunt realizate în mod
deosebit în condiţiile competiţiei actuale şi viitoare prin intermediul informaţiei. În
felul acesta, prin prelucrarea atentă a informaţiei se pot pune în evidenţă numeroase
aspecte, unele dintre ele semnificative pentru conducerea întreprinderii inovative.
Valorificarea informaţiei, respectiv utilizarea ei în procesul decizional sau de
execuţie, caracterizează gradul de eficienţă şi de inovare ale acesteia, în care funcţiile
sunt corelate prin intermediul fluxului informaţional - decizional al întreprinderii.
Întreprinderea inovativă poate fi analizată ca sistem termodinamic deschis sau
cibernetico-economic, în care se regăsesc toate elementele specifice acesteia [2].
Întreprinderea inovativă aflată în relaţie strânsă cu unităţile de cercetare
ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, cu cele de învăţământ superior, relaţie care
permite realizarea proceselor de transfer tehnologic, devine componentă esenţială
a SISTEMULUI DE CERCETARE-DEZVOLTARE ŞI INOVARE (figura 1.2 a
şi 1.2 b).
Sistemul de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare are în structura sa (conform
celor prezentate la pag. 24) numeroase unităţi de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare
tehnologică a căror activitate au o complexitate diferită şi un anumit grad de
reprezentare.
Caracteristic, pentru orice Sistem de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare este
faptul că, elementele ce-l compun se comportă ca părţi (subsisteme) în raport cu
sistemul în care se integrează şi ca sisteme în raport cu propria lor structură. În
felul acesta, fiecare element al unui Sistem de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare poate
constitui, la rândul său, un sistem căruia i se subordonează alte sisteme.
Activităţile ce au loc în cadrul unui Sistem de Cercetare-Dezvoltare şi
Inovare, sunt determinate şi determină la rândul lor numeroase fluxuri de forţe de
muncă, materii prime, materiale, energie, fonduri fixe, informaţionale şi financiare
ş.a. (figura 1.3).
După cum se observă şi în figura 1.3, ansamblul fluxurilor care intră în sistemul
de cercetare-dezvoltare şi inovare sunt considerate, din punct de vedere cibernetic,
vectorul intrărilor în sistem, iar rezultatele activităţilor desfăşurate în cadrul fiecărui
sistem complex de transfer de tehnologie se concretizează în vectorul ieșirilor din
sistem.
a)
Fig. 1.2. Sistemul de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare

b)
Fig. 1.3. Intrările şi ieşirile din Sistemul de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare
Un rol deosebit în funcţionarea unui sistem, deci şi în cazul sistemului de

cercetare-dezvoltare şi inovare, îi revine conexiunii inverse, întrucât pe baza ei
se realizează principalele momente ale actului de conducere, respectiv comanda,
controlul, reglarea şi autoreglarea.
Fenomenul de conexiune inversă se manifestă asupra unui sistem de cercetare-
dezvoltare şi inovare privit ca sistem cibernetico-economic prin intercondiţionările
care apar între anumite componente ale vectorului de ieşire cu cele ale vectorului de
intrare [9], [7], [13].
Procesele de inovare în cadrul Uniunii Europene de Oficiul de Statistică al
Uniunii Europene (EUROSTAT) şi a Sistemului european de monitorizare a inovării
(European Innovation Monitoring System – EIMS).
Concluziile obţinute au fost relevante în ceea ce priveşte conceptul de
întreprindere inovatoare şi factorii care condiţionează procesele respective.
O întreprindere poate fi considerată inovatoare, dacă a lansat pe piaţă produse
noi sau îmbunătăţite sau a introdus procedee noi de fabricaţie.
S-a constatat că gradul de inovare depinde de mărimea întreprinderii (tabelul
1.1).

Tabelul 1.1
Cheltuielile aferente inovării raportate la dimensiunea întreprinderii
- în procente - din cifra de afaceri [19, p. 33]
Domeniu/Dimensiune Mari Medii Mici Total
Industrie 4,4 2,2 2,2 3,7

Servicii 2,7 2,2 2,8 2,6
Întreprinderile mari (cu un personal > 500 persoane) sunt mai

inovatoare decât cele mijlocii şi mici. Nivelul de inovare s-a situat la 81% în
cazul întreprinderile mari şi de 59%, respectiv 44% în cazul întreprinderilor
mijlocii şi mici.
Sectoarele care înregistrează un procent ridicat de inovare sunt industria
chimică, industria construcţiilor de maşini în special cea electrotehnică,
electronică şi optică [18, p. 33].
Activităţile legate de procesele inovării în cadrul întreprinderii, include
cercetarea-dezvoltarea, achiziţia de maşini, echipamente şi tehnologii,
precum şi design industrial, formarea personalului şi marketing-ul aferente
programului tehnologic.
Motivaţia întreprinderilor implicate în procesul inovării a fost în
principal susţinută de activitatea şi ameliorarea calităţii produselor şi/sau
serviciilor (tabelul 1.2).
Tabelul 1.2 (%)

Obiective considerate ca fiind importante pentru
implementarea proceselor de inovare - în procente din numărul
întreprinderilor inovatoare [18, p. 34]
Obiectivul Industrie Servicii

Îmbunătăţirea calităţii 60 68
Cucerirea unor noi pieţe 53 46
Extinderea gamei de produse 44 48
Reducerea costurilor aferente forţei de muncă 40 37
Ameliorarea producţiei 33 40

Reducerea consumurilor materiale 31 17

Reducerea consecinţelor ecologice negative – protecţia 25 16
mediului
Înlocuirea produselor, respectiv servciilor cu altele noi 25 15
Reducerea consumurilor energetice 22 14
Adaptarea la, şi respectarea unor norme şi reglementări 22 14
comunitare
S-a constatat că 48 la sută din întreprinderile prelucrătoare din cadrul
Uniunii Europene au dezvoltat produse noi, 39 la sută au introdus procedee
tehnologice noi iar 40 la sută din cazuri, în medie produsele lansate, aveau
pe piaţă un caracter de noutate. În sectorul serviciilor, numai 41 la sută din
întreprinderi au fost considerate ca fiind inovatoare, deci mai puţine decât
în sectorul industrial. Cheltuielile aferente inovării ca procent din cifra de
afaceri au fost mai mari pentru întreprinderile mari.
Principalii factori care frânează lansarea proiectelor inovatoare sunt
prezentați în tabelul 1.3 şi sunt evaluaţi prin procentajul întreprinderilor
implicate [18, p. 34].
Tabelul 1.3
Factori care împiedică lansarea unor proiecte inovatoare menţionaţi
de către întreprinderile inovatoare [18, p. 35]
Factori care împiedică lansarea de proiecte Industrie Servicii

inovatoare % %
Costuri ridicate 40 42
Riscuri economice 38 52
Lipsa mijloacelor financiare 33 55
Lipsa personalului calificat 20 22
Lipsa informaţiilor referitoare la piaţă 15 18
Lipsa reacţiei la lansarea noilor produse 15 20
Rigidităţi structurale 15 20
Norme şi reglementări 14 23
Lipsa informaţiilor tehnologice 12 10

Totodată, s-a observat că potenţialul de a crea noi locuri de muncă specializate
aparţine sectoarelor tehnologice de vârf şi în IMM-urile inovatoare.
Cea mai semnificativă implicare în activitatea comunitară de cercetare a fost
industria.
S-a constatat că aceasta asigură o implementare rapidă şi eficientă a rezultatelor
de cercetare-dezvoltare şi contribuie substanţial la întărirea cooperării între sectorul
privat şi instituţiile de cercetare publice, în avantajul ambelor părţi.
1.5. Sistemul de asigurare a calităţii
Sistemul de asigurare a calităţii adaptat la activităţile de cercetare ştiinţifică

şi dezvoltare tehnologică specifice noului mediu economic, permite unităţilor de
cercetare-dezvoltare să-şi realizeze procesul de inovare la un nivel înalt de calitate.
Pentru îmbunătăţirea calităţii activităţii de cercetare-dezvoltare, unităţile de
cercetare-dezvoltare trebuie să acumuleze cunoştinţe, să achiziţioneze echipamente
şi capabilităţi în domeniile tehnologice definite pentru a putea fi capabile să acţioneze
ca subcontractori în realizarea transferului de tehnologie necesar. În acest sens,
unităţile de cercetare-dezvoltare trebuie să acumuleze experienţă în activitatea de
consultanţă a companiilor cu care colaborează, în vederea îmbunătăţirii capabilităţii
de management, precum şi a implementării sistemului de calitate.
Problema gestionării calităţii s-a pus după cel de-al doilea Război Mondial,
avându-i ca precursori pe J.M Juran (SUA), P. Lemaitre (Franţa), M. Nixon (M.
Britanie) ş.a.
În paralel cu introducerea gestiunii calităţii, în Japonia s-au înfiinţat, în anul
1949 şi primele Cercuri de Calitate, imaginate de Prof. Kaoru Ishikawa.
Gestiunea calităţii se realizează prin trei funcţii [16, p. 274-286]:
1. Reglementarea calităţii
2. Asigurarea calităţii
3. Evaluarea calităţii
În ceea ce priveşte asigurarea calităţii, aceasta grupează toate activităţile legate
de pregătirea şi de desfăşurarea procesului de fabricaţie: efectuarea cercetărilor,
elaborarea designului, realizarea prototipului, definitivarea documentaţiei tehnice,
elaborarea tehnologiei, aprovizionarea cu materii prime, materiale la calitatea
prescrisă etc [16, p. 277].
Pentru obţinerea unui produs de înalt nivel calitativ, punctul de pornire ca
început al procesului industrial este activitatea de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare
tehnologică, urmat de designul produsului.
Ca urmare, sistemul de asigurare a calităţii poate fi definit prin următorii
factori:
- un cost de atingere a eficienţei;
- o activitate de suport a productivităţii;
- un mijloc de a realiza totul corect de prima dată;
- o înţelepciune a conducerii;
- o responsabilitate a fiecăruia.
Un rol important în realizarea calităţii activităţii de cercetare-dezvoltare
îl constituie standardizarea. În acest sens, J.M. Juran afirma că ”secolul XXI va fi
secolul calităţii”.
Calitatea a depăşit conotaţia restrictivă de control, întrucât standardizarea şu
certificarea/acreditarea reprezintă pârghiile de bază ale calităţii.
Standardizarea internaţională a suferit, în timp, numeroase transformări, fapt
pentru care aceasta, în prezent, se poziţionează în centrul noilor reguli ale comerţului
mondial.
Perioada de la sfârşitul anului 1993 şi începutul anului 1994 va rămâne
marcată ca momentul de referinţă în evoluţia economiei mondiale. După o perioadă
caracterizată de un liberalism excesiv care a condus statele lumii la încercarea de a
coordona interdependenţa economiilor, asistăm la apariţia unei noi ordini mondiale
(globalizarea) care se manifestă, în principal, prin apariţia unor blocuri economice
regionale care încearcă să-şi impună supremaţia.
Astfel, putem vorbi de Spaţiul Economic European şi despre ALENA (Acordul
de liber schimb nord-american).
Cele 117 ţări care gravitau în jurul acordului GATT au ajuns la o decizie
comună, instituind Organizaţia Mondială pentru Comerţ. Ca urmare a acestor
mutaţii mondiale, se poate afirma că „standardizarea reprezintă o armă strategică
redutabilă!”
Cu ajutorul ei poate fi favorizat protecţionismul sau se poate accede la
dezvoltarea unor pieţe noi. Standardizarea poate constitui un factor de progres
care contribuie la eliminarea barierelor tehnice din calea schimburilor comerciale,
stabilind un limbaj comun şi codificat pentru industrie şi partenerii publici sau
privaţi ai acestora. Cu alte cuvinte, standardizarea reprezintă un instrument util
politicii naţionale de dezvoltare.
În România, prin legislaţia din 1992, s-a creat posibilitatea trecerii la
standardizarea voluntară, necesitate prin care sectorul privat trebuie susţinut în
efortul de elaborare a standardelor la nivel mondial. Această activitate a constat şi
constă, în principal, în respectarea, cu stricteţe, a criteriilor internaţionale, valabile nu
numai pentru produse şi servicii, ci şi pentru sistemele de calitate din întreprinderi.
De menţionat faptul că în materie de standardizare, comportamentul unei
ţări diferă de la o zonă geografică la alta, astfel încât, dacă Europa de Sud (Italia,
Spania) considerau armonizarea tehnică prin intermediul standardelor ca un mijloc
de a penetra pe piaţa continentului european, Franţa şi Germania se bazau pe reacţia
directă a întreprinderilor la activitatea de standardizare naţională şi internaţională.
Marea Britanie prezenta un comportament original în materie de standardizare,
cuplând intenţia de a accede pe piaţă a ţărilor sud-europene cu determinarea susţinută
a întreprinderilor de a se organiza într-un permanent parteneriat cu standardul.
O idee culturală preconcepută, greşită prin esenţa ei, asimilează standardul cu
o regulă impusă din exterior, cu un act normativ paraadministrativ. Aceasta înseamnă
a uita faptul că standardul se stabileşte prin consensul părţilor şi că este, în primul
rând, un document contractual care stă la baza negocierilor dintre furnizor şi
client. Şi în momentul în care acceptăm ideea de negociere ne găsim într-un raport
de parteneriat şi nu într-unul de forţă.
Producătorul/prestatorul este singurul care poate să-şi precizeze poziţia
faţă de standarde, în cadrul unei strategii de întreprindere. În acest caz există trei
posibilităţi:
1. Să produci la un nivel calitativ superior în raport cu nivelul prevăzut în
standardul naţional armonizat cu cel internaţional – câştig suplimentar, siguranţă,
piaţa internaţională absoarbe produsele la preţuri competitive.
2. Să produci la nivelul standardului naţional armonizat cu cel internaţional
– siguranţă, piaţa internaţională absoarbe produsele la preţuri competitive.
3. Să produci sub nivelul standardului naţional armonizat cu cel
internaţional – nesiguranţă, salvare prin eventualitatea unor vânzări cu preţ
redus, piaţa internaţională inaccesibilă.
În foarte multe situaţii, când se discută cu întreprinderile producătoare despre
standarde, certificare de conformitate, acreditare, reacţia este de indisponibilitate. În
sensul celor afirmate se poate preciza faptul că elementele deosebit de importante
pentru coordonarea eficientă a procesului de integrare trebuie reprezentate prin [3]:
Standardizarea reprezintă o modalitate de a evita obstacolele care apar în
calea întreprinderilor, cele mai importante fiind:
a) pericolul complexităţii –eliminarea supra-abundenţei de informaţie;
b) pericolul incertitudinii – consecinţă a complexităţii care determină
imprevizibilitatea. (Cum să apreciez evoluţia exigenţelor clienţilor? Cum să se
lanseze o fabricaţie? etc.) Pentru rezolvarea acestor două probleme, standardizarea
poate oferi soluţii. Standardele, colecţiile tematice de standarde, reprezintă rezultatul
unei munci considerabile care a permis sinteza cunoştinţelor disponibile. Această
sinteză este, mai întâi tehnică, dar este şi rezultat al dialogului permanent cu experţii
din domeniu. Astfel, se integrează preocupările de protecţie, funcţionare şi întreţinere
economică a produselor şi serviciilor şi se realizează cel mai bun compromis calitate/
preţ. Acest rol benefic de reducător important al complexităţii şi incertitudinii este
jucat şi la nivel internaţional, pentru ţările care s-au decis să nu gândească în termeni
de piaţă naţională protejată, ci care se orientează către piaţa mondială;
c) pericolul accelerării – dat de timpul care „se scurge din ce în ce mai
repede”. Cei mai buni conducători de întreprindere sunt legaţi de eveniment, căutând
să-l preceadă şi să-l anticipeze. Standardizarea, prin faptul că înlesneşte selecţionarea
informaţiilor în toate domeniile, constituie o sursă de economie de timp.
Integrarea europeană se va realiza în măsura în care structuri similare
cu cele care operează la nivelul continentului nostru vor fi preluate la nivel
naţional. În acest scop, la propunerea şi cu ajutorul IRS, au fost create:
a) sistemul asociativ care să reprezinte România în cadrul EAN (organizaţia
europeană a codului cu bare şi linii), care a primit numărul de cod pentru ţara noastră;
b) comitetul tehnic privind activitatea bancară care va putea prelua toată
metodologia standardizată în domeniu, generând mijloacele necesare intercuplării
sistemului naţional bancar cu cel european;
c) structura necesară preluării elementelor de management al întreprinderilor
şi a celor de operaţiuni financiare (analiza valorii, valori mobiliare, concepte
fundamentale ale conducerii producţiei, durata de viaţă şi durabilitatea bunurilor etc.)
d) conceperea sistemului de preluare, la nivel naţional, a schimbului de date
informatizate (EDI), standardizat la nivel european;
e) grupe de interes care, sub coordonarea IRS, reprezintă interesele României
în cadrul organismelor europene de stadardizare;
f) fazele punctului de informare pentru OMC (Organizaţia Mondială a
Comerţului);
g) premizele unei reale sinergii cercetare-standardizare cu scopul promovării
concepţiei tehnice româneşti:
Produse........Standard de ............. Standard ..........Standarde naţionale
româneşti ........firmă .....................european ........ (preluare în ţările
nou create..................................... (propunere) ......Uniunii Europene)
h) pârghiile necesare creării de organisme de certificare în cadrul institutelor de
cercetare care au o structură adecvată, fapt care va determina asigurarea de noi locuri
de muncă pentru specialiştii cu studii superioare, afectaţi de profundele transformări
care au loc în sfera cercetării;
i) conexiunile necesare coordonării naţionale a Programului Regional
pentru Asigurarea Calităţii (PRAQ ’91), sub conducerea Comitetului European de
Standardizare.
Certificarea sistemelor calităţii din întreprinderi, a produselor şi serviciilor,
a personalului, cât şi acreditarea laboratoarelor de încercări trebuie să devină poţiuni
fundamentale pentru ministerele implicate, dacă se doreşte, în realitate, penetrarea
pe Piaţa Unică Europeană. Aportul certificării poate fi materializat prin:
- imaginea „Calitate” a întreprinderilor care doresc să-şi asigure accesul pe
alte pieţe;
- focalizarea intereselor întreprinderilor asupra unui obiectiv simplu, măsurabil
şi limitat în timp;
- readucerea la parametrii optimi a sistemelor calităţii existente, care prezentau
o serie de lipsuri;
- descoperirea „Calităţii” de către o parte dintre întreprinderile care nu au fost
capabile să perceapă această dimensiune.
Ca urmare, orice activitate economică, inclusiv de cercetare-dezvoltare trebuie
să se încheie cu evaluarea şi analiza costurilor calităţii [16, p. 294-321].

1.6. Personalul de cercetare-dezvoltare. Politica de personal
Politica statului privind personalul de cercetare, în anii 80, poate fi

caracterizată prin absenţa motivării, atât a celei materiale cât şi a celei profesionale
(lipsa accesului la aparatura performantă, reuniuni de prestigiu, informaţie etc),
izolaţionism, nerecunoaşterea statutului de excepţie pentru personalităţile de vârf
etc. Această situaţie, ca şi promovarea pe criterii extraprofesionale, mai ales politice
(inclusive la doctorat), în cadrul unui număr de posturi stabilit administrative, fără
nici o legătură cu aportul oamenilor, obligativitatea “practicii în producţie” înaintea
începerii activităţii de cercetare şi a altor măsuri similare pentru tinerii cercetători,
au dus la o scădere semnificativă a creativităţii de ansamblu a corpului de cercetare
din ţara noastră.
După 1989 situaţia s-a îmbunătăţit întrucâtva graţie dispariţiei restricţiilor de
natură politică, a deschiderii spre ţările avansate ştiinţific, dar a rămas critică sub
raport material şi, mai ales pentru tineri, sub raportul siguranţei locului de muncă.
Drept urmare, “brain-drain”-ul caracteristic ultimelor decenii s-a accentuat în
ultimii ani, adăugându-I-se şi cel intern, cu efecte poate chiar mai negative decât cel
internaţional.
În plus, după 1989, s-a conturat cu acuitate lipsa managerilor în activităţile de
cercetare, la toate nivelurile, începând cu cel strategic şi terminând cu responsabilii
grupelor de cercetare.
Pe viitor, politica de personal în cercetare ar trebui să aibă drept obiectiv central
utilizarea la maximum a potenţialului de inteligenţă şi creativitate a naţiunii. Dacă în
trecut motorul economiei putea fi hărnicia şi mai târziu talentul, la ora actuală devine
hotărâtor, în plus, aportul vârfurilor, în general puţine la număr, a căror pierdere
(prin mediocrizare, “brain-drain”, prin trecerea la activităţi mai lucrative etc.) poate
avea efecte deosebit de grave, nu doar asupra nivelului activităţilor ştiinţifice, ci, în
actuala conjunctură, asupra întregii economii şi, implicit asupra bunăstării generale.
Măsurile capabile să sprijine o astfel de politică ar pute fi:
- asigurarea unor forme variate de motivare şi stimulare, în special a “vârfurilor”
şi a tinerilor. În acest scop trebuie avute în vedere: câştigurile neplafonate, condiţiile
optime de lucru (acces la echipamente moderne de cercetare şi de prelucrare a
datelor etc.), posibilităţile de auto-realizare (posibilitatea de a publica, de a participa
la manifestări ştiinţifice, de a se întâlni cu personalităţi din domeniul propriu etc.).
În acest scop bugetul cercetării ar trebui să cuprindă capitole (nedeturnabile) privind
fonduri destinate: participării la manifestări ştiinţifice, cumpărării de cărţi şi reviste,
accesului la informaţiile din marile bănci de date ştiinţifice informatizate, editării de
reviste proprii (subvenţionate), traducerea în limbi de circulaţie, tipărirea şi difuzarea
unor cărţi elaborate de specialişti români, premii substanţiale pentru rezultatele de
excepţie etc.;
- utilizarea cadrelor din institutele de cercetare în universităţi, stimularea
profesorilor universitari să efectueze lucrări pe bază de contracte plătite, utilizarea
doctoratului pentru creşterea unor cadre de cercetare, inclusive prin contracte;
- creşterea creativităţii de grup, prinpromovarea unor tehnici specifice în
rândul masei cercetătorilor;
- selectarea şi promovarea cercetătorilor să fie efectuată ţinând cont în primul
rând: de realizările obţinute până în acel moment, de aptitudinile privind creativitatea,
ca şi de perspectivele pe care le posedă;
- asigurarea unor fonduri speciale pentru pregătirea, reciclarea şi specializarea
periodică a cercetătorilor, prin diverse forme postuniversitare (a doua licenţă, doctorat,
alte grade academice etc.), inclusive prin trimiterea la schimburi de experienţă,
cursuri, manifestări ştiinţifice etc. în străinătate. Fondurile pentru aceste acţiuni ar
trebui utilizate exclusiv cu această destinaţie iar nefolosirea lor să fie penalizată. În
acelaşi timp ar fi util să se încurajeze şi finanţarea pregătirii, specializării, reciclării
de către agenţii comerciali, asociaţii nelucrative, fundaţii etc.
Ar trebui stimulată participarea la selecţii competitive pentru proiecte de
cercetare din străinătate (prin popularizare, facilitarea contactelor cu prezumtivii
parteneri etc.);
- formarea şi perfecţionarea unor manageri pentru activităţile de cercetare-
dezvoltare, dintre cercetători cu experienţă selectaţi pe baza performanţelor
anterioare, a unor calităţi de leader, a capacităţii de reprezentare şi a comportamentului
antreprenorial;
- crearea unor mecanisme pentru reorientarea profesională şi încadrarea
cercetătorilor care nu au dat rezultatele scontate, în munci de tip productive, de pildă
în sectoare de înaltă tehnicitate, în informare documentară, ori în alte activităţi de
tipul serviciilor ştiinţifice şi tehnice, adecvate pregătirii şi poziţiei lor.
Această constatare indică unele probleme importante pentru România. Datorită
faptului că majoritatea întreprinderilor româneşti au un nivel redus de competenţă
tehnologică. Infrastructura cercetării-dezvoltării şi inovării trebuie să acţioneze în
aşa fel încât să sprijine firmele, într-o manieră activă, care să implice schimburi de
personal şi chiar transferul unor cercetători în sectorul industrial. Această dificultate
este cauzată în special de lipsa de armonizare între profilul tehnic şi interesele
industriei, pe de o parte, şi cele ale unităţilor de C-D, pe de altă parte.
Ca multe alte ţări, România a promovat o bază de cercetare capabilă de a
concura la nivel ştiinţific şi tehnologic la nivel internaţional. Prin urmare, cercetătorii
sunt interesaţi să progreseze la acest nivel, promovând în acelaşi timp cercetarea la
nivel naţional.
Industria românească nu se află la frontiera tehnologică în multe domenii,
pe de o parte, iar pe de altă parte interesele şi nevoile sale nu coincid cu cele ale
cercetătorilor. În acest context infrastructura inovării va avea un rol important în a
genera şi promova colaborarea între industrie şi baza de cercetare.
Inovarea este un factor critic pentru menţinerea şi dezvoltarea institutelor de
cercetări sau a agenţilor economici. Inovarea este un proces care presupune un mod
sistematic şi organizat de acţiune şi ca urmare trebuie planificat şi urmărit în mod
eficient. Inovarea trebuie abordată în mod sistematic şi ea implică: ştiinţă, tehnologie,
principii economico-financiare, spirit de iniţiativă, management şi transformarea
cunoştinţelor ştiinţifice în realităţi fizice.
Indiferent de formă, inovarea trebuie să confere noului produs o valoare
adăugată intelectuală şi un avans tehnologic suficient pentru a asigura un nivel înalt
de competiţie.
În scopul înţelegerii condiţiilor de inovare din ţara noastră, se impune să luăm
în considerare câţiva factori importanţi:
· Nevoia acută de a inova produse - se datorează lipsei de presiune din
partea consumatorilor (opţiunea de a cumpăra sau nu sub raportul alternativelor) şi
dominării furnizorilor care deţineau monopolul pe piaţă. Modernizarea produselor
va permite exportul pe pieţele libere, dar şi o concurenţă viabilă cu competitorii
occidentali pe pieţele locale;
· Nevoia de inovare a proceselor de producţie - datorită învechirii tehnologiilor
( cea mai mare parte a tehnologiilor provin din ţările occidentale);
· Înainte de 1989, activitatea de inovare era, în mare măsură, integrată în cadrul
întreprinderii. Cercetările în domeniul ştiinţei şi tehnologiei erau iniţiate separat, atât
în mod practic cât şi organizatoric (cele dintâi fiind iniţiate în universităţi, iar cele
din urmă în institute de cercetare aplicată). În general cercetarea-dezvoltarea aplicată
(tehnologică) era orientată mai curând spre industrie decât spre tehnologie şi din
cauza monopolului întreprinderilor industriale; cercetarea-dezvoltarea era specifică
întreprinderilor;
· Compartimentarea activităţii industriale şi a cercetării, combinată cu
regresiunea politică, au creat niveluri de dezvoltare limitate ce nu au dus la
colaborare sau la un schimb liber de idei, fapt care a condus în timp la o lipsă acută
de interacţiune pe piaţa internaţională;
· Trecerea de la o economie planificată la cea de piaţă, presupune existenţa
unor structuri instituţionale corespunzătoare în vederea generării unui ritm ridicat al
inovării şi, în plus, existenţa unor puternice bariere în calea inovării. De asemenea,
oamenii de ştiinţă au dobândit o altă viziune faţă de tehnologie şi exercită în mod
inevitabil o influenţă mai mare asupra factorilor decizionali. Astfel că, deşi se
consideră necesară sprijinirea financiară a inovării, totuşi aceasta este cotată
modest între prioritățile politicii de stat;
· În această perioadă de tranziţie, în mod deosebit unele din institutele de
cercetare aplicată apar ca factori importanţi în sfera inovării, multe dintre acestea
dezvoltând şi o serie de alternative noi (pentru majoritatea cu sprijin occidental).
Există pericolul ca vechea infrastructură, care poate oferi o temelie solidă pe care să
se poată clădi ceva durabil, să slăbească aşa de mult din cauza reducerii finanţării
încât să devină fără valoare.
În prezent România se confruntă cu numeroase probleme majore în inovare şi
transfer tehnologic de genul:
· definirea şi coordonarea politicii de inovare;
· obiectivele şi orientările proprii de dezvoltare;
· instituţii responsabile;
· modele de finanţare a inovării;
· promovarea managementului internaţional;
· competiţie managerială;
· accelerarea difuzării tehnologiei;
· identificarea factorilor care caracterizează întreprinderile inovative.
Competitivitatea economiei naţionale se realizează cu ajutorul activităţii de
cercetare-dezvoltare, capabilă să dezvolte continuu produse, servicii şi tehnologii
originale, precum şi să asimileze altele existente în străinătate. Sistemul naţional de
cercetare-dezvoltare se află în prezent în mare dificultate şi traversează o criză de
proporţii generate în principal de lipsa resurselor şi diminuarea potenţialului naţional
de cercetare-dezvoltare.
Diminuarea numărului de salariaţi a fost determinată de plecările masive din
sectorul de cercetare-dezvoltare ca urmare a restrângerii activităţii şi a nivelului
redus de salarizare. Existenţa a numeroase disfuncţionalităţi ale sistemului naţional
de cercetare-dezvoltare a condus în timp la diminuarea contribuţiei lui la redresarea
economică a ţării [15].
Dezvoltarea mediului economic concurenţial din România în conformitate şi
cu reglementările comunitare presupune specializarea sectorială şi intersectorială
în industria românească la nivelul unei industrii moderne, pentru a depăşi, în timp
decalajele importante, atât în ceea ce priveşte competitivitatea produselor, cât şi a
tehnologiilor de fabricaţie.
Majoritatea tehnologiilor din industria românească provin din importul de
licenţe şi know-how, de la firme de prestigiu din ţările dezvoltate (65-70%), o parte
sunt rezultatul activităţilor de cercetare-dezvoltare proprii (cca. 20%) şi o alta a
rezultat din cooperarea în cadrul fostului CAER (10-15%). Tehnologiile achiziţionate
din ţările dezvoltate au o vechime de 15-25 de ani şi au fost perfecţionate într-o
proporţie relativ redusă.
Există însă şi domenii cu tehnologii performante, printre care: fabricaţie
de turbine, motoare, generatoare şi transformatoare electrice; construcţii navale;
componente pentru aeronave; echipamente pentru foraj şi extracţie ţiţei; rulmenţi;
industria confecţiilor, a mobilei, a sticlei şi porţelanului; unele capacităţi din
petrochimie.

1.7. Finanţarea activităţii de cercetare-dezvoltare şi a proiectelor inovative
Înainte de 1989 finanţarea activităţilor de cercetare-dezvoltare era repartizată

spre ramuri şi instituţii fie sub forma unui buget al acestora, fie sub forma „fondului
pentru tehnică nouă”, la dispoziţia ministerelor economice.
Fondurile acopereau, formal, teme de plan, programe prioritare, investiții,
administrate însă de Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie (CNŞT) şi de
Institutele Centrale de ramură.
Ele reprezentau în realitate finanţarea instituţională necesară supraviețuirii
unui mare număr de unităţi de cercetare, fără o legătură prea strânsă cu performanţele
acestora, ori investiţii în staţii pilot, ca şi acoperirea unor pierderi tehnologice, în
întreprinderi industriale.
În aceeaşi perioadă, rolul Academiei Române şi al institutelor de învăţământ
superior în cercetare se poate considera că a fost redus până aproape de dispariţie.
După 1990, când s-au desființat anarhic vechile structuri (centrale industriale,
ministere economice), sistemul de cercetare-dezvoltare a rămas fără fonduri, cu
obiective abandonate şi fără perspective.
Începând cu anul 1990, unităţile industriale nu mai aveau practic, cu mici
excepții, cercetare proprie (cercetare de firmă). Î
nvăţământul superior nu mai desfășura decât în mică măsură activităţi de
cercetare ştiinţifică, iar dotarea de laborator era la nivelul anilor ’60.
Abordarea domeniilor ştiinţei era făcută în discordanță cu resursele şi
posibilităţile ţării.
Nu există o strategie clară în abordarea domeniilor prioritare, în general se
urmăreau programele de reducere a importurilor şi mai puţin obiectivele ştiinţifice
care să pună în valoare pe plan internaţional, ştiinţa românească.
Desfiinţarea iresponsabilă a CNST-ului a făcut ca, în perioada ianuarie 1990 –
iunie 1990, de întregul sistem de cercetare-dezvoltare să se ocupe doar o direcţie din
Ministerul Învățământului.
Ulterior, odată cu formarea cabinetului Petre Roman, activitatea de cercetare-
dezvoltare este preluată de un departament distinct din cadrul Ministerului
Învățământului şi Ştiinţei.
Noua organizare este lipsită de o coordonare profesionistă şi de o strategie
capabilă să relanseze acest domeniu.
În 1990, este emisă H.G. 1284 prin care se creează un fond special, anexă la
Bugetul de Stat şi un colegiu de specialişti cu misiunea de a elabora programe şi a
atribui sumele necesare realizării acestora (figura 1.4).


Fondul special, denumit şi fondul de 1%, era constituit ca o taxă pe cifra de
afaceri a agenţilor economici. Această politică de aplicare a fondului special era
inspirată din alte ţări, inclusiv SUA şi era folosit de către aceste ţări pe anumite
perioade limitate, pentru stimularea unor domenii ale cercetării ştiinţifice. Acest
mecanism începe să funcţioneze în România din anul 1991, când Colegiul Consultativ
pentru Cercetare Aplicativă şi Dezvoltare (numit prin Hotărâre de Guvern) şi
care avea în componenţa sa specialişti cu experienţă din centrele de cercetare–
dezvoltare, învăţământul superior, Academia Română, ministere economice şi mari
agenţi economici, organizat pe comisii în funcţie de domeniile prioritare ştiinţifice,
realizează primele programe naţionale de cercetare – dezvoltare.
După crearea în 19 noiembrie 1992 a Ministerului Cercetării şi Tehnologiei
cu scopul de a păstra potenţialul tehnico – ştiinţific al ţării, s-a aplicat o politică
de finanţare care urmărea dezvoltarea activităţii domeniului, stoparea migrării
specialiştilor şi evitarea dispariţiei unor ramuri ale ştiinţei. În perioada 1991-1994,
finanţarea se asigura în principal din fondul special nou creat şi în mai mică măsură
de la Bugetul de Stat (exclusiv pentru unităţile bugetare ale Academiei Române şi
ale altor ministere).
În felul acesta se urmărea o orientare clară spre următoarele direcţii:
· programele naţionale de cercetare – dezvoltare supuse aprobării Guvernului;
· dotări pentru activitatea de cercetare–dezvoltare;
· reabilitarea cercetării în învăţământul superior;
· sprijinul financiar pentru institute pentru editarea de publicaţii proprii şi
pentru a participa la manifestări ştiinţifice dar şi pentru a le organiza;
· sprijinirea activităţii de inventică şi inovare;
· refacerea şi dezvoltarea cercetării în societăţile comerciale cu profil productiv
(cercetarea de firmă);
· reorganizarea unor domenii de tradiţie (energie nucleară, aerospaţial etc.);
· dezvoltarea cooperării internaţionale.
După anul 1993 ca urmare a relansării economice, bugetul cercetării a putut
fi ajustat corespunzător, iar ponderea contractelor directe cu beneficiarii interni şi
externi a crescut. Ca urmare, apar şi primele proiecte finanţate de CEE.
Datorită unei politici de intervenţie în economia României, FMI nu a apreciat
reabilitarea activităţii de cercetare a României şi prin impunere, începând cu 1 ianuarie
1995 nu s-a mai colectat fondul special. Ca urmare, sarcina finanţării cercetării-
dezvoltării a fost preluată parţial de Bugetul de Stat şi într-o mai mare măsură de
agenţii economici care apelau din ce în ce mai mult la cercetarea internă, în special
la cercetarea aplicativă ca urmare a relansării economice din anii 1994-1995. Ceea
ce trebuie reţinut este faptul că în ţările dezvoltate, pe lângă Bugetul de Stat sunt şi
alte surse de finanţare provenite de la firmele producătoare. În general, firmele îşi
organizează activitatea proprie de dezvoltare a produselor şi apelează la unităţile de
cercetare-dezvoltare numai în cazul unor proiecte ce depăşesc potenţialul lor ştiinţific
sau în cazul unor programe naţionale prioritare, care au ca scop recuperararea unor
decalaje tehnologice faţă de alte ţări.
În perioada 1994-1996, peste 80 la sută din proiecte s-au realizat cu
ajutorul unităţilor proprii de specialitate beneficiare de fonduri de modernizare
şi retehnologizare distribuite de Fondul Proprietăţii de Stat (FPS). Tranziţia după
1989 ar fi trebuit să se facă prin valorificarea noilor realizări ştiinţifico-tehnice, prin
accentuarea rolului cercetării ştinţifice proprii şi atribuirea unor condiţii şi stimulente
mai favorabile decât înainte de 1989. În felul acesta, România ar fi putut evita un
capitalism anacronic de tip colonial aşa cum se prefigurează în prezent şi ar fi putut
construi o societate superioară celei la care s-a renunţat brutal în decembrie 1989.
În prezent, în ţările dezvoltate se conturează societatea informaţională,
capabilă să asigure o dezvoltare economico-socială durabilă, orientată în principal
pentru populaţie. Din păcate, derularea tranziţiei din România nu a ţinut seama
până în acest moment de perspectiva evoluţiei vieţii economico-sociale aflată sub
influenţa revoluţiei ştiinţifico-tehnice şi a aplicat o politică de distrugere a cercetării-
dezvoltării. Restructurarea întregii cercetări a început prin transformarea unor unităţi
de cercetare în societăţi comerciale care ulterior urmează să se privatizeze.
1.8. Planul de afaceri
Eşecul în afaceri nu este numai o consecinţă a unui management defectuos.

El reprezintă o consecinţă naturală a exigenţelor impuse de economia concurenţială.
De exmplu, conform unor statistici, în SUA, jumătate din noile companii private
eşuează în primii doi ani de la înfiinţare, iar 90 la sută se închid în primii zece ani
de viaţă. Milioane de companii mici se nasc în Japonia în fiecare an, dar peste
60 la sută dintre ele dispar în primii trei ani de activitate. Concurenţa, competiţia
tehnologică şi a procedurilor de conducere, capacitatea de adaptare la mişcările
pieţei şi caracteristicile personale, contribuie la succesul unora şi eşecul altora [19].
Un instrument important în evitarea eşecului în afaceri, este planul de afacere.
Planul de afaceri constituie pentru fiecare întreprindere (inclusiv pentru
întreprinderile inovative) un instrument cu ajutorul căruia, întreprinderea caută să-
şi demonstreze credibilitatea şi să ofere garanţii în faţa partenerilor cu care are sau
intenţionează să aibă relaţii economico-financiare, comerciale, manageriale sau de
altă natură [1].
Cu ajutorul planului de afaceri, elaborat de către o întreprindere, aceasta
urmăreşte să-şi atingă următoarele obiective:
· Prezentarea intenţiilor pe termen scurt, mediu şi/sau lung pe care şi le-a propus
întreprinderea în strategia sa, în obiectivele strategice urmărite şi în programele
stabilite pentru realizarea acestora.
· Evidenţierea motivaţiilor şi argumentelor care oferă certitudinea că obiecti
vele urmărite vor fi realizate.
· Demonstrarea faptului că prin planul de afaceri propus întreprinderea poate
să-şi realizeze obiectivele asumate.
Întocmirea unui plan de afaceri implică o amplă analiză diagnostic a
întreprinderii, unde sunt prezentate numeroase date economice, tehnice, comerciale,
financiare ş.a.
Din punct de vedere al utilităţii, un plan de afaceri poate servi întreprinderii
pentru obţinerea de credite bancare, de atragerea investitorilor din ţară sau din
străinătate, realizarea unor alianţe strategice sau asocierea între întreprinderi,
fuzionările între întreprinderi.
În principal, strucutura planului de afaceri trebuie să conţină următoarele
capitole:
· descrierea întreprinderii;
· oferta de produse şi servicii;
· piaţa de desfacere;
· strategia firmei;
· managementul firmei; situaţia financiară.
Capitolele prezentate pot fi mai mult sau mai puţin dezvoltate, în funcţie de
dimensiunea planului de afacere şi a scopului pe care şi l-a propus întreprinderea.
Bibliografie
1. BERINDE, M., Planul de afaceri, INVENTICĂ ŞI ECONOMIE, anul

V, nr. 11(59)-12(60), noiembrie-decembrie 2001, p. 39-43.
2. BRAN, P., Relaţiile financiar-bancare ale societăţilor comerciale,
Editura TRIBUNA ECONOMICĂ, Bucureşti, 1994
3. CIOCODEICA, M., Standardizarea ţi implicaţiile acesteia asupra
procesului de integrare europeană, INSTITUTUL ROMÂN DE
STANDARDIZARE (IRS), Bucureşti, 1993
4. CONSTANTIN, I., Brevetarea în străinătate, Editura ALL, Bucureşti,
1993, p. 22-23
5. FREEMAN, C., PEREZ, E., Structural Crises of Adjustment, Business
Cycles and Investment Behavior, in: Technical change and Economic
theori, Editura PINTER, London, 1988
6. HLADCHI, P.,B., Spionajul economic armă a concurenţei capitaliste,
Editura POLITICĂ, Bucureşti, 1985, p. 9
7. LANGE, O., Introducere în cibernetica economică, Editura
ŞTIINŢIFICĂ, Bucureşti, 1967

8. MAHIEUX, P., Gestion de l’innovation, Edition SIREY, Paris, 1978

9. MĂNESCU, M., Cibernetica economică, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1979
10. MIHĂESCU, O., (coordonator), Competitivitatea, progresul tehnic şi
protecţia mediului, factori în restructurarea ramurilor industriale şi a
activităţii agenţilor economici, Academia Română, Institutul Naţional
de Cercetări Economice, Institutul de Cercetare a Relaţiilor Interramuri
şi a Structurilor Industriale, Centrul de Informare Documentare
Economică, Bucureşti, 1993
11. NĂSTASE, I., G., LORENŢ, Al., Managementul Inovării. Inventatori şi
consilieri de brevete, Editura CONPHYS, Rm. Vâlcea, 2002.
12 NĂSTASE, I., G., Metode de evaluare şi de analiză a eficienţei
economice în transferul internaţional de tehnologii. Teză de doctorat,
specializarea Analiză economico-financiară, Facultatea de Contabilitate
şi Informatică de Gestiune, Academia de Studii Economice, Bucureşti,
2001.
13. NICULESCU, E., M., Cibernetica şi aplicaţiile ei în tehnica şi
economia industriei, Academia RSR, Bucureşti, 1973
14. RUSSU, C., Disfuncţionalităţi în sistemul naţional de C-D,
INVENTICĂ şi ECONOMIE, anul III, nr. 2(14)-3(15), februarie-martie,
1998, p. 20-23.
15. RUSSU, C., MIHĂESCU, O., PELINESCU, E., Creativitatea ştiinţifico-
tehnică şi inovarea industrială, Editura POLITICĂ, Bucureşti, 1989
16. SÂRBU, R, GRIGORIU, S, Certificarea, auditarea şi gestionarea
costurilor calităţii, Editura OSCAR PRINT Bucureşti, 1998, p. 274-286
17. ŢĂRAN, N., Managementul inovaţiei, Editura AMACORD, Timişoara,
1995
18. ŢICOVSCHI, V., Schiţa actuală de “portret” a inovării, ECONOMIE,
anul IV, nr. 3(39) – 4(40), martie-aprilie 2000, p. 33
19. *** Planul de afceri, Editura STAFF, Bucureşti, 1997, p. 22-36
INOVAREA ÎN CONTEXTUL
DEZVOLTĂRII DURABILE
COMPONENTĂ A POLITICII DE
REINDUSTRIALIZARE 2014 - 2020
IINNOVATION IN THE CONTEXT
OF SUSTAINABLE DEVELOPMENT
POLICY REINDUSTRIALIZATION
PART 2014 – 2020
Conf.univ.dr. Gabriel I. NĂSTASE1
Rezumat
Conform dezbaterii în cadrul Centrului Regional 6 “Nord – Vest” “Promovarea

şi orientarea dialogului social spre industrializare”, ca principală componentă
interdisciplinară a proiectului “Împreună pentru dezvoltarea dialogului social”, am
prezentat expunerea “INOVAREA ÎN CONTEXTUL DEZVOLTĂRII DURABILE
COMPONENTĂ A POLITICII DE REINDUSTRIALIZARE 2014 – 2020”. Uniunea
Europeană şi implicit România au nevoie de o politică de reindustrializare care să
conducă la creşterea economică şi crearea de locuri de muncă, prin promovarea
inovării în contextual dezvoltării durabile.2
Cuvinte cheie: globalizare; politică; strategie; reindustrializare; inovare;

dezvoltare durabilă;
Summary
According to the debate in the 6th North-Western Regional Center

„Promoting and orienting social dialogue towards industrialization”, as the main
1
2
��
Articolul reprezintă expunerea pe care am prezentat-o conform tematicii dezbaterii în cadrul Centrului Regio-
nal 6, ”N-V” – ”Inovarea în contextul dezvoltării durabile, componentă a politicii de reindustrializare 2014-
2020”, ca principală componentă interdisciplinară a proiectului ”Împreună pentru dezvoltarea dialogului social în
România” (I. D. Proiect 64204 finanțat prin FSE, P.O.S.D.R.U. 2007-2013, în concordanță cu prevederile legislației
comunitare și naționale), Cluj-Napoca, 08 octombrie 2013.
interdisciplinary component of the project „Together for the development of the
social dialogue” we presented the „INNOVATION IN THE CONTEXT OF THE
SUSTAINABLE DEVELOPMENT OF THE REINSTALLATION POLICY 2014-2020
„. The European Union and implicitly Romania needs a re-industrialization policy
that leads to economic growth and job creation by promoting innovation in the context
of sustainable development.
Key words: globalization; policy; strategy; reindustrialization; innovation;

sustainable development;
1. Introducere
C onform dezbaterii în cadrul Centrului Regional 6 “Nord – Vest”

“Promovarea şi orientarea dialogului social spre industrializare”,
ca principală componentă interdisciplinară a proiectului “Împreună pentru
dezvoltarea dialogului social”, am prezentat expunerea “INOVAREA ÎN
CONTEXTUL DEZVOLTĂRII DURABILE COMPONENTĂ A POLITICII DE
REINDUSTRIALIZARE 2014 – 2020”.
Uniunea Europeană şi implicit România au nevoie de o politică de
reindustrializare care să conducă la creşterea economică şi crearea de locuri de
muncă, prin promovarea inovării în contextual dezvoltării durabile.
1.1. Probleme globale ale dezvoltării socio-economice
Pe fondul schimbărilor ce au apărut după a nul 1989 în viaţa social – politică

şi economică a României, odată cu punerea bazelor noii economii de piaţă şi a
instrumentării reformelor economice, a apărut o creştere evidentă a interdependenţelor
între dezvoltarea economică, tehnologică, protecţia mediului şi protecţia socială.
În acest caz, economia trebuie înţeleasă ca un mijloc de realizare a finalităţii
social umane, a cărei creştere trebuie să fie de tip sociocentric şi nu economocentric.
De aici necesitatea de a aborda procesele creşterii economice de pe poziţii
mult mai generoase în sensul depăşirii cadrului îngust al triunghiului creştere
– resurse – mediu cu un perimetru mai larg al pătratului economie – tehnologie –
social – ecologie. Acest concept o dată aplicat va permite modelarea unei economii
concurenţiale absolut necesare pentru o dezvoltare economico – socială durabilă.
La intersecţia a trei zone de mare interes economic, România constituie un
punct de legătură vital între ţările Europei de Est, Europa Centrală şi Asia Centrală,
prin coexistenţa în mod unic a unei serii de elemente favorabile, cum ar fi:
- o amplasare geografică strategică, la intersecţia căilor comerciale
tradiţionale, prin care se asigură accesul la o piaţă de peste 200 milioane de clienţi
potenţiali, poziţia României pe continentul european permiţând multiple conexiuni
între zone de mare interes: Europa Centrală şi de Vest pe de o parte, Marea Neagră
şi, în continuare, Ucraina, Federaţia Rusă şi regiunea Caucazului, pe de altă parte.
De asemenea, spre sud se pot stabili legături foarte rapide cu Turcia, Grecia
mediteraneană şi Orientul Mijlociu;
- o piaţă internă importantă, care numără 23 milioane de clienţi, a doua ca
mărime între ţările Europei Centrale;
- o varietate de posibilităţi de navigaţie fluvială şi maritimă;
- o mare varietate de resurse naturale, suprafeţe agricole fertile, important
potenţial turistic, România posedând cel mai valoros potenţial agricol din Europa,
depăşit numai de Franţa (al doilea ca mărime după Franţa);
- o structură industrială diversificată care cuprinde o gamă întreagă, de la
industria minieră şi a construcţiilor de maşini, până la producţia de bunuri de consum;
- o forţă de muncă calificată, bine pregătită; numărul, calitatea şi structura
populaţiei, constituind componenta cea mai dinamică, impunându-se ideea că
adevărata forţă a acestei pieţe este nivelul educaţional;
- o datorie externă relativ mică în comparaţie cu celelalte ţări est – europene.
Toate acestea susţin interesul pentru România ca factor decisiv de stabilitate în zonă,
cu potenţial de colaborare maxim.
În timpul ultimilor patru ani, eforturile României s-au îndreptat către
introducerea elementelor esenţiale ale reformei economice: promovarea unei
politici comerciale deschise şi permeabile, liberalizarea schimburilor comerciale, în
conformitate cu reglementările GATT; adoptarea unui sistem de tarife vamale pe
baza sistemului armonizat; liberalizarea importului şi exportului de mărfuri către/
dinspre teritoriul vamal al României; realizarea unui program de privatizare, prin
care să se permită şi să se încurajeze participarea străină.
Datorită acestor măsuri, produsele româneşti beneficiază la ora actuală de
diferite forme de tratament nediscriminatoriu sau preferenţial, ceea ce înseamnă
posibilităţi sporite de a pătrunde sau recuceri anumite pieţe la scară mondială.
Evoluţia înregistrată până în prezent de sectorul comerţului exterior al
României nu reflectă nici pe departe înaltul potenţial economic şi nici posibilităţile
oferite de cadrul legal existent, cât şi de acordurile bi sau multilaterale încheiate de
ţara noastră. Totuşi, indicatorii economici arată că acest sector dispune de multiple
posibilităţi care să permită o relansare rapidă, de natură să contribuie cu siguranţă la
refacerea întregii activităţi economice a ţării.
Până în prezent, economia mondială nu a fost martora nici unui caz de
dezvoltare spectaculoasă a vreunei economii în tranziţie în lipsa unei infuzii de
capital străin. Pentru România, aportul de investiţii străine se dovedeşte extrem de
important.
Pornind de la considerentul că investiţiile străine constituie factorul determinant
în realizarea ajustării structurale a economiei naţionale, au fost indentificate anumite
sectoare economice prioritare în desfăşurarea acestui proces: industria alimentară
şi industriile complementare, industria energetică, a bunurilor de consum,
transporturile, telecomunicaţiile, alte sectoare industriale (al materialelor de
construcţii şi al materialelor speciale pentru industrie, industria celulozei, hârtiei şi
ambalajelor); turismul, sectorul serviciilor (bancar, asigurări, consultanţă).
Suntem incluşi cu toţii într-o economie mondială dominată mai mult decât
oricând de interdependenţe şi interacţiuni tot mai strânse între ţările şi regiunile care
o compun. Nici o ţară nu poate ignora această realitate şi nici nu se poate dezvolta în
condiţii de izolare sau fără să colaboreze cu celelalte ţări.
Dar în timp ce dezvoltarea în condiţii de izolare iese definitiv din discuţie,
stimularea complementarităţilor unei ţări cu state sau regiuni în vecinătate poate
conduce cu siguranţă la o evoluţie economică semnificativă.
După cum este şi normal, atenţia noastră se îndreaptă cu precădere asupra
vecinilor din Europa şi asupra ţărilor riverane la Marea Neagră.
România se bucură de o serie întreagă de avantaje comparative şi de îndeplinirea
condiţiilor preliminare, de natură să o recomande ca un partener demn de încredere
pentru companii şi ţări din întreaga lume şi ca o nouă alternativă de pătrundere în
Europa pentru comerţul internaţional şi investiţiile străine.
România de astăzi parcurge – aidoma tuturor statelor din centrul şi estul
Europei – un complex proces de tranziţie şi reformă, care vizează revenirea ei
în rândul statelor democratice şi cu economie de piaţă cât mai eficientă. Motorul
transformărilor economice şi sociale, aflate în plină desfăşurare îl reprezintă industria.
Industria joacă un rol de primă importanţă în ansamblul economiei unui stat, fie el
dezvoltat, fie în curs de dezvoltare.
Procesul de reformă economică şi industrială a mai fost influenţat, în ultimii
ani, pe lângă factorii interni şi de contextul politic, economico – financiar şi comercial
existent pe plan internaţional. Altfel spus, peste dezechilibrele industriei româneşti,
s-au suprapus, cu consecinţe negative, recesiunea economică mondială, fenomenele
politico – militare, la nivel mondial şi zonal (conflictele armate, embargouri, măsuri
protecţioniste etc.).
Această realitate, precum şi faptul că România parcurge un complex proces de
tranziţie şi reformă, dificil dar necesar, reclamă cu acuitate cerinţa de a face politică,
politică economică naţională, bineînţeles prin modalităţi, pârghii şi instrumente
adecvate economiei de piaţă.
Dar, a face politică economică naţională, în contextul european şi mondial
al începutului de mileniu 3, înseamnă a ţine cont de particularităţile economiei
româneşti, de complementarităţile ei în zona noastră geografică, cât şi a pune în
valoare, într-un mod inteligent, avantajele comparative proprii – care nu sunt puţine
– în această competiţie a „supravieţuirii economice”.
Orice dezvoltare bine orientată poate conduce în timp la o criză de sistem.
În acest caz, polii bogăţiei şi ai sărăciei, foamei şi mizeriei se vor atinge exploziv,
răsturnând tot ce până la acea dată se numea ordine şi lege. Pentru că oamenii nu
doresc numai un anumit tip de dezvoltare care să le asigure existenţa, ci şi moralitate,
decenţă şi respect faţă de personalitatea lor. În prezent, politica economică a României
este, în fapt, un mijloc de reconversie şi eficientizare, de orientare şi utilizare a
fondului public, o opţiune structurală în materie de creştere economică şi comerţ
internaţional, iar orientarea spre structuri industriale cu aport important în crearea de
venit naţional nu poate însemna pentru România anilor ‚90 o renunţare, o abandonare
a sectoarelor şi subsectoarelor aşa-zise clasice, tradiţionale, ci numai o adaptare, o
optimizare etapizată, controlată în bună măsură, a aparatului productiv intern la
cererea europeană (mondială) de produse şi servicii industriale.
Problemele cu care se confruntă în prezent omenirea sunt: subdezvoltarea,
criza alimentară şi energetica, a materiilor prime şi poluarea. Toate aceste elemente
generează tensiuni crescânde care într-o zi pot ajunge la limita suportabilului.
De aceea, procesele economice şi sociale trebuie orientate spre dezvoltare, spre
creativitate şi inovare, şi nu spre distrugere, spre agresarea mediului.
Procesele ce au loc în societate nu sunt procese mecanice, lineare, ci
termodinamice, ireversibile, complexe. De aceea şi modul de abordare şi de rezolvare
trebuie să fie pe măsura acestora pentru a înlătura barierele din calea progresului.
De cele mai multe ori procesul de reformă, angajat în efortul de depăşire a unor
limite economice care generează probleme sociale şi de mediu, scapă din vedere
soluţionarea unor probleme vitale pentru populaţie şi uneori factorii sociali şi
culturali ai dezvoltării.
Dezvoltarea nu reprezintă numai recuperarea unor decalaje economice. Ea
presupune punerea în valoare a resurselor unei societăţi pe toate planurile, a realizării
personalităţii membrilor colectivităţii şi a societăţii în ansamblul. O creştere
economică bazată pe stimularea consumului artificial, pe o risipă de resurse, pe
exploatarea lor cu efecte dezastruoase pe plan social – uman şi ecologic nu reprezintă
o variantă durabilă.
În acest sens, impunerea unor imdicatori economici care evidenţiază o creştere
economică în detrimentul protecţiei mediului s-a dovedit un eşec, întrucât s-a
promovat o industrializare brutală, o dezvoltare prin distrugere. De aceea dezvoltarea
economico – socială durabilă presupune un mod de gândire economic şi politic,
care nu trebuie condiţionat de eficienţa economică cu orice preţ. Modelele globale
ale dezvoltării economico – sociale durabile operează cu elemente de inovare de
protecţia mediului, de regândire a politicilor economice care să deblocheze poziţiile
ideologice progresiste.
În principal, obstacolele importante care apar în calea unor schimbări profunde,
sunt constituite din tiparele de gândire şi acţiune tributare unei anumite experienţe şi
optici determinate de:
- procese de învăţare neadecvate şi incomplete;
- înţelegerea deficitară a problemelor globale;
- dificultăţile stăpânirii complexităţii;
- optica pe termen scurt;
- lipsa anticipării;
- insufucienta participare la dezvoltare, la decizii, la educaţie, cultură şi
informaţii etc.;
- concepte neadecvate.
Edificarea unei noi ordini internaţionale cere revizuiri tehnico – conceptuale de
fond, pentru a fi capabile să furnizeze răspunsuri şi soluţii adecvate noilor probleme
cu care se confruntă în prezent omenirea. Nu trebuie neglijat faptul că în general
globalitatea şi interdependenţa generează noi modele economice, iar decalajele
economice, tehnologice, subdezvoltarea se datoresc lipsei unor resurse financiare,
tehnologiei sau de forţa de muncă calificată.
Elaborarea conceptului de dezvoltare economico – socială durabilă încearcă să
rezolve concertat, la scară planetară problemele cu care se confruntă în prezent, mai
mult ca oricând, omenirea. De exemplu calculele au dovedit că există încă imense
rezerve potenţiale, atât în ceea ce priveşte extinderea terenurilor cultivabile, cât şi
creşterea randamentului în ţările în curs de dezvoltare (care se situează uneori la sub
1/3 faţă de cele din ţările dezvoltate). Aceste rezerve nu pot fi puse în valoare însă din
cauza lipsei de factori de producţie în ţările în curs de dezvoltare: capitaluri, tehnică
de lucru, tehnologii şi cunoştinţe ştiinţifice adecvate, îngrăşăminte, antidăunători,
irigaţii soiuri selecţionate, calificări umane, etc.
Dacă producţia de îngrăşăminte ar spori până la sfârşitul secolului de 5 ori,
plusul de recoltă obţinută pe această cale ar putea asigura hrana pentru încă 3 miliarde
de locuitori. Circulaţia materiilor prime în principal din ţările în curs de dezvoltare
spre cele dezvoltate şi a produselor obţinute din aceste materii prime din ţările
dezvoltate spre cele subdezvoltate, emigrarea specialiştilor din ţările subdezvoltate
spre cele dezvoltate, insuficienţa unui transfer internaţional de tehnologie din
ţările dezvoltate către ţările subdezvoltate creează o creştere a entropiei în ţările
subdezvoltate, o accentuare a dezordinii la nivelul fiecărei structuri economice. De
aceea, înlăturarea acestor aspecte, se face prin modificări structurale, prin instaurarea
unor relaţii internaţionale echitabile între ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate şi
reglarea fluxului de resurse financiare.
Există deja ţări unde entropia a crescut peste nivelul admisibil. În acest sens,
pot fi exemplificate numeroasele conflicte militare, care provoacă distrugeri uriaşe
economiei ţării respective, precum şi numeroase victime omeneşti. În aceste ţări
nivelul entropic al proceselor a fost adus în situaţia de colaps economic, financiar,
social si ecologic, punându-se în pericol transmiterea acestei stări şi altor ţări. De
asemenea, criza internaţională, tineretul, aglomerările urbane, expansiunea şomajului,
criminalitatea, sinuciderile, traficul de droguri, terorismul etc. sunt factori generatori
de creştere a entropiei unui sistem economic, social şi politic al unei ţări.
Criza economică actuală nu este o criză clasică, care nu poate fi desprinsă
de contextul ei social-politic. Actualul model de dezvoltare capitalist, exagerat de
mult apreciat de către anumiţi oameni politici din ţară, nu mai poate fi urmat, ci
dimpotrivă trebuie schimbată esenţa şi structurile actualului tip de dezvoltare şi
găsit un sistem economic care să ofere posibilitatea supravieţuirii omenirii într-o
perspectivă îndelungată, cu un nivel de trai satisfăcător.
Aceasta este esenţa existenţei umane dincolo de orice etichetare a unui sistem
politic, social şi economic al unei ţări. Poate nu trebuie să manifeste o poziţie neutră
faţă de exploatarea iraţională a resurselor biosferei şi faţă de modul defectuos de a
stabili preţurile, întru-cât se poate ajunge la accentuarea crizei ecologice. Piaţa în
înţelesul complex al său ar trebui considerată ca „barometru al optimului economiei
naţioanale”.
De aceea, eforturile pentru continuarea unei economii de piaţă, deci pentru
dezvoltarea unei ţări, trebuie orientată către cel puţin două direcţii:
- eliminarea risipei şi introducerea unui consum raţional de resurse;
- extinderea prin intermediul cercetării ştiinţifice şi tehnologice a sferei
resurselor cunoscute şi utilizate în prezent.
În felul acesta se poate garanta introducerea raţionalităţii în creşterea
economică a ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic prin evitarea risipei
în consum şi a asigura o creştere economică în contextul interconexiunilor dintre
dezvoltare şi progres. Numai în această situaţie se poate ajunge la o finalitate social-
umană în care majoritatea segmentelor socio-profesionale îşi găsesc satisfacţia unei
existente decente.
Deja în unele ţări, în rândul unei mai mari categorii de cetăţeni, se manifestă
tendinţe puternice privind aspiraţia pentru înflorirea personalităţii, dezvoltarea
preocupărilor pentru justiţia socială şi creşterea gradului de participare la viaţa
social-politică, la decizii, de asumare a unor responsabilităţi crescânde etc.
Nu întotdeauna de deteriorarea mediului trebuie făcută responsabilă
dezvoltarea. Dimpotrivă dezvoltarea, industrializarea şi tehnologia trebuie să
constituie principalii factori de ameliorare a mediului. De aceea, lucrurile trebuie
privite de pe alte poziţii şi anume de pe cele în care se cer schimbate nu numai
tehnologiile poluante, ci şi atitudinile, modul de gândire şi de acţiune, concepţiile şi
instituţiile incompatibile cu o dezvoltare echilibrată şi raţională din punct de vedere
etic, a finalităţii social-umane. Cu alte cuvinte, se cere creat un echilibru necesar
între diferite medii de viaţă: natural, economic, social, spiritual etc. şi asigurat un nou
tip de creştere, de dezvoltare şi progres într-un cadru structural bio-geo- economic
adecvat şi coerent.
Într-un cuvânt trebuie înţeles faptul că omul trebuie să trăiască în mijlocul
unei structuri de tipul „economic-ecologic-tehnologic şi social politic”. De aceea
pentru a înţelege rolul conceptului de dezvoltare economico-socială durabilă, în
existenţa umană trebuie să clarificăm noţiunile de creştere economică, dezvoltare
economică, progres şi biosocioeconomie.
Creşterea economică - produce modificări cantitativ şi calitativ al nivelului
potenţialului economic, în structura economică şi în indicatorii calitativi. În cea
mai mare parte, creşterea economică se realizează cu ajutorul investiţiilor destinate
amplificării potenţialului de producţie, prin crearea de noi locuri de muncă.
Dezvoltarea economică - permite determinarea unui fascicul mai larg de
transformări sociale, politice, tehnologice, culturale, educaţionale, organizaţionale,
instituţionale, în planul conceptelor şi al valorilor de bază, menite să favorizeze
creşterea şi să conducă la un real progres.
Conceptele şi valorile, structurile şi dinamismele pe care le creează tipul
de dezvoltare pe planuri largi (economic, tehnologic, cultural, educaţional, social,
politic, etic etc.) pot să constituie stimuli de accelerare a creşterii economice şi
deschiderii spre progres sau dimpotrivă, să le frâneze.
Progresul este condiţionat de tipul de creştere economică, de natura şi esenţa
dezvoltării, de rezultatele acestor două procese intercondiţionate. Ele se manifestă pe
planuri multiple ale vieţii economico-sociale, spirituale, culturale, eticii şi în toate
celelalte planuri, pe care se realizează în fapt o veritabilă îmbunătăţire a sistemelor
materiale şi spirituale a tuturor membrilor societăţii, o mai mare justiţie, echitate şi
eficacitate a colectivităţii, o satisfacere mai mare a aspiraţiilor sociale şi individuale
ale membrilor societăţii.
Biosocioeconomia
Transferurile enegetice, preluarea resurselor naturale, obiectele produse,
mediul artificial construit, nu au fost întotdeauna în concordanţă cu criteriile
economice şi sociale raţionale, compatibile şi pe termen lung.
În orice epocă, orânduire socială, a existat o interdependenţă între problema
demografică, resursele naturale, mediul ambiant şi dezvoltarea social-economică.
Raportul între mediul ambiant şi dezvoltare constituie în momentul de faţă problema
centrală cu care se confruntă în momentul de faţă umanitatea şi asta în condiţiile
în care complexitatea acestui raport şi ansamblul implicaţiilor sale este prezent la
fiecare nivel al politicii fiecărui stat.
În acelaşi timp, este un fapt recunoscut, acela că în spatele manifestării
exterioare a problemelor inerente acestui raport se găsesc mai profund înrădăcinate
forţe sociale şi politice a căror adevărată dimensiune este încă extrem de dificil de
evaluat. Aspectele negative ale dezvoltării economice care abundă în viaţa de zi
cu zi, caracterizate prin poluarea apei, a solului şi a aerului, cu consecinţele grave
care decurg de aici pentru sănătatea şi bunăstarea omului, au impresionat profund
specialiştii în mediul înconjurător.
Toate aceste aspecte negative legate de mediul înconjurător îşi au în acelaşi
timp sursa într-o dezvoltare economică tradiţională şi, a unei proaste administrări de
către om a ecosistemelor naturale. Aceste perturbaţii ecologice nu sunt localizate, ci
dimpotrivă, prin ele însele şi prin intermediul interacţiunilor lor cu alţi factori, ele
demonstrează o dimensiune regională sau mondială.
Nesatisfacerea necesităţilor trebuinţelor umane fundamentale au creat presiuni
necruţătoare asupra exploatării neraţionale a mediului înconjurător. Distrugerea
pădurilor, pierderea terenurilor arabile, scăderea productivităţii ca o consecinţă
a maladiilor şi malnutriţiei şi solicitarea crescândă asupra ecosistemelor fragile,
care rezultă atât de des din pauperizare, au consecinţe la fel de importante ca şi
poluarea creată de industrie, tehnologie şi supraconsum, toate acestea se constituie ca
elemente ce conduc indubitabil la epuizarea rapidă a resurselor de bază naturale. Deci
problema care se pune acum la nivelul umanităţii este aceea a realizării echilibrului
între amenajarea mediului înconjurător şi cel al dezvoltării economice.
Această relaţie de complementaritate generează în preocuparea echipelor de
specialişti, economişti, oameni politici etc., profunde mutaţii în gândire şi decizie.
Dacă până de curând, era un fapt curent acela de a caracteriza problemele mediului
înconjurător, în termeni de poluare şi de a măsura dezvoltarea economică şi socială,
în termeni de creştere a produsului naţional brut, acum în momentul confruntării pe
plan ideatic, lupta împotriva poluării se face concertat cu cea a dezvoltării economico-
sociale, fără ca această luptă să producă o frână, o ameninţare la adresa dezvoltării
sau o neglijenţă în supravegherea şi protecţia mediului înconjurător.
Progresele notabile, obţinute până în prezent, au demonstrat existenţa
convergenţei între cele două probleme globale ale existenţei umanităţii, acum
în pragul mileniului trei. Deci scopul ultim al politicilor de amenajare a mediului
înconjurător şi de dezvoltare este îmbunătăţirea calităţii vieţii. În aceste condiţii sunt
necesare noi tipuri de dezvoltare social- economică, capabile să lege dezvoltarea de
constrângerile şi posibilităţile pe care resursele de bază naturale le impun tuturor
activităţilor umane.
Perspectivele pe care le oferă viitorul tehnico-ştiinţific, generate de noi
descoperiri din spaţiul nostru de viaţă, biosfera, ne va pune în situaţia de a beneficia
de alte progrese capabile să ne îmbunătăţească mult propria bunăstare.
Puterea mareelor şi a curenţilor marini, secretele diversităţii genetice şi ale
complexităţii biochimice care ne înconjoară sunt tot atâtea caracteristici ale lumii
care rămân încă neexplorate dar care în acelaşi timp pot pune în pericol existenţa
noastră prin acţiuni imprudente.
În legătura noastră cu biosfera, într-o mai bună înţelegere a factorilor complecşi
biologici, biochimici, ecologici, socio-economici şi tehologiei care afectează procesul
de dezvoltare, rezidă cheia îmbunătăţirii calităţii vieţii noastre datorită noilor tipuri
de dezvoltare. Viitorul ne pregăteşte acum şi acest lucru nu trebuie neglijat de noua
gândire economică pe care mulţi dintre noi încercăm să o înţelegem.
În felul acesta se prefigurează importanţa procesului de reformă, care include
şi activitatea de comerţ exterior ca factor important în procesul de stabilizare
economică. De aceea este absolul necesar să se facă şi o anumită specificaţie între
interdependenţa economie -tehnologie - ecologie şi activitatea de comerţ exterior,
factor stimulator al unei activităţi economico-sociale durabile.
În activitatea de comerţ exterior - ca urmare a punerii în aplicare, în cadrul
reformei, a principalelor instrumente specifice economiei de piaţă şi anume:
demonopolizarea activităţii de export-import, liberarizarea activităţii de export-
import, corelată cu actele juridice convenite pe plan internaţional de România, noul
tarif vamal şi folosirea acestuia în procesul negocierilor comerciale internaţionale,
introducerea sistemului DRAW BACK pentru rambursarea taxelor vamale de import
- rezultatele reformei s-au concretizat în principal prin: realizarea cadrului juridic
general al sistemului de instrumente şi mecanisme de politică comercială specifice
economiei de piaţă, precum şi prin regulile şi disciplinele regimului de export-import
conţinute în norme juridice care asigură protecţia în condiţii flexibile, stimularea
producătorilor naţionali şi libera concurenţă în raport cu piaţa externă.
De asemenea, există un dezechilibru în comerţul reciproc, iar structura
livrărilor de mărfuri este necorespunzătoare. Dat fiind că economiile acestor ţări sunt
economii complementare, dependente structural, trebuiau căutate soluţii practice de
instituire a unor relaţii caracteristice economiei de piaţă, care să faciliteze dezvoltarea,
amplificarea colaborării comercial-economice. Practic, prin distrugerea aceste pieţe,
s-a pierdut unul dintre elementele de bază ale stabilităţii economice, necesar în
procesul de restructurare a relaţiilor economice interne ale tuturor acestor state.
Într-o perioadă în care pe fundalul crizei economice mondiale, statele
dezvoltate caută noi pieţe de desfacere sau creează altele noi, în această parte a lumii,
cu aproape jumătate de miliard de consumatori, piaţa este dezintegrată, fără a se pune
nimic în loc.
Se doreşte refacerea pieţelor şi revigorarea exporturilor tradiţionale în care
România a fost prezentă cu rezultate pozitive o lungă perioadă (fostele ţări CAER,
Africa, Orientul Mijlociu), zone care au constituit şi o importantă sursă de materii
prime. În acest context, pentru aceste pieţe, se va încerca o reabilitare a exporturilor
de produse industriale cu grad ridicat de prelucrare, avans ciclul lung de fabricaţie,
cum ar fi: maşini, utilaje tehnologice, obiective complexe, a căror pondere la export,
în perioada 1991-1993, a înregistrat scăderi drastice cu toate că anterior acestea au
constituit o importantă componenţă în exporturile industriale tradiţionale Româneşti.
Desprinderea forţelor Republicii Sovietice de Rusia, reorganizarea acestora
în plan administrativ, restructurarea relaţiilor şi structurilor economice în sfera
financiară şi de credit bancar, fac ca direcţiile posibile de revigorare şi dezvoltare a
relaţiilor comerciale în plan economic să fie următoarele:
- refacerea cursurilor comerciale tradiţionale;
- folosirea de noi forme de colaborare în condiţiile trecerii la economia de
piaţă;
- stabilirea de legături directe între întreprinderi, firme, organizaţii (uniuni ale
industriaşilor şi întreprinzătorilor), precum şi între oameni de afaceri, inclusiv prin
schimb reciproc de delegaţii;
- punerea la punct a unui sistem mai eficient de stimulare şi sprijinire a
exporturilor vizând întărirea rolului EXIMBANK în creditarea şi garantarea
exporturilor prin acordarea unei „cote zero” de TVA, reducerea impozitului pe
profit aferent bunurilor şi serviciilor exportate, folosirea unor pârghii valutare prin
stimularea exporturilor, participarea agenţilor economici la târguri şi expoziţii
internaţionale;
- atragerea de capital şi tehnologie înaltă, în scopul modernizării economiei
prin realizarea de societăţi mixte, finanţarea sectoarelor productive, asigurarea bazei
materiale, crearea de noi produse cu grad sporit de tehnicitate care să corespundă
standardelor internaţionale în vederea pătrunderii cu aceste produse pe noi pieţe;
- activizarea comisiilor mixte guvernamentale paralel cu cea a comisiilor
oamenilor de afaceri şi organizarea unor misiuni economice care să conducă la
concretizarea domeniilor de interes comun identificate în relaţiile economice
internaţionale;
- liberalizarea în continuare a exporturilor prin reducerea numărului produselor
contingentate şi/sau interzise la export;
- perfectarea în continuare a cadrului juridic extern care are în vedere adaptarea
vechilor acorduri comerciale la noul context economic al României şi încheierea de
noi acorduri;
- continuarea procesului de renegociere bilaterală a acordurilor economice şi
de cooperare economică cu ţările cu care sunt în vigoare încă vechile acorduri şi
negocierea de noi acorduri inclusiv cu republicile fostei Uniuni Sovietice;
- dezvoltarea cadrului juridic pentru cooperarea economică subregională în
zona Mării Negre, Balcani şi ţările din Europa Centrală şi de Est, asociate la C.E.,
incusiv pe calea negocierii Acordului de Liber Schimb;
- protejarea producătorilor naţionali constituie un alt obiectiv al stategiei, care,
în condiţiile de competitivitate şi în conformitate cu regulile specifice comerţului
internaţiomnal, include:
- asigurarea stabilităţii tarifului vamal;
- protecţia contra concurenţei externe neloiale;
- instituirea regimului vamal specific de import „end use” (utilizare finală),
conform practicilor internaţionale.
Prin esenţa lor, acordurile pot fi considerate ca veritabile mecanisme
de conducere macroeconomică, pe de o parte şi, de orientare a acţiunii şi
comportamentului agenţilor economici, în ceea ce priveşte stimularea producţiei
şi ofertei de export, restructurarea tehnologică, financiară şi de piaţă, inclusiv prin
importuri competitive, pe de altă parte.
Dezvoltarea cooperării şi încheierea de acorduri de zona de comerţ liber cu
ţările asociate reprezintă o bază a revigorării comerţului din fosta zonă CAER cât şi
o accelerare a procesului de integrare economică europeană.
Dependenţa economiei româneşti de importuri substanţiale de materii prime
şi energie, starea economiei în plin proces de tranziţie şi conjuctura internaţională
neprielnică, în numeroase cazuri fac ca în continuare, exporturile să fie devansate de
importuri.
Procesul incipient de redresare a activităţii industriale, poate fi considerat
semnalul opririi declinumui economic şi începutul procesului de manifestare a
efectelor politicii macroeconomice de stabilizare şi relansare economică.
Întârzierea cu care se resimt aceste efecte este explicabilă, dacă se are în
vedere inerţia mare, pe care o implică realizarea acestor ample procese corelate cu
acţiunile de retehnologizare şi restructurare industrială, aflate în desfăşurare, paralel
şi concomitent cu acţiunile de privatizare.
Previziunile domeniului industrial au în vedere efectele favorabile ale
măsurilor de politică macroeconomică ce vizează reactivarea procesului investiţional,
stimularea exportului în condiţii nedescriminatorii, specifice pieţei libere, conectarea
strânsă a ţării la fluxurile economice internaţionale şi intensificarea procesului de
privatizare a agenţilor industriali.
Datorită schimbărilor structurale ce au avut loc în Europa Centrală şi de Est,
tabloul general al pieţelor poate fi concretizat astfel:
- ţări cu potenţial economic însemnat şi cu pieţe de desfacere asigurate, dar
care pentru menţinerea şi dezvoltarea potenţialului lor economic, sunt mereu în
căutare de noi pieţe, acestea sunt, în general, ţările din Europa de Vest sau altfel spus,
ţările din Comunitatea Economică Europeană şi AELS;
- ţări cu capacităţi de producţie însemnate, dar care au cunoscut în ultimii ani
o cădere însemnată a producţiei, aceste ţări nu sunt încă în măsură să-şi valorifice
potenţialul de care dispun, inclusiv a forţei de muncă şi sunt în situaţia de a avea nivel
de viaţă scăzut.
Ca urmare, ţările din prima grupă nu-şi pot extinde pieţele de desfacere,
datorită, în principal, posibilităţilor reduse de consum ale ţărilor din cea de a doua
grupă. În acelaşi timp, ţările din cea de a doua grupă sunt obligate să-şi extindă pieţele
de desfacere, singura cale viabilă pentru utilizarea potenţialului de care dispun şi deci
pentru ridicarea calităţii vieţii oamenilor. Cu alte cuvinte o refacere a echilibrului cât
de cât acceptabilă, face necesară creşterea capacităţii de consum a ţărilor din Europa
Centrală şi de Est, inclusiv prin sporirea puterii de cumpărare a oamenilor, ceea ce
implicit conduce la o mai bună calitate a vieţii. Aceasta se poate realiza numai prin
valorificarea mai bună a potenţialului productiv existent, în condiţiile de rentabilitate,
respectiv cu productivitate sporită, cu cheltuieli mai puţine şi de calitate mai bună.
Ca urmare, devine absolut necesară desfăşurarea unui proces în care ţările din
Europa Centrală şi de Est, ar trebui să asigure, pe de o parte, într-o primă etapă, o
refacere a pieţelor dintre ele şi în etapa imediat următoare o dezvoltare a acestora, iar
pe de altă parte, pentru o serie de produse care sunt sau pot fi de pe acum competitive,
să-şi extindă pieţele de desfacere în Europa de Vest şi în alte ţări ale lumii.
Dacă înainte de 1989 România a avut un sold pozitiv al balanţei de comerţ
exterior atât pe ansamblu cât şi cu principalii săi parteneri, în prezent acest sold este
negativ, cu uşoare tendinţe de ameliorare.
Ponderea fostelor ţări membre ale CAER în totalul exportului românesc a
scăzut de la 33,2% în 1988, la 14,1% în 1993. Tendinţe asemănătoare sunt prezente şi
în ceea ce priveşte importurile. Ponderea însemnată, totuşi, a partenerilor comerciali
aparţinând fie fostului Bloc Comunist, fie altor ţări în curs de dezvoltare, face ca
riscul potenţial de neplată să se menţină la un nivel ridicat. Reducerea deficitului
existent în comerţul extern cu aceste ţări se poate realiza fie prin creşterea exportului
către ţările în tranziţie, fie prin reducerea importului.
În primul caz, chiar şi experienţa destul de scurtă de după Revoluţie ne-a arătat
faptul că riscul de neplată este extrem de ridicat, mai ales în cazul exporturilor pe
relaţia cu ţările CSI. În această situaţie, o sporire a exporturilor ar duce la creşterea
nejustificată a potenţialului de risc.
În al doilea caz, cea mai mare parte a importurilor din CSI este formată
din materii prime şi resurse energetice, ceea ce face ca dependenţa României de
resursele provenind din această zonă să fie considerabilă. În această situaţie, scăderea
importurilor implică o decizie politică de o complexitate maximă - creşte considerabil
ponderea în volumul total al exportului unor parteneri ca Germania, Franţa, China şi
Italia, ceea ce face ca riscul de neplată care poate apare în aceste relaţii comerciale
să se reducă foarte mult.
Creşterea economică devine viabilă în condiţiile în care cerinţele de resurse
energetice şi de materii prime sunt corelate cu programul ştiinţifico-tehnic, cu
protecţia mediului şi cu protecţia socială. În contextul actual al fenomenelor noi
apărute în economia mondială şi în România, procesul de restructurare economică a
condus la modificări în toate sectoarele şi mai ales în industrie. Aflată, în mare parte,
într-o situaţie energofagă, industria românească a trebuit să-şi reorienteze programele
de restructurare şi modernizare în direcţia structurilor de producţie în corelaţie cu
reducerea consumurilor de materii prime şi energie şi valorificarea superioară a
acestora.
Evoluţia resurselor de materii prime şi energetice conduce la dezvoltarea
proceselor de inovare şi transfer tehnologic şi la modelarea structurilor de producţie.
În felul acesta se produce o mişcare a preţurilor şi profiturilor, în ritmul înlocuirii
produselor vechi cu produse mai noi, la costuri de producţie corelate cu cele sociale
şi cu cele de protecţia mediului. Între piaţă şi concurenţă se stabilesc în permanenţă
relaţii de interdependenţă, care au ca efect înnoirea întrepriderii inovative.
În prezent, structurile de producţie şi tehnologice parcurg un proces de
transformare de la economia de comandă la economia de piaţă. Criza economică
caracteristică perioadei de tranziţie nu este numai o criză a proprietăţii sau a
mecanismului economic sau a subconsumului, ci şi o criză managerială, a structurilor
de producţie şi tehnologice.
Dezvoltarea extensivă şi ulterior cea intensivă, fără a ţine seama de exigenţele
pieţii externe, a industriei româneşti, a creat anumite „malformaţii” din punct de
vedere al structurii macroeconomice. Acest fapt a creat ulterior o hipertrofie a
sectorului secundar–industrie şi construcţii, în comparaţie cu sectorul terţiar–
transporturile, comerţul, sistemul financiar–bancar, servicii etc. şi ulterior cu cel
cuaternar–învăţământul, ştiinţa şi cultura.
Ca urmare a acestui fapt s-a ajuns în situaţia ca starea actuală a economiei să
se caracterizeze prin grave distorsiuni şi dezechilibre structurale ale cererii şi ofertei.
Procesul restructurării unor ramuri industriale este inclus în conceptul dezvoltării
economice şi sociale durabile.
Din acest punct de vedere elementele de fundamentare a restructurării unor
ramuri industriale trebuie să constituie părţi componente ale dezvoltării durabile.
Competitivitatea şi factorii restructurării ei reprezintă elementele principale ale
ajustării structurale a dezvoltării economice şi sociale durabile, iar protecţia mediului
şi progresul tehnic, elementele determinante în realizarea unor tehnologii performante
şi nepoluante.
În acest sens, ramurile industriale energo-intensive (metalurgie, chimie,
materiale de construcţii), deţineau peste 45% din potenţialul de producţie industrială.
Aceste ramuri cu toate că erau consumatoare a peste 50% din resursele energetice
alocate industriei, ele nu produceau decât cel mult 19% din producţia industrială.
Unul dintre aspectele acestei ineficienţe economice, era reprezentat de lipsa de
modernizare a structurilor economice şi de liberalizare a deciziei de restructurare la
nivelul fiecărui agent economic, întrucât cu cât produsul prezenta un nivel mai înalt
de prelucrare, cu atât mai mult avem de-a face cu un aport valutar mai mare.
De exemplu: procesul de restructurare a industriei metalurgice în ţările
industrializate a început cu cel puţin 20 de ani în urmă şi a constituit elementul unei
reforme profunde cu implicaţii majore în abordarea dezvoltării economice şi sociale
durabile.
Pentru România, restructurarea industriei metalurgice constituie un proces
amplu, ce se desfăşoară la nivelul structurilor tehnologice, organizatorice şi de
personal, în contextul unui amplu proces de privatizare şi de adaptare a structurilor
economiei naţionale la cerinţele economiei concurenţiale; ori acest lucru se poate
realiza numai acţionând asupra scăderii costurilor de fabricaţie, respectiv prin
diminuarea consumurilor materiale şi energetice, printr-o mai bună organizare a
activităţii de producţie, printr-un transfer tehnologic eficient în condiţii de protecţia
mediului şi protecţie socială.
În prezent, în România mai sunt destui agenţi economici, care dau pe piaţă
produse nerentabile şi care lucrează în pierdere, cu o productivitate a muncii scăzută
şi un consum energetic considerabil. Pentru metalurgia românească, principalii
factori ai evoluţiei sale sunt:
- cererea de produse metalurgice;
- resursele de materii prime şi energetice;
- nivelul tehnologiilor;
- resursele financiare;
- forţa de muncă;
- capacităţile de producţie.
În aceste condiţii, principalele cerinţe de restructurare a industriei metalurgice
vor viza modificările în structura ofertei de produse metalurgice în corelaţie cu
evoluţia cererii interne şi externe şi modificările în structura tehnologică.
1.2. Conceptul de dezvoltare economică şi socială durabilă
Prezentarea succintă a acestui concept de dezvoltare econonico-socială

