Morfologia Limbii Romane (Curs Nr. 2)
Morfologia Limbii Romane (Curs Nr. 2)
Morfologia Limbii Romane (Curs Nr. 2)
Cursul nr. 2
c2) Morfemele derivate
Morfemele derivate sunt „elemente lingvistice care aparţin unor clase lexico-
gramaticale cu identitate specifică în sistemul vocabularului sau în structura sintactică
a limbii, dar care, printr-o serie de mutaţii în sfera lor semantică sauşi în structura lor
morfologică, îşi pierd identitatea semantico-sintactică1 şi dezvoltă o identitate
funcţională în desfăşurarea unor opoziţii categoriale“ . Sunt înscrise2 în clasa
morfemelor derivate: verbele auxiliare (de exemplu verbul a avea în dezvoltarea
sensului gramatical de perfect compus sau de viitor indicativ: am lucrat, am să
lucrez); pronumele reflexiv (marchează diferite sensuri gramaticale în interiorul
diatezei verbale: reflexiv, reciproc, pasiv, impersonal etc: se miră, se ceartă între ei,
se deschide la ora opt, se spune că a plecat); conjuncţia să (component al morfemului
complex discontinuu de conjunctiv); prepoziţia pe (morfem al cazului acuzativ în
anumite condiţii semantico-sintactice: O aştept pe mama); prepoziţia la (morfem al
cazului dativ în sintagme nominale cu determinant un cuanti-ficator: Am dat la doi
copii cărţi); prepoziţia de (morfem de genitiv mai ales în limbajul popular: la început
de an, la mijloc de codru).
d) Morfeme continue şi morfeme discontinue
În funcţie de realizarea lor fonetică în raport cu morfemul rădăcină, morfemele
gramaticale sunt morfeme continue şi morfeme discontinue.
Majoritatea morfemelor libere sunt morfeme continue, funcţionând „ca expresie
a unor sensuri gramaticale, precedând sau, în situaţii speciale, urmând termenul putător
al sensului lexical: voi cânta (cânta-voi), foarte frumos, obraznic tare“3. Unele
morfeme, cu structură complexă sunt morfeme discontinue: „dintre elementele din
care este alcătuit semnificantul lor, unul precedă morfemul lexical, celălalt îl urmează,
de obicei, ca morfem conjunct“4. Morfemul de infinitiv este un morfem discontinuu,
format din prepoziţia-morfem a, care apare înaintea verbului şi sufixul gramatical al
infinitivului, diferit în funcţie de tipul de flexiune căruia verbul aparţine: a mânca, a
apărea, a merge, a iubi etc. Putem considera5 şi morfemul de conjunctiv un morfem
complex discontinuu, numai dacă suntem de acord cu faptul că acesta este alcătuit din
conjuncţia-morfem să, care precedă verbul şi din segmentul ă sau e, expresie a
persoanei a treia, singular şi plural, desinenţă care este în curs de transformare în sufix
gramatical conjunct al conjunctivului (distingând persoana a treia a prezentului
indicativ de persoana a treia a conjunctivului): să meargă, să mănânce etc.
1.3. Categoriile gramaticale
Începând cu F. de Saussure6, limbajul este considerat un sistem constituit din
două subsisteme: limba şi vorbirea. În privinţa raportului dintre limbă şi vorbire, D.
Irimia7 afirmă că „între ele e un raport între două componente ale unei unităţi,
care se implică în mod reciproc, fără a se confunda, care se opun fără a se elimina, care
se neagă discret şi creator“. Elementele limbii se diferenţiază în facultative,
nefuncţionale, nepertinente, rezultate din tradiţie pe de o 8parte şi obligatorii,
funcţionale, pertinente, rezultate din reguli, pe de altă parte . Ca urmare,9limba se
divide, la rândul ei, în alte două subsisteme: norma şi sistemul lingvistic . Vorbirea,
spre deosebire de normă şi sistem, are caracter particular, funcţional, momentan şi
creativ. Structura gramaticală se impune vorbitorului: structura sistemului apare şi în
normă, iar structura normei este folosită în fiecare act lingvistic, în vorbire. Această
1
Irimia, GLR, p. 33.
