Tinerete bat-o vina

RICHARD (gîndind cu glas tare): Trebuie să fie aproape nouă... O să pot auzi cînd bate ceasul de la Primărie... Ce
linişte-i în seara asta... Mama trebuie să fi făcut o criză, descoperind că am fugit de-acasă... Ce mă aşteaptă cînd m-oi întoarce
— vai de capul meu! Dar merită... Numai de-ar veni Muriel... nu era prea sigură că are să poată: sper că vine!... mi-a scris,
oare, că la nouă?... (Aşazâ pălăria pe banca din mijlocul bărcii, scoate scrisoarea împăturită din buzunar şi se uită atent, în
lumina lunii.) Da, la nouă, exact... (E gata s-o pună iarăşi în buzunar, dar se opreşte şi o sărută — apoi o ascunde repede,
ruşinat, privind împrejur, ca şi cum i-ar fi frică să nu-l fi observat cineva.) Ah, ce prostie... nu trebuie! Nu, nu... cînd eşti cu
adevărat îndrăgostit!... (Sare în picioare neliniştit.) Ce naiba! Te pomeneşti că nu vine!... Să mă gîndesc la altceva... să treacă
timpul mai repede... undeeram la ora asta, ieri seara... eram cu Bella... ah, s-o uit! Tocmai acum cînd trebuie să aparăMuriel...
mi-am şi găsit cînd să-mi amintesc de ea... Dar am îmbrăţişat-o, am sărutat-o... nu înainte de a mă fi îmbătat, nu... şi apoi toată
scena aia tîmpită... N-am vrutsă mă ducsus cuea... deşi era drăguţă... ah, nuera drăguţă... eravopsită răudetot... Muriel e de-
un milion deori mai

94
frumoasă... cu ea m-aş duce sus... dupăce ne vomcăsători... cefrumos are să fie... n-ar trebui să mă gîndesc la aşaceva încă... nu
se cuvine... pină atunci niciodată n-am să... şi nici ea... ea e o fată cuminte... Altfel n-aş iubi-o.... dar după ce ne vom căsători... (îl
trec fiori — apoi se hotărăşte să nu se mai gindeascâ la aceste lucruri, i se pare nepotrivit, o profanare aproape.) Afurisitul ăla
de barman care m-a-mbrîncit afară... Zău, dacă nu eram beat îi trăgeam un pumn în ochi, chiar dacă după aia m-ar fi bătut
măr!... (îl năpădeşte un val de ruşine şi dezgust faţă de propria lui persoană.) Hei, ai meritat un picior în spate... pentru că ţi-ai
bătut singur joc detine.., auzi, să recit Balada ocnaşului dinReading în faţa unor secături!... în cehal trebuie să fi arătat cînd am
ajuns acasă... m-au culcat în pat, şi mi s-a făcut rău!... Puh!... (Face un gest cu mina, dezgustat.) Mai bine să mă gîndesc la
altceva, n-aş putea?... Să recit ceva... ia să văd, îmi mai amintesc...

Nu! Hai din flăcări iarăşi in flăcări purpurii,

Din chin de patimi haide in bucurii divine.
Prea tînăr sînt, ca fără plăceri să pot trăi,
Şi tu la fel, spre-a pierde o noapte fără mine.

Oo, splendid!... am să-nvăţ restul pe de rost şi-i recit lui Muriel, cînd ne-ntîlnim data viitoare... Aş vrea să scriu poezii...
despre ea şi despre mine... (Oftează şi priveşte împrejur, în noapte.) Ce noapte minunată!... ca şi cum ar fi anume... pentru
mine şi Muriel... O, cit te iubesc noapte... iubesc nisipul, şi pomii, şi iarba, şi apa, şi cerul, şi luna... toate sînt în mine şi eu sînt în
ele... O, ce minunat! (Rămîne privind extaziat luna'. Din depărtare se aud bătăile de la ceasul Primăriei. Asta il readuce la
realitate — tresare.) A bătut nouă. (Priveşte cărarea cu teamă.) Nu se vede... Să ştii c-au prins-o... (Aproape plîngind.) Nu, nu
vreau să mă duc acasă... fără s-o fi văzut!... (Apoi, făcînd apel la cinismul bărbătesc spre a-i veni în ajutor.) Ah, dar cine-a
pomenit femeie punctuală...? Pînă acum ar fi trebuit să cunosc îndeajuns viaţa ca să nu aştept... (Apoi, tulburat, brusc.) Iată că
vine!... In sfîrşit! (Oftează din adincuri, uşurat — apoi recită, declamator, pentru sine, cuochii la silueta care seapropie.)
 Acea iubire iat-o, inima mea, mai dragă Ca
sufletu-mi, ca Domnul din cer mai minunată , în
mina ei se află fiinţa mea întreagă.