durabilă are rolul de a-l face pe cititorul mai mult sau mai puţin avizat să înţeleagă o
serie de interdependenţe şi corelaţii ale dezvoltării DURABILE.
O viziune globală a dezvoltării durabile s-ar putea referi la conexiunile
dintre indicatorii principali ai dezvoltării economico-sociale: creşterea populaţiei,
resursele de materii prime, creşterea economică, consumul populaţiei, protecţia
socială, mediul natural.
Terra a fost şi rămâne leagănul civilizaţiei umane, dar şi o uriaşă „corabie”
astrală, rătăcitoare prin imensul ocean cosmic, care are la bordul său peste 500 mii
de specii vegetale şi peste 1.000.000 de specii animale care au convieţuit milioane de
ani, până la apariţia omului pe Pământ, într-un echilibru aproape perfect.
Sintagma formulată de Lester R. Brown în „Istoria se grăbeşte” evidenţiază
importanţa deosebită a abordării globale, durabile în condiţiile actuale ale dezvoltării
societăţii.
„Ritmul istoriei se accelerează - subliniază autorul - pe măsură ce limitele
naturale ale pământului se ciocnesc cu cerinţele umane mereu în creştere. Din ce
în ce mai des exploatarea umană intră în conflict cu capacitatea de regenerare
a bancurilor de peşte, a pădurilor, a rezervelor de apă, a solurilor, precum şi cu
capacitatea ecosistemelor terestre de a absorbi bioxidul de carbon”.
Problema dezvoltării durabile este un concept lansat cu ocazia prezentării
raportului intitulat „Viitorul nostru comun”, în cadrul lucrărilor Comisiei Mondiale
de Mediu şi Dezvoltare din 1987 şi a fost definit ca fiind „Tipul de dezvoltare
care asigură satisfacerea necesităţilor prezente, fără a compromite posibilitatea
generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe”.
Conceptul implică asigurarea performanţelor pe trei planuri:
1. Economic, respectiv creşterea gradului de valorificare a resurselor şi
stoparea pierderilor de resurse neregenerabile.
2. Ecologic: evitarea degradării mediului.
3. Socio – cultural: asigurarea condiţiilor de viaţă de realizare umană.
În concordanţă cu realizarea obiectivelor dezvoltării durabile, politicile
economice şi de mediu urmează să suporte schimbări majore, care să conducă la
reducerea importurilor de resurse pe unitatea de efort util.
Economiştii secolului XX, printre care şi Nicolas Georgescu – Roegen [7],
au contribuit la elaborarea şi promovarea conceptului de dezvoltare economică şi
socială durabilă (viabilă). Acest concept a fost adoptat la cel mai înalt nivel politic, la
Conferinţa UNICED (Consiliul Naţiunilor Unite pentru Economie şi Dezvoltare) de
la Rio de Janeiro, în iunie 1992, ca scop al cooperării internaţionale şi al programelor
naţionale de acţiune. Principiile şi obiectivele dezvoltării durabile au fost înscrise în
Declaraţia de la Rio şi în Programul de acţiune Agenda 21, şefii de stat şi de guverne
din 118 ţări, participanţi la Conferinţă, convenind unanim că mediul şi dezvoltarea
economică şi socială sunt inseparabile. Cu acest prilej, dezvoltarea durabilă s-a
constituit în opţiune strategică globală pentru secolul următor, susţinând necesitatea
continuării dezvoltării economice şi sociale, dar şi a conservării stării mediului, ca
singura cale pentru creşterea calităţii vieţii.
Principiul general al dezvoltării durabile are în mod independent prima
responsabilitate pentru bunăstarea mentală, socială şi economică a fiecărui popor.
Pentru aplicarea acestui principiu este subliniată necesitatea de a "acţiona la
unison" în vederea adoptării diferitelor abordări şi măsuri.
· Dezvoltarea durabilă reprezintă o alternativă în condiţiile cooperării
la nivel global, regional şi local, iar asigurarea dezvoltării durabile constituie o
responsabilitate a fiecărui individ. Numai acţiunea guvernamentală singură nu
este suficientă pentru punerea în practică a dezvoltării durabile. Se poate spune că
reforma economică ce se află în derulare nu poate fi concepută în afara dezvoltării
economice şi sociale durabile, ci numai împreună cu aceasta. Oamenii de afaceri,
grupurile de interese, comunitatea ştiinţifică, învăţământul (educaţia), mass-media şi
organizaţiile neguvernamentale, trebuie să se implice prin acţiuni interdependente în
promovarea dezvoltării durabile şi consolidarea acţiunilor guvernamentale.
Multe ţări, inclusiv cele membre ale Uniunii Europene, operează cu acest
concept prin Comisiile Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă. Aceste comisii care
şi-au stabilit principii şi obiective proprii, în strânsă corelaţie cu reformele lor
economice, dar şi cu potenţialul economic şi social existent.
Plecând de la ideea că bunăstarea unui popor este tributară unei puternice
activităţi ştiinţifice şi tehnice, ţările dezvoltate din punct de vedere economic au
declanşat o puternică ofensivă în domeniu, ofensivă cunoscută sub denumirea
de revoluţie ştiinţifico-tehnică. Argumentată ca principal promotor al creşterii
economice, la rândul său, revoluţia ştiinţifico-tehnică a generat în perioada deceniilor
5 şi 6 o serie de teorii şi politici economice capabile să justifice acest amplu proces
organizatoric, economic şi financiar.
Într-un moment extrem de complicat al războiului rece, când pe scena lumii
aveau loc profunde modificări în plan politic, social şi economic, în joc erau puse
spre testare viabilitatea modelelor de dezvoltare şi a oportunităţilor faţă de aceste
modele.
Confruntată cu ideologiile epocii şi cu intoleranţele de o parte şi de alta a
cortinei de fier, soluţiile viabile ale problemei privind rolul revoluţiei ştiinţifico-
tehnice nu încercau să convingă pe nici unul dintre beligeranţi. Mai ales că succesele
obţinute în reînnoirea bazei tehnice şi creşterea producţiei de către ţările dezvoltate,
erau considerate fără precedent şi că rolul principal al acestor creşteri spectaculoase
erau atribuite revoluţiei tehnico-ştiinţifice.
O explicaţie în acest sens există şi este vorba de necesitatea creşterii
volumului producţiei internaţionale cerute de refacerea economică atât de necesară
după distrugerile războiului dar şi de expansiunea pieţelor, a lărgirii ariei puterii de
cumpărare şi a masei de cumpărători.
Abia spre sfârşitul deceniului şase şi începutul deceniului şapte, oamenii
de afaceri, politicienii precum şi alte segmente socio-profesionale au început
să conştientizeze limitele creşterii economice. Tot ceea ce se realizase în această
perioadă prin modelul de creştere economică, acum s-a dovedit a fi extrem de fragil
şi deficitar în acelaşi timp.
S-a constatat că nu este suficient ca respectivul model de creştere economică
să fie orientat în mod expres în direcţia creşterii veniturilor prin maximizarea
profiturilor, măririi capitalului fizic, a volumului de investiţii în uzine, infrastructură,
maşini, utilaje, instalaţii etc., fără a acorda atenţia cuvenită factorilor de mediu natural
şi uman. În plus, criza energetică, de materii prime, precum şi cea financiar-valutară
ar fi produs un puternic seism la nivelul economiei mondiale, agravând şi mai mult
problemele globale.
Mai mult, ofensiva organizată a opiniilor oamenilor de ştiinţă din diverse
domenii, cu privire la continuarea dezvoltării economice pe baza modelului de până
atunci a demonstrat opiniei publice, persoanelor de decizie politică şi economică,
pericolul privind degradarea ireversibilă a mediului ambiant, a însăşi civilizaţiei
umane.
Conferinţa mondială a O.N.U. de la Stockholm din 1972 care a avut ca obiect
primordial al dezbaterilor, protecţia mediului şi faimosul raport cu privire la limitele
creşterii economice conceput în urma unor responsabile dezbateri internaţionale
şi trimis de către Clubul de la Roma, au fost câteva din acţiunile suficiente pentru
a ajusta respectivul material şi de a-l orienta în direcţia economisirii energiei şi
resurselor, dar fără a obţine rezultatele scontate.
Au fost necesari anii de criză ai deceniului opt pentru a convinge unele
ţări dezvoltate şi instituţii financiare internaţionale să renunţe la modelul creşterii
economice, să adopte un model neoliberal monetarist şi să elaboreze politici
economice bazate pe acesta. Din păcate nu toate ţările s-au repliat la acest nou model
economic întrucât barierele şi disputele ideologice au avut un rol de frână.
La Conferinţa mondială U.N.C.E.D. a O.N.U. de la Rio de Janeiro din 1992, care
a avut în prim plan al ordinei de zi, problemele mediului şi dezvoltării, a fost adoptat
la cel mai înalt nivel politic, ca scop al cooperării internaţionale şi al programelor
de acţiune, conceptul de DEZVOLTARE DURABILĂ (VIABILĂ). Acest concept a
căpătat în prezent o dimensiune universală şi o largă circulaţie internaţională.
Iniţial, acest concept a fost lansat în 1987 cu ocazia prezentării unui raport
pregătit şi publicat de Comisia mondială şi independentă pentru mediu şi dezvoltare
condusă de Gro Harlem Brundtland, primul ministru al Norvegiei. Definiţia dată
dezvoltării durabile în acest raport intitulat Viitorul nostru comun este următoarea:
“Omenirea are capacitatea de a face ca dezvoltarea să fie durabilă, adică
de a asigura ca aceasta să facă faţă trebuinţelor prezentului, fără a compromite
posibilităţile generaţiilor viitoare de a satisface propriile lor trebuinţe. Conceptul
de dezvoltare viabilă implică limite, dar nu limite absolute ci limitările impuse de
actualul stadiu al tehnologiei şi de organizări sociale asupra resurselor de mediu şi
de capacitatea biosferei de a absorbi efectele activităţilor umane. Totuşi, tehnologia
şi organizarea socială pot fi gestionate şi perfecţionate încât să se croiască drum
pentru o nouă eră a creşterii economice”.
Principiile şi obiectivele dezvoltării durabile au fost înscrise în Declaraţia
de la Rio şi în programul de acţiune Agenda 21. Principiul general al dezvoltării
durabile este că fiecare stat are, în mod independent, prima responsabilitate pentru
bunăstarea mentală, socială şi economică a propriului său popor. Pentru punerea
în practică a acestui principiu este subliniată necesitatea de a acţiona la unison în
vederea armonizării diferitelor abordări şi măsuri.
Fiecare sector al societăţii trebuie să-şi aducă o contribuţie ştiinţifică, de
învăţământ şi de educaţie în acest sens. De asemenea, mass-media şi organizaţiile
neguvernamentale trebuie să se implice prin acţiuni independente pentru promovarea
dezvoltării durabile. Cooperarea naţională şi internaţională se sprijină reciproc în
acest domeniu.
Au existat dezbateri internaţionale largi privind definirea dezvoltării durabile,
precum şi stabilirea unor principii şi obiective operaţionale. În acest sens teoria
economică clasică a devenit desuetă iar abordarea analizei economice globale a
constituit temeiul promovării conceptului de dezvoltare durabilă. Punctul de plecare
şi sosire al economiei este valoarea, întrucât la baza ei stă munca, utilitatea şi forma
concretă de existenţă a materiei (substanţă, energie şi informaţie).
Dezvoltarea durabilă poate fi considerată creatoare de valori autentice dacă
poate conduce la o dezvoltare economică şi socială în armonie cu natura. Cu alte
cuvinte, dezvoltarea durabilă este un proces continuu al schimbării sociale la nivel
global, regional şi local, cu scopul de a asigura orice oportunitate generaţiilor prezente
şi viitoare de a avea o viaţă mai bună. Redresarea economică nu poate fi concepută
fără abordarea coerentă a interdependenţei dintre reforma economică şi dezvoltarea
durabilă. Particularizând această problematică la nivelul tematicii noastre, putem
evidenţia că dezvoltarea economică şi socială ecologic-durabilă înseamnă ajustarea
creşterii economice în limitele stabilite de natură, iar dezvoltarea economică, ca
rezultat al reformei economice este posibilă numai pe un fundament ecologic durabil.
Alternativa durabilităţii ecologice priveşte în mod egal atât ţările industrializate
cât şi pe cele în curs de dezvoltare. Să amintim numai două elemente de incomfort
social şi economic cum sunt deşeurile şi sărăcia şi vom constata universalitatea şi
viabilitatea lor pentru ambele grupuri de ţări mai sus menţionate.
În condiţiile dezvoltării durabile, abordările importante ale reformei economice
sunt: dezvoltarea şi adaptarea unei tehnologii cât mai raţional-ecologică, schimbările
fundamentale în obiceiurile de consum, valori şi mod de viaţă.
Fiecare proces iniţiat cu ajutorul reformei economice trebuie corelat cu cel al
dezvoltării durabile, pentru a nu se compromite redresarea economică. De exemplu,
procesul creşterii necontrolate a populaţiei în lume ar putea anula efectele pozitive
ale tuturor acestor măsuri.
Din punct de vedere ecologic, dezvoltarea durabilă ţinteşte atingerea şi
menţinerea nivelului material de bunăstare, adică dezvoltarea economică durabilă.
Orice lipsă de armonizare între procesul de reformă economică şi dezvoltarea
durabilă pot genera conflicte între diferite interese şi scopuri, precum şi între
interesele generaţiilor prezente şi problemele pe care le lăsăm generaţiilor viitoare.
Pentru dezvoltarea din timp a acestor conflicte, consideraţiilor ecologice trebuie să li
se acorde un loc important, bazat pe cunoştinţele tehnologice şi resursele disponibile,
în concordanţă cu cererea pieţei, dar şi cu anumite prevederi şi precauţii.
Din păcate conceptul de durabilitate ecologică, adaptabilitate la natură şi
diversitatea biologică sunt încă imperfect şi diferit înţelese iar informaţiile ştiinţifice
de care dispunem asupra lor sunt inadecvate. De aceea, în sensul celor prezentate,
avem nevoie de dezvoltarea indicatorilor, de mai multă cercetare ştiinţifică, practică
experimentală şi pregătire.
Multe dintre problemele actualei perioade de reformă economică au caracter
global. De exemplu, schimbarea climatică globală, ca rezultat al activităţii umane,
afectează nu numai pe cei ce au generat procesul poluării, ci şi pe ceilalţi cetăţeni
planetari. Deoarece, în acest caz, nici o naţiune sau stat nu are propria sa atmosferă.
Acesta constituie un exemplu de globalitate a procesului economic dar şi de
responsabilitate colectivă globală iar soluţionarea acestor probleme impune acţiuni
comune.
În cadrul Comunităţii Europene, mediul înconjurător a fost singurul domeniu
al politicii în care s-a acţionat de la bun început pe baza unor programe concepute pe
mai mulţi ani.
În perspectivă, acţiunile de protecţie a mediului se vor corela cu procesul
de dezvoltare economico-socială a ţării care trebuie să ţină seama de conceptul
dezvoltării durabile a economiei, exploatării resurselor şi calităţii mediului. Se
cunoaşte că intensitatea fenomenului de poluare este urmarea structurii economiei
şi în special a industriei, a cadrului legislativ existent şi a nivelului de educaţie
ecologică a cetăţenilor ţării.
În general, acest nivel se încadrează în limitele întâlnite în Europa, dar cu
accentuări în zone „critice” din România.
În aceste zone impactul fenomenului de poluare asupra factorilor de mediu
este deosebit de puternic iar efectele sunt deseori ireversibile. De aceea, reforma
economică durabilă în derulare, trebuie să ţină seama de criteriul protecţiei biologice,
derivat al dezvoltării durabile şi să-i acorde prioritate faţă de orice politică şi strategie
de menţinere sub control a fenomenului prezent în aceste zone critice.
Cu toate că există o infrastructură de protecţie a mediului în întreaga economie
naţională, nivelul tehnic şi calitativ nu atinge standardele internaţionale, iar aceasta
nu funcţionează integral, fapt care conduce la o serie de necorelări în ceea ce priveşte
politicile de protecţie a mediului. În România, şi nu numai, structura industriei şi
energeticii este poluantă prin natura resurselor folosite, a tehnologiilor şi produselor
rezultate, fapt pentru care procesul de reformă economică în general şi în special
cel al restructurării industriei şi a energeticii, ar trebui să-şi orienteze eforturile în
direcţia ameliorării sau rezolvării acestor probleme.
În noile condiţii de criză economică, ce implicit conduc la criza locurilor
de muncă, deci la crearea unor probleme deosebite în zona protecţiei sociale,
conservarea mediului, ar putea fi generatoare de beneficii şi de noi locuri de muncă
prin numeroase activităţi ce pot fi iniţiate de Guvern, dar şi de agenţii economici;
dacă ne gândim numai la valorificarea haldelor de steril, a celor de cenuşă din
energetică, a celor de zgură din metalurgie, de fosfogips, de nămol roşu (provenit de
la fabricarea aluminiului) este suficient să considerăm că aceste activităţi economice
vor crea numeroase locuri de muncă.
Putem aprecia că în favoarea realizării obiectivelor preconizate, pe termen
scurt, mediu, lung şi foarte lung, acţionează mai mulţi factori. Printre cei mai
importanţi se numără:
· Opţiunea politică a României de a face parte din structurile economice ale
Uniunii Europene, în care cele de protecţie a mediului au un rol esenţial;
· Aderarea României la tratate şi înţelegeri internaţionale privitoare la protecţia
mediului;
· Necesitatea integrării României în fluxurile internaţionale de produse şi
servicii care obligă la respectarea unor performanţe ecologice extrem de exigente;
· Existenţa unor rate ridicate de şomaj care în mod necesar solicită stimularea
interesului pentru protecţia mediului şi crearea de locuri de muncă;
· Diminuarea rezervelor unor resurse poate fi compensată prin ample măsuri
de creştere a eficienţei utilizării acestora, de conservare a resurselor existente şi de
extindere a cercetărilor în domeniul utilizării resurselor neconvenţionale;
· Utilizarea actualului potenţial de cercetare-dezvoltare în domeniul protecţiei
mediului, de învăţământ de specialitate, de capacitatea industriei de a realiza o parte
din utilajele şi echipamentele necesare domeniului;
· Experienţa ţărilor din U.E. poate ajuta România să-şi completeze cadrul
legislativ şi să-şi realizeze instrumentele necesare respectării acestui cadru.
Din păcate, în prezent, există o mulţime de factori restrictivi al căror număr şi
intensitate influenţează defavorabil realizarea obiectivelor propuse pentru protecţia
mediului. Dintre aceştia, cei mai importanţi sunt:
· Involuţia continuă a principalilor indicatori ai economiei;
· Lipsa instrumentelor de respectae a cadrului legislativ;
· Educaţia ecologică şi lipsa de autoritate a organizaţiilor ecologiste
neguvernamentale;
· Decizii politice.
Pentru armonizarea şi realizarea obiectivelor propuse este absolut necesar să

se elaboreze scenarii capabile să confere strategiei dezvoltării economico-sociale
caracterul de dezvoltare durabilă. În acest sens trebuie avut în vedere următoarele
aspecte:
· Valorificarea infrastructurii existente de protecţie a mediului;
· Colectarea, sortarea şi valorificarea deşeurilor de tot felul;
· Integrarea energetică a marilor platforme industriale şi reciclarea
subproduselor de proces;
· Colaborarea şi ajutorul extern absolut esenţiale pentru accelerarea reuşitei
obiectivelor, strategiilor şi politicilor de protecţie a mediului;
· Subvenţionarea industriei de la buget pentru stimularea pieţei ecoindustriei,
pentru colectarea-reciclarea deşeurilor şi modernizarea tehnologiilor;
· Valorificarea factorilor pozitivi pentru realizarea obiectivelor, politicilor şi
strategiilor de protecţie a mediului;
· Intensificarea factorilor de educaţie pentru a conştientiza populaţia cu privire
la nevoia de protecţie a mediului.
Criteriile de selecţie a scenariilor propuse trebuie să ţină seama de o serie de

factori. În primul rând de respectarea etapizării obiectivelor strategice sau politice
fixate şi al eforturilor materiale, umane, legislative, administrative, educaţionale etc.
cât mai reduse. În al doilea rând, trebuie apreciate acele scenarii în care protecţia
mediului generează profit, asigură locuri de muncă suplimentare, îmbunătăţeşte
performanţele de calitate ale produselor, măreşte competitivitatea produselor pe piaţa
internă şi externă.
Pentru realizarea obiectivelor cuprinse în scenariile pentru strategia de mediu
este necesar să se elaboreze politici sau programe adecvate care să susţină scenariul
respectiv. În acest sens, politicile legislative, de investiţii, ecologice şi financiare sunt
absolut necesare pentru asigurarea cadrului instituţional, pentru realizarea succesului
reformei economice în condiţiile dezvoltării durabile.
De asemenea, dezvoltarea socială, ca o altă componentă a dezvoltării durabile,
are ca scop asigurarea unei distribuţii echilibrate a bunăstării, exercitarea drepturilor
civile fundamentale şi satisfacerea navoilor de bază. Ea asigură, de asemenea,
participarea echilibrată la luarea deciziilor şi influenţarea cursului evenimentelor,
întrucât dezvoltarea durabilă ete caracterizată ca fiind un proces dinamic.
Obiectivul eliminării sărăciei, obiectiv atât de important al comunităţii
mondiale şi al ţărilor în curs de dezvoltare, poate fi realizat numai printr-o dezvoltare
socială dreaptă. Fiecare naţiune trebuie să acţioneze în cadrul comunităţii mondiale
pentru asigurarea unei părţi echitabile din noua tehnologie şi resursele naturale,
precum şi a bunăstării materiale, sociale şi culturale.
Oamenilor trebuie, de asemenea, să li se asigure drepturi egale garantate la
luarea deciziilor şi dezvoltarea propriilor culturi. Dimensiunea culturală (libertatea
intelectuală şi dezvoltarea etică) a dezvoltării durabile are ca scop prezervarea
creativităţii intelectuale şi culturale de la o generaţie la alta, împreună cu dezvoltarea
etică. Ea întăreşte, de asemenea, interacţiunea reciprocă dintre multiplele dimensiuni
ale conceptului de dezvoltare durabilă şi diversitatea culturală.
“Pentru România, acceptarea doctrinei dezvoltării durabile nu este o opţiune
benevolă, posibilă printre multe altele, ci reprezintă singura cale responsabilă de
proiectare a dezvoltării pe termen mediu şi lung, în concordanţă cu interesul naţional
şi cu cerinţele colaborării internaţionale” [23].
În acest sens, elaborarea de către Guvernul României a unei Strategii Naţionale
pentru Dezvoltare Durabilă a fost necesară pentru “corelarea obiectivelor dezvoltării
naţionale cu experienţa deja dobândită în Occident în privinţa calităţii vieţii umane
şi cu grija faţă de generaţiile viitoare…” [23].
Dezvoltarea durabilă înseamnă îmbunătăţirea progresivă şi menţinerea
bunăstării populaţiei în corelare cu cerinţele folosirii raţionale a resurselor naturale
şi ale conservării ecosistemelor. Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă şi-a
propus realizarea următoarelor obiective:
- Obiectiv fundamental:
Creşterea bunăstării şi prosperităţii individuale şi a ansamblului social la
nivel naţional, urmărind o dezvoltare economică în limitele de suport ale Capitalului
Natural, într-un mod care să garanteze şi calitatea vieţii generaţiilor viitoare.
- Obiective principale:
Asigurarea stării de sănătate a populaţiei. Asigurarea complementarităţii şi
corelării între toate sectoarele economice şi sociale, în scopul dezvoltării umane
durabile.
Stabilirea sectoarelor şi direcţiilor cu potenţial competitiv ca priorităţi ale
dezvoltării durabile, în contextul tendinţelor majore pe plan mondial şi în conformitate
cu obligaţiile internaţionale asumate de România.
Redimensionarea şi remodelarea structurii economico-sociale şi transformarea
ei într-un sistem durabil. Asigurarea unei creşteri continue şi stabile a nivelului de
trai şi în concordanţă cu criteriile de integrare în UE.
Stoparea procesului de deteriorare a Capitalului Natural şi iniţierea refacerii
acestuia. Dezvoltarea unui sistem legislativ şi instituţional coerent, compatibil
cu cel al ţărilor din UE şi consolidarea democraţiei prin stimularea participării
civice. Formarea resursei umane la nivelul exigenţelor ştiinţifice, tehnologice şi
informaţionale, pe plan internaţional din toate sectoarele economice şi sociale.
Monitorizarea şi evaluarea permanentă a performanţelor economice, sociale
şi de protecţie a mediului, printr-un sistem de indicatori cantitativi şi calitativi
determinabili [23].
1.2.1. Echilibrul economic şi dezvoltarea economico-socială durabilă
Echilibrul economic în condiţiile dezvoltării economico – sociale durabile

reprezintă un concept a cărui abordare trebuie să se facă în interdependenţă şi corelare
cu diferiţi factori care contribuie la realizarea acestui echilibru:
- echilibru financiar - egalitatea dintre nevoile de resurse financiare reclamate
de necesităţile producţiei şi circulaţia bunurilor şi serviciilor, pe de o parte şi
posibilitatea de acoperire a acestora pe de altă parte;
- echilibrul bugetar - egalitatea între veniturile şi cheltuielile statului;
- echilibrul monetar - concordanţa dintre masa banească existentă în circulaţie
şi cantitatea de bunuri şi servicii existente pe piaţă în condiţiile unei anumite viteze
de circulaţie a banilor;
- echilibrul balanţei comerciale sau de plăţi externe;
- echilibrul între dezvoltarea economică şi dezvoltarea tehnologică;
- echilibul între dezvoltarea economică şi protecţia mediului înconjurător;
- echilibrul între dezvoltarea tehnologică şi protecţia mediului înconjurător;
- echilibrul între dezvoltarea economică şi protecţia socială etc.
În aceeaşi manieră se realizează, prin diferite legături între factorii mai sus
amintiţi, dar şi între alţi factori echilibrul economic global, care poate fi localizat atât
la nivel microeconomic cât şi la nivel macroeconomic.
Echilibrul economic global este conceput ca rezultantă a unor echilibre
parţiale, deci ca interdependenţa şi corelaţia între diferite sisteme de echilibre
economice condiţionate de o multitudine de factori care determină realizarea acestor
echilibre. Legătura dintre aspectele cantitative şi calitative ale echilibrului economic
local sau global este exprimată de unitatea echilibrului economic funcţional şi a celui
structural.
Starea echilibrului economic funcţional este determinată de doi factori:
- resursele - care definesc potenţialul economic;
- necesităţile de resurse - pentru nevoile de consum productiv, social şi
individual, în timp ce starea echilibrului economic structural este dat de raporturile
structurale dintre diferite sectoare de activitate.
Deci, dezvoltarea economico-socială durabilă se realizează sub imperativul
echilibrului economic global, a evoluţiei în timp a variabilelor şi parametrilor
economiei naţionale.
1.2.2. Optimul economic şi dezvoltarea economico-socială durabilă
Dezvoltarea economico–socială durabilă presupune la un moment dat

realizarea unui optim economic între componentele sale. Realizarea optimului
economic al unui sistem economic presupune realizarea unei eficienţe economice
aflată în concordanţă cu interesele economice urmărite. Optimul economic nu poate
fi conceput în afara echilibrului economic şi a interdependenţelor dintre procesele
economice.
Aspectele negative ale dezvoltării economice care abundă în viaţa de zi cu zi
şi care sunt caracterizate prin poluarea apei, a solului şi a aerului, cu consecinţe grave
care decurg de aici pentru sănătatea şi bunăstarea omului, au impresionat profund
specialiştii în domeniul mediului înconjurător.
Aceste perturbaţii ecologice nu sunt localizate ci dimpotrivă, prin ele însele
şi prin intermediul interacţiunilor lor cu alţi factori, ele demonstrează o dimensiune
regională sau mondială. Nesatisfacerea (necesităţilor) trebuinţelor umane
fundamentale au creat presiuni necruţătoare asupra exploatării neraţionale a mediului
înconjurător.
Distrugerea pădurilor, pierderea terenurilor arabile, scăderea productivităţii ca
o consecinţă a maladiilor şi malnutriţiei şi presiunea crescândă asupra ecosistemelor
fragile, care rezultă atât de des din pauperizare, au consecinţe la fel de importante ca
şi poluarea creată de industrie, tehnologie şi supraconsum; toate acestea se constituie
ca elemente ce conduc indubitabil la epuizarea rapidă a resurselor naturale de
bază. Deci problema care se pune acum la nivelul umanităţii este aceea a realizării
echilibrului între amenajarea mediului înconjurător şi cea a dezvoltării economice.
Această relaţie de complementaritate generează, în preocuparea ehipelor de
specialişti economişti, oameni politici etc., profunde mutaţii în gândire şi decizie.
Dacă până de curând era un fapt curent acela de a caracteriza problemele mediului
înconjurător numai în termeni de creştere a produsului naţional brut, acum, în
momentul confruntării pe plan ideatic, lupta împotriva poluării se face concertat
cu cea a dezvoltării economico-sociale, fără ca această luptă să producă o frână,
o ameninţare la adresa dezvoltării sau o neglijenţă în supravegherea şi protecţia
mediului înconjurător.
Cu alte cuvinte, scopul ultim al politicilor de amenajare a mediului înconjurător
şi de dezvoltare este îmbunătăţirea vieţii. În aceste condiţii sunt necesare noi tipuri
de dezvoltare social-economică, capabile să lege dezvoltarea de constrângerile şi
posibilităţile pe care resursele de bază naturale le impun tuturor activităţilor umane.
descoperiri din spaţiul nostru de viaţă, biosfera, ne vor pune în situaţia de a beneficia
de alte progrese capabile să îmbunătăţească mult propria bunăstare.
care rămân încă neexploatate, dar care, în acelaşi timp, pot pune în pericol existenţa
noastră datorită noilor tipuri de dezvoltare.
Viitorul se pregăteşte acum şi acest lucru nu trebuie neglijat de noua gândire
economică pe care mulţi dintre noi încercăm să o înţelegem.
1.2.3. Probleme globale ale dezvoltării tehnologice şi protecţia

mediului înconjurător [25]
a) Mediul înconjurător
Politica Uniunii Europene în domeniul mediului înconjurător, astfel cum
se regăseşte în Tratatul Comunităţii Europene, este orientată spre atingerea unei
dezvoltări durabile prin includerea protecţiei mediului în politicile sectoriale
comunitare. Atingerea acestui obiectiv presupune introducerea unor standarde de
mediu ridicate şi respectarea câtorva principii foarte importante, precum: “poluatorul
plăteşte”, “răspunderea poluatorului pentru paguba produsă”, combaterea
poluării la sursă şi împărţirea responsabilităţilor între toţi operatorii economici şi
actorii locali la nivel local, regional şi naţional. Acquis-ul comunitar în domeniu
cuprinde instrumente legale, acoperind o largă varietate de domenii, inclusiv poluarea
apei şi aerului, managementul deşeurilor şi al substanţelor chimice, biotehnologia,
protecţia împotriva radiaţiilor şi conservarea naturii. Pe aceeaşi linie, statele membre
trebuie să asigure efectuarea unor evaluări a impactului asupra mediului înainte de
aprobarea anumitor proiecte de dezvoltare în sectorul public şi privat.
În România, după participarea la Summit-ul de la Rio de Janeiro, din 1992 şi
în vederea viitoarei sale aderări la Uniunea Europeană, conştientizarea problemelor
legate de mediu a crescut în mod semnificativ şi au fost luate unele măsuri pentru
combaterea acestor probleme. Mai mult, Acordul de Asociere între România şi
UE prevede că politicile de dezvoltare în România trebuie să se fundamenteze
pe principiul dezvoltării şi să ia întotdeauna în considerare potenţialele efecte ale
acestora asupra mediului înconjurător.
Astfel, în prezent este recunoscut faptul că o importantă componentă a
economiei este reprezentată de calitatea mediului înconjurător. Aceasta nu numai
că influenţează imaginea pe care vizitatorii şi potenţialii investitori şi-o fac despre
România şi este esenţială pentru calitatea vieţii locuitorilor, dar în acelaşi timp este
un potenţial sector economic generator de venituri. Având în vedere aceste aspecte,
pentru atingerea unei dezvoltări durabile este necesar ca protecţia mediului să fie
privită ca o parte componentă a procesului de dezvoltare, nu ca un element izolat.
Condiţia esenţială pentru o dezvoltare durabilă constă în urmărirea realizării
creşterii economice şi ocupării, ca şi a sporirii oportunităţilor pentru toţi, ţinând în
acelaşi timp cont de necesitatea atingerii unor standarde de mediu din ce în ce mai
ridicate pentru toate activităţile economice desfăşurate pe teritoriul ţării şi a reducerii
impactului negativ al sectorului energetic şi al transporturilor asupra mediului,
concomitent cu adoptarea unei atitudini proactive, orientate spre ameliorarea calităţii
factorilor de mediu.
Cu toate acestea, mai sunt probleme importante de rezolvat. România
trebuie să continue procesul de creare a cadrului reglementar şi de modernizare
a tehnicilor de producţie. Datorită costurilor implicate, mare parte din activităţile
agricole şi industriale nu aplică efectiv măsuri de protecţie a mediului. Prevederile
legislative introduse sunt mult mai puţin restrictive decât în UE şi există deficienţe
în implementarea lor. La acestea se adaugă necesitatea înlăturării efectelor negative
ale politicilor din trecut, în special cele legate de curăţarea terenurilor poluate de
depozitare neecologică a deşeurilor şi activităţile miniere. Costurile implicate de
efectuarea acestor operaţiuni sunt însă considerabile şi România nu este pregătită să
le acopere singură.
a1) Starea actuală a mediului înconjurător
Dacă România doreşte să-şi întărească şi să-şi diversifice economia şi astfel
să-şi îmbunătăţească poziţia economică în Europa, crearea unui mediu de foarte bună
calitate şi menţinerea caracterului său distinct şi a diversităţii sale este o condiţie
esenţială. Acest lucru necesită managementul, conservarea şi ameliorarea peisajului,
conservarea şi ameliorarea patrimoniului naţional natural şi în special reconstrucţia
ecologică a ariilor afectate de poluare şi ameliorarea calităţii mediului construit. În
plus, este esenţial ca utilizarea resurselor şi impactul activităţilor economice asupra
mediului să respecte principiul dezvoltării durabile.
Discrepanţele fundamentale între România şi Uniunea Europeană în domeniul
mediului înconjurător sunt în principal consecinţa unor politici de dezvoltare adoptate
şi aplicate în România înainte de 1989, politici care vizau o creştere economică rapidă,
fără a ţine seama de standardele de mediu şi fără a lua în considerare posibilele efecte
negative ale activităţilor economice asupra mediului.
După 1989, schimbările intervenite în structura economiei naţionale au avut
un dublu impact asupra mediului. Pe de o parte, lipsa eficienţei în folosirea resurselor,
încă încurajată de preţuri care nu includ costuri de mediu reprezintă o cauză majoră
a deteriorării calităţii mediului. Pe de altă parte, nivelul scăzut al investiţiilor, atât în
termeni cantitativi, cât şi calitativi, din domeniul infrastructurii de mediu, la care se
adaugă slaba aplicare a standardelor de mediu impuse de legislaţia naţională duc în
cele din urmă la accentuarea diferenţelor. Cheltuielile totale pentru protecţia mediului
au reprezentat 1,6% din PIB.
În consecinţă, se poate afirma că România este în prezent confruntată cu
probleme acute de poluare a aerului, apei şi solului, a căror soluţionare necesită
investiţii foarte mari pe termen scurt şi lung, ca şi participarea atât a sectorului public,
cât şi a celui privat. Este necesară luarea unor măsuri fundamentale în domeniul
managementului deşeurilor, al ameliorării calităţii apei şi al consolidării prevenirii şi
controlului poluării de o manieră integrată.
a2) Calitatea aerului
În viitor, calitatea aerului va deveni un factor determinant în localizarea
investiţiilor şi deci, în creşterea economică a regiunilor şi a ţării în ansamblu, în
aceeaşi măsură ca şi disponibilitatea capitalului, a forţei de muncă şi a infrastructurii
de transport.Calitatea aerului este influenţată de următorii factori principali: poluarea
de fond (în acele zone unde nu se înregistrează un impact direct al surselor de
poluare), poluarea de impact (prezentă în zonele afectate în mod direct de surse de
poluare), frecvenţa şi distribuţia pliolor acide, a ozonului troposferic şi a oxidanţilor
fotochimici, precum şi de gazele cu efect de seră, care afectează nivelul de absorbţie a
radiaţiilor solare în atmosferă, conducând la schimbări climatice şi încălzire globală.
Una dintre posibilităţile de reducere a poluării aerului o constituie realizarea
unor şosele de centură în cazul aglomerărilor urbane. Conform Directivei UE privind
calitatea aerului, aglomeraţiile sunt oraşe cu peste 250.000 locuitori. Un număr de
9 localităţi din România se încadrează în această definiţie şi anume: Bucureşti,
Constanţa, Iaşi, Timişoara, Galaţi, Braşov, Cluj-Napoca, Craiova şi Ploieşti. Toate
aceste oraşe, la care se adaugă Sibiu şi Arad (care au mai puţin de 250.000 locuitori,
dar sunt situate pe reţele trans-europene cu trafic intens), sunt considerate prioritare
pentru constituirea de şosele de centură, în vederea protejării populaţiei de poluarea
cauzată de trafic.
Totodată, ICIM (Institutul de Cercetare şi Inginerie a Mediului) a identificat 14
arii deosebit de poluate în oraşe şi zonele urbane, ca şi alte arii poluate de activităţi
industriale (tabelele 1.1 şi 1.2). Această analiză preliminară reliefează că un efort
considerabil este necesar pentru a atinge standardele comunitare privind calitatea
aerului în anumite zone. Acest lucru va trebui confirmat prin analize ulterioare detaliate.
Arii deosebit de poluate

Tabelul 1.1
NC Aria şi activitatea industrială Poluanţi atmosferici
1. Copşa Mică (regiunea Centru) – SOX, negru de fum, aerosoli cu Pb, Cd,
industria de metale neferoase şi Cu, Zn
chimică (inclusiv chimia gazului
metan)
2. Baia Mare (regiunea Nord-Vest) – SOx, aerosoli cu Pb, Cd, Cu, Zn, H2SO4
industria metalelor neferoase
3. Zlatna (regiunea Centru) – industria SOx, aerosoli cu Pb, Cd, Cu, Zn, H2SO4
metalelor neferoase
4. Ploieşti – Valea Călugărească SO2, NO2, COV, particule în suspensie,
(regiunea Sud Muntenia) – industria conţinând sulfaţi, Fe, Floruri
chimică şi petrochimică
5. Oneşti-Borzeşti (regiunea Nord-Est) COV, compuşi de sinteză, CO, particule

– industria chimică şi petrochimică sedimentabile
6. Bacău (Regiunea Nord-Est) – NOx, NH3, CS2, H2S, aerosoli cu compuşi
industria chimică, de celuloză şi de sinteză, particule în suspensie
hârtie
7. Suceava (Regiunea Nord-Est) – CO, CO2, CS2, H2S, NOx, particule în
industria energetică, chimică, de suspensie
celuloză şi hârtie
8. Piteşti (Regiunea Sud Muntenia) – SOx, NOx, COV, aerosoli cu compuşi de
industria chimică şi petrochmică sinteză, particule în suspensie, paricule
sedimentabile
9. Târgu Mureş (Regiunea Centru) – NOx, NH3, Aerosoli cu acid nitric şi
industria chimică produse rezultate din sinteza vopselelor
nitrice, particule în suspensie
10. Turnu Măgurele (Regiunea Sud NOx, NH3, NOx, aerosoli cu acid sulfuric,
Muntenia) – industria chimică particule în suspensie
(fertilizatori)
11. Tulcea (Regiunea Sud-Est) – NOx, NH3, aerosoli
industria metalelor neferoase
12. Craiova – Işalniţa (Regiunea Sud- NOx, NH3, CO, Co2, COV, Aerosoli bogaţi
Vest Oltenia) – industria chimică în acizi minerali, particule în suspensie
(fertilizatori), centrala electrică
13. Braşov (Regiunea Centru) – industria Aerosoli manganici
energetică, chimică şi petrochimică
14. Govora – Rm. Vâlcea (Regiunea Hidroclorit, vapori de clor, particule în
Sud-Vest Oltenia) – industria chimică suspensie
Sursa: Institutul de Cercetări pentru Ingineria Mediului (ICIM)
Aspectele negative ale dezvoltării economice care abundă în viaţa de zi cu zi

şi care sunt caracterizate prin poluarea apei, a solului şi a aerului, cu consecinţe grave
care decurg de aici pentru sănătatea şi bunăstarea omului, au impresionat specialiştii
în domeniul mediului înconjurător. Aceste perturbaţii ecologice nu sunt localizate
ci dimpotrivă, prin ele însele şi prin intermediul interacţiunilor lor cu alţi factori,
ele demonstrează o dimensiune regională sau mondială. Nerealizarea necesităţilor
umane fundamentale a creat presiuni necruţătoare asupra exploatării neraţionale a
mediului înconjurător.
Alte arii poluate de activităţi industriale
Tabelul 1.2
Alte zone poluate şi industriile Poluanţi
poluatoare
Slatina (Regiunea Sud-Vest Oltenia) – Fluoruri, acid hidrofluoric, aerosoli cu
industria metalelor neferoase fluoruri, particule în suspensie
Hunedoara – Călan (Regiunea Vest) – SOx, aerosoli cu acid sulfuric, particule în
industria metalurgică suspensie
Târnăveni (Regiunea Centru) – industria SO2, Noox, amoniac, particule în
chimică suspensie, Cr
Năvodari-Midia (Regiunea Sud-Est) – SO2, NOx, H2SO4, fluoruri, aerosoli cu
industria chimică şi petrochimică compuşi anorganici, COV
Săvineşti-Roznov (Regiunea Nord-Est) COV, CS2, HS, NOx, NH3, aerosoli cu
– industria chimică (ţesătorii sintetice şi compuşi anorganici şi sulfuri
fibre, fertilizatori)
Galaţi (Regiunea Sud-Est) – industria Poluanţi iritanţi şi CO
metalurgică
Sursa: Institutul de Cercetări pentru Ingineria Mediului (ICIM)
Distrugerea pădurilor, pierderea terenurilor arabile, scăderea productivităţii ca

o consecinţă a maladiilor şi malnutriţiei şi presiunea crescândă asupra ecosistemelor
fragile, care rezultă atât de des din pauperizare, au consecinţe la fel de importante ca
şi poluarea creată de industrie, tehnologie şi supraconsum; toate acestea se constituie
ca elemente ce conduc indubitabil la epuizarea rapidă a resurselor naturale de bază.
Problema care se pune acum la nivelul umanităţii este aceea a realizării echilibrului
între amenajarea mediului înconjurător şi cea a dezvoltării economice.Această relaţie
de complementaritate generează, în preocuparea ehipelor de specialişti economişti,
oameni politici etc., profunde mutaţii în gândire şi decizie. Dacă până de curând
era un fapt curent acela de a caracteriza problemele mediului înconjurător numai în
termeni de creştere a produsului naţional brut, acum, în momentul confruntării pe
plan ideatic, lupta împotriva poluării se face concertat cu cea a dezvoltării economico-
sociale, fără ca această luptă să producă o frână, o ameninţare la adresa dezvoltării
sau o neglijenţă în supravegherea şi protecţia mediului înconjurător.
Cu alte cuvinte, ultimul scop al politicilor de amenajare a mediului înconjurător
şi de dezvoltare este îmbunătăţirea vieţii. În aceste condiţii sunt necesare noi tipuri
de dezvoltare social-economică, capabile să lege dezvoltarea de constrângerile şi
posibilităţile pe care resursele de bază naturale le impun tuturor activităţilor umane.
descoperiri din spaţiul nostru de viaţă, biosfera, ne vor pune în situaţia de a beneficia
de alte progrese capabile să îmbunătăţească mult propria bunăstare.
care rămân încă neexploatate, dar care, în acelaşi timp, pot pune în pericol existenţa
noastră datorită noilor tipuri de dezvoltare.
economică pe care mulţi dintre noi încercăm să o înţelegem.
1.2.4. Dinamica tehnologiilor: ciclul de viaţă şi procesele de adoptare a

tehnologiilor la exigenţele mediului concurenţial
Eficienţa oricărei activităţi de Cercetare-Dezvoltare (C-D) este dată de numărul

de brevete de invenţii care se obţin, precum şi de modul în care se elaborează şi se
implementează noile tehnologii care au ca efect lansarea în fabricaţie a unui nou
produs. În sensul celor precizate sunt necesare parcurgerea mai multor etape principale
şi faze intermediare (realizarea prototipului, testarea prototipului, omologarea seriei
zero şi lansarea în fabricaţie a producţiei de serie) ale procesului de C-D.
Pentru a reduce timpul afectat etapelor cercetării ştiinţifice şi dezvoltării
tehnologice, precum şi costurile aferente acestuia, în vederea realizării unei noi
tehnologii, este necesar să se combine tehnicile de prognoză explorativă şi normativă.
În etapele de finalizare ale cercetării, este recomandabil să se accentueze pe tehnicile
de prognoză normativă. În felul acesta planificarea obiectivelor C-D poate stabili
criterii de performanţă/preţ, cu rol decisiv în dinamizarea activităţii de C-D, cât şi în
creşterea eficienţei acesteia. La fel ca şi produsele, tehnologiile au şi ele un ciclu de
viaţă determinat între două momente: al implementării şi cel al dispariţiei respectivei
tehnologii (figura 1.1).
0 lansare dezvoltar maturitate declin t

e şi saturaţie
Fig. 1.1. Ciclul de viaţă al tehnologiilor [21, p.69]
Pe ordonată s-a trecut volumul (V) de produse fabricate cu ajutorul tehnologiei
în speţă, iar pe abcisă, timpul (T) pe care îl parcurge viaţa unei tehnologii.
De asemenea, diagrama dinamicii adoptării unei tehnologii poate fi construită
trecând pe ordonată numărul producătorilor care au adoptat-o pentru realizarea unui
produs sau a unei categorii de produse (N) (figura 1.1).
În diagrama din figura 1.2 se observă legătura dintre procesul dinamic de
viaţă al unei tehnologii şi procesul de difuziune al acesteia. Ca urmare, trebuie să se
facă separarea netă între inovator şi adoptor, deoarece la adoptarea unei tehnologii,
considerată ca o a doua fază a difuziunii acesteia, pot interveni noi procese de
inovare, de ameliorare care să-i confere o altă valoare economică, uneori superioară
celei iniţiale [21, p.69-70].
De aceea, trebuie avut în vedere că în anumite momente ale ciclului de viaţă a
unei tehnologii, dinamica acesteia poate fi influenţată de diferite categorii de inovări
[21, p.70-71]:
- inovaţia economică pură, prin care se înţelege acea tehnologie sau produs
care satisface o necesitate pentru care nu a fost concepută;
- inovaţia tehnică pură, vizează în special planul perfecţionărilor aduse unei
tehnologii sau uni produs existent;
- inovaţiile “tari” sunt o consecinţă a fuziunii dintr-o combinaţie nouă a unor
tehnologii care satisfac o necesitate latentă, încă neexperimentată conştient.
Fig. 1.2. Diagrama dinamicii adoptării unei tehnologii [21, p.70]
I - Inovatori, care au elaborat şi implementat tehnologia nouă;

II - Adoptori timpurii ai noii tehnologii, în general prin licenţă;
III, IV – Adoptori normali ai noii tehnologii, fixaţi pe piaţă pe bază de
dezvoltare proprie, completată cu licenţe parţiale proprii sau cumpărate;
V – Adoptori târzii pe bază de licenţă ieftină;
VI – Adoptori în domenii conexe ale tehnologiei deja existente
În cazul transferului internaţional de tehnologii, atât produsele, cât şi

tehnologiile se pot revitaliza pe calea unui transfer de tehnologie. Ca urmare,
“transferul de tehnologie este procesul prin care o tehnologie sau elemente ale
acesteia sunt integrate într-un context, într-un nou sistem tehnologic sau într-
unul deja existent” [21, p.72].
Problemele de protecţie a mediului sunt deosebit de complexe şi vizează toate
sectoarele economice, sociale şi politice. De aceea, în perioada actuală, mai mult ca
oricând, protecţia mediului ca parte componentă a DEZVOLTĂRII DURABILE este
o problemă majoră a umanităţii şi nu numai a unei anumite grupări, exponentă a
unor anumite interese.
Activitatea umană, este orientată cu precădere spre valorificarea resurselor
naturale. În acest sens, intervenţia omului în modificarea condiţiilor de mediu, prin
diverse mijloace de exploatare, a afectat întotdeauna starea factorilor ecologici. Pe
diferite trepte istorice de evoluţie a existenţei umane, modificarea condiţiilor de mediu
s-a făcut proporţional cu metodele, tehnicile şi tehnologiile utilizate, iar capacitatea
de regenerare a naturii a fost în funcţie de nivelul tehnologic al intervenţiei omului în
modificarea respectivelor condiţii.
Asistăm în prezent, la o creştere fără precedent a nivelului tehnologic, dar şi
la o poluare şi chiar o degradare de proporţii uriaşe care în unele cazuri conduce la
o ireversibilitate a factorilor de mediu periclitând uneori însăşi viaţa oamenilor. De
aceea, mai mult ca oricând, trebuie luate măsuri ample de limitare şi de eliminare
a procesului de poluare. Rezolvara acestei probleme reclamă, în primul rând,
participarea tuturor celor implicaţi în poluarea factorilor de mediu: agenţi economici,
departamente, ministere, organizaţii neguvernamentale ş.a.
În acest sens, în aproape toate ţările, se iau măsuri pentru limitarea poluării,
iar prin semnarea unor convenţii internaţionale se încearcă armonizarea acestor
măsuri la nivelul Terrei. Problemele de protecţie a mediului se pun cu acuitate şi în
România datorită existenţei în special a poluării locale intense a factorilor de mediu,
mai ales de către industrie, agricultură şi centrele populate, precum şi a manifestării
unei poluări trans-frontaliere, care au condus la dereglarea unor ecosisteme şi la
înrăutăţirea condţiilor de viaţă a oamenilor în unele zone.
Măsurile luate de-a lungul timpului, dar cu precădere după 1989, pe toate
planurile (legislativ, organizatoric, instituţional, material), au permis României să-şi
creeze o reţea de staţii pentru urmărirea calităţii factorilor de mediu, un control şi o
poliţie teritorială prin Agenţiile de Protecţie a Mediului. Prin investiţiile realizate,
care au contribuit la diminuarea poluării, precum şi la racordarea la Programul
Naţiunilor Unite pentru Protecţia Mediului şi alte convenţii internaţionale, România
este înscrisă ireversibil pe drumul cooperării între ţări pe plan regional şi internaţional
în combaterea poluării transfrontier şi globale.
Datorită perioadei de tranziţie spre economia de piaţă, resursele financiare sunt
foarte limitate, iar costul atingerii unor obiective legate de mediu este foarte ridicat.
Comlexitatea problemelor de mediu pecum şi efectul economic şi social grav al unor
măsuri radicale de reducere sau sistare a poluării, determină nevoia de evaluare a
priorităţilor, riscurilor, avantajelor şi etapelor de realizare a obiectivelor legate de
mediu.
Conceptul dezvoltării durabile în corelaţie şi interdependenţă cu reforma
economică, nu exclude nici una din componentele acestora, deci nici pe cea care se
referă la poluare. Este vorba atât de poluarea materială cât şi de poluarea spirituală, în
care criteriul fundamental este respectul faţă de om. În ţara noastră, ignorarea acestui
criteriu a ajuns la cote alarmante. Combaterea poluării spirituale este o componentă a
procesului de instruire şi educaţie, de înlocuire a unei mentalităţi cu alta, de procesul
de învăţare al oamenilor la toate vârstele, indiferent de profesia pe care o au.
Protecţia mediului reprezintă în momentul de faţă o problemă majoră a
umanităţii [13]. Dacă până nu de mult dezvoltarea economică şi socială a unei ţări
excludea din strategie protecţia mediului, în prezent acest lucru nu se mai face.
Dimpotrivă, orice strategie privind dezvoltarea se elaborează în corelaţie cu activitatea
de protecţie a mediului. Este bine de ştiut că orice activitate a omului, orientată spre
valorificarea resurselor naturale, afectează într-o anumită proporţie starea factorilor
de mediu. S-a stabilit în acest sens, un raport de intercondiţionare, mai mult sau mai
puţin conştientizat, între dezvoltarea economico-socială şi capacitatea de regenerare
a mediului ambiant.
Acest raport poate fi scris sub forma:
n
∑ Ci
k = i =1 , (1.1)
R
n
în care: ∑ Ci reprezintă valoarea totală investită în dezvoltarea economică la
i =1
nivelul fiecărei ramuri şi subramuri de activitate [mil.lei]; R, totalul cheltuielilor

făcute pentru regenerarea mediului ambiant [mil.lei].
În funcţie de mărimea celor două elemente, k poate fi mai mare, mai mic
sau egal cu zero. Când k = 1, avem un echilibru perfect între intervenţia omului în
modificarea condiţiilor de mediu şi capacitatea de regenerare a mediului ambiant.
Când k > 1, atunci avem un dezechilibru între factorii mai sus menţionaţi în sensul că
intervenţia omului în modificarea condiţiilor de mediu a depăşit limita de regenerare
a acestuia. Când k < 1, atunci intervenţia omului în modificarea condiţiilor de mediu
a fost în proporţie redusă, datorită capacităţii mari de regenerare a mediului ambiant.
Sunt situaţii când k®¥. În acest caz asistăm la o poluare intensă, la o degradare
ireversibilă a factorilor de mediu, a însăşi vieţii oamenilor. Pentru a evita aspectele
neplăcute şi chiar dezastruoase, în aproape toate ţările se iau măsuri severe pentru
limitarea poluării.
În prezent, România precum şi alte ţări din Centrul şi Estul Europei, reclamă
resurse uriaşe pentru îmbunătăţirea condiţiilor de mediu. Din păcate acestea sunt
foarte limitate, iar costul atingerii unor obiective legate de mediu este foarte ridicat.
Perioada de tranziţie spre economia de piaţă, precum şi următorii 10-20 ani vor
necesita eforturi materiale deosebite pentru realizarea unei corelaţii optime între
legislativ, organizatoric şi instituţional.
În acest context, precum şi în condiţiile unei penurii generale de resurse
financiare, se poate realiza dimensiunea extrem de complexă a problemelor de mediu
precum şi efectele economice pe care le generează în planul social. De aceea, cu atât
mai mult se impune aplicarea unor măsuri radicale de reducere sau sistare, unde este
posibil, a degradării mediului ambiant.
Evaluarea priorităţilor, riscurilor, avantajelor şi etapelor de realizare a
obiectivelor legate de mediu, precum şi a eficienţei economice în planul dezvoltării
se impun cu necesitate atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional, prin diverse
instrumente de cooperare între ţări.
Combaterea degradării mediului ambiant la nivel local şi transfrontieră
a devenit deja o politică a mediului. De aceea, o strategie a protecţiei mediului
ambiant în care să fie incluse cele două mari aspecte, material şi spiritual, trebuie să
fie concepută în termeni dinamici.
Promovarea progresului tehnic trebuie să se facă în contextul respectării
restricţiilor ecologice. În aceste condiţii cheltuielile pentru controlul poluării trebuie
să includă şi o cotă parte din cheltuielile de introducere a progresului tehnic. În felul
acesta încadrarea noilor tehnologii în restricţiile ecologice are drept urmare obţinerea
unor “avantaje evidente în ceea ce priveşte costurile punerii în conformitate” [17].
1.2.5. Inovarea şi protecţia mediului înconjurător
Valorificarea cunoştinţelor ecologice pentru România poate constitui un factor

esenţial de atenuare a expansiunii ştiinţei şi tehnologiei, cu caracter distructiv [11],
precum şi un factor propice pentru protecţia zonelor urbane a căror aspecte complexe
şi complicate în acelaşi timp creează numeroase probleme legate de protecţia
mediului [4].
a. Schimbările climatice
Cu cinci ani în urmă, problemele legate de schimbările climaterice, ca urmare

a activităţilor economice ale omului erau slab percepute. În 1990, un raport al unui
Comitet O.N.U. a confirmat tendinţa de încălzire a globului şi a apreciat că, dacă
la nivel mondial nu se vor lua măsuri de stabilizare a gazelor emanate în atmosferă
(bioxid de carbon, monoxid diazotic din îngrăşăminte chimice, diferite hidrocarburi),
temperatura va creşte cu trei grade până în anul 2000, cu efecte dramatice asupra
faunei şi florei, nivelul mărilor şi oceanelor, repartiţiei ploilor etc.
O convenţie cadru a O.N.U. asupra schimbărilor climaterice, a fost negociată
între anii 1991-1992 şi semnată la Conferinţa de la Rio din 1992; Convenţia a intrat
în vigoare în 1995 iar prima sesiune a Conferinţei statelor părţi la Convenţie a avut
loc la Berlin, în aprilie 1995.
Obiectivul principal al Convenţiei îl constituie stabilizarea în atmosferă a
concentraţiilor de gaze cu efect de seră, în special de bioxid de carbon, la un nivel care să
nu pună în pericol sistemul climatic. La data semnării Convenţiei, ţările industrializate
s-au angajat să stabilizeze în anul 2100 emanaţiile de gaze la nivelul din 1990.
Negocierile din cadrul Convenţiei s-au concentrat asupra angajamentelor
asumate în ce priveşte nivelul emanaţiilor, angajamentele instituţionalizate, inclusiv
asistenţa financiară pentru ţările slab dezvoltate şi problemele de procedură.
Negocierile avansează lent, atât din punct de vedere instituţional, dar mai ales al
controversei în jurul relaţiei concentraţie şi emanaţie de gaze.
Convenţia se referă la stabilizarea concentraţiilor de gaze cu efect de seră în
atmosferă, în timp ce ţările industrializate se referă la emanaţii. În baza unor calcule,
stabilizarea concentraţiilor de gaze în atmosferă în anul 2100 la nivelul anului 1990,
ar însemna ca nivelul emanaţiilor la sfârşitul secolului viitor să fie redus cu 60%,
lucru foarte greu de realizat, având în vedere instalaţiile poluante actuale, cât şi cele
ce vor intra în funcţiune într-o perioadă de un secol.
O reducere cu 20% până în anul 2100 a emanaţiilor de gaze ar fi benefică
asupra climatului general, clima încălzindu-se numai cu 0,3 grade.
Negocierile au evidenţiat consensul ţărilor pentru acţiuni conjugate pentru
reducerea emanaţiilor de gaze cu efecte de seră printr-o serie de politici, cum ar fi:
îmbunătăţirea eficienţei tehnologiilor de ardere a combustibililor fosili; folosirea altor
surse pentru procurarea energiei (petrol, gaze, apă etc.); îmbunătăţirea tehnologiilor
industriale şi chimice; îmbunătăţirea eficienţei consumului de către transportul auto;
creşterea ponderii transportului public; reducerea emanaţiilor din dejecţiile animale;
reducerea îngrăşămintelor bazate pe azot; stoparea defrişărilor şi acţiunea accelerată
de împădurire; reducerea deşeurilor şi gazelor emanate de gropile municipale de
gunoaie etc. În ultimii ani se observă o oarecare reducere a emanaţiilor de gaze în
atmosferă, ca urmare a reducerii activităţii economice în fosta U.R.S.S. şi în Europa
răsăriteană în ce priveşte bioxidul de carbon şi de floroclorocarbon, ca urmare a
Protocolului de la Montreal privind protecţia stratului de ozon [22].
b. Protecţia stratului de ozon
Descoperirea în anii ‚70 a unor disfuncţionalităţi a determinat comunitatea

internaţională să acţioneze pentru protecţia stratului de ozon. În 1985 a fost adoptată
Convenţia de la Viena pentru protecţia stratului de ozon, cu obiectul protejării
sănătăţii fiinţei umane şi folosirii de noi tehnologii nepoluante.
În 1987 a fost semnat Protocolul de la Montreal asupra substanţelor care
afectează stratul de ozon. Protocolul a cerut statelor să reducă consumul unei
substanţe de cloroflorocarbon şi a cinci substanţe cu halogen.
Poluarea atmosferei a continuat să fie o problemă majoră, prin depăşirea
limitelor maxime admisibile la o serie de poluanţi specifici.
Într-o serie de localităţi urbane, în special în municipiul Bucureşti, pe fondul
unei poluări generale, cauzate în principal de traficul auto, au fost înregistrate depăşiri
ale limitelor maxime admisibile ale ozonului troposferic şi ale altor compuşi chimici,
amplificând riscurile asupra stării de sănătate a populaţiei.
c. Mişcările peste frontiere a deşeurilor periculoase
Anii ‚80 au dat naştere şi unor preocupări faţă de controlul exporturilor de

deşeuri toxice şi periculoase. Primele acţiuni au fost întreprinse de O.E.C.D. şi de
Uniunea Europeană în 1984-1985. În 1987 O.N.U. pentru Mediu a fost solicitat să
pregătească o Convenţie internaţională privind controlul mişcărilor peste frontiere a
acestor substanţe.
Această activitate a condus la adoptarea, în martie 1993, a convenţiei de
la Basel asupra controlului mişcărilor peste frontiere a deşeurilor periculoase.
Conferinţa de la Basel a inclus 47 de substanţe considerate periculoase şi care trebuiau
controlate. Convenţia prevedea obligaţia ca asemenea substanţe să fie neutralizate în
ţările în care s-au produs, cu excepţia ţărilor care nu posedau instalaţii pentru acest
lucru. Convenţia considera traficul ilegal ca fiind în afara legii. Marii producători
de substanţe toxice şi în special Japonia, S.U.A. şi ţările Uniunii Europene, nu
ratificaseră în 1994 respectiva Convenţie [22].
c1. Managementul deşeurilor
Politicile comunitare priviind managementul deşeurilor implică trei strategii

complementare:
- eliminarea deşeurilor la sursă, prin îmbunătăţirea proceselor de fabricaţie;
- încurajarea reciclării şi revalorificării deşeurilor;
- reducerea poluării datorate incinerării deşeurilor.
În România, ca şi în alte ţări, impactul negativ al deşeurilor asupra mediului
a crescut în mod alarmant de-a lungul ultimelor două decenii. Problema deşeurilor
industriale şi menajere a devenit din ce în ce mai serioasă, din cauza, pe de-o parte
a creşterii cantitative a acestora şi, pe de altă parte, a impactului negativ din ce în
ce mai grav pe care îl exercită asupra factorilor de mediu. Pe lângă aceste lucruri,
nici o soluţie nu a fost definită şi nici o măsură adecvată nu a fost stabilită pentru
depozitarea şi reciclarea adecvată a deşeurilor.
În actuala situaţie economică din România, deşeurile, ultimul stadiu al tuturor
activităţilor umane, repreziintă o problemă majoră pentru protecţia mediului, din
cauza acumulării acestora în cantităţi mari pe o perioadă lungă de timp şi depozitării
lor inadecvate. Depozitele de deşeuri industriale şi menajere acoperă zone întinse şi
reprezintă o ameninţare permanentă pentru mediu (în special pentru apele subterane)
şi pentru sănătatea omului.
Cunoaşterea surselor, calităţii şi cantităţii deşeurilor, la fel ca şi a metodelor
de gestionare a acestora este foarte importantă pentru elaborarea unei strategii
pentru managementul deşeurilor. Aceste informaţii por fi folosite în elaborarea unor
tehnici adecvate pentru diminuarea cantităţilor şi tipurilor de deşeuri provenite din
activităţile industriale, ca şi în găsirea tehnologiilor pentru optimizarea proceselor
de revalorificare a deşeurilor, astfel încât acestea să aibă un impact minim asupra
mediului. Primii paşi în avceastă direcţie au fost făcuţi odată cu elaborarea Planului
Naţional de Acţiune pentru Mediu.
Proporţia dintre diferitele categorii de deşeuri se prezintă după cum urmează:
- deşeuri industriale şi agro-industriale – aproximativ 95%;
- deşeuri urbane – cca. 3%, în care se include deşeuri menajere, stradale,
comerciale, spitaliceşti şi industriale similare celor menajere, colectate de societăţile
de salubrizare;
- deşeuri agricole – 2%.
Principalele tipuri de deşeuri industriale şi agricole sunt următoarele:
- steril provenit din minerit şi exploatări de cariere;
- cenuşi provenite de la combustia din centralele termice;
- deşeuri metalurgice;
- şlamuri industriale;
- deşeuri chimice (organicce şi anorganice) şi metalice (feroase, neferoase şi
mixte).
Cu toate că activităţile miniere au fost reduse în anii anteriori, sterilul continuă
să reprezinte cea mai importantă categorie de deşeuri. Alte deşeuri produse în cantităţi
uriaşe sunt reprezentate de cenuşile rezultate din procesele de combustie. Cenuşa şi
zgura de la centralele termice reprezintă 80% din această cantitate.
Altă categorie importantă de deşeuri este cea care cuprinde deşeurile
metalurgice feroase şi neferoase. Deşeurile metalurgice cuprind: zgura metalurgică,
cenuşă şi resturi metalicce, materiale refractare, ca şi reziduurile provenite de la
turnătorii.
Deşeurile chimice includ numeroase tipuri precum: reziduuri acide, reziduuri
bazice, săruri, deşeuri cu conţinut metalic, deşeuri cu conţinut de halogen, fosfor,
azot etc.
Activitatea de depozitare a tuturor tipurilor de deşeuri în România se
desfăşoară la standarde situate mult sub cerinţe. Deşeurile municipale şi alte tipuri de
deşeuri sunt depozitate în gropi de gunoi care nu îndeplinesc standardele tehnologice
şi operaţionale prevăzute de reglementările UE. Acest fapt stimulează dezvoltarea
culturilor de germeni patogeni şi înmulţirea insectelor. În prezent nu exostă un sistem
sigur de colectare şi depozitare a deşeurilor periculoase; în general, acestea sunt
stocate de către producător/utilizator. Deşeurile spitaliceşti sunt fie depozitate, fie
incinerate în condiţii inadecvate.
Se poate deci concluziona că în România tratarea deşeurilor reprezintă o
slăbiciune majoră a infrastructurii de mediu, expunând populaţia la riscuri de
îmbolnăviri şi determinând un nivel de calitate a vieţii scăzut. Depozitarea inadecvată
a deşeurilor şi lipsa măsurilor de minimizare a cantităţii acestora provoacă poluări
importante ale apelor de suprafaţă în cazul inundaţiilor.
d. Protecţia apei
Consumul global de apă a crescut de şapte ori de la începutul secolului 20.

Resursele de apă sunt ameninţate de multe dintre activităţile antropice. Industria
utilizează mari cantităţi de apă pentru activităţi specifice de răcire şi curăţare, în
timp ce agricultura utilizează apa în principal pentru irigaţii. Toate aceste activităţi
afectează calitatea şi cantitatea resurselor de apă, iar apele poluate de activităţile
domestice, agricole sau industriale, reintrând în circuitul natural, provoacă daune
mediului. Această situaţie facce necesară adoptarea şi implementarea unei game de
măsuri vizând a asigura un mangement durabil, calitativ şi cantitativ, al resurselor de
apă.
d1. Resursele de apă
Resursele de apă ale României sunt relativ sărace şi inegal distribuite în timp
şi spaţiu. Sunt formate din apele de suprafaţă – râuri interioare, lacuri şi rezervoare,
Dunărea – şi din cele subterane. Din resursele teoretice de apă ale Dunării, României
îi revin 85 miliarde m3/an, dar posibilităţile reale de utilizare sunt limitate, datorită
caracterului navigabil al fluviului. Astfel, numai 30 miliarde m3/an pot contribui la
rezerva de apă tehnic disponibilă pentru consum.
O sursă importantă de apă este reprezentată de Marea Neagră, dar acceasta
nu poate fi luată în considerare deocamdată, din cauza dificultăţilor tehnice şi
economicce legate de desalinizare.
Resursele de apă teoretice ale râurilor şi lacurilor interioare sunt estimate
la cca. 40 miliarde m3/an (cu o medie multianuală a debitului de 1.300 m3/s), din
care sunt utilizabili, în regim natural de debite, numai 5 miliarde m3/an, iar în regim
controlat 13 miliarde m3/an. Dacă se iau în considerare numai râurile, resursele sunt
de doar 1.700 m3/loc./an, valoare mult sub cea întâlnită în alte state, precum Franţa,
Ungaria, Austria etc.
Cu toate că în România există în jur de 3.450 lacuri naturale, cu o capacitate
de 2 miliarde m3 de apă, acestea au doar o importanţă locală în managementul apelor
deoarece numai 400 milioane m3 sunt ape dulci. Din cauza regimurilor naturale ale
debitelor, se poate asigura doar un procent de 12% din resursa potenţială, iar pentru
asigurarea unei disponibilităţi echilibrate în timp a resurselor de apă au trebuit să fie
construite lacuri de acumulare. De asemenea, au fost realizate conectări interbazinale,
în vederea unei realocări teritoriale a resurselor de apă în conformitate cu necesităţile
locale.
Starea de calitate a lacurilor de pe teritoriul ţării este în general mult mai
bună decât aceea a cursurilor de apă, menţinându-se însă o stare necorespunzătoare a
unor lacuri existente în bazinele hidrografice Siret, Prut şi Litoral, ale căror apă sunt
încadrate în categoria a III-a de calitate sau degradat.
Luând în considerare acumulările existente şi clee viitoare provenind din
râurile interioare, se poate asigura un volum de cca. 25 miliarde m3 într-un an secetos.
Acest volum poate fi mărit prin reutilizarea succesivă a deversărilor de ape uzate de
la nivelul municipalităţilor şi obiectivelor industriale, ca şi prinn reciclarea apelor
uzate industriale şi ameliorarea proceselor de producţie.
Apele subterane ale ţării, în general de o calitate mai bună decât cele de
suprafaţă, sunt estimate la un volum anual disponibil de cca. 9 miliarde m3, din care
aproximativ 3 miliarde m3 pot fi folosiţi în condiţiile tehnice şi economice actuale.
Apele subterane continuă să fie poluate în mai multe zone de pe teritoriul
ţării (Prahova-Teleajen, Mureş, Arad, Craiova, Râmnicu Vâlcea, Roznov, Făgăraş,
Codlea, Tohanu Vechi, Zărneşti Bod, Piteşti, Oradea, Bucureşti, Cluj, Suceava,
Carei, Palota, Cefa, Hălciu, Bonţida, Băileşti, Beregsău) dintr-o multitudine de surse
de poluare, între care cele mai grave sunt cele din sectoarele extracţiei, prelucrării şi
transportului petrolului şi produselor petroliere, care se adaugă poluării cu nitraţi şi
nitriţi şi alte noxe, restrângând serios posibilităţile de aprovizionare cu apă, în special
în zonele rurale şi afectând sănătatea oamenilor şi a animalelor.
Aceste resurse, deşi utilizabile din punct de vedere tehnic, nu pot fi folosite
în mod real fără realizarea anumitor investiţii semnificative în lucrări de dezvoltare
complexă a bazinelor hidrograficce şi în instalaţii de tratare, deoarece:
- principala resursă de apă, fluviul Dunărea, nu poate fi utilizată decât în mică
măsură, datorită localizării sale la graniţa sudică a ţării şi caracterului său navigabil;
- râurile interioare sunt distribuite în mod inegal în teritoriu, zone întinse fiind
lipsite de resurse suficiente şi prezintă variaţii importante ale debitelor în timp şi
spaţiu;
- poluarea anumitor râuri interioare depăşeşte limitele maxime admisibile,
ceea ce face utilizarea lor dificilă şi uneori interzisă.
Starea de calitate a apelor marine şi costiere a înregistrat o ameliorare sub
aspectul reducerii gradului de eutrofizare datorat, în special, poluării cu compuşi ai
azotului, dar pe de altă parte, sub aspectul poluării cu hidrocarburi, a înregistrat o
deteriorare, concentraţiile acestora faţă de limita maximă admisă de 8 ori mai mare
la adâncimea de 20 m în zona de vărsare a Dunării, de 74 de ori maimare în zona
portului Constanţa şi de 4,5 orimai mare la adâncimea de 10 m în zona sudică a
litoralului românesc.
Starea litoralului şi a zonei costiere a suferit în continuare din cauza
procesului de eroziune, menţionându-se o eroziune puternică, cu pierderi de teren
din zona ţărmului în unele secţiuni ale litoralului nordic şi ale plajei Mamaia de cca.
25 m/an.
Principala cauză a poluării apei în zonele urbane este reprezentată de deversarea
în apele de suprafaţă a apelor uzate epurate doar parţial, datorită staţiilor de epurare
care nu corespund standardelor tehnologice şi sunt subdimensionate în raport cu
necesităţile actuale. În zonele rurale, lipsa reţelelor de aliomentare cu apă, a reţelelor
de canalizare şi a staţiilor de epurare este principala cauză a poluării atât a apelor de
suprafaţă, cât şi a celor subterane.
O altă problemă majoră este reprezentată de poluarea difuză, datorată atât
aplicării fertilizării, cât şi tratării cu pesticide şi erbicide a suprafeţelor agricole. La
nivelul bazinului hidrografic, valorile medii înregistrate pentru concentraţiile acestor
substanţe în cursurile de apă s-au situat sub limitele maxime admisibile. Pe de altă
parte, valorile medii ale concentraţiilor de poluanţi în apele râurilor reprezintă numai
un indicator global. O deversare importantă de poluanţi, chiar de scurtă durată, poate
avea efecte catastrofice asupra ecosistemului râului respectiv. Aceasta este situaţia
râurilor situate în apropierea unor mari agenţi poluatori (Bistriţa, Bahlui, Trotuş,
Ialomiţa, Dâmboviţa, Argeş, Olt, Jiu, Bega Veche, Someş), concentraţiile diverselor
substanţa poluante înregistrate pe sectoarele râurilor respective depăşind de 3-10 ori
nivelul maxim admis.
O analiză comparativă recentă a dinamicii calităţii apelor subterane a
evidenţiat o deteriorare a acesteia, atât din punct de vedere al gradului de poluare,
cât şi al gravităţii acesteia în zonele cele mai afectate. În consecinţă, în multe zone
apele subterane nu pot fi utilizate direct pentru consum, ci necesită grade variate de
purificare. Analiza datelor şi informaţiilor disponibile arată că principalii poluanţi ai
apelor subterane sunt:
- produsele petroliere şi compuţii fenolici – în zona Prahova-Teleajen
(Regiunea Sud Muntenia);
- fertilizatori minerali – în zonele Târgu Mureş (Regiunea Centru), Arad
(Regiunea Vest), Craiova şi Râmnicu Vâlcea (Regiunea Sud-Vest Oltenia) şi Roznov
(Regiunea Nord-Est);
- deşeuri industriale – în zonele Victoria, Făgăraş şi Codlea (Regiunea Centru),
Işalniţa şi Craiova (Regiunea Sud-Vest Oltenia);
- deşeuri menajere şi zootehnice – în zonele Carei şi Halciu (Regiunea Nord-
Vest), Băileşti (Regiunea Sud-Vest Oltenia).
Principalele probleme cu care se confruntă managementul deşeurilor constau
în prezenţa nitraţilor în acviferele subterane, concentraţiile ridicate de metale grele
şi produşi organici greu degradabili în sedimente şi nivelul înalt de nutrienţi (N, P)
în apele uzate.
Analizele statistice ale principalelor surse de ape uzate arată că dintr-un volum
total deversat de 6,013.967 mil. m3/an, 3,032.868 mil. m3/an (50.4%) sunt ape uzate
ce necesită tratare. Din acest volum, numai 18% sunt purificate în mod adecvat.
Cum în România nu există instalaţii de tratare a apei care să aibă al treilea nivel de
tratare (pentru eliminarea fosforului şi azotului), procesul de eutrofizare este prezent
în multe lacuri naturale şi de acumulare.
d3. Fluviul Dunărea
Fluviul Dunărea reprezintă cea mai importantă resursă de apă a ţării şi

asigurarea calităţii acesteia constituie o problemă de cea mai mare importanţă.
La intrarea acesteia în ţară, calitatea apei Dunării este inclusă în categoria 2,
deoarece colectează importante cantităţi de poluanţi din sursele din amonte. Datorită
debitelor mari care asigură o diluare adecvată, calitatea de ansamblu a apei Dunării
este cuprinsă în categoria 1 în amonte de confluenţa cu Ialomiţa, scăzând din nou în
aval, unde este inclusă în categoria 2.
Cu toate acestea, o deteriorare în calitatea apei Dunării este evidentă. Acest
lucru se datorează unor importante deversări de deşeuri de-a lungul bazinului acesteia,
atât din sursele industriale, cât şi gospodăreşti. De exemplu, cele 17 oraşe aflate de-a
lungul Dunării deversează aproximativ 537 mii m3 de ape uzate pe zi, reprezentând
39,5% din volumul total al deversărilor de ape uzate în Dunăre. Din accest volum,
470 mii m3/zi (87,5%) nu sunt epuraţi.
O analiză a zonei Dunării demonstrează că există o înaltă concentraţie
de “puncte fierbinţi” care creează probleme pentru mediu acvatic, indicatorii de
morbiditate şi mortalitate înregistrând valori ridicate. După tipul de activitate, au fost
identificate 55 de “puncte fierbinţi” municipale şi 133 industriale (inclusiv miniere)
şi agricole. Dintre acestea un număr mare sunt situate în vecinătatea albiilor râurilor
sau de-a lungul graniţei, creând posibilitatea poluării transfrontaliere (ex. Bucureşti,
Galaţi, Brăila, Tulcea, Timişoara, Reşiţa, Baia Mare etc.).
Agenţii poluanţi majori sunt:
- compuşi organici, evidenţiaţi de consumul biochimic de oxigen;
- nutrienţi, responsabili de eutrofizare;
- metale grele, produşi pe bază de ulei, în special în zonele miniere şi cu
activităţi metalurgice şi de prelucrare a uleiurilor.
Luând în considerare toate aceste aspecte este necesară dezvoltarea capacităţii
instalaţiilor de tratare pentru a reduce poluarea cauzată de purificarea insuficientă a
apelor uzate rezultate din consumul din industrie, agricultură sau gospodării.
d4. Marea Neagră
Studii comparative şi referinţe hidrologicce privind bazinul Mării Negre

demonstrează că sunt trei elemente principale care îi concretizează proprietăţile
ecologicce: mare semi-închisă, bazin colector, stratificarea apelor.
Calitatea apelor sale este influenţată de aportul de nutrienţi, atât aduşi de
Dunăre şi de alte cursuri de apă afluente, cât şi generaţi de surse de pe uscat. Pe zonle
de coastă româneşti, valorile substanţelor nutritive înregistrate sunt mai ridicate decât
cele înregistrate acum 30-35 de ani, iar fenomenul de eutrofizare cauzat reprezintă o
problemă ce trebuie soluţionată.
Deversările de ape reziduale insuficient tratate au ca rezultat prezenţa
contaminanţilor microbiologici, ce ameninţă serios sănătatea populaţiei şi împiedică
dezvoltarea durabilă a turismului şi a acvaculturii marine. Cele mai afectate zone sunt
întâlnite în împrejurimile întreprinderilor petrochimice de la Constanţa, Mangalia şi
Midia-Năvodari.
Altă ameninţare pentru ecosistemul Mării Negre este reprezentată de deversarea
unor substanţe nocive, în special petrol, afectând zonele situate în vecinătatea portului
Constanţa şi a întreprinderilor petrochimicce şi a platformelor de foraj marin dinn
Midia-Năvodari.
Debalastarea navelor, conducând la introducerea unor noi specii în ecosistem,
de asemenea, conduce la producerea unor serioase daune ecosistemului marin şi
continuă să reprezinte o ameninţare. Managementul inadecvat al bio-resurselor
marine reprezintă o presiune suplimentară, afectând diversitatea biologică şi
productivitatea ecosistemului.
În final, accentuarea proceselor de eroziune a zonelor litorale, cauzată de
cantităţile de nisip terigen şi biogen aduse de apele afluente, a condus la diminuarea
zonei de coastă româneşti cu mai mult de 20 km2, în ultimele 3 decenii.
e. Diversitatea biologică
Negocierile în cadrul O.N.U. pentru elaborarea unei Convenţii internaţionale

asupra diversităţii biologice au început în anul 1990, iar Convenţia a fost semnată la
Conferinţa de la Rio din 1992. Convenţia include printre obiective: elaborarea de către
ţările participante la convenţie de strategii pentru conservarea resurselor biologice;
crearea de zone de protecţie; refacerea ecosistemelor degradate; promovarea unei
acţiuni educative; elaborarea unor studii de impact al unor proiecte economice
asupra mediului; încurajarea transferului de biotehnologii; schimburi internaţionale
de informaţii; sprijinirea financiară a ţărilor în curs de dezvoltare.
Problema cooperării internaţionale în domeniul biodiversităţii constituie un
domeniu controversat în relaţiile dintre ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare.
Marile progrese realizate de ţările industrializate în crearea de noi biotehnologii şi
implicit beneficiile de pe urma acestora au ridicat pretenţiile ţărilor sărace pentru
asistenţă în domeniul conservării biodiversităţii, aceste ţări argumentând că
majoritatea biologice se află în sudul sărac.
Cerinţele ţărilor în curs de dezvoltare pentru protecţia diversităţii biologice şi
punerea ei în valoare sunt de ordinul a 20 de miliarde de dolari anual. Ele arată că
aceasta este o sumă modestă faţă de subvenţia acordată agricultorilor din ţările bogate
(circa 250 miliarde dolari annual) şi faţă de cheltuielile mondiale militare, de circa
1000 miliarde anual. În prezent, transferul material şi financiar pentru conservarea
biodiversităţii în ţările în curs de dezvoltare este de circa 200-250 milioane dolari
anual.
Prima reuniune asupra transpunerii în viaţă a Convenţiei a avut loc în 1994,
în Bahamas. Lucrările s-au axat pe problemele organizatorice şi de procedură. A fost
adoptat un program de lucru pe trei ani. Printre obiective au fost incluse: diversitatea
marină, accesul la resursele genetice, transferul de biotehnologie, asistenţă financiară
care să fie acordată ţărilor în curs de dezvoltare ş.a. [22].
f. Protecţia solului
O mare varietate de soluri pot fi întâlnite în România, cele mai fertile fiind
cernoziomurile din Câmpia Română, Câmpia de Vest, Moldova etc. Zonele de
agricultură însumează cam 62% din suprafaţa totală a ţării, în timp ce pădurile
acoperă aproximativ 27%.
Starea solurilor continuă să fie afectată de diverse cauze. Poluarea chimică
afectează cca 900 000 ha, din care poluarea excesivă pe cca 200 000 ha, datorat, în
special, poluării cu metale grele (zona Baia Mare, Copşa Mică, Zlatna).
Poluarea cu petrol şi apă sărată de la exploatările petroliere afectează cca 50
000 ha, alte mii de ha fiind afectate de depozitarea haotică a celor mai variate deşeuri
[24].
Problemele de mediu sunt generate în principal de utilizarea unor tehnologii
industriale dăunătoare şi de stilul de viaţă al comunităţilor umane (încălzirea
locuinţelor, transportul, deşeurilor menajere).
Pentru protecţia mediului nu este suficient să se adopte doar măsuri legislative
şi de standardizare care să permită introducerea unor tehnologii cu efect redus al
emisiilor poluante. Este nevoie de o politică de stat care să schimbe tehnicile de
producţie, mentalităţile şi comportamentul populaţiei faţă de problema protecţiei
mediului.
În acest sens, multe dintre ţările lumii şi-au orientat efortul în domeniul creaţiei
tehnico-ştinţifice, spre elaborarea de invenţii pe trei categorii de destinaţii: tratamentul
şi reciclarea deşeurilor, tratamentul apelor reziduale şi depoluarea aerului [2].
Câteva fenomene sau procese dăunătoare afectează calitatea solurilor, în
general determinate de activităţile antropice. Utilizarea neraţională a fertilizatorilor
chimici, pesticidelor şi a irigaţiilor a dus la diminuarea capacităţii de producţie a
solurilor chiar şi în unele zone fertile.
Principalele aspecte ale poluării solului în România sunt următoarele:
- poluarea chimică, inclusiv cea determinată de produse petroliere, afectează
0,9 milioane ha teren arabil şi 0.3 milioane ha din suprafeţele acoperite de păduri;
- salinitatea excesivă a solului, care afectează circa 0,6 milioane ha, o prezentă
tendinţă ascendentă în zonele care au fost irigate sau exploatate iraţional;
- aciditatea ridicată (afectează aproximativ 3,4 milioane ha), conţinutul scăzut
şi foarte scăzut de fosfor, potasiu şi humus în sol (8,6 milioane ha) şi deficite de
micro-elemente pe suprafeţele întinse (1,5 milioane ha) caracterizează situaţia
agrochimică a solului.
Terenurile degradate şi contaminate, rezultate în urma activităţilor industriale
sau de alt tip, reprezintă o altă problemă importantă. Terenurile degradate sunt
terenurile care au devenit atât de deteriorate datorită activităţilor industriale sau de
alt tip, încât nu mai pot fi utilizate în lipsa unei tratări prealabile.
Terenurile contaminate sunt reprezentate de orice tip de teren care este atât
de deteriorat din cauza substanţelor pe care le conţin, încât există riscuri majore de
poluare a apelor sau de producere a altor fenomene dăunătoare. Cu toate acestea în
prezent nu sunt disponibile date semnificative referitoare la aceste aspecte.
g. Protecţia pădurilor
Calitatea fondului forestier va avea o importanţă vitală în viitor. Managementul

pădurilor trebuie să fie realizat de o manieră care să permită asigurarea resurselor
regenerabile în folosul societăţii, fără ca aceasta să afecteze negativ alte valori. În
conformitate cu rezoluţia de la Helsinki, managementul forestier durabil presupune
administrarea şi folosirea terenurilor forestiere într-un fel şi la un standard care
menţine bio-diversitatea, productivitatea, capacitatea de regenerare, vitalitatea şi
potenţialul acestora de a îndeplini acum şi în viitor, funcţii economice şi sociale
relevante, la nivel local, naţional şi global şi care cauzează distrugeri altor ecosisteme.
Distribuţia pădurilor pe teritoriul naţional este inegală, cu un procentaj al
terenurilor împădurite în zona de câmpie de doar 7% (în comparaţie cu situaţia
optimă de 15-20%). Este un fapt bine cunoscut acela că rolul ecologic al pădurilor
a fost neglijat în trecut, fiind accentuat rolul său economic. Exploatările abuzive şi
tăierile rase au cauzat dezgolire solului, ducând la eroziune intensivă şi alunecări de
teren. De aceea, conservarea şi protejarea calităţii pădurii, realizarea de împăduriri
pe terenurile agricole degradate şi crearea de perdele protectoare de păduri în zonele
secetoase sunt măsuri de importanţă strategică pentru protecţia mediului.
Sănătatea pădurilor este influenţată de nivelul de poluare a aerului, solului şi
apei, de insectele dăunătoare, precum şi de boli, incendii sau alte fenomene climatice
negative. Cel mai relevant indicator în acest sens – defolierea - arată că 87,3% din
totalul zonelor împădurite intră în categoriile 0 şi 1 (fără sau cu mică defoliere).
Între speciile răşinoase, bradul este cel mai afectat (intrând în categoriile
2-4 de defoliere), urmat de pin şi molid. Laricele este cel mai puţin afectat. Dintre
speciile cu foioase, cel mai mult afectat este stejarul argintiu în timp ce fagul este cel
mai puţin afectat.
g1. Arii protejate
Organizarea şi dezvoltarea diferitelor activităţi economice în ţară creează

presiuni asupra mediului, prin îmbunătăţiri funciare, modificări ale peisajului şi
ecosistemelor, degradarea mediului natural, folosirea iraţională a solului etc. Toate
acestea fac necesară crearea unor instrumente de management pentru monitorizarea,
protejarea şi consrvarea valorii ecologice a spaţiului natural. Cu toate că un sistem
integrat pentru monitorizarea biodiversităţii nu a fost încă definitivat, există o serie
de zone protejate, cum ar fi rezervaţii ale biosferei, parcuri naturale etc. Numărul
total al zonelor protejate din România se ridică la 584, acoperind o suprafaţă de 1.140
ha (4,8% din totalul suprafeţei naţionale).
Rezervaţiile biosferei sunt zone destinate conservării biodiversităţii şi
integrităţii comunităţilor biotice ale faunei şi florei în ecosistemele naturale şi
pentru conservarea diversităţii genetice a speciilor. În România există trei astfel de
rezervaţii:
- Delta Dunării, localizată în regiunea Sud-Est şi acoperind o arie de 580.000 ha;
- Retezat, în regiunea Vest, cu o suprafaţă de 2.700 ha;
- Pietrosul Rodnei, în regiunea Nord-Vest, acoperind 900 ha.
Delta Dunării este un sistem ecologic unic în Europa, valoarea sa ecologică
fiind inestimabilă. Însumează o mare varietate de specii de plante, peşti, păsări
(majoritatea fiind migratoare şi declarate monumente ale naturii) şi animale.
Din suprafaţa totală a rezervaţiei biosferei Delta Dunării, 592,8 mii kmp
sunt strict protejaţi şi aproximativ 3 mii kmp reprezintă perimetrul de protecţie. În
conformitate cu legea nr. 82/1993, Rezervaţia Biosferei “Delta Dunării” este singura
zonă protejată care are propria sa administraţie, condusă de un guvernator. În acelaşi
timp, este de menţionat faptul că rezervaţia are de asemenea statut de sit Ramsar şi
este inclus printre zonele de importanţă naturală şi culturală la nivel mondial.
Afectată de nivele ridicate de poluare, în special cu nitraţi şi fosfaţi şi de
construcţiile efectuate în scopul reţinerii aluviunilor în bazinul hidrografic al Dunării,
rezervaţia constituie obiectul unor programe speciale de reabilitare ecologică.
Măsurile care au fost luate în decursul ultimilor ani au fost orientate către reconstrucţia
ecologică, menţinerea şi protejarea florei şi faunei ameninţate şi dezvoltarea durabilă
a turismului.
Parcurile naţionale sunt zone de importanţă naţională şi internaţională, protejate
împotriva influenţei antropice şi unde există specii de floră şi faună care prezintă un
înalt grad de interes ştinţiific, educaţional, recreativ şi estetic. Din aceste motive, pe
cuprinsul acestor areale exploatarea resurselor naturale este interzisă. Numărul total
al parcurilor naţionale este de 14 şi acoperă circa 376.000 ha.
Alte zone protejate sunt reprezentate de rezervaţii ştinţiifice şi cele destinate
conservării naturii şi a monumentelor naturale.
România participă din 1998 la programul LIFE al Comunităţii Europene
şi a adoptat o serie de măsuri în vederea realizării unor proiecte de reconstrucţie
ecologică în cadrul programului “Green Danube” şi a unor proiecte de amenajare a
zonelor carstice situate în Parcul Naţional Munţii Apuseni, în colaborare cu Consiliul
Europei.
Protecţia pădurilor, ca problematică extrem de importantă pentru existenţa
umană nu a primit atenţia necesară nici din partea Conferinţei de la Rio. Conferinţa
de la Rio nu a reuşit să treacă peste obiecţiile exportatorilor de lemn tropical, care au
argumentat că acest produs este singura lor marfă solicitată pe piaţă şi ca atare au fost
adoptate numai o serie de principii. Mai mult, ţările în curs de dezvoltare contestă
cererile unor ţări din emisfera nordică pentru conservarea lemnului tropical, în timp
ce ţările dezvoltate pot să taie masa lemnoasă fără nici un control.
La sesiunea din luna aprilie 1994 a Comisiei O.N.U. pentru dezvoltare durabilă
s-a ajuns în sfârşit la un nou acord pentru crearea unui Comitet interguvernamental
asupra pădurilor, care va începe negocierile asupra controlului tăierii de masă
lemnoasă, asistenţa financiară pentru ţările care limitează exporturile de lemn etc.
După Conferinţa de la Rio, la nivelul Secretariatului O.N.U. a fost înfiinţat
un nou departament - Departamentul pentru Coordonare şi Dezvoltare Durabilă -
care va urmări “abordarea integrată” a procesului dezvoltării economice cu protecţia
mediului. La rândul lor, organismele O.N.U. au început să se adapteze la noile
cerinţe. Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.) a iniţiat “Proiectul
Capacitatea pentru secolul XXI”, cu scopul de a “asista ţările în curs de dezvoltare în
elaborarea de strategii, planuri şi programe care să conducă la dezvoltarea durabilă”
şi să le “întărească capacitatea de a traduce în viaţă recomandările de la Rio”.
În perspectiva secolului al XXI-lea, noul program P.N.U.D. include proiecte
de asistenţă tehnică la nivel naţional şi local în diverse domenii, de la familiarizarea
ţărilor cu noile tehnologii agrare, la elaborarea unor legislaţii, cum ar fi aplicarea
unor taxe şi impozite pentru a curma practicile de distrugere a resurselor naturale.
Primele proiecte de asistenţă au fost deja aprobate, deşi P.N.U.D. nu a primit sprijinul
total al ţărilor donatoare.
În anul 1990, Banca Mondială, P.N.U.D. şi P.N.U.E. au lansat programul
„Facilitatea globală pentru mediu” (G.E.F.) având ca obiectiv finanţarea unor acţiuni
din „Agenda 21” în ţările în curs de dezvoltare. Fondul alocat este de 2,5 miliarde
de dolari, din care 47% pentru proiecte privind diversitatea biologică, 36% pentru
proiecte privind combaterea încălzirii climatului şi 17% pentru apa potabilă. Un alt
fond de 200 milioane de dolari este destinat ajutorării ţărilor în curs de dezvoltare
pentru punerea în practică a recomandării privind eliminarea substanţelor chimice
care contribuie la distrugerea stratului de ozon. Această facilitate a făcut obiectul
unei reuniuni la Beijing în 1993. În cadrul aceloraşi preocupări au mai avut loc
unele conferinţe pentru prevenirea efectelor pescuitului maritim excesiv, asupra
problemelor deosebite de mediu pe care le pun ţările insulare şi pentru elaborarea
unei Convenţii internaţionale contra deşertificării etc.
Cooperarea dintre România şi diversele organisme O.N.U. s-a materializat
într-un număr de proiecte [25], [22].
Paradigma generală a programelor de dezvoltare ale PNUD este aceea că
dezvoltarea trebuie să aibă în centrul său omul şi că nu trebuie să afecteze bunăstarea
viitoarelor generaţii. În accepţiunea PNUD dezvoltarea umană este definită ca:
extinderea opţiunilor pentru toţi membrii societăţii.
După o perioadă de peste patruzeci de ani de practici de dezvoltare PNUD
a ajuns la concluzia că acest concept de dezvoltare a fost deseori greşit construit şi
confundat cu concepte tradiţionale şi interpretări ale dezvoltării.
- Creşterea economică a fost considerată ca un mijloc şi un rezultat al
dezvoltării. De fapt nu există nici o legătură automată între creşterea mare a
Produsului Naţional Brut (PNB) şi progresul în dezvoltarea umană.
- Teoriile formării capitalului uman şi dezvoltarea resurselor umane abordează
fiinţele umane mai degrabă ca fiind mijloace de creştere a venitului şi a bunăstării,
decât ca rezultate ale acestora.
- Abordarea conceptului de bunăstare umană consideră fiinţele umane ca fiind
beneficiari în loc de participanţi în procesul de dezvoltare.
Astfel conceptul de dezvoltare durabilă este unul holistic care plasează omul
în centrul tuturor aspectelor procesului de dezvoltare.
Paradigma de dezvoltarea umană durabilă a PNUD este aceea că dezvoltarea
nu numai că generează creştere economică dar distribuie beneficiile acesteia în
mod echitabil; aceea că generează mediul în loc de a-l distruge; aceea că le conferă
oamenilor potenţial, în loc de a-i marginaliza.
Ea dă prioritate săracilor, înmulţindu-le posibilităţile de alegere şi oportunităţile
şi oferindu-le posibilitatea de a participa în procesul de luare a deciziilor care îi
afectează.
În funcţie de modul în care este înţeleasă ideea de dezvoltare durabilă, precum
şi modul de aplicare al acestui concept, se poate realiza o “politică de dezvoltare
durabilă în care consumul şi producţia să se realizeze conservând calităţile şi resursele
mediului”.
Conceptul de dezvoltare durabilă a apărut şi s-a impus ca urmare a conştientizării
treptate a unor dezechilibre importante apărute din procesul dezvoltării societăţii
umane contemporane, pe fondul globalizării proceselor economice şi sociale.
În unele ţări din lume, inclusiv ţările membre ale Uniunii Europene, se
operează cu acest concept prin Comisiile Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă.
Aceste comisii şi-au stabilit principii obiective proprii pentru dezvoltarea
durabilă în strânsă coerenţă şi corelaţie cu reformele lor economice şi inclusiv cu
instituţiile capabile să realizeze transfer tehnologic.
În anul 1999, s-a elaborat de către un Grup de Lucru constituit de Guvern,
Strategia Naţională pentru Dezvoltarea Durabilă a României [23].
Grupul de lucru a asigurat reprezentarea tuturor partenerilor sociali şi a fost
asistat de PNUD – Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă, aflat sub egida
Academiei Române. Strategia s-a elaborat în intenţia de a creşte bunăstarea şi
prosperitatea fiecărui român şi a societăţii în ansamblu. Din păcate această strategie
nu şi-a atins efectul scontat.
În anul următor, respectiv în 2000, Guvernul condus de Primul Ministru
Mugur Isărescu, a elaborat o altă strategie, care, cu toate că a avut consensul tuturor
reprezentanţilor societăţii civile, a rămas un element destinat doar unui raft de
bibliotecă, fără a fi implementat la nivel naţional şi social.
Aspectele negative ale dezvoltării economice caracterizată prin poluarea
aerului, apei şi solului, au generat efecte grave asupra stării de sănătate şi a bunăstării
populaţiei.
Nesatisfacerea necesităţilor fundamentale ale omenirii au creat presiuni
necruţătoare asupra explorării neraţionale a mediului înconjurător. Problema care se
pune acum la nivelul umanităţii este aceea a realizării echilibrului între amenajarea
mediului înconjurător şi dezvoltarea economică, pe baza transferului de tehnologii
curate, capabile să îndeplinească acest deziderat.
Această relaţie de complementaritate generează echipelor de specialişti în
tehnologie, economie, politică profunde mutaţii în gândire şi decizie.
Dacă până de curând era un fapt curent acela de a caracteriza problemele
mediului înconjurător numai în termeni de creştere a PNB (Gross National Product),
acum într-un moment de răscruce al confruntării în plan ideatic, lupta împotriva
poluării se face concertat cu cea a dezvoltării economico-sociale, fără ca această luptă
să constituie o ameninţare la adresa dezvoltării sau o neglijenţă în supravegherea şi
protecţia mediului înconjurător.
Deci, scopul ultim al politicilor de amenajare a mediului înconjurător şi de
dezvoltare social-economică de noi tehnologii, capabile să lege dezvoltarea de
constrângerile şi posibilităţile pe care resursele de bază naturale le impun tuturor
activităţilor umane.
descoperiri şi de realizarea unui transfer tehnologic eficient, bazat în special pe
tehnologii curate, ne va pune în situaţia de a beneficia de progres şi de bunăstare într-
un mediu curat şi sănătos.
economică a conceptului de dezvoltare durabilă, pe care mulţi dintre noi încercăm
să o înţelegem. Să nu uităm că suntem la cumpăna dintre două milenii, fapt care
ne obligă să pregătim intrarea noastră, a întregii umanităţi, în mileniul trei, fără
prejudecăţi, dar cu dorinţa de a construi o lume fără poluare şi războaie, o lume în
care şansa supravieţuirii, în condiţiile impuse de conceptul de dezvoltare durabilă,
este asigurată în exclusivitate de implementarea tehnologiilor ecologice în economie.
1.2.6. Comisia pentru dezvoltare durabilă din cadrul ONU
Pentru punerea în practică a Agendei 21, Adunarea Generală a ONU a hotărât,

prin rezoluţia nr. 47/1991/1993, înfiinţarea Comisiei Interguvernamentale pentru
Dezvoltare Durabilă. Scopul acesteia este monitorizarea progreselor obţinute în
realizarea Agendei 21, elaborarea de recomandări pentru Adunarea Generală şi
colaborarea cu alte organisme interguvernamentale ale ONU care se ocupă de mediu
şi dezvoltare.
În cadrul sistemului Naţiunilor Unite a fost creat Comitetul Interagenţii pentru
Dezvoltare Durabilă, al cărui preşedinte este secretarul general ONU şi care are ca
scop facilitarea mecanismului de punere în practică a conţinutului Agendei 21.
Pe plan naţional, după Conferinţa de la Rio de Janeiro, o serie de state şi-
au constituit organisme naţionale pentru punerea în practică a dezvoltării durabile
(Comisii, Comitete Naţionale etc.) [15].
Astfel:
În Finlanda a fost înfiinţată în anul 1993 Comisia Naţionala Finlandeză
pentru Agricultura Durabilă, cu scopul de a promova şi a coordona implementarea
dezvoltării durabile în concordanţă cu deciziile luate la Conferinţa de la Rio de
Janeiro. Realizarea conceptului finlandez de dezvoltare durabilă revine guvernului
şi administraţiei publice, sectorului privat, organizaţiilor neguvernamentale, mass–
media, sectorului educaţie şi ştiinţă, precum şi autorităţilor locale.
În Ungaria, prin decretul nr. 1024 din 2 aprilie 1993, s-a prevăzut printre altele,
ca, pentru punerea în practică a principiilor şi obiectivelor dezvoltării durabile,
va fi elaborat un program propriu, având ca responsabili: Ministerul Agriculturii,
Ministerul Industriei şi Comerţului, Ministerul Transporturilor, Telecomunicaţiilor şi
Gospodăririi Apelor, Ministerul Culturii şi Educaţiei Publice, Ministerul Bunăstării
Sociale, preşedintele Comitetului Naţional pentru Dezvoltare Tehnologică. Prin
acelaşi decret s-au stabilit responsabilităţile pentru evaluarea comprehensivă a
intereselor naţionale şi posibilităţilor de cooperare cu organizaţiile financiare
internaţionale.
În Belgia a luat fiinţă la 13 octombrie 1993, Consiliul Naţional Belgian
pentru Dezvoltare Durabilă, sub preşedenţia Primului Filip. Consiliul realizează la
nivel federal următoarele atribuţii: emiterea de avize asupra măsurilor preconizate
privind dezvoltarea durabilă; realizarea unui forum de discuţii asupra conţinutului
sau modificării acţiunilor de acest fel; elaborarea de studii în probleme privind
dezvoltarea durabilă; atragerea cât mai largă la aceste discuţii a organismelor publice
şi private, precum şi a cetăţenilor în vederea realizării obiectivelor stabilite. Consiliul
este plasat sub tutela administrativă a Secretariatului de Stat pentru Mediu şi a
Secretariatului de Stat pentru Cooperare şi Dezvoltare.
În Spania, prin Decretul Regal nr. 224 din 14 februarie 1994, a fost creat
Consiliul pentru Mediu, cu scopul de a favoriza participarea organizaţiilor
reprezentative de interes social şi a persoanelor de mare prestigiu, la elaborarea
şi supravegherea politicii de mediu orientate pe conceptul dezvoltării durabile.
Din punct de vedere administrativ, Consiliul pentru Mediu este ataşat Ministerului
Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Mediului.
În Suedia, pe baza unei Hotărâri de Guvern din aprilie 1994, a fost prezentată
strategia Guvernului pentru realizarea dezvoltării durabile şi de cooperare globală
la această acţiune. Se are în vedere o strategie naţională pentru dezvoltare durabilă,
de natură să exprime „Agenda 21 Suedeză”.
În Austria, acţionează Comisia Consiliului Naţiunilor Unite pentru Economie
şi Dezvoltare, creată în anul 1991, de care răspund: Ministerul Mediului, Ministerul
de Externe şi Cancelaria Federală. Principalele constatări ale „Comisiei” constituie
elementele pentru Planul Naţional de Mediu Austriac.
În Polonia, prin Ordonanţa nr. 32 din 28 octombrie 1994 a primului ministru, a
fost înfiinţată Comisia pentru Dezvoltare Durabilă, compusă din 28 de reprezentanţi
ai agenţiilor administraţiei de stat şi ai organelor de decizie politică. Scopul principal
al comisiei este de a asigura integrarea dezvoltării economice şi sociale cu cerinţele
de mediu şi protecţie a naturii.
Pentru România, care parcurge un proces complex al tranziţiei de la economia
planificată excesiv centralizată, acţiune inerentă statului totalitar, la economia de
piaţă şi statul de drept cu caracter democratic, crearea unui organism menit să
coordoneze implementarea conceptului dezvoltării durabile n-a fost încă abordată.
Implicaţiile implementării conceptului global al dezvoltării durabile în
strategia creşterii economice, precum şi caracterul prioritar al politicii României de
integrare în structurile Comunicaţiilor Europene accentuează necesitatea rezolvării
adecvate a acestei probleme. În mod evident este vorba de un concept interdependent
privind dezvoltarea durabilă, de natură să ţină seama, atât de realităţile specifice
condiţiilor din ţara noastră, cât şi de cele privind coordonarea strategiilor naţionale
într-un context european şi chiar mondial.
Observând acţiunile ce se desfăşoară pe plan internaţional în direcţia aprobării
globale a dezvoltării durabile, ar fi de amintit atenţia deosebită pe care o necesită
aprofundarea conexiunilor dintre demografie şi dezvoltare economică.
În septembrie 1994 a avut loc la Cairo, Conferinţa Internaţionala pentru
Populaţie şi Dezvoltare. Cu acest prilej, cele 179 de delegaţii participante au adoptat
planul de acţiune „Oamenii lumii”, care, în esenţă, vizează o anumită stabilizare a
populaţiei planetei.
S-a luat în calcul că la nivelul anului 2050 populaţia globului se va plasa în
jurul cifrei de 9 miliarde locuitori. Această acţiune a Organizaţiei Naţiunilor Unite
reflectă cerinţele abordării conceptului dezvoltării durabile la scara întregii societăţi.
Ca ţară cu un bogat potenţial turistic, România este interesată de modalităţile
de valorificare a acestuia pe plan intern şi internaţional. Ar fi de semnalat, în acest
cadru de preocupări, implementarea conceptului de dezvoltare durabilă în zonele
de munte. Se are în vedere o viziune globală pentru fiecare zonă de munte de o
dimensiune mai mare, indiferent dacă întinderea acesteia se referă la mai multe ţări.
Este de amintit Convenţia Alpilor, încheiată în 1992 între ministerele mediului
din: Austria, Franţa, Germania, Lichtenstein, Slovenia şi Elveţia.
Programele respective au în vedere reglementări adecvate în domeniul
turismului, traficului auto, planificării regionale, protecţiei mediului, agriculturii şi
silviculturii montane.
Cu alte cuvinte, dezvoltarea durabilă reprezintă capacitatea unei economii
naţionale de a realiza un echilibru între condiţiile sociale, economice, tehnice şi de
mediu în procesul de dezvoltare.
În funcţie de modul în care este înţeleasă ideea de dezvoltare durabilă, precum
şi modul de aplicare a acestui concept se poate realiza o politică de dezvoltare
durabilă în care consumul şi producţia să se realizeze conservând calităţile şi resursele
mediului.
Implementarea conceptului Dezvoltării Durabile impune interdisciplinaritate,
dialog şi relaţii permanente, atât la nivel naţional, cât şi internaţional, întrucât
România izolată de Europa şi de restul lumii, nu poate realiza o dezvoltare durabilă.
1.3. Probleme actuale ale ecologiei şi protecţiei mediului ca factor

al dezvoltării durabile
Problemele ecologice şi ale protecţiei mediului preocupă azi în cel mai înalt
grad factorii de decizie ai naţiunilor şi, la nivel global, organizaţiile internaţionale
specializate. Astfel, în figura 1.3 se prezintă evoluţia demografică a omenirii începând
cu anul 1650 [16].
Se remarcă din figură două legi distincte ale ritmului de creştere şi anume:
a) una care, în absenţa unor progrese umane notabile, ar fi adus omenirea în
anul 2000 la un număr de circa 4 miliarde locuitori (zona 1-2-3 din figură);
b) o a doua, care din anul 1950 arată o creştere mult mai rapidă a ritmului
anual de creştere şi care, în absenţa unor evenimente deosebite [16], ar fi putut aduce
omenirea în anul 2000 la un număr de circa 6,7 miliarde locuitori (zona 2-4 din figura
1.3).
Fig. 1.3. Evoluţia dezvoltării demografice a omenirii

