Morfologia limbii române

Cursul nr. 2
c2) Morfemele derivate
Morfemele derivate sunt „elemente lingvistice care aparţin unor clase lexico-
gramaticale cu identitate specifică în sistemul vocabularului sau în structura sintactică
a limbii, dar care, printr-o serie de mutaţii în sfera lor semantică sauşi în structura lor
morfologică, îşi pierd identitatea semantico-sintactică1 şi dezvoltă o identitate
funcţională în desfăşurarea unor opoziţii categoriale“ . Sunt înscrise2 în clasa
morfemelor derivate: verbele auxiliare (de exemplu verbul a avea în dezvoltarea
sensului gramatical de perfect compus sau de viitor indicativ: am lucrat, am să
lucrez); pronumele reflexiv (marchează diferite sensuri gramaticale în interiorul
diatezei verbale: reflexiv, reciproc, pasiv, impersonal etc: se miră, se ceartă între ei,
se deschide la ora opt, se spune că a plecat); conjuncţia să (component al morfemului
complex discontinuu de conjunctiv); prepoziţia pe (morfem al cazului acuzativ în
anumite condiţii semantico-sintactice: O aştept pe mama); prepoziţia la (morfem al
cazului dativ în sintagme nominale cu determinant un cuanti-ficator: Am dat la doi
copii cărţi); prepoziţia de (morfem de genitiv mai ales în limbajul popular: la început
de an, la mijloc de codru).
d) Morfeme continue şi morfeme discontinue
În funcţie de realizarea lor fonetică în raport cu morfemul rădăcină, morfemele
gramaticale sunt morfeme continue şi morfeme discontinue.
Majoritatea morfemelor libere sunt morfeme continue, funcţionând „ca expresie
a unor sensuri gramaticale, precedând sau, în situaţii speciale, urmând termenul putător
al sensului lexical: voi cânta (cânta-voi), foarte frumos, obraznic tare“3. Unele
morfeme, cu structură complexă sunt morfeme discontinue: „dintre elementele din
care este alcătuit semnificantul lor, unul precedă morfemul lexical, celălalt îl urmează,
de obicei, ca morfem conjunct“4. Morfemul de infinitiv este un morfem discontinuu,
format din prepoziţia-morfem a, care apare înaintea verbului şi sufixul gramatical al
infinitivului, diferit în funcţie de tipul de flexiune căruia verbul aparţine: a mânca, a
apărea, a merge, a iubi etc. Putem considera5 şi morfemul de conjunctiv un morfem
complex discontinuu, numai dacă suntem de acord cu faptul că acesta este alcătuit din
conjuncţia-morfem să, care precedă verbul şi din segmentul ă sau e, expresie a
persoanei a treia, singular şi plural, desinenţă care este în curs de transformare în sufix
gramatical conjunct al conjunctivului (distingând persoana a treia a prezentului
indicativ de persoana a treia a conjunctivului): să meargă, să mănânce etc.
1.3. Categoriile gramaticale
Începând cu F. de Saussure6, limbajul este considerat un sistem constituit din
două subsisteme: limba şi vorbirea. În privinţa raportului dintre limbă şi vorbire, D.
Irimia7 afirmă că „între ele e  un raport între două componente ale unei unităţi,
care se implică în mod reciproc, fără a se confunda, care se opun fără a se elimina, care
se neagă discret şi creator“. Elementele limbii se diferenţiază în facultative,
nefuncţionale, nepertinente, rezultate din tradiţie  pe de o 8parte  şi obligatorii,
funcţionale, pertinente, rezultate din reguli, pe de altă parte . Ca urmare,9limba se
divide, la rândul ei, în alte două subsisteme: norma şi sistemul lingvistic . Vorbirea,
spre deosebire de normă şi sistem, are caracter particular, funcţional, momentan şi
creativ. Structura gramaticală se impune vorbitorului: structura sistemului apare şi în
normă, iar structura normei este folosită în fiecare act lingvistic, în vorbire. Această
1
Irimia, GLR, p. 33.
2
Irimia, GLR, p. 3334.
3
Irimia, GLR, p. 34.
4
Idem, ibidem.
5
Vezi în acest sens, Irimia, GLR, p. 34.
6
F. de Saussure, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 4344.
7
D. Irimia, Curs de lingvistică generală, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, 1978, p. 140.
8
Vezi Vrăjitoru, Nominalitatea, p. 13.
9
E. Coşeriu, Teoria del linguaje z linguistica general, Madrid, 1989, p. 95102.
selectare a formelor conform conţinutului de transmis „se produce la nivelul
morfologic în legătură cu valorile conţinute de categoriile gramaticale“10. Categoriile
gramaticale „nu numai că însoţesc sensul material fundamental al cuvintelor, dar se
află şi în interacţiune cu el“11, ele fiind şi un criteriu de diferenţiere a părţilor de
vorbire, definite, printre altele, prin „capacitatea de a reacţiona faţă de aceleaşi tipuri de
categorii gramaticale“12.
Categoriile gramaticale au fost definite ca fiind „modalităţi specifice de reflectare, în
conştiinţa lingvistică a vorbitorilor unei limbi, a variatelor moduri de a fi ale
componentelor lumii extralingvistice, în funcţie de diferite raporturi în care sunt
înscrise ele înseşi sau numai cuvintele care le denumesc: semantic (genul, numărul),
deictic (timpul, persoana etc), sintactic (cazul, diateza), pragmatic (determinarea,
modul etc)“13. Ele reprezintă „expresia lingvistică a unor categorii logice, adică a unor
raporturi stabilite de mintea noastră între noţiuni, obiecte sau fenomene“14. Categoriile
gramaticale exprimă opoziţii şi îşi delimitează sfera de acţiune pe baza unor raporturi
asociative. Cu alte cuvinte, categoriile gramaticale „îşi dezvoltă conţinutul lingvistic
specific prin desfăşurarea unor raporturi interne, de opoziţie, între doi sau mai mulţi
termeni“15. Categoria gramaticală a numărului, de exemplu, este organizat în doi
termeni corelativi: singularul şi pluralul.
Având în vedere cele menţionate, considerăm că la categoriile gramaticale
există un conţinut categorial şi o formă categorială. Conţinutul categoriilor
gramaticale constă în raportul stabilit de om între noţiuni, fenomene sau obiecte, iar
forma categorială înseamnă marca acestui raport.
Flexiunea nominală, proprie substantivului şi adjectivului, se realizează prin
categoriile gramaticale de gen, număr, caz şi determinare şi este, în general, o
flexiune sintetică.
Flexiunea pronominală, caracteristică pronumelui, se realizează prin categoria
gramaticală specifică a persoanei şi prin categoriile gramaticale nespecifice de gen,
număr şi caz. Flexiunea se realizează, în general, sintetic sau supletiv.
Flexiunea verbală, caracteristică verbului, se realizează prin categoriile
gramaticale specifice de diateză, timp, mod, aspect şi prin categoriile nespecifice
număr, persoană şi gen. Flexiunea verbală se realizează atât analitic (voi lucra), cât şi
sintetic (lucr-a-se-m).
Adjectivul şi adverbul cunosc o categorie gramaticală a gradelor de comparaţie
sau a intensităţii, realizată cu preponderenţă analitic: cântă/cântec frumos/mai frumos,
foarte frumos.
1.4. Clasele lexico-gramaticale (părţile de vorbire)
Gramatica clasică a limbii române indică existenţa a zece părţi de vorbire, şi
anume, substantivul, articolul, adjectivul, pronumele, numeralul, verbul, adverbul,