(Apoi repede.) Nu trebuie să vadă cît de mult mă frămint. Ar trebui să fiu furios pentru prima ei scrisoare... dacă
femeia e prea sigură de tine, te tratează ca pe un sclav... acum să sufere şi ea... (începe să se plimbe de colo pînă colo, cu
exagerată nepăsare, întorcînd spatele spre potecă, cumîinile în buzunare, fluierînd, într-o doară„Te aştept“.,)

(Muriel Mc Comber apare din stingă, in faß. Are cincisprezece ani, merge pe
şaisprezece. E o fată drăguţă, durdulie, graţioasă şi puţintică la trup, cu păr castaniu
deschis, mătăsos, şi nişte ochi mari, minunaţi — negri ca tăciunele — plini de
candoare; o faţă rotundă, cu gropiţe in obraji, iar glasul molatic şi puţin tărăgănat.
îndrăzneala aventurii ei o infioară. Şovăie o clipă, in umbră, la marginea cărării,
aşteptind s-o vadă Richard, dar acesta continuă să fluiere cu spatele întors spre ea,
astfelj:ă e silită să-l cheme.)

MURIEL:Ei, Dick!

RICHARD (se întoarce, prefăcîndu-se că l-a întrerupt în toiul unei profunde meditări): Tu eşti, Muriel? S-a şi
făcut nouă?Ce iute trece timpul! Mai ales cînd stai pegînduri.
MURIEL (înaintînd către el, pînă la marginea umbrei — dezamăgită): Credeam că mă vei întîmpina la capătul
potecii. Mă tem c-ai şi uitat că trebuia săvin.
RICHARD (apropiindu-se, agale, de ea — dar nu prea mult — nepăsător): Nil, n-am uitat, sincer îţi spun. Dar
am fost nevoit să reflectez asupravieţii.
MURIEL: Ar fi trebuit poate să te gîndeşti, acum, la mine... dac-ai şti prin cîte am trecut ca să te pot vedea!
(,Şovăind, sfioasă, la marginea umbrei.) Dick, vino încoace! Mi-e frică să vin acolo, în bătaia lunii, m-ar putea vedea cineva.
,
RICHARD (mergînd spre ea —dispreţuitor): Aa, cadeobicei: frica de viaţă!
MURIEL (indignată): Bravo, Dick, frumos te mai porţi, după ce am înfruntat atîtea riscuri să vin la întîlnire,
fugind

96
de-acasă!... Şi cînd colo tu nici nu te-ai ostenit măcar ml- ml trimiţi peascunso scrisoare!
RICHARD: Nu, pentru că, dupăprima scrisoare a I i i am crezut că totul a murit între noi, că totul trecuse1...
MURI EL: Fac prinsoare că nu te-a costat de loc! (Galu să izbucnească în lacrimi de umilinţă.) Ce proastă am fosl
să vin aici! Mai bine m-aş întoarce imediat acasă şi srt nu-ţi mai vorbesc niciodată! (Se răsuceşte pe călcîie, dwd să plece.)
RICHARD (speriat — devine deodată sincer —şi o apucă de mină): Nu pleca, Muriel! Terog! Amvrut să nu-ţi
spun. Dar dacă ai şti cît am suferit cînd am primit prima scrisoare şi cefericit m-a făcut cea de-adoua...
MURIEL ( u ş u r a t ă , i n ţ e l e g i n d c ă a c u m e s t ă p i n ă p e s i -
tuaţie — dar nu cedează dintr-o dată): Nu te cred!
RICIIARD: întreab-o pe Mildred cît de fericit am fost. Iţi spuneea.
MURIEL: E-n stare să debiteze tot ce-ai învăţat-o tu. Ce-mi pasă mie ce are să spună! Tu eşti acela care trebuie să-
mi juri că...
RICHARD: Iţi jur!
MURIEL (cu modestie): Atunci bine. Te cred.
RICHARD (privind-o afectuos în faţă — cu sinceră adoraţie în glas): Cît eşti de frumoasă, în seara asta, Muriel!
îmi pare un secol de cînd n-am mai fost împreună. Dacăai şti cît am suferit...!
MURIEL:Şi eu am suferit.
RICHARD (incapabil să reziste de a fi livresc, adoptînd acea poză tragică): Cu sufletul muncit de deznădejde...
(Recită dramatic.) „Ceva în noi murise! Şi-acel ceva era speranţa!“ La fel şi cu mine! Murise speranţa mea în feri cire! (Apoi
cu o însufleţire sinceră de adolescent.) Ce minunat, Muriel, să fim din nou împreună! (Sfios, o cuprinde stîngaci cu braţul pe
după mijloc.)
MURIEL (timidă): Mă bucur... căasta te face să fii fericit. Şi eusînt fericită!
RICHARD: Mă laşi... îmi dai voie să te sărut... acum? Te rog! (îşi
apleacă faţa înspre a ei.)
MURIEL ( î n t o r e î n d c a p u l î n t r - a l t ă p a r t e — s f i o a s ă ) : N u ,
nu se poate. Nu...
RICHARD: Dece nu se poate?