1 – 2 Evoluţia între anii 1650–1950 (momentul declanşării exploziei demografice)
2 – 3 Situaţia probabilă în absenţa exploziei demografice [16]
3 – 4 Prognoza dată în anul 1979 şi publicată pe baza prelucrării datelor ONU între
anii 1950–1975 [16]
Explozia demografică declanşată la mijlocul secolului nu trebuie înţeleasă ca

uniform repartizată pe întreaga suprafaţă a Terrei. Ea aparţine cu precădere ţărilor
slab dezvoltate şi a unora în curs de dezvoltare la acea dată, concentrată cu precădere
în continente ca Asia şi Africa.
Majoritatea acestor ţări au beneficiat de accesibilităţi mai mari la medicamente
şi antidăunători (la acea dată apăruseră şi puternice antibiotice din clasa penicilinei).
Un sprijin substanţial în această direcţie l-au dat şi organizaţiile internaţionale,
realizându-se eradicarea unor boli.
Mai puţin trebuie pusă această creştere, cel puţin la început, pe seama creşterii
standardelor de viaţă şi pe îmbunătăţirea alimentaţiei. Această componentă a creşterii
populaţiei a intervenit mai târziu, pe masura dezvoltării industriale, a rezultatelor
„revoluţiei verzi”, a aplicării tehnologiilor specifice agriculturii intensive, a
îngrăşămintelor chimice, irigaţiilor, revoluţiei genetice prin care s-au creat în
principal hibrizii de porumb.
Revenind la prognoza din figura 1.3, se observă că ea se confirmă timp de 10
ani, până în anul 1980, când începe o scădere semnificativă a ritmului de creştere
populaţiei, către anul 2000 putându-se aştepta, în lipsa altor evenimente cu efect
global, la o populaţie în jurul a 6 miliarde de locuitori (figura 1.4).
Fig. 1.4. Creşterea numerică a populaţiei Terrei după declanşarea

exploziei demografice
A – 4 Prognoza pentru anul 2000 calculată în [16] cu datele cunoscute pe intervalul 1950
– 1975. Prognoza se confirmă timp de 10 ani, până în anul 1980, (zona A – B) când au
intervenit evenimente care au provocat reducerea ritmului de creştere
B – 5 Evoluţia reală, după anul 1989, până în anul 1996
2 – 3 Dinamica probabilă a creşterii populaţiei Terrei în absenţa exploziei demografice
[16].
Explicaţia acestei recesii trebuie căutată în evenimentele care s-au perindat

începând cu anul 1989. În acest context trebuie menţionate conflictele izbucnite
în zone cu densitate mare de populaţie (între India şi Pakistan, războiul din Golf,
războiul din Iugoslavia), destrămarea imperiului sovietic (care a indus un efect de
diminuare a populaţiei din ţările răsăritene) şi apariţia unor secete devastatoare în
diferite părţi ale globului pământesc în raport cu jumătatea secolului, tocmai ca
urmare a dezvoltării social-economice.
Urmărind astfel diagrama din figura 1.5, se poate observa că la o creştere a
populaţiei globului de 2,3 ori asistăm la o creştere de 6 ori a produsului intern brut,
de 5 ori a folosirii combustibililor fosili, la de 3 ori a consumului de masă lemnoasă.
În paralel, în alimentaţie a crescut de aproape 3 ori producţia, respectiv consumul de
cereale, tot atât al celui de peşte.
A crescut într-adevăr producţia agricolă pe cap de locuitor de 1,25 ori, dar pe
un teren arabil diminuat de aproape 2 ori în raport cu situaţia existentă la jumătatea
secolului.
Aceste creşteri au depăşit limitele de suportabilitate ale mediului. Îngrăşămintele
chimice, a căror folosire de altfel este din ce în ce mai contestată de biologi, au ajuns
la o limită de saturare de la care nu se mai poate obţine ceva în plus, iar pescuitul
oceanic a depăşit deja ritmul natural de regenerare.
Fig.1.5. Modificări semnificative ale numărului populaţiei Terrei, al consumurilor de

materie primă vegetală, combustibili fosili, producţia de cereale, consumul de peşte,
producţia agricolă pe cap de locuitor, terenului arabil disponibil în anul 1997 în raport cu
anul 1950 [16]
Numai dacă examinăm datele din figura 1.5 şi se poate observa că:
- mărirea alarmantă a consumului de combustibil fosil, presupune arderi
intense, cu eliberarea în atmosferă a unor cantităţi uriaşe de dioxid de carbon asociată
unui consum corespunzător de oxigen. Implicaţiile poluării asupra atmosferei sunt
mult mai ample, întrucât efectul de seră şi extinderea zonelor de deşertificare, este
generat de un complex de factori poluanţi;
- scăderea zonelor verzi, ca urmare a despăduririlor, scade implicit capacitatea
de regenerare a oxigenului atmosferic. În prezent asistăm la scăderea alarmantă a
concentraţiei de oxigen din atmosferă şi la despăduriri intenţionate care amplifică
scurgerile torenţiale, la degradări de teren şi la scoaterea unor suprafeţe importante
de sol fertil din circuitul agricol;
- sărăcirea consecutivă a florei şi faunei terestre, a diversităţii biologice a
Terrei, prin dispariţia unor specii ca urmare a poluării, cu consecinţe nebănuite;
- utilizarea resurselor de apă, cu precădere a apei dulci, a secătuit practic
rezervele economice folosibile. Cunoscând faptul că orice dezvoltare economică
implică folosirea unei cantităţi de apă, omenirea se găseşte practic în imposibilitatea
de evoluţie, dacă nu vor fi găsite sisteme de reducere a consumurilor pentru alte
folosinţe decât cele strict necesare pentru hrana populaţiei, animalelor şi pentru
culturi.
1.3.1. Interdependența dintre dezvoltarea economică şi protecţia mediului
Aşa cum se specifică şi în documentele O.N.U., până în anii ‚70, mediul

înconjurător era considerat ca un domeniu independent, care funcţiona după legi
proprii, cu puţine legături şi interacţiuni cu activitatea umană. Se aprecia, la momentul
menţionat, că problemele mediului înconjurător erau de ordin tehnic şi puteau să fie
soluţionate prin mecanismele tehnice, într-o perioadă de timp rezonabilă.
După douăzeci de ani, filozofia abordării acestui concept a fost alta. Dezbaterile
purtate în special în cadrul U.N.C.E.D. ‚90 au modificat, în mod radical, concepţia
independenţei mediului înconjurător. Deja se prefigurase conceptul interdependenţei
dintre mediul înconjurător, dezvoltarea economico-socială şi dezvoltarea tehnologică.
“Triunghiul” dezvoltării economice devenise “pătratul” dezvoltării economico-
sociale.
Conferinţa U.N.C.E.D. ‚92 a concluzionat că mediul înconjurător este o parte
componentă a procesului dezvoltării durabile, că el nu poate fi considerat în afara
contextului economic, social, cultural şi politic. Conferinţa a recomandat, cu acest
prilej, necesitatea intensificării procesului dezvoltării economice în general, dar care
trebuie să integreze folosirea raţională a resurselor naturale şi protecţia mediului
ambiant existent.
De aceea, în strategia dezvoltării durabile, eficienţa economică trebuie corelată
cu eficienţa ecologică.
În acest sens, dacă se ia în considerare indicatorul Coeficient al Impactului
Ecologic (CIE), care reprezintă gradul de impact ecologic dăunător provocat de
creşterea cu o unitate a venitului naţional prin schimbarea structurii economiei
(implicit a producţiei), se poate aprecia valoarea Produsului Naţional Brut la un
moment dat. De exemplu, prin reducerea acestui CIE, se permite creşterea Produsului
Naţional Brut fără a accentua degradarea mediului natural. Pentru orice activitate
economică, coeficientul de impact economic al P.N.B. concentrează în realitatea trei
rapoarte diferite, evidenţiate prin:
· cantitatea producţiei necesare pentru realizarea unei unităţi de venit naţional
· cantitatea de resursă sau suport ecologic pentru o unitate de producţie
· gradul de impact rezultat al consumului unei unităţi de resursă ecologică.
Prin sporirea ratei de eficienţă a oricărui raport mai sus menţionat, se poate
realiza o reducere a coeficientului de impact ecologic. Prin mecanisme economice,
financiare şi industriale se poate realiza o corelaţie între impactul economic şi cel
ecologic sau, altfel spus, între eficienţa economică şi cea ecologică condiţonate de
nivelul tehnologic al dezvoltării.
Cu alte cuvinte, orice sistem economico-social trebuie corelat cu sistemul
dezvoltării durabile pentru realizarea creşterii eficienţei economice şi ecologice,
prin reducerea consumului de resursă originală şi reducerea poluării provocate de
deşeurile şi emisiile rezultate din diverse procese de producţie.
Eficienţa economică ocupă în prezent principalul rol în deciziile întreprinse de
indivizi, agenţi economici şi guverne. Fără eficienţă ecologică, ca element decizional
resursele naturale rămân nişte bunuri oferite de natură, fără costuri sau cu costuri
mici. Mai mult evaluarea costurilor creării resurselor naţionale ridică probleme
tehnice şi chiar politice deosebite, având în vedere dificultatea stabilirii preţurilor
resurselor naturale.
Teoria economică şi agenţii economici nu au încă instrumentele necesare pentru
a include în costurile de producţie ale produsului finit şi preţul resurselor naturale. Cu
toate că această metodologie ar conduce la scumpirea excesivă a produselor finite, în
final ea ar determina agenţii economici să folosească mai raţional resursele naturale.
Dezvoltarea durabilă aşa cum este concepută de Naţiunile Unite, trebuie să
răspundă atât nevoilor generaţiilor prezente, cât şi ale celor viitoare. Relaţiile dintre
sărăcie şi starea mediului sunt complexe, iar epuizarea resurselor naturale reduce
posibilitatea de obţinere de noi beneficii din resursele mediului şi implicit contribuie
la creşterea gradului de sărăcie.
De asemenea, bunăstarea existentă în ţările dezvoltate, realizată printr-un
proces accelerat de dezvoltare, are aceleaşi efecte nocive asupra mediului. Deci,
dezvoltarea durabilă poate fi definită prin realizarea echilibrului între condiţiile
sociale, economice, tehnice şi de mediu în procesul de dezvoltare. Politica de
dezvoltare durabilă înseamnă, pe de o parte, o manieră de consum şi producţie care,
într-o manieră durabilă, conservă calităţile şi resursele mediului, iar pe de altă parte,
protecţia activă a habitatului natural.
Oricum, expresia „dezvoltare durabilă” este foarte complexă şi prin urmare
deschisă multor interpretări. Important este să se cuprindă, în sensul ei, ideile de
bază ale existenţei umane şi să se găsească indicatorii tehnico-economici şi care să
fie agreaţi pe plan internaţional.
În felul acesta se pot determina măsuri de creştere a eficienţei economice şi
ecologice care să urmărească reducerea impactului ecologic al utilizării nelimitate
de resursă de mediu şi, în acelaşi timp, reducerea volumului de resurse de mediu
utilizate pentru obţinerea unei unităţi de venit sau bunăstare [22].
Actualizarea setului de indicatori ai sistemului informaţional statistic de
mediu, cu includerea indicatorilor dezvoltării durabile recomandaţi de Comisia
pentru Dezvoltare Durabilă a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi adoptaţi de Uniunea
Europeană a permis o mai bună evaluare a progreselor în realizarea politicilor pentru
mediu şi dezvoltare durabilă la nivelul statelor membre, al statelor asociate şi la nivel
comunitar. O dezvoltare pentru cerinţele prezentului, fără a compromite viitorul
este bazată, în principal, pe tehnologii curate (termenul de tehnologii “curate” a fost
definit în 1985 de Comunitatea Europeană). În prezent datorită creşterii demografice,
a dezvoltării industriei şi transporturilor a sporit impactul omului asupra mediului
înconjurător, fapt pentru care, în anumite zone ale lumii s-a ajuns la dezechilibre
ecologice majore.
Definirea conceptului de dezvoltare durabilă marchează un nou concept de
dezvoltare economică, care cuprinde problemele globale ale omenirii acestui sfârşit
de secol.
Pentru atenuarea impactului dezastruos al omului cu mediul înconjurător,
folosirea tehnologiilor curate este singura soluţie care poate să asigure reducerea
cantităţilor de deşeuri de fabricaţie şi de substanţe poluante emise în atmosferă sau
deversate în ape. Totodată, folosirea acestor tehnologii au ca scop principal scăderea
consumurilor de materii prime, apă şi energie. În lume sunt ţări ale căror politici
guvernamentale sprijină firmele exportatoare de tehnologii curate, pentru protecţia
mediului, dar şi pentru recuperarea cheltuielilor. De exemplu, Austria a obţinut în
1997, 6,5 miliarde şilingi prin exportul de tehnologii pentru protecţia mediului. O
cotă de 63 la sută din export a ajuns în ţările Uniunii Europene [5].
La nivelul oricărei întreprinderi, în cadrul proceselor de producţie, există
interacţiuni între procesele tehnologice şi mediul înconjurător (figura 1.6).
Legislaţia internaţională cu privire la protecţia mediului se bazează atât
pe constrângeri, cât şi pe stimulente. În acest sens, întreprinderile, în special cele
inovative, îşi aliniază strategia la o politică ecologică la care populaţia este din ce în
ce mai sensibilă iar normele de protecţia mediului sunt obligatorii.
Cu toate că acest aspect impune unei întreprinderi cheltuieli suplimentare,
necesitatea de a se integra într-un sistem unitar global al dezvoltării durabile este un
atribut al progresului tehnic actual, în care orice întreprindere care doreşte să aibă
în programul de dezvoltare tehnologii curate, trebuie să ia în considerare o serie de
elemente caracteristice unei firme şi să le atribuie note cuprinse între 1 şi 5. Nota
minimă exprimă lipsa de interes a întreprinderii pentru protecţia mediului iar nota
maximă oglindeşte nivelul profitului şi a perspectivei de dezvoltare, ca urmare a
măsurilor luate pentru protecţia mediului.
În finalul analizei, punctajul obţinut evidenţiază punctele tari şi slabe ale
întreprinderii, în raport cu protecţia mediului şi se poate decide locul şi momentul
implementării în procesul de producţie a unei noi tehnologii, în principal a unei
tehnologii curate. Acest gen de analiză a fost propus de K. North [18] şi conţine
următoarele elemente:
Fig. 1.6. Interacţiunile dintre un proces tehnologic ce se desfăşoară într-o întreprindere şi

mediul înconjurător [1]
l materii prime:
- neregenerabile/regenerabile;
- poluante/nepoluante;
l produsele:
- energointensive/cu consumuri energetice reduse;
- reutilizabile/reciclabile;
l tehnologiile:
- cu deşeuri periculoase/fără deşeuri;
- energointensive/cu consum redus energetic;
- periculoase sau nu, pentru sănătatea operatorilor;
l poziţia faţă de standardele de protecţia mediului:
- nealiniere/aliniere;
l comportarea conducerii:
- nepreocupată/preocupată de protecţia mediului;
l nivelul de pregătire al personalului:
- coborât (cunoaşte doar vechile tehnologii)/ridicat (poate opera cu tehnologiile
noi, nepoluante);
- needucat/educat în spiritul protecţiei mediului;
l nivelul C&D (cercetare – dezvoltare):
- scăzut/creativitatea ridicată;
Pe această bază se evidenţiază punctele tari şi slabe ale unor întreprinderi
inovative, în raport cu protecţia mediului şi se poate stabili locul şi momentul de
introducere a unei noi tehnologii sau de modificare, în sens pozitiv, a celei existente [1].
În această perspectivă, datele cu privire la starea mediului pe teritoriul
ţării noastre, din anul 1998, evidenţiază necesitatea imperativă ca procesul de
restructurare economică şi strategiile sectoriale de dezvoltare să integreze şi să
asigure implementarea măsurilor pentru utilizarea raţională a resurselor care formează
capitalul natural al ţării, prevenirea deteriorării şi degradării acestora, eliminarea sau
reducerea surselor de poluare, cu prioritate în zonele identificate deja ca fiind critice,
reconstrucţia zonelor deteriorate, refacerea şi ameliorarea calităţii mediului şi a vieţii,
ca singura alternativă pentru o dezvoltare socio-economică sănătoasă.
Prezentarea problematicii stării mediului pe teritoriul ţării noastre este
determinată de specificul acesteia.
Politica de dezvoltare în diverse perioade de timp nu a luat în considerare
potenţialul efect negativ pe care activităţile economice l-ar putea avea asupra mediului,
rezultatul fiind o importantă degradare a mediului. În ultimii ani, conştientizarea
problemelor de mediu a crescut, fiind generată în special de necesitatea conformării
legislaţiei româneşti în domeniu cu acquis-ul comunitar. În acest sens s-au realizat
progrese în principal în combaterea poluării şi crearea premiselor de dezvoltare
durabilă în viitor.
Cu toate acestea, au rămas o serie de probleme care necesită rezolvare,
provocările în acest sens pentru România fiind numeroase. Nu numai că vor trebui
rezolvate problemele rămase nerezolvate, care necesită fonduri importante, dar vor
trebui definite şi implementate măsuri realiste pentru integrarea politicilor privind
mediul în toate celelalte politici sectoriale.
Experienţa ţărilor arată că este necesară adoptarea unei abordări pro-active,
care să ţină cont de factorii de mediu încă de la început şi care să încorporeze întregul
ciclu de viaţă al unui proiect/program, spre deosebire de abordarea reactivă, care ia
în considerare aspectele de mediu după producerea poluării. O astfel de abordare va
conducce la costuri scăzute pe termen lung pentru proiectul/programul respectiv.
Problemele legate de mediu nu trebuie văzute ca obstacole pentru dezvoltarea
economică, ci mai degrabă ca oportunităţi pentru dezvoltare.
În cursul procesului de implementare a oricărei strategii de dezvoltare
economică şi socială trebuie utilizate tehnici variate în scopul reducerii sau atenuării
efectelor potenţial negative asupra mediului şi încurajării unei abordări constructive
în vederea îmbunătăţirii calităţii mediului prin activităţile finanţate.
De exemplu aceste tehnici pot consta în prevederi de reglementare precum :
- aplicarea Directivei EIA, stabilind necesitatea efectuării unei evaluări a
impactului asupra mediului al proiectelor de un anumit tip/mărime ;
- aplicarea principiului “poluatorul plăteşte”, specificat în Legea nr. 137/1995
(republicată în Monitorul Oficial nr. 70/2000) privind protecţia mediului;
- desemnarea autorităţii de mediu competente, care să se implice în toate
stadiile planificării şi implementării Planului;
sau în promovarea unor măsuri constructive, cum ar fi:
- efectuarea unor analize privind problemele de mediu esenţiale pentru
strategiile de dezvoltare economico-sociale, în context naţional şi regional;
- stabilirea de parteneriate de consultanţă privind mediul la nivel naţional şi
regional, pentru încurajarea atenuării poluării în contextul general al modalităţilor de
gestionare a programelor naţionale şi regionale;
- folosirea criteriilor ecologice în selectarea tuturor proiectelor de investiţii;
- utilizarea în largă măsură a demonstraţiilor şi publicităţii pentru practicile de
succes din cadrul proiectelor de investiţii finanţate.
1.3.2. Entropia dezvoltării economico-sociale durabile
Contribuţii teoretice cu privire la dezvoltarea durabilă le-a avut şi “economistul

mileniului trei” Nicholas Georgescu-Roegen, care a introdus în teoria economică
conceptele legate de cea de a doua lege a termodinamicii. Operând în principal cu
acest principiu, savantul consideră că în orice proces de dezvoltare economică şi
socială avem de a face cu o degradare calitativă şi irevocabilă a energiei.
Termodinamica este o ramură a fizicii care se ocupă în principal cu procesele
prin care căldura, ca formă a energiei, ca şi alte forme ale energiei (mecanică, chimică,
electrică ş.a.) se transformă una în alta.
Construită pe două postulate şi trei principii care-i alcătuiesc baza axiomatică,
termodinamica este folosită şi în explicarea unor fenomene şi procese care depăşesc
aspectele clasice. În felul acesta necesitatea de a explica economia proceselor
biologice l-a determinat pe Nicholas Georgescu-Roegen să formuleze a patra lege a
termodinamicii [7].
Această lege era necesară pentru a generaliza transferurile entropice ale
materiei. Legea a patra a termodinamicii a lui Nicholas Georgescu-Roegen este
definită în două expresii alternative echivalente:
· Materia indispensabilă nu poate fi reciclată;
· Un sistem închis (adică un sistem care nu poate face schimburi de materie cu
ambianţa) nu poate executa o muncă în mod indefinit într-un ritm constant.
Nicholas Georgescu-Roegen, plecând de la definiţia entropiei ca măsura
cantităţii de energie care nu mai poate fi convertită în lucru mecanic, consideră că un
sistem entropic poate fi lărgit, dar niciodată nu poate fi inversat. Lărgirea unui sistem
entropic se realizează cu ajutorul tehnologiei care procură entropia joasă necesară
proceselor de producţie (transformări şi prelucrări ale materiei).
Procesul economic are continuu nevoie de o sursă de susţinere şi refacere a
fluxului de entropie. Sistemul economic ca şi cel biologic schimbă cu mediul exterior
ieşirile sale de entropie înaltă cu intrările sale de entropie joasă.
Cu alte cuvinte, entropia reprezintă transformarea ordinei în dezordine.
Penuria economiei îşi are originea în caracterul limitat al resurselor şi în degradarea
irevocabilă a entropiei. Fluxul continuu de entropie joasă este suportul tuturor
activităţilor fiziologice ale structurilor vii şi ale proceselor economice [7].
Savantul consideră că procesele de producţie sunt generatoare de neânţelegeri
sociale şi risipă de energie (de exemplu, cheltuielile militare sunt pe primul loc în
topul acestui gen de activităţi), datorită “dislocării” ordinii cu cele mai perfecţionate
unelte, de către oameni aflaţi, zi de zi, sub presiunea asigurării existenţei. Iată cum
omul, prin diverse tehnologii, devine propriul său duşman. În felul acesta poate
fi considerat un ucigaş al mediului în care trăieşte şi un sinucigaş al propriei sale
existenţe.
Toate aceste aspecte în care activitatea umană transformă entropia joasă
în entropie ridicată, au menirea să ne proiecteze un viitor sumbru, lipsit de orice
perspectivă ecologică. Actualele mecanisme ale pieţei nu sunt capabile să atenueze
crizele ecologice viitoare şi cu atât mai puţin nu pot aloca optimal resursele între
generaţii. De aceea, tehnologia de vârf, precum şi politica cu privire la transferul
internaţional de tehnologie, sunt soluţii care pot asigura o dezvoltare economică
“curată” sau, altfel spus, o dezvoltare durabilă.
Într-o comunitate nepregătită din punct de vedere tehnologic orice încercare de
a introduce tehnologie de vârf este supusă eşecului. De asemenea, pentru emigranţii
a căror pregătire profesională nu se ridică la nivelul standardelor tehnologice
deznodământul este acelaşi [14].
De aceea, creşterea economică reprezintă un fenomen global în care factorii
economici şi cei noneconomici sunt în interdependenţă. Cu alte cuvinte, procesul
economic este un proces care produce şi care primeşte în acelaşi timp entropie şi
informaţie şi al cărui rezultat economic şi social este guvernat de legile entropiei
şi informaţiei. În urma acestui schimb are loc o deteriorare entropică a mediului
înconjurător.
Legea entropiei ne arată că atât energia, cât şi materia nu pot fi utilizate decât o
singură dată, iar timpul, ca factor de măsurare a proceselor ireversibile, nestaţionare
ne arată schimbarea în entropie de la concentrare la disipare sau de la o ordine la o
dezordine crescândă.
În acelaşi timp, munca reprezintă o cheltuială de energie, iar progresul realizat
cu ajutorul noilor tehnologii oferă muncii un caracter mai eficient. În felul acesta
fluxul de energie se procură mai uşor. De exemplu, în unele industrii metalurgice şi
siderurgice din S.U.A., 20% din investiţiile totale trebuie cheltuite pentru echipamente
de control al poluării.
Penuriile, escaladarea rapidă generală a preţurilor, acumularea poluării şi a
deşeurilor sunt fenomene ale crizei mondiale a energiei care arată cât de mult s-a
ridicat entropia în ambianţa energiei care nu se reînnoieşte. De aceea, modelul
dezvoltării economice prezentat anterior a condus la accelerarea proceselor entropice
mobilizând resursele care se reînnoiesc până la punctul la care acestea au devenit
ele însele resurse care nu se mai reînnoiesc.
1.3.3. Eficienţa globală şi dezvoltarea economico-socială durabilă
În România, abordarea eficienţei economice şi sociale în contextul dezvoltării

durabile a condus la o reorientare a teoriei economice, pornind de la următoarele
limite [9]:
· Economia nu s-a ocupat şi nu a construit indicatori de analiză şi decizie
pentru resursele naturale, ecologice.
· Economia a fost marcată de o viziune statică asupra resurselor, neincluzând,
în calculul economic, variabile legate de dinamica resurselor (deci, lipsindu-i
viziunea protecţiei resurselor umane şi materiale în perspectivă).
· Sistemul de interese generat de forma de proprietate privată a pus accentul pe
profitul financiar al capitalului investit, iar în absenţa intervenţiei ferme şi eficiente a
statului, s-a neglijat păstrarea echilibrului ecologic, asigurarea rezervelor de resurse
pe o perioadă cât mai îndelungată şi respectarea ciclurilor de regenerare a unor
resurse (cazul pădurilor).
· Teoriile economice de până acum ignorau raportul între caracterul epuizabil
al resurselor şi mişcarea demografică; în plus, s-a operat cu un principiu fals în
privinţa eternităţii resurselor naturale, fapt care în prezent a dus la agravarea crizei
resurselor energetice, de materii prime şi a deteriorării echilibrului ecologic.
În felul acesta, este necesară o teorie nouă a eficienţei economice globale,

construită pe cel puţin trei principii fundamentale:
a) Abordarea sistemică a macrospaţiului naţional (cu posibilităţi de extindere
şi la spaţiul mondial).
b) Includerea în calculul economic a tuturor categoriilor de resurse, intrate şi
neintrate în circuitul economic.
c) Urmărirea eforturilor şi efectelor pe ciclul natură-natură.
Ca urmare autorul consideră că este necesară o nouă abordare sistemică cu

ajutorul căreia să se proiecteze un microspaţiu divizat în patru subsisteme : tehnic,
economic, suprastructural şi mediu înconjurător [9].
Pentru realizarea dezvoltării economice şi sociale durabile, în orice domeniu
de activitate trebuie asigurată compatibilitatea criteriului economic cu celelalte
criterii socio-uman, cultural, ecologic, tehnologic etc.
Orice dezvoltare economică şi socială trebuie să ţină seama de complexitatea
sistemului respectiv, precum şi de interdependenţa şi corelaţia sa cu alte sisteme.
În plus, orice proces de dezvoltare se face sub influenţa factorului timp, lucru
care conduce în final la sporirea complexităţii şi incertitudinii. Un astfel de demers
impune şi utilizarea metodei analizei de sensibilitate care constă în modificarea
unuia sau mai multor factori sau elemente ale beneficiului într-un sens favorabil sau
nefavorabil, pentru un obiectiv de investiţii, cu scopul de a stabili limitele în care
acesta rămâne rentabil [8].
Deci, analiza de sensibilitate (senzitivitate) se impune în special pentru factorii
sau elementele de costuri sau venituri care au modificări frecvente, cu amplitudine
mare şi care deţin o pondere însemnată în costuri sau venituri.
Printre factorii de risc şi incertitudine care conduc la schimbări spectaculoase,
influenţând la un moment dat evoluţia situaţiei economice şi sociale, este inclusă
şi schimbarea tehnologiei, care are ca suport transferul de tehnologii (care poate fi
intern şi internaţional).
De aceea, pentru a cunoaşte a priori limitele minime şi maxime în care pot
varia diferiţi factori sau elemente ale veniturilor şi costurilor se impune analiza de
senzitivitate, care, de regulă, parcurge mai multe etape:
· elaborarea modelului de analiză a beneficiului;
· identificarea variabilelor din model (cu o mare fluctuaţie în timp);
· schimbarea variabilelor sensibile care constituie elemente sau factori de
costuri în limitele considerate posibile şi calcularea celor 3-4 indicatori ai analizei
cost-beneficiu pentru noile fluxuri astfel stabilite;
· evaluarea sensibilităţii obiectivului (temei);
· compararea abaterilor potenţiale evaluate cu limitele maxime stabilite în
etapa anterioară şi elaborarea concluziilor referitoare la viabilitatea obiectivului de
investiţii din punct de vedere al eficienţei utilizării fondurilor solicitate.
Limitele viziunii strict economice, unilaterale rezidă tocmai din faptul că
adesea, aceasta nu ţine seama de componentele macrosistemului în care se integrează.
Pentru a evita consecinţele negative în planul deciziilor la scară micro şi
macroeconomică a unei dezvoltări în armonie cu natura, a fost propusă [8] elaborarea
unei concepţii a calculului economic care să aibă în vedere coordonatele fundamentale
ale economicului în conexiune cu celelalte componente ale spaţiului macroeconomic.
Această concepţie se spijină pe următoarele considerente:
· Abordarea sistemică a activităţilor social-umane din spaţiul naţional;
· Cuprinderea în calculul economic a tuturor categoriilor de resurse (intrate şi
neintrate în circuitul economic);
· Urmărirea dinamică a produselor pe ciclul lor de viaţă: ciclul natură-natură.
Abordarea sistemică a activităţilor social-economice din spaţiul naţional duce
la divizarea acestui macrosistem în mai multe subsisteme.
Între aceste subsisteme există fluxuri de diferite intensităţi ce reflectă
interdependenţe cu efecte cumulative în standardul de viaţă material şi spiritual al
populaţiei analizate (figurile 1.7 şi1.8).
X
MEDIUL
Suprastructura
RESURSE UMANE
X2 (social, politic, juridic,
X6 cultural etc.)
Economicul
(relațiile economice)
X2
Producția materială
X5 X3 (cu resurse tehnice,
tehnologice)
X4 AMBIANT
Fig. 1.7 [9]Fig. 1.8 [9]
După stabilirea funcţiei obiectiv de forma Y = f(xi), s-a trecut la optimizarea

acesteia şi în final la problema conversiei (tehnic-economic, suprastructural-economic
şi ecologic-economic) şi la modelarea proceselor de conversie.
Prin cuprinderea în calcul economic a tuturor categoriilor de resurse s-a avut
în vedere abordarea dinamică a resurselor:
a) resurse intrate în circuitul economic;
b) resurse neintrate în circuitul economic, respectiv naturale sau potenţiale.
Resursele intrate în circuitul economic au fost clasificate de autor în: resurse
avansate (capital avansat), resurse ocupate (cele care produc efecte utile) şi resurse
consumate (cele care se regăsesc în costuri). Această viziune are în vedere şi protecţia
mediului înconjurător, respectiv a resurselor neintrate în circuitul economic (figura
1.9).
În ceea ce priveşte urmărirea produselor pe ciclul natură-natură, s-a convenit
să se stabilească toate etapele ciclului de viaţă a produselor şi evaluarea eforturilor şi
efectelor pe fiecare etapă şi pe ansamblu. În felul acesta au rezultat:
1) concepţie (C+D); 2) extracţie; 3) fabricaţie; 4) utilizare; 5) post-utilizare
(reciclare, reutilizare şi reîncorporare în mediu). Se poate spune astfel că eficienţa
economică globală reprezintă o categorie prin care se urmăreşte un optim global,
multicriterial şi dinamic, care armonizează toate categoriile de interese şi în special
raporturile dintre dezvoltarea economică şi mediul înconjurător, pe întreaga durată
de viaţă economică a produsului.
În acest sens, din multitudinea formelor de existenţă a extraeconomicului, care
pun în evidenţă raporturile dintre economic şi extraeconomic, cel mai sugestiv este
subsistemul tehnic-tehnologic al cărui suport - transferul tehnologic - este esenţial. Se
apreciază că o analiză pertinentă la scară micro şi macroeconomică se poate constitui
într-o matrice a indicatorilor de eficienţă a activităţii (de tipul EFECT/EFORT sau
EFORT/EFECT) şi de eficienţă a structurilor (de tipul EFORT/EFORT sau EFECT/
EFECT) [8].
e = coeficientde eficienţă
Fig. 3.9. Modelul general de conversie a factorilor extraeconomici

în efecte economice [8]
1.3.4. Rolul dezvoltării durabile în politica de integrare a României în

structurile Uniunii Europene
Uniunea Europeană este rezultatul unor îndelungi frământări, căutări şi

transformări. La început, în 1951, a fost Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui
şi Oţelului (CECO), ulterior, în 1957, Tratatul Comunităţii Europene pentru Energie
Atomică (EURATOM). În acelaşi an a urmat Tratatul de la Roma, care a definit
principiile pieţei comune a “celor şase”, transformat apoi în “cei nouă”, “cei 12” şi
în prezent “cei 15”.
Transformările cantitative au fost însoţite de cele calitative, respectiv de la
reducerea taxelor vamale, la libera circulaţie a mărfurilor, a capitalului, a forţei de
muncă, la armonizarea politicilor economice ale statelor membre.
Prin Tratatul de la Maastricht (1991), piaţa “comună” s-a transformat în
“uniune”, iar în iunie 1993, rezoluţia Consiliului European de la Copenhaga stabileşte
obiectivul extinderii uniunii prin aderarea ţărilor din Europa Centrală şi de Răsărit
(între care şi România), precum şi “Strategia de pregătire a ţărilor din Europa
Centrală şi de Est pentru aderarea la Uniunea Europeană”, adoptată la Essen în
decembrie 1994.
Documentele cu caracter legislativ ale Uniunii Europene, de cinci categorii,
nu au toate aceeaşi forţă juridică. În primul rând, este legislaţia fundamentală,
alcătuită din tratatele şi acordurile mai sus manţionate (CECO, EURATOM, Roma,
Maastricht), şi alte 18 acte cu aceeaşi forţă juridică. În al doilea rând, este legislaţia
complementară, care se aplică direct, obligatoriu şi în întregime tuturor statelor
membre. În al treilea rând, directivele sunt obligatorii atunci când se referă la
rezultatele de atins, dar lasă la latitudinea statelor membre forma şi metodele prin care
să se facă aplicarea. În al patrulea rând, deciziile reprezintă documente obligatorii,
dar numai pentru persoanele fizice şi juridice cărora li se adresează. În ultimul rând,
recomandările, care nu au forţă obligatorie, dar aplicarea lor este avantajoasă pentru
funcţionarea pieţei unice.
În contextul celor prezentate în mod succint, se poate aprecia că integrarea
economiei româneşti în structurile Uniunii Europene trebuie înţeleasă ca o opţiune
necesară. România are nevoie de Europa, iar mărfurile româneşti trebuie să pătrundă
pe piaţa europeană. O piaţă unică pentru mărfuri şi servicii, la nivelul Uniunii
Europene, care implică abolirea taxelor vamale şi implicit eliminarea practicilor
protecţioniste, nu este suficientă. O parte din barierele netarifare care blocau calea
liberalizării comerţului (cu privire la restricţiile cantitative a contingentărilor) au
fost înlăturate, în schimb au rămas neclintite barierele tehnice. Aceste bariere tehnice
vizează în principal aspectele de ordin calitativ ale produselor acceptate. În acest
sens, Occidentul are o politică bine conturată de protejare a pieţei şi de apărare a
consumatorilor (cetăţenilor). De aceea, înlăturarea barierelor tehnice presupune
cunoaşterea reciprocă a reglementărilor şi standardelor naţionale (cerute pentru un
anumit produs).
În acest sens, sunt două opţiuni care stau la îndemâna producătorilor
(furnizorilor) de mărfuri şi servicii, interesaţi în armonizarea lor. Prima opţiune se
orientează spre a satisface cerinţele generale pentru toate statele membre, iar a doua
opţiune se orientează spre îndeplinirea cerinţelor naţionale din ţara respectivă.
Totodată, la 7 mai 1985 s-a adoptat rezoluţia Consiliului cu privire la “Noua
abordare”. Până la data mai sus menţionată, pentru fiecare produs sau grupă de
produse se aplicau normative tehnice detaliate, obligatorii.
După adoptarea rezoluţiei, pentru a fi plasate pe piaţă, produsele trebuie să
respecte cerinţe obligatorii numai pentru a nu pune în pericol securitatea oamenilor,
animalelor şi bunurilor; cu alte cuvinte este necesar să protejeze viaţa, sănătatea
şi mediul ambiant. În rest, respectarea celorlalte cerinţe tehnice rămâne la libera
opţiune a producătorului (furnizorului).
În felul acesta standardul şi-a pierdut caracterul de normă obligatorie, devenind,
sau încercând să devină, definiţia unui model de referinţă, prin care părţile convin
să-l utilizeze pentru a-şi preciza mai exact raporturile dintre ele. În acest context,
standardele au o finalitate deosebită faţă de cea anterioară şi anume o specificaţie
voluntară pentru un produs, proces sau serviciu, asupra căreia au convenit părţile
interesate în atingerea unui anumit obiectiv. Astfel, standardele rămân o probă
valoroasă în ceea ce priveşte nivelul tehnic la care a ajuns, la un moment dat, unul sau
altul dintre produsele sau serviciile din economia unei ţări sau la nivel internaţional.
Standardele şi colectivele de standarde naţionale şi internaţionale pot fi
considerate veritabile surse de informare tehnică asupra nivelului parametrilor tehnici
atinşi, dar şi un instrument de lucru eficient, în condiţiile armonizării lor, respectiv
în corelarea exigenţelor între producător şi consumator, corelare care trebuie să nu
trebuie să contrazică prevederile obligatorii din Directive. Modul în care aceste
standarde sunt utilizate poate permite producătorului să cunoască mai bine piaţa cu
exigenţele şi restricţiile ei şi deci să fie interesat să producă mai bine.
Pentru a fi competitiv pe piaţa europeană, producătorul sau furnizorul român
de produse sau servicii trebuie să mizeze pe competitivitatea calităţii pentru a putea
obţine preţuri convenabile. În acest sens, producătorul sau furnizorul român trebuie
să-şi orienteze eforturile spre respectarea legislaţiei Uniunii Europene, care, din acest
punct de vedere, prevede opt tipuri de module prin care un anumit produs, fabricat
de un anumit producător şi destinat unui anumit beneficiar este raportat la standardul
corespondent.
· Modulul A are în vedere controlul intern al producţiei;

· Modulul B presupune atestarea de tip;
· Modulul C se bazează pe asumarea de către producător a obligaţiei de
respectare a tipului atestat;
· Modulul D prevede certificarea sistemului de control al producţiei;
· Modulul E presupune certificarea sistemului de control al produsului;
· Modulul F prevede verificarea fiecărui produs în parte;
· Modulul G presupune verificarea unui eşantion reprezentativ;
· Modulul H se bazează pe certificarea sistemului calităţii globale.
Pentru ca acest ansamblu să fie destinat îmbunătăţirii forţei concurenţiale a
industriei europenepe piaţa internaţională, un întreg sistem de instituţii ale Uniunii
Europene, precum şi ale fiecărei ţări membre în parte, îşi intensifică în fiecare
moment disponibilităţile de colaborare. Cu alte cuvinte, economia românească nu
se poate dezvolta durabil decât în condiţiile unor legături ample şi stabile cu Europa
Occidentală, legături instituţionalizate prin aderarea la Uniunea Europeană.
În prezent politicile ecologice din Europa sunt în mare parte incompatibile.
De aceea o dezvoltare durabilă a României trebuie să se bazeze pe un transfer de
tehnologii nepoluante. În actuala conjunctură internaţională, în baza acordului de
asociere a României la Uniunea Europeană sunt stipulate o serie de cerinţe extrem de
severe privind performanţele tehnico-economice ale unor produse ce ar urma să facă
obiectul unor tranzacţii în cadrul pieţei Uniunii Europene.
Din păcate, cadrul favorabil oferit în acordul de asociere pentru producătorii şi
exportatorii români prevede clauze care îi va pune în dificultate. Este bine cunoscut
faptul că în momentul de faţă există întreprinderi a căror performanţe tehnice,
economice, manageriale şi ecologice nu sunt adecvate cerinţelor Uniunii Europene.
La nivelul Uniunii Europene a fost elaborat “Al cincilea Program de acţiune
ecologică spre durabilitate”. La baza acestui program se află trei principii pe care
se construieşte politica de protecţie a mediului tuturor ţărilor membre ale Uniunii
Europene. Cele trei principii sunt: ocrotirea sănătăţii oamenilor, exploatarea raţională
a resurselor naturale şi protecţia mediului la nivel global; acestea sunt incluse în
Acordul Unic al Tratatului de Uniune. Pentru România, asocierea în cadrul structurilor
Uniunii Europene va permite ample posibilităţi de valorificare a experienţei ţărilor
membre ale Uniunii Europene în domeniul protecţiei mediului împotriva poluării
industriale, precum şi extinderea unor modele de producţie şi consum apropiate de
cele din Europa Occidentală.
În funcţie de modul responsabil de indicare al factorilor de decizie de la toate
nivelele economiei naţionale se va putea reduce gradul de risc legat în primul rând
de calitatea produselor româneşti în condiţiile deschiderii economiei la concurenţa
externă.
De aceea, se impune ca la nivelul instituţiilor guvernamentale să existe un
interes deosebit privind integrarea României în structurile economice ale Uniunii
Europene, care să permită aplicarea cu maximă operativitate a măsurilor practice
legislative, economice, financiare, manageriale etc. ce se impun, interes materializat
în primul rând, printr-o politică managerială a protecţiei mediului înconjurător la
nivelul întreprinderilor.
Managementul protecţiei mediului la nivelul întreprinderilor reprezintă
lagătura ideală între politică, obiective şi programul unităţilor pe de-o parte, şi
rezultatul activităţii acestora, pe de altă parte. Rolul managementului protecţiei
mediului este acela de a realiza politica şi progresul întreprinderii, concentrând
atenţia asupra aspectelor organizaţionale, evaluării efectelor poluării, calităţii
sistemelor de monitoring suficienţei sistemului informaţional.
În actualul context politico-diplomatic şi economic, România face eforturi
deosebite pentru integrarea sa în structurile Uniunii Europene, care au preocupări
intense privind procesul de inovare.
Ca urmare, România pentru a-şi atinge acest scop, trebuie să adopte o serie de
măsuri menite să-i asigure condiţiile de îndeplinire a criteriilor ştiinţifice, politice,
economice, tehnologice şi formative. Aceste criterii include şi componente de
protecţie a mediului, fără de care nu se poate concepe o dezvoltare economică şi
socială durabilă.
1.3.5. Dezvoltarea durabilă - principiu de bază al strategiei de dezvoltare

economică a României
Raportul Brundtland se referă la acel tip de dezvoltare economică prin

care se “asigură satisfacerea necesităţilor generaţiilor prezente fără a compromite
posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe. Satisfacerea
necesităţilor prezente este obiectivul major al acestui concept de dezvoltare, care
pentru a fi durabilă, impune asigurarea şi în viitor a necesităţilor de bază ale societăţii”.
Componentele esenţiale ale unei strategii pentru o dezvoltare durabilă sunt
clar definite. Ele prevăd stabilizarea creşterii demografice, reducerea dependenţei
de petrol, conservarea energiei, promovarea resurselor regenerabile de energie,
conservarea solului, protejarrea sistemelor biologice ale Pământului, reciclarea
materialelor.
În concluzie, acest concept defineşte un proces de schimbare, în care factori
ca exploatarea resurselor materiale şi umane, orientarea investiţiilor, dezvoltarea
tehnologiei, schimbarea instituţiilor sunt în consonanţă şi sporesc potenţialul prezent
şi viitor de satisfacere a necesităţilor şi aspiraţiilor umane.
Există numeroase elemente care jalonează calea spre o dezvoltare durabilă,
dar principala corelaţie ce trebuie respectată este armonizarea politicii demografice
cu potenţialul productiv în schimbare al ecosistemului. Această corelaţie este cu atât
mai importantă cu cât, pe de o parte, populaţia exercită presiuni asupra ecosistemului,
iar pe de altă parte, potenţialul tehnologic – care depinde de caracteristicile acestei
populaţii – influenţează în moduri diferite punerea de acord a cerinţelor societăţii cu
posibilităţile oferite de ecosistem.
Există o strânsă legătură între standardele de consum pentru populaţie şi
nivelul dezvoltării economice. Dezvoltarea durabilă presupune promovarea valorilor
care încurajează standardele de consum, fără ca aceasta să depăşească limitele
posibilităţilor economice la care pot aspira, în mod rezonabil, toţi membrii societăţii.
În viziunea Raportului Brundtland sunt definite şapte obiective de politică
economică şi socială pentru realizarea unei dezvoltări durabile şi anume:
l redimensionarea creşterii economice în sensul conservării resurselor
naturale;
l modificarea calităţii proceselor de creştere economică;
l satisfacerea nevoilor esenţiale pentru muncă, hrană, energie, apă, locuinţe şi
asistenţă medicală pentru toţi locuitorii;
l asigurarea unui nivel de creştere controlată a populaţiei;
l conservarea şi sporirea bazei de resurse;
l restructurarea tehnologică şi punerea sub control a riscurilor acesteia;
l integrarea deciziilor privind economia, energia şi protecţia mediului într-un
proces unic.
Conceptul dezvoltării durabile consideră că problemele ecologice trebuie
rezolvate ţinând seama de pieţele potenţiale, de produse noi, de tehnici noi,
performanţe ale producţiei.
Dezvoltarea durabilă consideră că realizarea produselor noi, a tehnicii noi, a
performanţelor în producţie trebuie să se facă ţinând seama de aspectele ecologice.
Acest lucru se poate realiza printr-o dezvoltare a potenţialului inovaţional al
întreprinderii, realizarea unui sector de cercetare-dezvoltare activ şi a unui sector de
marketing capabil să valorifice noile ecoproduse, ecotehnologii.
În concluzie, dezvoltarea durabilă rămâne un concept de bază al dezvoltării
economiei, exploatării resurselor şi calităţii mediului. Ca proces ce se desfăşoară
în timp, dezvoltarea durabilă trebuie să ţină seama la stabilirea unor obiective şi
de anumite premise care privesc în primul rând următoarele aspecte: intensitatea
fenomenului de poluare, consecinţă a unei structuri a economiei şi în special
a industriei, bazată pe tehnologii poluante; cadrul legislativ existent precum şi
gradul de educaţie ecologică scăzut al cetăţenilor ţării; gradul scăzut de utilizare a
infrastructurii de protecţie a mediului la nivelul economiei naţionale; existenţa unei
structuri poluante a sectorului industrial şi în special cel energetic datorită resurselor
folosite; existenţa unor potenţiale activităţi economice, generatoare de beneficii,
privind protecţia mediului ambiant.
Pentru ca România să-şi dezvolte o economie bazată în primul rând pe
utilizarea tehnologiilor nepoluante, menite să menţină la nivelul standardelor
internaţionale puritatea mediului ambiant, este necesar să se ţină seama de o serie de
factori favorizanţi, capabili de realizarea obiectivelor propuse.
În acest sens se pot enumera următorii factori:
- Opţiunea politică a României de a face parte din structurile economice ale
Uniunii Europene.
- Necesitatea integrării ţării noastre în fluxurile mondiale de produse şi servicii
şi deci a ridicării performanţelor ecologice ale acestora (ecoproduse şi ecoservicii).
- Existenţa unui număr mare de şomeri care pot fi orientaţi spre activităţi
diverse privind protecţia mediului ambiant.
- Diminuarea rezervelor naturale poate fi atenuată prin măsuri de creştere
a eficienţei utilizării acestora, prin recuperare, reciclare, recondiţionare şi apoi
valorificare a diverselor produse uzate, pentru a permite într-o măsură mai mare
posibilitatea conservării resurselor existente.
- Existenţa unui potenţial naţional de cercetare-dezvoltare în domeniul
protecţiei mediului, de învăţământ de specialitate, de capacitate a industriei de a
realiza utilaje necesare domeniului.
Experienţa ţărilor dezvoltate, ale Uniunii Europene, precum şi propria
practică, va uşura completarea cadrului legislativ necesar şi realizarea instrumentelor
de respectare a acestui cadru.
Dezvoltarea Durabilă (viabilă) reprezintă capacitatea unei economii naţionale

de a realiza un echilibru între condiţiile sociale, economice, tehnice şi de mediu în
procesul de dezvoltare. În funcţie de modul în care este înţeleasă ideea de dezvoltare
durabilă, precum şi modul de aplicare al acestui concept, se poate realiza o “politică
de dezvoltare durabilă în care consumul şi producţia să se realizeze conservând
calităţile şi resursele mediului”.
În felul acesta, este imperios necesar pentru etapa actuală ca la nivel naţional
să se înfiinţeze un organism guvernamental capabil să creeze echilibrul dintre
factorii economici, sociali, tehnici şi de mediu în conformitate cu prevederile
şi sarcinile sectoriale ale Agendei 21 adoptate la conferinţa UNCED, la Rio de
Janeiro din 1992; cu acelaşi prilej s-a hotărât şi înfiinţarea comisiei de dezvoltare
durabilă ca organism ONU pentru implementarea măsurilor cuprinse în Agenda 21.
Deja în ţări ca Austria, Canada, China, Finlanda, Germania, Italia, Japonia,

Elveţia, Franţa, Spania, Suedia, SUA ş.a. există astfel de organisme denumite generic
Consiliul Naţional de Dezvoltare Durabilă.
Prin înfiinţarea în România a unui Consiliu Naţional de Dezvoltare Durabilă
se va putea realiza o evaluare a consecinţelor economice, a costurilor, a efectelor
asupra sănătăţii populaţiei şi a mediului şi scoaterea în evidenţă a posibilităţilor de
cooperare internaţională legate de Agenda 21[15].
1.4. Necesitatea abordării interdisciplinare
Din cele de mai sus rezultă implicit că, dacă omenirea doreşte să supravieţuiască,
toate activităţile sale trebuie să se axeze asupra a trei obiective esenţiale:
a) Să păstreze nealterat, oricum să nu ducă la agravări ale poluării aerului şi
apei, factori ai mediului în care-şi desfăşoară viaţa toate speciile vieţuitoarelor.
b) Să reducă implicit în mod drastic arderile, consumul de conbustibili fosili,
să consume masa lemnoasă strict în limitele posibilităţilor de regenerare şi fără a
aduce prejudicii solurilor prin efectuarea despăduririlor necontrolate.
c) Să reducă drastic consumul de apă pentru alte necesităţi decât pentru cele
fiziologice necesare vieţuitoarelor. Apa, alături de lumină este un element esenţial al
vieţii şi trebuie considerată în primul rând un lichid biologic. Trebuie evitat pericolul
ca, înainte de a nu avea ce mânca, să nu ne lipsească apa de băut, situaţie care ar
conduce inevitabil la dispariţia vieţii.
Necesitatea comunicării, a limbajului comun cere specialiştilor întruniţi în
diferite colective de lucru interdisciplinare cunoştinţe în domeniile cu care vin în
contact (altele decât cele derivate din propria pregătire de bază). Aceasta presupune
formarea lor în timp întrucât, din păcate, unităţile de învăţământ, chiar şi cele care
pregătesc ecologi, se remarcă încă prin pregătire cvasiunilaterală.
Ca orice domeniu, dar cu precădere în domeniul ecologiei şi al protecţiei
mediului, se fac analize până la detaliile cele mai fine, dar şi operaţii de sinteză, cu
caracter de concluzie, concretizate sub formele cele mai diverse: de la definiţii la
indicatori de bază ai diferitelor fenomene.
Astfel imaginea biosferei, reprezentată ca totalitate a ecosistemelor [12]:
- prin ecosistem înţelegând rezultata interacţiunilor dintre comunitatea biotică
(biocenoza) şi habitatul sau biotopul ei;
- biotopul, înţeles ca fiind un areal limitat (pădure, râu, stepă, lac, mare), adică
totalitatea factorilor ecologici reprezentând condiţiile externe (factori fizici) –sol,
apă, aer, lumină, temperatură etc.– în care convieţuiesc diferitele specii de plante şi
animale, care alcătuiesc biocenoza;
- biocenoza la rândul ei reprezentând ansamblul organismelor vii, caracterizat
printr-o compoziţie specifică determinată de existenţa fenomenelor de interdependenţă
(dintre care cele de nutriţie sunt esenţiale) dar reunite totodată prin atracţia reciprocă
exercitată de către factorii abiotici (de mediu fizic) caracteristici biotopului respectiv;
- ansamblul organismelor vii ale biocenozelor fiind constituit în esenţă
din: vieţuitoare autotrofe (vegetale capabile de fotosinteză şi chimiosinteză), care
transformă materia anorganică în materie organică necesară lumii vii, preparâdu-şi
singure hrana; vieţuitoare heterotrope, organisme care nu-şi fabrică singure hrana şi o
iau de-a gata din natură, reprezentată de totalitatea macroconsumatorilor (constituiţi
din animale ierbivore, prima traptă, animale carnivore şi omnivore, inclusiv omul) şi
microconsumatori (organismele saprofite, care descompun materia organică moartă,
reţinând pentru ele o parte – pe care o recompun – şi returnând restul ca produşi
minerali în vederea pregătirii unui nou ciclu pentru vieţuitoarele autotrofe);
- alcătuirea funcţională a ecosistemelor având două componente esenţiale:
componenta de sinteză a materiei organice, alcătuită din totalitatea organismelor
autotrofe, producătoare de materie organică vie şi de potenţial energetic; componenta
de analiză (degradare) a materiei organice, alcătuită din totalitatea heterotrofelor,
care foloseste potenţialul energetic şi restituie materiei minerale elementele care au
intrat în componenţa materiei vii, asigurând refacerea fondului mineral al mediilor
de viaţă.
Ecologia (de la oikos-casa şi logos-cuvânt, studiu) reprezintă deci disciplina
biologică având ca domeniu de studiu interacţiunea dintre organismele vii
(conportamentul în ansamblu al vieţuitoarelor, la nivel superindividual, de grup) şi
dintre ele şi mediul lor de viaţă. În ecologie se evidenţiază faptul că fenomenele
de interdependenţă din cadrul biogenozelor sunt în principal cele de nutriţie. Toate
organismele vii trăiesc pe seama altora, fiind în acelaşi timp consumator şi hrană, într-o
succesiune în care hrana circulă de la baza trofică (plantele) şi până la consumatorii de
vârf, pe o structură piramidală (piramide eltoniene): nivelul producătorilor (plante),
al consumatorilor primari (ierbivore, insecte), al consumatorilor terţiari (carnivore,
păsări) în proporţie mai redusă şi consumatorii de vârf (animale care se hrănesc cu
carnivore, ulii, vulturi) într-un număr relativ redus de exemplare, alcătuind o structură
piramidală.
Se poate implicit deduce că în ciclurile vieţii unei biocenoze nu există noţiunea
de reziduu. Deşeurile indivizilor dintr-un nivel trofic (inclusiv organismele moarte,
care nu sunt supuse degradării biologice de către microconsumatori), devin hrana
pentru indivizii altui nivel trofic. Astfel, în faza de climax, (de relativă stabilitate) a
unui sistem ecologic, factorii constituienţi „cooperează” în mod armonios, alcătuind
un sistem sinergetic perfect.
Ecosistemele pot fi considerate sisteme de referinţă ale sinergeticii, ştiinţă
a autoorganizării sau autostructurării sistemelor, independent de natura lor
(fizice, chimice, biologice, sociale), pe baza conlucrării, a cooperării organice a
componentelor sau subsistemelor constitutive [10]. Constituirea sinergeticii ca
ştiinţă, de către fizicianul german Herman Haken la începutul anilor ‚70, pleacă de
altfel de la cercetările lui Ilya Prigogine care pun în evidenţă faptul că viaţa nu se află
în afara ordinii naturale ci apare ca expresie a proceselor de autoorganizare generate
tocmai din această cauză. [6]
1.4.1. Evaluarea economică a strategiilor de dezvoltare durabilă
Stadiul actual în care a ajuns omenirea, caracterizat printr-un nivel ridicat de

poluare şi de consum al resurselor epuizabile, impune pe primul plan al preocupărilor
factorilor de decizie în elaborarea strategiilor, problema dezvoltării durabile
(sustenabile), a elaborării instrumentelor metodologice pentru fundamentarea
deciziilor de dezvoltare şi armonie cu natura.
Se poate afirma că în prezent dezvoltarea durabilă (sustenabilă) constituie
prioritatea priorităţilor în elaborarea strategiilor unităţilor economico-sociale ale
statelor.
După unele estimări (de exemplu, L. Brown, 1989), dacă omenirea nu va
adopta măsuri hotărâte în domeniul combaterii poluării, în următorii zece ani se
va ajunge la situaţia ca toate fondurile pentru investiţii să fie destinate măsurilor
antipoluare. Este o problemă de supravieţuire a speciei umane.
Dezvoltarea durabilă reprezintă un model de creştere în care se introduc
restricţii legate de echilibru necesar între sistemul economic (creat de om) şi cel
natural (care l-a creat pe om). Pentru afacerile durabile este esenţial conceptul de
balanţă. Factorii economici, ecologici şi socio-culturali trebuie, în egală măsură, luaţi
în considerare la stabilirea sistemului de valori şi incluşi în strategia firmei şi în
planul de afaceri. Strategiile cuprind totalitatea direcţiilor de acţiune ale unei firme pe
termen lung, pornind de la analiza situaţiei actuale, care poziţionează firma din punct
de vedere tehnic, economic, socio-cultural, al concurenţei şi al mediului ambiant.
Ca obiectiv major strategic considerăm: asigurarea viabilităţii firmei în condiţii
de competiţie internă şi internaţional. Aceasta înseamnă că prin strategie trebuie să
se dea răspuns la întrebări strategice ca: în ce afacere se poziţionează firma, cum se
poate crea un avantaj competitiv durabil într-un mediu concurenţial ş.a.
În elaborarea strategiei, marketingul joacă un rol fundamental, întrucât
semnalele pieţei sunt hotărâtoare pentru supravieţuirea firmei într-un mediu
concurenţial, dinamic. Între problemele principale care apar în analiza de marketing
menţionăm: selectarea de noi produse şi pieţe, evaluarea noilor oportunităţi şi a
potenţialului firmei de a le fructifica, compatibilitatea produselor cu mediul (inclusiv
ecologic) ş.a.
Asigurarea unei strategii flexibile, care să permită o adaptare în termen cât mai
scurt la evoluţia peiţei, presupune identificarea condiţiilor externe, care favorizează
creşterea gradului de compatibilitate şi, implicit, a potenţialului de dezvoltare
a firmei. În acest sens, identificarea făcută de specialistul american Porter [19] o
apreciem ca fiind pertinentă:
- bariere înalte la intrare, care condiţionează apariţia noilor competitori.
Companiile care activează în domenii caracterizate prin acest atribut sunt avantajate
de faptul că numărul concurenţilor noi este redus datorită „barierelor de intrare” [20]
constând în existenţa unor patente protejate, surse de aprovizionare limitate, capital
necesar mare, economiile de scală;
- competiţie existentă - număr de concurenţi, rata de creştere, diferenţiere,
bariere la ieşire;
- lipsa unor produse substituabile sau calitate slabă a acestora;
- puterea de negociere a clienţilor principali;
- puterea de negociere a furnizorilor, sindicatelor.
Aceste condiţii determină capacitatea potenţială de profit a unei firme dintr-
un anumit sector. În esenţă, succesul firmei în valorificarea aspectelor menţionate,
depinde de capacitatea managerului, de mărimea totală a pieţei şi de rata de creştere
a acesteia, de mărimea firmei şi strategia urmată privind poziţionarea în raport cu
competiţia.
În ceea ce priveşte strategia de poziționare a firmei în raport cu concurenţa,
potrivit modelului M. Porter se disting trei tipuri de strategii:
1. Strategia atingerii celor mai reduse costuri totale (de producţie, de
distribuţie etc.), ceea ce vizează transformarea firmei în unul din cei mai ieftini
producători din ramura respectivă şi deci posibilitatea de a concura cu succes,
în condiţiile în care poate obţine un profit cel puţin la nivelul mediu al ramurii.
O asemenea ramură se pretează la producţia de masă şi de serie mare. Riscurile
strategiei bazate pe costuri reduse se referă la faptul că schimbările tehnologice pot
să anuleze investiţiile şi experienţa anterioară.
Se adaugă faptul că, datorită concentrării pe costuri, se pot neglija schimbările
în tehnologie sau pe piaţă. De asemenea, inflaţia erodează capacitatea firmei de a se
impune pe piaţa cu preţuri scăzute.
2. Strategia de diferenţiere, care are în vedere ca produsele firmei să fie unice
în ramura de activitate respectivă printr-o serie de caracteristici apreciate la scară largă
de către cumpărători. Diferenţierea se referă fie la anumiţi parametri ai calităţii, fie la
tehnologie, la imaginea de marcă, la serviciile post vânzare etc. Această strategie nu
ignoră costurile, mai ales că îmbunătăţirea unor parametri ai calităţii necesită costuri
suplimentare, care, încorporate generează preţuri mai ridicate.
3. Strategia focalizată are în vedere anumite segmente ale pieţei, promovând
fie un produs diferenţiat, fie un preţ redus. Firma îşi bazează strategia pe avantajul
comparativ rezultat din capacitatea de a satisface la un nivel înalt necesităţile
specifice.
Orientarea ofertei se face către segmentele de piaţă mai puţin vulnerabile sau
care au o competiţie redusă. Riscurile care pot apărea în cadrul acestei strategii se
referă la: diferenţa prea mare între preţul firmei şi al concurenţilor care fabrică pentru
întreaga piaţă, scăderea performanţelor pentru produsele realizate în acel segment,
apariţia unor nişe în segmentul de piaţă pentru care acţionează firma etc.
Orice tip de strategie urmează să se înscrie în exigenţele dezvoltării durabile,
iar eficienţa economică să aibă o viziune globală având în vedere interdependenţele
dintre componentele macrosistemului economico-social. În acest sens, prezentăm în
cele ce urmează concepţia noastră cu privire la evaluarea economică a strategiilor
de dezvoltare durabilă.
Orice decizie la scară micro şi macro economică trebuie văzută într-o dublă
ipostază: pe de o parte, consumatoare de resurse (umane, materiale şi financiare), iar,
pe de altă parte, producătoare de efecte. Efectele sunt specifice domeniului abordat
(tehnic, economic, social, ecologic). Ulterior, în scopul confruntării efectelor cu
efortul, este necesară convertirea tuturor categoriilor de efecte în efecte economice.
O asemenea abordare a condus la elaborarea unei concepţii a calculului economic
care să aibă în vedere coordonatele fundamentale ale economicului în conexiune
cu celelalte componente ale spaţiului macroeconomic. Realităţile au demonstrat că
abordarea calculului economic într-o viziune unilaterală (strict economică), fără să
se ţină seama de componentele macrosistemului economico-social, au condus la
conflicte grave între dezvoltarea economică şi mediul înconjurător.
În acest context, conceptul de eficienţă economică globală a fost definit ca
o categorie economică prin care se urmăreşte un optim global, multicriterial şi
dinamic, care armonizează toate categoriile de interese şi în special raporturile
dintre dezvoltarea economică şi mediul înconjurător pe întreaga durată de viaţă
economică a produsului.
La baza concepţiei elaborate de noi au stat următoarele idei forţă:
1. Abordarea sistemică a activităţilor social – umane din spaţiul naţional;
2. Cuprinderea în calculul economic a tuturor categoriilor de resurse (intrate şi
neintrate în circuitul economic);
3. Urmărirea produselor pe ciclul lor de viaţă, respectiv ciclul natură-natură,
deci o viziune dinamică.
1. Abordarea sistemică a activităţilor social-umane din spaţiul naţional
conduce la divizarea acestui macrosistem în următoarele subsisteme:
a) subsistemul producţiei (implică forţe de producţie ca dominante tehnico-
tehnologice);
b) subsistemul economic cu toate categoriile economice (preţ, cost,
amortisment, salarii, profit etc.);
c) subsistemul suprastructural (politic, cultural, administrativ, juridic, social
etc.);
d) mediul natural ambiant (ecologic) în care se desfăşoară toate tipurile de
activităţi social-umane.
Între aceste subsisteme există fluxuri de diferite intensităţi care reflectă
interdependenţa între ele, cu efecte cumulative în standardul de viaţă material şi
spiritual al populaţiei analizate.
Scopul urmărit fiind fundamentarea calculului economic, funcţia obiectiv a
fost stabilită ca fiind economicul şi, în consecinţă celelalte variabile non economice
(tehnice, sociale, politice, culturale, ecologice etc.) apar ca variabile independente.
Ne propunem deci să optimizăm o funcţie y = f(x), în care x ia valori de la 1 la n.
Pe această bază se pune problema conversiei tehnic–economic, suprastructural–
economic şi ecologic-economic. Apar probleme atât de clasificare a extraeconomicului
(pornind de la cea mai sinergică grupare: tehnic, suprastructural, ecologic), cât şi de
modelare a proceselor de conversie.
2. Cuprinderea în calculul economic a tuturor categoriilor de resurse
derivă din abordarea dinamică şi nu statică a resurselor. În acest sens, se poate adopta
următoarea clasificare:
a) resurse intrate în circuitul economic şi
b) resurse neintrate în circuitul economic, respectiv naturale sau potenţiale.
La rândul lor, resursele intrate în circuitul economic le-am clasificat în:
- resurse avansate - capital avansat;
- resurse ocupate - cele care produc efecte utile şi
- resurse consumate - cele care se regăsesc în costuri.
O asemenea viziune are în vedere şi protecţia mediului înconjurător, respectiv
a resurselor neintrate în circuitul economic.
3. Urmărirea produselor pe ciclul natură-natură presupune stabilirea
tuturor etapelor ciclului de viaţă a produselor şi evaluarea eforturilor şi a efectelor pe
fiecare etapă şi pe ansamblu. Într-o formă mai sintetică am stabilit următoarele etape:
1. Concepţie (C + D) inclusiv inovare
2. Extracţie
3. Fabricaţie
4. Utilizare
5. Postutilizare (reciclare, reutilizare şi reîncorporare în mediu).
Calculul eficienţei economice globale are la bază ceea ce în ultimii ani
s-a definit ca dezvoltare durabilă (sustainable development), adică o dezvoltare
economică în armonie cu mediul ecologic. Dezvoltarea durabilă (sustenabilă, viabilă
şi reproductibilă) include: reducerea degradării mediului, conservarea resurselor.
În contextul dezvoltării durabile, unitatea de măsură a eficienţei activităţilor
economice este necesar să includă impactul asupra resurselor mediului sau bunurilor
ecologice. De exemplu, analiza punctului critic al rentabilităţii unui produs sau
activităţi trebuie să includă şi curba ecologică, respectiv dimensiunea producţiei, care
nu depăşeşte pragul de poluare a mediului (pragul de echilibru ecologic). Aceasta
presupune elaborarea cartografierii ecologice, adică elaborarea de hărţi pentru
evaluarea restricţiilor, ţinând seama de potenţialul mediului în raport cu anumite
utilizări.
Calculul economic constituit în concepţia eficienţei globale reprezintă un
instrument de bază pentru selectarea obiectivelor în orice domeniu al activităţilor
social-umane, deci pentru desfăşurarea unei politici a priorităţilor, inclusiv în
elaborarea strategiilor, pornind de la teza satisfacerii necesităţilor materiale şi
spirituale ale oamenilor în armonie cu natura.
Pe de altă parte, calculul economic serveşte fundamentării de decizii în plan
guvernamental, care să armonizeze interesele micro cu cele macro sociale, cum este
cazul cu ecotaxele.
Scopurile urmărite prin aplicarea ecotaxelor sunt: reducerea poluării mediului,
reducerea consumurilor energetice şi a resurselor naturale epuizabile, stimularea
activităţilor care-şi propun reutilizarea şi repararea produselor scoase din uz,
orientarea spre activităţi ce propun utilizarea forţei de muncă în mod intensiv.
Aplicarea în practică a celor trei teze fundamentale enunţate la început,
presupune modelarea procesului de conversie extraeconomic-economic (extra-
economicul cuprinde cele trei subsisteme: tehnic-tehnologic, suprastructural şi
ecologic). Aceasta presupune, în primul rând, clasificarea tuturor componentelor
unui sistem, astfel încât să fie posibilă sesizarea efectelor ce se produc prin variaţia
elementelor, atât în planul specific domeniului abordat, cât şi în plan economic.
Pe plan general, se poate construi un sistem de indicatori care să evalueze
strategiile într-o ramură (subramură sau întreprindere) industrială, ţinând seama de
indicatorii de eficienţă stabiliţi pe baza evoluţiei ciclului de viaţă a produselor şi/sau
tehnologiilor. Acest demers se bazează pe o analiză diagnostic a unităţii analizate şi
pe necesitatea unor schimbări în procesele tehnologice, care să permită crearea unei
unităţi durabile (sustenabile).
Ca punct de plecare în stabilirea sistemului de indicatori se poate constitui o
matrice cu patru cadrane, în care indicatorii de eficienţă apar sub formă de rate:
- indicatori de eficienţă a activităţii de tipul Efect/Efort sau invers Efort/ Efect
şi
- indicatorii de eficienţă a structurilor de tipul Efort/Efort sau Efect/ Efect.
Matricea nu este o schemă închisă. Importantă este stabilirea indicatorilor
care măsoară eforturile şi efectele pe toate etapele ciclului natură-natură în domeniul
analizat. Indicatorul economic prin care se pot măsura toate categoriile de efecte
este valoarea adăugată. Principalii indicatori ai eficienţei pe etape a ciclului „natură-
natură” pot fi sistematizaţi într-un tabel.
În privinţa evaluării comparative a strategiilor este util să distingem două
modalităţi de evaluare: una care priveşte evaluarea în întregul ei şi alta care se
referă la evaluarea de componente ale strategiei globale (firme, tehnologii, produse
etc.). Pentru ambele categorii (strategii globale şi/sau strategii pe componente)
noi propunem metoda eficienţei economice globale drept metodă indispensabilă,
întrucât are ca bază o viziune sistemică, holistică, care intră în acord cu cerinţele
dezvoltării durabile.
O clasificare a componentelor strategice globale poate fi făcută pe baza
următoarelor variabile:
l cifra de afaceri;
l piaţa şi evoluţia pieţei;
l investiţiile;
l domeniul de cercetare-dezvoltare, inovare;
l calitatea producţiei;
l exportul;
l posibilităţi de joint-venture;
l asigurarea resurselor financiare (proprii şi împrumutate);
l performanţele financiare.
Pe fiecare componentă se face o analiză a eforturilor şi efectelor pentru a
stabili, în final, eficienţa economică şi globală în diferite variante. Evident că, într-o
asemenea viziune, va rezulta eficienţa globală şi pe tipuri de strategii abordate (vezi
cele trei tipuri de strategii preconizate de M. Porter, la care am făcut referire mai
înainte).
Pe lângă criteriul eficienţei economice globale, se poate menţiona că sunt
situaţii în care factorii conjuncturali sociali şi politici necuantificabili pot influenţa
alegerea variantelor strategice la scară macro şi micro economică. De exemplu, în
politica de join–venture se poate acorda prioritate unei firme dintr-o ţară europeană
cu care România are legături tradiţionale politice şi culturale, chiar dacă există o altă
ofertă mai avantajoasă financiar dintr-o ţară extraeuropeană, care nu are însă un rol
important în politica internaţională.
Pentru a obţine avantajul competitiv al produsului/tehnologiei (care se referă la
o componentă a calităţii-durabilitate, fiabilitate, asigurare service etc.) managementul
firmei trebuie să acţioneze prin strategie, astfel încât avantajul competitiv să determine
un spor de preţ, care compensează cheltuielile suplimentare. În analiza comparativă a
strategiilor se va avea în vedere rezultatul sintetic măsurat în principal prin eficienţa
economică globală, cât şi evaluarea componentelor majore a strategiilor: obiective,
modalităţi de realizare, resurse, termene.
De asemenea, este de menţionat că, pentru a ajunge la rata eficienţei economice
globale, se vor parcurge etapele:
1. Cercetare - dezvoltare - inovare;
2. Investiţia;
3. Poducţia;
4. Utilizarea produselor reciclabile;
5. Recuperarea materialelor reciclabile;
6. Reintegrarea deşeurilor în mediu.
Pe fiecare din aceste etape se urmăreşte efortul şi efectul, calculele făcându-se
pe baza sporului de valoare adăugată.
Concluzia noastră generală este că, în elaborarea strategiilor, în orice domeniu
al activităţilor social-economice, cele două concepte fundamentale - dezvoltarea
durabilă şi eficienţa economică globală - se impun ca instrumente indispensabile
asigurării caracterului veridic.
Bibliografie
1. ANGELESCU, A., CIOBOTARU, V., BĂLOIU, L., Tehnologii curate, dezvoltare

durabilă, INVENTICĂ şi ECONOMIE, anulIV, nr. 5(41)-6(42), mai-iunie 2000,
p. 28-31
2. CARTAS, M., (coordonator), Locul Uniunii Europene în competiţia noilor produse
şi tehnologii, Lucrare elaborată în cadrul Programului de cercetareV, Tema nr. 2,
Institutul de Economie Mondială “COSTIN MURGESCU”, Bucureşti, februarie
1995, p. 45-48
3. CĂMĂŞOIU, C., DRIMER, D., GEORGE, Al., JELEV, I., NĂSTASE, I., G., POPA,
I., ROJANSCHI, V., TEACĂ, M., PASCU, D., Curs de formare în profesia evaluator
şi auditor de mediu, UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ, Bucureşti, 1999
4. FAIGHENOV, M., MANEA, Gh., Procesul de inovare în gestiunea modernă a

oraşelor, INVENTICĂ şi ECONOMIE, nr. 2(50), februarie 2001, p. 3-11
5. FLECKL, R., Tehnici inovative, CAPITAL, nr. 40, 5 octombrie 2000
6. GEORGESCU, A., Sinergetica, o nouă sinteză a ştiinţei, Editura TEHNICĂ,
Bucureşti, 1987
7. GEORGESCU, N., R., Legea entropiei şi procesul economic, Editura POLITICĂ,
Bucureşti 1979
8. GHEORGHIU,Al, Analiza de sensibilitate, TRIBUNA ECONOMICĂ, nr. 33, 16
august 1991, p. 7
9. GHEORGHIU, Al., Eficienţa economică globală şi dezvoltarea durabilă,
TRIBUNA ECONOMICĂ, nr. 18, 2 mai 1996 p. 58-61
10. HACKEN, H., Sinergetics, Editura SPRINGER VERLOG, Berlin, New York,
Tokio, 1978
11. MANEA, Gh., Cunoaşterea ecologică tradiţională, INVENTICĂ şi ECONOMIE,
nr. 1(49), ianuarie 2001, p. 10-15
12. MĂRUŢĂ, Al.; CHIRIAC, V., Probleme actuale ale apei din agricultură şi
alimentaţie, Editura TEHNICĂ, Bucureşti, 1987
13. NĂSTASE, I., G., Poluarea şi protecţia mediului înconjurător, VIITORUL
LIBERAL, anul I, nr. 35, Bucureşti, 3 septembrie, 1990
14. NĂSTASE, I., G., Emigraţia – factor de influenţă a transferului de tehnologie,
CURIERUL NAŢIONAL, anul V, nr. 1291, 7 iunie 1995
15. NĂSTASE, I., G., Consiliul Naţional de Dezvoltare Durabilă, ECONOMISTUL,
anul VII, nr. 97, 15-16 iunie, 1996
16. NĂSTASE, I.,G., Rolul interactiv al informaţiei, Editura RAPANA, Bucureşti,
2001, p. 8
17. NEGREI, C., Instrumente administrative pentru protecţia mediului, în vol.
Dezvoltarea Durabilă, Teorie şi practică (vol. II), Mecanisme şi instrumente (vol.
II), coordonat de Vădineanu A., Negrei C., Lisievici P., Editura Universităţii din
Bucureşti, 1999, p. 17-51
18. NORTH, K., Environmmental Business Management, Editura INTERNATIONAL
LABOUR OFFICE, Geneva, 1997
19. PORTER, M., Competitive strategy, FREE PRESS, 1985
20. PORTER, M., Green and Competitive, HARVARD BUSINESS REVIEW, nov.
1995
21. ŢICOVSCHI, V., MITEA, V., DĂNESCU, I., Transferul internaţional de tehnologie
şi dezvoltare economică, Editura POLITICĂ, Bucreşti, 1983
22. *** Strategia Protecţiei Mediului, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei
Mediului, Bucureşti, 1994
23. *** Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă, Promovată de Grupul de
Lucru al Guvernului şi Societatea Civilă, constituit în baza H.G 305/15.04.1999,
p. 16
24. *** Raport privind Starea Mediului în România în anul 1998, elaborat de
Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, iulie 1999
25. *** Planul Naţional de Dezvoltare – România, Ministerul Dezvoltării şi Prognozei,
2001
THEORETICAL CONSIDERATIONS
ON CREDITATION OF SMALL
AND MEDIUM-SIZED ENTERPRISES
CONSIDERENTE TEORETICE
ALE CREDITĂRII
ÎNTREPRINDERILOR MICI
ṢI MIJLOCII
Mariana Rodica ŢÎRLEA1
Iulita BÎRCĂ2
Abstract
Lending is part of one of the components of the company’s financial

management, namely of its funding policy, which is geared towards securing
financial resources in line with the strategic objectives of development, goals
and the structure of the enterprise. Lending is a delicate issue in all its stages,
from obtaining the credit to full reimbursement. The credit is: “any commitment
to pay a sum in exchange for the right to reimbursement of the amount paid,
as well as to pay interest or other expenses related to that amount or any
extension of the maturity of a debt and any commitment to purchase a title
which incorporates a claim or other right to pay a sum of money”[5]. The
credit must be in accordance with the purpose and structure of the enterprise.
The management and use of funds must be made in such a way as to maximize
the value of the enterprise.
Key words: credit sources; credit activity; credit; small and medium-sized
enterprises; financial rates; financial analysis; financial balance; profitability;
JEL Classification: E40, E51, E59, D59.