2
Irimia, GLR, p. 3334.
3
Irimia, GLR, p. 34.
4
Idem, ibidem.
5
Vezi în acest sens, Irimia, GLR, p. 34.
6
F. de Saussure, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 4344.
7
D. Irimia, Curs de lingvistică generală, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, 1978, p. 140.
8
Vezi Vrăjitoru, Nominalitatea, p. 13.
9
E. Coşeriu, Teoria del linguaje z linguistica general, Madrid, 1989, p. 95102.
selectare a formelor conform conţinutului de transmis „se produce la nivelul
morfologic în legătură cu valorile conţinute de categoriile gramaticale“10. Categoriile
gramaticale „nu numai că însoţesc sensul material fundamental al cuvintelor, dar se
află şi în interacţiune cu el“11, ele fiind şi un criteriu de diferenţiere a părţilor de
vorbire, definite, printre altele, prin „capacitatea de a reacţiona faţă de aceleaşi tipuri de
categorii gramaticale“12.
Categoriile gramaticale au fost definite ca fiind „modalităţi specifice de reflectare, în
conştiinţa lingvistică a vorbitorilor unei limbi, a variatelor moduri de a fi ale
componentelor lumii extralingvistice, în funcţie de diferite raporturi în care sunt
înscrise ele înseşi sau numai cuvintele care le denumesc: semantic (genul, numărul),
deictic (timpul, persoana etc), sintactic (cazul, diateza), pragmatic (determinarea,
modul etc)“13. Ele reprezintă „expresia lingvistică a unor categorii logice, adică a unor
raporturi stabilite de mintea noastră între noţiuni, obiecte sau fenomene“14. Categoriile
gramaticale exprimă opoziţii şi îşi delimitează sfera de acţiune pe baza unor raporturi
asociative. Cu alte cuvinte, categoriile gramaticale „îşi dezvoltă conţinutul lingvistic
specific prin desfăşurarea unor raporturi interne, de opoziţie, între doi sau mai mulţi
termeni“15. Categoria gramaticală a numărului, de exemplu, este organizat în doi
termeni corelativi: singularul şi pluralul.
Având în vedere cele menţionate, considerăm că la categoriile gramaticale
există un conţinut categorial şi o formă categorială. Conţinutul categoriilor
gramaticale constă în raportul stabilit de om între noţiuni, fenomene sau obiecte, iar
forma categorială înseamnă marca acestui raport.
Flexiunea nominală, proprie substantivului şi adjectivului, se realizează prin
categoriile gramaticale de gen, număr, caz şi determinare şi este, în general, o
flexiune sintetică.
Flexiunea pronominală, caracteristică pronumelui, se realizează prin categoria
gramaticală specifică a persoanei şi prin categoriile gramaticale nespecifice de gen,
număr şi caz. Flexiunea se realizează, în general, sintetic sau supletiv.
Flexiunea verbală, caracteristică verbului, se realizează prin categoriile
gramaticale specifice de diateză, timp, mod, aspect şi prin categoriile nespecifice
număr, persoană şi gen. Flexiunea verbală se realizează atât analitic (voi lucra), cât şi
sintetic (lucr-a-se-m).
Adjectivul şi adverbul cunosc o categorie gramaticală a gradelor de comparaţie
sau a intensităţii, realizată cu preponderenţă analitic: cântă/cântec frumos/mai frumos,
foarte frumos.
1.4. Clasele lexico-gramaticale (părţile de vorbire)
Gramatica clasică a limbii române indică existenţa a zece părţi de vorbire, şi
anume, substantivul, articolul, adjectivul, pronumele, numeralul, verbul, adverbul,
10
Vrăjitoru, Nominalitatea, p. 15.