97
7 — O’Neill — Teatru, vol. III
 Lungul drum al zilei catre noapte

TYRONE: Singura ei teamă era să nu îmbătrîneascăj să se îmbolnăvească şi să ajungă să moară la azil. (Se\
întrerupe. Apoi adaugă în glumă, dar cu asprime.) în zilele- acelea am învăţat să fiu zgîrcit. Valora mult un dolar' atunci. Şi o
dată ce ai învăţat lecţia, e greu s-o mai uiţiJJ începi să umbli după chilipiruri. Trebuie să mă ierţi că m-am gîndit la sanatoriul
ăsta ca la un chilipir. Doctorii mi-au spus că e un loc bun, crede-mă, Edmund, ţi-o jur, nu te-aş fi forţat niciodată să te duci
împotriva voinţei tale. (Cu vehemenţă.) Alege-ţi ce loc vrei! Nu te sinchisi cît costă! Orice loc pe care eu pot să-l plătesc! Orice
loc îţi place... Bineînţeles în limitele posibilului. (La această precizare chipul lui Edmund se schimonoseşte de un zîmbet trist.
Iritarea lui a dispărut. Tatăl continuă acum cu o dezinvoltură studiată.) Ar mai fi un alt sanatoriu pe care l-a recomandat
specialistul, ca fiind dintre cele mai bune. A fost construit de un grup de industriaşi mari, mai ales pentru muncitorii lor, dar ai
putea intra şi tu, pentru că ai domiciliul aici. Cu banii care-i are instituţia asta, nici n-au nevoie să fie plătiţi prea mult. Numai
şapte dolari pe săptă- mînă, dar îngrijirea pe care ţi-o dau acolo este de zece ori mai bună. (în grabă.) Nu că aş vrea să te
conving, înţelege-mă. îţi repet numai ce mi s-a spus.
EDMUND (reţinîndu-şi un zîmbet; vorbind fără să dea importanţă): Oh, am auzit vorbindu-se, da, mi se pare că e
un lucru convenabil. Am să mă duc acolo. în felul ăsta se rezolvă. (Dintr-o dată e din nou deznădăjduit. Cu voce sumbră.) De
altfel acum nu-mi mai pasă. Hai să vorbim despre altceva. (Schimbă subiectul.) Atunci, cum stăm cu partida asta? Cine
joacă?
TYRONE (maşinal): Nu ştiu... Eu, cred... Nu, tu. (Edmund dă o carte, Tyrone o ia, apoi în timp ce stă să aleagă
cartea pe care trebuie s-o arunce, uită din nou de joc.) Da... poate că viaţa mi-a dat o lecţie prea aspră şi am atribuit banilor o
valoare exagerată. Greşeală care m-a costat cariera mea de actor serios. (Trist.) Asta n-am mai spus-o nimănui, băiete, dar
astă-seară mă simt prea abătut şi mi se pare c-am dat de fund şi nu văd de ce-ar trebui să continui să mă prefac şi să mă
ascund după un fals amor propriu. Blestemata aia de piesă pe care am cumpărat-o pentru cîţiva bani, pe nimica, a avut un
mare succes, afost şi un mare

332
succes pecuniar — m-a distrus pentru că mă făcuse să întrevăd posibilitatea unei îmbogăţiri lesnicioase. N-am mai vrut să joc
altceva. Şi cînd m-am trezit căajunsesem sclavul succesului ăstuia blestemat şi am încercat şi alte piese, eraprea tîrziu. Publicul
mă vedea numai în rolul ăla şi nu voia să mă vadă în nimic altceva. Şi nici măcar nu se înşela. Marele talent pe care îl aveam se
risipise din cauză că ani şi ani de zile am făcut mereu aceleaşi lucruri, fără să mai studiez alte roluri, fără să mai lucrez serios.
între treizeci şi cinci şi patruzeci de mii de dolari pe stagiune, profit net, parc-ar fi picat din cer! A fost o ispită mult prea mare.
Mai înainte de a fi cumpărat textul ăla blestemat, eram socotit unul din cei trei-patru actori tineri cu cele mai mari speranţe de
viitor din America. Muncisem fără odihnă, părăsisem o muncă serioasă de mecanic ca să fiu figurant, pentru că iubeam
teatrul. Aveam o ambiţie extraordinară. M-am apucat să citesc toate piesele din lumea asta. îl învăţam pe Shakespeare ca şi
cum ar fi fost Sfînta Scriptură. Mi-am făcut o cultură. Am scăpat de accentul irlandez care se simţea şi cînd tăceam. îl adoram
pe Shakespeare. Aş fi jucat gratis orice piesă a lui numai pentru bucuria de a simţi că trăiesc in marea lui poezie. Şi îl jucam
bine. Se pare că mă inspira. Aş fi putut să devin un mare actor shakespearean dacă aş fi fost constant, sînt sigur! în o mie opt
sute şaptezeci şi patru, cînd Edwin Bootha venit laChicago să joace în teatrul în care eu eram actor principal, într-oseară eul-
am jucat pe Cassius şi el pe Brutus, şi a doua seară el pe Cassius şi eu pe Brutus; apoi eu Othello şi el Iago şi aşa mai departe.
Prima seară în care eu l-am jucat pe Othello, el a spus impresarului meu: „Nu am mai văzut pe cineva să interpreteze pe
Othello mai bine decît tînărul ăsta!“ (Cu mtndrie.) Asta mi-a spus-o Booth, cel mai mare actor al timpului său şi din
totdeauna! Şi era adevărat! Şi aveam numai douăzeci şi şapte de ani. Cînd stau acuma şi mă gîndesc, seara aceea a fost
culmea cea mai înaltă pe care am atins-o vreodată în cariera mea. Aş fi putut dispune de mine cum aş fi vrut şi pentru un
anumit timp am continuat să-mi urmez marile mele aspiraţii. Cu mama ta m-am căsătorit pe vremea aia. întreab-o cine
eram eu peatunci. Dragostea ei mă stimula şi mai mult în ambiţiile mele. Dar cîţiva ani mai tîrziu, steaua mea