1
© PhD, Associate Professor, „Dimitrie Cantemir” Christian University, Bucharest, Romania, email: ��
rodicatir-
[email protected]
2
© Scientific Researcher, National Institute of Economic Research, Republic of Moldova, email: bircaiulita@
mail.ru
Rezumat
Creditarea face parte din una dintre componentele managementului

financiar al întreprinderii, respectiv, din politica de finanţare a acesteia,
care este orientată spre asigurarea surselor financiare în conformitate cu
obiectivele strategice de dezvoltare, cu scopurile şi structura întreprinderii.
Creditarea reprezintă o problemă delicată în toate etapele sale, de la obţinerea
creditului şi până la restituirea integrală a acestuia. Creditul reprezintă:
„orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului
la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor
cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii
şi orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanţă
sau a altui drept la plata unei sume de bani” [5]. Creditul trebuie să răspundă
scopului şi structurii întreprinderii. Gestionarea şi utilizarea fondurilor
băneşti trebuie efectuate de o aşa manieră încât să conducă la maximizarea
valorii întreprinderii.
Cuvinte-cheie: surse de creditare; activitate de creditare; credit; întreprinderi

mici şi mijlocii; rate financiare; analiză financiară,;echilibru financiar;
rentabilitate;
I. Introducere
Ḯ n „contextul economiei de piață, asistăm la deplasări structurale de

anvergură în privinta finanṭelor și a creditului, atenṭia fiind polarizată în
mod deosebit de finanṭele microeconomice, de gestiunea financiară a firmelor. În
analiza ṣi controlul lor, prin mijloace exclusiv financiare, se apreciază că esenṭial este
de a se lua în considerare trei mari dimensiuni:
a) profitabilitatea (rentabilitatea);
b) modul de gestiune a activelor;
c) modul de finanṭare a activelor.
Acestora li se adaugă o a patra dimensiune menită să pună în evidenṭă
capacitatea intreprinderii de a-ṣi onora obligaṭiile pe termen lung ṣi cele pe termen
scurt, faṭă de creditorii săi, fiind în acelaṣi timp ṣi expresia modului de înfăptuire a
echilibrului financiar” [4].
În economie, creditul are următoarele funcţii:
l contribuie la susţinerea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii;
l conduce la sporirea capitalului întreprinderilor;
l are o influenţă pozitivă asupra consumului;
l asigură distribuirea surselor băneşti la diferite întreprinderi:
- întreprinderi mari;
- întreprinderi mici;
- întreprinderi mijlocii;
- persoane fizice, etc.
l susţin tranzacţiile comerciale;
l asigură rapiditatea tranzacțiilor comerciale;
l reduc volumul cheltuielilor în circuitul banilor;
l asigură desfacerea mărfurilor la scară largă;
l cresc viteza de rotație a monedei;
l contribuie la dimensionarea monedei aflate în circulaţie;
l contribuie la reducerea inflaţiei;
l exercită o influenţă pozitivă asupra consumului;
l susţin concurenţa;
l promovează relaţiile internaţionale.
Importanţa creditării pentru întreprinderile mici şi mijlocii este marcată de
funcţia creditului de susţinere şi dezvoltare a întreprinderilor mici şi mijlocii.
II. Surse de creditare bancară a întreprinderilor mici şi

mijlocii
În spaţiul comunitar, întreprinderile mici şi mijlocii vin să relanseze iniţiative, vin
să contribuie la activitatea economică printr-un management financiar corespunzător,
vin să atragă investitori şi sunt preocupate de pretențiile consumatorilor.
Una dintre problemele majore pentru întreprinderile mici şi mijlocii o constituie
sursele de finanṭare. Pentru întreprinderile mici şi mijlocii nou înființate, finanţarea
pe termen lung şi mediu, uneori chiar şi pe termen scurt, reprezintă o problemă.
Posibilităţile de finanṭare a întreprinderii provin din:
1. surse interne care se concretizează în:
- capitalul întreprinderii;
- autofinanțare;
2. surse externe, de natura:
- creditul bancar;
- creditul furnizor;
- etc.
Opţiunea pentru una sau altă sursă de finanṭare rămâne la aprecierea conducerii
întreprinderii.
Creditarea este una dintre sursele externe de finanṭare la care recurg
întreprinderile mici şi mijlocii.
Capitalul este o resursa limitată care condiționează obţinerea ei. Capitalul este obţinut
de pe piaţa capitalului cu un anumit preţ, ceea ce reprezintă pentru întreprindere preţul sau
capitalului. Acest preţ al capitalului reprezintă un minim de randament financiar apreciat ca
fiind necesar, în ideea valorificării elementelor de activ ale întreprinderii.
Activitatea de creditare este o activitate complexă care implică:
1. aspecte juridice;
2. aspecte economice;
3. aspecte contabile;
4. aspecte financiare;
5. aspecte monetare.
Creditarea presupune decizie. Modul în care se recurge la o decizie de creditate
se realizează diferit.
Capitalul bancar împrumutat se formează în situaţia în care întreprinderea
apelează la credite bancare pe termen scurt, mediu şi lung.
Finanţarea prin creditare pe termen mediu şi lung se face prin:
- creditul bancar pe termen mediu;
- creditul bancar pe termen lung;
- creditul obligator.
Creditul bancar pe termen mediu se acordă de băncile comerciale pentru
perioade de timp cuprinse între 1 şi 5 ani.
Creditul bancar pe termen lung se acordă de către bănci pentru perioade de
timp de peste 5 ani.
Creditul obligator reprezintă un împrumut pe termen lung realizat prin
obligaţiuni.
Opţiunea pentru un anumit tip de credit presupune încadrarea activităţii
economice, financiar-contabile a clientului în parametrii fixați de bancă.
Creditul aprobat presupune:
l încheierea contractului de credit;
l suma aprobată se pune la dispoziţia clientului în una din modalităţile:
- integral;
- în tranşe.
l deschiderea unui cont separat de împrumut;
l debitarea contului de credit se poate realiza numai în limita valorii şi duratei
creditului aprobat.
Potrivit normelor bancare, administratorul de credite înregistrează creditul în
sistemul informatic numai pe baza:
- documentelor de plată prezentate;
- cererea de utilizare;
- documente avizate.
Garanţiile constituite se înregistrează în evidenţa extracontabilă a băncii.
La acordarea creditelor, „băncile urmăresc ca solicitanţii să prezinte credibilitate
pentru rambursarea acestora la scadenţă. În acest scop, băncile cer solicitanţilor
garantarea creditelor în condiţiile stabilite prin normele lor de creditare [5]”.
Pe măsura utilizării creditului se diminuează şi angajamentul în evidenţa
extracontabilă a băncii.
Creditele acordate clientului de către bancă vor fi utilizate numai în conformitate
cu destinaţia prevăzută pentru creditul solicitat şi aprobat în contractul de credite.
III. Posibilitatea obţinerii de credite pentru întreprinderile

mici şi mijlocii
Băncile reprezintă una din variantele de împrumut extern pentru întreprinderile
mici şi mijlocii. Paleta opțiunilor de creditare pentru întreprinderile mici şi mijlocii
este diversificată şi condiţionată de anumite criterii şi cerinţe impuse de către banca
finanțatoare.
Observăm, pe de o parte, faptul că procesul de creditare are un caracter
permanent și că, pe de altă parte, acţiunile băncilor sunt orientate spre a răspunde
nevoilor pe care le au întreprinderile macro, mici şi mijlocii, persoanele fizice etc.
Creditarea, ca proces conturat prin norme bancare, presupune o serie de etape
de analiză care sunt legal reglementate de către Banca Naţională. În baza acestor
reglementări fiecare bancă dispune de normele sale proprii de creditare.
Pentru a putea beneficia de credite, întreprinderile mici şi mijlocii trebuie să
răspundă la condiţiile şi cerinţele impuse de către bancă.
Într-o succesiune logică aceste cerinţe se concretizează în:
1. Întâlnirea cu clientul ṣi solicitarea de documente

O prezentare sintetică a cerinţelor băncii constă în:
l constituirea legală a întreprinderii;
l existenţa capitalului social vărsat, legal constituit;
l desfăşoară activităţi legale;
l desfăşoară activităţi eficiente potrivit actului de constituire;
l îndeplineşte criteriul optim al indicatorilor de bonitate;
l are posibilităţi reale de rambursare la scadenţă:
- a ratelor de credit;
- a dobânzilor calculate;
- a comisioanelor bancare;
- a asigurărilor creditului.
l prezintă garanţii de natura:
- ipoteci;
- gaj;
- alte garanţii.
l garanţiile sunt mai mari decât creditul şi cheltuielile cu creditul bancar;
l are cont curent deschis la unitatea bancară care acordă creditul;
l prezinta situaţia unor eventuale credite de la alte bănci;
l acceptă clauzele contractului de credite. ;
2. Analiza clientului;
Este etapa în care se va încadra clientul în una din categoriile de clienţi ai
băncii:
l client tradițional;
l client nou cu activitate;
l start-up;
l client cu activitate înființat după anul 2017.
3. Stabilirea tipului de credit potrivit necesităților clientului;
Creditul solicitat poate fi:
l pe termen scurt;
l linie de credit;
l credit pe termen mijlociu;
l credit pe termen lung;
l credite cu destinaţie pentru start-up;
l alte tipuri de credite.
4. Dimensionarea creditului;
5. Simularea de grafice de rambursare a creditului;
6. Alegerea variantei optime a graficului de rambursare a creditului;
8. Repartizarea creditului pe termenul stabilit prin graficul de eșalonare a
creditului;
8. Verificarea posibilităţii de susţinere a ratelor creditului ales;
9. Întocmirea Cererii de credit de către reprezentantul clientului;
10. Întocmirea dosarului de creditare cu documentele care fac obiectul acestei
solicitări, constând în următoarele documente:
l actele societății comerciale de înființare;
l acte pentru reprezentantul societății comerciale care va reprezenta societatea
comercială în raportul contractual privind creditul solicitat;
l actele financiar contabile pentru stabilirea performanței financiare;
l planul de afaceri;
l studiu de prefezabilitate;
l studiu de fezabilitate;
11. Acordul de consultare al solicitantului în baza de date a Centralei Riscurilor
Bancare, denumită CRB, pentru clientul solicitant de credit bancar;
12. Cererea clientului solicitant de credit bancar de consultare cu privire la
istoricul incidentelor de plăţi ale firmei;
13. Cererea clientului solicitant de credit bancar de consultare cu privire la
istoricul incidentelor de plăţi ale reprezentanților solicitantului de credit bancar;
14. Cererea clientului solicitant de credit bancar de acord de consultare la
biroul de credit pentru reprezentanții solicitantului de credit;
15. Analiza de Risc global sintetic al clientului solicitant;
16. Analiza de Risc global analitic al clientului solicitant;
17. Analiza dosarului de creditare al clientului solicitant;
18. Evaluarea managementului şi a acţionarilor clientului solicitant;
19. Evaluarea dosarului de creditare;
Evaluarea dosarului de creditare poate avea unul din cele două variante de
răspuns către client, care poate fi:
afirmativ de aprobare a creditului solicitat;
negativ, prin care banca respinge solicitantului creditul solicitat.
Dacă răspunsul este afirmativ, banca trece la etapa următoare.
20. Încheierea contractului de creditare. „Toate operațiunile de credit și
garanție ale societăților bancare vor trebui consemnate în documente contractuale
din care să rezulte clar toți termenii și toate condițiile respectivelor tranzacții. Copiile
acestor documente vor trebui păstrate de către societățile bancare și puse la dispoziția
personalului autorizat al Băncii Naționale a României, la cererea acestuia” [6], care
va conţine:
l părţile contractului;
l obiectul contractului;
l preţul contractului;
l termenele contractului;
l drepturi ale băncii;
l obligaţii ale băncii;
l drepturi ale solicitantului de credit;
l obligaţii ale solicitantului de credit;
l alte clauze pe care părţile le consider necesare pentru a fi incluse în contrac
tul de creditare bancară.
21. Încheierea contractului de ipotecă sau gaj;
22. Încheierea contractului de asigurare.
23. Acordarea creditelor prin transferul sumei solicitate în contul de credit al
clientului.
Acordarea creditelor are loc în condiţiile respectării normelor interne ale
băncii finanțatoare şi, de asemenea, în condiţiile stabilirii unor plafoane de creditare
la diversele niveluri organizatorice ale băncii.
Acordarea creditelor presupune obţinerea avizului favorabil de la comitete de
credite care analizează dosarul de credit, cererea de credit şi procedează la evaluarea
clientului raportat la sumele solicitate şi posibilităţile de rambursare privind sumele
solicitate de clienţii băncii.
IV. Aspecte comparative cu privire la organizarea financiar-

contabilă ṣi analiza stării de sănătate a întreprinderilor
Practica demonstrează diferențele cu privire la modul de organizare financiar-
contabilă ṣi analiza stării de sănătate între întreprinderile mari ṣi întreprinderile mici
ṣi mijlocii.
A. În cazul întreprinderilor mari, modul de organizare şi de funcţionare

este diferit faţă de cel al întreprinderilor mici şi mijlocii, în sensul că la nivel de
întreprinderi mari discutăm de departamente, compartimente financiar contabile.
Mărimea şi complexitatea departamentului financiar al întreprinderii este
influenţat de strategia de dezvoltare a întreprinderii, politica de investiții, aspecte
legate de controlul intern al întreprinderii, politica de dividende a acesteia.
Informaţia financiar-contabilă ṣi circuitul acesteia pe orizontală între servicii şi
compartimente, precum şi pe verticală între reprezentanții serviciilor, departamentelor
ṣi managementul întreprinderii are un rol important pentru calcularea indicatorilor
economico-financiari ṣi stabilirea performanţei financiare, pentru analize economico
financiare ṣi în luarea deciziei de finanṭare.
Pe baza informaţiilor financiar-contabile se realizează analiza financiară de
persoanele care dețin această competenţă.
În cadrul întreprinderilor mari, analiza financiară este o activitate complexă
care urmăreşte starea de sănătate a întreprinderii, precum şi starea de performanţă
financiară a întreprinderii, pe baza indicatorilor economico-financiari la sfârşitul
exerciţiului financiar rezultat din calcularea indicatorilor aferenți activităţii
desfăşurate de către întreprindere.
Analiza financiară urmăreşte căile de realizare a echilibrului financiar pe
termen scurt şi pe termen lung, cât şi maximizarea valorii acesteia.
În urma analizei economico-financiare se procedează la luarea deciziilor
financiare de investiţii, de finanţare, de distribuire a profitului pe destinaţii legale.
Pe baza analizei efectuate, a informaţiilor formulate clar şi concis se ia decizia
de finanṭare de către consiliul de administraţie.
Toate datele şi informaţiile patrimoniale pentru luarea deciziilor sunt oferite de
situaţiile financiar-contabile.
Tabelul 1
Structura elementelor patrimoniale ale întreprinderii
Elemente patrimoniale ale întreprinderii
Activele întreprinderii Pasivele întreprinderii
Drepturi: Angajamente faţă de:
1. de proprietate 1. proprietari (capitaluri proprii)
2. de creanţă: 2. terţi (datorii)
- angajamente
- obligaţii
- contractate cu:
 clienţii
 debitorii
Utilizarea fondurilor de către Sursele fondurilor întreprinderii,
întreprindere, denumite: NEVOI denumite: RESURSE
Sursa: Elaborat de autori.
Ḯn cazul întreprinderilor mari structura organizatorică financiar contabilă

este complexă. Informaţia financiară ocupă un rol central şi se obţine în cadrul
departamentului financiar-contabil şi stă la baza deciziei de finanṭare.
B. Spre deosebire de întreprinderile mari, întreprinderile mici şi mijlocii

au o structură organizatorică simplă.
Practic, în cadrul întreprinderile mici şi mijlocii discutăm de întreprinderi care:
1. au activitate ṣi prezintă situaţii financiare;
2. au activitate financiară din anul 2017 ṣi prezintă situaţii financiare aferente
activităṭii desfăşurate aferente anului 2017;
3. nu au activitate – înfiinţate în scopul de a atrage finanţări la care una dintre
condiţii este aceea de a fi firmă nouă fără activitate.
Mai mult, la întreprinderile mici şi mijlocii cu asociat unic acesta este uneori
singurul angajat, contabilitatea este externalizată şi pentru finanţări apelează la
consultanți, deoarece nu deţine departamentul contabil, administrativ, economic.
La întreprinderile mici şi mijlocii adunarea generală a acţionarilor este
reprezentată de către asociatul unic sau de către unul dintre asociaţi.
Uneori ne aflăm în situaţia în care aceste întreprinderi mici şi mijlocii deţin
numai capitalul social care este extrem de mic, chiar 200 lei, fapt care nu permite
nici o analiză economico-financiară şi nici acordare de credite. Ca urmare, analiza de
bonitate nu se poate realiza.
Alteori asistăm la finanţări cu destinaţie pentru aceste tipuri de întreprinderi,
nou înființate. Cu toate acestea, finanṭările nerambursabile presupun susţinerea
financiară până la primirea eventualei finanţări nerambursabile, prin:
1. autofinanțare;
2. împrumuturi.
Pentru sume mici există varianta creditelor de consum ca alternativă la cele
de mai sus. Pentru întreprinderile mici şi mijlocii nou înființate finanţarea pe termen
lung şi mediu, uneori chiar şi pe termen scurt, reprezintă o problemă.
Raportat la politica financiară, ceea ce este comun la întreprinderile mari
ṣi la întreprinderile mici ṣi mijlocii este faptul că, acesta este unică şi centralizată
pentru fiecare tip de întreprindere, indiferent că aceasta se încadrează la categoria
întreprinderi mari sau la categoria întreprinderile mici şi mijlocii.
Orice analiză va avea ca fundament datele şi informaţiile pe care le oferă
contabilitatea şi care sunt oglindite în situaţiile financiare anuale specifice fiecărei
întreprinderi.
Analiza ratelor va indica starea de sănătate financiară a întreprinderii. Prezentăm
în continuare rate care se utilizează în aprecierea stării de sănătate a întreprinderilor:
Tabelul 2
Rate privind starea de sănătate a întreprinderii
Nr.
Rate financiare Mod de calcul al ratelor
Crt.
1. Rata curentă Active curente - Pasive curente
2. Rata rapidă Active curente - Stocuri Pasive curente
Active de trezorerie
3. Rata cash
Datorii curente
Total datorii xlQ0
4. Rata îndatorării
Total active
Profit brut + Cheltuieli cu dobânzile
5. Rata de acoperire a dobânzilor
Cheltuieli cu dobânzi
Rata de rotație a stocurilor Cifra de afaceri
6.
întreprinderii Valoare stocuri
Durata medie de încasare a clienților Clienţi
7.
întreprinderii Vânzări zilnice
Cifra de afaceri
8. Rata de utilizare a activelor fixe
Valoarea netă a activelor fixe
Profit net xlOO
9. Rata profitului
Cifra de afaceri
Profit net xlOO
10. Rentabilitatea
Total active
Sursa: Norme bancare de creditare.
„Ratele sunt extrem de folositoare atunci când se apreciază situaţia întreprinderii

la un moment dat, precum ṣi atunci când se construiesc trendurile reale ṣi cele
potenţiale (previzionate). Deci, putem spune că metoda este recomandată a se folosi
atunci când analistul nu intră în detaliu ṣi, în consecinţă, nu este obligat să recurgă
în analiza sa la informaţie extrem de diversificată ṣi amănunţită, ci, dimpotrivă, el
se rezumă la a lua în considerare numai indicatori selectivi, cu o mare putere de
sintetizare ṣi generalizare a fenomenului financiar” [4].
Literatura de specialitate apreciază ca fiind fundamentale ṣi susṭine utilitatea
calculării următoarelor tipuri de rate:
1. Rate ale lichidităţii;
2. Rate ale capacităţii de finanṭare (leverage ratios);
3. Rate ale gestionării activelor (activity ratios);
4. Rate ale rentabilităţii (profitability ratios);
5. Rate ale creṣterii (growth ratios);
6. Rate ale valorii întreprinderii (valuation ratios).
Aspecte privind preţul creditului
Indicatorii valorici reprezintă indicatorii care sunt folosiți prioritar în calculul
financiar în vederea fundamentării deciziei de finanṭare, sens în care se au în vedere
următoarele aspecte:
- suma solicitată a creditului, respectiv valoarea investiţiei;
- preţul creditului;
- profitul investiției;
- durata de recuperare a investiţiei;
- rata profitului.
Sursele împrumutate presupun cheltuieli cu acestea. Pentru bănci, dobânzile
şi comisioanele bancare reprezintă venituri, iar pentru client reprezintă preţul plătit
pentru creditul primit.
Băncile calculează preţul creditului care este reprezentat de dobânda bancară,
astfel:
Calculul dobânzii pentru perioade exprimate în ani întregi, cuantumul dobânzii
depinde de:
volumul creditului,
rata dobânzii;
perioada de creditare.
Ḯn care:
D = dobânda în mărime absolută;
C = volumul creditului;
r = rata dobânzii exprimată în procente;
t = perioada de creditare.
Calculul dobânzii pentru perioade exprimate în luni:
Calculul dobânzii pentru perioade exprimate în zile:
În situaţia creditelor pe termen mediu şi lung cu perioada mai mare de un an,

se calculează dobânda compusă:
D = Cf - Q
În care:
D = dobânda;
Cf = capital fructificat (potrivit normei bancare se concretizează în credit
iniţial plus dobânda la sfârşitul perioadei de plasament);
Q = credit iniţial;
În cazul în care resursele proprii de finanţare sunt insuficiente, întreprinderile
apelează la capitaluri împrumutate, care îmbracă forma creditelor bancare şi
a împrumuturilor din emisiuni de obligaţiuni. Atât creditele bancare, cât şi
împrumuturile obligatare trebuie compensate de către întreprindere prin plata
dobânzilor şi acoperirea cheltuielilor financiare [2].
Creditarea presupune riscuri. Riscul este legat de folosirea capitalului de
împrumut. Riscul este proporţional cu gradul de îndatorare, respectiv cu cât gradul
de îndatorare este mai mare, cu atât riscul financiar al întreprinderilor mici şi mijlocii
este mai ridicat.
Riscul financiar exprimă incapacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile financiare
la termenele stabilite prin contracte.
Acesta este motivul pentru care băncile îşi iau măsuri de protecție prin
constituirea de ipoteci şi gajuri pentru creditele pe care le acordă clienților lor.
Uneori situarea unor întreprinderi mici şi mijlocii în zone de risc pot fi rezolvate
prin refinanțări, determinate de schimbări majore care afectează întreprinderea.
Alteori, riscul devine fatal, în sensul că se ajunge la dizolvarea sau la starea
de insolvență a întreprinderii, iar băncile recurg la vânzarea activelor întreprinderilor
pentru recuperarea debitelor.
Pentru prevenirea riscului, băncile trebuie să respecte cerinţele prudențiale ale
băncii care sunt prevăzute la articolul 45 din Legea bancară. Potrivit acestui articol,
băncile trebuie să respecte următoarele cerinţe prudențiale atunci când acestea sunt
prevăzute de reglementările Băncii Naţionale a României:
a) nivelul minim de solvabilitate, determinat ca raport între nivelul fondurilor
proprii şi totalul activelor şi elementelor în afara bilanțului, ponderate în funcţie de
gradul lor de risc;
b) expunerea maximă faţă de un singur debitor, exprimată procentual, ca raport
între valoarea totală a acesteia şi nivelul fondurilor proprii ale băncii;
c) expunerea maximă agregată, exprimată procentual, ca raport între valoarea
totală a expunerilor mari şi nivelul fondurilor proprii;
d) nivelul minim de lichiditate, determinat în funcţie de scadențele creanţelor
şi angajamentelor băncii;
e) clasificarea creditelor acordate şi a dobânzilor neîncasate aferente acestora
şi constituirea provizioanelor specifice de risc;
f) poziţia valutară, exprimată procentual în funcţie de nivelul fondurilor
proprii;
g) administrarea resurselor şi plasamentelor băncii;
h) extinderea reţelei de sucursale şi alte sedii secundare ale băncii” [5].
Concluzii
Creditul reprezintă o sursă de finanṭare care se procură la un anumit preţ,
reprezentat de dobânda aplicată la credit, de comisioanele bancare şi asigurările la
credit.
Decizia de creditare presupune şi se bazează pe date şi informaţii financiar-
contabile care trebuie să fie:
1. actuale şi corect stabilite;
2. date istorice aferente ultimilor trei ani de activitate;
3. de previziune pentru următorii trei ani.
4. relevante pentru analiza financiară.
Datele şi informaţiile furnizate de întreprindere vor sta la baza calculării
indicatorilor de performanţă ai acesteia. Indicatorii rezultați din analiza financiară
„vor servi la elaborarea unui diagnostic de rentabilitate, de risc şi de valoare” [3].
Analiza financiară este integrată în activitatea de conducere a întreprinderii şi oferă
cele mai bune soluţii pentru fundamentarea deciziilor financiare. Calitatea deciziilor
financiare adoptate va exercita un impact direct asupra gestiunii financiare” [1].
O strategie bună presupune ca întreprinderile mici şi mijlocii să-şi armonizeze
posibilităţile raportate la oportunităţile pieţei, dar şi cu posibilităţile de restituire a
obligaţiile, mai mult cu cât uneori întreprinderile mici şi mijlocii ne oferă puţine
informaţii sau chiar de loc în cazul celor nou înfiinţate.
O evaluare a stării de sănătate financiară a întreprinderii presupune:
- o alegere corespunzătoare strictă a acelor rate care se raportează la obiectivul
urmărit;
- analiza financiară;
- posibilităţi de garantare a creditului bancar;
- evaluare.
Reglementările legale actuale ale băncilor presupun analiza atentă cererilor de
creditare, bazate pe garanṭii privind sumele solicitate de clienţii băncii.
Apelarea la creditele bancare presupune, pentru întreprinderile mici și mijlocii, să
urmărească:
a) orientarea spre scopul ei, acela de a obţine profit;
b) evaluarea efortului financiar;
c) evaluarea modului de susţinere a tuturor acţiunilor care urmează a se realiza într-o
perioadă de timp;
d) evaluarea modului de procurare a capitalului împrumutat;
e) evaluarea ofertelor de capital împrumutat oferit de piaţa bancară pentru a-l obţine
la un cost cât mai scăzut posibil;
f) evaluarea modului de utilizare a capitalului;
g) evaluarea surselor atrase în circuitul întreprinderii şi eficienţa modului de utilizare
a acestora;
h) urmărirea continuă a menţinerii echilibrul financiar pe termen scurt şi termen lung
raportat la nevoile firmei;
i) orientarea spre obţinerea de profit în condiţiile în care întreprinderea şi-a onorat
obligaţiile fată de bancă.
Referințe bibliografice
1. ISFANEŞCU, A., STĂNESCU, C., BĂICUŞI, A. Analiza economico-
financiară. Ediția a II-a. Bucureşti: Ed. Economică, 1999. 320 p. ISBN 9735901455.
2. PREDESCU, Iuliana. Finanţele întreprinderii. Bucureşti: Ed. Pro
Universitaria, 2007. 256 p. ISBN 978-973-129-091-1.
3. STANCU, Ion. Finanţe. Ediția a III-a. Bucureşti: Ed. Economică, 2002.
1056 p. ISBN 9735905124.
4. TRENCA, Ioan. Fundamente ale managementului financiar, Cluj-Napoca:
Ed. Casa Cărtii de tiintă, 2005. pag. 179 (Johnson, R., Meliker, R op.cit. pag.78)
5. TRENCA, Ioan. Fundamente ale managementului financiar. Cluj-Napoca:
Ed. Casa Cărții de Ştiinţă, 2007. 384 p.
6. Legea bancară: nr. 58 din 05.03.1998. In: Monitorul Oficial al României.
1998, partea I, nr. 121, art. 3- 44 - 45. [Accesat 12.07.2018]. Disponibil: http://www.
cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=220
7. Legea privind activitatea bancară: nr. 33/1991. [Accesat 12.07.2018].
Disponibil: https://lege5.ro/Gratuit/gy3deobu/art-21-capitolul-ii-activitatea-bancara-
lege-33-1991?dp=heydinjwgq3q
8. Legea privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înfiinţarea
şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii: nr. 133/1999. [Accesat
11.05.2018]. Disponibil: https://lege5.ro/Gratuit/gizdamzz/legea-nr-133-1999-
privind-stimularea-intreprinzatorilor-privati-pentru-infiintarea-si-dezvoltarea-
intreprinderilor-mici-si-mijlocii
REINDUSTRIALIZAREA
ÎN CONTEXTUL INOVĂRII
ŞI DEZVOLTĂRII DURABILE
REINDUSTRIALIZATION IN THE
CONTEXT OF SUSTAINABLE
INNOVATION AND DEVELOPMENT
Conf. univ. dr. Gabriel I. NĂSTASE1
Rezumat
Componentele de bază ale Centrului Regional 7 Centru sunt diverse și

includ importante rezerve de gaze naturale, sare, metale neferoase, materiale
de construcţii, mici zăcăminte de cărbune, izvoare de apă minerală etc.
Ca urmare, se impune ca prioritate o dezvoltare economică și socială prin
reindustrializare, în care componentele „inovării” şi „dezvoltării durabile”
trebuie să fie vectori de progres.2
Cuvinte cheie: politică; strategie; resurse naturale; reindustrializare; creștere

economică; inovare; dezvoltare durabilă;
Abstract
The core components of the Center Center 7 are diverse and include
important reserves of natural gas, salt, non-ferrous metals, construction
materials, small coal deposits, mineral water springs, etc. As a result, priority
is given to economic and social development through reindustrialisation, in
1
Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, Academia Oamenilor de Știință din România
2
Articolul reprezintă expunerea pe care am prezentat-o conform tematicii dezbaterii în cadrul Centrului Regional
7, ”Centrul” - ”Reindustrializarea în contextul inovării și dezvoltării durabile” ca principală componentă inter-
disciplinară a proiectului ”Împreună pentru dezvoltarea dialogului social în România” (I. D. Proiect 64204 finanțat
prin FSE, P.O.S.D.R.U. 2007-2013, în concordanță cu prevederile legislației comunitare și naționale), Brașov, 30
septembrie 2013.
which the components of „innovation” and „sustainable development” have
to be vectors of progress.
Keywords: policy; strategy; natural resources; reindustrialization; growth; i

nnovation; sustainable development;
1. Introducere
C omponentele de bază ale Centrului Regional 7 Centru sunt diverse și includ

importante rezerve de gaze naturale, sare, metale neferoase, materiale de
construcţii, mici zăcăminte de cărbune, izvoare de apă minerală etc. Ca urmare, se
impune, ca prioritate, o dezvoltare economică și socială prin reindustrializare, în care
componentele „inovării” şi „dezvoltării durabile” trebuie să fie vectori de progres.
1.1. Consideraţii generale privind inovarea, sistemul de ştiinţă şi

tehnologie, transferul de tehnologie, forme instituţionale specifice
În prezent, ştiinţa şi, respectiv, cercetarea ştiinţifică sunt unanim recunoscute

ca forţe principale de producţie şi ca surse de inovare şi transfer de tehnologie.
Există în acest sens numeroase definiţii care încearcă să expliciteze conceptul
de cercetare ştiinţifică, dezvoltare experimentală (tehnologică) şi progres tehnic.
Cercetarea ştiinţifică are ca obiectiv general „fie investigarea unor domenii
sau probleme neabordate, urmărind realizarea de descoperiri şi invenţii, fie, prin
investigarea celor abordate, obţinerea de noi rezultate superioare sau perfecţionarea
cunoștințelor şi activităţilor existente.” [23, p. 31-32]
În felul acesta, am ajuns inevitabil la definirea dezvoltării tehnologice,
ingineriei tehnologice şi introducerii progresului tehnic.
Dezvoltarea tehnologică reprezintă „activitatea care se desfăşoară pe
baza rezultatelor cercetării ştiinţifice aplicative şi a cunoştinţelor empirice pentru
realizarea unui produs, a unor maşini, instalaţii şi a tehnologiilor aferente, aşa cum
vor fi folosite efectiv în procesul de producţie, precum şi pentru modernizarea şi
perfecţionarea produselor şi tehnologiilor existente.” [23, p. 29].
Totodată. prin dezvoltare tehnologică se „urmăreşte realizarea condiţiilor
necesare pentru introducerea în procesul de producţie a rezultatelor cercetării
ştiinţifice referitoare la produse, tehnologii şi sisteme în forme corespunzătoare, în
măsură să asigure cerinţele tehnico-economice privind consumurile de materiale
şi energie, productivitatea muncii, dimensionările, modul şi gradele de prelucrare,
funcţionalitatea, fiabilitatea, nivelul tehnic calitativ, estetica industrială şi eficienţa
economică. Dezvoltarea tehnologică se realizează prin activităţile de inginerie
tehnologică proiectarea tehnologiei de produs şi proiectarea de produs în scopul
aplicării în producţie a tehnologiilor, produselor şi sistemelor noi sau perfecţionate”
[23, p. 32].
„Dezvoltarea experimentală constă în lucrări sistematice bazate pe cunoştinţe
existente obţinute în faza de cercetare şi/sau din experienţa practică, în vederea
lansării fabricaţiei de materiale noi, produse sau dispozitive, de elaborare de noi
procedee, sisteme şi servicii, sau de a îmbunătăţi considerabil pe cele existente”
[21].
Literatura de specialitate a încercat să definească aceste concepte însă nu a
reuşit în totalitate. Pentru a nu induce o notă de subiectivism în definirea acestor
concepte, poate fi utilizat ca instrument de lucru Ordonanţa Guvernului României
nr. 8 din 1997 cu privire la stimularea cercetării – dezvoltării şi inovării [26].
Plecând de la considerentul că cercetarea ştiinţifică este apreciată ca o
activitate care se realizează sistematic, se poate spune că între cercetarea ştiinţifică
fundamentală şi cercetarea ştiinţifică aplicativă există o interdependenţă şi o
corelaţie bine definite.
Dacă cercetarea ştiinţifică fundamentală are ca obiect cunoaşterea şi
dezvoltarea cunoştiinţelor ştiinţifice despre natură, societate şi gândire, în schimb,
cercetarea aplicativă, elaborează noi cunoştiinţe ştiinţifice şi tehnice, precum şi noi
metode, capabile, prin aplicarea lor, să conducă la introducerea progresului tehnic,
economic şi social.
Se poate afirma că cercetarea ştiinţifică fundamentală (CSF) este indisolubil
legată de cercetarea ştiinţifică aplicativă (CSA); mai mult, în noile condiţii ale
progresului tehnico-ştiinţific, cercetarea ştiinţifică fundamentală se integrează tot
mai mult cu cercetarea ştiinţifică aplicativă. În literatura de specialitate există şi alte
clasificări ale activităţii de cercetare ştiinţifică.
Astfel, conform clasificării National Science Fondation (NSF) şi Organisation
of Economic Cooperation and Development (OECD), există trei categorii de
activităţi în cercetare [22, p. 7-8]
· cercetare fundamentală (Basic Research);
· cercetare aplicativă (Applied Research);
· dezvoltarea (Development).
1.2. Conceptul de inovare
Din punct de vedere practic, în ţările dezvoltate este analizat fenomenul

de inovare în raport cu conceptul de transfer tehnologic, pe baza experienţei şi a
cunoştinţelor acumulate în domeniul ştiinţei şi tehnologiei. Inovarea trebuie abordată
în mod sistematic, ea implică: ştiinţă, tehnologie, principii economico-financiare,
spirit de iniţiativă, management.
Prin inovare se transformă cunoştinţele ştiinţifice în realităţi fizice.
Procesul de inovare este prezent în toate ţările lumii indiferent de stadiul lor de
dezvoltare, dar devine performant în statele care depind de piaţa externă.
Inovarea oferă noului produs o valoare adăugată intelectuală şi un avans
tehnologic suficient pentru a asigura şi succesul comercial.
În acest concept, inovarea include orice acţiune care concură la creşterea
competitivităţii prin următoarele elemente: introducerea de noi produse, procese şi
servicii în economie; implementarea invenţiilor şi ideilor noi; tehnici de marketing
şi management; utilizarea unor surse alternative de finanţare; activităţi care includ
difuzarea, propagarea şi transferul de informaţii şi rezultatele cercetării ştiinţifice şi
tehnologice; o instruire antreprenorială.
Inovarea defineşte în acelaşi timp atât un proces, cât şi un rezultat al procesului
(produs al inovării). Inovarea este o activitate complexă, diversificată, care implică
mai multe comportamente şi numeroase interacțiuni şi, care în funcţie de contextul
utilizat poate avea accepțiuni diferite.
Inovarea include toate oportunităţile, măsurile ştiinţifice, tehnice, comerciale şi
financiare necesare pentru a asigura succesul realizării, dezvoltării şi comercializării
materialelor şi produselor noi sau îmbunătăţite, a procedeelor noi sau perfecţionate,
sau pentru introducerea sau aplicarea unui nou serviciu social (figura 1).
Cu alte cuvinte, inovarea cuprinde toate domeniile de activitate, inclusiv pe
acelea care definesc funcţiile întreprinderii. Altfel spus, inovarea cuprinde activităţi
tehnice şi netehnice.
Inovaţia ca produs al inovării reprezintă un instrument specific al
antreprenorilor, mijlocul cu care ei exploatează schimbarea ca pe o ocazie pentru
diferite afaceri sau servicii [8].
Inovaţia nu trebuie să fie tehnică şi nu trebuie să fie neapărat un „lucru”.
Puţine inovaţii trebuie să concureze în termeni de impact ca inovaţii sociale (de
exemplu, ziarul, asigurarea ş.a.).
Oriunde este introdusă, inovaţia schimbă economia de la o economie de ofertă
la una de cerere, aproape indiferent de nivelul productiv al economiei.
„Inovaţia” este în principal un termen social şi mai puţin unul tehnic. Cu
ajutorul ei se pot modifica structurile industriei şi ale pieţei.
Inovaţia care are la bază cunoştinţe noi, are nevoie de cea mai mare durată
de pregătire. Exista o lungă perioadă de timp între apariţia noilor cunoştinţe şi
momentul apl
icării lor în tehnologie. Până când noua tehnologie devine produs, proces
sau serviciu pe piaţă trece o perioadă de timp destul de lungă. Această perioadă
necesară pentru aceste inovaţii nu se limitează numai la cunoştinţele ştiinţifice sau la
tehnologie; acesteia îi sunt necesare şi inovaţii bazate pe cunoştinţe neştiinţifice sau
netehnologice.
Fig. 1. Inovarea şi componentele ei
Perioada de timp necesară unor cunoştinţe noi pentru a deveni tehnologice şi

pentru a fi acceptate pe piaţă este de 25-35 de ani [8].
O serie de analize evidente sunt totuşi foarte rar efectuate de inovatorul
ştiinţific sau tehnic. Oamenii de ştiinţă şi tehnologii sunt împotriva acestor analize
pentru că ei consideră că ştiu suficient. Aşa se explică de ce, în aşa de multe cazuri
inovaţiile sunt făcute de nespecialişti şi nu de un om de ştiinţă sau tehnolog.
Riscurile cele mai mari sunt la inovaţiile bazate pe cunoştinţe ştiinţifice sau
tehnologice. Ele sunt foarte mari, mai ales în inovaţii din domeniile de vârf (ex.:
calculatoare, biotehnologii etc.).
Riscurile sunt mai mici în cazul inovaţiilor sociale, dar oricum riscurile sunt
inerente şi acestui tip de inovaţii. Ceilalţi inovatori pot face avere, dar inovatorul
care se bazează pe cunoştinţe poate ajunge celebru.
Inovaţiile bazate pe idei geniale depăşesc ca număr pe toate celelalte luate
la un loc. Din zece patente, şapte sau opt aparţin acestei categorii. Dintr-o sută de
patente, numai unul reuşeşte să acopere costurile de dezvoltare şi taxele şi doar unul
din cinci sute aduce profituri.
Inovaţia care rezultă din analiză, sistem şi muncă perseverentă este cea care
reprezintă practica inovaţiei şi ea acoperă 90% din inovaţiile eficiente.
Dacă luăm în considerare numai comportamentele ştiinţifice şi tehnologice
ale procesului de inovare, atunci: INOVAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI TEHNOLOGICĂ
este transformarea ideii în: · produs nou sau îmbunătăţit lansat pe piaţă; · procedeu
tehnologic nou, sau un serviciu, utilizat în industrie sau activităţi economice; · nou
tip de serviciu social.
Orice strategie trebuie să aibă obligatoriu, printre elementele sale fundamentale,
inovarea ştiinţifică şi tehnologică pentru fabricarea unor produse cunoscute sau noi.
Procesul de inovare ştiinţifică şi tehnologică are o structură specifică în funcţie de
mai mulţi parametri interni sau externi : situaţia vânzărilor, nivelul profilului realizat
în raport cu cel scontat, lărgirea sau diminuarea ariei pieţelor de desfacere, situaţia
nivelului tehnologic, regional sau mondial, posibilităţile financiare de dezvoltare,
sistemul concurenţial în domeniu, comerţul mondial sau local ş.a. [5]
“Inovaţiile tehnologice se referă la produsele şi procedeele noi ca şi la
modificările tehnologice importante ale produselor şi procedeelor. O inovaţie a
fost realizată atunci când a fost introdusă pe piaţă (inovaţia de produs) sau a fost
utilizată într-un procedeu de producţie (inovaţia de procedeu). Inovaţiile trebuie deci
să intervină în toate activităţile ştiinţifice, tehnologice, organizaţionale, financiare şi
comerciale” [10].
În funcţie de factorii esenţiali, care determină activitatea unei societăţi
comerciale, pot exista două mari tendinţe de dezvoltare tehnologică:
a) activitatea preponderent proprie de cercetare-dezvoltare;
b) activitatea preponderent preluată de la terţi.
Activitatea de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică este o
componentă a procesului de inovare, fie ca sursă de idei novatoare, fie pentru
rezolvarea unor probleme care pot apare în orice etapă a procesului. Cu alte
cuvinte, inovarea ca proces scoate în evidenţă activitatea care include cercetarea,
proiectarea, producerea şi distribuţia, ca etape care conduc la INOVAŢIE ca rezultat
al procesului de inovare. Principala sursă de inovare o constituie ştiinţa, respectiv
cercetarea ştiinţifică fundamentală şi aplicativă, ale cărei rezultate se transferă
în producţia de bunuri materiale şi servicii prin dezvoltare tehnologică, inginerie
tehnologică şi introducerea progresului tehnic. Cei care lucrează în domeniul ştiinţei
şi al cercetării, reprezintă 90% din totalul cercetătorilor şi oamenilor de ştiinţă care
au activat în domeniul menţionat, de la începutul omenirii până în prezent [2].
Inovaţia are ca obiect principal, perfecţionarea constructivă şi funcţională
a maşinilor, utilajelor, echipamentelor, îmbunătăţirea proceselor, a procedeelor
tehnologice, realizarea sistemelor mecanizate, automatizarea în orice domeniu de
activitate, inclusiv al serviciilor.
Difuzia inovării presupune aplicarea unei strategii de implementare, prin
utilizarea mecanismelor pieţii, a celor mai recente rezultate ale inovării din diferite
domenii în sistemele tehnologice preexistente. În general, difuzia corespunde cu
valorificarea rezultatelor cercetării fundamentale în mai multe domenii ale cercetării
şi ingineriei tehnologice. Difuzia inovării generează de 10-20 de ori rezultate mai
eficiente decât prima aplicare a inovării; inovarea care apare într-o zi în Occident,
necesită ani pentru asimilarea ei în România.
Diseminarea inovării are ca scop răspândirea obiectului inovării şi nu
includerea efectelor ei (produs, procedeu, sistem, tehnologie) în economie. Inovarea
ca produs (produse noi sau vechi dar sensibil îmbunătăţite în vederea comercializării)
generează comercializarea unui produs schimbat din punct de vedere tehnologic.
Prin schimbare se înţelege acele modificări ale caracteristicilor de bază ale
produsului, care îmbunătăţesc serviciile pe care produsul le oferă consumatorului.
Procesul de inovare este cumulativ şi ireversibil, cu reguli proprii, simple şi flexibile
la schimbările în condiţiile de piaţă. Acesta impune un sistem instituţional şi cadrul
legislativ adecvat, mecanisme de finanţare noi, capabile să sprijine introducerea în
economie a rezultatelor C-D.
Inovaţia nu presupune în mod necesar o schimbare de tehnică, o invenţie, ci
un act de aplicare a noutăţilor în activităţile economice: · introducerea în fabricaţie
a unui nou procedeu tehnologic; · introducerea în fabricaţie a unui nou produs; ·
o nouă organizare a întreprinderilor; · cucerirea de noi surse de materii prime; ·
cucerirea de noi pieţe de desfacere.
Plecând de la modelul prezentat în figura 2, putem să considerăm procesul
inovării ca obiectiv privind determinarea unor structuri, funcţionalităţi şi sisteme noi
cu grad sporit de utilitate, mai eficiente din punct de vedere economic, compatibile
cu mediul ambiant, cu posibilităţile şi necesităţile umane.
Legile naturii şi ale societăţii
Efectul sau
Acţiunea la intrare
SISTEM acţiunea
la ieşire
Factori
perturbatori
Reacţia (feed-back)
Fig. 2. Relaţiile unui sistem cu mediul ambiant [22, p. 31]

Modelul cibernetic a permis să se sistematizeze procesele de inovare (tabelul 1.1).
Tabelul 1
Sistematizarea proceselor de inovare [22, p. 31]
Date Se caută Procesul de inovare
Sistemul, acţiunea la intrare, efectul Legile naturii şi ale
Cercetare fundamentală
societăţii
Sistemul, acţiunea la intrare, legile
Efectul
naturii şi ale societăţii Cercetare aplicativă -
Sistemul, acţiunea la intrare, legile dezvoltare tehnologică
Acţiunea la intrare
naturii şi ale societăţii
Acţiunea la intrare, efectul, legile naturii
Sistemul Inginerie tehnologică
şi ale societăţii
În procesul de inovare sau “lanţul de creativitate”, diferitele verigi au o

anumită pondere. Astfel, ponderea noului scade pornind de la cercetarea ştiinţifică
fundamentală către ingineria tehnologică. În schimb, cercetarea ştiinţifică aplicativă
are o contribuţie esenţială în realizarea unor noi tehnologii, iar ingineria tehnologică
este cea care aduce o contribuţie substanţială la creşterea gradului de utilitate şi
eficienţă economică a produselor şi a acţiunilor realizate pe baza unor noi tehnologii.
Prin urmare, se remarcă complexitatea procesului de inovare şi caracterul său sistemic,
tocmai datorită legăturilor de intercondiţionare şi intercorelare între cercetarea
ştiinţifică fundamentală, cercetarea ştiinţifică aplicativă, dezvoltarea şi proiectarea
tehnologică. În felul acesta, se poate defini cu mai multă precizie rolul fiecărui
segment al procesului de inovare şi se poate ajunge la creşterea competitivităţii
produselor, la crearea de locuri de muncă şi la creşterea productivităţii.
Inovarea nu este o modă a zilei, ci o necesitate impusă agenţilor economici

de problemele economice şi specifice tranziţiei, probleme care se referă la oameni,
tehnologii, management, strategii, politici, produse, servicii. Pentru ca inovarea să
devină o realitate, ea trebuie să parcurgă ca proces trei faze:
· tehnico-creativă (include cercetarea-dezvoltarea);
· industrială (asimilarea şi fabricaţia de noi produse, tehnologii, sisteme);
· comercială, de lansare cu succes pe piaţă a celor două faze anterioare.
Astfel, inovarea generează problematica cercetare-dezvoltare şi o orientează

către cerere de produs (piaţa) iar politica de inovare este parte integrantă a ansamblului
politicilor care contribuie la rezolvarea strategiilor de dezvoltare a firmelor.
Ca urmare se poate vorbi de un Sistem Naţional de Inovare Ştiinţifică
şi Tehnologică, sistem compus din unităţi de cercetare-dezvoltare, unităţi de
învăţământ superior şi întreprinderi inovative (inclusiv societăţile comerciale cu
profil de cercetare-dezvoltare). În cadrul Sistemului Naţional de Inovare Ştiinţifică
şi Tehnologică (denumit în continuare Sistemul Naţional de Ştiinţă şi Tehnologie3*
se vorbeşte de cele mai multe ori de “creativitate şi inovare”, pe de o parte, pentru
că ele se condiţionează reciproc - fără idei este imposibil să inovezi - şi pe de altă
parte, pentru că soluţionarea problemelor care apar la un proces de inovare solicită
creativitate. În plus, cele două activităţi au cel mai adesea nevoie de aceleaşi condiţii
pentru a se dezvolta în cadrul Sistemului Naţional de Ştiinţă şi Tehnologie (SNST),
deoarece între idee şi inovare trebuie să existe un proces de selecţie, de filtrare
3
* În documentele elaborate de Guvernul României în perioada 2001-2004, inclusiv în cele ale Ministerului Edu-
caţiei şi Cercetării, s-a folosit şi încă se mai uzitează denumirea de “Sistemul de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare,
denumire pe care o considerăm ca fiind incorectă, întrucât activitatea de cercetare-dezvoltare, aşa cum s-a menţionat
şi în prezenta lucrare este o componentă a inovării şi ca urmare, activităţile de cercetare ştiinţifică, dezvoltare teh-
nologică şi transfer de tehnologie sunt implicit incluse în conceptul de inovare. Pentru conformitate şi legalitate în
continuarea lucrării se va folosi denumirea oficială.
sistematică, numit proces de rafinare, precum şi un mecanism de dezvoltare, ambele
capabile să transforme ideile bune în inovări practice şi de valoare. Astfel, inovarea
devine motorul care angrenează ciclul inovator, asigurând progresul tehnologic şi
profitul, iar creativitatea este prezentă în fiecare etapă a acestui proces, ca factor de
modelare a procesului de inovare tehnologică.
O economie concurenţială nu se poate realiza fără dezvoltarea unor politici de
inovare şi transfer tehnologic astfel adecvate încât mecanismul cererii şi al ofertei
să poată funcţiona ireproşabil, inclusiv pe o perioadă îndelungată. În prezent acest
aspect este un deziderat datorită următorilor factori:
· desprinderea din situaţia economică moştenită în 1990;
· problemele de cercetare-dezvoltare necesare în contextul noilor mijloace de
producţie şi produse de ultimă oră;
· crearea şi promovarea unei mişcări interactive corespunzătoare dezvoltării
inovării la nivel naţional, în contextul evoluţiilor rapide la nivel internaţional;
· realizarea restructurării în condiţiile unor pierderi de pieţe de desfacere şi de
transformări ale formelor de proprietate.
O asemenea politică va stabili sistemul de relaţii naturale din cadrul inovării,
va selecta noi priorităţi şi obiective, în afara celor convenţionale, aferente sistemului
de cercetare-dezvoltare cum ar fi:
· promovarea şi întărirea potenţialului de inovare şi de competenţă a
întreprinderilor mici şi mijlocii, ca probleme esenţiale ale revitalizării economice;
· dezvoltarea unei infrastructuri de inovare;
· promovarea şi susţinerea valorificării rezultatelor cercetării ştiinţifice prin
măsuri legislative adecvate tranziţiei la economia concurenţială;
· crearea şi dezvoltarea unui nou sistem de monitorizare şi informatizare;
· dezvoltarea unor sisteme corespunzătoare de asigurare a calităţii pentru
satisfacerea cerinţelor interne şi externe;
· promovarea unui nou sistem de relaţii (tip reţea) între toate instituţiile
implicate în procesul de inovare;
· extinderea şi stimularea cooperării internaţionale în domeniul ştiinţei,
tehnologiei şi inovării ş.a.
Realizarea acestor noi obiective necesită implicarea statului, atât din punct
de vedere politic, cât şi financiar. Întrucât procesul de inovare este spontan şi linear,
acesta are nevoie de un climat favorabil care să ţină seama de următorii factori:
· priorităţile naţionale în economie;
· perfecţionarea legislaţiei;
· reorientarea procesului educaţional;
· crearea mecanismelor capabile să asigure flexibilitatea la schimbările rapide
socio-economice;
· stimularea capacităţilor creative în vederea dezvoltării tehnologiei ca proces
social.
Pentru a putea discuta de un proces autentic de inovare, trebuie avute în vedere,
în contextul celor mai sus amintite, următoarele obiective de politică naţională:
· Accelerarea procesului de privatizare a economiei naţionale;
· Promovarea şi stimularea valorilor ştiinţifice şi standardelor Cercetării-
Dezvoltării prin crearea unui cadru economic inovativ (restructurarea şi înnoirea
sistemului de Cercetare-Dezvoltare şi a învăţământului universitar);
Promovarea unor domenii considerate prioritare, inclusiv pe plan internaţional:
· ştiinţele vieţii;
· protecţia mediului;
· tehnologiile ecologice;
· ştiinţa materialelor şi a tehnologiilor noi;
· tehnici şi tehnologii informaţionale;
Dezvoltarea unor obiective cu caracter funcţional legate de:
· sistemul instituţional de cercetare-dezvoltare;
· resursele umane;
· politica zonală de inovare;
· dezvoltarea unei reţele de întreprinderi mici şi mijlocii, cu rol determinant
în crearea de produse şi servicii noi, difuzarea şi valorificarea rezultatelor cercetării;
· sistemul instituţional al inovării şi transferului tehnologic;
· cooperarea ştiinţifică şi tehnologică internaţională;
Corelarea procesului de privatizare în economie cu restructurarea şi
privatizarea unităţilor de Cercetare-Dezvoltare, prin promovarea unei strategii care
să asigure:
· protejarea potenţialului intelectual şi al capacităţilor de Cercetare-Dezvoltare;
· crearea unor structuri flexibile care să rezolve cereri pentru cercetare apli
cativă, transfer de tehnologie, adaptare de licenţe şi know-how;
· armonizarea politicii de inovare zonală cu obiectivele privatizării sectoriale.
În contextul celor prezentate, se poate afirma că elaborarea unei politici de
inovare, cu obiectivele mai sus menționate, impune o analiză profundă a activităţii
în fiecare domeniu în vederea restructurării şi reorganizării, precum şi stabilirea
modalităţilor de colaborare între acestea.
Politica unei ţări în domeniul inovării impune acţiuni orientate spre
valorificarea cunoştinţelor specifice prin aplicarea acestora în procesele de producţie,
dezvoltarea prototipurilor, designul industrial, introducerea de noi tehnologii şi
sisteme de management industrial (productiv) precum şi comercializarea de noi
produse.
Cu alte cuvinte, procesul de inovare trebuie să aibă un rol integrator (figura 3).
Fig. 3. Schema procesului integrator de inovare

Pornind de la caracteristicile actuale ale economiei româneşti, implicit
ale sistemelor şi activităţii de inovare existente este necesar să se elaboreze o
concepţie şi un ansamblu de direcţii de acţiune privind problemele inovării şi
privatizării sistemelor de cercetare-dezvoltare.
În esenţă acestea trebuie să vizeze următoarele aspecte: · stimularea proceselor
de creativitate şi inovare prin promovarea inteligenţei tehnice şi a valorificării
(implementării invenţiilor valoroase); · utilizarea intensivă a capacităţii inventiv-
inovative a personalului de cercetare din institutele de cercetare şi învăţământul
superior, asigurându-se astfel finalitatea procesului de valorificare a acestuia; ·
susţinerea restructurării şi reformei activităţilor de cercetare-dezvoltare, prin crearea
unei Reţele Naţionale de Centre de Inovare; · încurajarea privatizării prin susţinere
logistică şi financiară a unor firme mici private cu activitate de cercetare-dezvoltare
şi inovare.
Prin crearea acestor centre de inovare şi implementare a invenţiilor s-ar
putea urmări, în primul rând, promovarea unor brevete de invenţie selectate pe baza
unui plan de afaceri, iar ulterior prin susţinere financiară (cofinanțare) realizarea
prototipului şi omologarea lui. În final, acest „flux tehnologic” concretizându-se în
implementarea propriu-zisă a transferului intern sau internaţional de tehnologie.
Cercetarea-dezvoltarea reprezintă un sector de activitate esenţial pentru
orice activitate publică sau privată, rămânând inconfundabilă şi legată de sfera ei
de interese specifice. Individualitatea cercetării-dezvoltării rezultă din aspectele
sale calitative şi cantitative. Aspectele calitative se manifestă prin natura tehnico-
materială a rezultatelor, prin caracterul mai mult sau mai puţin profitabil al activităţii
şi prin orientarea acesteia către sfere mai mult sau mai puţin abstracte ale activităţii
umane.
Aspectele calitative ale activităţii de cercetare-dezvoltare se manifestă prin:
creativitate, inovare, noutate, rigoare ştiinţifică, aplicativitate, competitivitate.
Pentru aspectele calitative, cercetarea ştiinţifică face obiectul unei anumite politici
şi administrări.
Până în 1989, activitatea de cercetare-dezvoltare se desfăşura în unităţi de
stat care nu prezentau particularităţi din punct de vedere al organizării, funcţionării,
coordonării, subordonării şi politicii de personal etc., faţă de alte unităţi de stat:
producţie, servicii, comerţ etc.
Deşi după decembrie 1989, au intervenit schimbări radicale în politica de stat
a cercetării-dezvoltării, ieşirea din situaţia semnalată nu s-a putut realiza încă, într-un
mod satisfăcător, în special pentru că nu s-a elaborat o teorie viabilă, verificată asupra
statutului cercetării, care să fie ulterior integrată în cadrul reformei economice. Un
asemenea caz demonstrează că încă nu s-a înţeles conceptul dezvoltării economice
globale, amintit anterior.
Tentaţia de a-şi verifica potenţialul creativ cu aplicaţii exclusiv în producţie
şi de a se afirma prin propriile eforturi a determinat unele institute să se transforme
în societăţi comerciale. În felul acesta, ele au devenit autonome din punct de vedere
financiar şi funcţional, fiind proprietare pe patrimoniul lor. Aceste unităţi continuă
să aplice politica propriei cercetări numai în măsura în care preiau prin contract,
obiective din programul naţional sau departamental, deci în măsura în care sunt
finanţate. Politica acestor unităţi este stabilită de instituţii cu caracter financiar-
economic independent de sistemul administraţiei centrale de stat.
Alte institute de cercetare-dezvoltare au rămas incluse într-un sistem
provizoriu care presupune apartenenţa directă de un minister, altul decât cel al
cercetării-dezvoltării. Deşi funcţionează aproape identic cu societăţile comerciale,
aceste institute nu sunt proprietare asupra patrimoniului. Tot ceea ce se acumulează
prin efortul colectivelor revine statului proprietar. Ele aplică, teoretic, politica
ministerului de care aparţin.
În fine, mai există câteva institute cu statut de instituţie publică, integrate
în structura unei activităţi publice, minister sau alt organism şi care sunt finanţate
integral din bugetul administraţiei de stat.
Institutele Academiei revendică statutul de instituţii publice deoarece sunt
susţinute financiar din bugetul administraţiei centrale de stat, prin Academia
Română. În realitate, activitatea este în parte confirmată prin contracte, din surse
extrabugetare, iar obiectul de activitate, atunci când este tehnic-tehnologic sau
similar, nu este totdeauna de natură publică în înţelesul corect al acestei noţiuni. În
acest context, cum se poate aplica o politică de cercetare unitară unei atât de mari
diversităţi de forme ale organizării şi mai ales ale subordonării?
Desigur, nu prin metode specifice administraţiei centrale, deci nu pe calea
dispoziţiei ierarhice sau impunerii administrative.
În condiţiile actuale, trebuie găsite acele forme de motivare a unităţilor de
cercetare sau, mai bine zis, a potenţialului de cercetare existent, capabile să preia
spre aplicare şi să dezvolte creativ programe naţionale gestionate de Ministerului
Educaţiei şi Cercetării.
Este bine cunoscut faptul că varietatea formelor de organizare și lupta
permanentă pentru supravieţuire fac din acest demers de autoperfecţionare o
chestiune deosebit de grea. O sarcină a sistemului cercetării este însă şi crearea
condiţiilor pentru dezvoltarea aptitudinilor antreprenoriale, schimbarea mentalităţii
şi selecţionarea elementelor viabile pentru politica de inovare. De asemenea, trebuie
găsită şi o altă cale, adică o altă formulă de inducere treptată a noilor principii de
guvernare a cercetării, pornind de la caracteristicile acesteia, de la obiectivele ei
majore, de la interesele specifice, ţinând seama de nevoia de afirmare a personalului
de cercetare şi nu în ultimul rând de nevoia legitimă de câştiguri materiale. Aceasta
a fost, este şi va fi lumea inovării.
Sfera cercetării a contestat întotdeauna dirijismul, pentru că cei care reprezentau
acest domeniu erau specialişti care, prin structura lor deschisă cunoaşterii, sunt liberi
din punct de vedere spiritual. În momentul în care nu au mai putut să conteste explicit
dirijismul, aceşti specialişti au apelat la modalităţi de manifestare în care intervenţia
administrativă sau politică era nesemnificativă (de exemplu, participarea la forme
de perfecţionare profesională, publicarea creaţiilor intelectuale proprii, protejarea
invenţiilor, organizarea de manifestări ştiinţifice, asocierea profesională ş.a.), iar
satisfacţiile erau mai mult morale decât materiale. Era o formă de refugiu, într-o
oază de linişte.
Oricum, sistemul cercetării trebuie să se revigoreze, întrucât unul din
mobilurile sale este acela al valorificării de activităţi de creativitate şi creşterea
interesului pentru profit.
Dar, pentru acestea sunt necesare diverse surse de finanţare, cele mai
importante fiind fondurile publice, reprezentate în principal de bugetul de stat şi
fondul special de cercetare.
După cum se ştie, fiecărui produs, în funcţie de gradul său de complexitate,
îi sunt aferente o serie de tehnologii, cuprinse într-un sistem capabil să execute
fabricaţia. Fiecare grup de tehnologii, la rândul său, este constituit dintr-un număr
mai mare sau mai mic de tehnologii elementare. În acest caz, se cunosc tehnologii de
construcţii mecanice – T.C.M., tehnologii de fabricaţie – T.F., tehnologii de ambalare
– T.A., tehnologii de expediţie – T.E. ş.a.m.d.
De menţionat că, pentru fiecare produs, între diferite grupe (subsisteme) de
tehnologii există o strânsă interdependenţă. Sistemul tehnologic astfel imaginat, în
funcţie de modul în care produsul este acceptat pe piaţa internă şi pe piaţa externă
(export), este supus unor adaptări la cerinţele pieţei. Sistemul tehnologic de fabricaţie
al unui produs intră în relaţii de interdependenţă şi cu alte sisteme tehnologice ale
furnizorilor de materiale, semifabricate, materii prime, energie, cercetare-dezvoltare
din diverse domenii conexe produsului respectiv ş.a.m.d.
Tuturor produselor care se execută la nivel naţional le aparţine un sistem
tehnologic de fabricaţie. Sistemele tehnologice aferente acestor produse, prin strânsele
şi complexele interdependenţe care apar în mod firesc pe parcursul proceselor de
producţie, se integrează în “Sistemul de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare”.
Sistemul de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare poate constitui la un moment dat
barometrul aprecierii dezvoltării economico-sociale a ţării, precum şi a nivelului
tehnico-ştiinţific. Viabilitatea Sistemului de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare poate fi
apreciată la un moment dat prin raportul dintre totalitatea comenzilor economice şi
sociale emise în cadrul economiei naţionale, inclusiv cele care se referă la participarea
acesteia la circuitul internaţional. Evident că un rol principal în funcţionarea eficientă
a Sistemului de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare îl are activitatea de cercetare-
dezvoltare, singura în măsură să elaboreze noi tehnologii şi să se implice eficient
în coordonarea aportului de tehnologii din import, prin intermediul transferului
internaţional de tehnologie.
Sistemul de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare nu poate funcţiona în condiţii
de eficienţă dacă nu există suportul economic şi financiar al dezvoltării tuturor
ramurilor economiei naţionale şi al participării la competiţia internaţională. Cu alte
cuvinte, Sistemul de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare se dezvoltă sau se depreciază
în funcţie de modul în care evoluează economia naţională şi relaţiile generate de
piaţa internaţională. Valorificarea optimă a resurselor materiale şi umane ale naţiunii
în condiţii de eficienţă economică maximă şi de protecţie a mediului înconjurător,
conduce la realizarea şi menţinerea în condiţii de funcţionare eficientă a unui Sistem
de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare viabil.
Unităţile care desfăşoară activităţi de cercetare-dezvoltare sunt grupate în
următoarele categorii:
a. Institute naţionale de cercetare-dezvoltare, aflate în coordonarea
administraţiei publice centrale;
b. Instituţii publice, în subordinea MEC-Departamentul Cercetare, a altor
ministere, a Academiei Române şi a Academiei pentru Ştiinţe Agricole şi Silvice
(ASAS);
c. Institute de cercetare-dezvoltare care funcţionează în baza HG nr.
100/1991 şi care sunt în curs de reorganizare în forme juridice conforme cu normele
în vigoare;
d. Societăţi comerciale pe acţiuni cu profil de cercetare-dezvoltare cu capital
de stat sau privat;
e. Societăţi comerciale cu profil de cercetare-dezvoltare cu răspundere
limitată;
f. Societăţi comerciale cu profil de cercetare-dezvoltare în administrarea
Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS).
Institutele naţionale de cercetare-dezvoltare sunt distribuite în coordonarea
ministerelor.
O pondere semnificativă (aprox. 70%) din unităţile care desfăşoară activităţi
de cercetare-dezvoltare) sunt orientate către cercetare tehnologică, cu profiluri
specializate, care corespund aproape tuturor ramurilor industriei prelucrătoare, iar
aprox. 30% de unităţi care desfăşoară activităţi de cercetare-dezvoltare sunt orientate
către cercetare în domenii ştiinţifice prioritare.
În prezent, în România, numărul de cercetători, din punct de vedere numeric,
nu corespunde cerinţelor de perspectivă ale economiei, ale întregii societăţi, conform
documentelor pregătitoare ale strategiei pe termen lung care se elaborează potrivit
înţelegerilor cu Uniunea Europeană. În majoritatea ţărilor europene (inclusiv în cele
aflate în plin proces de tranziţie), există în medie cca. 2-3 cercetători la 100 locuitori
în comparaţie cu România care are 0,4 cercetători la 1000 locuitori. De asemenea,
preocupările acestora în domeniul de vârf sunt apreciate de Uniunea Europeană ca
fiind departe de standardele Uniunii Europene.
În ţările Uniunii Europene, se alocă pentru acest domeniu 2% din PIB, în
schimb în România bugetul este de aprox. zece ori mai mic.
Pentru România, la capitolul privind capacitatea de asumare a obligaţiilor ce
decurg din calitatea de membru al Uniunii Europene, inovaţia, ca subcapitol, este
reprezentată prin: societatea informaţională; învăţământul; pregătirea profesională şi
tineretul; cercetarea şi dezvoltarea tehnologică; telecomunicaţiile; audio-vizual şi
cultura.
Politica de inovare ar trebui să ţină seama de faptul că orice creştere a nivelului
de competitivitate şi eficienţă a Sistemului Economic şi Social (SES) nu trebuie
obţinut numai prin acţiunea factorilor de natură externă a sistemului economic şi
social, ci şi prin stimularea acţiunii factorilor de natură internă privind resurse şi
rezerve de valori.
Unii dintre aceşti factori pot fi: „Cercetarea, Dezvoltarea şi Transferul de
Tehnologie”, care pot produce efecte pe scară largă în cadrul tuturor celorlalte sectoare
ale Sistemului Economic şi Social. Deoarece factorii „Cercetare, Dezvoltare şi
Transfer de Tehnologie” intervin ca o componentă intrinsecă de progres a fiecărui
Sector, şi este cu atât mai importantă tratarea lor corelată şi unitară, în cadrul unei
„Politici de Cercetare, Dezvoltare şi Transfer de Tehnologie”, pentru optimizarea
soluţiilor şi maximizarea eficienţei procesului de elaborare, dezvoltare şi transfer al
tehnicilor şi tehnologiilor moderne.
Obiectivul general al acestei Politici, în contextul actualei Strategii, trebuie
să se refere la stimularea implicării potenţialului autohton de cercetare ştiinţifică,
dezvoltare tehnologică şi transfer al rezultatelor, în modernizarea şi dezvoltarea
economică şi socială, astfel ca acest sector să devină cu precădere un domeniu de
investiţii şi dezvoltare prin parteneriat. Aceasta va face ca factorii cercetare, dezvoltare
şi transfer tehnologic să contribuie direct la realizarea saltului de competitivitate şi
eficienţă al întregului Sistem Economic şi Social.
Consolidarea Sistemului de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare presupune:
· evaluarea stării actuale a Sistemului de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare şi
a rezultatelor activităţii de cercetare ştiinţifică, dezvoltate tehnologică şi transfer al
rezultatelor;
· unitatea şi continuitatea logică a lanţului activităţii de cercetare ştiinţifică,
dezvoltare tehnologică şi transfer al rezultatelor, format din cercetarea fundamentală,
cercetarea fundamentală orientată, cercetarea aplicativă, dezvoltarea tehnologică şi
transferul rezultatelor în produse şi servicii;
· orientarea activităţii de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi transfer
al rezultatelor pe criteriul utilităţii rezultatelor, utilitate privită în sensul său larg,
ca putând fi: utilitate de patrimoniu, utilitate de prestigiu naţional, utilitate de interes
public general, utilitate tehnologică, utilitate economică directă şi indirectă etc.;
· transformarea finanţării activităţii de Cercetare ştiinţifică, Dezvoltare
tehnologică şi Transfer al rezultatelor dintr-un scop în sine, într-un efect al implicării
acesteia în procesul de modernizare şi dezvoltare a economiei şi societăţii, precum şi
al utilităţii rezultatelor obţinute;
· creşterea competitivităţii şi eficienţei activităţii de Cercetare ştiinţifică,
Dezvoltare tehnologică şi Transfer al rezultatelor, prin stimularea competiţiei şi
excelenţei ştiinţifice şi tehnologice;
· implicarea Sistemului de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare în evaluarea
potenţialului tehnologic şi al şanselor de piaţă, pentru diferitele sectoare ale
economiei şi societăţii, în viziunea integrată şi interconectată a fluxurilor de valori
de la resursele primare (naţionale şi umane) până la produsele şi serviciile pe pieţele
de consum;
· stimularea implicării Sistemului de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare în
modernizarea şi dezvoltarea sectoarelor economice şi sociale în conformitate cu
Strategia generală, inclusiv în procesul de selectare, adaptare, implementare şi
generalizare a tehnologiilor importante;
· diversificarea şi corelarea surselor de finanţare a activităţii de cercetare
ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi transfer al rezultatelor pe baza implicării acesteia
şi utilităţii rezultatelor obţinute;
· integrarea Sistemului de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare în sistemul
de Ştiinţă şi Tehnologie European şi Mondial, prin armonizarea mecanismelor
corespunzătoare, legislative, instituţionale, de evaluare şi de finanţare;
· stimularea participării Sistemului de Cercetare-Dezvoltare şi Inovare în
programele de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi transfer al rezultatelor
regionale ale Uniunii Europene şi NATO.
Ştiinţa şi tehnologia joacă roluri specifice în funcţie de stadiul de dezvoltare
al societăţii. Pentru sistemul de ştiinţă şi tehnologie pot fi reţinute patru funcţii
esenţiale: economică, educaţional-culturală, organizaţională şi politică. În funcție
de schimbările din societate, importanţa acestor aspecte şi interacţiunile dintre ele se
schimbă permanent, chiar uneori, profund.
Redresarea ţării trebuie să se realizeze dezvoltând munca şi utilizarea
cunoştinţelor, competenţei, educaţiei, forţei de muncă. În sinteză ţelurile urmărite de
o societate în tranziţie ar fi: · munca - factor al integrării economice sociale; · egalitate
în faţa oportunităţilor; · competitivitate; · crearea de locuri de muncă. Nimic nu ar
fi mai periculos pentru reforma economică actuală decât menţinerea structurilor şi
tradiţiilor care stimulează resemnarea, refuzul angajării şi pasivitatea, la remorca
unor idealuri utopice, neperformante, conservatoare. Calificarea forţei de muncă
şi nivelul tehnologic sunt elemente principale care determină natura sistemului de
valori. De exemplu, un om instruit contribuie la creşterea P.I.B. de 6 ori mai mult
decât un om neinstruit, iar învăţământul, datorită capacităţii sale de difuzare în masă
a cunoştinţelor necesare pentru instruirea omului, contribuie cu 25 la sută mai mult
decât cercetarea-dezvoltarea la creşterea P.I.B. Ca urmare, strategiile de dezvoltare
a capacităţii tehnologice trebuie să aibă în vedere câteva direcţii principale, care să
permită dezvoltarea economică a unei ţări [23, p. 60-64]: · capacitatea de a stabili
care este tipul de tehnologie adecvat; · capacitatea de a asimila şi difuza tehnologia în
mod eficient în întreaga economie; · capacitatea de a adapta, îmbunătăţi şi dezvolta
tehnologiile; · învăţământul şi calificarea; · cadrul legislativ; · reţele de informaţii;
· mediul politic.
Inovarea ca proces poate contribui la întărirea competitivităţii la creşterea
creativităţii, a efortului de gândire şi inovare, având ca obiectiv dinamizarea creşterii
economice. Pentru a atinge acest obiectiv, se cer satisfăcute o serie de condiţii: · o
bună coordonare a activităţilor, programelor şi strategiilor de cercetare-dezvoltare la
diferite niveluri; · un suport adecvat de finanţare; · mecanisme operaţionale eficace
de transfer al rezultatelor cercetării, în special către IMM (Întreprinderi Mici şi
Mijlocii); · promovarea universităţilor în activităţi de cercetare-dezvoltare, în special
în domeniile prioritare, energie, mediu ambiant, sănătate, medii de comunicare;
·introducerea capitalului de risc; · întărirea legăturilor dintre: industrie - universităţi
- institute de cercetare; · dezvoltarea unei pieţe a produselor şi serviciilor; · stabilirea
nivelului sprijinului public pentru cercetare-dezvoltare, în funcţie de importanţa
economico-socială a obiectivelor şi rezultatelor; · acordarea unor împrumuturi cu
dobândă redusă, pe perioade lungi de timp; · iniţierea unor acţiuni prin care măsurile
implementate să fie compatibile cu concurenţa.
Lipsa unei interdependenţe accentuate între activităţile de cercetare-dezvoltare
şi cele de producţie, de-a lungul anilor, a lăsat o moştenire firavă de competenţe
tehnologice în multe sectoare ale industriei româneşti. Cercetările strategice au
arătat că o competenţă tehnologică locală este o condiţie esenţială pentru un proces
de inovare eficient. În cazul ţărilor dezvoltate, pe baza evaluării legăturilor între
industrie şi mediul academic, s-a evidenţiat următoarea concluzie: capacitatea unei
întreprinderi de a asimila progresul din cercetare este legată de capabilităţile tehnice
interne ale întreprinderii. De exemplu, o neconcordanţă între capabilităţile tehnice
ale întreprinderilor, firmelor şi universităţilor va bloca abilitatea întreprinderilor de a
transfera idei inovative şi tehnologii.
1.3. Creativitatea şi inovarea
Creativitatea în ansamblul ei reprezintă relaţia de interdependenţă dintre ştiinţă,

tehnologie şi societate, prin care ştiinţa şi tehnologia se stimulează reciproc, generând
în acelaşi timp confort social. În final, cele două activităţi stimulează dezvoltarea
economică în condiţii de globalitate. Ştiinţa şi tehnologia pot fi considerate sisteme,
la nivelul cărora au loc diferite procese. Evaluarea economică a acestor procese, până
nu demult, a avut la bază modelul mecanicist. În acest fel problemele economice
au fost tratate în afara contextului social, politic, ecologic, tehnic, ş.a. Au apărut
astfel anomalii ale calculului eficienţei economice care au condus la pagube la nivel
naţional şi internaţional. Modelul amintit a omis rolul factorului uman, creând o
economie politică pentru obiecte şi nu pentru om. În prezent, evaluarea economică a
proceselor tehnologice se face cu ajutorul modelelor termodinamice care pot exprima
calitativ şi nu numai cantitativ, fenomenul economic.
Raportul dintre conceptul de inovare şi transfer de tehnologie depinde de
modul în care fiecare ţară înţelege cum trebuie să se facă abordarea acestora. Astfel,
în ţările dezvoltate economic o astfel de abordare are în vedere analiza nivelului de
cunoştinţe acumulate în domeniul ştiinţei şi tehnologiei.
Aplicarea tehnologiei este importantă în susţinerea competitivităţii
produselor şi serviciilor, iar ritmul de aplicare depinde de: · nivelul cunoaşterii
ştiinţifice şi de dezvoltare a tehnologiei; · de organizaţiile şi centrele specializate
în transfer tehnologic; · de stimulente financiare necesare a-i determina pe oameni
să interacţioneze tehnic; · lipsa unor servicii care să sporească capacitatea de
interacţiune a entităţilor implicate în transferul tehnologic. Aceste servicii pot fi de
natură tehnică dar pot include şi activităţi netehnice cum ar fi: finanţare, pregătire,
evaluare, management, negociere, legislaţie.
Activităţi realizate sau în curs de realizare la nivel naţional pentru promovarea
transferului tehnologic: · promovarea dezvoltării întreprinderilor mici orientate
spre tehnologie; · restructurarea institutelor de cercetare aplicativă; · promovarea
interacţiunii între micile întreprinderi productive şi organizaţiile tehnologice; ·
promovarea mobilităţii experţilor şi a accesului la informaţie; · organizarea pregătirii
în domeniul procesului de inovare; · MEdC-Departamentul Cercetare, să asigure
asistenţă în ceea ce priveşte dezvoltarea politicii naţionale în domeniul inovării şi
transferului tehnologic.
De asemenea, pentru promovarea dezvoltării întreprinderilor mici orientate
spre tehnologie s-a avut în vedere următoarele aspecte: · s-au înfiinţat multe firme
mici care au o puternică înclinaţie spre tehnologie. De regulă, ele sunt “filiale
independente” ale institutelor de cercetare aplicativă şi ale universităţilor; · micile
firme orientate spre tehnologie au un bun potenţial pentru intensificarea ritmului de
transfer tehnologic, deoarece ele pot avea un rol de ştafetă în aplicarea tehnologiei,
ce a fost dezvoltat în organizaţiile mamă, în vederea aplicării la nivel naţional şi
internaţional.
Totuşi, România este cotată ca ţară cu nivel scăzut în ce priveşte numărul de
întreprinderi mici orientate tehnologic. Rolul acestora este: · să asigure pregătirea
întreprinderilor în problemele relevante pentru întreprinderile orientate tehnologic:
proprietate intelectuală, marketing organizatoric, marketingul serviciilor, conducerea
proiectelor inovative; · să asigure orientarea în ceea ce priveşte iniţierea şi conducerea
incubatoarelor de afaceri pentru firmele mici şi orientate tehnologic; · să asigure
asistenţă în constituirea unor mecanisme financiare pentru activităţile de transfer
tehnologic (care vor fi fonduri de investiţie de risc).
Restructurarea institutelor de cercetare aplicativă: · institutele de cercetare
aplicativă, în regimul anterior, erau limitate la un subsector industrial specific, ele
deserveau un număr mic de fabrici cliente, neefectuând activităţi de cercetare-
dezvoltare; · în general, finanţarea de către stat a institutelor de cercetare aplicativă
a fost redusă şi multe dintre ele sunt confruntate cu o criză financiară; · sunt unele
institute de cercetare aplicativă care au un bun potenţial pentru transferul tehnologic,
dar care sunt supuse condiţiilor actuale de recesiune; · institutele de cercetare
aplicativă reprezintă organizaţii importante pentru transferul tehnologic, dar trebuie
să fie orientate mai atent către cerinţele clienţilor existenţi dar şi a celor potenţiali.
Restructurarea acestora ar trebui să permită: · generarea unui procent mai mare al
veniturilor din contracte directe cu firme interne şi internaţionale; · funcţionarea
optimă şi eficace pentru a optimiza utilizarea unor fonduri reduse de la stat.
În România, activitatea de restructurare a institutelor de cercetare aplicativă
a fost demarată prin programul PHARE. Totodată, promovarea interacţiunii între
micile întreprinderi productive şi organizaţiile tehnologice a presupus:
· stimularea transferului de tehnologie către micile întreprinderi productive;
· acordarea de facilităţi financiar-fiscale pentru comercializarea tehnologiilor
şi serviciilor tehnice către micile întreprinderi.
Promovarea mobilităţii experţilor şi a accesului la informaţii este
dependentă de:
· dificultăţile pe care le întâmpină specialiştii în tehnologiile cheie, în
contactarea organizaţiilor echivalente din UE;
· promovarea, prin finanţare totală sau parţială, a seminariilor naţionale şi
internaţionale de transfer tehnologic şi inovare.
Deoarece, transferul tehnologic este un subproces al inovării, se impune
pregătirea unor experţi în evaluarea proiectelor de dezvoltare tehnologică şi a
tehnologiei propriu-zise. Pentru aceasta este posibilă finanţarea unor programe de
pregătire pentru factorii de decizie, pentru cei ce finanţează proiectele tehnologice şi
pentru specialiştii în domeniul tehnologic. Aceste programe de inovare tehnologică
ar putea cuprinde: evaluarea tehnico-economică, managementul tehnologiei, cele
mai bune practici de inovare.
Dezvoltarea unei politici naţionale de transfer de tehnologie impune
următoarele aspecte: · transferul de tehnologie să facă parte integrantă din politica
naţională referitoare la ştiinţă şi tehnologie; · reconcilierea tuturor problemelor
importante, ridicate până acum, atât din punct de vedere al inovării dar mai ales
al transferului de tehnologie; · înţelegerea de către politicieni a transferului de
tehnologie ca şi concepţie; · stimularea unităţilor economice privind calitatea şi
standardizarea; · stimularea introducerii unui sistem de facilitare a concurenţei
pentru cercetarea aplicativă.
Pentru promovarea inovării şi a transferului (intern şi/sau internaţional) de
tehnologie sunt necesare adoptarea unor măsuri pe termen scurt, mediu şi lung.
Pe termen scurt:
- selectarea şi promovarea centrelor de transfer tehnologic prin MEdC;
- promovarea unor instrumente financiare de sprijin a transferului tehnologic, a
proiectelor tehnologice inovative precum şi a centrelor locale de transfer tehnologic;
- clarificarea bazei legale pentru funcţionarea organizaţiilor locale de transfer
tehnologic;
- dezvoltarea reţelei manageriale pentru transfer tehnologic, comunicare şi
difuzia experienţei;
- elaborarea unui ghid de reţea pentru pregătirea organizaţiilor locale de
transfer tehnologic şi conducerea lor.
Pe termen mediu şi lung:
· dezvoltarea programelor pentru încurajarea interconectării la nivel local,
naţional şi internaţional;
- selectarea procedurilor de răspuns şi îmbunătăţirea continuă a sistemului
pentru sprijinirea transferului tehnologic;
- elaborarea unui program de pregătire continuă şi sprijinire a organizaţiilor
locale de transfer tehnologic;
- monitorizarea nevoilor de transfer tehnologic al întreprinderilor mici
şi mijlocii (IMM) şi ale marilor întreprinderi pentru a se asigura că acestea sunt
satisfăcute.
Urmare a acestor transformări, pentru a reuşi, o întreprindere trebuie să-
şi mobilizeze toate resursele şi în primul rând resursele tehnologice, ceea ce îi va
permite să reducă costurile, să îmbunătăţească performanţele şi calitatea produselor
sau serviciilor oferite, să creeze şi să ocupe pieţe noi.
1.4. Sistemul instituţional de cercetare-dezvoltare

Strategiile de inovare şi transfer de tehnologie, reprezintă de regulă priorităţi
de stat atât pentru ţările industrializate, cât şi pentru cele care parcurg tranziția.
Ştiinţa şi tehnologia au un rol deosebit în elaborarea acestor strategii prin crearea,
promovarea şi diseminarea valorilor culturale, tehnice, ştiinţifice şi intelectuale.
Restructurarea şi înnoirea ansamblului socio-economic necesită un cadru inter-
relaţional dinamic, bazat pe valorificarea rezultatelor cercetării ştiinţifice, în special
prin transfer de informaţii, cunoştinţe şi tehnologii. Realizarea unui asemenea cadru
presupune o politică de inovare care să reprezinte o interacţiune a oportunităţilor,
capacităţilor, strategiilor şi proceselor reale, ştiinţifice, tehnologice şi de piaţă.
Politica de inovare trebuie privită ca un ansamblu coordonat de factori la nivel
naţional-experţi, oameni politici, oameni de afaceri, organisme guvernamentale
şi nonguvernamentale, care să asigure transferul formelor de proprietate şi înnoirea
societăţii. Inovarea reprezintă un răspuns eficient pentru problemele economice şi
dificultăţile tranziţiei şi trebuie privită ca un concept care vizează unitatea (instituţia),
organizarea, strategia, tehnologia şi resursele umane.
Acest răspuns în globalitatea lui, presupune existenţa unor entităţi specifice
inovării şi transferului de tehnologie pentru: · fundamentarea strategică la nivel
naţional a conceptului de inovare şi transfer tehnologic cu activităţi de: organizare,
elaborare de acte normative, reclamă şi informaţii; · fundamentarea politicii
economice pe principiul inovării permanente; · creare a mecanismelor adecvate
proiectelor inovative, a transferului tehnologic şi absorbţiei noilor tehnologii,
servicii şi produse; · autorizare a înființării de centre locale de inovare, implementare
şi transfer tehnologic, cu activităţi în mai multe domenii: identificarea problemelor
şi posibilităţilor de aplicare a realizărilor existente, adaptarea tehnologiilor, servicii
de comercializare; · evaluare (audit); · reprezentare internaţională şi relaţii cu
programele şi reţelele de inovare şi transfer tehnologic; · organizare de servicii şi
birouri de comercializare a tehnologiilor cu responsabilităţi în: acorduri comerciale
şi licenţe, dezvoltare de tehnologii care să intereseze atât economia cât şi un număr
cât mai mare de institute, marketingul tehnologiilor, stabilirea de alianţe regionale
avantajoase în susţinerea de întreprinderi mici şi mijlocii.
Astfel de entităţi vor reprezenta modele performante ale dezvoltării
competitivităţii, care vor acţiona pentru “producătorii de tehnologie” ca o “buclă”de
reglare a unor importante conexiuni ale vieţii economico-sociale, dintre care
enumerăm: · cererea şi oferta consumatorilor de tehnologie; · nivelul investiţiei
publice şi capacitatea producătorilor de a gestiona banii alocaţi; ·rezolvarea
deficienţelor procesului de difuzare a rezultatelor obţinute; ·activităţile de parteneriat
cu alte agenţii economice de la nivel local şi zonal în vederea promovării transferului
tehnologic şi inovării; · legăturile dintre universităţi şi industrie; · implementarea noilor
tehnologii în întreprinderile mici şi mijlocii; ·dezvoltarea managementului inovării
şi transferului tehnologic; · stimularea realizării de legături între agenţii economici
şi instituţii relevante pentru inovare şi transfer; · facilitatea proiectelor de inovare
competitivă şi transfer tehnologic, pentru accesul la cerinţele şi programele CE; ·
sprijinirea creării condiţiilor pentru integrarea unităţilor de dezvoltare tehnologică
româneşti în sistemul european; · sprijinirea împreună cu instituţii guvernamentale
şi neguvernamentale relevante pentru transferul de tehnologie şi inovare, a întăririi
legăturilor cu structurile similare cu ţările din CE; · sprijinirea împreună cu instituţii
guvernamentale şi neguvernamentale relevante pentru transferul de tehnologie şi
inovare a organizării şi participării de/la târguri, expoziţii, saloane, simpozioane
naţionale şi internaţionale specifice inovării şi transferului tehnologic.
Pornind de la caracteristicile economiei româneşti actuale, implicit ale
activităţii de cercetare-dezvoltare, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a elaborat
o concepţie şi un ansamblu de direcţii de acţiuni privind problemele inovării,
transferului de tehnologii şi privatizării în sistemele de cercetare-dezvoltare, care în
esenţă urmăreşte: · stimularea proceselor de creativitate şi inovare prin promovarea
inteligenţei tehnice şi a valorificării (implementării) investiţiilor valoroase; · utilizarea
intensivă a capacităţilor inventiv-inovative a personalului de cercetare din institutele
de cercetare şi de învăţământ superior, asigurându-se astfel finalitatea procesului de
valorificare a acestuia; · susţinerea procesului de restructurare şi reformă a activităţii
de cercetare-dezvoltare, prin crearea unei Reţele Naţionale de Centre de Inovare; ·
încurajarea micii privatizări prin susţinere logistică şi financiară a unor firme mici
private cu activităţi de cercetare-dezvoltare; · elaborarea unui program cadru pentru
Transferul de Tehnologii, Stimularea şi Difuzia Inovării.
Pentru dezvoltarea activităţii de inovare pe plan naţional, s-a înfiinţat prin Ordin
al Ministrului Cercetării şi Tehnologiei (nr. 2352/21.01.1992) prima Reţea Naţională
a Centrelor Pilot de Inovare. Practic această reţea reprezintă un sistem instituţional,
structural, funcţional şi organizatoric de valorificare a rezultatelor cercetării la scara
micro prin valorificarea invenţiilor, a inovaţiilor şi a microclimatului antreprenorial.
Pentru succesul politicii de inovare, reţeaua pilot de inovare este deosebit
de importantă, asigurând interfaţa dintre cercetare şi valorificare a rezultatelor
cercetării punând astfel în evidenţă faptul că inovarea se adresează în special
economiei. Această iniţiativă are rolul de a stimula acea zonă a cercetării denumită
„dezvoltare experimentală”, susceptibilă de transformări conceptuale, structurale şi
de mentalitate oferind premisele apariţiei a cât mai mulţi inovatori şi performeri. În
acest mod, se accelerează procesul inovării şi a transferului tehnologic, elemente
indispensabile restructurării economiei româneşti, impunând cercetării să prezinte
nu numai idei, teorii invenţii ci şi produse, tehnologii, servicii, care să contribuie la
dinamizarea dezvoltării economice. Astfel, în contextul reorganizării şi funcţionării
pe principii economice a sistemului naţional de cercetare-dezvoltare prin asocierea
acestuia de structuri cu profil antreprenorial, ideile dezvoltate de cercetare aplicativă
se pot transpune în sisteme operaţionale, creându-se astfel legătura dintre cercetare
şi economie fără de care nici o ţară nu poate fi inovativă şi performantă în tehnologii
avansate. Iată de ce, pentru ţările cu economie de tranziţie, se recomandă să se
provoace emergenţa climatului antreprenorial în cadrul unui microclimat rezultat în
interiorul unor sisteme organizaţionale de tipul "Reţea pilot de inovare".
Funcţionând pe lângă institute naţionale de cercetare-dezvoltare sau pe lângă
institute de învăţământ superior, centrele pilot de inovare au devenit un factor activ
în susţinerea şi promovarea activităţii de cercetare aplicativă, în mobilizarea şi
exploatarea intensivă a resurselor umane şi a dotării tehnico-materiale în unităţile
fondatoare. În acest mod s-a creat un climat favorabil creativităţii şi liberei iniţiative
în diversificarea acţiunilor şi sarcinilor din partea acelora care au idei valoroase, dar
care nu au fie material, fie managerial resursele necesare.
În cadrul Centrelor Pilot de Inovare şi Afaceri, se realizează următoarele
categorii de activităţi: · experimentare de tehnologii şi produse noi, proiectarea unor
idei tehnice sau manageriale cu aplicare imediată; · realizarea de prototipuri, modele
experimentale, la cererea agenţilor economici sau a inventatorilor; ·efectuarea de
încercări şi validări de prototipuri, testare de produse, atestarea şi certificarea calităţii
produselor şi serviciilor; · servicii de marketing, bănci de date ştiinţifice, tehnice
şi economice, informare documentară, consultanţă; · procese complexe de creaţie
tehnică şi artistică pentru promovarea unor produse noi; · servicii de întreţinere,
reparaţii; · tipar, editură, multiplicări; · confecţii metalice, textile; participarea la
conferinţe, congrese întâlniri internaţionale la nivel european şi est-european pe
problematica centrelor de inovare.
Succesul şi viabilitatea Reţelei de Centre Pilot de Inovare şi Afaceri vor fi
asigurate prin crearea unor IMM-uri de înaltă eficienţă şi competitivitate, având
la bază invenţiile, inovaţiile şi transferul de informaţii şi tehnologii. Acestea vor
constitui nucleul viitorului sector privat, bazat pe potenţial intelectual şi pe tehnologii
avansate. De asemenea, s-a dorit ca aceste centre să constituie o şcoală de pregătire
a noilor antreprenori, conferind o şansă reală persoanelor cu idei remarcabile de a
deveni oameni de afaceri, întreprinzători particulari, care prin munca lor ulterioară să
asigure calitatea sectorului privat şi amplificarea procesului de privatizare. Centrele
pilot de inovare, funcţionând cu o dotare corespunzătoare şi cu sprijin financiar
din partea statului, asigură o concepţie adecvată pentru formarea şi integrarea
micii întreprinderi în fluxul cererii şi ofertei, verifică capacitatea managerului de a
susţine această activitate fără pierderi şi oferă serviciile necesare integrării cercetării
aplicative în promovarea unei competiţii reale. În general pentru eficientizarea
activităţii de inovare a unei structuri de transfer de tehnologie, sunt necesare surse de
finanţare capabile să susţină elaborarea şi executarea proiectelor inovative.
Proiectul tehnologic-inovativ este un proiect prin care un agent economic
poate introduce sau achiziţiona o nouă tehnologie, un utilaj specific, echipamente,
instalaţii noi sau modernizate prin care se urmăreşte realizarea unor noi produse sau
servicii cerute pe piaţă. Un asemenea proiect trebuie să îndeplinească condiţii de
tehnicitate, calitate intrinsecă, interes comercial şi financiar şi să aibă implicaţii în:
· modernizarea liniilor tehnologice; · creşterea productivităţii muncii; · reducerea
importurilor; · economia de energie; · protecţia mediului;· reciclarea materialelor; ·
obţinerea de tehnologii curate (ecotehnologii).
În cazul proiectului tehnologic inovativ, agentului economic i se pot transmite
punerea în aplicare a următoarelor: · tehnologii de fabricaţie, de control, de
îmbunătăţiri funcţionale, documentaţii, licenţe; · documentaţii tehnice, documentaţii
de omologare, know-how, norme tehnice, buletine de verificare, bănci de date
informaţionale; · soluţii pentru adoptarea tehnologiilor, existente la reglementările
internaţionale (GMP); · proiecte de implementare a sistemului de asigurare a calităţii
aliniate la norme europene; · proiecte de standarde şi produse de firmă, produceri
de certificare a produselor prin laboratoare autorizate; · modele, prototipuri, scule
dispozitive, materiale, reţele, etaloane; · soiuri de plante, rase de animale precum şi
tehnologiile aferente acestora: software (CAD, CAM); · studii, rapoarte ştiinţifice,
diagnoze, prognoze. Modul de utilizare a sumei trebuie să fie evidenţiat clar în
studiul de fezabilitate/plan de afaceri, aferent proiectului inovativ.
Transpunerea în practică a proiectelor tehnologice inovative se va realiza
în următoarele condiţii: · contractele de cofinanţare vor fi propuse organizaţiilor
administrator al proiectelor inovative, de către agentul economic investitor; acestea
vor trebui să aibă avizul monitorului de program; · beneficiari ai cofinanţării vor
fi numai acei agenţi economici care îndeplinesc în totalitate condiţiile prevăzute
de metodologie; · organizaţiile administrator de program vor activa conform unor
norme metodologice; · suma maximă alocabilă de la buget nu va depăşi 5% din
cheltuielile totale aferente aplicării practice a proiectului inovativ.

