Vestitorii

Mihail Sadoveanu

Erau doi băieţi numai de-o şchioapă, cu nişte cuşme mari

până peste ochi şi înfăşuraţi în sumane cu mânicile lungi. Măcar
că porniseră de la amiază, mai aveau mult până în sat, în Viişoara,
drumul era greu prin zăpadă, ş-acuma, la urmă, îşi cam târau
opincile mari, înfoiate cu paie.
De sărbătorile Crăciunului, aşa se pornesc băietii, cu steaua,
spre satele mai bogate. Îndrăzniseră şi ei, cu steaua lor, să
pornească peste câmpuri, peste podul de gheaţă al Siretului, spre
valea împestriţată de nenumăratele case ale viişorenilor.
Amurgul punea o umbră albăstrie pe neclintitele întinderi de
omăt. Şi ei mergeau greu; acuma sfârşiseră vorba şi nu îndrăzneau
parcă să se mai uite unul la altul. Clopoţelul stelei suna din când
în când slab deasupra lor. Ei ridicau capetele şi se uitau pe sub
marginile căciulilor, spre zare. Nu se vedea nimic. De abia se
apropiau de Siret. În oglinda mare a râului începeau să tremure
luminile stelelor de sus. Şi era o linişte adâncă, parcă împietrise
lunca neagră pe lângă care se strecurau ei, coborând malul.
Opinicile fâşâiră aspru pe gheaţă. Se apucară amândoi de umeri şi,
încet, trecură dincolo, pe podişul lucios, prin tăcerea tainică a
înserării.
După ce urcară celălalt mal, rămaseră privind înainte. Satul
nu se zărea. Se întoarseră unul spre altul. Buzele celui mai mic
prinseră să tremure.
-Nu se vede nimic! murmură cel mai mare. Iar glasul
mezinului începu să scâncească:
-Ne-am rătăcit. Ce facem noi acuma? Au să ne mănânce
lupii...
Cel mare îşi înghiţi plânsul cu greutate şi zise:
-Măi, Ionică, şi tata-bătrân zicea că l-a apucat odată o
viforniţă, şi el a mers înainte şi a scăpat. ..
-Mi-i frig! îngână cel mic.
 -Vâră-ţi mânile în mânici, bine, - şi grămădeşte-le sub barbă.
Steaua o duc eu. Când om ajunge, avem să cântăm şi să ne rugăm
să ne găzduiască cineva peste noapte. Ţi-e foame?
-Da.
-Au să ne deie de mâncare. Da’ să cânţi bine! N-ai uitat Trei
Crai?
-N-am uitat, zise mezinul, smârcâind din nas şi ţinându-şi
plânsul.
Merseră înainte prin lumina cenuşie a serii. Înaintea, în urma
lor, pustiu de zăpadă; frigul creştea şi zăpada scrâşnea ascuţit sub
opinci. Din când în când se opreau o clipă, cu sufletele înfricoşate,
căutau să pătrundă umbra care-i împresura, nădăjduiau să prindă
zgomote de viaţă omenească. Se auzeau câteodată, în răstimpurile
acestea, croncăniturile aspre ale cioarelor, amestecate cu ţipetele
sălbatice ale stăncuţelor, departe, cine ştie deasupra cărei lunci.
Tresărirea aceasta de spaimă se potolea îndată. În tăcere, porneau,
se cufundau tot mai tare în întunecime, şi îşi tineau plânsul cu
fălcile încleştate. Răzbăteau prin noapte aşa, - parcă fiorul
singurătăţii le dădea putere. În capetele lor de copii, acolo, sub
cuşmele de oaie, răsunau cântecele sfinte ale Naşterii
Mântuitorului. Gândindu-se la ele, se gândeau şi la culcuşul cald,
şi la aburul mâncării din satul cătră care porniseră. Samă bine nu-
şi dădeau de taina serii aceleia, nici de cântecele pe care trebuiau
să le înalţe cu glasurile lor curate; totuşi ei duceau o veste mare, cu
steaua sub care se îndoiau, ridicându-şi umerele şi strângându-şi
mânicile sumanelor sub bărbie.
Pentru cei mici şi umiliţi, pentru ca sufletele lor să
nădăjduiască şi să mângâie a răsărit odată o stea şi s-a născut un
prunc, care mai pe urmă a umplut lumea cu lumina bunătăţii. În
umilinţă s-a născut copilul sfânt, umilit a trăit, umilit şi-a dus
crucea spre osânda pe care cei răi i-o pregătiseră; pentru cei mulţi
şi sărmani a murit. Dar în sufletele celor mici, de atunci a ars
neîntrerupt lumina credinţii pentru zile mai bune, - şi nădejdea
aceasta mergeau s-o vestească cei doi copii, fără să-şi dea samă;
cu cântecele şi cu steaua lor se duceau să umple de voie bună
inimile oamenilor, şi mergeau, tremurând de frig şi scâncind prin
noaptea