333
perfidă m-a făcut să găsesc soluţia cum să mă îmbogăţesc. La început nu mă gîndeam încă. Era un rol mare, romantic, pe
care ştiam că pot să-l joc mai bine decît oricine. Chiar de la primele spectacole a fost un mare succes de casă — şi apoi eram
răsfăţatul vieţii — între treizeci şi cinci şi patruzeci de mii profit net pe stagiune! O avere pe vremea aia! Şi chiar acuma! (Cu
amărăciune.) Ce dracu voiam să fac cu banii ăia, mă întreb, care să fi meritat osteneală? Eh... Acum, oricum, e prea tîrziu ca
să-mi pară rău... (Priveşte cu un aerpuţin absent cărţile pe care le arein mînă.) E rîndul meu, nu-i aşa?
EDMUND (il priveşte cu înţelegere, mişcat — tărăgănat): Tată, îmi pare bine că mi-ai spus toate lucrurile astea.
Acum te cunoscceva mai bine.
TYRONE (cu un surîs obosit, abia schiţat): Poate că nu trebuia să-ţi spun. Poate că astfel o să mă dispreţuieşti şi mai
mult. Şi nici măcar nu e cea mai bună metodă ca tu să înţelegi valoarea banului. (Ca şi cum această frază i-ar fi provocat
automat o anume asociaţie de idei, ridică ochii spre candelabrul din tavan cu un aer de dezaprobare.) îmi face rău la ochi
toată lumina asta inutilă. Te supără dacă mai sting din becuri? Tot nu servesc la nimic şi nu-i nevoie să se îmbogăţească
societatea deelectricitate.
EDMUND ( a r e u n m a r e c h e f s ă r î d ă , d a r s e r e ţ i n e .
Făcîndu-i pe voie): Ah, nu, de loc. Stinge-le, te rog.
TYRONE ( s e r i d i c ă î n p i c i o a r e , g r e u , n u p r e a s i g u r d e e l ,
dă să stingă becurile cu mişcări nesigure. Întorcîndu-se la
gîndul său de mai înainte): Nu, chiar că nu ştiu ce dracu
voiam să fac cu banii ăia. (Stinge un bec.) îţi jur pe ce am
mai scump, Edmund, aş fi fericit să nu am nici un hectar de
pămînt, nici o centimă în bancă... (Mai stinge un bec.) Aş
vrea să n-am nici casă şi să mă resemnez cu ideea azilului
la bătrîneţe, numai să fi ajuns marele actor care aş fi putut
să fiu. (Stinge şi al treilea bec, aşa că rămîne aprinsă
numai lampa de pe masă. Se aşază iarăşi pe scaun, greoi.
Edmund nu se poate reţine şi explodează într-un rîs nervos,
ironic. Tyrone se supără.) De ce dracu mai rizi acuma?
EDMUND: Nu detine, tată, de viaţă. Este atît deabsurdă.
TYRONE (mormăind): Obişnuitele tale idei morbide. Nu cu viaţa trebuiesă te cerţi. Noi sîntem cei care... (Recită.)

334
„Eroarea, dragă Brutus, nu e-n stele, ci în noi, care ne facem sclavii lor!“ (Se întrerupe, apoi trist.) Elogiul pe care l-a făcut
Edwin Booth felului cum l-am interpretat pe Othello. I-am cerut impresarului să scrie vorbă cu vorbă ce a spus şi am ţinut
hîrtia în portofel ani întregi. O reciteam din cînd în cînd, pînă cînd la urmă m-a făcut să mă simt aşa de rău, că am scos-o şi
am pus-o undeva ca să nu mai dau de ea niciodată. Cine ştie unde-o fi acum? Undeva prin casă. Mi-aduc aminte că am pus-
ocu grijă undeva...
EDMUND (amar, cu un ton de ironie forţată): O fi în cufărul ăla din pod cu rochia de mireasă a mamei. (Obser-
vînd cătatăl său se uită la el, adaugăcugrabă.)Fir-arsăfie! Dacătrebuie să jucăm, haide s-o facem!
(Ia de pe masă cartea aruncată, de tatăl său şi la rlndul lui pune altă carte. Pentru moment joacă parcă
ar fi nişte jucători de şah mecanici. Apoi Tyrone se opreşte, ciulind urechea la un zgomot care vine de
sus.)