10
Vrăjitoru, Nominalitatea, p. 15.
11
R. A. Budagov, Introducere în ştiinţa limbii, apud Vrăjitoru, Nominalitatea, p. 15.
12
I. Iordan, Valeria Guţu Romalo, Al. Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, Ed. ştiinţifică,
Bucureşti, 1967, p. 65.
13
Irimia, GLR, p. 28.
14
I. Iordan, Limba română contemporană, Bucureşti, 1956, p. 238.
15
Irimia, GLR, p. 28.
prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia. Aceste clase lexico-gramaticale au fost stabilite
avându-se în vedere trei criterii, anume, criteriul semantic, morfologic şi sintactic16.
1.4.1. Substantivul
Autorii Gramaticii Academiei consideră că substantivul este „partea de vorbire
care se declină şi denumeşte 17 obiecte în sens foarte larg, adică fiinţe, lucruri, fenomene,
acţiuni, stări, însuşiri, relaţii“ .
Substantivul „denumeşte substanţe, mai exact „obiecte” în care se delimitează
substanţa ca materie obiectuală sau ca realitate spirituală – „substanţa de gândire”“18.
O altă definiţie a substantivului ar fi aceea că acesta se constituie în „clasa
substantivelor“ – „clasă unitară cuprinzând elemente ce sunt întotdeauna părţi de
vorbire propriu-zise – este reprezentată prin cuvintele noţionale ce indică numele
entităţilor sau numele numelor entităţilor, care au categoriile gramaticale de gen,
număr, caz (flexiune sintetică, analitică şi mixtă) şi care,  pe lângă atribut,
complement etc. – pot îndeplini funcţia specifică de subiect“19. Paula Diaconescu este
de părere că substantivul este „partea de vorbire care este susceptibilă de un anumit
gen şi care îşi schimbă forma în funcţie de modificările de număr, de determinare şi de
caz, iar, uneori, şi în funcţie de modificările de gen“20.