1.5. Transferul de tehnologie – subproces al inovării
Sursa principală de inovare o constituie ştiinţa, respectiv activitatea de

cercetare ştiinţifică, care reprezintă un sector de producţie al elaborării invenţiilor
prin a căror aplicare se realizează progresul tehnic. Datorită condiţiilor economice
extrem de diversificate şi a mediului economic aflat într-o permanentă mişcare,
cercetarea ştiinţifică fundamentală se integrează tot mai mult cu cercetarea ştiinţifică
aplicativă.
Privite în această interdependenţă cercetarea fundamentală şi cercetarea
ştiinţifică aplicativă pot fi abordate ca o activitate unică ce se desfăşoară sistematic
pentru elaborarea (pe baze de noi cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice) de noi metode a
căror aplicare conduce la stimularea progresului economic şi social.
Aceste două activităţi de cercetare ştiinţifică, au ca obiectiv realizarea de
tehnologii, astfel încât ştiinţa, în măsura în care se concretizează în tehnologie,
devine o forţă de producţie.
Pentru a defini conceptul de transfer de tehnologie, în primul rând, este
necesar să se definească termenul de tehnologie. Format din cuvintele greceşti
„tehnos” = artă, meşteşug şi „logos” = ştiinţă, tehnologia poate fi definită, în acest
sens, ca „ştiinţa sau arta de a produce bunuri”. Şi pentru că evoluţia omului este
indisolubil legată de evoluţia tehnologiei, definirea noţiunii de tehnologie devine tot
mai complexă şi mai greu de “stăpânit” din punct de vedere al semnificaţiei.
Legăturile intime care s-au realizat între om şi tehnologie precum şi
intercondiţionările dintre ele au determinat multiplicarea unor variante de definire
a tehnologiei.
Astfel, lexiconul tehnic român (1963) atribuie termenului de tehnologie
două sensuri: „ştiinţa metodelor şi a mijloacelor de prelucrare a materialelor” şi
„ansamblul proceselor tehnologice folosite pentru realizarea unui produs” [24].
Dacă dorim să aprofundăm această definiţie, va trebui să definim şi noţiunea
de proces tehnologic ca „totalitate de operaţii concomitente şi ordonate în timp,
necesare fie pentru obţinerea unui produs, fie pentru întreţinerea sau repararea unui
sistem tehnic” [24].
Dicţionarul de termeni tehnici (1972) defineşte tehnologia ca „totalitatea
cunoştinţelor asupra procedeelor şi mijloacelor de fabricaţie şi prelucrare a
materialelor, precum şi de fabricare şi executare a pieselor şi sistemelor tehnice”
[25].
„Definiţia tehnologiei a cunoscut o anumită evoluţie până când, atât oamenii
de ştiinţă, de cultură, sociologii, istoricii, cât şi oamenii politici, şi-au dat seama de
implicaţiile ei în istoria omenirii” [1].
Tehnologia este definită şi „ …ca o aplicare sistematică şi organizată a
cunoştinţelor la activităţi practice, îndeosebi productive ale lor” [7].
„Accelerarea progresului ştiinţific şi tehnic reprezintă un deziderat
fundamental pentru toate statele lumii, indiferent de orânduirea sau de dezvoltarea
economică, dar capătă accente vitale pentru statele subdezvoltate, în curs de
dezvoltare sau chiar cu dezvoltare industrial-economică medie” [3].
Un rol important în reducerea decalajelor dintre ţările dezvoltate şi cele în curs
de dezvoltare îl au: industrializarea, în general şi, în special industria construcţiilor
de maşini; creaţia tehnică autohtonă; transferul rapid de tehnologie de la ţările cele
mai dezvoltate.
Intensificarea proceselor de inovare este în primul rând o consecinţă a
creşterii transferului de tehnologie şi de know-how internaţional [19]. Pentru a
nu înfrâna introducerea progresului tehnic, trebuie evitată concesionarea licenţelor
deja depăşite sau cu perioade de asimilare prelungite.
Capitalul intelectual – resurse ştiinţifice şi aptitudinile de inovare tehnică –
constituie un atu primordial al ştiinţei şi tehnicii româneşti.
În general, politica ştiinţei îi cuprinde pe oamenii capabili de a produce noi
cunoştinţe iar politica tehnologică antrenează resurse umane diferenţiate ca: oameni
de ştiinţă, ingineri şi forţă de muncă ce utilizează efectiv procedeele tehnologice
necesare producţiei. Oamenii trebuie să privească tehnologiile ca pe un proces
social şi ca pe un domeniu rezervat exclusiv profesioniştilor [17].
În plus, gradul de complexitate ce trebuie asigurat unui proiect inovativ,
impune orientarea strategiei politicii de inovare şi către tehnologii de vârf.
Tehnologiile de vârf sunt strâns legate de cercetarea ştiinţifică şi sunt introduse pe
piaţă de către firmele care finanţează cercetarea, iar difuzarea lor reprezintă unul
dintre mecanismele importante de creare a legăturilor dintre cercetare, industrie şi
piaţă.
Totodată, la nivelul întreprinderii inovatoare, procesul de înnoire trebuie
asociat cu instruirea antreprenorială. În ultimul timp, în ţările dezvoltate, a apărut
un sistem modern de organizare a cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice,
care reprezintă o inovaţie spectaculoasă pentru valorificarea cercetării şi creaţiei
tehnologice şi se numeşte Tehnopol (Parc Ştiinţific şi Tehnologic) [17]. Aceste spaţii
sau complexe tehnologice nu sunt zone industriale de tip nou, ci sisteme relaţionale
între cercetarea universitară, cea din unităţile de C-D, publice şi private, industrie şi
economie.
Asemenea sisteme moderne de organizare, numite şi “Societăţi Tehnologice
şi Inovative”, pot contribui în mod hotărâtor la schimbarea însuşi a spaţiului
geografic al respectivei ţări (cazul Franţei, Germaniei, Canadei etc. şi în ultimul timp
al Poloniei, Cehiei şi Rusiei [17].
În sensul celor prezentate, întreprinderile inovative, reprezintă o piaţă bună
pentru difuzarea inovaţiei şi pot contribui la scurtarea ciclului de viaţă a produselor
şi intensificarea activităţii de cercetare prin promovarea rezultatelor cercetării,
utilizarea transferului de tehnologie. În felul acesta “problemelor macroeconomice
le sunt oferite soluţii microeconomice” [17].
Tehnologiei i se atribuie în prezent mai multe înţelesuri, pornind de la relaţiile
existente între tehnologie şi alte forme de activitate. Prin definirea conceptelor şi
relaţiilor dintre cercetarea ştiinţifică, dezvoltare tehnologică, progres tehnic şi
dezvoltare economică, noţiunea de tehnologie devine tot mai cuprinzătoare.
Ca şi în cazul tehnologiei, conceptul de tehnologie de vârf nu a fost definit
cu precizie. Totuşi, diversele definiţii emise au conturat în mare parte conţinutul şi
semnificaţia acestuia.
În principal, conceptul de tehnologie de vârf poate fi asociat cu cel al naturii
activităţii desfăşurate, care implică utilizarea unei mari cantităţi de informaţie
care permite dezvoltarea de noi produse şi procese de producţie [13].
În funcţie de anumite criterii care definesc conceptul de tehnologie de vârf, se
pot elabora strategiile privind direcţiile şi dinamica de dezvoltare tehnologică care
influenţează dinamica şi dezvoltarea activităţii economice. Din cele 42 de sectoare
ale aşa-zisei tehnologii a viitorului care au fost identificate până în prezent, 31 sunt
dominate de SUA, 9 de Japonia şi numai 2 de ţările vest-europene.
Explicaţia rezidă în faptul că în ţările vest-europene, cheltuielile pentru
cercetare-dezvoltare sunt mai mici: în 1985, ele se ridicau la 65 miliarde ECU în
Europa de Vest, faţă de 146,5 miliarde ECU în SUA şi 45,8 miliarde ECU în Japonia.
Pentru perioada 1987-1992, se estimează că aceste cheltuieli sunt de 100 miliarde
ECU în SUA, 330 miliarde ECU în Japonia şi 460 miliarde ECU în ţările membre ale
CEE. În mod similar se prezintă şi potenţialul uman al cercetării. În timp ce în SUA
numărul cercetătorilor este de 723 000, iar în Japonia 435 000, în statele membre ale
Uniunii Europene, la o populaţie totală de 375 milioane, activează aproximativ 550
000 cercetători [2].
Altfel spus, sistemul tehnologic reprezintă „ansamblul de mijloace tehnice şi
relaţiile între acestea, care transformă fluxul de materie şi informaţie cu ajutorul
energiei în aşa fel încât materia este încărcată cu informaţie”. Tehnologiile cele
mai avansate sunt denumite „tehnologii de vârf” (high technology, tehnologie de
pointe).
Indiferent de modul în care acestea sunt definite, important este faptul că în
esenţă tehnologia înaltă, tehnologia de vârf şi noua tehnologie conţin o informaţie
amplă „…ceea ce înseamnă cunoştinţe aprofundate despre structurile esenţiale
ale fenomenelor proceselor sau materialelor care fac obiectul tehnologiei
respective” [4].
În timp, datorită progresului ştiinţifico-tehnic, noţiunea de „tehnologie de vârf”
şi-a lărgit sfera de cuprindere. Conform ultimelor reglementări în acest domeniu
(COCOM 1991), sectoarele cuprinse în această categorie sunt în număr de 9 [1]:
l materiale cu un grad avansat de prelucrare (magneţi, fibre ceramice, fluide,
superconductori, polimeri absorbanţi, radar etc.);
l maşini-unelte speciale, roboţi, celule flexibile ş.a.;
l electronica, şi anume: circuite integrate, dispozitive pentru microunde,
dispozitive de testare ş.a.;
l computere din noua generaţie (neurole, optice, computere hibrid, echipamente
periferice, echipamente utilizate în mass-media, software etc.);
l telecomunicaţii (echipamente de transmisie, echipamente de comunicare şi
semnalizare, lasere, fibre şi cabluri);
l senzori (optici, acustici, radar, laser, gravimetre, magnetometre);
l sisteme de navigaţie şi aviaţie;
l echipamente navale;
l sisteme de propulsie.
Revenind asupra tehnologiei privită ca sistem, putem afirma că acesta poate
fi considerată şi de tip cibernetic (nu numai de tip termodinamic), deoarece între
elementele care-l alcătuiesc există o strânsă interconectare şi interdependenţă. Cu
cât aria abordării este mai largă cu atât mai mult şi relaţiile funcţionale organice
ale sistemului tehnologic sunt mai bine determinate. Acest aspect este mai evident
atunci când avem de-a face cu tehnologii din ce în ce mai complexe, până la cele
care reprezintă astăzi tehnologiile de vârf. Numai înţelegerea profundă a oricărei
tehnologii îi permite decidentului să aprecieze procesul de elaborare, implementare,
evaluare şi transfer al tehnologiilor. Tehnologiile, prin natura şi statutul lor, s-au
integrat în gestiunea întreprinderilor inovative, devenind elemente de patrimoniu.
Ca urmare, managementul şi marketingul acestor întreprinderi, trebuie să fie
adaptat la noile condiţii impuse de nivelul tehnologic [10].
Aşa cum am afirmat, omul este necesar să reprezinte un factor esenţial în
funcţionarea oricărui sistem tehnologic, fără de care transferul tehnologic îşi pierde
din consistenţa sa economică şi socială. Tehnologia funcţionează întotdeauna în
sistemul mediului ambiant. Ca urmare, analiza şi evaluarea unei tehnologii trebuie
să ţină seama de influenţa sa asupra mediului ambiant, dar şi de influenţele mediului
ambiant asupra funcţionării şi utilizării tehnologiei respective. Cu alte cuvinte, nu
trebuie neglijat raportul de intercondiţionare şi intercorelare între mediul ambiant şi
tehnologie.
Orice modificare în planul existenţei umane, în mediul ambiant poate conduce
la o evoluţie sau involuţie a sistemului tehnologic. Aspectul este important de analizat
şi de reţinut întrucât are un rol practic deosebit, esenţial, atât pentru „crearea unor
structuri organizatorice” integrate sistemic şi adaptate obiectivului de dezvoltare a
tehnologiilor, cât şi în operaţiunile de transfer de tehnologii care trebuie să asigure
condiţii de dezvoltare a acestora” [23, p. 26].
În actuala conjunctură economică, confruntarea pe piaţa internaţională şi în
special integrarea României în structurile U.E. vor obliga producătorii, societăţile
comerciale cu capital de stat şi privat să-şi aleagă şi să-şi adapteze sistemul de
asigurare al calităţii, prin măsuri tehnico-organizatorice, restructurări şi modernizări
deosebite, pentru a deveni competitivi.
Numai realizarea şi utilizarea celor mai moderne tehnologii va putea să le
asigure respectivelor firme ca produsele lor să aibă un raport adecvat performanţă/
preţ. În felul acesta se poate realiza o lărgire a pieţelor de desfacere la export şi
obţinerea unui profit cât mai bun pentru respectivele firme.
Neglijarea aportului proceselor de inovare direct în producţie, precum şi
ale celor din activităţile de cercetare ştiinţifică (fundamentală şi aplicativă) poate
falimenta, din punct de vedere economic, politic şi social orice sistem productiv. De
aceea, transferul (intern şi/sau internaţional) de tehnologie, ca acţiune complexă a
valorificării activităţii de cercetare ştiinţifică şi proiectare tehnologică, trebuie privit
ca o „opţiune între risc şi răspundere”.
Transferul de tehnologie este un proces complex de mişcare a ideilor de la
laborator către piaţă (creativitate - inovare), proces prin care informaţiile ştiinţifice
şi tehnice materializate cu documentaţii, know-how, echipamente, sunt folosite la
elaborarea şi comercializarea unor tehnologii şi servicii competitive. Transferul
de tehnologii reprezintă drumul de implementare a unei tehnologii şi contribuie
la: scurtarea ciclurilor de la cercetare la aplicare; la valorificarea mai eficientă a
cercetării; la generalizarea experienţei înaintate. Altfel spus, transferul de tehnologie
contribuie la creşterea vitezei progresului tehnic.
Raportul dintre inovare şi transfer tehnologic depinde de modul de abordare
a acestora. De exemplu, dacă analizăm cele două concepte din punct de vedere al
comunicării, relaţia dintre inovare şi transferul tehnologic poate merge de la
includere până la suprapunere [1].
Deoarece transferul de tehnologie are un rol esenţial în dezvoltarea tehnologică
el este tratat uneori şi ca proces în sine cu toate că este considerat un subproces al
inovării, întrucât are ca obiectiv principal implementarea brevetelor de invenţii şi a
ideilor noi în economie.
Transferul de tehnologie a fost şi a rămas mult mai rapid între ţările
dezvoltate, decât între acestea şi ţările în curs de dezvoltare. O serie de invenţii
introduse în economia SUA, în perioada 1888-1935, au beneficiat în timp de decalaje
din ce în ce mai reduse, dintre operaţia unei invenţii şi primul său succes comercial.
Astfel, în perioada 1888-1913, decalajul menţionat a fost în medie de 14 ani iar
între anii 1900-1935, decalajul a fost de 9 ani şi jumătate. Pentru cele două perioade
analizate, intervalul între primul succes comercial şi utilizarea generalizată, a
fost de aproximativ 11 ani [11].
Totodată, analizându-se 48 de produse noi introduse între anii 1960 şi 1976
în industriile chimică, farmaceutică, electronică şi constructoare de maşini din SUA,
s-a ajuns la concluzia că cca. 60% din invenţiile brevetate, au fost imitate [16].
Raportul dintre durata de imitare şi durata de inovare, a fost în medie de
0,70, iar raportul dintre costul de imitare şi costul de inovare a fost apreciat la
0,65. În cazul microelectronicii, termenul de imitare a fost estimat la 0,1 ani în
SUA, la 2,2 ani în Anglia, la 2,7 ani în RFG şi la 2,5 ani în Japonia [14].
De asemenea, s-a constatat că intervalul scurs între inventare şi aplicare este
diferit de la o ramură industrială la alta. Conform unei analize pe 11 procedee de
rafinare a petrolului şi de 35 de produse şi procedee din alte industrii, decalajul
mediu a fost de 11 ani în industria petrolului şi de aproximativ 14 ani în celelalte
industrii [18].
S-a observat că în anumite domenii de activitate, invenţiile iau avans
considerabil faţă de tehnologia dominantă, în timp ce alte invenţii nu sunt decât
simple îmbunătăţiri [15].
Conceptual, transferul de tehnologie se referă la [9]:
· crearea sau îmbunătăţirea de tehnologii prin preluarea experienţei
câştigate în alte activităţi;
· trecerea unei tehnologii de la sursa care o crează la destinatari care nu o
posedă şi nu o pot crea;
· procesul de comunicare;
· mişcarea interactivă a cunoştinţelor aplicate, prin canale de comunicaţii
reprezentate de perechi de agenţi (surse, destinatari) structurate ca grupări sau
organizaţii;
· mişcarea ideilor din laboratoarele de cercetare spre piaţă.
În cadrul acestor activităţi de transfer de tehnologie, se pot pune în aplicare
tehnologii de fabricaţie, control, îmbunătăţiri funciare, documentaţii tehnice, licenţe,
know-how, documentaţii de omologare, norme tehnice, buletine de verificare,
proiecte de standarde şi produse de firmă, modele, prototipuri, scule, dispozitive,
materiale, standuri, aparate, utilaje, probe materiale, substanţe noi, medicamente,
reţete, soiuri de plante, rase de animale, precum şi tehnologiile aferente acestora,
soft-ware, studii, rapoarte ştiinţifice.
Eforturile depuse în activitatea de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică
se materializează în invenţii şi inovaţii.
Elaborarea şi implementarea unor noi tehnologii, materializate în final
în lansarea în fabricaţie a unui nou produs, parcurg etapele cercetării ştiinţifice,
dezvoltării explorative, dezvoltării avansate, proiectării produsului, disponibilităţii
tehnnologiei respective.
Etapa de disponibilitate a tehnologiei se subdivide în faze intermediare:
realizarea prototipului, testarea prototipului, omologarea seriei zero şi lansarea în
fabricaţie a producţiei de serie.
Reducerea timpului afectat etapelor cercetării ştiinţifice şi dezvoltării
tehnologice în vederea realizării unei noi tehnologii este posibilă prin combinarea
judicioasă a tehnicilor de prognoză explorativă şi normativă, cu accent pe cele
din urmă în etapele de finalizare ale cercetării. Planificarea obiectivelor cercetării-
dezvoltării, stabilirea unor criterii performanţă/preţ, joacă un rol decisiv atât în
dinamizarea cercetării cât şi în creşterea eficienţei acesteia.
Tehnologiile au un ciclu de viaţă determinat între momentul primei
implementări materializată prin utilizarea în fabricaţia unui produs nou şi/sau
îmbunătăţirea raportului performanţă/preţ al produselor şi momentul dispariţiei lor,
ca urmare a apariţiei şi difuziunii (proliferării) unor tehnologii noi, mai eficiente [23,
p. 69-70].
În procesul dinamic de viaţă al unei tehnologii, este important să se facă
distincţia netă între inovator şi adoptator. Adoptarea unei tehnologii considerată ca
o a doua fază a difuziunii acesteia, nu trebuie câtuşi de puţin neglijată, deoarece
pe parcursul acesteia pot interveni noi procese de inovare, de ameliorare care să-i
confere un surplus de valoare economică, adeseori mai important decât cel rezultat
prin procesul iniţial de inovare [23, p. 69-70].
Acest aspect este esenţial în analiza transferului (intern şi/sau internaţional)
de tehnologie, în vederea determinării stadiului de difuziune a tehnologiei în ţara
deţinătoare a acesteia. Sub aspectul dinamicii tehnologiei merită să fie avute în
vedere următoarele categorii de inovări, care constituie puncte de inflexiune în viaţa
tehnologiilor [23, p. 70-71]:
· Inovaţia economică pură, prin care se înţelege acea tehnologie sau produs
care satisface o necesitate pentru care a fost concepută;
· Inovaţia tehnică pură are loc în special pe planul perfecţionărilor aduse
unei tehnologii sau unui produs existent;
· Inovaţiile „tari” apar printr-o fuziune într-o combinaţie nouă a unor
tehnologii care satisfac o necesitate latentă, încă neexprimată conştient.
Aceste inovaţii, atunci când sunt protejate prin brevete, asigură poziţii
puternice în negociere. În legătură cu durata de viaţă a tehnologiilor trebuie făcută
următoarea subliniere: dacă, în general, decalajele între duratele de viaţă ale
produselor şi tehnologiilor de fabricaţie sunt neînsemnate, pe planul transferului
(intern şi/sau internaţional) se întâmplă ca atât produsele, cât şi tehnologiile să fie
revitalizate tocmai pe calea unui transfer de tehnologie.
Dinamica mondială a tehnologiilor este în mod determinant condiţionată de
transferurile practicate de ţările dezvoltate, ţările în curs de dezvoltare, în prezent
şi probabil şi în perspectivă, reprezintă un spaţiu puternic absorbant de tehnologii.
Tehnologiile moderne, evoluate, duse până la parametrii maximi de eficienţă
economică, sunt rezultatul unui efort colectiv de creaţie în domeniul industrial
respectiv.
Pornind de la concepţia sistemică asupra tehnologiei putem nota că „transferul
de tehnologie este procesul prin care o tehnologie sau elemente ale acesteie sunt
integrate într-un nou context, într-un nou sistem tehnologic sau într-unul deja
existent” [23, p. 72].
Transferurile de tehnologie se produc atât pe verticală cât şi pe orizontală.
„În timp ce un transfer vertical porneşte de la ştiinţa fundmentală (cercetare
fundamentală) pentru a ajunge la tehnologie şi ulterior la sisteme (produse, procedee
etc.) şi la efectele acestora la diferite niveluri, transferurile orizontale şi fluxurile
respective din diagramă corespund, de exemplu, postulării empirice a unei teorii
ştiinţifice (nivelul 1), fructificării altor cercetări ştiinţifice fundamentale (nivelul
al II-lea), îmbinării mai multor tehnologii disparate (nivelul al III-lea), difuziei
unei tehnologii existente (nivelul al IV-lea), creării de sisteme auxiliare sau de
sprijin (nivelul al V-lea), «invaziei » în alte sectoare industriale (nivelul al VI-lea),
programelor de ajutor tehnic pentru ţările în curs de dezvoltare (nivelul al VII-lea),
restricţiile etice care acţionează asupra obiectivelor sociale (nivelul al VIII-lea)”
[12].
Trebuie accentuat faptul că tocmai combinarea dinamică a transferurilor
orizontale cu cele verticale este fecundă în rezultate şi trebuie avută în vedere, într-o
concepţie sistemică, în evaluarea consecinţelor unui transfer de tehnologie.
Procesele de transfer de tehnologie marchează în prezent în ţările dezvoltate,
pe de o parte, tendinţa dominantă de creştere a ponderii transferurilor orizontale,
iar pe de altă parte, o importanţă sporită capătă în structura tehnologiilor transferate
elemente însoţitoare ca: programe de lucru, de calcul, procedee de fabricaţie, tehnici
de conducere etc.
Transferul tehnologic poate fi vertical, când se trece de la o fază la alta a
aceluiaşi proces de creaţie tehnică (exemplu de la cercetarea fundamentală la cea
aplicativă, la proiectarea unui produs nou, la fabricarea lui), sau când se trece de
la un principiu ştiinţific la o tehnologie nouă (figura 4) şi orizontal, când se trece
de la un domeniu de aplicaţii la altul sau de la o organizaţie (ştiinţifică, industrială,
comercială) la alta (în interiorul anumitor nivele ale transferului vertical) sau când
trecerea se efectuează la un anumit nivel al transferului vertical, de la un domeniu
de aplicaţii la altul (figura 5).
Cu alte cuvinte, când se realizează “difuzia” unei tehnologii prin aplicarea
ei pentru scopuri noi.
Ingineria
Cercetarea Fabricaţie
tehnologică
Fig. 4. Transfer de tehnologie vertical [6, p. 147]
Produs
Producător A
Producător B
Metode
Echipament
Specialişti
Fig. 5. Transferul de tehnologie orizontal de la un producător la altul [6, p. 148]

Transferul de tehnologie orizontal se efectuează de la producătorul A la
producătorul B, “prin transmiterea documentaţiei tehnice referitoare la produsul
sau procesul care face obiectul transferului şi a dreptului de fabricaţie precum şi
la comunicarea tuturor informaţiilor necesare pentru aplicarea efectivă, la scară
industrială a tehnologiei transferate, aşa-numitul <<know-how>>” [6, p. 148].
Această formă de transfer, de cele mai multe ori “implică furnizarea unor
echipamente specifice necesare aplicării noii tehnologii, precum şi asistenţă
tehnică de specialitate” [6, p. 148]. Transferul de tehnologie orizontal se
realizează şi în cazul transmiterii unor anumite metode de lucru sau a unor
echipamente specifice de la o tehnologie la alta (figurile 6 şi 7).
Metode
T ehnologia A
T ehnologia B
Echipamente
Fig. 6. Transferul de tehnologie de la o aplicaţie la alta [6, p. 147]
Tehnologie A
Fenomen Tehnologie B
Tehnologie C
Fig. 7. Transferul de la cercetarea fundamentală la cercetarea tehnologică [6, p. 147]
Transferul tehnologic privit ca mecanism esenţial de valorificare a rezultatelor

cercetării prezintă trei forme reprezentative [6, p. 262]:
· transferul între două activităţi de cercetare - de la cercetarea fundamentală
la cea aplicativă;
· transferul între cercetarea aplicativă (materiale, produse, procese) şi
aplicarea industrială (adaptare proces, produs, fabricaţie, asigurarea calităţii) - în
acest ultim caz cercetarea aplicativă foloseşte rezultatele cercetării fundamentale;
· transferul de la activităţile creativ-inovative la cele aplicative prin:
perfecţionarea tehnică şi tehnologică, executarea de prototipuri, modele experimentale,
probe, încercări, omologări, analize tehnico-economice şi de fezabilitate.
Indiferent de forma pe care o îmbracă transferul de tehnologie, acesta se
înscrie ca o parte componentă a unei strategii de dezvoltare socio-economică cu
obiective precise [6, p. 262]:
· dezvoltarea industrială a unor regiuni rămase în urmă;
· accesul cercetării la o industrie bazată pe tehnologii competitive;
· încurajarea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii;
· restructurarea şi lansarea producţiei industriale;
Pentru ţările aflate în tranziţie, obiectivele de dezvoltare economico-socială
trebuie să vizeze în principal:
· restructurarea şi retehnologizarea producţiei întreprinderilor;
· crearea sectorului privat prin promovarea înfiinţării IMM.
Obiectivele respective în general sunt confruntate cu o serie de probleme
economice, organizatorice, politice şi culturale [6, p. 263]. Obiectivele mai sus
menţionate sunt în strânsă interdependenţă cu două funcţii definitorii pentru transferul
tehnologic:· de intermediere (broker) sau de interfaţă (intercomunicaţie între două
sau mai multe grupuri sociale) prin: informare asupra cererii şi ofertei (publicaţii,
expoziţii, firme, institute, IMM, inventatori etc.), selectarea temelor (analiză, studiu
comparativ) şi asistenţă (tehnologică, managerială, financiară şi juridică); · de
catalizator (stimulare prin forme de organizare şi mediatizare).
Ţinând cont de experienţa internaţională în domeniu, sunt necesare şi în
România crearea unor structuri sau instituţii specializate pentru a îndeplini funcţiile
de promovare a transferului tehnologic şi a inovării. Aceste structuri ar putea fi
de tipul: Agenţii pentru transferul tehnologic; Centre şi firme specializate în
transferul tehnologic; Centre tehnologice; Centre incubatoare de tehnologie şi
de afaceri; Centre de inovare şi implementare a invenţiilor; Parcuri ştiinţifice şi
tehnologice; Oficii de legătură industrială etc.
Astfel, transferul de tehnologie (intern şi internaţional) devine unul dintre
obiectivele majore în eficientizarea proceselor de producţie. Ca urmare, transferul de
tehnologie trebuie văzut şi aplicat într-un cadru bine stabilit, ţinând seama de cererea
pieţei interne (în primul rând) şi de posibilităţile de penetrare a produsului respectiv
pe pieţele internaţionale.
Mondializarea schimburilor economice şi comerciale a fost urmată de un
fenomen cu consecinţe decisive asupra acestor schimburi: crearea polilor economici.
De fapt, cei trei poli economici principali ai zilelor noastre sunt: Uniunea
Europeană, NAFTA şi Asia de Sud-Est. În realitate (poate mai puţin evident în cazul
Uniunii Europene), fiecare din aceşti poli se află sub autoritatea unei mari puteri.
(NAFTA sub cea a Statelor Unite şi Asia de Sud-Est sub cea a Japoniei, chiar dacă
“hegemonia” acesteia din urmă devine din ce în ce mai fragilă ca urmare a emergenţei
Chinei şi Coreei de Sud).
Este evident că, în acest context, penetrarea, din exterior a acestor poli
devine din ce în ce mai dificilă şi „alianţele” cu „leaderii” polilor respectivi este
indispensabilă. Din acest motiv apare necesitatea „exploatării” la maximum a
relaţiilor create pe plan politic şi utilizarea unei “STRATEGII DE INCIDENŢĂ”,
adică punerea în valoare a unor legături tradiţionale cu ţări „inaccesibile” pentru
produsele „leaderilor” polilor economici, fie din motive politice, fie din motive
economice.
Cu titlul de exemplu, consider că este oportun ca România să exploateze
(în cadrul unei strategii integrate de dezvoltare economică şi socială) poziţia sa
privilegiată cu ţări ca Libia, Egipt, Iran şi Irak, în faţa unor parteneri occidentali care
nu au acces pe aceste pieţe.
Tocmai de aceea, transferul tehnologic trebuie văzut şi aplicat ca un instrument
de realizare a acestei strategii, pornind de la o dezvoltare economică coerentă şi
care să ţină seama de potenţialul său în resurse (umane şi materiale), de vocaţia sa
industrială şi de o analiză previzională pe termen scurt şi mediu a evoluţiei comerţului
internaţional, cu o viziune foarte precisă asupra celui cu ţările limitrofe.
Unul din obiectivele principale ale politicilor de transfer tehnologic trebuie
să-l constituie creşterea valorii adăugate, pornind de la exemplul elocvent al Japoniei
anilor ’60. După cum este cunoscut, Japonia este o ţară lipsită total de resurse
minerale, care prin politica de transfer tehnologic începută la mijlocul anilor ’60 a
importat materiile prime şi a exportat o enormă valoare adăugată, produsă de forţa
sa de muncă! În contextul României de astăzi, transferul tehnologic nu trebuie să
însemne numai modernizarea întreprinderilor (cele mai multe posedând echipamente
şi utilaje depăşite total din punct de vedere tehnologic, pe plan mondial), dar acest
transfer trebuie să fie consecinţa unor politici industriale clare şi conforme obiectivelor
macro-economice stabilite de strategia economică de dezvoltare naţională pe termen
mediu.
1.6. Modele de susţinere şi promovare a inovării; cercetarea de firmă
Trecerea de la o economie planificată la o economie de piaţă nu se poate face

fără un anumit “şoc” şi această trecere are ca o “consecinţă obligatorie” precaritatea
locurilor de muncă. Este de fapt, cea mai dificilă problemă impusă de această tranziţie
(figura 8)
ECONOMIE TRANZIŢIA ECONOMIE DE

PLANIFICATĂ PIAŢĂ
Fig. 8. Trecerea de la un sistem economic centralizat (închis) a cărui caracteristică este

economia planificată la un sistem economic flexibil (deschis) a cărui caracteristică este
economia de piaţă
Ca urmare este esenţial să găsim soluţii între eficienţă şi protecţia
socială (figura 9)
COMPETIŢIA CRIZA LOCURILOR

(CONCURENŢA) DE MUNCĂ
EFICIENŢĂ PROTECŢIE SOCIALĂ
Fig. 9. Echilibrul care trebuie realizat în economia concurenţială,

între eficienţă şi protecţie socială

Aspectul fundamental care trebuie avut în vedere este cel al interdependenţei
între toate elementele care compun un sistem economic. n primul rând, pentru
instaurarea unei economii de piaţă este absolut obligatoriu de a stabili un sistem
de preţuri care pot transmite semnalele necesare producătorilor şi consumatorilor şi
care încurajează, în acest fel, o repartiţie eficientă a resurselor.
Apare evidentă necesitatea de a liberaliza preţurile, pentru că simpla ajustare
a unui sistem de preţuri “administrate”, nu conduce decât la nişte semnale echivoce
şi nu reduce riscurile de distorsiuni arbitrare şi de corupţie care îşi vor manifesta
prezenţa atât timp cât alocarea resurselor materiale va rămâne sub controlul statului.
Ca urmare, trebuie luată decizia de a lăsa “piaţa” să determine în mod liber preţurile.
Acordarea libertăţii de a determina salariile, trebuie să meargă împreună
cu cea a preţurilor. Aceasta implică un nou sistem de incitare la efort din partea
fiecăruia, dar împiedică şi face imposibilă menţinerea “MEGAEFECTIVELOR”,
una din cauzele majore ale ineficacităţii şi a unei slabe productivităţi. Consecinţa
imediată este dispariţia “securităţii locurilor de muncă” şi populaţia activă trebuie
să accepte ideile şomajului, adică a unui şomaj declarat, cum cunosc economiile
occidentale, şi unul deghizat, caracteristic economiilor planificate. Se ajunge la
acceptarea principiului că repartizarea şi remunerarea factorilor de producţie sunt
determinate de forţele de muncă.
Managerii întreprinderilor pot, în acel moment, juca din plin rolul care le
revine, adică de a-şi asuma întreaga responsabilitate a deciziilor pe care le iau, într-
un sistem care recompensează reuşită (prin profitul obţinut), dar care sancţionează
în mod drastic eşecul (prin falimentul şi dispariţia întreprinderilor non-performante).
Se intră astfel în sistemul de economie descentralizată. Dar, pentru a obţine rezultate
bune, trebuie avut în vedere, în acelaşi timp, sectorul exterior, pentru a deschide
economia concurenţei străine şi, implicit, făcând-o să beneficieze de o participare
mai activă la comerţul internaţional. Ceea ce conduce la faptul că structura preţurilor
interioare evoluează în funcţie de preţurile internaţionale, că restricţiile cantitative şi
barierele non-tarifare dispar şi că sistemul de comerţ şi plăţi exterioare să fie suplu
pentru a reuşi, în timp, totala convertibilitate a monedei naţionale.
Pentru aceasta, tranziţia de la o economie planificată la o economie de
piaţă trebuie să ţină seama de faptul că politica economică trebuie să fie corelată cu
obiectivele vizate, iar programele să constituie consecinţa şi reflectarea strategiilor
care decurg din politici şi obiective (figurile 10 şi 11).
Conceptul de economie concurenţială decurge în mod esenţial din valoarea
(utilităţilor) produsului sau serviciilor pe care o întreprindere inovativă le poate oferi
clienţilor săi, la un preţ optim în raport cu nivelul de calitate al acestora. Pentru
a dobândi un avantaj concurenţial, o întreprindere inovativă trebuie să cunoască
structura mediului economic în care îşi desfăşoară activitatea, forţele pieţei şi
raporturile existente dintre aceste forţe.

POLITICI ECONOMICE OBIECTIVE
STRATEGIA ECONOMICĂ GLOBALĂ
STRATEGII PE DOMENII
PROGRAME
Fig. 10. Corelaţia dintre politica economică şi obiectivele vizate
CALITATE
TRANSFERUL DE
PRODUCŢIE TEHNOLOGIE EFICIENTIZARE
PREŢ
Fig. 11. Transferul de tehnologie, componenta de echilibru î

ntre activitatea de producţie şi eficienţa ei
Eficienţa inovării şi a transferului de tehnologie implică existenţa unei pieţe

şi deci a unui mediu concurenţial, care poate fi gestionat numai în condiţiile unui
management eficient al inovării.
Transferul de tehnologie este în primul rând un transfer intern, bazat pe
realizările obţinute în cadrul sistemului tehnologic naţional. Transferul internaţional
de tehnologie a apărut ca urmare a internaţionalizării producţiei şi a pieţelor şi vizează
în principal un transfer între diverse firme aflate în ţări diferite. Un rol important în
dinamizarea transferului internaţional de tehnologie îl au firmele multinaţionale.
Prin analiza diagnostic se poate determina locul şi rolul progresului tehnic
şi a transferului de tehnologie în strategia unei întreprinderi inovative în raport cu
exigenţele impuse de economia concurenţială. În acest sens, prin restructurarea unei
întreprinderi inovative nu se realizează doar o transformare a modului complex în
care se creează şi se livrează produsele şi serviciile pe piaţă, ci şi o reevaluare a
capacităţii sale (tehnice, tehnologice, organizatorice, economice etc.) de a face faţă
constrângerilor impuse de mediul concurenţial.
Concurenţa reprezintă prin definiţie o forţă motrice în economia modernă
de piaţă. Ea determină întreprinderile inovative şi Sistemele Naţionale de Ştiinţă şi
Tehnologie să devină performante în competiţia cu exigenţele calitative şi de preţ,
adică să se preocupe necontenit de extinderea şi perfecţionarea activităţii în care
sunt angrenate, să folosească noile realizări tehnice şi capacitatea salariaţilor pentru
a spori productivitatea muncii şi a reduce costurile, pentru a îmbunătăţi structura
sortimentală şi calitativă a produselor şi serviciilor, astfel încât să se realizeze
transferul de tehnologie capabil să conducă la o rentabilitate înaltă.
O concurenţă reală şi loială se desfăşoară numai în condiţiile unei economii
de piaţă autentice. Afirmarea pieţei concurenţiale este un proces dificil; în evoluţia
acesteia se pot înregistra succese dar şi eşecuri. Eficienţa economică generată de
economia concurenţială constituie un atribut al progresului.
Exercitarea concurenţei împiedică realizarea profitului de monopol de către
anumiţi agenţi economici, asigurând o alocare raţională a resurselor între variatele
utilizări solicitate pe piaţă. În felul acesta se realizează o repartizare a beneficiilor
proporţional cu contribuţia efectivă a agenţilor economici în procesul de producţie
şi distribuţie a bunurilor.
Mecanismul concurenţei asigură plasarea preţurilor la cote corespunzătoare
competiţiei favorizând o mişcare a costurilor în concordanţă cu exigenţele de sporire
a profitului. Presiunea exercitată de concurenţă asupra preţurilor, adaptarea fiecărui
producător la preţul mediu se manifestă în direcţia realizării unui echilibru pe piaţă.
Formele concrete de manifestare a concurenţei sunt extrem de variate şi diversificate,
fapt pentru care sistemul de inovare şi transfer de tehnologie este foarte solicitat din
punct de vedere al probării eficienţei sale.
Ca urmare sunt necesare forme de organizare a activităţii de inovare cu ajutorul
unor modele de susţinere şi promovare a proceszului de inovare.
Modul de înfiinţare a Centrelor Pilot de Inovare reprezintă o politică de stat,
parte din politica de creare a întreprinderilor mici şi mijlocii, componentă de bază
a procesului de reformă. Modelul inovativ al Centrelor Pilot scoate în evidenţă trei
poli:
1. Centre de Inovare şi Implementare a Invenţiilor, care promovează
brevete de invenţie selectate pe baza unui plan de afaceri, obţin finanţarea necesară
realizării prototipului şi omologării lui şi, prin cofinanţare, trec la implementarea
propriu-zisă - transferul de tehnologie.
2. Centre incubatoare de Tehnologie şi de Afaceri (BIC şi TIC) care
stimulează şi creează condiţiile pentru dezvoltarea unei întreprinderi mici şi mijlocii
noi, prin: valorificarea unor invenţii şi inovaţii, adoptarea şi perfecţionarea unor
tehnologii la capacităţile de producţie existente, dar nevalorificate, sprijin managerial
pentru tinerii întreprinzători, acces la resurse financiare, acordare de consultanţă,
formare de manageri, valorificarea resurselor la nivel zonal.
3. Centre private (centre de firmă), desprinse din unităţile de C-D, cu obiect
de activitate inovarea, implementarea de invenţii, inovaţii şi tehnologii.
În cadru acestor activităţi a fost sprijinită realizarea unor modele experimentale,
prototipuri, provenite din brevetele de invenţie, precum şi valorificarea la scară mică
a unor inovaţii tehnologice şi produse necesare dezvoltării întreprinderilor mici şi
mijlocii.
În plus, s-a sprijinit logistic şi financiar, participarea cercetătorilor şi
inventatorilor la manifestări naţionale şi internaţionale specifice inventicii şi inovării
(târguri, saloane, simpozioane: Geneva, Bruxelles, Varna, Pittsburg, Lisabona,
Budapesta, Iaşi, etc.) unde s-au obţinut numeroase medalii (aur, argint, bronz).
De asemenea, s-au elaborat o serie de acte normative privind natura instituţională,
organizatorică şi financiară, indispensabile funcţionării reţelei Pilot de Inovare.
S-au organizat o serie de seminarii şi colocvii naţionale cu tematici referitoare la
managementul centrelor de inovare, a întreprinderilor mici şi mijlocii, a transferului
de tehnologie, a dezvoltării spiritului antreprenorial şi găsirii de noi surse de
finanţare pentru centrele incubatoare, centrele de inovare şi implementare. În baza
acordului româno-german de cooperare în cercetarea tehnico-ştiinţifică şi dezvoltare
tehnologică, Ministerul Federal al Învăţământului, Ştiinţei, Cercetării şi Tehnologiei
(BMBF) a acordat fostului Minister al Cercetării şi Tehnologiei prin intermediul
Societăţii de Management Fraunhofer (FhM) şi a Centrului Tehnologic de Tehnica
Informaţiei (VDI/VDE), asistenţă pentru restructurarea infrastructurii cercetării
româneşti în următoarele direcţii: · restructurarea sistemului românesc de cercetare
aplicativă; · înfiinţarea de centre tehnologice.
De asemenea, au fost organizate în landurile de vest ale Germaniei stagii
de informare, documentare şi perfecţionare pentru specialiştii români implicaţi în
proiecte.
Activităţile desfăşurate în domeniul finanţării centrelor tehnologice s-au
concretizat prin înfiinţarea în România a trei centre tehnologice CEDRU din
Bucureşti, EUROTECH Ploieşti şi CEPIAR Iaşi.
În domeniul restructurării sistemului românesc de cercetare aplicativă s-a
creat un grup de lucru, denumit Grupul Român pentru Cercetare şi Tehnologie
care cuprinde Institutul de Cercetări pentru Informatică, Institutul de Cercetări
pentru Ingineria Mediului, Institutul de Microtehnologie, Centrul de Electronică
Tehnologică şi Tehnici de Interconectare (Universitatea „Politehnica” Bucureşti),
Laboratorul ICE Felix şi Institutul de Sudură şi Încercarea Materialelor Timişoara,
care este un nucleu al viitoarei reţele româneşti de cercetare aplicativă.
Centrele de Inovare şi Afaceri (CIA) sunt sisteme relaţionale între lumea
universitară, cercetare, industrie şi economie cuprinzând incubatoare de afaceri
(BIC), incubatoare tehnologice (TIC), incubatoare de habitat , centre de inovare şi
implementare a invenţiilor, centre tehnologice, centre locale de transfer tehnologic,
parcuri ştiinţifice şi tehnologice, centre de consultanţă.
Centrele de Inovare şi Afaceri circumscriu o serie de activităţi destinate în
principal susţinerii în diferite moduri a afacerilor bazate pe tehnologii noi sau know-
how, idei, metode sau pe alte rezultate ale cercetării ştiinţifice, precum şi a IMM nou
înfiinţate.
Aflate într-o perioadă de constrângeri financiare, industria cât şi sectorul
public, sunt limitate din punct de vedere financiar în ceea ce priveşte investiţiile în
cercetare şi tehnologie.
La aceasta se adaugă şi lipsa de armonizare între profilul tehnic şi interesele
industriei şi cele ale domeniului de cercetare-dezvoltare.
Cu ajutorul Centrelor de Inovare şi Afaceri se poate asigura transpunerea
procesului de inovare la scară practică, asigurând astfel condiţii favorabile unei
dezvoltări economice locale. Cu ajutorul acestor Centrele de Inovare şi Afaceri se
poate generaliza inovarea, ca punct nodal în crearea sistemului naţional de inovare.
Centrele de Inovare şi Implementare a Invenţiilor promovează brevete de
invenţie selectate pe baza unui plan de afaceri, obţin finanţarea necesară realizării
prototipului şi analizării lui şi, prin cofinanţare, trec la implementarea propriu-zisă -
transferul de tehnologie.
Centrele de Incubatoare de Tehnologie şi de Afaceri (BIC şi TIC)
stimulează şi crează condiţiile pentru dezvoltarea unei întreprinderi mici şi mijlocii
noi, prin: valorificarea unor invenţii şi inovaţii, adoptarea şi perfecţionarea unor
tehnologii la capacităţile de producţie existente dar nevalorificate, sprijin managerial
pentru tinerii întreprinzători, acces la resurse financiare, acordare de consultanţă,
formare de manageri, valorificarea resurselor la nivel zonal.
Centrele private (cercetare de firmă) sunt desprinse din unităţile de
cercetare-dezvoltare, cu obiect de activitate privind inovarea, implementarea de
invenţii, inovaţii şi tehnologii.
Succesul şi viabilitatea Reţelei de Centre de Inovare şi Afaceri vor fi asigurate
prin crearea unor IMM-uri de înaltă eficienţă şi competitivitate, având la bază
invenţiile, inovaţiile şi transferul de informaţii şi tehnologii (figura 12). Acestea vor
constitui nucleul viitorului sector privat, bazat pe potenţial intelectual şi pe tehnologii
avansate.
De asemenea, s-a dorit ca aceste centre să constituie o şcoală de pregătire a
noilor antreprenori, conferind o şansă reală persoanelor cu idei remarcabile de a
deveni oameni de afaceri, întreprinzători particulari, care prin munca lor ulterioară
să asigure calitatea sectorului privat şi amplificarea procesului de privatizare.
Centrele pilot de inovare, funcţionând cu o dotare corespunzătoare şi cu
sprijin financiar din partea statului, asigură o concepţie adecvată pentru formarea
şi integrarea micii întreprinderi în fluxul cererii şi ofertei, verifică capacitatea
managerului de a susţine această activitate fără pierderi şi oferă serviciile necesare
integrării cercetării aplicative în promovarea unei competiţii reale. În general pentru
eficientizarea activităţii de inovare a unei structuri de transfer de tehnologie, în speţă
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, sunt necesare surse de finanţare capabilă să susţină
elaborarea şi executarea proiectelor inovative (figura13).

Proiectul tehnologic-inovativ este un proiect prin care un agent economic
poate introduce sau achiziţiona o nouă tehnologie, un utilaj specific, echipamente,
instalaţii noi sau modernizate prin care se urmăreşte realizarea unor noi produse sau
servicii cerute pe piaţă.
Un asemenea proiect trebuie să îndeplinească condiţii de tehnicitate, calitate

intrinsecă, interes comercial şi financiar şi să aibă implicaţii în:
- modernizarea liniilor tehnologice;
- creşterea productivităţii muncii;
- reducerea importurilor;
- economia de energie;
- protecţia mediului;
- reciclarea materialelor;
- obţinerea de tehnologii curate (ecotehnologii).

Fig. 12. Obiectivele şi facilităţile unui centru local de transfer tehnologic,

inovare şi implementare
În cazul proiectului tehnologic inovativ, agentului economic i se pot transmite

punerea în aplicare a următoarelor:
- tehnologii de fabricaţie, de control, de îmbunătăţiri funcţionale,
documentaţii, licenţe;
- documentaţii tehnice, documentaţii de omologare, know-how, norme
tehnice, buletine de verificare, bănci de date informaţionale;
- soluţii pentru adoptarea tehnologiilor, existente la reglementările
internaţionale (GMP);
- proiecte de implementare a sistemului de asigurare a calităţii aliniate la
norme europene;
- proiecte de standarde şi produse de firmă, produceri de certificare a
produselor prin laboratoare autorizate;
- modele, prototipuri, scule dispozitive, materiale, reţele, etaloane; · soiuri de
plante, rase de animale precum şi tehnologiile aferente acestora: software (CAD,
CAM);
- studii, rapoarte ştiinţifice, diagnoze, prognoze.
Modul de utilizare a sumei trebuie să fie evidenţiat clar în studiul de
fezabilitate/plan de afaceri, aferent proiectului inovativ.
Bibliografie
ALBU, D., Al., (coordonator), Cooperarea economică internaţională,

1
Editura EXPERT, Bucureşti, 1995, p. 132
ANDRE, M., Researche and Technological Development Policy, European
2
Documentation, Luxemburg, 1988.
BELOUS, V., Creaţia tehnică în construcţia de maşini. Inventică, Editura
3
JUNIMEA, Iaşi, 1986.
BONCIU, J., F., Cooperarea internaţională în domeniul tehnologiilor de
4
vârf, Teză de doctorat, ASE, Bucureşti, 1994.
CONSTANTIN, I., Proprietatea intelectuală şi succesul în afaceri, Editura
5
RENTROP & STRATON, Bucureşti, 1996
CRIŞAN, I., Tehnologia ca sistem, Editura ŞTIINIFICĂ şi
6
ENCICLOPEDICĂ, Bucureşti, 1980.
CRIŞAN, I., Tehnologia ca sistem, Editura ŞTIINŢIFICĂ şi
7
DRUCKER, P., F., Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Editura
8
ENOS, J., Invention and inovation in the petroleum refining industry,
9
Princeton, M. I., 1962, p. 261.
GÂF – DEAC, I., BONDREA, A., A., Management şi marketing pentru
10 tehnologii moderne, Editura Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti,
2000.
GIFILLAN, S., C., The prediction of technicl change, in the Reviews of
11
Economics and Statistics, vol. 34, 1952, p 368-385.
IANTSCH, E., Prognoza tehnologică, Editura ŞTIINŢIFICĂ, Bucureşti,
12
1972, p. 36-37.
JAMES, M., H., The Economic Renaissance of New England , ECONOMIC
13
IMPACT, nr. 3/1985, p 16.
LORENTZ, G., The diffusion of emerging technologies amony industrial
14
of emerging technology amony industrial countries: Symposion, 1981.
MANSFIELD, E., The economics of technological change, W. W. Norton

15
and Company, Inc., New York, 1968, p. 101.
MANSFIELD, E., SWARTZ, M., WAGNER, S., Imitation costs and patents;
16
an empirical study, in: ECONOMIC JOURNAL, nr. 91, 1981, p 907-918.
NAUM, N., Inovarea şi transferul de tehnologie, INVENTICĂ şi
17
ECONOMIE, anul I, nr. 1, ianuarie 1997, p. 4-6.
NICULESCU, E., M., Cibernetica şi aplicaţiile ei în tehnica şi economia
18
industriei, Editura ACADEMIEI RSR, Bucureşti, 1973.
NIFER, W., Expertiza tehnologică şi competitivitatea internaţională: de ce
sunt necesare strategii noi? (traducere din limba engleză: Technological
19 Expertise and International competitivenesse: Why New Strategies are
Needed?, in Siemens Reviews, 57, nr. 4, iulie-august 1999, p. 4-9), INID,
Bucureşti, martie 03/002, nr. 1/1991, p. 3-13.
20 OCDE, Manuel d’Oslo, Paris, 1992, p. 31.
OCDE, Definitions et conventions de base pour la mesure de la recherche
21 et du developpement experimental. Resume du manuel de Frascati, 1993,
Paris, 1994, p. 8
PECULEA, M., Interfaţa dintre ştiinţă şi tehnologie, Editura TEHNICĂ,
22
Bucureşti, 1994
TICOVSCHI, V., MITEA, V., DĂNESCU, I., Transferul internaţional de
23
tehnologie şi dezvoltare economică, Editura POLITICĂ, Bucureşti, 1983.
24 *** Lexiconul tehnic român, Editura TEHNICĂ, Bucureşti, 1963.
25 *** Dicţionarul de termeni tehnici, Editura TEHNICĂ, Bucureşti, 1972.
*** Ordonanţa Guvernului României nr. 8/1997, cu privire la stimularea
26
cercetării-dezvoltării şi inovării
PHARMACEUTICAL CLUSTER –
THE ENGINE OF THE SUSTAINABLE
REGIONAL DEVELOPMENT
CLUSTERELE INOVATIVE DIN

DOMENIUL FARMACEUTIC –
MOTOR AL DEZVOLTĂRII
REGIONALE DURABILE
Victoria GANEA1
Patrick RUSU 2
Abstract
This article comes with a vision of the authors on the fact that the
clustering of innovative industries of the pharmaceutical branch is a good
platform for the interaction of government and business. In terms of socio-
economic development of the country, the development of clusters has a
positive effect on employment, a positive change in its structure and brings a
raising the level of average wages.
It is important to understand that the cluster approach is essentially
aimed at solving the problems that are currently central to the economies
of developing countries and require urgent consideration. The revitalization
of pharmaceutical innovations and technologies within the pharmaceutical
cluster will be a powerful impulse to the development of regional economies,
the pharmaceutical and medical industries.
Key words: the cluster, pharmaceutical industry, pharmaceutical

innovations, developing countries.
1
GANEA Victoria, Professor of Economics, Doctor Habilitatus, Moldavian State University, ganea.victoria@
gmail.com
2
RUSU Patrick, PhD student, National Institute for Economic Research of Moldova, [email protected]
1. Introduction
The pharmaceutical industry is special because of the depth of its dependence
on research progress and regulatory level. Globally, the growth of the industry in
recent decades has been 5%, and the total volume of pharmaceuticals sold annually
exceeded $1 trillion. The high level of scientific and technological development
and the cost of bringing new medicines to the market have led to the fact that
pharmaceutical innovations are now almost entirely concentrated in the largest
multinational companies.
In recent decades, the global costs of industry companies for innovative
development have increased significantly. Technical progress has simplified the
creation of medicines, but at the same time, the industry has faced a number of
challenges. First is a decrease in the productivity of innovative developments. If
we consider productivity as an increase in production, meaning the number of new
drugs brought to the market in relation to the financial costs of innovation, since the
1950s, the trend has been marked by a significant reduce. Second, the weakening of
patent protection and the development of the generic market (i.e. cheaper analogues
of patented brands) forced the largest companies to look for new models of profit-
making. And, thirdly, the tightening of regulatory control led to a rise in the cost and
bureaucratization of the industry, which also affected the decline in the productivity
of R&D.
2. Cluster structures – the strong opportunity for

innovative development of the pharmaceutical complex from
developing countries
Modern theories of economy unanimously consider the process of clusters
formation as the most important factor of innovativeness increase of the activities of
economic subjects. A statistical study of this factor, carried out on materials from the
USA and Europe, confirms the high importance of this factor [1, pp. 835-860; 3, pp.
129-141; 6, pp. 947-971].
The competitiveness of countries in the context of globalization depends
on how effectively they create an innovative environment, including national
innovation systems. Currently, the low level of participation of developing countries
in international scientific and technological exchange is largely due to the lack
of consistent public policies to develop and exploit the intellectual potential of
the country, as well as the modernization and the increase of competitiveness of
manufacturing industries, and the promotion of high-tech products to foreign
markets.
The final decision on the objectification of the criteria of innovation does not
yet exist; There are numerous approaches to the analysis of innovative activity of
varying degrees of suitability for research [5, pp. 242-244]. For example, the absence
of similar patents for inventions, which is checked carefully by the databases of the
patent offices of Europe and the USA, is already a sufficient basis for its further
financial and investment analysis according to the generally accepted method of
evaluation investment projects involving the study of such indicators as NPV, IRR,
PI, payback period, threshold rate of profitability, etc.
Nevertheless, there are specific signs of innovation, and there are three of
them: the use of high technologies, the novelty of the product for the market and
the production of products with qualitatively new properties and characteristics.
Therefore, an innovative company, as a rule, has in its asset objects of intellectual
property. These objects as intangible assets should be necessarily registered and
must be reflected in the company’s balance sheet.
Today, the innovative clusters characteristic to the industrialized countries’
landscape are beginning to emerge in many post-Soviet developing countries. This
gives the opportunity to organize and/or expand innovative activities, which will lead
to world markets’ pioneering, innovative and competitive technologies, products and
services, even if the national affiliation is not always clear.
The problems noted are observed in the pharmaceutical industry and the
production and technological complex, which has led to a critical level of countries’
dependence on the import of medicines. At the same time, the pharmaceutical
industry, as one of the most high-tech and knowledge-intensive industries, can
become one of the drivers of the innovative development of these countries.
The existing scheme of public investments in the system of medicinal
supply and medical assistance to the population, implemented within the systems
of additional (and preferential) provision actually means the financing of foreign
producers, supplying drugs and substances to this market, procured in the framework
of state programs. The continued high dependence on imports in the field of drug
supply and provision of high-tech medical care leads to the need to change the goals
of state policy and adjust its areas, including the area of clustering the production of
domestic innovative drugs and medical products.
In this context we will define the cluster as a tool for consolidating multiple
organizations to implement complex, innovative projects. The development of
medical and pharmaceutical clusters is an adequate mechanism of public-private
partnership for solving a number of problems of innovative development at different
levels: country, industry, region and organizations working in the field of medical
technology.
As an argument of what has been said, referring to the worldwide experience
in cluster development in the field of pharmaceutical technologies, we will recall the
experience of Germany. The German medical technology industry, made up almost
entirely of small and medium-sized enterprises, is highly innovative and generates a
large share of its revenues from exports. In 2015, the approximately 1,200 medical
device manufacturers (>20 employees) and their 130,500 employees generated EUR
27.6 billion in sales – an increase of more than nine percent over the previous year.
Export markets are particularly important to German companies – around two thirds
of sales in 2015 were generated outside the domestic market. Exports grew nearly
nine percent to a total of EUR 17.6 billion in 2015.
Today, Germany is the world’s third largest manufacturing nation with a
share of 10.2 percent of worldwide medical technology production. This is directly
behind the USA (39.6 percent) and China (11.1 percent), with Japan (6.1 percent)
and Switzerland (5.3 percent) following Germany.
Germany is home to more than 30 specialized cluster networks focusing
on medical technology. Their goal is to achieve continuous innovation in research
and development as well as in manufacturing by connecting companies, hospitals,
universities, and other research institutions. Dedicated cluster management teams
help obtain funding for joint R&D projects, provide share facilities, and organize
educational training programs for their members [7].
Germany’s experience reveals the indispensable existence of 4 priorities in the
development of a successful cluster (see Figure 1):
Source: created by the authors
Thus, we can summarize that the key point of organizational and institutional
changes necessary to ensure innovative development of the medical and
pharmaceutical complex of developing countries is the development of cluster
structures as the most rational form of organizational models. This will allow to
achieve the necessary level of controllability of integrated complexes on the basis
of mechanisms of network and situational management, as research and project
development are becoming more situational conditional and problem-oriented.
The main factors constraining the development of high-tech and science-
intensive pharmaceutical sector, currently, are their lack of involvement in the
process of integration interaction with economic entities of the world’s economy,
including in the format of international (cross-border) clusters.
The vector of cross-border development in the sectors of the pharmaceutical
sector requires the development of both economic and institutional mechanisms for
its implementation, taking into account the specifics of innovative diversification of
high-tech industries based on the cluster model, which are of strategic importance.
For the innovative transformation of the pharmaceutical sector and the solution
for the priority problems of this sector of economy development, it is necessary
to create large clusters aimed at creation of industrial pharmaceutical complexes
and modern medical infrastructure. The formation of the cluster economy of the
pharmaceutical industry is the basis for managing the processes of the formation of
new sectors of the economy on the basis of innovative technological complexes of
the sixth technological order.
Economic subjects of the pharmaceutical enterprises branch, are united in
a cluster, with well-defined goals and functions. If we look to world practice, all
developed countries use the cluster system as one of the effective tools for economic
development. In terms of statistics, a cluster is a thickening of points in a sample. In
economics, this concept means the concentration of enterprises of one industry and
its scientific services with the entire infrastructure [2, pp. 945-974].
The existing and accumulated practice shows that the effectiveness of efforts
in the cluster organization of activities increases significantly due to the same
synergistic properties of the control system. Within the framework of an innovative
research and production cluster, with the support of the authorities, events and
projects can be implemented that are beneficial for all participants - each participant
can increase his competitiveness.
Speaking about the features of the pharmaceutical industry, it can be noted
that in pharmaceutical clusters, it is possible to implement a full production cycle,
from the discovery of a potential drug to its mass production. And only under the
condition of joint work of scientists, physicians, technologists, manufacturers and
local officials will be possible to create their own medicines, i.e. completely local
development [4, pp. 841-857].
The world experience of developed and developing countries demonstrates
impressive examples of improving the competitiveness of the territories through
the implementation of cluster-oriented regional strategies. This experience also
shows that the use of cluster technologies is most promising in those areas where
business and the authorities are interested in the speedy establishment of competitive
industries [8, pp. 82-92]. Of course, the role of the state in creating a cluster is more
decisive in the organization and the subsequent successes of such a cluster.
On the basis of the studied literature, we conclude that the basis for the
formation of a pharmaceutical cluster model should be a system of priorities and
organizational approaches, which should be based on the following principles:
- ensuring the need and justification for the creation of innovative
pharmaceuticals and medical products and technologies, thanks to the coordination
of the process of their development and the possibilities of use in medical practice;
- the need to integrate and concentrate scientific capital and the economic
potential of medical and pharmaceutical production, a multidisciplinary treatment
and prevention complex and basic logistics centers;
- ensuring a closed cycle between academic studies that have reached a
certain stage and the third phase of clinical trials, where they can be picked up by
pharmaceutical production, with the help of sowing financing of the “intermediate
phase”, through the developed network of financial structures of the pharmaceutical
complex;
- public-private partnership in the framework of the functioning of the
pharmaceutical complex based on the coordination and interaction of government
authorities, organizations of science, education and business, professional associations
and unions, with the aim of accelerating the transition of the pharmaceutical industry
to a new high-tech level.
The creation of pharmaceutical clusters should take place, first of all, within
the framework of the cluster policy that is currently actively developing, and should
reflect the long-term target for the innovative development of medical complexes as
integrated science-intensive and high-tech systems.
In general, cluster policy seems to be the most modern, convenient tool for the
implementation of not only industrial policy, but also fiscal and even credit policy.
In addition, the clustering of innovative industries of the pharmaceutical branch is
a good platform for the interaction of government and business. In terms of socio-
economic development of the country, the development of clusters has a positive
effect on employment, a positive change in its structure and brings a raising the level
of average wages.
It is important to understand that the cluster approach is essentially aimed
at solving the problems that are currently central to the economies of developing
countries and require urgent consideration. First, the implementation of the cluster
approach in managing the economy can improve the competitiveness of individual
companies and economic branches. Secondly, the cluster approach is characterized
by increased attention of the authorities to the characteristics of local markets and to
the level of separately functioning companies, which allows using local resources and
developing targeted programs of objective state support. Thirdly, the implementation
of the cluster approach always implies the development of the innovative potential
of the real sector of the economy, first of all, at the expense of small and medium-
sized businesses.
Thus, the most important element of the pharmaceutical cluster is the
production sector, whose task is to create new generation drugs on the basis of
biotechnological methods of obtaining medicinal raw materials and on the basis of
production of Nano-technological medicines or Nano-medical products.
The state sector of the pharmaceutical and medical industry plays a special role
in the structure of the pharmaceutical cluster. Considering the need for innovative
development of the pharmaceutical and medical industry, the public sector of the
pharmaceutical cluster should include a network of high-tech clinics and diagnostic
centers, as well as medical and prophylactic institutions, ensuring the implementation
of the principle of individual treatment and personification in the production of
medicines.
The development of pharmaceutical clusters should be a mechanism
for implementing social and innovation policies for the development of the
pharmaceutical industry, medicine and healthcare in general. Among the most
important financial methods of state regulation are: direct financing of R&D and of
innovative projects from budget funds; the infusion of finances into “sowing” funds,
so that in the future these companies could pick up the venture, followed by the
domestic pharmaceutical companies; сofinancing mechanisms with private business
(public-private partnership) [9, pp. 48-57].
Simplification and acceleration of administrative procedures are of great
importance: granting of special tax regimes and privileges for participants, registration
of innovations, licensing, certification, etc. When creating a pharmaceutical cluster
a special role should be given to the protection of intellectual property rights of all
its participants, including through the development of the state patent and licensing
system.
3. Conclusion
In conclusion, we believe that the revitalization of pharmaceutical innovations
and technologies within the pharmaceutical cluster will be a powerful impulse to
the development of regional economies, the pharmaceutical and medical industries.
Thus, it is one of the main consumers of products in many sectors of the economy:
agriculture, instrument making, chemical industry, biotechnology industry,
nanotechnology, genetic engineering, etc. It can rightly be considered that the
formation of pharmaceutical clusters can become a real mechanism for overcoming
organizational and financial barriers through the implementation of innovative
projects in the development and production of high-tech pharmaceuticals and an
effective mechanism for their implementation in practical healthcare.
References
1. Bresnahan T., Gambardella A., Saxenian A. ‘Old Economy’ Inputs for
‘New Economy’ Outcomes: Cluster Formation in the New Silicon Valleys. In Jornal:
Industrial and Corporate Change, Volume 10, Issue 4, 1 December 2001.
2. Cooke P. Regional Innovation Systems, Clusters and the Knowledge
Economy. In Jornal: Industrial and Corporate Change, Volume 10, Issue 4, 2001.
3. Feldman M. P., Francis J., Bercovitz J. Creating a Cluster While Building
a Firm: Entrepreneurs and the Formation of Industrial Clusters. In Jornal: Regional
Studies, Vol. 39.1, February 2005.
4. Kaiser R. Multi-level Science Policy and Regional Innovation: The Case of
the Munich Cluster for Pharmaceutical Biotechnology. In Jornal: European Planning
Studies, Vol. 11, No. 7, October 2003.
5. Sandu I. S., Ryzhenkova N. E., Veselovsky M. Y., Solovyov A. Y. Economic
aspects of innovation-oriented market economy formation. In: Life Science Journal,
No 11(12)/2014.
6. Tether B., Storey D. Smaller firms and Europe’s high technology sectors:
a framework for analysis and some statistics evidence. In Jornal: Research Policy,
No. 26/1998.
7. www.gtai.de/GTAI/Content/EN/Invest/_SharedDocs/Downloads/GTAI/Industry-
overviews/industry-overview-medical-technology-en.pdf?v=5.
8. Тарасенко В. Стратегии развития территориальных кластеров. In
Jornal: Экономические стратегии, No 11/2011.
Шелюбская Н. Косвенные методы государственного стимулирования
инноваций: опыт Западной Европы. In Jornal: Проблемы теории и практики
управления, No 3/2001.
THE FORMATION AND EXPANSION

OF THE TRANSNATIONAL
CORPORATIONS THROUGH
INVESTMENTS
FORMAREA ȘI EXPANSIUNEA
CORPORAŢIILOR
TRANSNAŢIONALE PRIN INVESTIŢII
Alexandru SARCO 1
Abstract
This article argues that effective method of expansion of TNCs

in the world economy are foreign investments. The investments of
transnational corporations play a major role in connecting a number
of national economies and creating an integrated international
industrial system. Complex consideration of the determinants of the
international capital movement allows to define specific features of
the international capital movement at the present stage of economic
relations development.
Key words: globalization, internationalization, Investments,

transnational corporations, market size, financial freedom.
1. Introduction
Globalization, based on the growing interdependence of national economies
and their integration, is becoming a factor in the development of the world economy
in modern conditions. Today we have to state that the process of globalization has
affected all spheres of human life, from politics and economics, and ending with
1
SARCO Alexandru, PhD student, National Institute for Economic Research of Moldova,
[email protected]
culture. However, it is most vividly manifested in economic relations, exerting a
huge influence on the development of individual countries and the world economy
as a whole. Today, the most powerful TNCs take an active part in the innovative
development of the national economy. The internationalization of TNC innovation
is also taking place in the field of investment. Consequently, foreign investment is
an effective method of expanding TNCs in the world economy. Peculiarities of the
international movement of capital change with the development of internationalization
of economic relations.
2. The impact of TNC on stabilizing the financial status

in the economies of developing countries by injecting foreign
investments
One of the most obvious manifestations of the globalization process is the
development of various forms of international business. One of these forms is joint
entrepreneurship, the functioning of which is based on the formation of integration
systems and the development of integration processes. Criteria for the attribution of
business structure to this form of international business is: implementation of joint
business activities, including joint ownership, joint management of the property,
production of a joint product, business activity and formation of a unified strategy
for its implementation, profit from realization and costs which is distributed on a
contractual basis.
Another form is considered realization of business activity abroad, implying
realization of separate production or trade operations in the foreign country on
the basis of formation of contractual relations with the entrepreneurial structures-
residents.
Foreign business is activity of foreign business structure in a certain sphere of
economy or business area in a foreign country, development of which is carried out
at the expense of partnership relations over independent kinds of activity.
Global business, another form, is the participation of business-structures of
different countries in realization of long-term, large-scale project, which requires
considerable expenses and, consequently, attraction of foreign investors and
partners that, on the one hand, complicates the procedure for its implementation,
and on the other, it allows to combine the efforts of residents and non-residents in its
implementation.
And the last form, transnational business in the form of transnational
corporations, transnational banks, transnational and financial-industrial groups, etc.
In this way, transnational corporations are a crucial element in the development
of the world economy and international economic relations. They have received
much attention in recent decades. Today there is not a single significant process in
the world economy that would take place without the participation of TNCS. They
form the foundation of the world economy, participate in the economic and political
processes of the countries [5, p. 55–70].
Transnational corporations are treated differently by different authors. Such
definitions as “multinational firms” and “multinational corporations” are found in
the scientific and publicist literature and are considered synonymous [3, p. 451–71].
In this case, the most common term can be considered “transnational
corporations” [4]. In most cases, the term “transnational corporations” is understood
by companies that own (or control their activities) production complexes or service
centers located outside the country in which this corporations are registered [1, p.
601–615].
As a rule, TNCs form an extensive network of branches and offices in different
countries, which allows them to acquire a dominant position in the production
and sale of a product or service. The exchange of activities between branches is
realized at centrally established transfer prices, the size of which is determined by
the central management headquarters of TNCs. Implementation of transfer schemes
of payments allows to allocate capital within the framework of TNCs and to use
funds of subsidiaries from other countries in case of necessity of conducting price
competitive struggle, first of all with national monopolies.
Based on the studied literature, we can identify TNCs as enterprises that are
controlled and located outside the country where the parent company is Based. They
play a leading role in a number of industries. Thanks to this, TNCs have transformed
the world economy into international production, ensured the development of
scientific progress in all its directions::
- technical level and product quality;
- production efficiency;
- improving the forms of management and enterprise management.
They operate through their subsidiaries and branches in dozens of countries of
the world on a single scientific-industrial and financial strategy, which is formed in
the operational department of the corporation.
In Today’s global world, TNCs occupy key economic positions, allowing them
to have a significant impact on the social and political processes in most states. It is
the intensification of the processes of globalization and the integration of financial
markets, manifested in the emergence of transnational financial conglomerates and
global financial flows, has led to the fact that TNCs have become a significant factor
in economic and political relations. In fact, TNCs are becoming an independent center
of power, influencing both national governments and the global economy as a whole.
In fact, transnational corporations, which are national firms with foreign assets,
whose production and trading activities extend beyond the borders of the country
where their headquarters are located. As a rule, in the United States corporation is
called a joint-stock company. And since many modern TNCs have occurred due to
the international expansion of American companies, this term has entered into their
name.
TNCs are classified and determined according to a number of criteria:
- sufficiently large size of the company, allowing to use all the capabilities of
the company for effective international activities;
- monopoly on the market;
- international production structure;
- the orientation of financial transactions on an international basis;
- centralization and strict control of all links of the production chain;
- single global strategy [2].
In the works of Western researchers, there is an opinion that attraction of
foreign TNCs into the economy of the country can lead to an increase in its openness
and competitiveness in the world market. Investments of transnational corporations
play a major role in connecting a number of national economies and creating an
integrated international industrial system. [7, p. 190-207].
At the present stage, there is a movement of mainly corporate-global capital,
in which both developed and developing countries take an active part. The reason
is a circumstance that serves as a basis and causes the emergence of another
phenomenon. Since the bulk of foreign direct investment is now represented by
transnational corporations whose investment decisions determine the development
of global production systems, there is a reason to believe that the main reason for the
international movement of capital is the desire of economic agents to gain additional
profits or increase it.
It is necessary to note that this reason is characteristic for all forms of the
international movement of capital-direct investments, portfolio investments,
crediting. An important indicator of the average rate of return of investments in the
economy of the state, leading to the movement between countries, is the interest
rate. However, as a world leader in attracting foreign direct investment, the United
States has relatively low real interest rates. Therefore, when investing abroad in the
form of direct investment for transnational corporations, it is not the profitability of
a particular foreign project that is decisive, but the increase in the profitability of the
corporation as a whole in the long run. Thus, the plurality of the causes of international
capital movements developed within the framework of trans-nationalization theory
at the micro level the so-called defensive investment, the desire to learn new markets,
investing in countries that have more cheap production factors to reduce costs, - can
be considered as the goal of entering the foreign market [6, p. 169-189].
The global cause for unifying these goals of international capital movements
is the desire of transnational corporations to increase profitability and profitability
in the long term. However, this reason does not guarantee automatic decision of the
corporation to invest abroad. This requires the existence of additional conditions
that create the necessary environment for the existence and development of
international capital movements. In this case, the cause gives rise to international
capital movement, but without the presence of conditions, capital movement is not
implemented in practice.
Thus, we can conclude that the conditions of the international capital
movement are a set of mandatory circumstances, prerequisites that determine the
implementation of cross-border capital movements.
Government policy is also an important condition influencing the decision
to invest abroad, both in the home country of capital and in the recipient country.
Government policies can promote and increase the profitability of corporate activities,
and reduce it or prevent capital movements altogether.
Based on the studied literature, we find that two factors were the most
influential in attracting foreign capital to developed countries:
- Market Size – a parameter of global competitiveness index;
- Financial Freedom - parameter of economic freedom index, at the prevalent
influence of the first.
Market size affects the performance of firms because large markets allow
companies to use economies of scale. At present, international markets have become,
to some extent, a substitute for domestic markets and an important source of many
resources.
Financial freedom includes an assessment of the efficiency of the banking
system, the independence of the financial sector from state control and intervention,
and the degree of the financial market development. The significance of this factor
is associated with a significant share of completed cross-border mergers and
acquisitions in the total volume of foreign direct investment - in some years the costs
of mergers and acquisitions in developed countries have more than twice surpassed
the value of realized greenfield projects.
As for Moldova, in the context of this study, we can conclude that the
transition of the R.M. to an innovative type of development, the convergence of
technological level of Moldovan enterprises and the economy of the state as a whole
with foreign corporations and countries is not possible without the creation of an
effective investment policy. It is necessary to form a powerful apparatus of financial,
technological, organizational and information support of the investment process,
effective use of internal funds, as well as the elimination of contradictions between
anti-crisis measures and the economic development strategy of the Republic of
Moldova.
3. Conclusion
If we consider the trend described above, it can be concluded that the changes
that have been seen in the international process of training and expansion of TNCs
suggest that this process is an indispensable component of economic growth. At the
international level, TNCs formed mainly by large private companies in developed
countries, are now complemented and enriched, including through dynamic growth
of new corporations in developing countries. They are often smaller than the world’s
leading corporations, but with similar aspirations at international level, which could
cause essential changes in the intensification of international affairs.
Summing up the study, it can be concluded that a comprehensive review of
the determinants of international capital movements allows defining the specific
features of the international capital movement at the present stage of development
of economic relations. Since the list of factors of international capital movements
for developed and developing countries is significantly different and includes the
factors of “financial freedom”, “freedom of trade”, there is reason to believe that the
globalization of economic relations, which presupposes the uniformity of economic
standards, is currently not sufficiently developed in the sphere of international capital
movement and represents the highest stage of internationalization of the economic
relations.
References:
1. Calliess G.P. Transnational Corporations Revisited. In: Indiana Journal of
Global Legal Studies, 2(18)/2011.
2. Dunning J. H., Lundan S. M. Multinational Enterprises and the Global
Economy, second edition, USA, Ed.: Edward Elgar Publishing, 2008, 920 p.
3. Helpman E., A simple theory of international trade with multinational
corporations. In: Journal of Political Economy, 92 (3)/1984.
4. Ietto-Gillies G., Transnational Corporations and International Production.
Trends, Theories, Effects, 2nd edition, Cheltenham, UK and Northampton, MA,
USA: Edward Elgar, 2012, 288p.
5. Jaworek M., Kuzel M., Transnational Corporations in the World Economy:
Formation, Development and Present Position. In: Copernican Journal of Finance &
Accounting, 4(1)/2015.
6. Markusen J., The boundaries of multinational enterprises, and the theory of
international trade. In: Journal of Economic Perspectives, nr. 9 (2), 1995.
7. Vernon R., International investment and international trade in the product
cycle. In: The Quarterly Journal of Economics, nr. 80/1966.
UNIVERS JURIDIC
IDENTIFICĂRI EPISTEMICE
RECURENTE CONSTITUȚIONALE
EPISTEMICAL RECURRENT
IDENTIFICATIONS CONSTITUTIONAL
Prof.univ.dr. Constanţa CĂLINOIU1
Abstract
Our work addresses an area of recurrent epistemic identifications

necessary for constitution and constitutionalism as postmodern forms of
evolution of societies structured in an international context. As we know, the
constitutional consciousness of society is objectively determined to derive
and generate legal doctrines from ancient times to the present, the ideas of
classics in the field of legal regulator of society (passim). The axiological and
praxiological prerequisites of a constitution writing reside in the profile of
society, state, law, politics and morality. The current trend is that the practice
of judicial review of legislation should be dropped in constitutional bills of
rights and political decisions left to people and elected and accountable
representatives.
Keywords: constitution; constitutionalism; recurrent

epistemic identifications; axiological and praxiological prerequisites:
synchronic and diachronic methods: critics of judicial review;
1. Introducere

Lucrarea noastră vizează identificări recurente epistemice necesare
unei constituţii şi constituţionalismului ca forme postmoderne de evoluţie a
societăţilor structurate în context internaţional. Reconfigurarea unui cadru
epistemologic constituţional este necesară continuu, luând în consideraţie
1
Prof.univ.dr. Constanţa Călinoiu, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative, Universitatea Creş-
tină „Dimitrie Cantemir”.
UNIVERS JURIDIC
premisele istoriografice, de la lumea antică la globalizarea actuală, cu
trăsăturile locale înrădăcinate în societatea contemporană, precum şi
premisele de compatibilitate regională, europeană şi internaţională.
În acest sens, operăm cu conceptul de constituţionalism, asumat
de o societate, precum şi cu conceptul de constituţie, generat de fluxurile
constituţionale pentru societăţile actuale. După cum am subliniat şi în
alte circumstanţe academice, în viziunea noastră, identificarea epistemică
constituţională este combinatorie – între constituţie şi specificul societăţii
– şi merge în trei direcţii de acţiune: investigaţie diacronică şi sincronică;
accepţiunea de constituţionalism; scrierea constituţiei. Pe de altă parte,
constituţionalismul este ideea-pivot asociată teoriilor politice şi conceptului
de regula iuris pe care guvernele pot şi ar putea să o limiteze legal prin
puterile sale şi a căror autoritate depinde de executarea acestor limite.
Dar constituţionalismul există şi în lipsa unei constituţii, mai ales, în
societăţile cu tradiţii multiseculare de principii politico-juridice care se
bazează pe realităţi istorice naţionale. Stilul constituţiei este influenţat de
tradiţiile constituţionale, înregistrate în fiecare ţară, de cultura juridică şi
constituţională a acesteia. Constituţia şi constituţionalismul devin probleme
recurente pentru societăţile actuale, deoarece traversăm o perioadă de criză
a valorilor democraţiei. Parcursul legislativ sinuos pentru edificarea unui
regim democratic, pierderea valorilor de înţelegere expresivă şi dialogică
a cercetărilor ştiinţifice în problematica respectivă invită la explorări ale
itinerarului constituţional internaţional şi autohton. Desigur, explorarea
diacronică şi sincronică a constituţionalismului presupune două metode
clasice de analiză: analiza diacronică istoriografică şi analiza comparativă –
ambele sunt necesare edificării corpului axiologic şi praxiologic al constituţiei
unei naţiuni.