TYRONE: încă mai umblă... Dumnezeu ştie cînd o să se culce.

EDMUND (încordat şi implorînd): Pentru numele lui Dumnezeu, tată, să isprăvim odată! (întinde mina să-şi mai
toarne. Tyrone vrea să-i reproşeze, dar renunţă. Edmund bea. Pune la loc paharul. Şi-a schimbat expresia. Vorbeşte ca unul
care se lasă în mod intenţionat ameţit de băutură, încercînd să se ascundă printr-o comportare plîngăreaţă.) Da, merge pe
acolo, pe sus, şi e departe de noi, e un spectru care fuge înapoi după trecut şi noi stăm aici jos, prefăcîn- du-ne că nu ne gîndim
la asta, dar în schimb atenţi la cel mai mic zgomot, ascultînd ceaţa care picură din streaşină, ca tic-tacul inegal al unui ceas
neîntors şi înnebunit... sau ca lacrimile grele ale unei tîrfe care se scurg într-o băltoacă de bere stătută pe masa unei taverne.
(Rîde, bîiguind ameţit.) Nu-i rău, ultima, pecaream spus-o. Nu-i aşa? E originală. Nu-i Baudelaire, dă-mi voie! (Vorbăreţ —
din pricina alcoolului.) Pentru că tu ai terminat să-mi povesteşti un fapt de seamă din viaţa ta, vrei să asculţi şi de-ale mele?
Toate sînt în legătură cu marea. Iată unul: Eram pe vasul ăla cu pînze al scandinavului ăluia, direcţia Buenos Aires. Pe
Atlantic era lună plină. Bătrîna noastră corabie mergea cu paisprezece noduri. Eu stăteam întins pe bompress, cu faţa la
pupă,

335
apa spumega acolo dedesubt şi catargele, cu pînzele alb în lumina lunii, erau ca nişte turnuri înalte deasupra mea Eram beat
de atîta frumuseţe şi de ritmul acela armonic şi pentru o clipă m-am pierdut... Am pierdut viaţa, cu adevărat. Eram dezlegat,
liber! Mă confundam cu marea,' eram alb ca pînzele şi ca spuma valurilor, eram frumuseţe şi ritm şi clar de lună, eram nava
şi înaltul cerului înstelat şi alburiu. Nu aveam nici trecut, nici viitor, aparţineam păcii şi unităţii şi unei bucurii primitive, unui
lucru din cele mai mari ale vieţii mele, sau ale vieţii Omului sau ale Vieţii însăşi! Lui Dumnezeu, dacăvrei săspui aşa. Apoi, altă
dată, pe American Line. Eram detură pe catargul cel mare în rondul de noapte. O mare liniştită dedataasta. Marea eraîntr-
un zbucium leneş doar şi vasul se clătina uşor, somnolent. Pasagerii dormeau şi din echipaj nu se vedea nimeni. Nici un
zgomot omenesc. Sub mine şi în spatele meu ieşea fumul negru din coşuri. Visam şi nu mai stăteam de veghe. Mă simţeam
singur şi în afară de lume, privind cum aurora înaintează încet, ca un vis pictat pe cerul şi pe marea care dormeau împreună.
Şi sosi clipa de extaz, clipa libertăţii. Şi pacea, sfîrşitul chinurilor, ultimul port, bucuria de a aparţine de ceva absolut împlinit,
dincolo de temerile, de speranţele, visurile omeneşti, sordide, vrednice de milă, meschine! Aşa şi în alte dăţi din viaţa mea, cînd
înotam în larg, sau stînd singur, întins pe nisip, am avut aceleaşi senzaţii. Deveneam soare, nisip fierbinte, o algă verde agăţată
de-o stîncă, bătută de valuri. Ca şi viziunea de beatitudine a unui sfînt. Ca şi imaginea lucrurilor în clipa în care o mînă
nevăzută pare să tragă de pe ele vălul ce le ascunde. Pentru o clipă, vezi... şi văzînd taina, eşti taină. Pentru o clipă vezi înţelesul!
Apoi mîna lasă să cadă vălul, şi tu rămîi singur, pierdut din nou în ceaţă şi-ţi vezi de drum orbecăind către nicăieri, fără vreun
motiv anume. (Ride forţat.) A fost o mare greşeală că m-am născut om. Aş fi avut mai mult noroc dacă aş fi fost un pescăruş
sau un peşte... Aşacum sînt, măvoi simţi întotdeaunaun străin, care niciodată nuse simte acasă, care nu cautăşi nu ecăutat de
nimeni, totdeauna dezrădăcinat, şi care vatrebui să cocheteze mereu cumoartea!...
TYRONE ( î l p r i v e ş t e c u a t e n ţ i e . I m p r e s i o n a t ) : D a . C u
adevărat, ai stofă de poet. (Protestînd — stînjenit.) Dar