11
R. A. Budagov, Introducere în ştiinţa limbii, apud Vrăjitoru, Nominalitatea, p. 15.
12
I. Iordan, Valeria Guţu Romalo, Al. Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, Ed. ştiinţifică,
Bucureşti, 1967, p. 65.
13
Irimia, GLR, p. 28.
14
I. Iordan, Limba română contemporană, Bucureşti, 1956, p. 238.
15
Irimia, GLR, p. 28.
prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia. Aceste clase lexico-gramaticale au fost stabilite
avându-se în vedere trei criterii, anume, criteriul semantic, morfologic şi sintactic16.
1.4.1. Substantivul
Autorii Gramaticii Academiei consideră că substantivul este „partea de vorbire
care se declină şi denumeşte 17 obiecte în sens foarte larg, adică fiinţe, lucruri, fenomene,
acţiuni, stări, însuşiri, relaţii“ .
Substantivul „denumeşte substanţe, mai exact „obiecte” în care se delimitează
substanţa ca materie obiectuală sau ca realitate spirituală – „substanţa de gândire”“18.
O altă definiţie a substantivului ar fi aceea că acesta se constituie în „clasa
substantivelor“ – „clasă unitară cuprinzând elemente ce sunt întotdeauna părţi de
vorbire propriu-zise – este reprezentată prin cuvintele noţionale ce indică numele
entităţilor sau numele numelor entităţilor, care au categoriile gramaticale de gen,
număr, caz (flexiune sintetică, analitică şi mixtă) şi care, pe lângă atribut,
complement etc. – pot îndeplini funcţia specifică de subiect“19. Paula Diaconescu este
de părere că substantivul este „partea de vorbire care este susceptibilă de un anumit
gen şi care îşi schimbă forma în funcţie de modificările de număr, de determinare şi de
caz, iar, uneori, şi în funcţie de modificările de gen“20.
22
Dimitriu, Gramatica, p. 74.
23
Idem, ibidem.
24
Dimitriu, Gramatica, p. 74.
25
Idem, ibidem.
26
Irimia, GLR, p. 39.
27
Idem, ibidem.
28
Irimia, GLR, p. 41.
29
Idem, ibidem.
30
Irimia, GLR, p. 43.
Substantivele analitice pot fi: a) sintagmatice – sintagme constituite „din termeni
substantivali sau nesubstantivali precedaţi de articolul genitival al sau de articolul
demonstrativ cel, care funcţionează ca instrumente de substantivare: „Toţi ai casei
erau neliniştiţi“; „Cei cu toporul dau jos brazii din pădure“31; b) compuse – substantive
constituite „din doi sau mai mulţi termeni lexicali (reprezentaţi de un număr
corespunzător de morfeme-rădăcini), dar denumind un singur „obiect” din realitatea
extralingvistică: bună creştere, ciuboţica-cucului, fier de călcat, gura-leului, gură-
cască, Târgu-Neamţ etc“32; c) locuţiuni substantivale, care sunt „grupuri formate din
mai mulţi termeni, cu sens lexical unitar şi cu sens lexico-gramatical de substantiv:
aducere aminte, bătaie de joc, învăţătură de minte, băgare de seamă etc.“33.
1.4.1.a. Categoriile gramaticale ale substantivului
1.4.1.a1 Categoria gramaticală a genului
Limba română a moştenit din limba latină categoria gramaticală a genului,
concretizată în genul masculin şi genul feminin, neutrul „putând fi o creaţie pe terenul
limbii române“34. În Gramatica limbii române35 se vorbeşte şi despre genul personal.
31
Idem, ibidem.
32
Irimia, GLR, p. 43.
33
Idem, ibidem.
34
Dimitriu, Gramatica, p. 127.
35
GA, 1, p. 5960.
36
Ibidem, p. 128.
37
Dimitriu, Gramatica, p. 128.