2. Metoda diacronică istoriografică
Conceptul de drept natural a apărut pe măsură ce dreptul roman,
care reglementa relațiile comerciale ale cetățenilor romani, nu s-a mai putut
impune, mai ales, ca o consecință a extinderii Romei, astfel că juriștii au
fost constrânși să elaboreze un sistem de reguli simple, acceptate de toți
și cu același înțeles, numit ius gentium. Ius naturale, încorporate în ius
gentium, s-au întrepătruns cu ceea ce s-au numit „principii absolute pentru
toți oamenii” – acest termen fiind echivalentul latin al celui filosofic grecesc,
utilizat de stoici pentru o asemenea lege2.
Cicero a identificat legea naturală cu rațiunea, în acord cu învățăturile
2
Schneewind, J.B. (2003). Inventarea autonomiei. O istorie a filosofiei morale moderne, Iași: Ed. Po-
lirom, p.43.
UNIVERS JURIDIC
stoicilor, prin aceea că omul comunică cu divinitatea, ceea ce a contribuit
și a sporit universalitatea acestor principii. Din această perspectivă, Cicero
definește și virtuțile, ca fiind „ceea ce este demn prin natura sa să fie prețuit
în sine, fără a ține seama deloc de utilitate, răsplată, avantaj”, în lumea unui
„așa se cuvine” universal valabil3.
Ierarhia științelor demonstrează că realitățile naturale, în special, cele
sociale, permit o prelucrare esențială spre a da naștere eticului, și anume,
mai întâi moralului și apoi juridicului. „Justiția, ca și obiectele științelor
despre natură, izvorăște din activitatea însăși a cunoașterii obiective4”.
Doctrina kantiană a dreptului face parte din școala dreptului natural,
care a cunoscut o evoluție și o influență pertinentă, fapt care a dus la
schimbarea conținutului său, ca o reacție la curentele pozitiviste, de la
concepția metafizică la una antropologică și mai puțin speculativă. Între
dreptul natural și filosofia dreptului există, în mod incontestabil, o legătură
organică. Leo Strauss afirmă că: „Acolo unde nu există filosofie, dreptul
natural este necunoscut5”.
Expresia filosofia dreptului s-a impus mai târziu, odată cu idealismul
german de la începutul sec. al XIX-lea și cu Principiile de filosofia dreptului,
publicate de Hegel în 1821. Motivul pentru care această expresie nu a fost
utilizată ca atare până la Hegel se explică prin aceea că reflecțiile filosofice
referitoare la drept au fost incluse, în antichitate, în filosofia morală, iar în
epoca medievală, în teologie6.
Ca urmare, putem rezuma că aspectele esenţei şi ale istoriei
constituţiilor şi constituţionalismului implică mai multe direcţii
de investigaţie societală: evoluţia istorică (premise istorice şi politice
din Antichitate şi până în prezent); terminologie şi concepte (definiţie,
interpretare, expresie), elaborare, realizare şi modificare, clasificare (forme,
sensuri materiale şi formale); conţinut (definiţie, funcţie, structură, limbaj,
stil); constituţionalismul în societatea contemporană (noţiune, origini);
istoriografia constituţionalismului autohton, impactul constituţiei asupra
relaţiilor multidimensionate din cadrul societăţii contemporane (noţiune
şi elemente constitutive ale societăţii contemporane, bazele constituţionale
ale sistemelor economice, sociale, politice, ale creaţiei ştiinţifice şi artistice),
supremaţia constituţiei în condiţiile constituţionalismului contemporan
(forme, sensuri materiale ş informale, adaptivitate).
Premisele axiologice şi praxiologice ale scrierii constituţiei rezidă
din profilul societăţii, al statului, al dreptului, al politicii şi al moralei.
Societatea umană este înţeleasă ca un complex de oameni, de
3
Cicero, (1983). Despre supremul bine și supremul rău. București, Ed. Științifică, , p.51.
4
Ibidem, p.58.
5
Strauss. L (1986). Droit naturel et histoire. Paris: Flammarion. p.83.
6
Gh. Mihai (2000), Introducere în teoria dreptului. Timișoara: Ed. Timpolis, p.11.
UNIVERS JURIDIC
grupuri, de clase, de realităţi economice şi politice. Societatea umană este
organizată şi influenţată de o serie de factori economici, ideologici şi istorici.
Reprezentarea continuă a societăţii este statul, care este văzut pe
două niveluri de analiză: primul nivel presupune teritoriul, populaţia şi
suveranitatea; al doilea nivel presupune forma organizată a puterii populaţiei
- un ansamblu sistematic de organe de stat sau autorităţi. Statul are o serie
de funcţii examinale, de regulă, sub diverse ipostaze: funcţia legislativă,
executivă, judecătorească; funcţii interne, externe; funcţii economice,
sociale, culturale; funcţii represive. De asemenea, statul poate fi şi persoana
juridică în raporturile juridice la care participă, nemijlocit, în nume propriu,
ca subiect de drepturi (raporturile de drept penal).
Statul creează dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia
şi acţiunile statului. Creând dreptul, statul a impus o serie de reguli de
conduită, norme obligatorii pentru toţi membrii societăţii. Dreptul poate fi
obiectiv, public, privat, subiectiv, pozitiv, natural.
În acest context, conceptul de politică are o pondere crescândă.
Structurile constituţionale moderne sunt concepute cu variabile politice.
De aceea, în sensul acesta, politica este o formă de activitate socială care se
extinde asupra relaţiilor dintre clase şi categorii sociale, naţiuni şi grupuri de
interese în dinamica ontologică a puterii.
De asemenea, morala este o formă a conştiintei sociale care fixează
în principii, în reguli sau în norme, solicitările de comportament legate de
raporturile dintre indivizi, pe de o parte şi societate, pe de altă parte.
Izvoarele formale ale dreptului constituţional sunt forme de
exprimare a normelor juridice care sunt determinate de modul de editare sau
de sancţionare a acestora de către stat. Criteriile de clasificare ale izvoarelor
formale: după autoritatea publică emitentă şi după conţinutul normativ al
actului. Izvoarele formale clasice sunt:
- Cutuma sau obiceiul constituie un izvor de drept formal în unele
sisteme constituţionale;
- Constituţiile şi legile de modificare ale constituţiei, în contextul în
care constituţia este izvor principal;
- Legea ca act juridic al parlamentului: legile ordinare sunt izvoare de
drept constituţional cu condiţia să reglementeze relaţiile sociale fundamentale
care apar în procesul instaurării, al menţinerii şi al exercitării puterii (de
exemplu, legile electorale);
- Regulamentele parlamentului: reglementează relaţiile sociale care
apar în procesul instaurării, al menţinerii şi al exercitării puterii în stat;
- Ordonanţele guvernului: pot fi izvoare ale dreptului constituţional
dacă indeplinesc condiţia de a reglementa relaţiile sociale fundamentale
privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii în stat;
UNIVERS JURIDIC
- Tratatele internaţionale trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
să fie licite, să fie aplicabile direct, să fie ratificate conform dispoziţiilor
constituţionale; să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice dreptului
constituţional.
Constituţia României a fost elaborată de o putere constituantă, alcătuită
democratic, prin alegeri generale, vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat. Aceasta a fost supusă referendului naţional şi deschide perspectiva
revizuirii Constituţiei, în condiţiile în care normele pe care le conţin acestea
sunt insuficient corespunzătoare noilor realităţi economice, sociale, politice.
Acestea dobândesc un caracter adaptiv şi dinamic, fără a anula caracterul
istoric de stabilitate.
Premisele specifice şi democratice ale scrierii Constituţiei României ne
situează în contextul european dinamic şi oferă perspective de ajustare şi de
nuanţare în viitor, în echilibrarea raporturilor necesare dintre particular /
versus general, implicit / versus explicit, drept individual / drept colectiv.
Conştiinţa constituţională societală generează (dar şi derivă din)

doctrine juridice, din idei ale clasicilor în domeniu din cele mai vechi timpuri
şi până în prezent (passim). Un loc aparte, în acest sens, revine şi gândirii
juridice româneşti, în mod special, celei expuse de cronicari şi de autori
din secolele XVIII–XIX: elemente istorice şi contemporane ale legislaţiei
şi bazele constituţionale ale statului. Analiza succintă a evoluţiei scrierii de
constituţie a României de la Unirea Principatelor, din 24 ianuarie 1859, până
la Revoluţia Română, 16-22 decembrie 1989, conţine în cinci perioade:
(a) Fundamentarea instituţiilor constituţionale, precedată de lucrările
Adunărilor ad-hoc, generate de Unirea Principatelor din 24 ianuarie
1859, care construiesc conştiinţa constituţională şi continuă cu scrierea
Constituţiunii din 1 iulie 1866.
(b) Continuitatea constituţională se derulează între prima constituţie
scrisă în 1 iulie 1866 până la lovitura de stat a lui Carol al II-lea de la 20
februarie 1938. Această perioadă istorică include marile realizări politice
– independenţa naţională de la 10 mai 1877 şi întregirea neamului de la 1
decembrie 1918 – şi cu atingerea maximei dezvoltări economice, sociale şi
culturale a ţării.
(c) Schimbări politice structurale: lovitura de stat a lui Carol al II-lea
de la 20 februarie 1938 şi lovitura de stat din 30 decembrie 1947;
(d) Perioada comunistă caracterizată prin infirmarea normelor
constituţionale ale drepturilor omului;
(e) De la 22 decembrie 1989 a început o nouă perioadă a istoriei
constituţionale a României, ale cărei trăsături pot fi apreciate prin prisma
congruenţei cu regulile statului de drept.
UNIVERS JURIDIC
3. Metoda sincronică comparativă

Menţionăm că utilizarea metodei sincronice comparative în analiza
diferitelor componente ale constituţiilor din mai multe ţări ne permite să
scoatem în evidenţă o diversitate de abordări ale constituţionalismului care
deschide o percepere mai profundă a nivelului atins în această privinţă
în societatea românească, plasând-o în contextul evoluţiei universale în
diferite epoci istorice. În consecinţă, dezvoltarea constituţionalismului este
expusă începând cu constituirea statului medieval şi terminând cu posibilele
transformări în contextul epocii globalizării. Pentru doctrina juridică, sunt
interesante şi trăsăturile constituţionalismului socialist care tinde să-şi
subordoneze societatea şi individul, să manipuleze opinia publică.
O problemă ştiinţifică actuală este cea a corelaţiei dintre tradiţiile
constituţionale autohtone şi normele juridice preluate de la alte state. În acest
context, ar fi necesară o cercetare specială privind metodele prin care se
produce transferul în cauză. Din acest punct de vedere, un exemplu
concludent este Constituţia României din 1866, care a îmbinat tradiţiile
istoriei locale cu normele juridice preluate din Constituţia belgiană. Aceasta
prezintă interes şi datorită faptului că stipulaţiile ei s-au extins până în 1878.
Un studiu de caz interesant este Constituţia din 1923 care a avut jurisdicţie şi
asupra Basarabiei până la adaptarea unei noi legi supreme din 1938.
Studierea problemei examinate implică situarea nivelurilor de analiză
în contextul evoluţiei universale din diferite epoci istorice.
Jeremy Waldron7 consideră că teoria politică trebuie să fie
asociată constituţionalismului care este văzută în termeni de reflecţie
asumată şi aprobată. În acest context, constituţia se referă la doctrina
constituţională – constituţionalism existenţial specific şi original sau aşa-
zisul constituţionalism comparativ. De aici, rezidă şi punctele slabe ale
unor constituţii din societatea contemporană, preeminenţa uneia sau
alteia dintre laturile axiologice sau praxiologice de expresie ale
unei constituţii, în contextul unei insuficiente investigaţii diacronice şi
sincronice.
Autorul menţionat mai sus identifică şi alte tipuri de provocări:
particular / versus general, implicit / versus explicit, drept individual
/ versus drept colectiv. Premisele de la care porneşte autorul sunt legate de
posibilitatea de a asigura un echilibru între principiile constituţiei particulare
7
Waldron, Jeremy, (2010), Constitutionalism: A Skeptical View, Georgetown University Law Center,
Scholarship @ Georgetown Law, New York University School of Law, [email protected], http://
scholarship.law.georgetown.edu/hartlecture/4.

UNIVERS JURIDIC
şi viziunea generală a constituţiei. Constituţionalismul este ceea ce este
important pentru guvern să organizeze şi să creeze un cadru normativ şi de
constrângere printr-un set de reguli constituţionale. Este ştiut că, în lumea
contemporană, avem diferite reguli în forme diferite politice şi ideologice.
De asemenea, adăugăm contradicţia dintre procesul de scriere a constituţiei
şi cutumele sau concentrarea tuturor sau a cea mai mare parte a normelor
constituţionale într-un singur document canonic constituţional.
Waldron şi alţi critici democratici consideră că ar trebui să se renunțe
la practica de control jurisdicțional al legislației în facturile constituționale
ale drepturilor și să se lase deciziile politice oamenilor și reprezentanților
aleși și responsabili. Dar oricare ar fi soluția preferată, toţi criticii de
constituționalism par să fie de acord că se pot face progrese numai în cazul
în care miturile din jurul protectiei constituționale – forța de constrângere
a înțelegerii inițiale, intenția, istoria, disciplina de drept comun și altele –
sunt toate expuse și, ca atare, adevăratele forțe politice din activitatea de
practică constituțională sunt recunoscute și tratate în mod deschis. Dacă
ideea constituționalismului poate supraviețui lecțiilor de scrutin elctoral
critic rămâne o întrebare deschisă.
Concluzii
Desigur, investigaţia aprofundată, diacronică şi sincronică, a
constituţionalismului şi a scrierii de constituţie ar trebui să ne orienteze spre
dreptul omului la fericire, aşa cum menţiona Benjamin Franklin: „Constituţia
doar dă oamenilor dreptul la fericire. Trebuie însă să o găseşti singur”8.
Pe de altă parte, aplicarea ideii de justiție are un caracter de adevăr
obiectiv, având, în această privință, aceeași valoare ca și cunoștințele despre
natură. Fiecare cunoștință apare ca o simplă elaborare desprinsă sistematic
dintr-o cunoștință originară care reprezintă concretul însuși. Obiectul
cunoașterii juridice este identificarea succesivă de episteme constituţionale
şi este în aceeași situație cu obiectele științelor despre natură „în măsura în
care reușim să ne îndreptăm în mod real spre adevăr, cunoștințele noastre
despre justiție au aceeași obiectivitate ca și cele despre natură9”.
Acest deziderat admite aprioric un cadru epistemologic bazat pe
recurenţa constituţionalismului şi a constituţiei în societăţile contemporane.
8
Apud Guceac, Ion, (2013), Constituţia la răscruce milenii, Chişinău, Î.S. Tipografia Centrală.
9
Djuvara, M (1942) Contribuție la teoria cunoașterii juridice / Spiritul filosofiei kantiene și cunoașterea
juridică, Analele Facultății de Drept, București, 4, nr.1-2, 1942, p.67.
UNIVERS JURIDIC
Bibliografie
1. Cicero, (1983). Despre supremul bine și supremul rău. București:
Ed. Științifică.
2. Djuvara, M. (1942), Contribuție la teoria cunoașterii juridice /
Spiritul filosofiei kantiene și cunoașterea juridică, Analele Facultății de
Drept, București, 4, nr.1-2.
3. Guceac, Ion, (2013), Constituţia la răscruce milenii, Chişinău, Î.S.
Tipografia Centrală.
4. Mihai, Gh, (2000). Introducere în teoria dreptului. Timișoara: Ed.
Timpolis.
5. Schneewind, J.B. (2003). Inventarea autonomiei. O istorie a
filosofiei morale modern. Iași: Ed. Polirom.
6. Strauss, L. (1986). Droit naturel et histoire. Paris: Flammarion.
7. Waldron, Jeremy, (2010). Constitutionalism: A Skeptical View,
Georgetown University Law Center, Scholarship @ Georgetown Law, New
York University School of Law, [email protected], http://scholarship.
law.georgetown.edu/hartlecture/4.
UNIVERS JURIDIC
RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI

ÎN PROCESUL PENAL. CONSIDERAȚII
PRIVIND EXPERTIZA JUDICIARĂ
ÎN MATERIE PENALĂ ÎN LUMINA
EXIGENȚELOR CEDO
RESPECT OF HUMAN RIGHTS IN THE

CRIMINAL PROCESS. CONSIDERATIONS
ON JUDICIAL EXPERTISE IN CRIMINAL
MATTER IN THE LIGHT OF EXEMPTIONS
OF THE ECHR
Drd. Alexandru PEICEA1
Rezumat
Expertiza reprezintă în dreptul procesual penal un procedeu

probatoriu deosebit de important. Organele judiciare sunt obligate, atunci
cînd consideră necesar, să apeleze la concursul unor specialiști pentru
lămurirea unor aspecte ale cauzei în scopul respectării atât a principiului
aflării adevărului cât și a principiului dreptului la un proces echitabil.
Codul de Procedură Penală care a intrat în vigoare în anul 2014 respecta,
de principiu, exigențele CEDO în ceea ce privește administrarea probei
cu expertiza însă, prin adoptarea O.U.G. 18/2016 au fost introduse în
actul normativ menționat anterior dispoziții care încalcă în mod flagrant
principiile consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prezenta lucrare își propune să trateze dispozițiile existente la ora
actuală în Codul de Procedură și să arate în ce măsură aceste dispoziții
respectă exigențele cerute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cuvinte-cheie: expertiză; proces penal; drept la un proces echitabil; CEDO;

Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza, București, [email protected]
1
UNIVERS JURIDIC
Abstract
Expertise represents a particularly important probative process in

criminal law. The judiciary is obliged, when it deems it necessary, to appeal
to experts to clarify certain aspects of the case in order to observe both the
principle of the truth and the principle of the right to a fair process. The Code
of Criminal Procedure, which came into force in 2014, complies, in principle,
with the ECHR’s requirements regarding the administration of evidence with
expertise, however, by adopting O.U.G. 18/2016 have been introduced in the
above-mentioned normative act provisions that flagrantly violate the principles
enshrined in the European Convention on Human Rights.
This paper aims to address the existing provisions in the Code of
Procedure and to show to what extent these provisions respect the requirements
of the European Convention on Human Rights.
Keywords: expertise; criminal process; right to a fair process; ECHR;
Dispoziții din codul de procedură penală referitoare la ex-

pertiză care încalcă prevederile Convenției Europene a Drep-
turilor Omului
Î n scopul elucidării aspectelor pentru care este necesară opinia unui specia-
list, în sistemele juridice europene judecătorul are, în general, posibilitatea
de a recurge la serviciile unui expert a cărui sarcină este aceea de a-l lămuri asupra
chestiunilor tehnice sau de altă natură care sunt indispensabile soluţionării litigiu-
lui. Drept consecinţă, expertul, atât în cadrul unui proces civil, cât şi în cadrul unui
proces penal, îşi asumă un rol eterogen, similar celui de auxiliar al justiţiei, dar care
îi conferă totodată o poziţie importantă, aproape predominantă, în ceea ce priveşte
organizarea elementelor pe care judecătorul îşi va întemeia hotărârea şi, prin urmare,
în ceea ce priveşte aflarea adevărului.
Desfăşurarea activităţii sale trebuie să se conformeze principiilor generale
care fundamentează orice procedură judiciară care se doreşte a fi în conformitate atât
cu regulile unui stat de drept, cât şi cu dispoziţiile aplicabile ale Convenţiei europe-
ne a drepturilor omului (Convenţia). Nu trebuie pierdut din vedere faptul că orice
procedură prin care este determinată întinderea drepturilor civile sau care îl pune pe
judecător în situaţia de a se pronunţa asupra unei învinuiri în materie penală trebuie
să satisfacă condiţiile impuse de Curte în materia dreptului la un proces echitabil
(articolul 6 din Convenţie). Potrivit acestui articol:
UNIVERS JURIDIC
1. „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi

într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială,
instituită de lege, care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie
penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public,
dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată
a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori
al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor
sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată
absolut necesară de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea
ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce
vinovăţia sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi
în mod amănunţit, despre natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu
dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod
gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi sa obţină citarea şi
audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte
limba folosită la audiere.”.
De principiu, în ceea ce privește efectuarea unei expertize judiciare în materie

penală, Codul de Procedură Penală al României conține prevederi care nu intră
în conflict cu principiul dreptului la un proces echitabil. Însă, din punctul meu de
vedere, există prevederi în Codul de Procedură Penală care aduc atingere gravă
acestui principiu promovat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În primul rând, consider că unul dintre articolele din Codul de Procedură
Penală referitor la expertiză care încalcă principiul dreptului la un proces echitabil
promovat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului este articolul 172 alin.
(12). Potrivit acestui text de lege, „După finalizarea raportului de constatare, când
organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile
raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune efectuarea unei expertize”.
Per a contrario, în situația în care procurorul sau instanța de judecată consideră
că nu este necesară administrarea probei cu expertiza după ce a fost efectuat un raport
de constatare, hotărârea de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului
penal se poate întemeia și pe acest raport.
Potrivit Codului de Procedură Penală în vigoare, raportul de constatare poate
UNIVERS JURIDIC
fi întocmit de către un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare
sau din afara acestora2.
Este evident că, în situația în care raportul de constatare este întocmit de o
persoană care își desfășoară activitatea în cadrul organului judiciar, acesta nu este
nici independent, nici imparțial. Este de reținut faptul că, potrivit jurisprudenței
Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a stabili dacă un organ judiciar poate fi
considerat independent, Curtea ia în considerare criteriile următoare:
a) modul de desemnare;
b) existența unei protecții împotriva presiunilor externe;
c) întrebarea dacă există sau nu o aparență de independență3.
Având în vedere aceste criterii, este lesne de observat faptul că în eventualitatea
în care se suprimă dreptul unei persoane de a beneficia de o expertiză efectuată de o
persoană abilitată în acest sens, imparțială și căreia nu îi este afectată independența,
se încalcă în mod flagrant dreptul la un proces echitabil promovat de CEDO. În acest
scop, Curtea a statuat în jurisprudența sa că desemnarea unei persoane trebuie să fie
compatibilă cu prevederile art 6 paragraful 1 și în special cu cerințele de independență
și imparțialitate4.
În ceea ce privește garanția împotriva exercitării unor presiuni externe sau
interne, constatăm că și aceasta este încălcată prin respingerea solicitării de efectuare
a unei expertize judiciare atunci când se contestă un raport de constatare întocmit de
un specialist care își desfășoară activitatea în cadrul organului judiciar. Independența
judiciară internă presupune ca cel desemnat să efectueze un anumit act într-o cauză
penală nu trebuie să fie supus vreunei directive sau presiuni din partea colegilor
sau titularilor de răspundere administrativă din cadrul instituției unde își desfășoară
activitatea. Lipsa de garanții suficiente privind independența organelor judiciare
poate conduce orice reclamant la ideea că îndoielile pe care le are cu privire la
independența organului judiciar pot fi considerate ca fiind obiectiv justificate5.
În ceea ce privește aparența de independență, pentru a se putea stabili dacă
o instanță este sau nu independentă astfel cum impune art. 6 paragraful 1 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aparențele pot fi importante. Pentru a se
decide că există un motiv îndreptățit de teamă că unui anumit organ judiciar îi sunt
afectate independența și imparțialitatea, punctul de vedere al celui împotriva căruia
s-a formulat o acuzație penală este necesar, însă nu suficient. Elementul suficient și
decisiv constă în a stabili dacă temerile părții interesate pot fi considerate justificate
în mod obiectiv6. Dacă în alcătuirea instanței sau în alcătuirea organului judiciar care
efectuează un anumit act intră o persoană care se află într-o relație de subordonare cu
vreuna dintre părți, inculpații pot avea în mod legitim îndoieli față de independența
2
Art. 172 alin. (10) din Codul de Procedură Penală;
3
Cauza Findlay contra Regatului Unit, paragraful 73;
4
Cauza Moyseyev contra Rusiei, paragraful 176;
5
Cauza Parlov-Tkalcic împotriva Croației, paragraful 86;
6
Cauza Incal împotriva Turciei, paragraful 71;
UNIVERS JURIDIC
acestor persoane7. Acest pasaj din jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului
vine și demonstrează ideea că rapoartele de constatare întocmite de persoanele aflate
în relații de subordonare cu organele judiciare8 prezintă cel puțin o aparență de
parțialitate și dependență față de organul judiciar față de care se subordonează. Or,
raportat la acest aspect, este evident că se încalcă dreptul de a fi anchetat sau judecat
de un organ judiciar independent și imparțial, împrejurare ce dă eficiență dreptului
la un proces echitabil.
Dreptul la un proces echitabil consacră, de asemenea, egalitatea armelor și
efectuarea unei proceduri contradictorii. Prin efectuarea unui raport de constatare de
către o persoană dependentă, subordonată unui organ judiciar se încalcă și egalitatea
de arme în sensul că cel împotriva căruia este formulată o acuzație de natură penală
nu poate contracara eventualele concluzii defavorabile ale raportului de constatare,
atât timp cât utilitatea efectuării unei expertize după întocmirea unui raport de
constatare este lăsată la latitudinea organului judiciar competent în acest sens.
Dreptul la o procedură contradictorie semnifică în principiu posibilitatea ca
părţile să cunoască şi să comenteze toate probele produse, precum şi orice observaţii
prezentate pentru a ghida decizia instanţei. El este strâns legat de principiul egalităţii
armelor şi, de altfel, Curtea a concluzionat uneori încălcarea art. 6 § 1 printr-o
examinare coroborată a celor două concepte.
Egalitatea armelor reprezintă unul dintre elementele inerente conceptului
de proces echitabil. Aceasta presupune ca fiecărei părţi să i se dea posibilitatea
rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net
dezavantajoasă faţă de adversarul său9. De asemenea, se aduce atingere egalităţii
armelor dacă acuzatul are acces limitat la dosar sau la alte documente de interes
public10.
Este îndeobște cunoscut faptul că în unele dosare penale instrumentate în
România, procedura contradictorie, egalitatea de arme și dreptul la apărare, ca
mijloace care dau eficiență dreptului la un proces echitabil consacrat de Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, se încalcă de către organele de urmărire penală
prin faptul că dispun efectuarea unor expertize fără încunoștiințarea părților sau
subiecților procesuali din dosarele pe care le instrumentează, privându-i în acest fel
de dreptul de a propune obiective noi, dreptul de a participa la efectuarea expertizei
personal sau prin avocat, dreptul de a participa la efectuarea expertizei un expert
recomandat sau dreptul de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză atunci când
concluziile acestuia sunt defavorabile sau neclare.
7
Cauza Șahimer împotriva Turciei, paragraful 45;
8
Cum sunt, de exemplu, specialiștii evaluatori sau specialiștii IT care ăși desfășoară activitatea în cadrul Direcției
Naționale Anticorupție;
9
Cauza Foucher împotriva Franței, paragraful 34; Bulut împotriva Austriei, Bobek împotriva Poloniei, paragraful
56;
10
Cauza Matyjek împotriva Poloniei, paragraful 65;
UNIVERS JURIDIC
Un alt articol din Codul de Procedură Penală, care, din punctul meu de vedere,
încalcă dreptul la un proces echitabil instituit de Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, este articolul 174 alin. (21)(4), potrivit cruia „Nu poate fi desemnată, ca expert
recomandat în aceeași cauză, o persoană care funcționează în cadrul aceleiași
instituții medico-legale, institut sau laborator de specialitate cu expertul desemnat
de conducerea instituției respective la solicitarea organului judiciar”.
Raportat la conținutul acestui articol, consider că dreptul la un proces echitabil
se încalcă în mod flagrant în situația în care, de exemplu, există un anumit tip de
experți care își desfășoară activitatea numai într-o anumită instituție. În acest caz ne
aflăm în ipoteza încălcării dreptului la apărare care reprezintă un mod de aplicare și
de respectare a dreptului instituit de art. 6 din Convenție, întrucât, prin instituirea
acestei reguli, se încalcă dreptul oricărei persoane care participă la efectuarea unei
proceduri în materie penală de a beneficia de un expert recomandat.
Cu titlu de exemplu, în ceea ce privește încălcarea dreptului la un proces
echitabil, în cele ce urmează, mă voi referi la procedura instituită pentru expertizarea
vocii și vorbirii.
Verificarea autenticităţii înregistrărilor audio şi audio/

video
În cadrul acestui procedeu, se verifică de către expert dacă înregistrările ce
urmează a fi examinate sunt ceea ce se susţine că sunt, respectiv dacă înregistrările
conţin eventuale urme de alterare, sunt realizate cu metoda indicată de partea care a
produs proba respectivă etc.
Examinarea echipamentului tehnic prezentat ca fiind cel cu care s-a realizat
înregistrarea originală poate oferi indicii importante cu privire la autenticitatea
acesteia.
Expertiza vocii şi a vorbirii se efectuează numai asupra înregistrărilor originale
sau duplicate (copii fidele) ale înregistrărilor originale eliberate şi certificate de
autorităţile care le-au realizat, cu condiţia ca duplicatele să fie admise de organul
judiciar care a dispus expertiza. Examinarea constă în compararea unei voci din
înregistrarea în litigiu cu vocea unei persoane bănuite.
În privința efectuării unor astfel de expertize este de reținut faptul că acest
procedeu se efectuează numai de către experți care își desfășoară activitatea în
cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, instituție care își desfășoară
activitatea sub supravegherea Ministerului Justiției. În acest sens, se pune în discuție
problema, la fel ca în cazul întocmirii rapoartelor de constatare, în ce măsură
efectuarea unor astfel de expertize încalcă dreptul la un proces echitabil întrucât, cel
puțin, se induce ideea că expertului desemnat să efectueze o expertiză îi sunt afectate
imparțialitatea și independența. Asemănător situației expuse mai sus, există cel
UNIVERS JURIDIC
puțin o aparență de parțialitate și dependență a expertului din cadrul I.N.E.C. față de
organul judiciar. Mai mult decât atât, la nivelul I.N.E.C., în acest moment, există un
singur expert care poate întocmi rapoarte de expertiză cu privire la stabilirea vocilor
și autenticitatea unor înregistrări audio sau auudio/video. Acest fapt reprezintă în mod
evident o încălcare a dreptului la un proces echitabil al oricărei persoane implicate
într-o procedură judiciară penală întrucât nu își poate exercita efectiv dreptul la
apărare consacrat de CEDO, Constituția României și Codul de Procedură Penală.
Concluzii
Având în vedere aspectele prezentate mai sus, este evident că unele dispoziții
din Codul de Procedură Penală încalcă în mod flagrant dispozițiile art. 6 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fapt ce a fost sancționat în multe cauze
soluționate de CEDO. Consider că, pentru evitarea unor condamnări pronunțate
împotriva României în ceea ce privește respectarea dreptului la un proces echitabil în
materia expertizei judiciare, este necesară modificarea dispozițiilor criticate mai sus.
După cum am arătat, dispozițiile criticate conduc la încălcarea dreptului la apărare al
justițiabililor ca principiu integrat în dreptul la un proces echitabil.
Bibliografie
1. Codul de Procedură Penală al României;
2. Cauza Findlay contra Regatului Unit;
3. CauzaMoyseyev contra Rusiei;
4. Cauza Parlov-Tkalcic împotriva Croației;
5. Cauza Incal împotriva Turciei;
6. Cauza Șahimer împotriva Turciei;
7. Cauza Foucher împotriva Franței;
8. Cauza Matyjek împotriva Poloniei.
PRINSE ÎNTRE CONCEPTELE

DE GLOBALISM ȘI DE INTERES
NAȚIONAL. O DILEMĂ STRATEGICĂ
A SUA SAU ADAPTARE LA
REALITATEA COMPLEXĂ A SEC. XXI?
CAUGHT BETWEEN „GLOBALISM”

AND „NATIONAL INTEREST”
CONCEPTS. AN US STRATEGIC
DILEMMA, OR ADAPTING TO
THE COMPLEX XXIST CENTURY
REALITY?
Madalina Virginia ANTONESCU1
Abstract
We are preferring to start, within the present paper, from the premise
that globalisation itself represents a multi-dimensional, objective process, an
intrinsic feature of the XXIst century order, seen as compulsory to be taken
into account by any actor wishing to attain the global dimension (by shaping
its capacities to interfere and influence the global agenda). The main US
challenge during the XXIst century is, thus, to notice this objective global
feature of the XXIst century world, beyond the advance of neo-westphalism
(as doctrine of national interest, of nation-state centrality), as new strategic
guiding line under new Trump administration. The isolationist option (as a
result of a radical understanding of neo-westphalism) would produce, in our
opinion, the risk that US abandon any policy and initiative of global dimension,
as well as the US retreat from any agreement and project perceived as global.
In this way, we appreciate that it is a clear risk that US refuse themselves any
Ph. D., scientific researcher, Bucharest University.
1
continuity as global actor, allowing, instead, the development of alternative
global projects by other actors and rather, preferring to search for a place
within these projects. On a contrary, the persistence of America to act as one
of the capable actors, wishful to shape the global agenda, would determine
implicitly, the America strategic option to remain a global player in the XXIst
century changing order. In our opinion, an isolationist option for America
(seen as total rejection of any form of globalism) would provoke the premises
for a rejection of the whole present order in its essence, and a fundamental
world re-building on the basis of other, different strategic vision. According to
our opinion, it is essential to prefer a moderate strategic direction, by pledging
for US continuity within the contemporary global frameworks, by offering
them the opportunity to influence the global game of power, as continuity of
US active behaviour as global actor. By rejecting any globalism, in the name
of an absolute national interest, it would not signify an implicit rejection of
globalism by other actors but, on a contrary, the major strategic opportunity
for them to re-shape the world according to their patterns of globalism (as
non-American kind of globalism).2
Key-words: complex and flexible XXIst century order; global actor; strategic
dilemma;
1. Caracterul complex și schimbător al ordinii secolului al

XXI-lea
C eea ce poate, a constituit unul din paradoxurile începutului sec. XXI, definit
ca „perioadă a afirmării trendului globalist”3, este nu doar rezistența,
ci afirmarea principiilor de drept internațional pentru comunitatea internațională și
pentru ordinea de drept internațional, așa cum a fost ea stabilită la începutul sec. XX.
Într-o ordine internațională politică și economică aflată sub impactul unui curent
globalist, al unei re-ordonări a lumii politice și economice, militare și culturale în
jurul unui concept de globalitate (satul global), dar și al afirmării unui rol clar,
distinct, extrem de productiv (în idei, concepte, strategii, viziuni globaliste) pentru
SUA ca actor global4, ordinea juridică internațională a continuat să rămână una
predominant westphaliană.
Trendul globalist nu a reușit să influențeze dreptul internațional, în mod
2
Articolul de față reprezintă doar opinia personală a autoarei și nu implică în niciun fel o altă persoană fizică sau
vreo persoană juridică. Materialul are la bază informații publice.
3
��
��
A se vedea, în ceea ce privește procesul globalizării contemporane, David Held, Anthony McGrew, David Gold-
blatt Jonathan Perraton, Transformări globale. Politică, economie și cultură, trad. Ramona-Elena Lupașcu, Adriana
Ștraub, Mihaela Bordea, Alina-Maria Turcu, Ed. Polirom, Iași, 2004, pp. 45-52, 472-474.
4
Henry Kissinger, Are nevoie America de o politică externă? Către diplomația sec. XXI, trad. Andreea Năstase,
Ed. Incitatus, 2002, pp. 9-14.
fundamental, în opinia noastră (făcând abstracție de regimurile juridice ecologice,
economice, financiare globale, de drepturile omului ajunse la etapa unui adevărat
regim juridic global)5, acesta rămânând în esență, unul de inspirație westphaliană
(axat pe ideea centralității și a preeminenței statului-națiune)6. În ciuda mișcărilor de
integrare regională care au ajuns până la etapa unei consolidări multiple (economice,
juridice, politice), creând de facto adevărate entități complexe, cu clare trăsături
suprastatale (de tipul UE)7, doctrina statului-națiune a continuat să rămână punctul
de focalizare pentru întreg dreptul internațional de la începutul sec. XXI8.
Putem spune că, dintre toate domeniile supuse impactului covârșitor al
globalizării, dreptul internațional a reprezentat un fel de „insulă a westphalismului”,
în condițiile dezvoltării rapide a unor regimuri normative de-a dreptul globale
(drepturile omului, dreptul organizațiilor internaționale, regimurile ecologice globale
etc.)9.
Prima jumătate a sec. XXI este deci, o perioadă complexă, marcată de
tensiuni între diferite tendințe ideologice, fiind caracterizată prin:
- un oarecare regres al globalismului (ca ideologie a societății globale
postmoderniste, care vine în contradicție cu societatea clasică a statelor-națiune),
fără a putea spune că, în acest moment, globalismul este înlăturat clar și vizibil
din aliniamentele ideologico-strategice de putere ale marilor actori (și, prin efect
de domino, și din politicile și strategiile micilor actori, obligați, paradoxal, în ciuda
caracterului lor de state mici și mijlocii, să joace într-un joc al globalității, prin
alianțele în care sunt implicați și obligați să adopte strategii și politici pro-globaliste
care, uneori, le depășesc capacitățile sau chiar le pun în discuție esența de stat-
națiune);
- un început de re-afirmare a trendului naționalist10 (aici, înțeles ca doctrină
a re-afirmării statului-națiune considerat de realiști ca fiind „dominat” de acțiunea
actorilor non-statali și a regimurilor globale normative, silit să se auto-deposedeze de
o serie de competențe care îi golesc de facto, suveranitatea, și obligat să se deschidă
5
David Held et alii, op. cit., pp. 89-97.
6
A se vedea și Monique Chemillier-Gendreau, Droit international, droits des Etats, droits des peuples, în Bertrand
Badie et alii, Qui a peur du XXIe siècle? Le nouveau système international, La Decouverte, Poche, Paris, 2005, pp.
101-102.
7
Cf. mai multor autori, ca Blumann, Dubouis (2004) dar și Jean-Paul Jacqué (2003), Ion Jinga (1999), Pierre
Pactet (2002) care definesc UE în funcție de noțiunea ”transferului de suveranitate, către o entitate suprastatală”,
transfer privit ca ”ireversibil”, autori citați în Mădălina Virginia Antonescu, Instituțiile Uniunii Europene în perioa-
da post-Nisa. O perspectivă de drept constituțional, Ed. Lumen, Iași, 2007, p. 45.
8
A se vedea și Dominique Carreau, Droit international, Ed. Pédone, 1999, Paris, pp. 18-19.
9
10
��
Privit ca ”o doctrină politică axată pe re-construcția identităților naționale, marcate negativ de avântul mondi-
alizării, al formelor de interdependență și integrare regională”. Realiștii recunosc importanța națiunii, a faptului
național și a naționalismului pentru relațiile internaționale,” fără însă a se atașa de formele de naționalism radicale
care, în concepția multora, ar risca să ducă la o asimilare între naționalism și expansionism și să fie folosită în scopuri
imperiale de afirmare”. Cf. Marie–Claude Smouts, Dario Battistella, Pascal Vennesson, Dictionnaire des relations
internationales, Dalloz, Paris, 2006, pp. 365-366.
nelimitat pentru acțiunea actorilor transnaționali)11;
- o lume postmodernă, care tinde să depășească conflictele între ideologii
(acestea fiind înlocuite cu o atenție sporită spre relațiile inter-religioase, inter-
civilizaționale, ca noi tipuri de provocări ale unei lumi neo-realiste)12;
- o lume în care trendului naționalist i se asociază și o idee de „expansiune”13
(fie că vorbim de o expansiune de tip economic, cultural, fie una de tip militar – într-
un sens realist –, ca metodă de afirmare a puterii unei națiuni, ca formă de prestigiu
internațional, câștigat prin expansiune);
- o lume care tinde să se regrupeze în jurul ideii de societate internațională14
(formă axată pe ideea preeminenței statelor-națiune asupra afacerilor internaționale,
pe care acestea le gestionează în sens clasic, prin instrumente tradiționale, și nu prin
instituții globale sau prin cedare de competențe către entități suprastatale), corelată
cu revirimentul ideii de societate globală (în care premisa este declinul statului-
națiune, expansiunea și dictatul piețelor libere, ascensiunea actorilor non-statali
transnaționali, precum companiile transnaționale etc.);
- o lume în care naționalismului i se atașează o concepție politică întărită
despre suveranitate și stat suveran15, acestea devenind ideile de bază în conceperea
și implementarea relațiilor internaționale și a strategiilor de politică externă dintre
țări;
- o lume în care relațiile de tip bilateral (și formele de parteneriate strategice
bazate pe bilateralism) capătă o importanță sporită, în raport cu relațiile multilaterale
(de o importanță secundară) sau cu integrările regionale bazate pe formula „cedărilor
de competențe” (considerate expresii ale globalismului și, deci, rejectate de noua
ordine internațională, neo-westphaliană);
- noul americanism (o reinterpretare în sens pro-westphalian, a concepției
liberale de asimilare „între interesul național al Americii și interesul lumii”16). Acest
„nou americanism” devine acum, structurat în jurul conceptului de „suveranitate
întărită” a națiunii americane, care poate merge (așa cum am și observat, deja, în
11
În concepția unor autori, ”globalismul” (ca ideologie politică opusă naționalismului) ”distruge funcția suverană
de protecție a statului, prin distrugerea suveranității naționale, însă fără a reconstrui o suveranitate internațională
(sub forma unei protecții globale)”. ”Criza statului este provocată azi de transnaționalizarea și informatizarea ca-
pitalului financiar”, ”două procese obiective de tip global, ce nu pot fi extrase din nicio analiză realistă asupra
complexității ordinii lumii începutului de secol XXI” (o ordine marcată de globalizare). Cf. Alain Joxe, Imperiul
haosului, trad. Angela Jipescu, Ed. Corint, București, 2003, p. 94.
12
O luare în considerare atentă a paradigmei conflictului între civilizații, de inspirație neo-realistă, dezvoltată de
Samuel Huntington. A se vedea Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, trad.
Radu Carp, ed. Antet, Oradea, 1998.
13
Marie-Claude Smouts, Dario Battistella, Pascal Vennesson, op. cit., p. 366.
14
Înțeleasă ca ”societate anarhică”, ”societate a statelor”, în care statele suverane joacă rolul principal, ele fiind
actorii ce ”stabilesc pe cale de dialog și consens, un ansamblu comun de reguli și instituții pentru conduita lor în
relațiile internaționale și își recunosc interesul lor reciproc de a menține acest aranjament” (cf. Hedley Bull, Adam
Watson), citați în Marie-Claude Smouts, Dario Battistella, Pascal Vennesson, op. cit., p. 505.
15
Paul Hirst, Grahame Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării. Economia internațională și posibilități de
guvernare, trad. Laura Dragomir, Ed. Trei, București, 2002, pp. 357.
16
Pentru sensul liberal a conceptului de ”americanism”, a se vedea Simon Bromley, American Power and Prospects
for International Order, Polity, UK, 2008, p. 56.
mișcările concrete ale politicii externe americane sub administrația Trump), până la
desprinderea SUA de acorduri percepute ca „globale” și „nu foarte potrivite” pentru
afirmarea ideii americane a interesului național. Super-centrarea pe sine, în loc de
opțiunea expansiunii și a controlului sistemului internațional devine o expresie a
recâștigării încrederii în forțele proprii (re-building America), o re-valorizare a
Americii din prisma sa ca „stat suveran” (celebrul dicton „Make America great
again”).
Nu asistăm încă la o re-așezare fundamentală, clară, vizibilă sau bruscă
a lumii primei jumătăți a sec. XXI, pe un set de principii, viziuni strategice și
valori diferite, deci nu am putea afirma cu certitudine că, începând cu instalarea
administrației Trump la Casa Albă și cu toate mișcările politicii internaționale și ale
actorilor majori, ulterioare acestui moment, am putea fi în prezența „unei noi lumi”
(a brave new world).
- lumea politică internațională a începutului de sec. XXI încă percepe
puternic necesitatea păstrării unor forme de globalism, ca soluție la problemele,
provocările, amenințările de ansamblu date de profilul acestei lumi (care nu mai
poate acționa ca o lume pur westphaliană și numai după principii de tip westphalian,
deoarece avem de-a face cu o lume deja globalizată în multe din dimensiunile ei17).
2. Provocări strategice pentru America datorate

caracterului intrinsec global al ordinii sec. XXI
În opinia noastră, provocarea principală a politicii administrației Trump, în
acest cadru deja globalizat, este de a găsi noi modalități de:
- afirmare a westphalismului într-o nouă formulă, una proprie profilului lumii
sec. XXI (nefiind viabilă, în opinia noastră, asumarea unui westphalism rigid, ”de
secol XIX” ci a unuia care să se re-armonizeze și să devină compatibil cu piețele
libere, capabil să reacționeze la mișcările capitalurilor transnaționale, la provocările
migrațiilor globale etc.);
- conștientizarea importanței de a păstra în strategiile americane elemente și
chiar politici de tip global (necesare în mod dublu pentru SUA: necesare credibilității
de mare putere pentru SUA și necesare pentru ca SUA să răspundă la provocările
tipice ale acestui tip de lume deja globalizată, provocări care sunt, prin natura lor,
globale, depășind capacitățile unui singur stat, fie el și „mare actor”);
- nevoia de a găsi un punct de echilibru între trendul strategic asumat de
administrația Trump (re-afirmarea statului-națiune) și trendul global (care nu poate
fi aneantizat, distrus, deoarece a devenit deja, dintr-o simplă ideologie, o natură
specifică lumii primei jumătăți de sec. XXI).
Apreciem că, pentru administrația Trump, va fi dificil (în condițiile unei
Vasile Simileanu, Globalizarea spațiului islamic, vol.5, col. Geopolitica, Ed. Top Form, București, 2011, pp. 15-
17
37. Vasile Simileanu, Geopolitică și centre de putere, col. Geopolitica, Ed. Top Form, București, 2010, pp. 70-71.
axări exclusive pe trendul neo-westphalian), dar nu imposibil, să găsească soluții
(ideologice, strategice, politice) pentru a rezolva această contradicție între trendul
globalist și trendul naționalist18.
Considerăm, în opinia noastră, că administrația Trump, pentru a găsi și a
stabili cât mai adecvat rolul SUA, ca mare actor în lumea în schimbare a începutului
de secol XXI, ar trebui să ia în calcul faptul că:
- nu se poate renunța definitiv și direct, brusc și total, la trendul globalist;
pur și simplu, lumea primei jumătăți a secolului XXI este una deja globalizată în
multe din elementele și dimensiunile sale, globalizarea fiind un fenomen obiectiv,
contemporan, imposibil de oprit19, de către un stat, fie acesta și liderul mondial20.;
- există deja, în derulare, proiecte regionale de integrare sectorială, aflate
în diferite faze, dintre care nu toate sunt inițiate sau sprijinite de SUA, ca partener
strategic, și că aceste proiecte, odată formate, vor tinde să își continue existența,
să atingă stadii de maturitate, chiar cu riscul de a se rupe de parteneriatele cu SUA
(riscând să fie percepută ca „excesiv de pro-naționalistă” la un moment dat);
- există dosare globale, pe probleme de natură globală, care interesează și au
impact asupra întregii omeniri, asupra viitorului planetei, asupra viitoarei relații om-
natură-planetă, asupra moștenirii pe care societatea actuală o transmite generațiilor
viitoare, asupra dezvoltării durabile;
- aceste dosare globale sunt în derulare, statele deja și-au asumat o serie de
angajamente pe baza lor, în scopul de a putea opri sau controla efectele negative
ale unei societăți globale excesiv de axate pe consumerism, industrializare, poluare,
agricultură chimică intensă, defrișări și urbanizare excesivă, care creează efecte
cronice de pauperizare, foamete și lipsa asigurării accesului la o viață la standardele
societății sec. XXI pentru milioane de oameni21;
- indiferent de relațiile dintre marii actori (mai mult sau mai puțin tensionate, în
anumite momente), aceștia trebuie să continue să coopereze la niveluri superioare
unei stricte diplomații naționale, pentru a continua negocierile și a soluționa
dosarele globale22, cu impact asupra viitorului societății umane și planetei noastre,
cât și asupra calității nivelului de viață la începutul sec. XXI;
18
Un alt sens al termenului ”naționalist”, pe care îl avem în vedere în lucrarea de față, este cel de ”gândire politică,
de ideologie punând accentul pe rolul statelor națiune și importanța națiunilor în explicarea proceselor istorice și în
analiza vieții politice contemporane, ce promovează ideea după care caracterul național este un factor de căpetenie
în diferențierea oamenilor”. Naționalismul, după Gellner, ”este cu precădere un principiu politic, conform căruia
unitatea politică și unitatea națională trebuie să se suprapună”. În David Miller, coord., Enciclopedia Blackwell a
gândirii politice, trad. Dragan Stoianovici, Ed. Humanitas, București, 2006, pp. 524-525.
19
Martin Griffiths, ed., Encyclopedia of international relations and global politics, Routledge, London and NY,
2005, pp. 332-336.
20
Unul din sensurile recunoscute în doctrină ale globalismului fiind acela că ”problemele globale precum poluarea,
populația și conservarea mediului trebuie să primească o rezolvare globală, rezolvarea acestui tip de probleme de
către un singur stat fiind inadecvată în condițiile actuale”. Cf. Graham Evans, Jeffrey Newnham, Dicționar de relații
internaționale, trad. de Anca Irina Ionescu, Ed. Universal Dalsi, București, 2001, pp. 210-211.
21
The Millennium Development Goals Report, 2014, We Can End Poverty, United Nations, New York, 2014, www.
undp.org/content/undp/en, accesat la 31 martie 2015.
22
- relația dintre marii actori și companiile transnaționale trebuie gestionată
și controlată de către state și marii actori în primul rând în folosul națiunilor și nu
pentru a exploata alte națiuni sau pentru poluarea planetei și a unor ecosisteme unice
(unii vorbind chiar de un fenomen de neo-colonialism, care apare prin acțiunea
companiilor transnaționale23, fenomen nereglementat încă la nivel ONU prin
convenții internaționale în acest sens, care să fie asumate de state și de TNC-uri)24.
Marii jucători acționează într-o lume deosebit de complexă, în care până și
trendul neo-realist (axat pe ideea conflictelor inter-civilizaționale și inter-religioase)25
este doar un trend și nicidecum cel predominant și definitoriu pentru a caracteriza
profilul lumii internaționale a începutului de secol XXI
Ne putem întreba, în aceste condiții, ce rol își va asuma administrația Trump

pentru SUA, în această lume deja globalizată în multe din dimensiunile ei?
Putem lua în considerare, în analiza aspectelor esențiale ale liniilor strategice
majore ale politicii externe inițiate de administrația Trump în viitorii ani, pe baza
doctrinei interesului național, a neo-westphalismului și a preeminenței statului
suveran, anumite posibilități de re-aliniere strategică a SUA, precum:
- un rol de a corecta și de a opri globalizarea, de a re-face societatea secolului
XXI, dintr-o societate globalizată, într-una exclusiv și clar a statelor-națiune (noul
westphalism);
- un rol de a întări legăturile de cooperare exclusiv între marii actori, cu
ignorarea totală a nevoii de cooperare cu toate statele (acel multilateralism, specific
unei reale societăți westphaliene);
- un rol de mare actor – selectiv în cooperări și în preferințe politice până
și cu marii actori –, care construiește o ecuație a interesului național separat,
rupt total de orice responsabilitate globală, cu alți actori aleși preferențial, pe
criteriul purului interes național, de către SUA și fără nicio legătură cu asumarea
vreunei responsabilități cu privire la pacea și securitatea internațională – adică, o
responsabilitate care să includă o cooperare cu toți marii actori pentru protecția unei
societăți internaționale sigure și pașnice pentru toate statele);
- un rol de „actor izolat” (SUA decid să lase globalizarea și trendurile
globaliste să se constituie, fără să fie interesate de nașterea unor forme anti
sau non-occidentale de globalizare – un Secol Asiatic, o globalizare asiatică, de
exemplu);
23
Graham Evans, Jeffrey Newnham, op. cit., pg. 90. Ilie Șerbănescu, Corporațiile transnaționale, Ed. Politică,
București, 1978, pp. 180-181.
24
A se vedea și def. colonialismului, în Grigore Geamănu, Tratat de drept internațional public, vol. II, Ed. Didac-
tică și Pedagogică, București, 1983, pp. 557-558, unde colonialismul este încadrat de doctrină la categoria ”crime
internaționale”, fundate pe ”fapte ilicite internațional, rezultând din încălcarea unei obligații internaționale atât de
esențială pentru salvgardarea intereselor fundamentale ale comunității internaționale încât ea este considerată ca o
crimă de această comunitate intenațională în ansamblul său”.
25
Samuel Huntington, op.cit., pp. 461. A se vedea și Vasile Simileanu, Conflicte asimetrice, note de curs, Ed. Top
Form, București, 2011, pp.145-146.
- un rol de actor continuator moderat al globalizării;
- un rol de mare actor promotor al cadrelor multilaterale de dialog;
- un rol de mare actor promotor al principiului bilateralismului (considerat
ca singurul principiu compatibil cu doctrina preeminenței statului-națiune și a
suveranității exclusive a statului);
- un rol de convertire a globalizării într-un instrument al interesului
național (SUA nu se mai retrag din niciun instrument actual globalist, ci le folosește
pentru a maximiza beneficiile obținute dintr-o gestionare eficace a globalismului, în
folosul interesului național- managementul globalizării);
-un rol de actor responsabil (care își asumă nu doar globalizarea și beneficiile
ei pentru interesul național ci și responsabilizarea de a proteja, adică SUA decid să
continue linii strategice care nu au directă legătură cu interesul național dar care
consolidează credibilitatea și percepția publică pozitivă asupra SUA ca mare actor
-linii precum dezvoltarea durabilă, dosarele pe schimbări climatice, implementarea
Agendei 2030, continuarea acordării unui rol sporit pentru mecanismele ONU în
protejarea ecosistemelor și a drepturilor omului, în implementarea Agendei 2030
etc.).
Bibliografie
1. Antonescu, Mădălina Virginia, Instituțiile Uniunii Europene în perioada
post-Nisa. O perspectivă de drept constituțional, Ed. Lumen, Iași, 2007.
2. Bromley, Simon, American Power and Prospects for International Order,
Polity, UK, 2008
3. Carreau, Dominique, Droit international, Ed. Pédone, 1999, Paris
4. Chemillier-Gendreau, Monique, Droit international, droits des Etats, droits
des peuples, în Bertrand Badie et alii, Qui a peur du XXIe siècle? Le nouveau système
international, La Decouverte, Poche, Paris, 2005.
5. Evans, Graham; Newnham, Jeffrey, Dicționar de relații internaționale, trad.
de Anca Irina Ionescu, Ed. Universal Dalsi, București, 2001
6. Geamănu, Grigore, Tratat de drept internațional public, vol. II, Ed. Didactică
și Pedagogică, București, 1983
7. Griffiths, Martin, ed., Encyclopedia of international relations and global
politics, Routledge, London and NY, 2005.
8. Held, David; McGrew, Anthony; Goldblatt David; Perraton, Jonathan,
Transformări globale. Politică, economie și cultură, trad. Ramona-Elena Lupașcu,
Adriana Ștraub, Mihaela Bordea, Alina-Maria Turcu, Ed. Polirom, Iași, 2004
9. Hirst, Paul; Grahame Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării.
Economia internațională și posibilități de guvernare, trad. Laura Dragomir, Ed. Trei,
București, 2002
10. Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii
mondiale, ed. Antet, Oradea, 1998.
11. Joxe, Alain, Imperiul haosului, trad. Angela Jipescu, Ed. Corint, București,
2003
12. Kissinger, Henry, Are nevoie America de o politică externă? Către
diplomația sec. XXI, trad. Andreea Năstase, Ed. Incitatus, 2002
13. Miller, David, coord., Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, trad.
Dragan Stoianovici, Ed. Humanitas, București, 2006.
14. Simileanu, Vasile, Globalizarea spațiului islamic, vol.5, col. Geopolitica,
Ed. Top Form, București, 2011
15. Simileanu, Vasile, Geopolitică și centre de putere, col. Geopolitica, Ed.
Top Form, București, 2010
16. Simileanu, Vasile, Conflicte asimetrice, note de curs, Ed. Top Form,
București, 2011
17. Smouts, Marie–Claude; Battistella, Dario; Vennesson, Pascal, Dictionnaire
des relations internationales, Dalloz, Paris, 2006
18. Șerbănescu, Ilie, Corporațiile transnaționale, Ed. Politică, București, 1978
19. The Millennium Development Goals Report, 2014, We Can End Poverty,
United Nations, New York, 2014, www.undp.org/content/undp/en, accesat la 31 martie
2015.
SECURITATE ŞI APĂRARE ÎN SECOLUL XXI
ERODAREA IDEILOR DE SECURITATE

ȘI SUVERANITATE NAȚIONALĂ
PRIN DERAPAJE INFORMAȚIONALE
THE HIGHLY DETRIMENTAL

EFFECTS OF BIASED INFORMATION
CAMPAIGNS ON NATIONAL
SECURITY AND SOVEREIGNTY
Gl. bg. (r.) prof. univ. dr. Mircea UDRESCU1
Col. (r.) Benone ANDRONIC2
Abstract
Securitatea și suveranitatea națională reprezintă valori supreme ale

unui stat, individualizându-le, personalizându-le și asigurâdu-le un destin
aparte în constelația politică a lumii, atât în plan extern – prin cultivarea de
relații de încredere și respect reciproc, având ca punct de pornire vecinătățile
apropiate și terminând cu cele mai îndepărtate state cu care se colaborează de
la egal la egal, cât și în plan intern – prin asigurarea dezvoltării neîngrădite
a tuturor cetățenilor, veghind la ordine, securitate și justiție în făurirea
prosperității. Atitudinea cetățenilor proprii față de instrumentele statale ține
de gradul de responsabilitate civică a tuturor persoanelor ce ocupă funcții
publice, dar și de buna credință cetățenească cu care instituțiile statului sunt
înconjurate cu solidaritate cetățenească. Sistemele informaționale specifice
oricărui stat au datoria de a apăra cetățeanul de orice exces de putere. Dar și
instituțiile statului trebuie apărate de orice exces informativ cu rol depreciativ.
Campaniile informaționale părtinitoare, generate de interese meschine, au
ca rezultat destructurarea socială, reducerea încrederii în statul propriu,
erodarea ideilor de securitate și suveranitate. Din această perspectivă,
apreciem că România este supusă unui experiment informațional, menit să-i
1
Profesor universitar asociat la Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, membru titular al Academiei Oame-
nilor de Ştiinţe din Romania
2
Profesor universitar asociat la Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, membru corespondent al Academiei
Oamenilor de Ştiinţe din Romania
vulnerabilizeze statul egalitar în raporturile cu celelalte state și să-i reducă
rolul de gestionare democratică a ordinii constituționale. Cetățeanul de rând
este supus unui mix mediatic din care nu mai înțelege nimic, devenind un
indecis într-un mediu de incertitudine și insecuritate.
Cuvinte cheie: stat; informație; putere; interes; societate; civilă; politică;

administrare; guvernare; securitate; suveranitate;
Abstract
National security and sovereignty are the supreme core-values of states,

able to individualize and personalize them and to ensure them a distinct fate
in the political constellation of the world. This happens both externally – by
cultivating relations of mutual trust and respect, starting with the countries
in close vicinity, up to the farthest states, generating mutually advantageous
cooperation, and internally – by ensuring the unrestrained development of all
its citizens, watching over order and justice, in service of everyone’s prosperity.
The citizens’ attitude towards state instruments is influenced by the degree of
civic responsibility of all the people occupying public positions, as well as with
citizens’ good faith and solidarity towards state institutions. The information
systems of any state have the duty to protect the citizen against any power
excess. At the same time, state institutions need to also be protected against
any information excess with a potentially harmful effect. Biased information
campaigns, generated by petty interests result in social de-structuring,
reducing the faith in one’s own state, and ultimately the erosion of security
and sovereignty desiderata. From this perspective we consider it justified to
say that Romania is currently subjected to an information experiment, meant
to jeopardize its equal status in relation to the other states and reduce its
role of democratic management of constitutional order. The ordinary citizen is
subjected to a media mix impossible to comprehend, thus losing decisiveness
in an environment already dominated by uncertainty and insecurity.
Keywords: state; information; power; interest; society; civil; political;

administration; governance; security; sovereignty;
Despre informație și sistem informațional
D icționarele de bază ale limbii române definesc informația ca fiind, după

caz, comunicare, veste, știre care pune pe cineva la curent cu o situație,
iar sistemul informațional este acea creație adecvată care conține și dă informații.3
Lucrările mai elaborate ale domeniului managementului consideră că informația
*** Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, București, 1975, p.429.
3
reprezintă acele date care aduc beneficiarului un spor de cunoaștere privind
organizația și mediul ei și care îi oferă elemente de noutate necesare îndeplinirii
obiectivelor individuale, sistemul informațional fiind definit ca ansamblu al datelor,
informațiilor, circuitelor și fluxurilor informaționale, procedurilor și mijloacelor de
tratare a informațiilor menite să contribuie la fundamentarea, stabilirea și realizarea
sistemului de obiective al organizației.4
Pentru sistemele organizate, ca și pentru orice individ, informația trebuie să
îndeplinească acele condiții minime pentru a fi adevărată și utilă, adică: să reflecte
corect procesele și fenomenele la care se referă; să exprime noutatea cerută de
organizație; să fie concisă și clară; să fie oportună; să reflecte situațiile în evoluția sa
adevărată și să indice tendințele viitoare etc.
În cadrul unui sistem informațional organizat, se pot manifesta dereglări
intenționate sau neintenționate în ceea ce privește aprecierea informației pe
intervalul cuprins între adevăr și minciună. Literatura de specialitate a sistematizat,
din această perspectivă, distorsiunea – modificare parțială sau totală neintenționată
a conținutului informației (folosirea necorespunzătoare a suporților de informații,
pregătirea necorespunzătoare a personalului implicat în prelucrarea și transmiterea
informațiilor etc.), filtrajul – modificarea intenționată a conținutului unei informații
de către persoane interesate ca beneficiarul să primească mesajul incomplet sau
schimbat, redundanța – ca urmare a exagerării de date informative nerelevante și
supraîncărcarea canalelor de informații – depășirea capacității planificate de preluare,
prelucrare și transmitere de informații.5
Din altă perspectivă, în intervalul dintre adevăr și minciună, se pot identifica
și alte sistematizări, care vizează:
- spunerea adevărului – care constă în aceea că individul se străduiește să
prezinte faptele reale și să le nareze sincer și onest, corespunzător capacităților sale
formative, încercând să-și depășească interesele personale sau interesele egoiste în
relatarea evenimentelor;
- înșelătoria – constă în faptul că un individ ia intenționat măsuri pentru a-i
împiedica pe ceilalți să cunoască întregul adevăr, realizând o descriere trunchiată a
adevărului;
- minciuna – apare atunci când o persoană face o afirmației despre care știe sau
bănuiește că este falsă în speranța că ceilalți o vor socoti adevărată;
- interpretarea părtinitoare – este diferită de minciună, dar uneori este dificil
să se deosebească de minciună, deoarece se referă la situațiile în care o persoană, ce
face referire la o situație dată, scoate în evidență numai anumite elemente, pe care le
pune în corelație cu moduri pe care le consideră avantajoase, în timp ce ignoră sau
minimalizează aspectele ce-i sunt nefavorabile;
- disimularea – presupune ascunderea unor informații ce ar putea slăbi poziția
4
T. Zorlențan, E. Burduș, G. Căprărescu, Managementul organizației, Editura Economică, București, 1998, p.
403-404.
5
Cibela Neagu, Mircea Udrescu, Managementul organizației, Editura Tritonic, București, 2008, p. 282.
unei persoane, punând sub semnul tăcerii dovezi ce trebuie ascunse de ceilalți.
Adaptate la minciunile din spațiul public, considerăm că se încadrează în
rândul acestora:
- înfricoșarea – acțiunea liderilor de a-și minți proprii lor membri cu privire
la amenințările ce vin dinspre organizațiile concurente. Pentru partide scopul
vehiculării de neadevăruri este de a motiva masele proprii și opinia publică generală
să ia amenințarea în serios și să urmeze sfaturile lor. Asemenea lideri stârnesc frica
fie că sunt cuprinși de răutate, fie că urmăresc câștiguri personale, fie că sunt convinși
că supralicitarea unei amenințări anume, ce vine dinspre partea adversă, slujește
interesul propriului partid și interesul național;
- disimulările strategice – sunt minciuni menite să ascundă de propriile
organizații, partide și de populație, în general, fie politici eșuate, fie politici
controversate;
-mitizarea naționalistă – constă în mințirea cetățenilor pe tema trecutului țării,
exprimând o mulțime de minciuni despre adevăruri, cu scopul de a crea un puternic
sentiment al unității de grup, urmărindu-se un anume fel de legitimitate;
- disimulările josnice – acoperă cazurile în care liderii mint cu privire la gafele
sau politicile lor eșuate din motive personale.6
În orice cadru organizațional, cu atât mai mult în cadrul statului, ca ansamblu
organizațional social, calitatea informațiilor constituie cauză și efect ale proceselor
democratice de securitate și suveranitate organizațională. Pe baza informațiilor
vehiculate public se desfășoară alegerile politice, dar și demersurile guvernamentale
de distribuire și redistribuire a avuției naționale.
Ca partener al lumii politice actuale, statul român devine partener acceptat
sau contestat în conformitate cu imaginea pe care și-o creează sau cu imaginea care
i se creează. Dacă o imagine făcea mai mult decât zece mii de cuvinte, pe vremea lui
Confucius, pentru că imaginea era strict legată de adevăr, acum se pare că cele zece
mii de cuvinte sunt suficiente pentru a crea o imagine falsă a adevărului, deoarece
interesul urmărit de cei care folosesc sistemele informaționale este tocmai o imagine
falsă, devenită interes comunicațional.
Statul național sub presiunea zgomotului informațional

Teoriile despre stat au acoperit un spectru larg de probleme, ele se încadrează
de la extrema care neagă cu desăvârșire rolul statului în societate până la cea care
ridică în slăvi rolul acestuia, împuternicindu-l cu misiunea morală de a gestiona
echitabil bogăția socială. În acest sens, capitalismul anarhic, reprezentat printre alții
de Murray Rothbard7, susține privatizarea tuturor funcțiilor statului, un fel de stat
6
Prelucrare după John J. Mearsheimer, Adevărul despre minciunile din politica internațională. de ce mint liderii?,
Editura Antet, București, 2011, p. 21-30.
7
Murray Rothbard, Man, Economy and State. Power and market, Scolar ,s, Edition, 1962.
minimal, reprezentat de Robert Nozick8, care susține un instrument reprezentativ mai
suplu, limitat la câteva funcții – protejarea drepturilor de proprietate, securitate și
justiție, la care se adaugă mai nou doctrinele lui Friedrich Hayek9, Milton Friedman10
și Murray Rathbard, ce susțin un stat specific liberalismului social, chiar responsabil
de realizarea unei plase sociale, cu pornire de la asigurarea unui minim economic
garantat. Ca atare, statele se pot categorisi și state minimale, care ar trebui să se ocupe
mai ales de apărare, justiție și poliție, lăsând economia la dispoziția forțelor pieței, și
state non-minimale, de tip asistențial, antreprenorial sau totalitar, care, indiferent de
ideologie, sunt predispuse corupției.
Noi observăm că, în România, dincolo de atitudinea omului de rând, care vede
în stat conducătorul colectiv cu care nu este bine să te pui rău, cei ce știu să mânuiască
cu interes condeiul îndeamnă la luciditate și discernământ pentru a observa, ce
face acest stat, cât ne va costa și dacă este o afacere bună existența statului pentru
fiecare cetățean. Și, pentru că statul român arată îndelungate serii de eșecuri atât
la nivelul regimurilor politice în ansamblu, cât și la nivelul contraperformanțelor
organizațiilor de stat individuale, cea mai benefică și mai prudentă dintre posibilități
rămâne, după părerea noastră, statul minimal, dar atât de minimal încât este de dorit
ca el să se ocupe numai de apărare, justiție și poliție, pentru că oamenii statului
român s-au săturat de mult prea desele reforme și contrareforme. Lăsând piețele să se
ocupe de celelalte probleme mult mai bine, minimizarea statului ar avea ca rezultat
creșterea nivelului de trai al oamenilor, deoarece sectorul privat știe cel mai bine să
regleze cererea și oferta de forță de muncă foarte bine plătită. În cazul în care statul
ar putea fi implicat în direcția protecției sociale, relația dintre stat și asistații sociali
ar putea deveni una strict financiară, adică statul s-ar ocupa numai de achitarea unor
note de plată ce ar reveni acestora din serviciile prestate lor de către firmele private.
Un stat care devine mai util, dacă renunță la componenta de reglementare a muncii
și relațiilor economice și lasă piața să reglementeze accesul la sursele de bogății
și repartiția acestora în plan social. Perspectiva unui asemenea stat nu este numai
prezentată în mass-media, ci și urmărită cu încrâncenare de formatorii de opinie.
Existența și funcționarea statului de drept actual din România sunt supuse unui
continuu asalt, iar drumul către statul minimal este pavat, desigur, numai și numai cu
bune intenții. În rândul acestor bune intenții, numeroase publicații dezvoltă puncte de
vedere care ridică la rang de înaltă cultură civică sofisme liliputane.
Noi constatăm, astăzi, în dezbatarile din mass-media, existența, din abundență,
a unor dezvoltări informaționale, conform cărora democrația din România este
viciată, deoarece democrația contemporană ține de cel puțin două paliere, ce se
completează reciproc: unul instituțional, formal, și unul al mentalităților. Dacă cel
formal, instituțional, a făcut ceva progrese, prin alinierea legislativă la valorile
europene, cel al mentalităților, de sorginte specifică vechiului sistem ideologic, a
8
Robert Hozick, Anarhie, stat și utopie, Editura Humanitas, București, 1997.
9
Friedrich Hayek, Drumul către servitute, Editura Hunanitas, București, 1993.
10
Milton Friedman, Libertatea de a alege, Editura Publica, București, 2009.
rămas mult în urmă. Cheia ar consta în implementarea unei democrații bazată pe
nucleele de elită elevată a societății. Aceste nuclee sociale, deoarece nu pot schimba
dintr-o dată mentalitățile desuete ale majorității populației, se propune să poată
să dețină personalitate politică proprie, să poată să capitalizeze adepții răspândiți
astăzi în societate, cu ajutorul mijloacelor de comunicare moderne, și să se impună,
prin mijloace democratice insolite, deasupra demersurilor majorității politice,
devenite deranjante pentru nucleele societății civile. Așa trebuie să arate o revoluție
conceptuală, care face să conviețuiască rezultatul irelevant al democrației votului cu
acțiunile relevante ale grupurilor societății civice (adevărate partide cu număr mic
de asociați), deoarece numai astfel se materializează statutul de cetățean ca entitate
politică fundamentală.
Nu puține sunt situațiile în care opinia publică află, înspăimântată, că, în statul
actual, sistemul public de pensii este viciat ca structurare funcțională, este birocratic
și extrem de inechitabil. De aceea, el trebuie schimbat neapărat cu un sistem de pensii
prin capitalizare privată, deoarece actualul sistem de pensii generează fidelitate față
de stat, mai ales față de partidele care promit mărirea pensiilor minime. În numele
echității, se propune un sistem de pensii bazat pe principiul capitalizării, adică
fiecare salariat să depună lunar o parte din salariu într-un cont individual deschis la
un fond de pensii. Se ridică în slăvi administrarea specializată a fondurilor comune
de pensii și se trec sub tăcere riscurile pierderilor fondurilor personale prin acțiuni
nereglementate. Alarmarea politică a fost deja pornită, deoarece datoria publică
a început să fie tot mai mult argumentată prin susținerea politicilor de creștere a
pensiilor de stat. Pe cale de consecință, statul actual trebuie să renunțe cât mai repede
la gestionarea fondului de pensii și să-l lase la îndemâna instituțiilor private, care știu
să administreze profitabil asemenea fonduri financiare.
În loc să urmărească apariția și dezvoltarea firmelor mici, susținându-se că,
astfel, se urmărește scăderea sărăciei, statul ar trebui să se intereseze de marile
firme, inclusiv de cele multinaționale, care trebuie neapărat protejate. Normele
împovărătoare de intrare pe piață a micilor afaceriști, în diferite tipuri de producție,
sunt suportate cu mai mare ușurință de către marile companii. Spre exemplu, este
mult mai ușor pentru o multinațională să suporte costul împovărător al muncii decât
pentru o mică afacere de familie. Și când micile afaceri locale nu se pot susține,
statul susține de fapt sărăcirea. Renunțarea la componenta economică a statului ar
avea drept rezultat o reglare implicită a sărăciei, prin acțiunile specifice pieței, astfel
încât, în condițiile unei depline libertăți economice, numărul săracilor sau sărăciților
ar fi atât de mic, încât numai spiritul de caritate voluntar ar fi mai mult decât suficient
pentru a acoperi nevoile acestora. Promovarea concurenței între furnizorii privați,
pentru o gamă variată de entități, ar putea constitui contribuția majoră a unui stat
minimal în direcția reducerii sărăciei. Instituirea ajutoarelor actuale nu rezolvă
problema sărăciei. Pe termen lung, ea stimulează tendințele spre nemuncă. Cu cât
ajutoarele sunt dispuse la nivel centralizat, cu atât mai mult sărăcirea devine o armă
politică în mâna celor care nu urmăresc decât puterea. Oamenii consideră că trebuie
să mulțumească celor care le promit îngrijire medicală gratuită, educație gratuită, o
masă caldă gratuită, căldură subvenționată, călătorii gratuite pentru studenți, diferite
alte indemnizații, și asemenea mulțumiri devin evidente atunci când sunt chemați la
urne. Decât să devină sclavii unui sistem de trai sărăcăcios și dependenți de cei care
le promit fel de fel de ajutoare, statul minimal le arată la orizont o viață îmbelșugată,
chiar fericită, ce poate să decurgă din desfășurarea de activități utile, pe bază de
contracte de muncă susținute de o piață liberă a muncii.
În capul listei ajutoarelor patronate de statul român clientelar se află și
manevrarea salariului minim. Deoarece salariul este un preț al forței de muncă, ce
trebuie să se stabilească numai pe piață, nimeni nu ar trebui să intervină restrictiv pe
această piață, cu atât mai mult statul. Ca atare, un stat care dictează salarii devine de
condamnat de către orice societate liberă. În esență, impunerea unui salariu minim
demonstrează eșecul statului clientelar de a colecta impozitele stabilite.
Statele non-minimale sunt caracterizate de boala corupției, iar statul român se
găsește undeva în fruntea unei asemenea ierarhizări. Corupția implică folosirea puterii
conferite de stat, deci a funcției publice, pentru stimularea de câștiguri particulare.
Persoanele cu putere publică își utilizează poziția de stat pentru a oferi un tratament
preferențial. Iar tratamentul preferențial induce ilegalitatea și imoralitatea în sistemul
social. Așa se explică exodul de specialiști de înaltă calificare din România spre alte
țări. Statul minimal ar putea rezolva această problemă, prin reducerea la maxim a
cheltuielilor publice. Un acces redus la fonduri publice reduce și tentația practicilor
de corupție.
În speranța implementării unui stat minimal, statul actual este supus unei
critici necruțătoare.
Este discreditat sistemul de alegeri. Acestea nu mai reprezintă un moment
așteptat de societatea românească. Numai cei stipendiați politic se mai prezintă la
urne. Ceilalți, cei puțini și buni cunoscători sunt sceptici, iar o bună parte din alegători
este indecisă. Schimbarea guvernelor nu mai are relevanță, iar schimbarea elitei
europene nu prea mai interesează pe nimeni. Concluzia este clară, neparticiparea
la vot, absenteismul, va duce la menținerea la putere a statului corupt actual, doar
peticit și mereu clientelar. Înainte de toate, alegerile sunt o luptă politică pentru
valori. Uniunea Europeană întreține și susține un ansamblu de valori comune pe care
s-a construit civilizația occidentală, iar, după părearea noastră, reprezentanții statului
actual fac cea mai mare greșeală atunci când pun sub semnul întrebării pozițiile
oficialilor europeni.
Pentru adepții denigrării propriului stat, este un prilej de mândrie masochistă
faptul că actualul guvern nu se bucură de reputație europeană, din moment ce, la
preluarea președinției Consiliului UE, un val de critici s-a revărsat la adresa sa
în presa internațională. Motivul acestei campanii este dat de tendința actualului
guvern de a îngenunchea justiția. Dacă se adaugă la acest lucru și atacurile asupra
multinaționalelor, atacurile asupra băncilor, atacurile asupra UE, ne găsim în fața
unei guvernări agresive, cu discurs naționalist, care se grăbește să scoată România
din comunitatea europeană civilizată.
Campania de presă împotriva guvernului actual este o campanie anticomunistă.
Așa se explică și titlul unei moțiuni de cenzură intitulată „Ajunge! Guvernul…,
rușinea României!‟. Opinia publică din România, dar și din multe alte țări interesate
într-un fel sau altul de România, află că, deși țara a făcut pași importanți spre valorile
occidentale, din moment ce este membră NATO și UE, de ani buni este condusă de
nostalgici ai regimurilor comuniste, de responsabili ai crimelor Revoluției, comise
după căderea regimului ceaușist, de responsabili ai mineriadelor, de oameni corupți,
care, pentru a se menține la putere, vor să acapareze justiția, cu scopul de a evita
răspunderile legale. Un asemenea guvern a scos în stradă miile de oameni în 10
august 2018. Cu o complicitate demnă de o cauză națională mai bună, violențele
din 10 august 2018 au fost percepute de cancelariile occidentale ca forme actuale
de folosire politică a grupurilor sociale, asemănătoare mineriadelor. Dar, de data
aceasta, nu minerii au lovit cu duritate oamenii care cereau scăparea țării de un
guvern neocomunist, manifestau pașnic pentru respectarea democrației, a regulilor
statului de drept, a independenței justiției, ci Jandarmeria, o instituție de stat menită
să apere ordinea cetățenească. Iată de ce, mass-media occidentală a criticat dur
guvernarea comunistă de la București, care s-a dovedit o garnitură politică de o
incompetență nefirească, de o nesimțire cinică, cu reprezentanță publică de obedienți,
infractori, semidocți și mitomani, care vorbesc numai de democrație, dar disprețuiesc
mafiotic valorile instituțiilor europene. Europa a aflat încă o dată că România se află
la îndemâna unui stat autoritar, cu evidente reminiscențe comuniste, care suportă
asaltul final al cleptocraților asupra justiției și celorlalte instituții democratice.
O bună parte din reprezentanții României în instituțiile europene au depus
eforturi evidente pentru a transmite mesajul că România se află într-un adevărat
război cu Uniunea Europeană. Demersurile din domeniul justiției, prioritățile
guvernamentale, acțiunile întreprinse pentru stăpânirea manifestațiilor stradale etc.
sunt prezentate apocaliptic, sugerându-se ca forurile europene să se implice mai
urgent pentru a tempera România în tendința sa de a submina statul de drept. Se
susține necesitatea menținerii statutului de supraveghere a României de natura MCV.
Se găsesc argumente năucitoare conform cărora statul român a derapat de la valorile
europene și constituie un prilej și un exemplu de a i se condiționa discriminatoriu
alocarea fondurilor de coeziune de respectarea statului de drept.
Un asemenea zgomot mediatic face mult rău ideii de securitate și de suveranitate
națională, deoarece cetățeanul de rând apreciază că țara este condusă haotic, iar
cancelariile europene consideră că reprezentanții statului român sunt nerelevanți. În
asemenea condiții, nu se poate vorbi de egalitate în cadrul organismelor europene,
ci de prezență condiționată. Pentru cei cu interese elevate, deformarea informativă a
devenit un titlu de noblețe și fac tot ceea ce inteligența răutăcioasă le permite pentru
a potrivi informațiile prelucrate cu poveștile pe care vor să le vândă. Chestiunile
nesemnificative se transformă în adevărate salve antinaționale de tun, prin care
oameni de bună credință sunt prezentați ca neserioși, necinstiți, dictatori și inumani.
Oamenii nu mai au timp să gândească asupra problemelor serioase ale existenței
naționale, deoarece zgomotul problemelor minore constituie noutatea zilei.
Concluzii. Consecințe previzibile ale zgomotului

informațional
Fără a găsi un cuvânt de maximă generalizare a situației curente din România,
putem, totuși, să-i bănuim contururile și unele puncte nevralgice: instabilitate,
incertitudine, frustrare, amenințare, degringoladă, violență, mișcări contestatare,
anarhie, agresiune stradală, recrudescență ideologică, slăbirea legitimității
manageriale a instituțiilor de stat, derută socială, degradare civică, contradicții între
sistemele legale cu cele subterane, dezamăgire, dezinteres, deziluzie etc.
O dilemă socială bântuie România. Se simte o tensiune acutizată între principiile
democratice ale câștigării puterii politice și pretenția zgomotoasă de confirmare,
în baza principiilor corectitudinii politice, a tuturor deciziilor de conducere și
administrare de către tot mai multe nuclee reprezentative ale societății civile, devenite
tot mai intransigente. Negarea puterii conferite de alegeri constituie un catalizator ce
netezește drumul spre apariția dictaturilor, care reprezintă cea mai înspăimântătoare
agresiune asupra securității naționale. În situațiile în care solidaritatea socială este
desprinsă de lângă rezultatul urnelor, ordinea constituțională este grav perturbată.
În condițiile în care valorile comune europene sunt condiționate, se naște
un nou tip de solidaritate politică, intelectuală și culturală în statele membre ale
Uniunii Europene, care își trage seva din naționalism. Pe fondul unor imagini
induse nu dezinteresat spre lumea occidentală, naționalismele europene sunt pe cale
să amenințe statele naționale, considerate până nu de mult, egale și suverane, că
vor fi sancționate dacă nu respectă ceea ce s-a hotărât undeva, cândva, în anumite
condiții de suveranitate. Interese mărunte, care de cele mai multe ori sunt generate
de incompatibilități politice sau psihologice, devin prilej de sancționare birocratică a
statelor, prin punerea intereselor acestora mai prejos de interese conjuncturale.
Principiile corectitudinii politice, acceptate ca demers cultural și politic
multă vreme, devin, prin cultivarea puterii minoritare, o amenințare la construirea
securității majorității. Egalitatea de drepturi la șanse la nivel individual este un bun
universal câștigat. În schimb, egalitatea politică a minorităților culturale, ideologice
și politice cu majoritatea socială este lipsită de consistență. Mai mult, toate excesele
generate de ambele tabere duc inevitabil la vulnerabilizarea întregului, securitatea
națională. Solidaritatea socială adaugă valoare statului de drept dacă întărește votul
electoral, iar agitațiile stradale sunt respectate numai atunci când potențează balanța
responsabilității democratice.
Prin negarea cotidiană a cadrului instituțional suprem – Președinție, Guvern,
Parlament și Justiție – România este pe punctul să treacă pragul de la speranța
de revigorare națională la deziluzia dezintegrării naționale. Apar din ce în ce mai
evidente unele nuclee sociale ce propagă naționalismul și protecționismul. Pe măsură
ce aceste nuclee devin tot mai intransigente în urmărirea intereselor lor, conducerea
statului devine tot mai haotică, iar degradarea acestei instituții naționale devine
succes minoritar.
Senzația generală actuală este că, în România se guvernează din ce în ce mai
greu, la toate nivelurile. În consecință, deciziile sunt lente și slabe. Nimic nu mai este
sfânt. Totul este politizat. Totul este prezentat prin exagerări părtinitoare. Majoritatea
este timorată de agresivitatea verbală, urmată de agresivitatea stradală, acolo unde
se regăsesc și reprezentanți ai puterii de stat. Minoritatea stradală cere să fie pusă
pe aceeași balanță cu majoritatea electorală, iar instituțiile statului devin din ce în
ce mai neputincioase. Minoritatea abuzează de unele drepturi democratice, foarte
greu câștigate, și sfidează orice spirit de solidaritate și responsabilitate generală. Din
interior, dar și din afară, imaginea administrativă pare să fie colorată de sintagma:
„Să nu-i lăsăm să facă nimic‟. Oare, în numele cărui ideal politic! Alegătorul nu mai
crede nimic. El simte că securitatea sa este pusă în pericol, deoarece societatea nu
se mai raportează la repere sfinte, general acceptate. În arena conturată de granițele
sale statale, este de așteptat ca partidele și organismele societății civile să livreze,
poporului care alege, mesaje informaționale mult mai bune, dincolo de deșeurile pline
de clișee și platitudini, care conving tot mai puțin, dar care fac din puținul naționalist
un bun prilej de coagulare socială. Interesul general și nevoile generale de securitate
și suveranitate trebuie respectate și responsabilizate. Lecția suficienței politice ne-a
adus în situația de a ne face un titlu de glorie din a cere ajutorul instituțiilor europene,
chiar și pentru aspecte banale, dar nu lipsite de interes. Această lecție trebuie rescrisă.
După cum observăm, tensiunile sociale, se acumulează încetul cu încetul.
Ocolirea argumentației din partea tuturor actorilor informaționali, decantarea
contraperformanțelor numai în sarcina puterii, ipocrizia zgomotoasă, prezentarea ca
succes epocal orice demers al nucleelor sociale, refuzul unei priviri sincere și realiste
asupra rezultatelor obținute, discreditarea din toate părțile a instituțiilor apolitice ale
țării – Curtea Constituțională, Avocatul Poporului, Institutul Național de Statistică
etc. – , dorința de a salva posturi și funcții cu prețul ascunderii adevărului, lipsa
de viziune și proiect, acuzarea oricărui demers politic, social, cultural și economic
de corupție etc. sunt elemente care sapă adânc la temelia edificiului democrației
românești, iar cetățeanul simte că siguranța sa este pusă în pericol. Ca atare, privește
cu detașare și blazare demersurile politice ale alegerilor. Cetățeanul simte că se
duce o luptă politicianistă după sintagmele: „Am învins. Am pierdut.” Nimeni nu
insistă pe ce și cum trebuie construit. Se acuză chiar și vremelnicul constructor și
se reduce la ridicol opera sa. Se distruge edificiul democrației numai pentru a se
trăi fericirea schimbării ocupanților de scaune. Și, în timp ce oamenii se războiesc,
edificiile democratice se destructurează. Conducătorii se tem să mai ia decizii, iar
substanța decizională a funcțiilor superioare se transferă spre justiție. Se contestă
orice, iar semnalul general este de mare insecuritate, insecuritate instrumentată chiar
de elemente ale puterii de stat. Astfel, se induce ideea că totul este incert, iar statul
român nu este în măsură să se autoguverneze.
Prin derapaje informaționale, cei ce beneficiază și abuzează de libertățile
democratice devin parte a celor ce nesocotesc aceste valori. Zgomotul informațional
radicalizat se transformă cu ușurință într-un joc periculos de nesocotire a valorilor,
principiilor și instituțiilor care au stat la baza construcției statului național ce a fost
acceptat în zona occidentală. Se renunță la orice raționamente critice, decente și
responsabile și se apelează la imediat la cuvinte de genul: dezastru, trădare, lovitură
nimicitoare, delict religios și de altă natură, inculpat, hoț, terorist etc. Un adevărat
masochism informațional prin care se manifestă bucuria regresului, oriunde în
politică, economie, sănătate, cultură și viața de zi cu zi. Nu se mai poartă discuții
pentru a construi, ci pentru a destructura ceea ce alții au realizat. România ne apare ca
o cetate asediată, privită cu nemulțumire din afară și discreditată demonic din interior.
Un exercițiu menit să erodeze grav ideile de securitate și suveranitate națională.
Bibliografie
1. *** Publicațiile „22‟ și „Dilema nouă‟ din lunile ianuarie-februarie 2019.
2. Cibela Neagu, Mircea Udrescu, Managementul organizației, Editura
Tritonic, București, 2008.
3. Friedrich Hayek, Drumul către servitute, Editura Hunanitas, București,
1993.
4. John J. Mearsheimer, Adevărul despre minciunile din politica internațională.
de ce mint liderii?, Editura Antet, București, 2011.
5. Milton Friedman, Libertatea de a alege, Editura Publica, București, 2009.
6. Robert Hozick, Anarhie, stat și utopie, Editura Humanitas, București, 1997.
7. T. Zorlențan, E. Burduș, G. Căprărescu, Managementul organizației, Editura
Economică, București, 1998.
8. Valentin Naumescu, Criza Uniunii Europene și ordinea globală în era lui
Trump, Editura Trei, București, 2017.
DINAMICA UMANĂ – ÎNTRE

EVOLUȚIE ȘI IMPAS ÎN GENEZA
ACCIDENTELOR DE TRAFIC RUTIER
HUMAN DYNAMICS - BETWEEN

EVOLUTION AND IMPACTS IN THE
GENE OF ROAD TRAFFIC ACCIDENTS
Diana BULGARU ILIESCU1
Nona GÎRLESCU2
Mădălina DIAC3
Abstract
Driving a car is not just about driving a vehicle in the strict sense
of mechanical maneuvers. This implies a concrete intelligence, an easy
judgment, a prompt and useful decision, a constantly sustained attention and a
psychological balance. In an ever-changing era, with an increasingly obvious
need for speed and time saving, vehicles have become increasingly fast
moving, have undergone changes over time in terms of motoring, component
materials, safety systems, changes outlining the current context of road
accidents. With all these safety measures taken by the carmakers, the number
of road accidents has not fallen, which points to the importance of the human
factor in generating these events.
Keywords: road accidents; human factor; health; trauma;
1
��
Institutul de Medicină Legală Iaşi, Forensic Science Department, România Universitatea de Medicină şi Farma-
cie „Grigore T. Popa” Iaşi
2
��
Institutul de Medicină Legală Iaşi, Forensic Science Department, România, Universitatea de Medicină şi Farma-
cie „Grigore T. Popa” Iaşi, [email protected]
3
��
Institutul de Medicină Legală Iaşi, Forensic Science Department, România Universitatea de Medicină şi Farma-
cie „Grigore T. Popa” Iaşi
Rezumat
A conduce un autovehicul nu înseamnă numai a dirija un vehicul în

înţelesul strict al unor manopere mecanice. Acest fapt implică o inteligenţă
concretă, un act de judecată facilă, o decizie promptă şi utilă, deci o atenţie
permanent susţinută şi un echilibru psihologic. Într-o epocă în continuă
transformare, cu o nevoie tot mai evidentă de viteză, de economisire a
timpului, autovehiculele au devenit mijloace de deplasare tot mai rapide, au
suferit schimbări în decursul timpului, în ce privește motorizarea, materialele
componente, sistemele de siguranță, modificări care conturează contextul
actual al producerii accidentelor rutiere. Cu toate aceste măsuri de siguranță
luate de producătorii de mașini, numărul accidentelor rutiere nu a scăzut,
aspect ce orientează spre importanța factorului uman în generarea acestor
evenimente.
Cuvinte-cheie: accidente rutiere; factorul uman; stare de sănătate; traumatism;
Introducere
Î
ntr-o epocă în continuă transformare, cu o nevoie tot mai evidentă de viteză,
de economisire a timpului, autovehiculele au devenit mijloace de deplasare
tot mai rapide, au suferit schimbări în decursul timpului, în ce privește motorizarea,
materialele componente, sistemele de siguranță, modificări care conturează contextul
actual al producerii accidentelor rutiere. Cu toate aceste măsuri de siguranță luate de
producătorii de mașini, numărul accidentelor rutiere nu a scăzut, aspect ce orientează
spre importanța factorului uman în generarea acestor evenimente.
Toată această evoluție a automobilului (viteze mai mari de deplasare, materiale
componente noi), a dus la o creștere a complexității mecanismelor de producere a
leziunilor din cadrul accidentelor rutiere.
Medicina, preocupată fundamental de multiplele aspecte ale vieţii publice,
este în mod dinamic angajată în studiul formelor noi ale morbidităţii ce rezultă din
mutaţiile economice, sociale şi psihologice ale societăţii contemporane, în acest sens
fiind cercetată, prin metode epidemiologice şi clinice, morbiditatea din traficul rutier.
Prin traumatisme produse prin mijloace de transport sau, mai simplu, prin
traumatism de trafic (terestru-rutier, feroviar-subteran, acvatic sau aerian) se înţelege
orice traumatism asupra organismului, care, din punct de vedere medico-legal trebuie
să fie obiectivat, în mod obligatoriu, prin leziuni traumatice, produs de către sau în
interiorul unui mijloc de transport4.
Pentru mai multe detalii, a se vedea Buzatu, N.-E., Investigarea accidentelor de circulaţie rutieră. Aspecte cri-
4
minalistice și medico-legale, Studii şi comentarii juridice, Revista studenţilor şi masteranzilor Facultăţii de Ştiinţe
Conform unor autori, condiţia care se cere îndeplinită, astfel încât leziunile
traumatice generate de lovirea cu sau de părţile exterioare sau cele interioare ale
mijlocului de transport, ce acţionează ca agent traumtic mecanic, să poată fi
interpretate ca o consecinţă a traficului, este ca mijlocul de transport să se afle în
mişcare5.
Din punct de vedere juridic, acest tip de traumatism poate fi susţinut şi prin
declaraţiile martorilor, eventuale date de anchetă din procesul verbal etc. În adiție,
probarea mecanismului de producere a traumatismului este confirmată doar de către
medicul legist, care examinează obiectiv, conform protocolului, victima, documentele
medicale ce aparţin acesteia, precum și datele de anchetă puse la dispoziţia instituţiei
medico-legale de către organele de urmărire penală. Mai mult de atât, este necesar
de avut în vedere faptul că leziunile traumatice produse prin precipitare sau/şi
uneori prin cădere prezintă caracteristici comune cu cele din cadrul traumatismelor
rutiere. În acest sens, se înţelege necesitatea menţionării, în ordonanţele de efectuare
a raportului de constatare medico-legală, circumstanţele şi data la care a avut loc
evenimentul rutier corespunzător.
Atunci când aceste informaţii lipsesc sau nu sunt transmise medicului legist,
concluziile expertizărilor medico-legale vor fi pur aproximative, putând avea chiar
un caracter echivoc şi ambiguu. De aici, derivă importanța datelor de anchetă, care
crează cadrul complet al evenimentului.
De aceea, în medicina legală, sintagma cutumiară de „accident de circulaţie”
cade în favoarea folosirii termenului de eveniment sau traumatism de trafic rutier.
În accepţie juridică, termenul accident reprezintă, din punct de vedere subiectiv, o
anumită poziţie psihică a făptuitorului faţă de faptă şi de consecinţele acesteia, poziţie
care înlătură intenţia. Este necesar să fie luat în calcul şi un posibil omor disimulat
într-un accident rutier, în acest caz unele leziuni traumatice putând fi produse de/sau
într-un autovehicul fiind determinate din culpă sau în mod accidental. De asemenea,
în medicină, prin sintagma accident de circulaţie, se înţelege o afecţiune cardio-
vasculară acută (ischemică sau hemoragică) cum ar fi, spre exemplu, un „accident de
circulaţie vasculară cerebrală sau coronariană”, cu consecinţe de natură patologică şi
nu traumatică şi cu atât mai puţin, juridică.
Sintetizând cele spuse anterior, domeniul medicinii legale preferă termenul
de eveniment sau de traumatism, în locul celui de accident, deoarece exprimă mai
corect realitatea faptică fără conotaţii juridice, conturând numai cadrul general al
circumstanţelor de producere a leziunilor traumatice, până la finalizarea anchetei
judiciare. Cu toate acestea, nu se infirmă faptul că majoritatea consecinţelor
post-traumatice produse de/în autovehicule, sunt rezultatul lipsei de intenţie, iar
consecinţele juridice ce decurg din puterea legii, nu au fost anticipate de făptuitor şi
cu atât mai puţin acceptate sau dorite de acesta.
Juridice şi Administrative, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2009, pp. 16-19.
5
Dermengiu D., Iftenie V., Medicină Legală, Ediţia II, Ed. C.H. Beck, 2014, p. 174.
Originea traumatismelor de trafic rutier

Factorii implicaţi în geneza traumatismelor rutiere pot fi împărţiţi în factorul
principal, factori secundari şi factori favorizanţi. Cu privire la cauzele producerii
acestora, există o bogată literatură de specialitate6.
Factorul principal este omul. Pentru a fi îndeplinite condiţiile de siguranţă
propice necesare conducerii autovehiculului este obligatorie existenţa unei stări bune
de sănătate psiho-somatică, în vederea unui mod de reacţie optim, direct proporţional
cu particularităţile traficului rutier. De aici se naşte necesitatea efectuării consultului
medical, a cărei periodicitate trebuie stabilită în raport cu vârsta şi afecţiunile
existente, şi nu doar înaintea susţinerii examenului pentru obţinerea permisului de
conducere, periodicitatea acestuia putând pune în evidenţă diverse boli incompatibile
cu calitatea de şofer.
Fiecare individ conduce autovehiculul aşa cum trăieşie, ceea ce face ca
aforismul „cine se aşează la volan îşi scoate masca” să fie perfect valabil. Se poate
afirma că imprudenţa, ignoranţa, neglijenţa, egosimul, egotismul - toate acestea îşi
au rădăcinile într-un orgoliu patologic, fiind adevăratele cauze ale evenimentelor
rutiere.
Factorii secundari sunt redaţi de mijlocul de transport (autoturism, camion,
etc.) şi drumul sau calea de acces necorespunzătoare, elemente ce pot influenţa
semnificativ producerea evenimentului rutier. Se ştie faptul că foarte multe
evenimente rutiere ar fi putut fi evitate dacă autovehiculul respectiv ar fi îndeplinit
normele tehnice care să-i permită să circule în siguranţă pe un drum public (defecţiuni
la sistemul de frânare, de direcţie, etc.).
Factorii favorizanţi sunt reprezentaţi de condiţiile meteorologice, gradul de
luminozitate (adaptarea mai dificilă se realizează la pasajul zi-noapte sau noapte-
zi), viteza de deplasare a autovehiculului, alterarea stării de conştienţă/de percepţie
indusă de alcool sau de alte substanţe psihotrope (droguri, tranchilizante, somnifere,
etc.), starea de tensiune psihică rezultată chiar şi în urma unor certuri, după aflarea
unor veşti neplăcute, etc.
Factorul uman în accidentele rutiere

A conduce un autovehicul nu înseamnă numai a dirija un vehicul în înţelesul
strict al unor manopere mecanice. Acest fapt implică o inteligenţă concretă, un act
de judecată facilă, o decizie promptă şi utilă, deci o atenţie permanent susţinută şi un
echilibru psihologic.
Pentru a conduce în condiţii de siguranţă, omul trebuie să fie într-o stare bună
Buzatu, N.-E., Criminalistică, Ed. Pro Universitaria, București, 2013, p. 158.