de iarnă, şi clopoţelul de deasupra capetelor lor tremura

dulce.
-Măi Ionică, ţi-i frig tare? întreabă cel mai mare, Vasile.
-Mi-au amorţit mâinile până la coate ... suspină mezinul.
Şi celui mai mare îi era frig şi ţinea îmbrăţişat mănunchiul stelei ca
un ciung, căci de palme nu se mai putea sluji. De durere, lacrimi îi
izvorau, umezindu-i găvanurile ochilor.
Mezinul zise:
-Ce ne facem noi, că satul nu se mai vede?
-Acuşi, or să se zărească luminile ferestrelor, răspunse Vasile.
-Dar dacă ne rătăcim? Au să iasă dihăniile.
-Ne-om ruga noi lui Dumnezeu şi ne-a scăpa de ele.
În singurătatea asta, pentru amândoi vorba Dumnezeu avu un
răsunet deosebit, cu totul altul decât în rugăciunile bolborosite
repede sara şi dimineaţa. Era ceva tainic de care nu-şi dădeau
sama. Şi răzbătură înainte, - lor li se părea că de ceasuri
nenumărate, mergeau; rar, cel mic îndrepta spre celălalt cu un glas
înfricoşat, câteva cuvinte; rar se întorceau pe jumătate, uitându-se
unul la altul şi zărindu-se negri, ca nişte umbre. Şi de-abia într-un
târziu vestitorii aceştia umiliţi văzură izvorând din întuneric
nenumărate stele ale satului şi, când intrară pe uliţile împrejmuite
de garduri negre, li se păru că gerul a slăbit. În hămăitul întărâtat
al unui câne, pătrunseră într-o ogradă. Vasile apăra steaua cu
băţul, - şi clopoţelul sună sfios la ferestre.
Se auzi bufnind uşa de la casa cea mare, pe urmă uşa de afară
a tinzii se deschise, şi românul, cu capul gol, se arătă în prag.
-Primiţi stelari? întreabă Vasile.
Glasul lui era aşa de slab şi plin de tremur, şi mezinul prindea
să scâncească aşa de pripit, năvălit de lacrimi, încât omul se plecă
înduioşat spre ei.
-Voi nu sunteţi de aici măi ţâcă, -ha?
Apoi se răsti la câine:
 -Hi javră! Ia daţi-vă, bre, încoace, intraţi în casă. Măi femeie!
Ia deschide uşa să intre steaua...Aşa ... oameni sunteţi voi ori
sloiuri de gheaţă? .. Încet, să nu păliţi steaua de prag ...
Opincile îngheţate ale băieţilor bocăneau ca nişte cizme.
Intrară în casă; steaua suna subţire şi vesel: ţing-ling!

Gospodarul, om tânăr, ca de treizeci de ani, zdravăn şi spătos,

se uita la ei ca la o minune.
-De unde sunteţi voi, mă?
-De la Bordeieni, răspunse cel mare.
Lumina parcă-i orbise şi căldura parcă-i topea ..
-Ia desfaceţi-vă de cotrenţe, măi voinicilor! zise iar omul.
Vasile aşeză steaua, încet, sub icoane, şi începu să dezbrace pe
frate-său.
Femeia, subţirică şi tânără încă, se înălţase de la măsuţa cu
trei picioare şi privea inunată, cu mâinile subsuoară.
-Da’ vi-i tare soacra, bre! grăi iar omul. Iaca, chiar acu’
umblam să ne punem a mâncat. Veţi mânca şi voi, că este de unde,
slavă Domnului! Da-ntâi să-mi cântaţi. Aţi înţeles?
Cel mic scâncea încă. Românul se întoarse spre cuptor.
-Da’ Ghiţă unde-i? Măi, şolticiule, ia dă-te jos! ce-ai fugit? Nu
te teme, că nu te mănâncă, doar îs tot băieţi ca tine ...
După horn, se auzi un mormăit subţire, apoi un căpşor bălan
ş-un deget care scobea în nas se arătară la lumină.
-Vină-ncoace, zise femeia, şi, apucându-l de mână, îl trase şi-l
scoase în mijlocul casei, lângă măsuţa pe care abureau mâncarea şi
mămăliguţa. Copilul, un ciot numai de doi ani, se uita spărios la
cei veniţi şi-şi trăgea, încovoindu-se în jos, mâna pe care io ţinea
maică-sa.
Gospodarul se întoarse spre stelari:
-Aţi gătit? Acu’ să vă dezgheţaţi la mâni întâi. Vra să zică,
sunteţi din Bordeieni?
-Ş-a cui sunteţi?
-A lui Ion a Balaşei. .. răspunse cel mare.
-Tata-i conţâliu! adăogi sfios cel mic.
-Apoi da, cum nu, îl ştiu! răspunse omul. Şi cum de v-a lăsat el
să porniţi pe aşa ger?
 -Am pornit noi singuri.
-Şi nu v-a fost frică de lupi?
Copiii nu răspunseră. Omul se uita zâmbind la ei. Apoi îi întrebă
iar:

-Da’ la Vetleem ştiţi voi ce a fost? Ia să-mi cântaţi cântecul

acela, cu Domnul nostru Iisus.
-Îl ştim! zise repede Vasile.
Se apropiară amândoi la icoane; înălțară steaua sub candelă, o
zguduiră încet, şi clopoţelul sună uşor. După aceea îşi ridicară
ochii spre rumeneala de zori care învăluia chipul Maicii Domnului
cu pruncul la sân şi începură cu glasuri curate:
”Trei Crai de la Răsărit
Cu steaua călatorind ... „
Şi omul rămase şi el uitându-se spre icoane cu ochii duşi, şi
băieţii cântau subţire cu glasuri moi, cu gâturile ridicate. Se opreau
o clipă,înghiţeau şi iar porneau, cântând naşterea Mântuitorului.
Femeia ridicase pe Ghiţă în braţe, asculta pătrunsă parcă de taina
serii aceleia şi ochii i se umplură de lacrimi. Şi-n toată casa era
linişte, şi în tăcere, glasurile copiilor cântau vestea cea bună.
Străinii veniţi tremurând prin frig şi în întuneric, necunoscuţii care
le deschiseseră uşa găzduirii acuma stăteau înfrăţiti, şi cântecul
simplu umplea sufletele de mângâiere şi de lumină.
 Vocabular:

cusmă

sumană

opinci

a înfoi

viforniță

luncă

a împresura

a nădăjdui

a smârcâi

stancuta
ciung

găvan

conțăliu

cotrențe
MOMENTELE NARATIUNII