336
ccurată nebunie să spui cătu cochetezi cumoartea şi cănimeni nute caută.
EDMUND (sardonic): Stofă de poet... Nu. Mi-e frică na nu fiu cumva ca băieţii aceia care cerşesc mereu numai un
fum. Nu sînt făcuţi pentru aşa ceva. Au rămas doar cu obişnuinţa. Ceea ce am încercat să-ţi povestesc n-am reuşit să prind.
Doar nişte gîngăveli. Şi niciodată n-am s-ajung să fac mai mult de-atîta. Dacă voi trăi, bine-nţeles. De... măcar va fi un realism
fidel, dacă nu altceva. Gîngăveala este din naştere elocvenţa noastră, a oamenilor ceţii. (O pauză, apoi amindoi tresar auzind
un zgomot care vine din grădină, ca şi cum cineva s-ar fi împiedicat şi ar fi căzut pe treptele casei. Edmund rînjeşte.) După
zgomot mi se pare că efiul cel pierdut. O fi tras o mamă debeţie!
TYRONE (incruntindu-se): Derbedeul ăsta! A reuşit să se agaţe de ultimul tramvai, fir-ar să fie! (Se ridică.) Bagă-1
în pat, Edmund! Eu ies peterasă. Areo limbă cadeviperă cînd e beat. N-arface decît să mă scoată din sărite.

(Iese intr-o parte, pe terasă, in timp ce se aude lovindu-se cu zgomot uşa de la intrare.
Edmund priveşte amuzat cum înaintează Jamie, clătinindu-se pe picioare, venind din
salon. Are ochii -sticloşi şi faţa buhăită. Vorbeşte molfăit şi cu gura moale, ca tatăl
lui, şi buzele au o expresie răutăcioasă.)

JAMIE ( p r i v e ş t e c l i p i n d d i n o c h i ş i b ă l ă b ă n i n d u - s e i n
pragul uşii. Cu voce tare): Cine-i acolooo!!?...
EDMUND (cu asprime): Vorbeşte mai încet!
JAMIE (clipind din ochi spre el): Noroc, puştiule!
(Foarte serios.) Sînt beat criţă!
EDMUND (rece): Iţi mulţumesc cămi-aispus un mare secret.
JAMIE (se încruntă stupid): Da, aşa e... Informaţie de-a dreptul tîmpită. (Se apleacă să-şi şteargă pantalonii la ge-
nunchi.) Mi s-a întîmplat o nenorocire. Scara de la intrare era să cadă peste mine. M-am împiedicat de atîta ceaţă. Trebuia să
fi pus un far acolo. La dracu, şi-aici e întuneric. (încrun- tîndu-se.) Undedracu sîntem aici? Lamorgă? Atunci să

337
22
 EDMUND (indignat): Taci din gură! Nu fii cretin! Cine dracu îţi bagă în cap chestiile astea? (Fixtndu-l acuza tor.)
Da, chiar aş vrea să ştiu. De ce te gîndeşti la asta?
JAMIE (încurcat, din nou pare beat): Nu mai face pe naivul! Ce-am spus? Că sînt mereu suspectat că văd totul în
negru! Am ajuns aşa fiindcă n-am încotro... (Cu o răutate de beţiv.) Ce vrei acum? Să mă acuzi? Nu-ţi lua mutra aia de
înţelept! Am învăţat eu mai mult de la viaţă decît îţi închipui tu! Să nu crezi că mă poţi păcăli pe mine, pentru că ai citit
bazaconii cu duiumu’! Tu tot copil ai rămas! Păpuşica mamei! Favoritul tatei! Marea speranţă a familiei! De cîtva timp ţi s-a
urcat la cap. Pe nimic! Pentru cîteva poezioare publicate într-un ziar de provincie? Pe legea mea, eu scriam mai bine în revista
colegiului! Mai bine trezeşte-te! N-ai descoperit nici o Americă! Prostănacii ăştia din provincie te-au zăpăcit cu pălăvrăgelile
despre viitorul tău... (Se schimbă deodată, părîndu-i rău, dezgustat de tot ce a spus. Edmund şi-a întors privirea de la el, ca şi
cum n-ar vrea să-i asculte tirada.) Dă-o încolo, băiete! Nu te potrivi. Tîmpenii. Ştii tu... Eu nu voiam să spun asta. Nimeni nu e
mai mîndru ca mine de faptul că tu ai început aşa de bine. (Sentenţios.) Şi de ce n-aş fi mîndru? Pe legea mea, e un egoism pur
şi simplu, la urma urmei. Meritele tale sînt într-un fel şi ale mele. Dacă eşti ceea ce eşti, cel mai mult trebuie să-mi mulţumeşti
mie. Eu ţi-am deschis ochii în ce priveşte femeile, aşa că n-ai să mai fii unul care se pierde sau care greşeşte, dacă nu vrei să
greşeşti! Şi cine te-a îndemnat să citeşti poezii? Pe Swinburne, de exemplu. Eu! Şi cum pe vremuri voiam să scriu, ţi-am băgat
în cap că odată şi odată ai să te-apuci să scrii! Ei, drace! Eşti mai mult decît un frate. Eu te-am făcut! Eşti Frankensteinul meu!
(în cuvintele lui este oarecare aroganţă. Edmundrîde amuzat.)
EDMUND: Bine, bine... Eu sînt Frankensteinul tău! Atunci hai să bem! (Rîde.) Nebunule!
JAMIE (beat): Eu am să beau. Tu nu. Trebuie să am grijă de tine. (Se apleacă şi ia mina fratelui; cu un aer zăpăcit îi
surîde drăgăstos.) Nu te speria de chestia cu sanatoriul. Pe dracu! E un fleac, ai să scapi. Şase luni şi te faci sănătos tun. Probabil
că nici nu eşti tuberculos. Doctorii sînt o şleahtă de ipocriţi. Cu mulţi ani înainte mi-au spus: „Ter mină cu băutura, că altfel ai
să mori repede.“ Şi uite-mă