6
de sănătate psiho-somatică, cu prezenţa unui mod de reacţie optim, direct proporţional
cu particularităţile traficului rutier. Pentru a fi îndeplinită această condiţie este
necesară efectuarea unui consult medical atât înaintea susţinerii examenului pentru
obţinerea permisului de conducere, cât şi periodic, control medical care poate pune
în evidenţă diverse boli care pot fi incompatibile cu calitatea de şofer.
Comportamentul persoanei, echilibrul său bio-psiho-social, starea de sănătate,
intensitatea trăirilor psihice într-un anumit moment constituie împreună factori ce
pot influenţa în mod negativ sau pozitiv conducerea unui vehicul. Latura personală
se imprimă asupra comportamenului conducătorului auto, punându-şi amprenta
asupra stilului de conducere al vehiculului, prin aspectele sale preventive dar
şi nocive. Întotdeauna când nu sunt respectate regulile de circulaţie, acestea sunt
consecinţa unor trăsături de caracter, temperament sau constituţie psihică. Viteza de
conducere a unui vehicul devine în aceste cazuri o problemă medicală, ea reflectând
temperamentul conducătorului, constituţia sa psihică, modul de viaţă şi chiar educaţia
sa. Persoanele inadaptate social, cu dificultăţi de încadrare în normativitatea socială
prezintă o înclinaţie spre încălcarea normelor. Gradul de periculozitate în utilizarea
drumului public este prezent şi la persoanele care pot exterioriza uşor un sentiment
de agresivitate şi indiferenţă faţă de normele de convieţuire, considerându-se în
general nedreptăţite şi nesatisfăcute.
Există studii făcute în colectivităţi organizate care au decelat personalităţi
psihopatice, cu imaturitate afectiv-emoţională şi a sentimentelor moral-sociale,
situaţie care influenţează în mod negativ echilibrul fiecăruia de a conduce un vehicul7.
Încă o dată, este demonstrat rolul important al examenului psihologic în selectarea
conducătorilor auto, examen care ar trebui să aibă un grad mare de dificultate în
scopul evidenţierii comportamentul candidatului în situaţii limită.
Oboseala este un element predominant care poate genera accidente rutiere,
având implicaţii psihologice, neuromusculare şi biochimice. Conducerea relaxată şi
deconectată a vehiculului împreună cu monotonia străzilor poate determina apariţia
insidioasă a stării de somnolenţă. Apare astfel un conflict psihic între a se lăsa în voia
somnului şi ambiţia de a mai conduce puţin pentru a ajunge la destinaţie, pericolul de
a adormi la volan devenind iminent.
Starea de somnolenţă este în mare parte datorată factorilor ce aparţin
conducătorului auto, dar mai pot fi implicaţi şi factori exogeni, cum ar fi: monotonia
şoselelor şi a peisajului, conducerea pe timp de ploaie sau noaptea, traficul intens
din sens opus ce poate determina stare de somnolenţă. Sunt incriminate şi scaunele
incomode sau poziţiile inadecvate de conducere sau, uneori, din contră, poziţiile
prea comode, imobilizarea corpului în centurile de siguranţă, zgomotul monoton al
motorului ce înlătură polimorfismul stimulilor ce menţin atenţia vigilă, hipoxia din
habitaclu, muzica monotonă, lentă sau în surdină, somnul celorlalţi pasageri.
Dacă înaintea unui drum conducătorul auto a pierdut una sau mai multe nopţi,
Scripcaru C., Covalciuc M., Accidentele rutiere, Ed. Panfilus Iaşi, 2004, p. 25.
7
a consumat medicamente psihotrope, a prestat munci fizice grele, a consumat alcool
în cantităţi mari, are o stare de tensiune psihică determinată de conflicte, fobii, are o
stare de indispoziţie psiho-senzorială, riscul de accident este cu atât mai mare cu cât
aceşti factori sunt mai numeroşi, prin prelungirea timpului de concentrare a atenţiei.
Foarte important este factorul individual de receptivitate la toţi aceşti stimuli
nocivi, fiecare conducător auto reacţionând în mod individual, mai mult sau mai
puţin intens, la asocierea acestora, în funcţie de vârstă, sex, obişnuinţă, boli cronice
sau chiar talent.
Studiile efectuate au arătat că distragerea atenţiei în condiţii de oboseală
determină o întârziere a reflexului de frânare, ce permite vehiculului să ruleze pe
distanţe variabile, generând astfel accidente. O întârziere de o secundă în frânare
prelungeşte distanţa de oprire cu 17 metri la o viteză de 60 km/oră şi cu 30 de metri
la 110 km/oră. Este evident faptul că, dacă şoseaua este umedă, aceste distanţe devin
aproape duble8.
Concluzii
Ceea ce pare hazard sau accident de trafic într-o împrejurare neplăcută, este,
în realitate, o greşeală umană prin prezenţa acelor factori subiectivi, deseori neglijaţi,
cum ar fi reacţiile senzoriale ale omului, lipsa perceperii timpului, a anticipării
riscurilor, a neacceptării disciplinei şi a responsabilităţii faţă de altul, talentul în
conducere implicând o inteligenţă pragmatică susţinută de o reflectivitate promptă.
Bibliografie
1. Buzatu, N.-E., Criminalistică, Ed. Pro Universitaria, București, 2013.
2. Buzatu, N.-E., Investigarea accidentelor de circulaţie rutieră. Aspecte
criminalistice și medico-legale, Studii şi comentarii juridice, Revista studenţilor
şi masteranzilor Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi Administrative, Editura
ProUniversitaria, Bucureşti, 2009.
3. Dermengiu D., Iftenie V., Medicină Legală, Ediţia II, Ed. C.H. Beck,
2014.
4. Scripcaru C., Covalciuc M., Accidentele rutiere, Ed. Panfilus Iaşi, 2004.
Ibidem, p. 32.
8
TEMELII
TABĂRA MILITARĂ DE LA FURCENI

ÎN PERIOADA 1869-1918
Partea a III-a – Personalități
THE MILITARY CAMP FROM

FURCENI DURING 1869-1918
Part III – Outstanding Personalities
Paul AELENEI
Abstract
Într-o oarecare măsură, importanța Taberei de la Furceni poate fi

evaluată și după numărul personalităților marcante ale vremii, care au
desfășurat activități în cadrul acesteia. În rândurile care urmează, vom
prezenta pe scurt biografiile celor care au avut un rol important în politica
vremii și care au venit în Tabăra de la Furceni pentru instrucție sau cu ocazia
unor evenimente importante, începând prezentarea acestora cu regele Carol
I, pe atunci principe, și continuând cu oameni de stat, militari de rang înalt,
clerici sau alte persoane cu nume sonore.
Cuvinte cheie: Tabăra de la Furceni; Siret,;Regele Carol I al României; Mihail

Cerchez; Alexandru Macedonski; Iorgu Eminovici; Carol Davila; Gheorghe
Manu; Narcis Crețulescu;
Summary
To a certain extent, the importance of the Furceni Camp can also be

assessed by the number of outstanding personalities of the time who have been
active in it. In the following lines, we briefly present the biographies of those
who played an important role in the politics of the day and who came to the
Furceni camp for training or important events, starting their presentation with
King Carol I, at that time prince of Romania, and continuing with statesmen,
TEMELII
high-ranking military officers, clerics or other people with famous names.
Keywords: Furceni Military Camp; Sereth; Carol I King of Romania; Mihail

Cerchez; Alexandru Macedonski; Iorgu Eminovici; Carol Davila; Gheorghe
Manu; Narcis Crețulescu;
A rticolul de față își propune să facă o incursiune prin biografiile unor

comandanți, ofițeri și clerici care au servit în Tabăra de la Furceni, pentru
a vedea cine sunt cei care s-au ocupat de formarea, instruirea și dezvoltarea capacității
de luptă a ostașilor de aici, precum și de cultivarea sentimentului de vitejie și de
mândrie patriotică al acestora. De asemenea, prin informațiile oferite mai jos, dorim
să reconstituim preocupările și mentalitățile acestor personalități, preocupări avute
nu doar din domeniul militar, ci și din afara acestuia. Mai mult decât atât, vom răsfoi
prin paginile istoriei, pentru a observa cum experiența militară adusă de aceștia din
Prusia, Franța, Rusia și chiar din Serbia, a influențat capacitatea de luptă a ostașilor
instruiți în Tabăra de la Furceni și nu numai, identificând și evidențiind rezultatele
deosebite obținute, în special în Războiul de Independență. Pentru a nu da naștere
unor interpretări, precizăm că biografiile prezentate mai jos nu sunt așezate nici în
ordine cronologică, nici după vreo ierarhie a personalităților evocate, însă am găsit
de cuviință să le așternem în pagină, începând cu cel care a rămas în istorie, drept
Regele Carol I al României.
Regele Carol I al României

Este dificil să descriem în doar câteva rânduri personalitatea
celui care a fost cel dintâi monarh al României și întemeietorul
Dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen, însă vom încerca să
subliniem câteva dintre cele mai importante evenimente de viață
și realizări ale acestuia.
S-a născut la 20 aprilie 1839 în Principatul Hohenzollern-
Sigmaringen, la Sigmaringen, numindu-se Prințul Karl von
Hohenzollern-Sigmaringen. A fost cel de-al doilea fiu al
prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen și al soției
sale, prințesa Josephine. Prințul Karl Anton, tatăl lui Carol, a
fost ministru-prezident al Prusiei între anii 1858-1862. Carol a
urmat studiile elementare din Dresda, apoi s-a înscris la școala de cadeți din Münster,
după absolvirea acesteia, devenind sublocotenent de dragoni. Mai târziu, la data de
1 ianuarie 1857, a fost numit locotenent secund în suita unui regiment de artilerie.
TEMELII
A continuat studiile, în anul 1857 absolvind Școala de Artilerie și Geniu din Berlin,
iar în anul 1864 s-a înrolat ca voluntar în armata Prusiei, participând în Al Doilea
Război al Schleswigului. În timpul acestor lupte a luat parte la asaltul citadelelor
Fredericia și Dybbøl, experiență care îi va folosi mai târziu în Războiul Ruso-Turc.
În anul 1866 a fost înaintat la gradul de căpitan. La data de 10/22 mai 18661, la doar
27 de ani, tânărul Carol, acceptă să urce pe tronul României și vine la București, după
abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în urma unei lovituri de stat. Plecarea
sa de la Giurgiu a fost transmisă prin telegraf și noul domnitor a fost întâmpinat
în Capitală de o mulțime entuziastă de aproximativ 30.000 de oameni, dornici să
cunoască noul lor conducător. Ajuns la Băneasa, i s-a înmânat cheia orașului și, tot în
aceeași zi, cuplul regal a primit binecuvântarea mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei,
depunând jurământul de credință în Dealul Mitropoliei.2
Considerat de către mulți istorici, drept fondator al României moderne, regele
Carol I a domnit timp de 48 de ani și avut cea mai lungă domnie din istoria țării
noastre. Din rațiuni de spațiu, vom enumera doar câteva dintre marile sale realizări:3
- A obținut independența țării față de Înalta Poartă, fără de care, spun istoricii,
nu s-ar fi putut face Marea Unire;
- După câștigarea independenței, România a devenit monarhie constituțională,
având una dintre cele mai moderne constituții din Europa acelor vremuri;
- A readus Dobrogea în cadrul teritoriilor naționale românești ;
- A creat instituții noi care au contribuit la dezvoltarea economică a țării,
printre care enumerăm: Academia Română, Palatul Poștelor, Casa de Depuneri,
Consemnațiuni și Economie, Bursa de Valori, Monetăria Statului, Banca de la
București și Banca Națională a României. Tot regele Carol I a creat moneda națională
numită ,,Leu’’;
- În domeniul învățământului, dorim să amintim de înființarea Școlii Normale
,,Carol I’’ și de Palatul Universității din București.
- A pus bazele infrastructurii feroviare care a asigurat creșterea economică a
țării. Mai mult decât atât, a înființat Gara de Nord, Gara Filaret și a construit anual,
în medie, 80 km de cale ferată;
- A construit podul de peste Dunăre, de la Cernavodă, pentru a lega Dobrogea
de Patria Mamă;
- A pus bazele unei dinastii care a asigurat continuitatea marilor obiective
naționale românești;
- A jucat un rol important în timpul celui de Al Doilea Război Balcanic și a
organizat, la București, Conferința de Pace din 1913 ;
- În plan cultural, a sprijinit exponenții de marcă ai culturii române, precum
1
Memoriile regelui Carol I al României (de un martor ocular), vol. I 1866-1869, Editura Scripta, București, 1992,
p. 57.
2
Regi catolici, regine protestante, copii ortodocși, Adevărul, 25 octombrie 2012, /adevarul.ro/cultura/istorie/regi-
catolici-regine-protestante-copii-ortodocsi-1_50b9ea627c42d5a663acd649/index.html, Accesat la 22.10.2018.
3
Regele Carol I, https://peles.ro/personalitati/regele-carol-i/, Accesat la 22.10.2018.
TEMELII
George Enescu, Elena Văcărescu, Nicolae Grigorescu sau Vasile Alecsandri. Tot la
acest capitol, putem menționa înființarea Filarmonicii Române, a Teatrului Național
din Iași precum și construirea Castelului Peleș.
- În București a amenajat cursul Dâmboviței și a introdus iluminatul electric ;
- În domeniul sănătății, a fondat Societatea Română de Cruce Roșie ;
- Carol I a condus armata română, reformând sistemul militar românesc, în
mare parte, după principii prusace. Pe lângă câștigarea Războiului de Independență,
menționăm câteva realizări semnificative în domeniul militar, cum ar fi înființarea
Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie din București și Școala Fiilor de Militari
din Iași. A modernizat armata cu arme, tunuri și echipamente noi și, nu în cele din
urmă, a creat Tabăra de la Furceni, prima tabără permanentă de instrucție din țară.
Carol I a trecut la cele veșnice, la vârsta de 75 de ani, în ziua de 27 septembrie
1914, la Sinaia.
Generalul Alexandru Dimitrie MACEDONSKI (1816-

1869), tatăl poetului Alexandru Macedonski, a fost
un politician și general român și primul comandant al
Taberei de la Furceni.
Susținut de bunicul său matern, căpitanul Ignatie
Paznanski, A. D. Macedonski și-a făcut studiile militare
la Liceul Imperial de la Kerson, între anii 1831-1834,
de unde se întoarce școlit, devenind iuncher (cadet care
își făcea stagiul înainte de a deveni ofițer n.n.) în cadrul
Regimentului I Infanterie din București. Din 1834 până
în 1838, își continuă studiile militare de specializare în
Rusia, la Jitomir, în vestul Kievului.
La data de 3 aprilie 1838, a fost avansat praporcic
(sublocotenent în vechea armată rusă n.n.), rang
consemnat în Arhondologia Nouă a Ţării Românești,
iar la 14 februarie 1843 este numit de către Gheorghe
Bibescu, domnitorul Ţării Românești, prin Ofis domnesc, porucic (locotenent n.n.).
Un an mai târziu, este trimis iarăși în Rusia, la Tuia, pentru înstrucție și pentru
achiziție de material militar.
La 12 februarie 1848, s-a căsătorit cu Maria Fisenta, fiica lui Emanuel Fisenta,
fiul contelui cu același nume, ambasadorul trimis de împărăteasa Ecaterina în Țara
Românească, înfiată de Dimitrie Pârâianu, cu care Macedonski a avut împreună patru
copii. La data de 25 august 1848, din cauza atitudinii sale ostile față de guvernul
revoluționar, Macedonski a fost pus în disponibilitate, dar reabilitat o lună mai
târziu, la 28 septembrie. Anul următor, la 4 decembrie 1849, a fost avansat la gradul
de căpitan.
TEMELII
Între anii 1850-1852, traduce din limba rusă și i se editează Reglement ostășesc
de slujba infanteriei (Cartea I, Partea II, 1-2), Suplement la Școală recruților de
pedestrime (Cap. II. încărcarea puștilor) și Instrucția pentru împușcarea la țintă și
adăogată cu note deslușitoare la solicitarea oficialității, pentru uzul Școlii Militare
Naționale. La 13 octombrie 1852, a fost avansat la gradul de maior.
În anul 1853, Alexandru Macedonski era comandirul Batalionului model,
când domnitorul Țării Românești, Barbu Dimitrie Știrbei (1849-1853, 1854-1856)
efectuează o inspecție și, văzându-l în desăvârșită plăcută stare, acesta îi aduce
mulțumiri maiorului. În anul 1854, același domnitor îl numește prin Poruncă către
Oștire, comăndiutor al Regimentului 3.
În vara anului 1857, la 12 iulie, este avansat la gradul de colonel și numit
comandant al Regimentului 5 de către Alexandru D. Ghica – la acel moment
caimacan, după ce între anii 1834 și 1842 fusese domnitor.4
În 23-24 ianuarie 1857, colonelul Macedonski este însărcinat de boierii
antiunioniști să reprime mulțimea din București care manifesta în favoarea unirii,
în fața clădirii în care avea loc Adunarea Electivă a Ţării Românești. Nu știm dacă
Macedonski a executat acest ordin, știm însă că, în cele din urmă, Adunarea s-a
pronunțat pentru alegerea ca domn al lui Alexandru Ioan Cuza, care îl numește, ca
prim-ministru al Ţării Românești, pe Ioan Al. Filipescu la 25 ianuarie.
La 4 mai 1859, Alexandru Macedonski a devenit primul general al Principatelor
Române și șeful armatei în guvernul Constantin A. Kretzulescu (27 martie-6
septembrie 1859), un fel de recompensă pentru atitudinea sa unionistă, iar la 10
iunie a fost numit prim-adjutant al domnitorului și șef al Statului Major Domnesc.
Nu rămâne foarte mult timp în această funcție, la 16 august 1859, demisionând
din postul de ministru de război, fiind în conflict cu domnitorul.
Un an mai târziu, este numit președintele Comisiei pentru Casa de Dotație a
Oastei și membru în comisia Școlii Militare, iar în anul următor devine comandant al
Garnizoanei București și șeful trupelor din Tabăra Floreasca. Probabil că experiența
acumulată în acest post l-a recomandat pentru funcția de comandant al Taberei de
la Furceni. Ca urmare a nenumăratelor conflicte avute cu Domnitorul, în anul 1862
solicită aranjarea drepturilor de pensionare, fiind scos la pensie în anul următor.
În anul 1868, la 23 decembrie, publică articolul Sistema în armată, în revista
„Trompeta Carpaților”, nemulțumit de faptul că nici în noua domnie nu a fost luat în
considerare. În cele din urmă, este reintegrat în armată, la data de 22 ianuarie 1869,
fiind primul comandant al Taberei de la Furceni.
A trecut la cele veșnice în același an, la 24 septembrie, fiind înhumat cu
ceremonial funerar militar la Biserica Cuțitul de Argint din București. Soția sa,
Maria Macedonski, a bănuit întotdeauna că decesul generalului a survenit ca urmare
a unei otrăviri.5
4
Publicat în Buletinul Ţări Comăneşti, 1857, p.233
5
Alexandru Dimitrie Macedonski, În: Enciclopedia Liberă Wikipedia, 2018. Disponibil în: https://ro.wikipedia.
org/wiki/Alexandru_D._Macedonski, Accesat la 22.10.2018.
TEMELII
General Doctor Carol DAVILA

Carlo Antonio Francesco d’Avila s-a născut
în 1828, la Parma, în Italia. Carol Davila a studi-
at la Facultatea de Medicină din Paris, unde și-a
dat doctoratul. După ce a ajutat la stingerea epi-
demiei de holeră din 1849, din zonele Champagne
și Cher, la nici 25 de ani, a decis să vină în Țara
Românească, unde a ajuns la data de 13 martie
1853. Șederea sa pe meleagurile patriei noastre
era prevăzută doar pentru o perioadă de 3 ani, dar
a rămas până la sfârșitul vieții sale. Carol Davi-
la s-a implicat în domeniul sănătății, unde a pus
bazele unui sistem medical funcțional, organizând
un serviciu sanitar militar și civil. În anul 1855,
a înființat prima școală de felceri, iar un an mai
târziu, în anul 1856, a înființat o școală secunda-
ră de chirurgie care avea program școlar teoretic-
liceal și sanitar-militar. Adversarii săi filoruși au
făcut demersuri pentru închiderea acestei școli,
dar Carol Davila s-a adresat guvernului francez, angajându-se să mențină școala pe
cheltuiala proprie. În această situație, caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica a dat
un opis domnesc pentru menținerea noii instituții, pe care Davila a transformat-o la
scurt timp în Şcoala Națională de Medicină și Farmacie. Mai târziu, după 10 ani, în
1869 a înființat Facultatea de Medicină. În tot acest timp, Carol Davila întemeiază
atât învățământul farmaceutic cât și pe cel veterinar, fondând mai multe societăți și
reviste de specialitate, printre care menționăm Asociația Medicilor Români, Moni-
torul Medical și Gazeta Spitalelor. De asemenea, a organizat conferințe medicale
și a ținut prelegeri cu demonstrații experimentale la Sfântu Sava. Împreună cu hor-
ticultorul austriac Ulrich Hoffmann, a înființat Grădina Botanică din București și a
introdus concursurile medicale și stagiile obligatorii în spitale. În 1861, pune bazele
primului azil pentru orfane, în care strânge 40 de fetițe din mahalale, iar la scurt timp
după aceasta, a înființat și un orfelinat pentru băieți. În timpul vieții lui Carol Davila,
a funcționat și o școală specială pentru surdo-muți, în care a existat și un atelier de
tâmplărie și sculptură. Câțiva ani mai târziu, alături de farmacistul Hepites, a pus
bazele farmaciei române. Carol Davila a introdus, în spitale, consultațiile gratuite
pentru bolnavii săraci. A luat parte la stingerea unor epidemii grave în multe regiuni
ale țării, a călătorit inspectând spitalele și a participat la Expoziția Universală de la
Viena din anul 1873 cu un compartiment medical al României. A susţinut editarea
TEMELII
culegerii de poezii populare a lui Vasile Alecsandri, pe care a oferit-o drept premiu
elevilor săi, el însuși fiind un mare iubitor de folclor.
La 4 iunie 1864, deputații au propus acordarea cetățeniei lui Carol Davila,
dar faptul se împlinește patru ani mai târziu, abia după venirea domnitorului Carol,
tocmai în 1868. Datorită lui, serviciul ambulanțelor militare și al trenurilor sanitare
este pregătit din timp, favorizând îngrijirea a 13.000 de răniți și salvând mii de vieți.
Prin Decretul Regal nr. 761 din 1869, inspectorul sanitar Carol Davila fost numit, în
același an, șeful serviciului sanitar din cadrul Taberei de la Furceni.
Datorită meritelor sale, în anul 1874, la București, fost propus pentru inițiere
francmasonerie, în cadrul lojii „Înțelepții din Heliopolis”, devenind astfel un „frate”
al multor personalități din România acelor timpuri.
Carol Davila a murit la 24 august 1884, la București. În anul 2003 a fost ales
post-mortem membru al Academiei Române.6
General Mihail-Cristodulo CERCHEZ

Mihail Cristodulo-Cerchez a văzut lumina
zilei, la 8 iunie 1839, la Bârlad. A urmat studiile
superioare la Iași, în cadrul Academiei Mihăileni, cel
mai înalt for de învățământ din capitala Moldovei.
După finalizarea studiilor, a fost încadrat, pentru o
scurtă perioadă de timp, ca funcționar la Ministerul
Justiției din Iași. Tot la Iași, Mihail Cerchez, a fost
membru fondator al Societăţii Literare „Junimea”.
Aici îi cunoaște, printre alții, pe Iacob Negruzzi,
Vasile Pogor, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion
Creangă, Vasile Alecsandri şi pe Neculai Scheliti,
un alt ofițer care a activat în cadrul Taberei de la
Furceni.
Nu după mult timp, se hotărăște să urmeze
cariera militară și își îndreaptă pașii către poarta
cazărmii Regimentului 4 Linie (Infanterie) din Iași. Așadar, la numai 17 ani, pe data
de 23 mai 1856, Mihail Cerchez s-a înrolat ca voluntar în cadrul acestui regiment.
Datorită pregătirii sale, dar și calităților organizatorice, a fost avansat la gradul de
sublocotenent, la data de 10 aprilie 1857. În toamna aceluiași an, Mihail Cerchez,
a luat parte la câteva manevre militare, unde a dat dovadă de o bună cunoaștere
a principiilor tactice în conducerea plutonului. În anul 1858 eșalonul superior a
efectuat o inspecție, iar în cadrul acesteia plutonul comandat de tânărul sublocotenent
a obținut calificativul maxim. Frumoasele rezultate obținute încă din primul an al
6
Carol Davila, În: Enciclopedia Liberă Wikipedia, 2018. Disponibil în: https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_Da-
vila, Accesat la 22.10.2018.
TEMELII
carierei sale au stat la baza acordării, la 2 septembrie 1858, a gradului de locotenent.
Între timp, se alătură mișcării unioniste din Iași, trăind măreţele momente de
bucurie cu ocazia dublei alegeri a lui Alexandru-Ioan Cuza ca Domn al Principatelor
Unite. În aceste împrejurări, locotenentul Mihail Cerchez a făcut din programul
de pregătire al Armatei Române, conceput de colonelul Alexandru-Ioan Cuza,
propria cauză a muncii sale. Datorită acestor eforturi, la data de 30 august 1860,
Mihail Cerchez a fost avansat la gradul de căpitan, apoi din ordinul domnitorului
Alexandru-Ioan Cuza, a fost trimis în Franţa, pentru a asista la manevrele militare
organizate de armata franceză în zona Chalons. Cu această ocazie, îşi îmbunătăţeşte
cunoştinţele referitoare la activitatea de instruire a ostaşilor, cunoştinţe pe care le va
pune mai târziu în practică, atât în exercițiile militare din ţară, printre care şi cele din
Tabăra de la Furceni, cât şi în luptele din Războiul de Independenţă, în urma cărora
îşi va căpăta celebritatea.
La data de 20 iulie 1863, are loc o întrunire în Tabăra de la Cotroceni, în
vederea unificării instrucției unităţilor de infanterie, cavalerie, artilerie și altele,
întrunire în cadrul căreia se face remarcat prin exercițiile tactice de luptă, organizate
și conduse de el în teren. După terminarea programului de tabără, Mihail Cerchez
a fost avansat la gradul de maior. La 27 decembrie 1863, la ordinul domnitorului
Alexandru-Ioan Cuza, a fost numit la comanda Batalionului 2 din Regimentul 1
Linie (Infanterie) București.
Anii următori vor fi destul de tulburi pentru Mihail Cerchez. În noaptea de

11 februarie 1866, Alexandru-Ioan Cuza a fost obligat să abdice. Maiorul Cerchez
nu este de acord cu complotul urzit împotriva primului Domn al Principatelor
Unite și refuză să depună jurământul față de Locotenența Domnească instituită
de către complotiști. Așa cum era de așteptat, pentru curajul și verticalitatea sa, a
fost marginalizat din rândul cadrelor active ale armatei permanente și încadrat în
Batalionul 2 din Inspectoratul 2 Grăniceri. În această situație, Cerchez realizează că
nu este dorit în rândurile cadrelor active ale armatei și se retrage din armată la data de
1 august 1866. Calitățile sale ostășești deosebite îi determină pe foștii săi superiori
să îl recheme, la data de 22 martie 1867, în tânăra Armată Română și este numit
comandant al Batalionului 3 din Corpul Trupelor de Grăniceri, care-și avea reședința
la Ştefănești, județul Botoșani.
Prin energia, inițiativele și exigențele sale, reușește în câteva luni de zile să
îmbunătățească nivelul de pregătire al batalionului, organizându-l și instruindu-l
temeinic. Aceste rezultate au creat premisele avansării sale la gradul de locotenent-
colonel, în ziua de 2 octombrie 1867, numirea lui la comanda unui batalion din
cadrul Regimentului 4 Linie (Infanterie) Iași, unitate în care îmbrăcase pentru prima
dată uniforma militară.
Datorită dăruirii și conștiinciozității sale, a fost avansat în funcția de locțiitor al
TEMELII
comandantului de regiment, pe care l-a condus cu responsabilitate și profesionalism
în Tabăra de la Furceni. Drept recunoștință, la data de 23 august 1869, Mihail Cerchez
a fost avansat la gradul de colonel, la vârsta de numai 30 de ani și numit comandant
al Regimentului 4 Linie (Infanterie).7
În perioada 1869-1876, colonelul Mihail Cerchez a depus eforturi deosebite
pentru educarea și instruirea în bune condiții a subordonaților săi, organizând și
conducând personal cursuri de tactică militară și exerciții în teren. De asemenea,
a predat lecții de istorie militară, a realizat studii despre marii gânditori ai epocii și
a scris articole și reflexii despre Armata României pe care le-a publicat în „Revista
militară”, totodată, cultivând sentimentele patriotice în sufletele ostașilor săi.
S-a implicat în administrarea și organizarea armatei, propunând soluții dintre
care menționăm: organizarea mixtă a armatei permanente și a miliției, recrutarea
regională, descentralizarea administrației, reorganizarea infanteriei prin contopirea
regimentelor de linie cu cele de dorobanți.
Pentru a cunoaște organizarea, tactica de instruire și mai ales nivelul de
pregătire al armatelor vecine, colonelul Mihail Cerchez a participat în anul 1874 la
manevrele militare din Serbia și în anul 1875 la cele din Rusia.
În Balcani, situația politico-militară devenea din ce în ce mai tensionată, iar în
primăvara și vara anului 1876, când bulgarii și sârbii s-au ridicat la luptă împotriva
otomanilor, guvernul României a adoptat o serie de măsuri pentru sporirea capacității
de luptă a armatei, precum și pentru apărarea malului stâng al Dunării, în special în
zona orașului Calafat.
Una dintre cele mai importante măsuri a fost constituirea, la 15 iunie 1876, a
Corpului Unic de Observație pe Dunăre, cu scopul de a respinge orice atingere directă
sau indirectă a neutralității României, la comanda acestui corp fiind numit colonelul
Mihail Cerchez. Pentru îndeplinirea acestei misiuni deosebit de importante, el a
primit în subordine Regimentul 5 Linie (Infanterie) Bacău, Batalionul 4 Vânători de
Câmp Iași, un batalion de dorobanți, două escadroane de cavalerie din Regimentul 1
Călărași Dolj, o baterie de tunuri din Regimentul 1 Artilerie, precum și toate pichetele
de grăniceri aflate între Calafat și Vârciorova.
În luna aprilie 1877, colonelul Mihail Cerchez a fost numit inițial la comanda
Diviziei a 2-a Infanterie București, apoi a Diviziei 1-a Infanterie Craiova. În lunile
mai-iunie 1877, trupele aflate sub comanda sa au executat misiuni de apărare a
frontierei de sud, respingând cu succes și alungând peste Dunăre toate incursiunile
otomane. La data de 23 iulie 1877, conform noii structuri a Armatei Române, formată
din Armata de Operații și Armata (Corpul) de Observație, colonelul Mihail Cerchez
a fost numit comandant al Diviziei de Rezervă, unitate care a intrat în compunerea
Armatei de Operații, destinată să desfășoare acțiuni de luptă în sudul Dunării, pe
teritoriul Bulgariei. În cursul celei de a treia bătălii de la Plevna, din 30 august
1877, Divizia de Rezervă, aflată în subordinea sa, a asigurat spatele Diviziilor a
Vasile Mocanu, Generalul Mihail Cerchez, Editura Militară, București, 1978, p.21.
7
TEMELII
3-a Infanterie Galați și a 4-a Infanterie Iași, din cadrul Armatei de Operații, iar de
la data de 9 septembrie1877 a luat parte la atacul asupra trupelor otomane de la
Plevna. În ziua de 28 noiembrie 1877 unitățile comandate de Mihail Cerchez au
participat cu succes la acțiunile duse împotriva trupelor otomane, care încercau să
străpungă încercuirea. Batalionul 1 din Regimentul 6 Linie (Infanterie) București, a
fost prima subunitate care a reușit să pătrundă în Plevna. Batalionul era comandat
de locotenentul-colonel Gheorghe Cotruț, din divizia aflată în subordinea lui Mihail
Cerchez. În cele din urmă, generalul Osman Pașa s-a predat colonelului, marcând
astfel capitularea armatei otomane.8 Înainte de luptele de la Plevna, Mihail Cerchez,
a mai luat parte la luptele de la Grivița, Bucov, Opanez, Smârdan și Vidin.
S-a stins din viață la doar 46 de ani, în ziua de 12 iulie 1885 și a fost înmor-
mântat la Cimitirul Eternitatea din Iași. În semn de recunoștință pentru tot ceea ce a
făcut în războiul pentru eliberarea Bulgariei, poporul bulgar i-a ridicat un bust în fața
Mausoleului Ostașului Român de la Grivița.9
General Nicolae RADOVICI

Informațiile despre generalul de divizie Radovici sunt puține, însă cele pe care
le deținem ne fac să credem că Nicolae Radovici a fost o importantă personalitate
militară a vremii. S-a născut în București la 10 Iunie 1832. A intrat în armată ca
sergent în anul 1847, după care a parcurs toate treptele ierarhice, fiind înaintat la
gradul de sub-locotenent în 1849, colonel la 1864 și general de brigadă la 1871.
În anul 1891 a fost înaintat general de divizie în rezervă și trecut în retragere. 10 În
perioada 1877-1878, a ocupat funcția de conducător al Cercului Militar Național. Tot
în această perioadă, a participat activ la luptele din Războiul Ruso-Turc, iar la data
de 4/16 aprilie îl găsim și în funcția de comandant al Corpului II de Armată având
în subordine diviziile 3 și 4.11 În iarna aceluiași an, prin Înaltul Decret nr. 2454,
din 31 Decembrie, la propunerea făcută de I. C. Brătianu, prin raportul nr. 19017,
generalul de brigadă Radovici Alexandru a fost numit comandant militar al pieței
Lom-Palanca din Bulgaria.12
Referitor la Tabăra de la Furceni, știm că, la data de 13/14 noiembrie 1876,
a coordonat aplicațiile militare din zona Tecuci-Furceni în prezența Principelui
Carol, care se afla atunci la Tecuci,13 venind de la Brăila, apoi a trecut Siretul pe la
8
Constantin CHIPER, Omagiu eroilor județului Vaslui, Editura Sfera, Bîrlad, 2016, p.25-27.
9
MIHAIL CRISTODULO CERCHEZ, În: Enciclopedia Liberă Wikipedia, 2018. Disponibil în: https://
ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Cristodulo_Cerchez, Accesat la 22.10.2018.
10
Dimitrie R. Rosetti, Dicționarul Contimporanilor, Ediția I-a, București, Editura Lito-Tipografiei ,,Populară’’,
Pasagiul Român, No.12, 1897, p.157.
11
Dinu RADU, Mânăstirea Sinaia, Locul de emitere a unor acte importante ale Războiului de Independență, http://
www.mnir.ro/wp-content/uploads/PDF/publicatii/muzeul_national/Muzeul-National-IV-1978.pdf
p.295, Accesat la 22.10.2018.
12
Monitorul Oficial al Romaniei, marți 10 (22) ianuarie 1848, p.106.
13
Ştefan Andronache, Tecuci-565 ani - Din 1435 si pana in 2000, http://www.tecuci.eu/wp-content/uploads/Te-
TEMELII
Furceni după încheierea manevrelor și a mers la Focșani pentru a inspecta și trupele
de acolo.14 Cinstea și responsabilitatea, de care a dat dovadă de-a lungul timpului,
l-au recomandat, în anul 1888, pentru funcția de președinte în Consiliul de Război,
în cadrul comisiei din care făceau parte și generalii Cernat și Fălcoianu, pentru a
judeca procesul generalului de marină Nicolae Dumitrescu-Maican, acuzat de fapte
de corupție. Este vorba de un proces dificil și de un scandal ce viza achiziții de
furnituri militare despre care s-a vorbit mult, atât în presa bucureșteană cât și în cea
franceză. În cadrul acestui proces, au fost implicați mai mulți generali, proces care a
dus în cele din urmă, chiar la demisia guvernului condus de Ion C. Brătianu.15
Narcis CREŢULESCU a fost preot și confesor al Regimentului III

de Infanterie. S-a născut la 1835 pe data de 3 decembrie, în familia preotului Ion
Creţulescu din satul Costești, Botoșani,
având numele de mirean Nicolai.
Încă de tânăr, a fost atras de viața
monahală și, la doar 15 ani, merge la
Mânăstirea Neamț în anul 1850, unde
urmează cursurile seminarului monahal
de acolo, în perioada 1855-1859. Își
continuă studiile teologice la Seminarul
Superior de la Socola, între anii 1861 –
1866, apoi frecventează timp de un an
cursurile Facultăţii de Litere din Iași, în
perioada 1866-1867. Este călugărit la
Mânăstirea Neamț, sub numele de Narcis
în anul 1859, apoi devine ierodiacon, patru
ani mai târziu, în 1863. În anul 1867, este
hirotonisit ieromonah de episcopul Isaia
Dioclias Vicol. A fost preot militar, profesor
de limba română la diferite școli din Brăila,
Ismail, București și Iași, în perioada 1867-
1880. Devine protosinghel în anul 1874, iar
în următorii trei ani îl găsim ca egumen la
Mânăstirea Sf. Sava din Iași (1877-1880),
apoi arhimandrit în anul1880. Tot în același
an, a fost ales arhiereu titular pentru Mitropolia Moldovei, cu titlul ,,Botoșăneanul”,
cuci-565.pdf, Accesat la 22.10.2018.
14
Arhivele Naționale, Inventarul Fondului Regina Elisabeta 1869-1915, p.10.
15
Ionela Stănilă, Destinul generalului care a creat Marina Militară Română. A fost implicat într-un scandal
de corupţie şi a murit într-un stupid accident de trăsură, https://adevarul.ro/locale/calarasi/destinul-generalu-
lui-creat-marina-militara-romana-fost-implicat-intr-un-scandal-coruptie-murit-intr-un-stupid-accident-trasura-
1_5a006ab35ab6550cb8df6c1f/index.html, Accesat la 22.10.2018.
TEMELII
însă hirotonia sa a avut loc abia în anul următor. A fost profesor, apoi director al
Seminarului din Huși, în perioada 1880-1886. În luna decembrie a anului 1886, a
demisionat din toate funcțiile pe care le avea și s-a retras la Mânăstirea Neamț, unde
a trăit până la sfârșitul vieții. 16
Așa cum am precizat anterior, Narcis Crețulescu a avut o activitate pastorală,
didactică și intelectuală intensă, operele sale venind în întâmpinarea neajunsurilor
cu care școala, societatea și armata se confruntau la acel moment. Iată câteva dintre
acestea: 17
- Istoria sfintei mănăstiri Gorovei, Dorohoi, 1898, 66 p.;
- Mănăstirea Bistrţa, Piatra Neamţ, 1900, 16 p.;
- Istoria sfintei mănăstiri Râşca, Fălticeni, 1901, 151 p.;
- Istoria Cetăţii Neamţu, Bucureşti, 1905, 42 p. (extras din ,,România
Militară”, an. VIII, 1905),
- Diferite articole privind trecutul unor mănăstiri moldovene în rev.
,,Arhiva” de la Iaşi.
- O serie de lucrări i-au rămas în manuscris, între care Istoria sfintelor
mănăstiri Neamţ şi Secu (10 vol., în Biblioteca Academiei Române);
- Istoria sfintelor mănăstiri Sf. Sava si Sf. Vineri din Iaşi, Istoria mănăstirilor
Agapia şi Văratec;
- Inscripțiile mănăstirilor Neamţ-Secu şi a schiturilor dimprejur (toate în
Biblioteca mănăstirii Neamţ).
Copist, tălmaci și mare iubitor de istorie, autor al monografiilor unor lăcașuri

de cult din ținuturile Neamț, Suceava și Dorohoi, a lăsat în urma sa zece volume de
manuscrise aflate astăzi la Biblioteca Academiei Romane. Narcis Crețulescu a fost
prieten bun cu scriitorul Mihail Sadoveanu, care l-a descris în felul următor:
“(...) mi-a rămas impresia că am înainte-mi un om care a fost martor şi a
văzut cu ochii lui. Rostea nume de ctitori: Bogdan Vodă, Alexandru, Ştefan Vodă,
Petru Rareş. Erau cunoştinţe de-ale lui şi-i ştia de-aproape. Ofta amintindu-şi de
feţe cuvioase ale trecutului – de un Paisie, un Varlaam, un Veniamin. Despre ei stă
scris pe ziduri, pe cruci şi-n urice, zicea el. Unii sunt zugrăviţi şi-n bisericile noastre.
În înfăţişarea lui simplă de bătrân de demult, era ceva nespus de simpatic. Ca om
singuratic, ţărcuit în muţenia chiliei lui, vorbea mult şi cu înflăcărare”.18
Cu puțin timp înainte de inaugurarea Taberei de la Furceni de către Principele
Carol, a fost numit preot și duhovnic al Regimentului III Infanterie, în baza adreselor
Nº 1806 din 18 iulie 1869 a Diviziei a II-a și cea cu numărul 350 a Cartierului
16
N.Sava, Un mare arhiereu şi istoric, trăitor la Neamţ: Narcis Creţulescu, https://zch.ro/un-mare-arhiereu-si-isto-
ric-traitor-la-neamt-narcis-cretulescu/, Accesat la 22.10.2018.
17
Dicţionarul Teologilor Romani, Narcis Creţulescu, http://biserica.org/WhosWho/DTR/C/NarcisCretulescu.html
18
Arhimandritul Mihai Daniliuc, Arhiereul Narcis Crețulescu, un monah smerit și iubitor de istorie, https://doxolo-
gia.ro/viata-bisericii/biografii-luminoase/arhiereul-narcis-cretulescu-un-monah-smerit-iubitor-de-istorie, Accesat la
15.01.2019.
TEMELII
General, adrese în care era recomandat pentru remunerație și avansare.19 Credem
că la inaugurarea taberei a slujit împreună cu Episcopul, Locotenent de Roman,
Isaia Vicol Dioclias sau de Dioclea, episcop cunoscut mai mult pentru relația sa
neortodoxă cu Ileana, soția lui Ion Creangă.20
O altă legătură cu Furcenii este aceea că tot el s-a ocupat și de ,,zestrea
mitoacelor’’ de pe moșiile Mânăstirii Neamț, printre care se numărau la vremea
respectivă și cele din Ţara de Jos, respectiv moșiile Ţifești, Varnița, Nicorești,
Bulucu și Urguiești.21
Neculai SCHELITI, a fost colonel, poet și traducător român, membru

fondator al asociației literare Junimea și colaborator al revistei Convorbiri Literare.
S-a născut în 1836 și a fost trimis încă din copilărie de tatăl său, militar de carieră,
să studieze la școlile militare din Potzdam și Berlin. După întoarcerea în țară, se
înrolează în armată ca simplu soldat, devenind în scurt timp ofițer, iar în 1869 ajunge
la gradul de colonel și comandant de regiment în Tabăra de la Furceni. În același an
se îmbolnăvește ,,de o boală de creieri”, iar medicii sunt rezervați în privința sa.
Încearcă să facă o cură de apă la Repedea, lângă Iași, dar fără prea multe rezultate.
Este transportat la Berlin și Paris pentru tratament, dar nici acolo medicii nu l-au
putut ajuta, așa că a fost nevoit să se întoarcă în țară. A murit în anul 1873, la Viena,
în drum spre casă. Neculai Scheliti a scris poezii lirice sensibile, uneori duse până
la limita pateticului, din care reiese o presimțire a morții sale triste și premature. A
tradus poezii din Heine, Goethe, Schiller, Uhland, Klerwigh, Claudius si Lamartine.
În afară de poezii, Schelitti împreună cu D. Vasilie Pogor, a tradus partea întâi a lui
Faust și înainte de asta a tradus Suferințele lui Werther.22
General Gheorghe MANU – General şi inspector al artileriei, s-a

născut la 1833, fiind fiul marelui vornic Ioan Manu. După terminarea studiilor liceale
în ţară, în anul 1847 a fost trimis în Prusia unde a studiat în şcolile militare de acolo.
După aceea, cu învoirea guvernului român, în 1853 s-a înrolat în artileria prusacă
cu gradul de sub-locotenent. S-a întors în ţară la 1858, și a intrat în armata română,
fiind însărcinat cu organizarea artileriei, rămânând în cadrul acestei arme până
la 1884, când demisionează. De la 1869 până la 1870, generalul Manu, pe atunci
colonel, a făcut parte din cabinetele aflate sub președinția Principelui Dimitrie
Ghika şi Manolaki Costake Epureanu, ocupând portofoliul Ministerului de Rezbel.
19
Colonel (r) Grigore Radoslăvescu, Biserica ,,Sfântul Sava” Casă reînnoită în capitala Moldovei pentru Sfinţii
Sava, Trifon şi Marina, Editura StudIS, Iași, 2018, p.287.
20
Val Talpalaru, Ion Creangă și izgonirea din paradis, Revista Historia, https://www.historia.ro/sectiune/general/
articol/ion-creanga-si-izgonirea-din-paradis, Accesat la 15.01.2019.
21
Comandor (r) Gheorghe Vartic, Arhiereul Narcis Crețulescu, un împătimit iubitor al istoriei, Revista Misiunea,
Nr.3, 2016, p.77.
22
Iacob Negruzzi, Convorbiri Literare, Anul VI, 1 Aprilie 1872-1 Martie 1873, Iași, Tipografia Națională, 1783,
p.168-173.
TEMELII
În anul 1874, el a fost ales Primar al Capitalei și a păstrat
această funcție până în anul 1877, când, din cauza
izbucnirii războiului ruso-turc, a fost numit comandant al
Diviziei a 4-a. În primă fază, este însărcinat cu apărarea
orașelor Oltenița, Corabia, Bechet, Islaz și Turnu-
Măgurele. Mai târziu, a luat parte la toată campania
din Bulgaria, remarcându-se în luptele de la Plevna și
Vidin. Această din urmă redută s-a predat în chiar
în mâinile sale. Generalul Manu a fost primul ofițer
român decorat cu Virtutea Militară, la 10 Mai 1877.
După întoarcerea din Războiul de Independență, ocupă
funcția de inspector general al artileriei, până în anul
1888, când demisionează. În afară de rolul politic pe
care l-a jucat generalul Gheorghe Manu de la 1869
până la 1877, când a reintrat în armată, îl mai găsim în funcția de Ministru
de Război în cabinetele Th. Rosetti şi L. Catargiu, de la 12 noiembrie 1888
până la 5 noiembrie 1889. Primește Președinția Guvernului, în anul 1891, de la 5
noiembrie până la 15 februarie, anul următor, când demisionează. La data de 27
noiembrie 1891, în cabinetul Lascăr Catargiu, ocupă, pentru o scurtă perioadă de
timp, portofoliul Domeniilor. În afară de domeniul militar, şi-a adus contribuția şi
în domeniul matematicii, publicând în 1864, la Paris, un Tractat de aritmetică şi
de algebră.23 În anul 1699, când a fost înființată Tabăra de la Furceni, Gheorghe
Manu avea gradul de colonel şi a fost numit comandantul artileriei pentru câteva
luni, apoi a fost numit Ministru de Război, revenind în acelaşi an la Furceni alături
de principele Carol pentru inaugurarea taberei.
Gheorghe (Iorgu) EMINOVICI a fost fratele marelui poet Mihai

Eminescu. A văzut lumina zilei la 16 aprilie 1844, iar la vârsta de 6 ani, pe 10
ianuarie 1850, îl găsim menționat pentru prima dată ca elev în
clasa I a pensionului din Botoșani. Între timp se schimbă la o altă
școală, în martie 1852, fiind înscris în clasa a II-a la pensionul
lui Ladislau Ferderber, din aceeași localitate. În perioada 1860-
1861, nu se știe din ce motive, va repeta clasa a V-a, la Cernăuți.
În scurt timp, va părăsi și această școală și se pare că i-a urmat
pe ceilalți frați la Sibiu. La data de 11 iulie 1862, se înrolează în
armată și este repartizat în legionul de jandarmi din Botoșani cu
gradul de soldat. Începe promițător anul 1863, chiar la data de 1
ianuarie fiind avansat la gradul de caporal. Se pare că nu a rămas
pentru mult timp în Botoșani, doi ani mai târziu, în ianuarie
Dimitrie R. Rosetti, Dicționarul Contimporanilor, Ediția I-a, Bucuresti, Editura Lito-Tipografiei ,,Populara’’,
23
Pasagiul Român, No.12, 1897, p.122.

TEMELII
1865 a fost mutat cu serviciul din garnizoana București în garnizoana Galați. Este
posibil ca această împrejurare să-l fi dus pe Eminescu la Galați, în speranța întâlnirii
cu fratele său. Ascensiunea sa în ierarhia militară continuă și, pe 22 aprilie 1867,
Ministrul de Război înaintează un Raport către Carol I, în care propune ca Iorgu să
fie făcut ofițer. Raportul a fost aprobat și, prin Înaltul Decret nr. 651/1867, a fost
avansat la gradul de sublocotenent și mutat în garnizoana București. Se presupune că
în perioada 1868-1869, Iorgu Eminovici ar fi făcut parte dintr-o misiune militară care
a vizitat Germania, iar aici ar fi fost atașat la o companie de infanterie prusacă. După
unele mărturisiri, el ar fi urmat Academia Militară în Germania, însă aceste afirmații
nu sunt susținute de documente, fiind doar simple supoziții. În luna septembrie
1869, Mihai Eminescu pornește spre Viena pentru completarea studiilor, unde se
pare că a fost însoțit de fratele său, Iorgu, care pleca la Berlin. Între timp, Iorgu, se
îmbolnăvește de tuberculoză în Tabăra de la Furceni.
Din cauza înrăutățirii sănătății sale, la 20 aprilie 1872, primește pe baza
aprobării Ministrului de Război, un concediu de 6 luni „ pentru cauză de boală”.
Se retrage la Ipotești, unde, la 21 septembrie 1873, măcinat de tuberculoză, moare
la numai 29 de ani, împușcându-se într-un moment de desnădejde și suferință.24 Nu
știm exact care a fost sursa îmbolnăvirii sale, însă dorim să subliniem faptul că în
tabără condițiile nu erau tocmai ușoare. Din literatura de specialitate, am dedus că
soldații se confruntau adesea cu lipsa cărnii, a pâinii și a apei potabile, iar în afară
de asta, barăcile erau făcute din paiantă și ,,dotate” cu paturi din pământ negru peste
care se așeza un strat de pământ galben, iar în loc de saltea se puneau paie. Așadar,
îmbolnăvirea lui Iorgu Eminovici nu trebuie să ne surprindă.
Concluzii
Din cele prezentate mai sus, observăm că majoritatea ofițerilor proveneau din
familii cu tradiție militară și, în unele cazuri, cu funcții importante în aparatul de stat.
Poligloți încă de la vârste fragede, aveau la bază o educație deosebită, consolidată cu
studii în străinătate, în Prusia, Franța și Rusia. Mulți dintre aceștia au fost în același
timp și oameni de cultură, în special membri fondatori ai Societății Literare Junimea,
cu pasiuni pentru poezie, literatură și folclor, unii dintre ei traducând în limba română
celebre opere literare. Aplecarea lor spre studiu i-a determinat mai târziu să susțină
învățământul civil, medical și militar, înființând școli, ținând cursuri, traducând cărți
de referință sau editând diferite manuale.
Un alt aspect demn de menționat este faptul că nu toți ofițerii au avut la bază
studii militare, însă aceasta nu doar că nu i-a împiedicat să devină buni militari, ci,
dimpotrivă, poate că tocmai lipsa acestora i-a motivat mai mult și i-a determinat să
abordeze cu responsabilitate maximă toate sarcinile încredințate. Printre aceștia se
Mihai Eminescu – tabel cronologic, În: Crispedia, 2019. Disponibil în: https://crispedia.ro/mihai-eminescu-tabel-
24
cronologic/, Accesat la 14.02.2019.

TEMELII
numără și generalul Mihail Cerchez, cel sub comanda căruia a fost cucerită reduta
Plevna și căruia i s-a predat de facto Osman Pașa.
Este remarcabil faptul că, pe lângă dedicare, toți au avut calități organizatorice
extraordinare, un exemplu grăitor fiind cel a lui Carol Davila care a pus bazele
sistemului medical românesc.
De asemenea, putem spune că Tabăra de la Furceni s-a bucurat, de-a lungul
timpului, de sprijinul unui număr însemnat de ofițeri și generali care și-au adus
contribuția la îmbunătățirea capacității de luptă a ostașilor români și au comandat
în mod admirabil, pe câmpul de luptă, unitățile din subordine. Pe lângă acestea,
au contribuit atât la dezvoltarea științei și culturii românești, dar și la crearea ori
modernizarea la nivel național a unor structuri militare sau civile. Chiar dacă vorbim
despre ei la trecut, toți cei menționați în rândurile de mai sus, rămân în amintirea
noastră și a generațiilor viitoare ca modele de patriotism, dăruire și conștiinciozitate
profesională.
TEMELII
Făuritori și martiri ai Unirii Basarabiei cu România
GENERAL-MAIOR BRĂESCU
CONSTANTIN (1873-1928)
MAJOR-GENERAL BRĂESCU
CONSTANTIN (1873-1928)
Col. (r) conf. univ. dr. Anatol MUNTEANU1
Comandant de Mare unitate în Primul

Război Mondial, a contribuit la fondarea
Armatei Naționale Moldovenești, a sprijinit
Unirea
Rezumat
Generalul-maior Brăescu Constantin

a fost unul dintre ofițerii care s-au aflat
în miezul evenimentelor de la o răscruce
istorică. Deși a slujit în timpul Primului
Război Mondial în armata rusă, el n-a
uitat nicio clipă cine este și care-i rolul
lui în afirmarea, confirmarea și slujirea
intereselor poporului din care face parte și
ale țării căreia îi aparține. El face parte din cei care au participat la făurirea unui
destin, chiar dacă acest destin al românismului liber și puternic, într-un concept
european pe măsură, reînceput cu speranțe în acest început de secol și mileniu, mai
are încă de așteptat.
Cuvinte-cheie: destin; identitate; patriotism; Unire;
Membru al Academiei Oamenilor de Știință din România

1
TEMELII
Summary
Major General Brăescu Constantin was one of the officers who were at
the heart of events at a historic crossroads. Although he served during the First
World War in the Russian army, he never forgot who he is and what his role
in asserting, confirming and serving the interests of the people he belongs to
and the country he belongs to. He is one of those who have participated in the
creation of a destiny, even though this destiny of free and strong Romanianism,
in a conceived European concept, restored with hope at this beginning of the
century and millennium, still has to wait.
Keywords: destiny; identity; patriotism; Union;
C onstantin Brăescu s-a născut la 21 ianuarie 1873 în satul Corbul, județul

Soroca, în familia lui Petru Brăescu, moșier cu trei mii de desetine de
pământ, fost mareșal al nobilimii din partea de Nord a Basarabiei. El a mai deținut
funcția de tutore al „magaziilor de cereale”, al rezervelor de stat ale județului Hotin
și Soroca, strict supravegheate de autoritățile Imperiului Rus, rezerve folosite de
armată în campaniile militare2.
Constantin Brăescu, după studiile școlare, și-a prelungit învățătura la un
gimnaziu militar, apoi a absolvit Școala Militară de Cavalerie din orașul Nicolaev
(a.1891), Novorusia. A fost avansat la gradul de sublocotenent și încadrat ca ofițer în
Regimentul „Astrahani”, dislocat în Rusia, transferat în orașul Tiraspol.
Tânărul ofițer C. Brăescu este detașat la Școala militară din Tveri, Rusia, unde
s-a aflat până în 1904, exercitând inițial o funcție mică de comandă la companie, apoi
pe cea de aghiotant, fiind concomitent și profesor de istorie la Școala de instrucție.
În decembrie 1904, este numit ofițer pentru misiuni în cadrul Statului Major al
Regimentului 1 al Armatei a 3-a din Manciuria, participă în misiuni de luptă, iar în
august 1905, preia funcția de aghiotant superior al Secției de decorare al acestei mari
unități din Habarovsc.
După doi ani de război în Extremul Orient, ofițerul C. Brăescu, în 1906, este
2
��
Note: Înaintașii neamului Constantin Brăescu constituiau o ramură de nobili, boieri moldoveni (perioada secole-
lor XVI-XVIII), care se trăgeau, conform documentelor, de la stolnicul Gavril Brăescu.
Bunicul, Constantin Brăescu, la 1832 avea vârsta de 30 de ani, era căsătorit cu Zoița, fiica boierului Iordache Gore,
avea treapta socială de nobil, a avut moșiile la Cernoleuca, Andriașeni și Corbul, situate în județul Soroca. Con-
stantin Brăescu, bunicul, s-a stins din viață în 1870, în satul Corbul. În familia acestuia, au mai fost: fiica Sofia, fiul
Petru și fiica Ecaterina.
Tatăl, Petru Brăescu s-a născut la 28 iunie 1833, botezat în biserica Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil din satul
Burlănești, județul Hotin(date din certificatul de naștere). La 4 ianuarie 1854, Adunarea Deputaților Nobili din Ba-
sarabia îi acordă titlul de nobil, i-a fost încredințată funcția de tutore al magaziilor de cereale rezervate, mareșal al
nobilimii din județul Soroca, judecător și mai târziu, președinte de pace din județul Soroca. Petru Brăescu a decedat
în 1896. Era bogat și avea trei mii desetine de pământ în trei sate din județul Soroca. (Sursa: Dinu Poștarencu, Con-
stantin Brăescu, Destin Românesc, Chișinău, 2007).
TEMELII
transferat în regimentul „Astrahani”, i se dă în subordine un escadron de cavalerie.
În același an, este avansat la gradul de locotenent-colonel, fiind trecut în Regimentul
de husari, Lubensk, încartiruit în Chișinău. De la funcția operativă este transferat ca
ajutor al comandantului Regimentului pentru gestiune, iar mai târziu, numit și ajutor
al Șefului Serviciului unei Mari Unități, al unei Diviziei pe frontul de Vest.
Participă în lupte în Primul Război Mondial (1914), este avansat la gradul de
colonel. Pe frontul de Vest, participă în misiuni și lupte, în cadrul Statului Major, ca
aghiotant al comandantului de regiment. În noiembrie 1914, în luptele cu germanii,
este grav rănit, contuzionat în piept și în abdomen de la explozia unui proiectil și
urmează tratamentul într-un spital de campanie Este apoi transferat la Spitalul militar
din Chișinău, care aparținea Uniunii Zemstvelor. În 1915, colonelul C. Brăescu se
întoarce pe front în Regimentul de cavalerie din Galiția, unde s-a aflat până în 1917,
comandând regimentul până la retragerea trupelor ruse de pe front.
În perioada revoluției din februarie 1917, C. Brăescu a îndeplinit funcțiile
Comandantului de Divizie. Conform ordinelor Șefilor ierarhici ai Armatei Ruse,
Divizia de cavalerie este retrasă în districtul Odessa
În „Albumul Basarabiei”, Gh. Andronache menționează că „... La sfârșitul
lunii aprilie 1917, C. Brăescu i-a convocat pe toți basarabenii înrolați în Divizia a
8-a Cavalerie, pentru a clarifica atitudinea acestora privind formarea unui Regiment
Moldovenesc, a unei unități militare a moldovenilor din Basarabia”. În această
perioadă, colonelul C. Brăescu ia legătura cu Comitetele Ostășești ale militarilor
moldoveni, susține ideea autonomiei Basarabiei în cadrul Rusiei, aducându-și
contribuția personală în această problemă.
În mai 1917, a preluat comanda Regimentului 8 Ulani Voznesensk. În perioada
activizării acțiunilor bolșevice în Chișinău (decembrie 1917-ianuarie 1918), nu s-a
implicat în acțiunile destabilizatoare, nu s-a implicat în restabilirea ordinii publice,
nu a susținut unitățile militare revoluționare.
Când Sfatul Țării a abordat problema naționalizării trupelor militare
moldovenești, a fost primul care s-a oferit să-și asume această răspundere. S-a
dedicat Armatei Moldovenești cu cunoștințele și experiența din domeniul militar. A
solicitat comandamentului Armatei Ruse să fie concediat din funcția de comandant
de Regiment și să fie pus la dispoziția Sfatului Țării, care l-a numit comandant
al Brigăzii Moldovenești de Cavalerie. Această Mare Unitate era compusă din
Regimentul I-i Husari basarabeni (comandant colonel Popa Nicolae) și Regimentul
I-i moldovenesc de Husari (comandant maiorul Botezatu Gheorghe), ambele unități
retrase de ruși de pe fronturile Primului Război Mondial. Colonelul Constantin
Brăescu a știut să aplaneze conflictele dintre comandanți și trupă, care erau parțial
sub influența revoluționarilor bolșevici.
În cel de-al doilea guvern al Republicii Democrate Moldovenești, sub
conducerea lui Daniel Ciugureanu, colonelul Constantin Brăescu a fost numit
Director General al Departamentului Militar. După 24 ianuarie 1918, Directoratul
TEMELII
General pentru Probleme Militare și Maritime a fost transformat în Minister de
Război, funcția de ministru fiindu-i atribuită colonelului Constantin Brăescu, mai
târziu avansat în gradul de general maior. Noul Minister de Război a continuat
activitatea de formare a armatei naționale, de organizare a Statului Major al Armatei,
de completare a locurilor vacante cu ofițeri basarabeni cu experiența frontului și a
războiului.
Armata era în organizare. Comunicările și rapoartele între unitățile militare
se făceau în limba rusă. Era nevoie de timp, de pregătire și instruire, iar colaborarea
cu Armata română nu funcționa, relațiile erau tensionate. Într-un interviu din presa
vremii, C. Brăescu spunea: „... în viitorul apropiat, va fi creată o Comisie din
reprezentanții Franței și României, care să înceapă pregătirile pentru crearea unui
Corp de Armată Moldovenesc.” Conform relatărilor ministrului, unitățile militare
urmau să fie compuse numai din cetățeni moldoveni. După scenariul conceput de
generalul C. Brăescu, armata română trebuia să ajute, să curețe teritoriul Basarabiei
de bolșevici, să stabilească posturi de frontieră pe Nistru, după care să părăsească
teritoriul Republicii Moldovenești, deoarece „...funcțiile ei vor fi preluate în întregime
de unitățile naționale moldovenești”. Dar, după cum demonstrează evoluția ulterioară
a evenimentelor, acest proiect nu a putut fi posibil. C. Brăescu nu a fost adeptul
intrării Armatei române în Basarabia, această perioadă de implicare, de ajutorare
a Sfatului Țării, a considerat-o ocupație a Basarabiei, el considera că, regimentele
moldovenești și cohortele trebuia singure să-și rezolve problemele cu bolșevicii.
Concepție și decizie greșite pentru acea perioadă, datorită, bineînțeles, și lipsei de
cunoaștere a istoriei Basarabiei.
La 31 ianuarie 1918, ministrul Constantin Brăescu declara în Sfatul Țării: „...
Comenzile militare se vor da deocamdată în limba rusă, iar mai apoi în moldovenește.
Unitățile trebuie create după principiul național și dacă Sfatul Țării va adopta
hotărârea ca limba moldovenească, adică românească, să fie comună pentru toate
naționalitățile, atunci ea va fi prezentă și în toate unitățile militare”. Ministerul
condus de generalul C. Brăescu nu a efectuat schimbări esențiale sau reforme
radicale în armată. Generalul era principial și controversat, părerile nu au contat.
Factorul politic, Sfatul Țării, după unire, a hotărât contopirea structurilor militare
moldovenești în forțele armate ale României. În perioada 1918-1919, majoritatea
românilor-moldoveni, cadre militare – subofițeri și ofițeri – au intrat în componența
Armatei Române.
Constantin Brăescu a deținut funcția de ministru până la Unirea din 27 martie
1918. După demobilizarea din Armata Republicii Democratice Moldovenești, trece,
cu gradul de general, în Armata activă română, fiind un timp comandant al Trupelor
teritoriale din Basarabia. În ordinul Ministrului de Război al României nr. 549
din 15.05.1918, către Marele Stat Major se menționa: „... p.2. Generalul Brăescu
actualmente în Consiliul tehnic militar al Directoratului Basarabiei se numește
Consilier tehnic pe lângă Comandamentul Corpului 5 Armată, cu toate drepturile
TEMELII
și prerogativele ce revin gradului său după legile militare în vigoare;.. p.4. Trupele
Corpului 5 Armată, care în viitor se vor recruta în teritoriile Basarabiei, sunt trupe
basarabene. Ofițerii basarabeni, care vor fi admiși de Comisiunea de clasare, numită
prin ordinul nr.133 din 11.04.1918 vor fi repartizați, după cererea lor, la diferite
corpuri de trupă, aflate pe teritoriul Basarabiei sau la celelalte Corpuri de Armată.
...” Ordinul a fost semnat de Ministrul de Război Constantin Hârjeu”.
Din 1920 generalul Constantin Brăescu este trecut în rezervă și a ocupat
funcțiile de Inspector al Cercurilor de recrutare din Basarabia, apoi, Inspector al
Departamentului de pensii, președintele Ligii „Fiilor lui Ștefan cel Mare”, președinte
al Asociației Invalizilor, ofițerilor veterani de război.
Generalul Constantin Brăescu s-a remarcat în îndelungata sa carieră militară
precum și în misiunile militare din Prusia și Galiția în Primul Război Mondial, ca
ofițer superior și comandant al armei Cavalerie, consecvent, ferm și devotat cauzei
militare, iar în 1917-1918, ca un bun organizator al Armatei Naționale Moldovenești.
A fost un luptător neobosit pentru drepturile militarilor basarabeni, pentru cauza
națională a românilor-moldoveni de peste Prut.
Din cauza bolilor, rănilor din război și a unor probleme personale avute în
familie, în legătură cu decesul fiicei și a ginerelui care au fost asasinați prin otrăvire
cu arsenic, scenariu pus la cale de dușmanii familiei, Constantin Brăescu, moare
subit în data de 15 martie 1928.
Pentru meritele sale a primit Distincții militare: Ordinul Sf. Gheorghe cl. III,
IV; Sf. Ana cl. III; Sf. Vladimir cl. IV; Ordinul Ferdinand I și alte medalii jubiliare.
Bibliografie
1. A.N.R.M., f. 88, inv. 1,2, d.339, d.302
2. N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și
Moldova, București, 1871.
3. Gh. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru, București, 1943,
vol.II
4. Gh.Bezviconi, Arhondologia Basarabiei. Din trecutul nostru, 1934, nr.7-8.
5. Informațiile referitoare la studiile și cariera militară a lui Constantin Brăescu
au fost extrase din schița biografică K. P. Broesko, publicat în organul legislativului
basarabean Sfatul Țării (ediția în limba rusă), nr. 27 din 6 februarie 1918, precum și
din Dosarele militare, Arhiva Pitești 2018
6. Gh. Andronachi, „Albumul Basarabiei. În jurul marelui eveniment al
Unirii”, Chișinău, 1933.
7. Dinu Poștarencu, Constantin Brăescu, Destin românesc, Chișinău, 2007.
TEMELII
Făuritori și martiri ai Unirii Basarabiei cu România
COLONEL SECARĂ NICOLAE

(1894 – 1942)
COLONEL SECARA NICOLAE

(1894 - 1942)
Colonel (r) conf. univ. dr. Anatol MUNTEANU1
Militar, om politic, deputat în Sfatul

Țării, arestat și asasinat în pușcăriile
sovietice
Military, political man, deputy in

Country Counsel, arrested and assassinated
in Soviet prisons
Rezumat
Colonelul Secară Nicolae are soarta

numeroșilor fruntași ai luptei basarabenilor
pentru păstrarea identității, pentru unirea
cu țara-mamă, România, pentru dreptate,
libertate și rezistență în fața ocupantului
sovietic. În acele momente dramatice, acești
oameni și-au făcut până la capăt datoria
față de seminția lor, față de istorie și de civilizația poporului din care fac
parte. Și în cele mia cumplite momente ale existenței lor, acești oameni, eroi
ai neamului românesc, s-a comportat cu demnitatea celui care își apără țara,
familia, viața, istoria și valorile în care s-a format.
Cuvinte-cheie: eroism; demnitate; patriotism; independență; reîntregire;

Membru AOȘR
1
TEMELII
Summary
Colonel Secara Nicolae has the fate of the numerous leaders of the
Basarabian struggle for identity preservation, for joining the mother country,
Romania, for justice, freedom and resistance in front of the Soviet occupant.
In those dramatic moments, these people have done their duty to their tribe,
their history and the civilization of the people they belong to. And in the most
terrible moments of their existence, these people, heroes of the Romanian
people, behaved with the dignity of the one who defends his country, his family,
his life, his history and the values in which he has formed.
Keywords: heroism; dignity; patriotism; independence; reunification;
S -a născut la 9 mai 1984, într-o localitate de pe Nistru, comuna Rudi,

județul Soroca. După absolvirea liceului din orașul Soroca, urmează
școala agricolă și școala pedagogică din Bălți. Lucrează ca învățător. Obține o bursă
și se înscrie ca student la Institutului agricol din Moscova. În 1916, este mobilizat
in Armata Imperială Rusă și trimis ca ajutor de sublocotenent pe frontul de vest.
Participă, în cadrul Armatei Ruse, în lupte și bătălii în Prusia și Galiția. Într-un
memoriu din Arhiva militară, sublocotenentul Secară Nicolae scria: „… Când
luasem în prizonierat un grup de soldați austrieci, ei, care erau români transilvăneni
simțiseră că suntem români-basarabeni și de aceea n-am tras în voi, pentru că
sunteți din aceiași nație, românească, suntem frați. Acest moment de fraternitate s-a
întipărit în memorie pentru toată viața.”
Unitatea din care făcea parte trece în refacere, iar Nicolae Secară este trimis
la Școala de ofițeri din Odessa. După terminarea școlii este înaintat la gradul de
locotenent, conduce o companie disciplinată de soldați basarabeni, care face ordine
în Odessa, sprijinind trupele Guvernului Provizoriu. La Odessa, face cunoștință cu
ofițerii moldoveni, influențați de revoluția rusă și ideile naționaliste de libertate și
autonomie a Basarabiei. Frecventează cenaclul, adunări ale revoluționarilor și este
pasionat de discursurile patriotice, organizate de căpitanul Emanoil Catelli. Pentru
prima dată, se întâlnește cu liderii de stânga, cu militanții naționaliști basarabeni:
Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Anton Crihan, Semion Murafa. Citește și
colaborează cu ziarul „Cuvânt Moldovenesc”.
La 18 aprilie 1917, locotenentul Nicolae Secară, participă la mitingul și
manifestarea patriotică a militarilor moldoveni din Odessa. Pentru prima dată,
vorbește în fața a 10.000 de militari români-moldoveni despre slobozenie și dreptate.
Îndeamnă oamenii la idealurile renașterii naționale, devenind apoi cunoscut nu numai
în unitățile militare din Odessa, dar și în cele din întreaga Basarabie, ca fruntaș al
TEMELII
Mișcării Naționale. Circulă pe traseul Odessa-Chișinău-Iași-Frontul român, adună
și patrioți, și susținători, soldați și militari-cadre pentru consolidarea Comitetelor
ostășești de la Odessa și Chișinău. Duce o propagandă naționalistă pentru destrămarea
țarismului rus și independența Basarabiei.
Locotenentul Nicolae Secară este numit ca ofițer de legătură și translator la
Cartierul Statului Major al Armatei Ruse in Odessa. În iunie 1917, este transferat la
Chișinău în cadrul Regimentului 40 infanterie, participă la compunerea Regimentului
I Moldovenesc.
În această perioadă din 1917, este și membru al Partidului Socialist
Revoluționar, unde erau și minoritățile, pe foarte puțin timp a fost și deputat în
Duma rusă. Comitetul Militar Ostășesc de la Odessa îl însărcinează pe locotenentul
Nicolae Secară să devină membru al Comitetului Ostășesc din Chișinău, pentru a
contrabalansa polurile politice, dominate de eseri, spre o orientare național-patriotică.
Această misiune i-a reuşit de minune, contribuind astfel la consolidarea forțelor
naționale alături de I. Păscăluță, V. Cijevschi, Gh. Pântea și alții.
La Chișinău, N. Secară, în perioada 1917-1918, a avut diverse funcții și
activități: a fost ales deputat pentru Duma Rusă, membru al Sfatului Țării, unde a
aderat la Blocul Moldovenesc. La Congresul Militar Moldovenesc din 20 octombrie
1917, a vorbit și a sprijinit autonomia Basarabiei. Acest act istoric, la Congres a
umplut inimile tuturor basarabenilor cu o bucurie nespusă. Cu acest prilej, lansează
lozinca : „Basarabia Autonomă și Slobodă”, scrie articole despre militari și Armată
în ziarele „Soldatul Moldovan” și „Cuvânt Moldovenesc”.
În ziua de 25 octombrie 1917, prin vot deschis, delegații la Congresul ostășesc
l-au votat, alături de Ion Păscăluță, C.Osoianu, Gafencu (delegați din Odesa), ca
membru în Sfatul Țării.
A participat la organizarea și desfășurarea activității Cohortelor moldovenești,
la misiuni de luptă cu bandele bolșevice din teritoriul Basarabiei. O perioadă scurtă
de timp, din 13 noiembrie 1917 pana la 8 ianuarie 1918 a fost Adjunctul Ministrului
de Război. După ce Guvernul își depune demisia, este retras. Directorul General P.
Erhan l-a învinuit pentru faptul că a chemat, în ianuarie 1917, în sprijin o armată
străină, adică Batalionul de ardeleni din Kiev. Cauzele adevărate ale demisiei nu se
cunosc nici astăzi.
În toate funcțiile ce i-au revenit a fost devotat cauzei, modest cu cei din jurul
lui, sau idealist fără prihană, nu cerea locurile de cinste, cu toate că era considerat un
intelectual de marcă. Trece ca ofițer în rezervă în cadrul Armatei Române, fiind un
exemplu și pentru alți militari ai Armatei Moldovenești..
A fost deputat, de la 21 noiembrie 1917 până la 27 noiembrie 1918, a votat
pentru Unirea Basarabiei cu România. După această perioadă, ocupă diferite funcții în
organele administrative ale Basarabiei, inclusiv în Direcția de Agricultură, participă
activ, împreună cu alți înaintași ai plaiului moldav, la realizarea reformei agrare.
Îmbrățișează funcția de profesor la facultatea de Agronomie din Chișinău, fiind unul
TEMELII
dintre cei mai importanți specialiști în viticultura și pomicultura Basarabiei.
În Arhiva Militară din Pitești, f.5451, dos.70, din corespondența N. Secară cu
Serviciul Istoric al Armatei Române, redăm conținutul prescurtat al scrisorii:
„Domnule Colonel, (șef Birou al Serviciului Istoric),
La adresa Dvs. nr.1058/933 a Corpului 3 Armată, cu privire la informațiunile
în legătură cu evenimentele petrecute în Basarabia până la și după Unirea Basarabiei
cu Patria mamă, avem onoarea a vă comunica următoarele:
1. Mișcarea națională în Basarabia a avut loc cu începere din anul 1905, după
prima Revoluție Rusă, dar efectiv, și în masștab marea mișcarea națională basarabeană
s-a desfășurat cu începere din anul 1917, mai cu seamă după proclamarea de revoluția
rusă a principiilor de autodeterminare a popoarelor.
Moldovenii Basarabeni, care erau înrolați în Armata Rusă, au simțit sentimentul
național și au pornit efectiv a lucra în direcția unirii Basarabiei cu România.
În acest scop, la Odessa, pe lângă Marele Stat Major, încă din toamna anului
1916, se înființează cursuri de limbă română pentru basarabeni, în scopul de a fi
trimiși ca translatori pe frontul Român. Șeful cursurilor era D-ul căpitan Em. Catelli.
Pe lângă aceste cursuri, în luna mai a anului 1917, a început a se organiza
cohortele moldovenești compuse din ostași moldoveni, care, echipate cu tot
armamentul, au fost trimise în județele din Basarabia pentru paza și ținerea ordinii și
ca propagandiști la sate, asemenea cohorte au fost în număr de 15.
Tot pe lângă acest nucleu de moldoveni din Odessa, s-a format primul Comitet
Militar Revoluționar, care, punându-se în legătură cu toate nucleele moldovenești
din alte unități și orașe ale Rusiei, și cu nucleele de pe Frontul Român cu scopul de
a începe formarea unităților moldovenești ca: regimente, batalioane, baterii etc...
La început, s-au format companii și batalioane în Regimentele rusești, care,
apoi, în luna Octombrie 1917, au fost trimise în Basarabia și s-a format Regimentul
1 Moldovenesc de infanterie cu sediul în Chișinău, Regimentul 2 la Tighina,
Regimentul 4 la Orhei și Regimentul 3 infanterie la Bălți. În Chișinău, se formează
2 Baterii de artilerie.
Tot din inițiativa organizației din Odessa, a fost convocat primul Congres
Militar Moldovenesc, la Chișinău, în octombrie 1917, la care se proclama autonomia
Basarabiei la data de 26 octombrie: la acest congres, au fost delegați din toate unitățile
moldovenești din vestul imperiului Rus, în număr de peste 800 reprezentanți.
2. Din sânul Congresului, după cum s-a scris mai sus, au fost aleși 46 militari
cu diferite grade, soldați și ofițeri, în vederea organizării și deschiderii Sfatului Țării
pentru Unirea Basarabiei.
Completat acest număr cu delegația tuturor organizațiilor sociale din Basarabia
și cu reprezentanții minorităților din Basarabia, a luat naștere Sfatul Țării, care a
declarat Basarabia Republică Moldovenească (la 24 ianuarie 1918) unde s-a hotărât
Unirea Basarabiei cu Patria mamă, România. Sfatul Țării, prin organizarea lui, a avut
diferite Directorate și Ministere, din care: Ministerul de Război avea o importanță
TEMELII
foarte mare întrucât trebuia păstrată liniștea și ordinea, pentru a putea funcționa
Sfatul Țării în condiții normale; precum și a ține piept puhoiului de dezertori și
demobilizați ruși ce se întorceau de pe Frontul românesc. Unitățile moldovenești,
arătate mai sus, și-au făcut rolul cu prisosință până la data de 13 ianuarie1918, când
puterea militară trece în mâna Armatei Române.
3. Arhiva Republicii Moldovenești și arhiva Sfatului Țării, cu toate Directoratele
și Ministeriatele Basarabene, se afla in Arhiva statului din Chișinău; o bună parte din
acte care privesc perioada anilor 1916-1918 se găsesc la Domnii Ion Pelivan, Ioan
Buzdugan, Petru Cazacu și profesorul Ștefan Ciobanu.
Din persoane ce posedă acte și documente privitor la evenimentele Unirii;
profesor Onisifor Ghibu de la Universitatea din Cluj, Pan Halippa - Ministru
Basarabiei, Gherman Pântea, Anton Crihan - Ministru Agriculturii, căpitanul Gh.
Andronache.
Personal nu posed acte și nici documente, fiindu-mi furate încă în anul 1918.
Cu deosebită stimă, N. Secară, fost subsecretar la Ministerul de Război al

fostei Republici Moldovenești din Basarabia.” (Semnătura N. Secară)
În perioada de ocupație sovietică a Basarabiei de după 28 iunie 1940, nu

s-a refugiat din considerente bunăstării familiare și credibilității față de ruși, cu
care Secară s-a înțeles bine, pe parcursul vieții, dar și în situațiile critice, ce țin de
evenimentele istorice. A considerat că sovieticii sunt ca și ruso-ucrainenii cu care a
împărțit „o pâine” în tranșeele Războiului Mondial și Revoluției, s-a lăsat copleșit
de ideea că nu se va întâmpla nimic și se va înțelege cu noile autorități. Dar nu a fost
cum a gândit. Verdictul ocupantului sovietic era conform ordinului de la Moscova al
lui Stalin de a-i aresta pe toți cei care au făcut Unirea și politică pro-românească, de
a-i tortura, chinui și a-i omorî prin împușcare, „ca dușmani ai poporului sovietic”.
Imediat după ocupație, în iulie-august 1940, închisorile din Chișinău, Bălți și
Tiraspol au fost umplute cu zecile de mii de arestați, cetățeni români ai Basarabiei.
Printre acești oameni, nevinovați au ajuns în celule separate 14 mari personalități ai
Unirii Basarabiei cu România, și anume : colonel Nicolae Secară, căpitan Emanoil
Catelli, colonel Teodosie Cojocaru, locotenenții Grigore Turcuman, Teodor Uncu,
Luca Știrbeț, fostul primar al Chișinăului, Pantelimon Sinadino, Teodor Neaga, Ion
Ignatiuc, soldatul Ion Codreanu, Ștefan Botnariuc, Constantin Bivol, magistratul
Vladimir Bodescu, preotul Alexandru Baltaga. Toți, aceștia, au fost militanți și
revoluționari-patrioți români-moldoveni, foști membri ai Sfatului Țării. Pe parcurs,
ocupantul rus, organele de represiune stalinistă NKVD au arestat și deportat mii
de profesori, militari, avocați, preoți, gospodari și agricultori, care au fost duși
în Siberia și în lagărele GULAG-ului sovietic, nimicind în masă floarea națiunii,
intelectualitatea basarabeană.
Nicolae Secară a fost anchetat, torturat în închisoarea din Chișinău, iar în luna
TEMELII
mai 1941, printr-un ordin special a fost transferat, cu alți deținuți politici – Teodor
Neaga, Grigore Turcuman și Ștefan Botnariuc, în închisoarea specială din orașul
Penza (Rusia). Aici i se întocmește un nou dosar penal, este bătut, torturat de două
ori, ziua și noaptea, de călăii sovietici, este umilit să recunoască că Basarabia a fost
ruptă din „trupul țării bolșevice”.
În Arhiva Securității de la Chișinău, se păstrează un document impersonal și
sec, singura mărturie a decesului lui fiind : „Conform datelor care se păstrează în
Secția „A”, Ministerului Securității al RSSM, acuzatul penal în 1940, Secară Nicolae
Grigorevici a decedat la 24 februarie 1942, în penitenciarul nr.1 al Comisariatului
Poporului al MAI din regiunea Penza”, Pentru conformitate, locotenentul superior
Karpunin.
O mărturie, un document mincinos al organelor Ministerului de Interne ale
URSS. Situația cercetată de persoane competente au afirmat că lucrătorii închisorii
speciale din Penza au declarat că „o parte din deținuții politici au fost terminați
(omorâți) prin metode inumane și experimente în spitalul închisorii”.
Pentru convingerile sale politice, Nicolae Secară a plătit cu viața, ocupantului
sovietic, tocmai peste 22 de ani după Unire. La vatră i-au rămas o parte din rudele
apropiate, soția – Nina Secară și două fiice: Natalia în vârstă de 18 ani și Elena – 10
ani.
Conform datelor: a fost decorat cu ordine și medalii ale Armatei Imperiale
Ruse, dar și cu Coroana României în grad de Cavaler, Steaua României în grad de
ofițer și medalia Regele Ferdinand I.
Bibliografie
1. A.N.M. f.727, inv.2, dos.37
2. Iurie, Colesnic, Venerația Unirii, Chișinău, 2016
3. Mihai, Tașcă, Pușcăria nr.1 din Penza a fost locul decesului a patru deputați
în Sfatul Țării, Timpul, 2016
4. Deputații Sfatului Țării, Represați în anul 1940, Destin românesc, nr.
_________.
EVENIMENT STRATEGIC
A AJUNS OARE RĂZBOIUL DIN SIRIA

LA VREUN FINAL?!
TO KNOW THE WAR FROM SYRIA

TO A FINAL ?!
Agata Mihaela POPESCU1

Gheorghe VĂDUVA2
Rezumat
Războiul din Siria – ultimul din seria de războaie numite „Primăvara

Arabă” – ține, de fapt, de iarna minții. S-a adunat acolo, într-un spațiu supus
nebuniei intereselor și ciocnirilor între civilizații, tot răul, toată ranchiuna
și toată frustrarea unei falii care se adâncește și se lărgește din ce în ce mai
mult. Și nu pentru că aici ar fi fost vreodată raiul de pe pământ, iar acest rai
ar fi trebuit să fie distrus în numele unui alt rai denumit democrație, ci pentru
că aici s-a aflat un punct vulnerabil care a permis explozia unui buboi, fără să
promită vreodată vindecarea cuiva. Costurile au fost și încă sunt imense. Sute
de mii de morți, orașe în ruină, tulburarea și mai mare a vremurilor – și așa
destul de tulburi – exod de populații, adâncirea conflictualității, reintrarea
în spațiul pretenției hegemonice a Rusiei, agitarea furnicarului zeului Marte.
Aproape opt ani de război sângeros, migrații masive, terorism, bătălii în
șpăngi nemaivăzute, război fără limite.
Cuvinte-cheie: război; interese; distrugeri; efecte fără orizonturi;
Summary
The war in Syria - the last of the series of wars called the “Arab Spring”
- actually keeps the minds winter. He gathered there, in a space subject to
the madness of interests and clashes between civilizations, all the evil, the
1
Academia Oamenilor de Știință din România
2
EVENIMENT STRATEGIC
whole grudge, and all the frustration of a loom that is deepening and widening
more and more. And not because heaven would have been here on earth,
and this heaven should have been destroyed in the name of another heaven
called democracy, but because there was a vulnerable point that allowed the
explosion of a drum, without promising ever healing someone. The costs have
been and still are huge. Hundreds of thousands of dead, cities in ruins, the
more disturbing times - and so quite troubled - the exodus of the populations,
the deepening of the conflict, the re-entry into the space of Russia’s hegemonic
claim, the stirring of the marshal of the Mars. Nearly eight years of bloody
war, massive migrations, terrorism, battles in unprepared splinters, unlimited
war.
Keywords: war; interest; destruction; horizonless effects;
R ăzboiul din Siria a început în 2011 și nu a binevoit încă să se termi-

ne, deși, după lovirea necruțătoare a Statului Islamic instituit aici
cu de la sine putere și învingerea lui, s-ar părea că nu mai există obstacole
serioase în calea păcii. S-ar părea..., desigur, dar, și în acest caz, aparențele
pot înșela foarte tare. Și chiar, ca întotdeauna, înșală.
Când a isbucnit războiul aici – obiectivul lui fiind, ca și în Libia, înlătu-
rarea, printr-o reacție a unor rebeli susținuți de cei preocupați de democrati-
zarea întregi lumi, a unui dictator, mai exact, a unui conducător de stat necon-
venabil Occidentului, unei părți din populația Siria, orizonturilor neliniștite și
vaporoase ale acestei lumii sau pur și simplu nimănui – intră deja în cel de al
optulea an.
Confruntarea nu s-a desfășurat și nu se desfășoară doar între rebeli și
forțele guvernamentale, sprijiniți din interior și din exterior, ci între patru
grupuri care, practic, n-au nicio legătură cu obiectul acestui război, ci doar se
folosesc de el pentru a face mușchi sau și pentru a impune interesele lor și/sau
ale altora. Evident, un astfel de război, cu o asemenea, durată, costă enorm,
iar pentru producătorii de arme și de strategii de tot felul aceste costuri repre-
zintă o mană cerească.
Se adaugă aici, bineînțeles, și miza geopolitică și geostrategică. Nu este
de dat cu piciorul de șansa de a mai avea încă un port, la mările calde, pentru
Rusia, la Latakia, pe lângă cel de la Tartus, nici pentru Turcia de a-i combate
pe kurzi, nici pentru kurzi, de a lupta pentru crearea unor condiții care ar per-
mite statul Kurdistan, nici pentru rebelii sirieni de a cuceri puterea în Siria,
nici pentru Iran de a avea un puternic aliat în războiul său asimetric pentru
putere în Orientul Mijlociu, nici pentru Statele Unite de a continua efortul de
EVENIMENT STRATEGIC
slăbire a puterii civilizației musulmane și de a impune și aici democrația de
tip american, concomitent cu accesul nelimitat la resurse ieftine, nici pentru
unele din țările Uniunii Europene – cum ar fi, spre exemplu, Franța, de a-și
extinde puterea și influența într-o zonă în care a mai fost cândva, nici pentru
puterea islamică de a mai cuceri un bastion etc. etc.
Învingerea Statului Islamic, o formațiune ultra-teroristă apărută ca un și
mai cu moț, în toiul bătăliei, la moțul care se spune că a aruncat în aer World
Trade Center, cu promisiunea radicală de reînviere grandioasă a califatului
de odinioară, ba chiar de extindere a acestuia la nivelul întregii planete, mai
ales prin mijloace ale terorismului fără limite, a reprezentat efectiv o mare
victorie.
Cel puțin așa spun, ferm, categoric și cam mereu, unele publicații,
iar unii liderii, printre care Trump și Macron, se folosesc de prilej pentru
a mai diminua ceva din marile probleme cu care se confruntă (Trump cu
atitudinea establishment-ul, Macron cu vestele galbene), dar esența rămâne
mereuaceeași: degradarea din ce în ce mai consistentă, mai ampălă și mai pri-
mejdioasă a mediului de securitate și posibilitatea izbucnirii unui nou război
mondial.
S-au acumulat mult prea multe tensiuni în zonele de falii dintre marile
puteri strategice ale lumii.
Războiul din Siria se prezintă și azi, în această etapă când Statul Islamic
nu mai are aici ponderea și nici forța de acum câțiva ani, ca un Babilon al ze-
ului Marte, în care, oricât ne-am strădui să anticipăm un rezultat final, se pare
că nimeni nu-și va putea realiza în întregime scopurile politice și obiectivele
strategice pe seama celorlalți. Aceasta arată, de fapt, cât de departe s-a ajuns,
cât de încurcate sunt căile oamenilor (ca să u spunem al Domnului), câte
probleme, tensiuni, neînțelegeri, nedreptăți și ranchiune s-au acumulat și, mai
ales, cât de copt este buboiul viețuirii oamenilor pe Terra, chiar dacă, în esența
ei, viața, pe Planeta Albastră, este minunată.
Chiar dacă, în final, va învinge, Assad nu va putea realiza o pace dura-
bilă nici cu rebelii, nici cu populația kurdă siriană, nici cu islamicii, în pofida
faptului că luptătorii din Statul Islamic nu sunt sirieni, ci veniți aici, pe acest
teatru de război, din toate colțurile lumii, inclusiv din Rusia (peste 4000 de
ceceni), din țările asiatice și, bineînțeles din Europa etc.
O situație sintetică a acestui război și a celor implicați în izbucnirea și
desfășurarea lui se sugerează în figura de mai jos, realizată după o analiză
publicată în Le Monde.
EVENIMENT STRATEGIC
Figura nr. 1. Contextul politic-militar și strategic al Războiului din Siria