344
«ici! Sînt o adunătură de canalii. Studiază toate sistemele ca să-ţi umfle gologanii. Cine ştie cîte hoţii politice or mai fi şi în spatele
acestui sanatoriu. Pariez că şi doctorii au ceva de fiecare bolnav pe care-1trimit acolo.
EDMUND (cu un dezgust amuzat): Eşti grozav! La judecata de apoi ai să umbli pe acolo strigînd că toţi sînt o apă
şi-un pămînt.
JAMIE: Şi ai să vezi că am dreptate. Strecoară-i un bacşiş Judecătorului şi are el grijă să te salveze. Dar dacă n-ai de
unde, poţi să teduci direct în iad ! (Rînjeşte. Edmundnusepoate opri să nu rîdă. Jamie continuă.) „De aceea, umple pungacu
bani!“ E singurul remediu. (Batjocoritor.) Ăsta e secretul meu! Şi uite unde-am ajuns! (Lasă mina lui Edmund ca să-şi toarne
o altă cantitate de whisky, pe care
o înghite dintr-o dată. Apoi seuită cuvagăsimpatie la fratele său şi, apucîndu-l iar demină, îi vorbeşte cuo voce alterată, dar
cu o sinceritate stranie şi convingătoare.) Ascultă, băiete! Tu ai să pleci. Poate că pînă atunci n-o să mai avem ocazie să vorbim,
sau n-am să mai fiu aşa de beat ca să-ţi spun adevărul. Aşa că am să ţi-1 spun acuma. Trebuia să fi făcut asta mai de mult,
pentru binele tău. (Se întrerupe, luptîn- du-se cu sine. Edmund îl fixează impresionat, simţin- du-se stingherit. Jamie
izbucneşte.) Astea nu-s obişnuitele tîmpenii de beţiv, mai degrabă e o chestiune de in vino veritas. Ai face bine dacă m-ai lua în
serios. Vreau să te pun în gardă... faţă de mine. Mama şi tata au dreptate. Am avut o influenţă nefastă asupra ta. Şi mai rău
decît toate, este că am făcut-o dinadins.
EDMUND (stingherit): Taci din gură! Nu vreausă aud...
JAMIE: Ah, nu, băiete! Ai să asculţi! Anume am făcut-o, ca să ajungi şi tu un ratat. Sau mai bine zis, o parte din
mine a făcut asta. O mare parte. Acea parte din mine care a murit de multă vreme. Care urăşte viaţa. îţi spuneam să deschizi
bine ochii, ca să înveţi din greşelile mele. Uneori am crezut şi eu în povestea asta. Dar e o iluzie. Făcea ca greşelile mele să pară
frumoase. Beţia mea romantică. Făcea tîrfele nişte vampiri fermecători şi nu nişte biete nenorocite tîmpite şi bolnave, cum sînt
în realitate. Făcea haz de muncă — treaba nerozilor. N-am dorit niciodată sincer ca tu să reuşeşti în viaţă şi astfel eu să arăt şi
mai rău prin comparaţie. Voiam să devii un ratat. Totdeauna

345
am fost invidios pe tine, băiatul preferat al tatii, protejatul mamei. (îl priveşte pe Edmund cu o duşmănie crescîndă.i Mama a
început să ia stupefiante după ce te-ai născut tu,i Ştiu că nu e vina ta, dartotuna-i, bătu-te-ar Dumnezeu, nu mă pot împiedica
să nu te urăsc!
EDMUND (puţin speriat): Jamie! Termină, ai înne«bunit? %

JAMIE: Dar să nu-ţi faci idei greşite, puştiule. Te iubesc mai mult decît te urăsc. Faptul că-ţi spun acest« lucruri este
o dovadă. Risc să mă urăşti şi tu — şi tu eşti tot ce mi-a mai rămas. Să nu crezi ce ţi-am spus acuma în urmă... că te invidiez de
atîta vreme. Nici eu nu ştiu co m-a făcut să-ţi spun asta. Voiam să spun că mi-ar plăcea să văd că obţii cel mai mare succes din
lume. Dar e mai bine să te păzeşti de mine. Pentru că am să fac totul ca să nu reuşeşti. Nu pot face altfel. Mă urăsc pe mine
însumi. Trebuie să mă răzbun pe toţi ceilalţi. Şi mai ales pe tine. Oscar Wilde, cînd a scris Balada închisorii din Reading s-a
înşelat amarnic. Omul trebuia să ucidă lucrul pe care-1 iubea pentru că murise el însuşi. Aşa ar fi trebuit să fie. Partea moartă
din mine doreşte să nu-ţi meargă bine. Poate chiar se bucură că mama a reînceput cu otrava aia! Partea moartă vrea să aibă
tovărăşie, nu vreasă fie singurul cadavrucare umblă prin casă! (Termină intr-un rîs care-ţi face milă.)
EDMUND: Oh, Doamne, Jamie, zău, ai înnebunit de tot!
JAMIE: Gîndeşte-te bine la asta şi ai să vezi că am dreptate. Gîndeşte-te cît ai să fii în sanatoriu, departe de mine.
Hotărăşte-te să rupi orice legătură cu mine — dă-mă afară din viaţa ta... gîndeşte-te la mine ca la un mort. Spune lumii:
„Aveam un frate, dar a murit.“ Şi cînd ai să te întorci, ocoleşte-mă. Eu am să te aştept ca să te întîmpin cu „vechiul meu
prieten“ şi o să-ţi strîng bucuros mîna, darla prima ocazie am săte înjunghii pe la spate.
EDMUND: Taci din gură!Sămă bată Dumnezeu dacă te mai ascult!
JAMIE (ca şi cum n-ar fi auzit): Numai să nu mă uiţi. Adă-ţi aminte că te-am avertizat... pentru binele tău. Să-mi
recunoşti acest merit. Acesta e cel mai mare merit al omului, să-şi salveze fratele de el însuşi. (Extrem de beat, dind din cap.)
Asta e tot. Acum mă simt mai bine. M-am spovedit. Poţi să-mi dai binecuvîntarea, copile? M-ai înţeles. Eşti

346
I puşti al naibii de deştept. Aşa şi trebuie să fie. Eu te-am Iftui. Deci pleacă şi fă-te bine. Să nu mori. Eşti tot ce mi-a
■¡duh . Dumnezeu să te binecuvînteze. Lasă-mă sădorm.
(Cade intr-o aţipire de om beat, nu complet adormit. Edmund îţi ascunde amărit,
faţa in mtini. Tyrone intră fără zgomot pe uşa-fereastră. Are haina umedă de ceaţă
şi gulerul ridicat. Are o expresie de dezgust şi compătimire totodată. Edmund nu
bagă de seamă că a intrat.)

TYRONE (vorbind. In şoaptă): Mulţumesc lui Dumnezeu l| a adormit. (Edmund tresare şi ridică ochii înspre el.)
Mă Inoeam că n-o să mai isprăvească de vorbit. (îşi lasă în jtis gulerul hainei.) Cred că-i mai bine să-l lăsăm să doarmă Mici.
(Edmund nu-i răspunde. Tyrone îl priveşte, apoi reia.) Am auzit ultimele cuvinte pe care ţi le-a spus. Este ceea ce te
prevenisem şi eu. Sper că ai să ţii seama acum că ai Hlizit din gura lui. (Edmund nu dă nici un semn că l-ar fi ascultat. Tyrone
adaugă compătimitor.) Dar nu le prea pune la inimă. Cînd e beat, îi place să pară mai rău decît este. Insă ţine la tine. E
singurul lucru bun care i-a rămas. (Se uită la Jamie cutristeţe.) Ce spectacol plăcut pentru mine!
Ităiatul meu cel mare, despre care speram să-mi poarte numele cu onoare şi demnitate... Uite în cehal a ajuns!
EDMUND (exasperat): Te rog, tată, te rogmult, termină..
TYRONE (îşi toarnă de băut): Un beţiv ordinar, un păcătos, un neisprăvit!

(Bea. Jamie simţind prezenţa tatălui, devine neliniştit, luptă cu somnolenţa, priveşte
cu ochii mici spre Tyrone.
Acesta se dă surprins un pas înapoi, răsucindu-se.)
JAMIE ( î n t i n d e p e n e a ş t e p t a t e u n d e g e t î n s p r e e l . R e c i t ă
cu emfază dramatică):
Sosit-a Clarence, el ce la Tewsbury în cîmp
M-a omorît, transfugul, făţarnicul, sperjurul!
O, Furii, înhăţaţi-l, la cazne îl supuneţi!
(Apoi, indispus.) La ce dracu te uiţi? (Recitind cinic din
Dante Gabriel Rossetti.)
Priveşte-mă. Mă cheamă Aş-Fi-Putut-Să-Fiu;
Dar mi se spune — Adio, Acum-E-Prea-Tîrziu.

347