(după Le Monde)
Se crede că, odată cu învingerea Statului Islamic de către Coaliția Internațională,

după cum subliniază presa occidentală, războiul din Siria, care a produs 250.000
– 470.000 de morți, emigrarea a 4,8 milioane de sirieni în afara frontierelor țării,
îndeosebi în Turcia și în Uniunea Europeană și a 6,4 milioane de în interiorul țării,
s-ar cam apropia de final. Assad nu este însă de aceeași părere, mai ales că, ajutat de
ruși, se află în plină ofensivă împotriva rebelilor și a celorlalți beligeranți.
Aparent, tot acest sângeros război are drept cauză refuzul obsedant al lui
Bashar al Assad, președintele în funcțiune al Siriei, de a părăsi puterea și a ceda
locul rebelilor, pe care Occidentul îi consideră îndreptățiți să ia puterea. Siria este
ultimul episod din Primăvara Arabă, fenomen generat de revolta populațiilor din
Nordul Africii, din Orientul Mijlociu și din cel Apropiat, de a înlătura dictatorii
matusalemici de la guvernare și a introduce regimuri democratice de tip occidental.
Există însă voci care consideră că, atât Primăvara Arabă, cât și celelalte
războaie din Orientul Mijlociu, inclusiv războiul dintre Irak și Iran (primul Război
din Golful Persic), care a început în septembrie 1980 și a durat până în august 1988,
fiind cel mai lung război al secolului al XX-lea, fac parte dintr-un scenariu pus la
cale de civilizația occidentală pentru a crea probleme interne civilizației arabo-
musulmane, astfel încât aceasta să nu se poată organiza într-o forță redutabilă care
să pună probleme supremației mondiale a civilizației occidentale. Astfel, vechiul
principiu strategic divide et impera și-ar dovedi – și chiar își dovedește – încă
EVENIMENT STRATEGIC
odată valabilitatea, necesitatea, acuitatea și perenitatea. Există, desigur, numeroase
argumente în sprijinul acestei demonstrații, iar evenimentele care au urmat nu numai
că nu contrazic o astfel de ipoteză, dar o și confirmă.
Alții – și nu puțini – consideră țările lumii arabo-musulmane ca rămase într-un
fel de Ev Mediu continuu, sau, oricum, întârziat și extrem de dăunător noului trend al
globalizării și al progresului omenirii spre o nouă civilizație – cea a cunoașterii – și
libertății absolute. Cât de absolută și de benefică este sau poate fi o astfel de libertate
– care iese din definiția ei de odinioară, dată de Platon și de Hegel, cea de necesitate
înțeleasă –, rămâne de văzut.
O relicvă a unei astfel de lumi neo-medievale, care refuză modernitatea și
alteritatea, și vrea doar să reînființeze un nou Califat, un Califat care să cuprindă mai
întâi o parte din Europa și din Asia, apoi întreaga lume pentru a o salva de la degradare,
destrăbălare și necredință, este cea a Statului Islamic, un grup aventurier care vrea
să salveze omul prin teroare, așa cum a încercat, de altfel, cam în același spectru, și
statul comunist. Deși statul comunist n-a existat niciodată, nici chiar în conceptul
de Cetatea Soarelui și cu atât mai puțin în cel de societate socialistă multilateral
dezvoltată –, statele care tocmai au renunțat la regimul de tip socialist (socialist, nu
comunist), mai puțin China și Coreea de Nord, trec printr-o perioadă de capitalism
primitiv care le secătuiește resursele, le distruge identitatea națională, le supune
caznelor corporatismului deșănțat și fără limite – au renunțat la acest experiment
și încearcă să se adapteze la noul trend, reluând, de fapt, un drum întrerupt la finele
celui de-Al Doilea Război Mondial. Dar, în această lume în care au reintrat, n-au
regăsit nici vechile repere după care unii au rămas nostalgici, nici căței cu covrigi
în coadă, ci doar un teatru de război fără limite în care supraviețuiesc nu doar cei
puternici, ci, din păcate, și cei vicleni.
Bachar al-Assad se află în fruntea Siriei din anul 2000. A intrat, deci, în cel
de al 19-lea an de putere, ultimii nouă fiind de puterea tragică. După aproape șapte
ani de la debutul conflictului, el în primește, cu fast, la Latakia, pe Vladimir Putin.
Ultima lui speranță.
În apropiere de Damasc, la Idlib și Ghuta orientală, câteva formațiuni de rebeli
rezistă. Assad folosește o strategie de război total. Statisticile spun că, în Ghuta
orientală, armata ucide 462 de civili din care 103 copii.�
Analiștii și criticii acestui om, ca și unele publicații, spun că el, Assad, nu a
fost și nu este dispus să facă nicio concesie opozanților. Prețul acestei inflexibilități
ale acestui om, pe care o parte din media occidentală îl prezintă drept monstru, este
uriaș: distrugeri masive rezultate în urma bombardamentelor, în jur de o jumătate de
milion de morți, aproape cinc milioane de sirieni emigrați și șase milioane migranți
în interiorul țării.
În cifre, dezastrul este comparabil cu cel produs în România, chiar dacă, în
România există doar un război politic, fără arme de foc, fără bombardamente și
EVENIMENT STRATEGIC
fără implicarea armatei, ea însăși fiind distrusă prin neglijare și lipsă de resurse.
Populația României a scăzut cu aproape două milioane (de la 23 de milioane la 21 de
milioane), în jur de 4,5 milioane, oficial, au emigrat în Occident (marea majoritatea
a emigranților români constituind, odinioară, forța de muncă înalt calificat a țării),
în căutarea unui loc de muncă pentru a supraviețui, întrucât finanțele, economia și
agricultura au fost distruse în primii ani de după 1990, peste 40 la sută din pământul
arabil a fost înstrăinat, industria de apărare a fost spulberată, învățământul reformat
la infinit până ce o mare parte din populația sedentară a ajuns analfabetă etc. etc.
Occidentalii spun că, în ceea ce-l privește pe Assad, au existat patru
momente-cheie care i-au permis acestuia, în pofida demonizării lui și prezentării
monstruozităților pe care le-ar fi ordonat (gazarea populației, uciderea copiilor prin
bombardamente și acțiuni ale armatei etc. etc.), să rămână la putere.
1. Angajamentul șiit, în aprilie 2013. În vara anului 2012, regimul Assad era
pe cale de a se prăbuși din punct de vedere militar, armata pierzând controlul unei
părți foarte mari a teritoriului, în timp ce Armata Siriană liberă (armata rebelilor),
înarmată de Occident, câștigase foarte mult teren, mai ales la frontiera cu Turcia,
în zona Alep, al doilea oraș al țării. Assad era gata să părăsească palatul său din
Damasc. Forțele opoziției reușiseră, practic, să îl încercuiască. Dar un general al
Gardienilor Revoluției l-a informat că a distribuit 10.000 de arme populației. Peste
80.000 de sirieni au fost înarmați și constituiți în forțe populare. În acest moment,
au venit, în ajutorul Armatei Siriene, și forțele Hezbollah. Era 30 aprilie 2013. În
zilele următoare, forțele guvernamentale au reluat Orașul strategic Quseir, din zona
de frontieră cu Libanul. Șiiți au fost mobilizați pentru a apăra minoritatea alauită,
din care provine Assad. Combatanți irakieni, yemeniți și chiar afgani au intervenit în
luptele de la Alep, începând cu anul 2015.
2. Reculul american din august 2013. Era după atacul chimic din 21 august.
Se crease din nou un moment prielnic pentru justiticar5ea și generarea unui atac
occidental. Assad trecuse linia roșie fixată de Obama. Dar, Obama, din diverse motive,
renunță la acest atac, deși adusese în Cipru avioanele care urmau să declanșeze atacul
aerian. Mulți consideră că, în acel moment, Obama a slăbit America și a consolidat
Rusia. Se știe însă că, după acel atac chimic, Rusia a intervenit prompt în a tempera
situația și a preveni atacul Occidentului asupra Siriei.
3. Califatul proclamat de SI în 2014. Faptul că Occidentul a renunțat la atacarea
Siriei, adică la pedepsirea lui Assad, așa cum o făcuse cu Gaddafi, a fost considerat
ca o slăbiciune de care a profitat Statul Islamic în Irak și în Siria, proclamat la Raqqa.
Unii consideră acest eveniment ca pe o oportunitate pentru Bashar a-Assad, care nu
atacă SI, compus, la acea dată, doar din câteva sute de jihadiști, în majoritatea lor, din
afara Siriei, ci opozanții moderați. Califatul proclamat în iunie 2014 de către Abou
Bakr Baghdadi, care a reușit să cucerească foarte rapid o treime din Irak și o parte din
regiunile siriene, înspăimântă lumea. Occidentul realizează imediat, sub conducerea
S.U.A, o coaliție internațională antiteroristă împotriva SI (care devine, dintr-odată,
EVENIMENT STRATEGIC
inamicul numărul unu). Atenția se concentrează asupra SI, iar Assad trece în planul
doi. Așa se pare. În realitate, situația se complică foarte mult, întrucât jihadiștii din SI,
care au experiență de război și un curaj imens, acționând în grupuri mici, conspirativ,
dar și prin mijloace specifice războiului de gherilă, disimulați în rândul populației,
acționează rapid pe falia creată între lumea islamică și lumea occidentală, nu numai
în teatrul de război din Siria și Irak, ci și în marile capitale occidentale.
Doboară avioane, întreprind atacuri teroriste sângeroase, dau frâu liber
fanatismului și recrutării de adepți care au libertatea de a efectua atacuri de tot felul,
inclusi8v sinucigașe.
Pentru mulți dintre acești fanatici, devine o onoare și o datorie de a muri
pentru Islam.
Fronturile din Siria se complică. SI devine cea de a patra grupare în confruntarea

de pe teritoriul Siriei, alături de forțele guvernamentale, de rebelii anti-Assad și de
forțele kurde care luptă atât împotriva rebelilor anti-Assad și a acestei noi grupări
islamiste, cât și pentru propriile idealuri – obținerea puterii, capacității și capabilității
de a conta semnificativ în acest război și, pe această bază (kurzii sunt cei mei eficienți
luptători împotriva SI), de a crea acele suporturi politice, militare și strategice care să
facă posibilă, în cele din urmă, crearea statului kurd, cel puțin în teritoriile din Siria
și din Irak, întrucât Turcia și Iranul sunt prea puternice pentru a permite așa ceva.
Cele patru grupuri de forțe – forțele guvernamentale și pro-Assad, rebelii anti-

Assad, kurzii și SI –, care se luptă atât între ele, cât și pentru a obține un avantaj
strategic esențial, nu sunt singure și nesusținute de nimeni. În spatele fiecăruia se află
uriașe forțe și numeroase interese. Rebelii anti-Assad sunt susținuți, în primul rând,
de Turcia, de Iordania, de Arabia Saudită și de Qatar, dar și de cercuri occidentale,
kurzii sirieni sunt susținuți de kurzii din Turcia și de cei din Irak, fiecare având aici
interese foarte mari, mai ales în generare Kurdistanului.
Statul Islamic este susținut de jihadiștii de pretutindeni care au pus mâna pe
arme, au creat legături și grupuri de acțiune în toată lumea, dar mai ales în Europa
Occidentală, pe vectorul migrațiune musulmană siriană și din Nordul Africii. Assad
n-a fost lăsat nici el singur, ci a primit un sprijin substanțial din partea Irakului,
Iranului și Hezbollahului libanez. Israelul s-a folosit de tehnologia modernă de care
dispune, inclusiv de avioanele F-35, pe care le-a testat în luptă chiar înaintea Statelor
Unite (fiind nedetectabile, au patrulat cât au vrut prin Orientul Mijlociu, au lansat
chiar și rachete împotriva unor obiective de interes pentru Israel, desigur, cu grijă
pentru a nu ofensa Rusia).
Mai mult, aceste avioane au lansat rachete performante de deasupra Libanului
care au vizat obiective situate pe teritoriul Siriei.
Un puternic radar american, care explorează zona până în Crimeea, se află
pe teritoriul Israelului și își alimentează partenerul strategic cu datele pe care le
EVENIMENT STRATEGIC
consideră necesare, în timp ce Israelul are toată grija să știe tot și să facă tot ce trebuie
în folosul său. Astfel, în plin război sirian, serviciile de informații ale evreilor au
reușit să sustragă arhiva Iranului privind programul său nuclear și să zădărnicească
acordul încheiat între marile puteri și Iran pe această temă.
Cu toate acestea, Donald Trump – cel care a reintrodus conceptul politico-
militar și strategic America first – a decis că nu este in interes american să continue
cheltuirea resurselor și forțelor în războiul babilonian din Siria și a hotărât chemarea
forțelor americane din zonă acasă.
Dar, în fine, presa occidentală anunță că, gata, Statul Islamic a fost nimicit
de către Coaliția Internațională. De aici, n-ar rezulta, totuși, că toată lumea poate să
doarmă liniștită, întrucât nici dictatorul de la Damasc nu a fost înlăturat pe deplin,
ci, dimpotrivă, rușii i-au dat mai mult decât o gură de oxigen, și nici SI n-a depus
armele, ci doar a trecut – sau este pe punctul de a trece – la atacuri de tip terorist din
clandestinitate, oricând și oriunde dorește el. Atentatele de la Paris, de la Nisa, de
la Berlin și cam de peste tot arată că nu este încă primăvară nici arabă și nici de altă
natură pe pământul zeului Marte.
4. Intrarea lui Putin în ecuație în septembrie 2015. Când se părea că armata
siriană este din nou în corzi, mai ales din lipsă de resurse umane, apare Vladimir
Putin. El spune, simplu, că a intrat în joc pentru a-i combate pe islamiști la ei acasă
și nu pe teritoriul Rusiei. Rușii au luat misiunea în serios, au dotat Armata Siriană
cu tot ce trebuia, inclusiv cu sisteme care să protejeze tancurile împotriva rachetelor
antiblindate Tow americane din dotarea forțelor rebele, iar după doborârea avionul
Su-24 de către Turcia, au adus, la Latakia, și vestitele rachete sol-aer S-400. Ba,
mai mult, după ce SI s-a lăudat că a doborât un avion rusesc de pasageri deasupra
peninsulei Sinai, muscalii au ridicat în aer aviația lor de bombardament strategic
(deși n-aveau împotriva cui, întrucât Statul Islamic nu are nici forțe aeriene, nici
obiective sau grupări masive de forțe care să necesite o astfel de intervenție și au
făcut zob Raqqa. A fost ca și cum ai stârni o turmă de 23 de elefanți pentru a ucide
un șoarece.
Dar, se pare că strat5egii ruși nu s-a sinchisit prea mult de Statul IslamicI, ci au
vrut doar să arate Occidentului ce pot din punct de vedere al aviației de bombardament
strategic. Ceea ce nu-i prea bine și nici prea potrivit să-ți arăți mușchii într-o lume în
care tatuajele nu ascund nici realitățile, nici dramele, nici temerile. Pentru nimeni. Și,
la urma urmei, de ce să nu testeze și ei niște rachete de croazieră de la bordul unor
bombardiere supersonice, care bat cam 5000 de kilometri?!
O bază aeriană la Latakia, de unde Suhoi-urile au făcut cam ce au vrut pe
cerul sirian, precum și singura bază rusească în mările calde, cea de la Tartus, o
demonstrație de forță, dar și aducerea unor forțe speciale, Spetnaz, arată cam care
este intenția Rusiei prin această intervenție extrem de greea și, în același timp, extrem
de costisitoare.
Deși, oficial, avioanele rusești din Siria au bombardat poștiile și dispozitivele
EVENIMENT STRATEGIC
Statului Islamic, se pare că 90 % din intervențiile aeriene au vizat opoziția siriană,
acționând în sprijinul Armatei Siriei.
Totuși, în urma intervenției de la Deir el-Zor, Putin a fost primul care a declarat
victoria împotriva terorismului.
Totuși, în această zbatere, în acest război care, după Assad, nu s-a terminat
încă, nici Putin, Bici Assad și, credem noi, nici occidentalii nu sunt încă în măsură să
elaboreze, să propună și chiar impună o soluție de pace favorabilă tuturor sirienilor.
Dar, în istoria tuturor războaielor de pe această planetă, de cânt exisă ea și
până azi, o fi existat vreodată vreo soluție favorabilă tuturor beligeranților?
PUNCTE DE VEDERE
ANALIZA CONCEPTULUI BALANCE

SCORECARD ȘI APLICABILITATEA
ACESTUIA ÎN ORGANIZAȚIA
MILITARĂ
ANALYSIS OF THE BALANCE
SCORECARD CONCEPT AND ITS
APPLICABILITY IN THE MILITARY
ORGANIZATION
Comandor Gheorghe MARCU1
Rezumat
Conceptul Balanced Scorecard înregistrează în științele sociale o mare

varietate de definiţii, dar şi o multitudine de accepţiuni în analize teoretice
sau aplicaţii practice din sfera managementului. Transformările cauzate de
aplicarea conceptului și care au generat eficienţă instituţională, dar şi nivelul
abordărilor teoretice referitoare la acest concept, justifică efortul de analiză.
Conceptul Balanced Scorecard este definit şi utilizat în practica
managerială ca sistem de management al performanţei şi totodată, ca sistem
de planificare şi management strategic, fiind implementat în organizaţii de
afaceri ori industriale, în sistemul public guvernamental sau în organizaţii
non-profit.
Datorită caracterului pro-activ şi orientării către oameni în analiza
eficienţei, Balanced Scorecard (BSC) poate fi un demers eficient şi pentru
domeniul apărării naţionale şi administraţiei publice. Acest lucru este pus în
evidenţă de exemple încununate de succes în diferite state, dar şi de abordările
teoretice din literatura de specialitate.
Conceptele şi funcţiunile dezvoltate în cadrul Balanced Scorecard (BSC)
Comandor (Marină) Inginer, Doctorand, Universitatea Naţională de Apărare “Carol I”, Şoseaua Panduri, Bu-
<?>
cureşti, România, [email protected]

PUNCTE DE VEDERE
și determinarea riguroasă a perfomanţei şi contraperformanţei în cadrul unei
organizaţii conduc la recomandarea utilizării BSC şi în instituţiile din cadrul
sistemului de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.
Cuvinte cheie: Balanced Scorecard; organizaţie militară; apărare naţională;
Abstract
The Balanced Scorecard concept records a wide variety of definitions

in social sciences, but also a multitude of concepts in theoretical analyzes or
practical applications in sphere of management concepts. The transformations
caused by the application of the concept and which have generated institutional
efficiency, as well as the level of the theoretical approaches to this concept,
justify the analysis effort.
The Balanced Scorecard concept is defined and used in management
as a performance management system and also as a strategic planning and
management system, being implemented in business or industrial organizations,
in the public government system, or in nonprofit organizations.
Due to the proactive nature and the focus on people in the efficiency
analysis, the Balanced Scorecard (BSC) can be an effective approach in the
field of national defense and public administration. This is evidenced by the
success stories in different countries, but also by the theoretical approaches
in the literature.
The concepts and functions developed within the Balanced Scorecard
(BSC), which lead to performance and counter performance within an
organization, lead to the recommendation of the use of the BSC and within
the institutions within the defense, public order and national security system.
Keywords: Balanced Scorecard; military organization; national defense;
Introducere
C onceptul Balanced Scorecard, aşa cum este el astăzi definit şi utilizat, are
la bază activitatea mai multor cercetători din domeniul managementului.
Putem aprecia, la nivel teoretic, că sistemul Balanced Scorecard își are originile,
metodologic şi conceptual, în conceptele iniţiate de Peter Druker – considerat
fondator al managementului modern şi care introduce noţiuni ca: managementul bazat
pe obiective, descentralizarea conducerii şi controlului, instruirea multidisciplinară
a lucrătorilor, prioritatea satisfacţiei clientului în relaţia cu profitul, ca să enumerăm
doar câteva dintre ele. Urmărind aceleaşi elemente de bază ale sistemul Balanced
PUNCTE DE VEDERE
Scorecard, putem pune în evidenţă concepte preluate din opera lui Abraham Maslow
– cunoscut pentru crearea piramidei nevoilor. Căutarea surselor pentru conceptul
BSC include şi şcoala franceză care a dat prima formă a Tableau de Bord ca şi sistem
suport al deciziei bazat pe indicatori financiari, precum şi multe alte studii aparţinând
altor cercetători străini.
Balanced Scorecard (BSC) este un concept folosit de organizațiile din sectorul
public și privat pentru a puncta / reliefa obiectivele strategice ale unei organizații,
pentru a măsura performanța managementului strategic și poate fi utilizat și ca un
instrument de comunicare intern eficient, aspecte care, de-a lungul timpului și în
multe părți ale lumii, s-au dovedit de succes, de multe ori.
Abordarea managementului organizaţional prin intermediul BSC direcţionează
structura militară către flexibilitate, performanţă, eficienţă şi progres pentru
îndeplinirea misiunilor încredinţate.
Analiza conceptelor de bază ale Balanced Scorecard

Ca sistem de management, Balanced Scorecard este introdus în anul 1992 în
urma publicării în Harvard Business Review de către Robert S. Kaplan şi David P.
Norton a articolului The Balanced Scorecard – measures that drive performance, un
studiu bazat pe măsurarea performanţei în cadrul mai multor companii dependente în
mare măsură de existenţa unor elemente intangibile. Apreciem că se introduc astfel
în procesul de evaluare a performanţei unei companii noţiuni precum: competenţe /
abilităţi ale angajaţilor, motivaţia interioară a angajaţilor, inovaţia etc., deşi până la
data respectivă existau date utilizate în acest proces ca: satisfacţia clienţilor, cota
de piaţă etc. bazate însă preponderent pe valori financiare. Totodată, este introdusă
o clasificare a valorilor înregistrate şi evaluate, în patru mari cadre/perspective
în strânsă corelaţie cu strategia organizaţiei, asigurându-se astfel o consistenţă în
aplicarea conceptului2:
- financiar;
- piaţă/clienţi;
- procese interne;
- dezvoltare şi perfecţionare.
Se obţine astfel un set de instrumente şi metode prin care se examinează
strategia adoptată şi prin care, ulterior, prin evaluarea obiectivelor propuse se poate
corecta evoluţia companiei.
Conceptul* a evoluat odată cu trecerea timpului, fiindu-i aduse instrumente
ajutătoare în evaluarea performanței organizației sau în cea a managementului la
nivel strategic: introducerea indicatorilor de performanță și a hărții strategice,
readucerea în prim plan a importanței existenței și definirii viziunii sau rolul hotărâtor
Robert S. Kaplan & David P. Norton, The Balanced Scorecard – measures that drive performance, Harvard
2
Business Review, 1992.

PUNCTE DE VEDERE
în asigurarea unei comunicări interne optime.
Figura nr. 1 Conceptul Balanced Scorecard

Sursa: Adaptat după https://help.sap.com/doc/saphelp_erp2005/6.0/fr-FR/5a/546637
a04c2367e10000009b38f8cf/content .htm?no_cache=true, accesat la data de 30.01.2019.
Conceptul Balanced Scorecard este utilizat pe scară largă în mediul de

afaceri și industrie, instituții guvernamentale și organizații non-profit din întreaga
lume. Grupul Gartner sugerează că peste 50% din marile companii americane au
adoptat BSC3. Mai mult de jumătate dintre companiile mari din SUA, Europa și Asia
utilizează BSC, observându-se o utilizare tot mai mare și în zone ca Orientul Mijlociu
și Africa. Un studiu global recent realizat de Bain & Co a înscris BSC pe locul cinci
în topul celor mai utilizate zece instrumente de management din întreaga lume.4 De
asemenea, BSC a fost selectat de editorii revistei Harvard Business Review ca una
dintre cele mai influente idei de afaceri din ultimii 75 de ani.5
Perspectiva financiară
Această perspectivă se traduce în special prin înregistrarea profitului şi se

exprimă prin termeni financiari tradiționali. Chiar dacă alte obiective specifice şi
detaliate în celelalte trei perspective ca de exemplu: satisfacţia clienților, calitatea
produselor, timpul de livrare, dezvoltarea competenţelor angajaţilor înregistrează
valori pozitive, dacă nu se înregistrează şi profit financiar, obiectivul strategic nu este
3
https://www.balancedscorecard.org/BSC-Basics/About-the-Balanced-Scorecard, accesat la data de 05.03.2019.
4
Ibidem 2.
5
Ibidem 3.
PUNCTE DE VEDERE
atins. Se poate observa interdependența dintre alocarea resurselor pentru atingerea
unor obiective ca instruirea angajaţilor, investiţia în tehnologii noi sau crearea unei
campanii de comunicare strategică – generatoare de costuri şi înregistrarea profitului
prin care se pot susţine toate aceste aspecte.
Din punctul de vedere al instituţiilor guvernamentale, această perspectivă
nu poate fi evaluată prin prisma raportului costuri/încasări. Valoarea returnată
sistemului social ţine de concepte ca: educaţie, sănătate, siguranţa şi securitatea
cetăţeanului şi nu pot fi cuantificate generic în termeni financiari ca şi profit. Ea
poate fi evaluată prin politici decizionale transparente, implementarea cu succes a
reformelor, implementarea unui management performant, transparenţa activităţilor
şi proceselor interne etc.
Perspectiva piaţă/clienţi
Această perspectivă poate pleca de la câteva întrebări foarte simple6:

- Care sunt clienţii-ţintă către care se orientează oferta companiei?
- Care sunt aşteptările clienţilor faţă de produsele companiei?
- Care este valoarea ofertei în relaţia cu clienţii?
Toate aceste întrebări implică foarte multe provocări, abordări şi răspunsuri,
ţinând cont de specificul companiei şi strategia acesteia. Concentrarea pe obţinerea
unui cost scăzut al producţiei sau pe unicitatea produselor pe piaţa de desfacere şi
concentrarea pe păstrarea unei poziţii de lider în domeniu prin abordarea uneia din
cele două direcţii enunţate, poate constitui cheia acestei perspective7.
Şi la această perspectiva, în cazul instituţiilor guvernamentale asistăm la o
restrângere din punct de vedere conceptual, oferta acestora se adresează populaţiei,
putând fi introduse clasificări în funcţie de vârstă, regiune a ţării, educaţie, statut
social etc. Ea poate fi evaluată prin gradul de încredere pe care populaţia îl acordă
instituţiilor statului.
Perspectiva procese interne
Această perspectivă setează obiectivele prin care o companie se menţine

pe piaţă prin adăugarea continuă de plus valoare în relaţia sa cu clienţii şi/sau cu
acţionarii. Provocare pe care o identificăm în acest proces este identificarea acelor
procese interne şi evaluarea lor periodică (din multitudinea care pot fi setate pentru
îndeplinirea obiectivelor), procese care aduc companiei unicitate pe piaţa de desfacere
şi stabilesc o relaţie strânsă cu clienţii. Pot fi invocate ca şi puncte forte: cercetarea,
inovaţia, lanţ de desfacere dezvoltat, cunoaşterea şi fidelizarea clienţilor etc.
Revenind la instituţiile statului şi analiza acestora prin prisma acestei
Paul R. Niven, Balanced scorecard evolution, Editura The Wiley Corporate F&A, 2014, pp. 4.
6
Porter, Michael E., Competitive Advantage, The Free Press, Chapter 1, pag. 11-15, New York, 1985.
7
PUNCTE DE VEDERE
perspective putem sublinia necesitatea reducerii şi eficientizării costurilor generate de
sectorul de stat, păstrarea unui management performant şi transparenţă în cheltuirea
banului public.
Perspectiva dezvoltare şi perfecţionare
Această perspectivă se poate considera că fiind baza şi motorul tuturor

celorlalte perspective. Pentru atingerea tuturor obiectivelor propuse este nevoie
de o politică de personal care să menţină şi să dezvolte competenţe angajaţilor la
nivelul cerinţelor tehnologice existente la un moment dat, dar şi mai important, să
pregătească în permanenţă angajaţii pentru a putea înţelege şi utiliza ultimele noutăți
în domeniul specific fiecăruia.
Include trei direcţiii de acţiune: capitalul uman, structura organizatorică şi
tehnologia informaţiei. Toate activităţile derulate pentru îndeplinirea obiectivelor
se bazează pe resursa umană, pe gradul ei de instruire, pe capacitatea companiei
de a-şi modela structura organizatorică funcţie de nevoile ei şi cele ale clienţilor şi
nu în ultimul rând, pe utilizarea tehnologiei informatice de ultimă oră care asigură
eficientizarea producţiei şi suportul tehnic în luarea, diseminarea, evaluarea şi
implementarea deciziilor.
Aceleași reguli se păstrează şi în cadrul instituţiilor de stat pentru a păstra un
nivel de răspuns corespunzător nivelului la care societatea funcţionează. Este necesară
perfecţionarea continuă a personalului, utilizarea unor structuri organizaţionale
dinamice şi cu minimum de personal şi de implementarea tehnologiilor de ultimă
oră în activitatea curentă pentru a veni în întâmpinarea cerinţelor societăţii.
Descrierea instrumentelor şi a modului cum sunt generate

Având definit obiectivul strategic al companiei toate celelalte aspecte
specifice celor patru perspective derivă din acesta şi se poate trece la identificarea
obiectivelor pentru fiecare dimensiune, setarea indicatorilor de performanţă care
trebuie evaluaţi, stabilirea unui lanţ de raportare şi a unor termene. Rolul conceptului
Balanced Scorecard în această situaţie este de instrument de monitorizare şi evaluare
a performanței la nivel strategic.
Pentru crearea unei concepţii de implementare unificatoare în jurul strategiei,
este necesară definirea şi implementarea următoarelor elemente8:
- obiective şi harta strategică;
- indicatori de performanţă;
- ţinte;
- iniţiative strategice.
Paul R. Niven, Balanced scorecard evolution, Editura The Wiley Corporate F&A, 2014, pag. 8.
8
PUNCTE DE VEDERE
Obiective şi harta strategică
Definiţia obiectivului reflectă nevoia de acţiune, el exprimându-se printr-o

afirmaţie a ceea ce trebuie întreprins în scopul alinierii la strategie. Pentru a respecta
condiţia de eficienţă este necesar ca obiectivul să fie formulat în mod instrumental,
în definirea lui fiind important să se înceapă cu verbul.9 Rolul obiectivului poate fi
definit ca o punte între strategie şi indicatorii de performanţă.
Ca exemplu de înţelegere eronată a conceptului Balanced Scorecard, în primii
ani, companiile au translatat strategia proprie prin popularea celor patru perspective
cu indicatori de performanţă rezultând un volum mare de date şi neputând discerne
care dintre indicatori asigură succesul strategiei. Ulterior s-a înţeles necesitatea creării
unor obiective specifice fiecărei perspective prin care se alinia efortul companiei
la strategie. Întrebarea la care trebuie căutate răspunsuri este: Ce trebuie făcut mai
bine10?
Prin reprezentarea grafică a obiectivelor identificate în cele patru perspective,
sublinierea inter-relaționării lor în scopul alinierii întregii activităţi a unei companii
la strategia aleasă a reieşit harta strategică. Ea reprezintă un mijloc foarte puternic
de comunicare internă orientată către angajat dar şi externă către toţi cei interesaţi,
prin care strategia se transpune în acţiuni concrete. Hărțile strategice reprezintă
punctul de plecare al aplicării conceptului Balanced Scorecard și oferă o imagine
vizuală concisă a strategiei unei organizații. Crearea unei hărți strategice permite
organizațiilor să conecteze grafic obiective specifice ale strategiei, ilustrând
înlănțuirea cauză – efect dintre aceste obiective, rezultatele așteptate și misiunea
organizației. Pentru o organizație militară, harta strategiei poate arăta modul în care
o investiție în dezvoltarea capacităților de resurse umane poate îmbunătăți procesele
interne și, în final, poate direcționa efortul către performanța necesară pentru
îndeplinirea misiunii sale.
Indicatori de performanţă şi ţinte
Următorul pas în acest proces este elaborarea unui set de factori critici de
succes, urmați de stabilirea criteriilor de succes cuantificate prin indicatori cheie
de performanță prin care să se evalueze în mod adecvat dacă organizația își
implementează cu succes sau nu strategia. Acest sistem de evaluare și analiză
îmbunătățește semnificativ modul în care se măsoară performanța strategică prin
colectarea de informații în timp util și cu precizie, oferind o viziune mai cuprinzătoare
asupra domeniul de aplicare al datelor analizate.
Indicatorii cheie de performanţă reprezintă acei indicatori care concură la
atingerea unui obiectiv şi care sunt evaluaţi, unitatea de măsură fiind exprimată
Această topică specifică în limba engleză dă forţă exprimării.
9
Paul R. Niven, Balanced scorecard evolution, Editura The Wiley Corporate F&A, 2014, pp. 9.
10
PUNCTE DE VEDERE
de obicei numeric şi care prin interpretarea lor la intervale de timp stabilite oferă
imaginea evoluţiei obiectivului. Indicatorii de performanţă sunt în strânsă legătură
cu activitatea angajaţilor.
Prin stabilirea unor praguri / ţinte se încadrează posibila evoluţie a unui
obiectiv urmărit, acesta putându-se situa pe o pantă ascendentă, descendentă sau
neînregistrând evoluţie.
Prin evaluarea şi analiza acestor indicatori se pot aduce corecţii în activitatea
curentă şi de perspectivă pentru atingerea obiectivelor propuse şi alinerea la strategie.
De exemplu, sistemul Balanced Scorecard al armatei americane, numit
Strategic Readiness System (SRS), are definit și include 66 de astfel de indicatori
cheie de performanță care, evaluați constant, ajută la determinarea progresului
strategic pe care armata îl înregistrează, corelat cu obiectivele propuse.11
Iniţiative strategice
Pentru atingerea unor ţinte stabilite, este necesară elaborarea şi punerea în

aplicare a unor iniţiative strategice. Diferenţa dintre acestea şi obiective constă
în faptul că iniţiativa strategică are o durată determinată pentru implementare şi
atingerea unei ţinte, în timp ce obiectivele sunt atemporale. Iniţiativele strategice pot
fi: program de dezvoltare a carierei, implementarea unor noi tehnologii sau software,
program de motivare a angajaţilor, program de fidelizare a clienţilor, comunicare
strategică etc.
Prin utilizarea tuturor acestor elemente, conceptul Balanced Scorecard devine
şi un instrument de comunicare, internă sau externă, prin care se asigură o legătură
mai strânsă între toţi cei implicaţi: acţionariat, clienţi, angajaţi şi echipa de comandă.
O altă abordare a conceptului BSC în cadrul managementului strategic, cu
un puternic potențial în alinierea efortului individual și colectiv al personalului
în derularea activităților zilnice, o reprezintă comunicarea internă sau externă, pe
orizontală și verticală. Traducerea viziunii, a obiectivelor strategice și a misiunii în
fraze simple, cu efect acțional și motivant, și adresate întregului personal poziționat
la nivel de conducere sau de execuție, permite înțelegerea rolului individual în efortul
întregii instituții pentru atingerea obiectivelor și îndeplinirea misiunilor.
Balanced Scorecard și managementul strategic în

organizațiile militare
Procesele de transformare, care includ și managementul performanței, sunt
dificile pentru fiecare organizație, aducând în discuție și analiză provocări unice.
Cu toate acestea, prin utilizarea Balanced Scorecard organizațiile din sectorul
Patricia BUSH, Strategic Performance Management in Government: Using the Balanced Scorecard, Cost Ma-
11
nagement; Boston, Vol. 19, Iss. 3, (May/Jun 2005): pp. 24-31.

PUNCTE DE VEDERE
public împărtășesc cele mai bune practici și devin organizații care se concentrează
pe strategie prin: mobilizarea conducerii executive, traducerea strategiei în termeni
de funcționare, secvențierea și alinierea strategiei în cadrul organizațiilor lor,
comunicarea strategiei tuturor celor din organizație, asigurarea faptului că strategia
este un proces continuu, evaluarea performanței strategice și corelarea acțiunilor cu
resursele disponibile.
Transformarea organizaţiilor şi implicit declanşarea unor elemente de reformă
care îşi propun creşterea eficienţei în îndeplinirea obiectivelor, capătă o configuraţie
specifică atunci când discutăm despre organizaţii din sistemul naţional de apărare.
Această specificitate corect înţeleasă şi aplicată poate fi un element facilizator care
conduc la o schimbare durabilă și susținută sau dimpotrivă, un element de întârziere.12
Cu toate acestea, după cum spune dr. Robert S. Kaplan13: „Managerii din
sectorul public se confruntă cu mai multe obstacole în punerea în aplicare a Balanced
Scorecard decât omologii din sectorul privat.”
Cele mai multe organizații din sectorul public se confruntă cu un set distinct de
obstacole atunci când încearcă să-și îmbunătățească performanța și să implementeze
strategia, datorită complexității structurii organizaționale, agendelor variate specifice
fiecărei structuri subordonate și a resurselor limitate.
Probleme se pot identifica și pe următoarele paliere:
- lipsa colaborării pe orizontală sau existența uneia defectuoase;
- neprioritizarea obiectivelor ținând cont de strategie;
- stabilirea unor obiective de performanță nereale;
- lipsa compensațiilor financiare pentru angajații care obțin rezultate
remarcabile;
- lipsa cooperării și conjugării efortului pe verticală la nivel strategic
(responsabilitatea atingerii unor obiective fac obiectul unui efort interinstituțional);
- neutilizarea datelor colectate și centralizate pentru realizarea feedback-ului
operațional.
Pentru implementarea cu succes a unei strategii prin intermediul BSC,
organizația militară trebuie să parcurgă cinci etape esențiale în dezvoltarea și
aplicarea acesteia:14
- Traducerea strategiei în termeni operaționali. Altfel spus, articularea
strategiei prin stabilirea unor obiective operaționale pentru fiecare din cele patru
perspective BSC și dezvoltarea unui set de măsuri de implementare unitar și coerent.
- Alinierea organizației la strategie. Prin intermediul actului de comandă
asigurarea unui flux informațional pe principiul secvențial (diseminare / difuzare
în cascadă) către departamente / servicii / secții și unități militare subordonate în
12
Dumitru Catalin BURSUC, Analysis of Resistance to Change as a Specific Risk of Military Organization, Inter-
national Scientific Conference „Strategies XXI”, suppl. Centre for Defence and Security Strategic Studies; Bucha-
rest, „Carol I” National Defence University, 2014, vol. 2: 231-237.
13
Robert S. KAPLAN, Overcoming the Barriers to Balanced Scorecard Use in the Public sector, Balanced Score-
card Report (article reprint No. B001 1 D, Harvard Business School Publishing, 2006.
PUNCTE DE VEDERE
scopul asigurării translatării viziunii și strategiei în întreaga organizație și pentru a
asigura măsuri comune și de susținere. Alinierea efortului individual și colectiv la
implementarea strategiei se obține prin dezvoltarea unui set unic de indicatori de
performanță, adaptați pentru fiecare eșalon și în permanență evaluați pentru a obține
în timp scurt și de la orice nivel al organizației, imaginea reală asupra nivelului atins
de implementare a strategiei și pentru a oferi factorilor de decizie posibilitatea luării
măsurilor de corecție necesare.
- Transpunerea strategiei organizației ca sarcină a fiecărui angajat. Alinierea
obiectivelor de la nivelele tactic și operativ la strategia echipei de conducere și
comunicarea strategiei în interiorul organizației pe toate palierele acesteia. Echipa de
comandă trebuie să se asigure că toți membrii instituției înțeleg rolul lor în sprijinirea
și implementarea strategiei instituției. Un instrument existent și care poate fi adaptat
îl reprezintă formele de evaluare a performanței personalului realizate anual și în
baza atribuții reieșite din fișa postului, pe obiective sau pe îndeplinirea sarcinilor
ordonate.
- Implementarea strategiei reprezintă un proces continuu. Echipa de conducere
trebuie să asigure legătura dintre strategie și procesele operaționale pentru a
consolida și coordona aceste sisteme și procese. De exemplu: planificarea, bugetarea
și alocarea resurselor, ciclul de planificare anuală, întâlniri periodice de conducere
și coordonare a activităților. Revizuirea periodică a BSC asigură caracterul continuu
al procesului de implementare a strategiei și nu percepția acestui proces ca fiind un
eveniment anual, unic. Caracterul continuu al implementării și evaluării performanței
strategice conferă echipei de comandă un instrument prin care să poată planifica
judicios resursele existente și să asigure continuitate în procesele operaționale al
structurilor subordonate.
- Coerența acțiunilor la nivelul echipei de comandă. Mobilizarea efortului
colectiv pentru implementarea schimbării prin conducerea executivă. Trebuie înțeles
faptul că implementarea BSC reprezintă un proces continuu de schimbare și adaptare
a comportamentului individual și al organizației însăși și nu doar unul de măsurare a
performanței. Acest lucru trebuie susținut de către echipa de conducere printr-un set
coerent de măsuri și acțiuni în cadrul oricărei interacțiuni cu personalul instituției:
convocări, întâlniri, ședințe de lucru ș.a.m.d.
Procesele de transformare pot fi influențate de o serie de factori, pozitivi
sau negativi. Unul din factorii pozitivi și cu un puternic impact îl reprezintă cadrul
legislativ. Susținerea procesului de adaptare, schimbare și implementare a unei noi
strategii trebuie să aibă la bază un cadru legislativ care să susțină deciziile strategice,
la nivel conceptual și la cel al alocării resurselor. În opoziție de fază și cu un puternic
impact negativ îl reprezintă istoricul unor încercări de programe de implementare a
unor strategii care nu au avut succes.
Pornind de la aceste două aspecte aflate în opoziție, este foarte important ca, în
implementarea conceptului Balanced Scorecard, să se pornească cu un set de studii /
PUNCTE DE VEDERE
cercetări care să stabilească cronologia și resursele necesare implementării în cadrul
organizației, având în vedere caracteristicile, cultura și strategia unică a acesteia.
Această analiză poate fi utilizată pentru a justifica programul de implementare, dar
și pentru a realiza o imagine realistă a timpului și a angajamentului necesar pentru
implementarea strategiei utilizând BSC.
Procesul de implementare trebuie să se sprijine pe formarea unui nou limbaj
de comunicare, în care efortul trebuie pus pe comunicare și management și nu pe
raportarea ierarhică lipsită de nuanțe.
Presiunea timpului poate afecta obținerea unor rezultate solide și care să
asigure continuitate în implementarea strategiei. Este esențial să fie privit cu realism
timpul și resursele necesare pentru atingerea obiectivelor.
Majoritatea organizațiilor care implementează cu succes un proces de
management al performanței vorbesc de perioade medii de timp, 5 la 7 ani, înainte
ca rezultatele reale să fie evidente.
Acest lucru poate fi însă problematic pentru multe organizații din sectorul
public, respectiv militar, deoarece schimbările aduse în echipele de conducere la
fiecare 4 ani trebuie să implice continuarea programului de implementare bazat pe
rezultatele anterioare și fără a aduce corecții personale.
Coerența și consecvența acțiunilor echipelor de conducere creează mediul
optim pentru atingerea performanțelor și alinierea efortului instituțional la atingerea
obiectivelor strategice și îndeplinirea misiunilor.
Concluzionând, aspectele pozitive ce reies din aplicarea Balanced Scorecard
pot fi următoarele:
- oferă un cadru pentru a se asigura că echipele de conducere clarifică și obțin
consens în jurul unei singure strategii unificate;
- sprijină realizarea legăturilor strategice și operaționale de luare a deciziilor;
- oferă un set echilibrat de măsuri specifice pentru a monitoriza performanța
strategică;
- urmare a procesului de evaluare a performanței și îmbunătățirea constantă
a planurilor strategice conduc la orientarea efortului organizației spre obiective și
rezultate planificate pe termen lung;
- creșterea transparenței în cheltuirea banilor publici;
- implementarea unui management de calitate privind resursa umană și cea
financiară asigură eficientizarea sistemului și obținerea rezultatelor prognoazate în
termenele stabilite;
- alocarea obiectivă a resurselor pentru atingerea obiectivelor strategice;
- luarea deciziilor în timp real;
- susține comunicarea strategiei în întreaga organizație, creând astfel atât un
limbaj comun, cât și o legătură între indivizi și strategia pe care o sprijină.
PUNCTE DE VEDERE
Perspectivele BSC în organizația militară
Nevoia ca activitățile și acțiunile specifice unei instituții să fie orientate către
eficiență și eficacitate au impus derularea unor programe care să asigure cadrul
conceptual pentru implementarea strategiei, atingerea obiectivelor strategice și
îndeplinirea misiunilor.
Conceptul BSC a oferit prilejul adaptării procesului de implementare,
evaluare și comunicare a managementului strategic dintr-o perspectivă globală și
nu unilaterală. Cele patru perspective descrise de fondatorii conceptului: financiară,
clienți, procese interne, respectiv învățare și creștere (personal și inovare), oferă tot
atâtea pârghii și căi de urmat care să susțină performanța și să conducă la atingerea
obiectivelor strategice.
Orientarea efortului prin stabilirea unui echilibru între obiectivele operaționale
pe termen scurt și lung, măsurile financiare și cele non-financiare, performanțele
interne și perspectiva externă oferă posibilitatea de a crea un sistem prioritizat de
obiective strategice, definite pe cele patru perspective și derivate din viziunea,
misiunea, strategia și valorile instituției militare.
Accentul pus doar pe una din cele patru perspective conduce la obținerea unor
rezultate parțiale pe care organizația speră să le atingă. De exemplu14, perspectiva
financiară este reprezentativă pentru strategiile din sectorul privat în care obținerea
unor marje de venituri și profit cât mai mari reprezintă unul din obiectivele strategice
cel mai adesea invocat. Perspectiva clienți reprezintă obiectivul final al majorității
strategiilor publice, efortul lor fiind concentrat pe satisfacerea nevoilor sociale ale
populației. În acest cadru, abordarea conceptului BSC poate ajuta organizațiile
publice și cele non-profit să implementeze și să-și îmbunătățească activitățile zilnice,
să-și controleze cheltuielile și să-și îmbunătățească sustenabilitatea.
Spre deosebire de sistemele clasice de evaluare a performanțelor care se
bazează strict pe evaluarea măsurilor și indicatorilor financiari, conceptul BSC
începe cu definirea viziunii, misiunii și strategiei, traducându-le mai apoi în obiective
strategice, hartă strategică și indicatori de performanță cheie pentru a evalua cât de
reușită este strategia de implementare. Astfel, BSC a evoluat de la un instrument
de management și raportare la un concept de implementare a strategiei utilizat în
industria publică și privată.15
Punctul central în aplicarea BSC îl reprezintă strategia: definirea ei și
stabilirea planului de implementare. Întrebările corespunzătoare celor patru cadrane
la care echipa de comandă trebuie să răspundă (Cine sunt clienții noștri? Cum creăm
valoare pentru clienții noștri respectând restricțiile bugetare? Care sunt direcțiile în
care trebuie să excelăm? etc.) conduc la identificarea obiectivelor strategice și la
14 Chris WILSON, David HAGARTY, Julie GAUTHIER, Results using the Balanced Scorecard in the public sec-
tor, Article in Journal of Corporate Real Estate, January 2004, pp. 53-64.
15
Andra GUMBUS, Introducing The Balanced Scorecard: Creating Metrics To Measure Performance, Journal of
Management Education 29(4), Sacred Heart Univerity, 2005, pp. 617-630.
PUNCTE DE VEDERE
definirea pașilor, etapelor, responsabililor, termenelor și resurselor necesare pentru
implementarea strategiei.
De asemenea, dacă strategia nu este concepută și evaluată în cadrul unui
proces continuu prin utilizarea unui tip de integrare a feedback-ului, întreg procesul
poate fi sortit eșecului. Acest aspect al evaluării performanței înregistrate are și rolul
de adaptare a strategiei la evoluțiile și realitățile mediului extern care pe perioade de
timp mediu și lung pot înregistra evoluții semnificative.
Perspectiva financiară în cadrul sectorului public conduce către optimizarea
costurilor de funcționare ale organizației și asigurarea unui management performant
în conducerea strategică.
Definirea perspectivei clienți este, din punctul de vedere al instituției
militare, relativ simplă: populația țării. Apărarea independenței și unității statului, a
integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale reprezintă misiunile de
bază ale oricărei armate, ele fiind definite constituțional. Se mai poate adăuga din
această perspectivă, transparența în cheltuirea banului public. Consider că această
perspectivă, din punctul de vedere al organizațiilor publice, trebuie reformulată
și gândită în următoarea secvență: clienții potențiali sunt reprezentați de cetățenii
statului, satisfacerea cerințelor cetățenilor în relația cu statul, din punctul de vedere al
instituției militare coincide cu îndeplinirea misiunilor stabilite prin lege, barometrul
care traduce această stare, pe timp de pace, îl reprezintă starea de operativitate a
marilor unități și unități militare din compunerea Armatei României. Deci, atunci
când vorbim de perspectiva clienți, practic trebuie să definim și să evaluăm starea de
operativitate a armatei.
De asemenea, perspectiva internă schimbă focalizarea spre interiorul
instituției pentru a examina nucleul și procesele interne în care o organizație militară
trebuie să performeze pentru a răspunde cerințelor clienților. Adaptarea structurii
organizaționale pentru formularea unui răspuns optimizat la provocările interne
și externe, alinierea efortului individual și colectiv pentru susținerea viziunii și
atingerea obiectivelor fixate, optimizarea procesului de comunicare internă și
strategică, reprezintă pentru echipa de comandă tot atâtea provocări pentru atingerea
excelenței.
Ultima perspectivă a conceptului Balanced Scorecard-ului, o reprezintă
perspectiva de învățare și creștere (după unii autori a fost interpretată ca perspectiva
personal și inovare). Această perspectivă se concentrează pe măsurarea a trei aspecte:
capitalul informațional, capitalul uman și capitalul organizațional.
Fiecare perspectivă se poziționează dual în procesul de implementare a
strategiei din pozițiile de cauză sau efect, subliniind caracterul de intercondiționare
a întregului proces.
Un alt aspect important în asigurarea succesului implementării unei strategii
îl reprezintă alinierea efortului individual și organizațional. Conceptul de aliniere a
efortului reprezintă procesul prin care alegerea unei strategii de transformare este
PUNCTE DE VEDERE
condiționată de resursele organizaționale proprii, de oportunitățile și amenințările
existente sau predictibile într-un viitor înscris într-un interval de timp mediu spre
lung.
Un studiu realizat de profesori universitari de la universități din Canada a
constatat că definirea misiunii și alinierea politicilor, procedurilor și a structurii
interne pentru îndeplinirea ei reprezintă o asociere pozitivă, direct proporțională
cu performanța ulterioară a organizației și care induce un comportament pozitiv și
adaptabil al personalului la schimbare.16
Prin lucrările lor, Robert S. Kaplan și David P. Norton au susținut această
ipoteză și au sugerat că organizațiile își pot îmbunătăți performanța dacă rezultatele
obținute de către fiecare individ sau microstructură contribuie la realizarea
obiectivelor strategice ale entității.
Teoria organizației oferă mai multe modalități de a coordona activitățile
organizației, atât în plan orizontal cât și în cel vertical. Literatura de specialitate
clasifică tipurile de coordonare în două mari categorii: planificare și feedback.
Planificarea include stabilirea obiectivelor, a responsabilităților și alocarea
resurselor umane, materiale și financiare, iar feedback-ul oferă informații despre
gradul de realizare / succes atins în implementarea obiectivului. Alinierea efortului
individual sau de echipă trebuie susținută și de o aliniere structurală a organizației.
Privind din aceste perspective, instituția militară trebui să realizeze periodic
analize interne privind succesul obținut în implementarea obiectivelor strategice,
analize externe privind oportunitățile și amenințările existente sau tendința de
evoluție și de manifestare a acestora pe perioade mai lungi de timp și, în consecință,
să-și revizuiască strategia și obiectivele strategice și să-și adapteze structura internă
organizațională pentru obținerea alinierii efortului.
Mediul economic actual impune și o aliniere la tehnologia informației.
Evoluția înregistrată în domeniul IT și extinderea posibilităților de interconectare a
aparaturii, instrumentelor, echipamentelor și tehnicii militare trebuie să se reflecte
și în strategiile de transformare ale instituției militare. Partajarea informației între
paliere organizaționale ale instituției militare îmbunătățește cooperarea și determină
obținerea unor răspunsuri rapide la provocările existente. Capacitatea de absorbție
a noilor tehnologii trebuie echilibrată cu capacitatea de învățare și adaptare a
personalului la noile instrumente de lucru.
Cu toate acestea, pentru organizațiile care nu reușesc prin politicile și
programele proprii să-și alinie efortul pentru atingerea obiectivelor strategice,
rezultatul final este unul cu impact negativ asupra performanței. Această nealiniere va
afecta atât avantajul competitiv al organizației în mediul în care aceasta performează,
dar și percepția clienților asupra organizației însăși.17
16
Christopher K. BART, Nick BONTIS, Simmon TAGAR, A model of the impact of mission statements on firm
performance, Management decision 39/1, MCB University Press, 2001, pp 19-35.
17
Nicholas ARGYRES, Lyda BIGELOW, Does Transaction Misalignment Matter for Firm Survival at All Stages
of the Industry Life Cycle? Management Science, Vol. 53, no. 8, Augut 2007, pp. 1332-1344.
PUNCTE DE VEDERE
În analiza eșecurilor înregistrate în implementarea unei strategii au fost
identificate două motive:18 designul slab al procesului de implementare și dificultăți
în fazele de implementare.
Proiectarea slabă a fost identificată în cadrul procesului de măsurare, evaluare
și raportare a performanței de către personal, prin faptul că personalul ajunge în
final să se concentreze pe ceea ce dorește echipa de conducere să primească și nu pe
obținerea performanței în sine.
Dificultățile observate în faza de implementare se datorează infrastructurii
și constau în greutatea centralizării datelor măsurate, interpretarea lor corectă și
exploatarea lor la capacitatea maximă.
Provocările creării unei astfel de baze de date aduc în lumină integritatea și
securitatea datelor stocate. Acest lucru poate fi balansat printr-o proiecție reală de
personal, asigurare cu tehnică de calcul și o susținere financiară adecvată a sistemului
de măsurare a performanței.
Conform altor specialiști există patru bariere observate la implementarea
planurilor strategice:19
- Bariera viziunii. Nimeni din organizație nu înțelege pe deplin noua strategie
de transformare;
- Bariera personală. Majoritatea personalului are obiective care nu sunt aliniate
la noua strategie;
- Bariera resurselor. Timpul, resursa umană și resursa financiară alocate
implementării noii strategii sunt esențiale pentru organizație;
- Bariera de management. Personalul de decizie alocă prea puțin timp studiului
strategiei, concentrându-se prea mult pe luarea deciziilor cu impact pe termen scurt.
Având în vedere experiențele altor organizații în efortul propriu de a implementa
conceptul BSC, observațiile înregistrate în diverse organizații academice, private sau
publice, determină din partea celor care sunt în faza de proiectare a implementării
unei strategii de transformare luarea în calcul a tuturor acestor lecții învățate pentru
reducerea impactului negativ sau chiar eliminarea acestor aspecte.
Concluzii
Îmbunătățirea performanței este o componentă critică a procesului de
planificare strategică. Literatura de specialitate ne prezintă o serie de reguli, norme
sau principii care descriu diferite procedee de implementare a strategiilor, funcție și
de rezultatul final dorit.
Evoluția și complexitatea cadrului legal ce normează existența și activitatea
18
Mike BOURNE, Monica FRANCO-SANTOS, Managing through measures: A study of impact on performance,
Journal of Manufacturing Technology Management 16(4), June 2005, pp. 373-395 (https://www.researchgate.net/
publication/228379212_Managing_through_measures_A_study_of_impact_on_performance).
19
https://studylib.net/doc/8159384/the-balanced-scorecard-excellence-in-financial-management, accesat la
12.12.2018.
PUNCTE DE VEDERE
unei organizații se reflectă și în componentele managementului cu cea mai mare
aplicabilitate practică: implementarea strategiei și evaluarea managementului
strategic.
Literatura de specialitate ne prezintă o serie de modele de evaluare a succesului
procesului de implementare a strategiei, modele ce pot fi folosite pentru obținerea
unei imagini cât mai realiste a situației exacte din teren prin gruparea mai multor
astfel de instrumente.
Din multitudinea de concepte și instrumente care concură la implementarea
strategiei și mai apoi la analiza rezultatelor și evaluarea lor, conceptul Balanced
Scorecard reprezintă, în final, un sistem combinat de evaluare a pilonilor financiar-
contabil și non-financiari care concură la evaluarea performanței organizației, într-o
singură tabelă de scor echilibrată.
Conceptul nu este nou apărut, el înregistrând de-a lungul timpului o continuă
evoluție și adaptare la mecanismele ce se manifestă pe piață la un moment dat.
Noutatea lui constă în aducerea în ecuația profitabilității a factorilor non-financiari
priviți din trei noi perspective: piață / clienți, procese interne și dezvoltare/
perfecționare (inovare).
El poate suporta îmbunătățiri prin prisma faptului că nu este nevoie să se limiteze
la patru perspective, pot fi adăugate mai multe, ca de exemplu: responsabilitatea
socială și preocupările legate de mediu. BSC este considerat și un sistem pentru
a ghida formularea strategiei, implementarea și comunicarea internă a acesteia.
De asemenea, sprijină procesul de implementare a strategiei prin cuantificarea
performanței și furnizarea unui feedback rapid pentru analiză și evaluare.
Acest sistem și-a dovedit eficienţa și în cazul unor restructurări a macro-
componentelor guvernamentale care ţin atât de administraţie cât şi de zona de apărare
şi securitate naţională.
Apreciem eficienţa conceptului Balanced Scorecard şi datorită faptului că,
deşi apărut şi dezvoltat în zona occidentală, experienţa a demonstrat că poate fi
implementat şi în zona Asia, spre deosebire de sisteme similare care nu reuşesc să fie
generatoare de eficienţă în afara cadrului cultural şi geografic în care au fost create.
Balanced Scorecard se prezintă ca un concept cu multiple valenţe:
- sistem de management strategic şi control;
- sistem de management al performanței;
- sistem de comunicare strategică.
Valenţele mai sus enumerate constituie tot atâtea avantaje care recomandă
sistemul pentru utilizare în situaţia de restructurare şi reorganizare a unor
macrocomponente la nivel naţional sau suprastatal (al alianţelor).
Alături de aceste argumente subliniem avantajul amintit, al universalităţii de
aplicare în organizațiile din societatea contemporană.
PUNCTE DE VEDERE
Bibliografie
1. Argyres Nicholas, Bigelow Lyda, Does Transaction Misalignment Matter
for Firm Survival at All Stages of the Industry Life Cycle? Management Science, Vol.
53, no. 8, Augut 2007.
2. Bart Christopher K., Bontis Nick, Tagar Simmon, A model of the impact
of mission statements on firm performance, Management decision 39/1, MCB
University Press, 2001.
3. Bourne Mike, Franco-Santos Monica, Managing through measures:
A study of impact on performance, Journal of Manufacturing Technology
Management 16(4), June 2005, pp. 373-395 (https://www.researchgate.net/
publication/228379212 _Managing_through_measures_A_study_of_impact_on_
performance).
4. Bursuc Dumitru Catalin, Analysis of Resistance to Change as a Specific
Risk of Military Organization, International Scientific Conference „Strategies XXI”,
suppl. Centre for Defence and Security Strategic Studies; Bucharest, „Carol I”
National Defence University, 2014, vol. 2.
5. Bush Patricia, Strategic Performance Management in Government: Using
the Balanced Scorecard, Cost Management; Boston, Vol. 19, Iss. 3, (May/Jun 2005).
6. Butler Alan, Steve R. Letza, Bill Neale, Linking the Balanced Scorecard to
strategy, Longe Ranfe Planning, vol. 30, nr. 2, Editura Elsevier Science Ltd., 1997;
7. Gumbus Andra, Introducing The Balanced Scorecard: Creating Metrics
To Measure Performance, Journal of Management Education 29(4), Sacred Heart
Univerity, 2005.
8. Kaplan Robert S. & Norton David P., The Balanced Scorecard – measures
that drive performance, Harvard Business Review, 1992;
9. Kaplan Robert S. & Norton David P., Putting the Balanced Scorecard to
work, Harvard Business Revew, 1993;
10. Kaplan Robert S. & Norton David P., Strategy Maps: Converting Intangible
Assets into Tangible Outcomes, 2004;
11. Kaplan Robert S., Conceptual foundations of balanced scorecard, Working
paper, Harvard Business School, 2010.
12. Kaplan Robert S., Overcoming the Barriers to Balanced Scorecard Use in
the Public sector, Balanced Scorecard Report (article reprint No. B001 1 D, Harvard
Business School Publishing, 2006.
13. Niven Paul R., Balanced scorecard evolution, Editura The Wiley Corporate
F&A, 2014;
14. Porter Michael E., What is Strategy?, Revista Harvard Business Review,
1996;
15. Porter, Michael E., Competitive Advantage, The Free Press, Chapter 1,
New York, 1985.
PUNCTE DE VEDERE
16. Wilson Chris, Hagarty David, Gauthier Julie, Results using the balanced
scorecard in the public sector, Article in Journal of Corporate Real Estate, January
2004.
17. https://studylib.net/doc/8159384/the-balanced-scorecard-excellence-in-
financial-management, accesat la 12.12.2018.
18. https://help.sap.com/doc/saphelp_erp2005/6.0/fr-
FR/5a/546637a04c2367e1000000 9b38f8cf/content .htm?no_cache=true, accesat la
data de 03.02.2019.
19. https://www.balancedscorecard.org/BSC-Basics/About-the-Balanced-
Scorecard, accesat la data de 05.03.2019.
NOTE DE LECTURĂ
CARTEA „SCURTĂ ISTORIE

A COMUNEI VOLINTIRI”
Autor: Anatol MUNTEANU
THE BOOK „SHORT HISTORY

OF COMMON VOLUNTURES”
Author: Anatol MUNTEANU
Gheorghe VĂDUVA
Lucrarea „Scurtă istorie a

comunei Volintiri”, documentată
și realizată de col. (r) ing. conf.
univ. dr. Anatol Munteanu, se
înscrie în categoria acelor opere
de patrimoniu, care aduc trecutul
în prezent pentru viitorime. Este
o lucrare adunată și reconstituită
cu migală din realitatea vieții, din
arhive, din sufletul oamenilor și
din amintirile lor, din ceea ce au
făcut ei pentru neamul românesc,
pentru civilizația lor, pentru ei și
pentru sufletul lor. Este drama, dar
și măreția discretă și temeinică a
unei localități românești aflată pe
o falie strategică, undeva, în sud-
estul Basarabiei – azi, la granița
Republicii Moldova cu Ucraina –, la răscruce de imperii și de civilizații, de
interese geopolitice și de vremuiri. Așa a fost să fie.
NOTE DE LECTURĂ
Contextul geopolitic și geostrategic
Din păcate – sau, poate doar din pricina strâmbătății vremurilor –,

s-au produs atâtea vânturi și furtuni în acest spațiu situat în zona de intrare a
marelui Imperiu Rus în culoarul strategic al Dunării și, deopotrivă în culoarul
strategic al Mării Negre, încât e greu de deslușit și de evaluat efectele acestei
uriașe geopolitici de falie. Ca orice mare imperiu, și cel țarist urmărea să aibă
slobode zonele de intrare în marile culoare strategice în relația conflictuală
Est-Vest și, evident, Vest-Est. Tot cam așa s-au petrecut lucrurile și cu celelalte
două culoare strategice – cel baltic și cel central european.
Între cele două culoare strategice maritime, se află un culoar strategic
terestru, care începe de undeva din Galiția Occidentală, traversează spațiul
terestru de la nordul lanțului muntos european și ajunge undeva, în Normandia.
Pe axul său se află aproape toate capitalele europene importante.
Culoarul strategic al Dunării are, de asemenea, o importanță colosală,
atât din punct de vedere economic și militar, cât și din punct de vedere
geopolitic și geostrartegic.
Prima rocadă strategică de mare importanță între aceste patru culoare
strategice europene se situează între Marea Neagră și Marea Baltică, trecând
pe teritoriile Republicii Moldova, vestului Ucrainei și prin spațiul Țărilor
Baltice.
Culoarele strategice maritime – cel baltic și cel al Mării Negre, Mării
Mediteraneene – asigură Rusiei ieșirea la Oceanul cald, ieșire vitală pentru
colosul din Est, și Occidentului două direcții sinergice de contracarare și
baricadare a ieșirii Rusiei spre oceanul cald și de pătrundere în imensul spațiu
cu resurse vitale pentru civilizația tehnologică de azi.
Zona de care vorbim este la fel de importantă și azi, în epoca rachetelor
balistice și vitezelor hipersonice, cum a fost întotdeauna. De aceea, datele
problemei nu s-au schimbat esențial, iar actuala redeschidere a Faliei strategice
Marea Neagră – Marea Baltică nu este altceva decât o translatare spre azi a
politicilor și strategiilor de ieri.
De aceea, Imperiul Țarist a încercat de când există el să controleze
din punct de vedere geopolitic și geostrategic zona Țărilor Baltice, Vestul
Ucrainei (dintotdeauna pro-occidental), teritoriul dintre Prut și Nistru, intrarea
în culoarul strategic al Dunării și, bineînțeles strâmtorile Bosfor și Dardanele
din culoarul strategic maritim european de sud.
NOTE DE LECTURĂ
Pentru aceasta, Imperiul Țarist și Uniunea Sovietică au făcut tot ce le-a
stat în putință pentru realizarea acestui obiectiv de gradul zero. Este și motivul
principal pentru care Rusia, în 1812, a anexat Basarabia. Dar nu numai atât.
De-a lungul secolelor care au urmat, Imperiul Țarist și, ulterior, cel sovietic
au acționat constant, atât prin mijloace violente, cât și prin mijloace pașnice,
pentru schimbarea compoziției etnice a populației de la Gurile Dunării și din
Nordul Bucovinei.
Ei, bine, localitatea Volintiri, care se află la 15 km de Cetatea Albă, face
parte din zona la care ne referim și a cunoscut, în mod direct, efectele acestei
acțiuni geopolitice rusești de mare anvergură.
Autorul prezintă, cu realism, migală și căldură, locul de unde vine,
un loc în care oamenii au supraviețuit vremurilor. Este vorba de una dintre
caracteristicile principale ale unei populații sedentare, așa cum este poporul
român, și ale unui pământ generos, descrise atât de frumos de Dimitrie
Cantemir, în Descriptio Moldaviae.
Motivația unei astfel de întreprinderi întru pecetluire prin cuvânt,
statistici și imagini a unui adevăr eroic se află, deopotrivă, în inima patriotului
român Anatol Munteanu, el însuși volintir dintre volintireni, născut pe aceste
meleaguri, dar și în minunea dumnezeiască și drama terestră a pământurilor
dintre Prut și Nistru, în glasul cetăților lui Ștefan, care încă mai veghează, spre
Est și Sud-Est, hotarele sfinte ale neamului românesc, aici, în patina strânsurii
ruso-tătaro-musulmane, marcată de efectele remanente ale confruntărilor
vremurilor de atunci, în năvălirile din toate timpurile și, mai târziu, în epoca
modernă, de dramaticele mutații produse de cele două Războaie Mondiale și
de Războiul Rece.
Esența conținutului
Autorul, respectând succesiunea istorică a evenimentelor care au

generat starea localității și împrejurărilor ei, prezintă nu doar o succesiune
de fapte eroice și de drame greu de imaginat, de statistici, de portrete, de
imagini ale unor locuri atât de frumoase și de încărcate de istorie, ci și esența
unei istorii, a unui concept civilizațional, a unei culturi perene și a unui popor
puternic și extrem de rezistent la greu. Lovit din toate părțile, în toate epocile
existenței sale în spațiul în care s-a format, acest popor le-a suportat pe toate,
le-a supraviețuit tuturor și, așa rănit cum este și astăzi, continuă să-și ducă
viața și cultura mai departe, pe pământul strămoșilor, cel care le-a mai rămas.
NOTE DE LECTURĂ
Locuitorii comunei au participat la toate evenimentele, atât în perioada
dominației turco-tătare și în vremea țaristă, cât și sub presiunea regimului
sovietic, în epoca întregirii României dintre 1918 și 1941, în era regimului
sovietic și în cea recentă, a dobândirii independenței Republicii Moldova,
a războiului de pe Nistru și a presiunilor geopolitice de azi. Patriotul Anatol
Munteanu, el însuși luptător în acest din urmă război pentru păstrarea unității
poporului Republicii Moldova, căutător neobosit prin arhive, prin amintirile
oamenilor, și prin realitățile de azi, autor al numeroase lucrări, între care și a
excepționalului „Eroii de pe Nistru” face însă odată proba trudei sale neobosite,
prin metodele cercetării științifice, ale observației directe, dialogului și
consultării arhivelor, exprimate în volume meticulos și responsabil alcătuite
care un în fața ochilor care mai știu să vadă imaginea limpede a adevărurilor
sublime și, din păcate, de atâta ori tragice.
Concluzie
Este o lucrarea riguroasă, foarte bine documentată, scrisă în deplină

cunoștință de cauză, care relevă exact și responsabil, riguros și prin algoritmi
extrem de bine elaborați, fațetele atât de complexe și de complicate, într-o
arie de la tragic la eroic, ale luptei continue a românilor care stau de veghe la
porțile inimii României, Românilor și Românismului.
NOTE DE LECTURĂ
ACUM, LA APEL, SENIORII!
NOW, AT THE CALL, SENIORS!
Gheorghe VĂDUVA
Volumul al II-lea al lucrării „Acum,

la apel, seniorii”1 are peste 800 de pagini.
Dar și primul volum are tot peste 800. De
ce atât de multe pagini, într-o epocă în
care se vorbește deja în prescurtări și, în
marea lor majoritate, cei care mai citesc
(dacă citesc) sau doar frunzăresc, nu mai
au răbdare nici măcar să răsfoiască până
la capăt o carte? Desigur, unii ar spune că
asta-i epoca! O epocă a grabei, a rețelei,
a comunicației directe, a tehnologiei
informației, a informației în timp real,
a înaltei tehnologii, a nanotehnologiei,
a Inteligenței Artificiale și a debutului
vitezelor hipersonice generate de om.
Alții vor spune că este epoca degradării
identităților, a transformării lor în simple
noduri de rețea, a depersonalizării
personalității, a intrării în superficial, a esențelor pierdute. Desigur, ambele
perspective sunt, deopotrivă, realități evidente și exagerări pe măsură. Azi,
toți cei care dețin un calculator sau un smartphone, poartă globul pământesc
într-un buzunar și, în celălalt, Universul. Pentru că minunata noastră planetă
albastră încape, din punct de vedere cognitiv și comunicațional, cu toate
minunile și tragediile ei, într-un smartphone. Și tot acolo, încape și întregul
nostru Univers cognoscibil. Adică, ordinatorul (și smartphonul) reprezintă
Gl. maior (rtr) Ionel Dumitrescu, Acum, la apel, seniorii!, Wditura AGIR, București, 2019
1
NOTE DE LECTURĂ
vehiculul care deschide, miraculos, pentru fiecare dintre noi, poarta infinitului
cognoscibil. Ceea ce este cu adevărat impresionant. Dar și extrem de periculos,
dacă nu știm să ne păstrăm măsura, valorile și, mai ales, rădăcinile.
Într-o astfel de epocă a devenirilor amețitoare, a miniaturizării spațiului
și timpului, contează, aparent, doar viteza, sinteza și integralitatea. Dar, să nu
uităm, și înțelepciunea. Celelalte sunt detalii... Uneori, mai precis, adeseori,
de înțelepciune se uită... Iar acest uriaș tăvălug al complicatei noastre revoluții
spre nicăieri, spre neantizarea diferitului, a istoriei, a culturii și a patrimoniului,
distruge nuanțele, diferențele, diversitatea, identitatea și sufletul. Și chiar dacă
omenirea se îndreaptă, azi, indubitabil, spre o civilizație a cunoașterii, spre o
cognocivilizație, omul rămâne, totuși, o ființă culturală, ancorat în axiologia
sinelui, a interiorității și alterității, iar omenirea se reprofilează, la orizontul
orizonturilor, tot ca un ocean de inteligențe, în care vor continua să bântuie,
totuși, furtunile conflictualității endogene. De aceea, într-o astfel de furtună,
avem nevoie de inteligență, de repere, de înțelepciune și, mai ales, de rădăcini.
Seniorii transmisioniști ai Armatei României – comunicațiile și
tehnologia generării și transmiterii informației reprezentând, așa cum se știe
de sute de ani, partea delicată, inteligentă, discretă, intrinsecă și nevăzută
a oricărei armate de pe mapamond, sistemul ei nervos, cum erau denumite
cândva transmisiunile, elita ei care tace și face – nu se dezmint nici acum. Sunt
tot așa cum îi cunosc eu de o viață: înțelepți, meticuloși, discreți, pricepuți,
atenți la detaliu și, mai ales, la esențe.
Dar acest volum uriaș nu este doar o culegere de amintiri, mărturii,
considerații și eseuri, toate trăite, personalizate și asumate, ci și un concept de
trăire și asumare, un creuzet în care se asociază și se integrează, cu măsură,
discreție și înțelepciune, vieți, experiențe, drumuri, trăiri și reprezentări. Toate,
dar absolut toate, sunt înscrise într-un cadru de românesc autentic, definit de
esențe și prin esențe. Coordonatorul lucrării, generalul ing. Ionel Dumitrescu,
pe care eu îl cunosc cam de șapte vieți, una dintre ele fiind cea din vremea
bătăliilor pentru un sistem de transmisiuni modern și performant al Armatei
României, și toți cei care au contribuit, cu scrisul, experiența și inima lor, la
realizarea acestui volum au avut toată grija să nu omită nimic, din perspectiva
neuronilor și axonilor armatei, din ceea ce este foarte important pentru ființa
noastră națională, pentru patrimoniul nostru cultural și cognitiv, fără de care
nicio inteligență, oricât ar fi de performantă, nu poate avea rădăcini, sens,
utilitate și valoare, pentru calitatea și unitatea armatei.
Nu întâmplător, desigur, chiar în deschiderea acestui compendiu de
NOTE DE LECTURĂ
amintiri profilate pentru viitor, sunt asociate, prin glasul unui academician –
Mircea Malița –, sintagmele identitate națională și interes național. Cuvinte
pe care unii dintre cei în lumea cărora trăim și noi încep să le uite. Or, dacă nu
le știi și nu le înțelegi pe astea, nu știi, de fapt, nimic. În orbecăiala de astăzi
a lumii noastre în drumurile spre păduri care nu mai sunt, uităm, adesea, și
copacul, și rădăcinile și ramurile. Autorii acestei cărți nu le uită. Iar munca
lor, credem noi, nu numai că nu este și nu va fi niciodată în zadar, dar fiecare
din cei care și-au pus aici, laolaltă, în paginile care le poartă semnătura și
parafa gândului cel mai curat și mai frumos, amintirile, rațiunea netulburată
niciodată și, mai ales, sufletul, reprezintă amprente ale unor vieți în slujba
armatei și a țării, augmentează și consolidează un patrimoniu, prin lecții
învățate, experiențe, trăiri grele, dar luminoase, reflecții mature și proiecții
în viitor.
De la Înaltul Decret nr. 1303 al regelui Carol I, din 1873, prin care
se aprobă înființarea primei subunități de transmisiuni din armata română –
secția de telegrafie –, și până azi, la modernul domeniu al comunicațiilor,
tehnologiei informațiilor și apărării cibernetice, drumul acestor oameni,
care s-au aflat și se vor afla, semper ubique, pe ogorul armatei, este unul
de top, centrat și concentrat pe o dinamică mereu accelerată a informației și
tehnologiei informației, a comunicării și, mai nou, a spațiului cibernetic.
Asociația Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Armele
Transmisiuni, Informatică și Război Electronic „General Panait Leandru”,
care patronează această carte multi-volm, își are povestea ei, în parte, descrisă,
verde și demn, de către președintele ei actual, care-i și coordonatorul acestui
volum, chiar în Prefață. Dar povestea transmisioniștilor și informaticienilor
este una lungă și cu geometrie complexă, imposibil de concentrat în câteva
cuvinte, întrucât nu există subunitate, unitate, mare unitate, comandament sau
structură de orice fel din Armata României și din oricare altă armată existentă
pe mapamond și, probabil, în Univers, care să nu conțină o componentă
intrinsecă și performantă de comunicații, informatică și război electronic
(sau oricum s-o numi ea). Iar acum, în epoca spațiului cibernetic, a rețelei, a
informației și comunicării în timp real, lucrurile sunt și mai complexe. Deja
sintagma Nihil sine Deo a devenit, azi, Nihil sine Cyber. Or, acest spațiu infinit
creat de informație și de comunicație – componentă esențială și intrinsecă a
cognospațiului – nu poate fi gestionat și folosit în mod inteligent decât de
către profesioniști de înaltă calificare și de inteligențe strălucite, rodate și
foarte bine antrenate.
NOTE DE LECTURĂ
Demersul cultural profesional, moral și patriotic al acestor oameni care
au slujit și vor sluji și de acum înainte, în felul lor, până la moarte, această
componentă endogenă a armatei este nu doar unul de marcare a trecerii, ci și
unul de consolidare a temeliei culturii profesionale a domeniului și, pe acest
suport al lecțiilor create, date și învățate și reînvățate permanent, de asimilare
a drumurilor și vectorilor puterii militare cognospațiale de mâine. În limitele
în care putem noi să o facem.
Relatările, concentrate, deopotrivă, pe detalii esențiale și pe esențe
tulburătoare, sunt deosebite. Fiecare spune câte ceva despre drumul său și
al camarazilor săi, despre o viață sau un fragment de viață durate în cel mai
frumos, mai sincer și mai performant sistem de arme din Armata României.
Dacă am intersecta toate armatele din lume, primul dintre elementele comune
ar fi transmisiunile. Iar relatările celor ce au slujit aici, în neuronii, axonii,
dendritele și sinapsele armatei, sunt nu numai interesante, ci și fascinante.
Colonelul (rtr) Nicolae Anton, ca să iau doar un exemplu, împreună cu
alți doi, a ajuns la Transmisiuni, dintr-o unitate de grăniceri, pe vremea când
era militar în termen, în una din zilele lunii noiembrie 1952. L-a selecționat
un sergent, Tabarcea Ion, și l-a trimis, împreună cu alți doi, la Sibiu. După ani,
s-a întors tot acolo, la Grăniceri, ajungând la Brigada 1 Grăniceri, în Giurgiu,
apoi la Bg. 4 Gr., la Constanța, brigadă grea, cu foarte multe probleme de
transmisiuni, apoi la Comandamentul Trupelor de Grăniceri. Cunosc și
eu povestea grănicerilor, inclusiv pe cea a transmisioniștilor din acest
comandament și din dispozitivele grănicerești situate pe cei 3152 de kilometri
de frontieră din acele timpuri, întrucât am lucrat multă vreme acolo. Îl cunosc
și pe colonelul Mihăilă, șeful Transmisiunilor de la Comandamentul Trupelor
de Grăniceri, un specialist neîntrecut, un camarad de excepție, un om cu totul
deosebit; îl cunosc și pe colonelul Anton, cel care, în finalul materialului
semnat, mulțumește sergentului Tabarcea Ion, pentru că l-a trimis pe cel mai
frumos drum din viața lui, cel la și de la școala de ofițeri de transmisiuni și
până azi.
Cunosc mii de transmisioniști din Armata României, cu care am parcurs
sute de kilometri la aplicații și la fel de fel de exerciții, pentru că am cutreierat,
vreme de patru decenii, ca jurnalist militar, ca ofițer activ și, un deceniu, în
calitate de cercetător științific, drumurile armatei. Cel mai frumos, cel mai
greu, cel mai ales, pe care trebuia să-l străbați, adesea, cu bobina în spate și cu
ranița în față, și, în același timp, cel mai elegant dintre ele mi s-a părut a fi cel
al transmisioniștilor. Ca și cercetașii, ei sunt mereu în punctele cheie, mereu
NOTE DE LECTURĂ
nevăzuți, dar totdeauna prezenți și în stare de veghe. Domeniul comunicațiilor
este totdeauna domeniul unui foc continuu. Dacă focul se stinge, sistemul
dispare.
Confesiunile generalului de brigadă (rtr) ing. Valeriu Benea, într-un
dialog cu fiica lui, despre drumul lui de la liceul militar, la școala de cavalerie,
apoi la infanterie, apoi la transmisiuni și despre periplul unei cariere sunt
deosebite... Lecții pentru urmașii noștri. Pentru că ei trebuie să știe ce a fost
și cum a fost...
Fiii și fiicele celor care au slujit sub drapelul transmisioniștilor sunt
urmași demni, oameni deja realizați, mândria părinților lor. Unul dintre ei este
și medicul primar cardiolog Silviu Dumitrescu, doctor în științe medicale,
deja o autoritate în materie, care se ocupă și de inima mea, care nu mai e chiar
ca atunci când alergam maratonul...
Amintirile recuperate... ale generalului de brigadă (rtr) ing. Ion Blejoiu
aduc aici, tot așa, câteva secvențe din esența vieții și demnității unui slujbaș
al armei. La vârsta de 13 ani a construit primul aparat de radio cu tuburi
electronice... Apoi, la Școala de Ofițeri de Transmisiuni, absolvită la 9 mai
1945, l-a avut comandant de pluton pe sublocotenentul Angheloiu Ion, cel
care avea să ajungă la gradul de general și să devină, peste ani, șeful statului
major al Trupelor de Transmisiuni și, ulterior, comandant al Academiei
Tehnice Militare. Urmează povestea învățăturii continue, cea a unei zbateri
privind rezolvarea unor probleme la Regimentul 48 Transmisiuni, unde a fost
numit comandant, un regiment cu tehnică ultramodernă pentru acea vreme, și
a unei cariere strălucite,,,
Cuvintele pline de simțire, de frumusețe, de respect pentru instituția în
care a lucrat și pe care este gata să o slujească și acum ale colonelului (rtr) ing.
Eustațiu Cojan, încheiate cu nostalgia rememorării unui stagiu de 42 de ani în
această armă de elită a Armatei României și câteva versuri despre realitățile
și crezurile rezerviștilor sunt și ele calde și impresionante...
...Toate relatările poartă fiorul unei mari iubiri, chiar dacă pentru nimeni
n-a fost și nu este ușor. Dar, după ani, oricât ar fi fost de greu ar fi fost, iubirea,
respectul și prețuirea nu dispar, ci, dimpotrivă, se amplifică. Cel puțin, așa
este pentru transmisioniști, pentru aviatori, pentru grăniceri, pentru vânătorii
de munte și pentru noi toți cei care am slujit o viață armia română.
Volumul este amplu, foarte dens, personalizat și foarte bine scris. Fiecare
a pus în el nu doar o părticică din sufletul lui, din experiența lui, din viața lui,
ci și uimitoarea bucurie a unui drum frumos, a unei cariere strălucite, oricât
NOTE DE LECTURĂ
de greu și de dificil ar fi fost.
Deși, toată viața, nu m-am îndoit nicio clipă de calitatea umană și
profesionalismul camarazilor mei, pe care i-am prețuit totdeauna necondiționat,
de fiecare dată când îmi cade în mână o carte scrisă de ei, redescopăr, cu
bucurie, valoarea cu totul specială și dimensiunea impresionantă a anvergurii
personalității fiecăruia.
Felicitări, foști și rămași bravi transmisioniști, legături totdeauna sigure,
sănătate și vânt bun înainte!
General de brigadă (rtr) dr. Gheorghe VĂDUVA
UNIVERS STRATEGIC
UNIVERSITATEA CREȘTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

STUDII STRATEGICE INTERDISCIPLINARE ȘI DE SECURITATE
Către colaboratori și cititori

Revista „Univers Strategic” – revistă trimestrială universitară română de studii strategice
interdisciplinare și de securitate a Universității Creștine „Dimitrie Cantemir” – se doreşte a fi o
publicaţie a tuturor celor interesați de problematica strategică a interdisciplinarității și securității.
Paginile sale sunt onorate să găzduiască studii, articole, eseuri şi alte produse ale cercetării științifice
elaborate de cercetători științifici, de profesori, masteranzi şi studenţi ai Universităţii Creştine „Dimitrie
Cantemir”, de personalităţi din mediul academic şi universitar, de personalităţi ale lumii politice,
ştiinţifice şi culturale din ţară şi din străinătate. Dorim să participăm activ la dezbaterea ştiinţifică de
profil, să contribuim la extinderea universului cunoaşterii, la calitatea mediului şi a vieţii, la asigurarea
– şi pe această cale – a condiţiilor necesare progresului, prosperităţii şi dezvoltării durabile.
Revista apare atât aîn format tipărit şi pe suport electronic (DVD-ROM), cât şi on line, astfel
încât paginile ei să ajungă rapid la un public cât mai larg, deopotrivă avizat şi interesat, oferindu-i
rezultatele activităţii de cercetare științifică din cadrul Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”,
informaţii şi analize pe temele cele mai acute ale domeniilor predominant strategice, dar nu numai, ale
interdisciplinarității și securităţii naţionale, regionale, internaţionale şi globale.
Revista poate fi accesată on line la adresa: http://iss.ucdc.ro/revista.html
Cei care doresc să publice articole în revistă pot aduce textul direct la redacție, în format
electronic, îl pot trimite prin poștă sau prin email. Textul trebuie să fie scris cu diacritice, în Word,
în limba română și în limba engleză sau franceză, cu un abstract de 8-10 rânduri și cuvinte-cheie, cu
trimiteri bibliografice la subsolul paginii.
Nu se percep taxe pentru publicare.
Conținutul articolelor publicate, pe părți sau în întregime, poate fi descărcat și folosit, cu
citarea sursei.
Ne găsiți la adresa:
Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Revista „Univers Strategic”
Splaiul Unirii nr. 176, sectorul 5, Bucureşti
Telefoane: (021(330.70.00; 330.79.11; 330.79.17 Fax: (021)330.87.74
Web: http://iss.ucdc.ro/revista.html
Email: [email protected] sau [email protected]
Telefoane redactor șef: 0766.747.305; 0771.573.616, email: [email protected]
UNIVERS STRATEGIC
Articolele pot fi trimise pe adresa revistei, pe cea a redactorului şef:

[email protected] și pe cea a secretarului general de redacție:
[email protected]
REDACTARE ŞI TEHNOREDACTARE
Gheorghe VĂDUVA
Email: [email protected]
RESPONSABIL DE NUMĂR
Gheorghe VĂDUVA
ADRESA
Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”
Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate
Splaiul Unirii nr. 176, Sectorul 5, Bucureşti
Telefoane: (021)330.70.00; 330.79.11: 330.79.17. Fax: 021.330.87.74
Email: [email protected] sau [email protected]

Us 37

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Us 37

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Us 37

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr.

2 UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019

ISSN 2068 - 1682 Online

EDITOR: UNIVERSITATEA CREȘTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019 3

Responsabilitatea privind conţinutul studiilor şi articolelor revine în totalitate autorilor, în conformitate

4 UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019

6 UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019

NOTE DE LECTURĂ - REVIEWS

UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019 7

8 UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019

Toată lumea știe că azi nu seamănă cu ieri decât în

chestiunile lui esențiale. Și nici în acelea ad litteram. Fiecare

Cuvinte-cheie: civilizație; cogno-civilizație; cunoaștere;

Everyone knows he does not look like yesterday except in his

Key words: civilization; cogno-civilization; knowledge; reflection;

F orma superioară – poate ultima, sau, în orie caz, ultima în acest

Noile sisteme de valori, noua cultură

12 UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019

Noua civilizație și era hipersonică

14 UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019

UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019 15

PUNŢI ALE CUNOAŞTERII OFERITE

PLACES OF KNOWLEDGE OFFERED

În articol, autorul îşi propune să evidenţieze importanţa pe care istoria

Cuvinte cheie : Istoria ştiinţei, valori spirituale, Binele, Frumosul , Adevărul.

Key words: History of science, spiritual values, Good, Beautiful, Truth.

1 lector dr. Universitatea ,,Dimitrie Cantemir”

18 UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019

UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019 19

20 UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019

22 UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019

FLEXIBILITY VERSUS RIGIDITY

The decision to apply a method of developing the creativity of

Key words: creativity, creative environment, creative process, creativity

UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019 23

A lmost unanimous accepted is the idea of defining creativity in close

UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019 29

30 UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019

NORVEGIA - EXEMPLU DE PRACTICI

NORWAY - EXAMPLE OF GOOD

Norway has an effective and coherent policy on the training of asylum

Keyords: asylum; opportunities; immigration; education;

Norwegian legislative framework

O ne of the most developed countries in northern Europe is Norway, as

The Norwegian Directorate of Immigration: http://www.nyinorge.no/en/Ny-i-Norge-velg-sprak/New-in-Nor-

UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019 33

Campaigns and national projects

UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019 35

Cuvinte cheie: violența școlară; cadrul didactic; infracțiuni săvârșite de cadrul

36 UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019

Î n ultimele decenii, societatea s-a schimbat De aceea, era necesară și o

UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019 39

Cauzele care determină unele cadre didactice să utilizeze violenţa verbală în

Poate fi stopat acest fenomen?

În concluzie, violența școlară este un fenomen complex determinat de

UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019 41

1. Ferreol, Gilles, Adrian, Neculau, Violenţa. Aspecte psihosociale, Editura

42 UNIVERS STRATEGIC - Revistă de Studii Strategice Interdisciplinare și de Securitate Nr. 1(37)/2019