Sub aspect morfologic, specificul clasei lexico-gramaticale a substantivului

este asigurat de categoria gramaticală a determinării, în primul rând, categorie
gramaticală specifică şi de manifestarea specifică a categoriilor gramaticale de gen,
număr şi caz. Prin categoria gramaticală a determinării substantivul se deosebeşte de
adjectiv, împreună cu care formează clasa numelui şi cu care are în comun categoriile
gramaticale de gen, număr şi caz. Substantivul este singura clasă lexico-gramaticală
care se poate constitui într-o paradigmă categorială completă a categoriei gramaticale a
determinării de tipul: floare (Maria vrea mult o floare) – determinare ∅ ; o floare (Am
privit o floare) – determinare indefinită (nehotărâtă); floarea (Nu i-am mai adus
floarea) – determinare definită (hotărâtă).

Din punctul de vedere al posibilităţilor de individualizare, substan-tivele

limbii române sunt grupabile în două mari categorii: 1) substantivele comune, care
„sunt lipsite de posibilitatea de a individualiza prin ele înseşi, întrucât indică un
exemplar oarecare dintr-o categorie de entităţi, materiale sau nemateriale, teoretic
identice: om, femeie, câine, soare, viaţă, inteligenţă, energie etc.“21. Pentru
individualizarea acestor substantive „se apelează la elemente exterioare lor, care pot fi
16
Vezi Gramatica limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, vol. I, p. 29 ş.u. =GA; Al. Graur şi colaboratorii,
Introducere în lingvistică, Bucureşti, 1972, p. 172 ş.u.
17
GA, 1, p. 55.
18
Irimia, GLR, p. 37.
19
Dimitriu, Gramatica, p. 58.
20
Paula Diaconescu, Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, Bucureşti, 1970, p 73.
21
Dimitriu, Gramatica, p. 73.
sau morfeme (articolul hotărât şi cel nehotărât) sau cuvinte cu funcţie sintactică
(atribute adjectival-pronominale şi atribute calificative)“22. În cadrul substantivelor
comune, „se pot distinge câteva grupe, şi anume: a) substantive apelative, care indică
un exemplar dintr-o categorie (om, femeie, casă, an etc.); b) substantive colective, care
numesc entităţi constituite din mai multe exemplare de acelaşi fel (intelectualitate,
armată, popor etc.); c) substantive materiale, care numesc substanţa constitutivă a
unor entităţi (pământ, apă, aer etc.)“23; 2) substantivele proprii „au posibilitatea de a
individualiza prin ele înseşi, deoarece, teoretic, ar trebui să numească un singur
exemplar al categoriei respective de entităţi“24. De obicei, însă „un substantiv propriu
indică un singur exemplar dintr-o categorie numai pentru o colectivitate mai mică sau
mai mare de oameni (de exemplu, Ionescu este un nume purtat de foarte mulţi
români)“25.
Din perspectivă semantică, substantivele limbii române se împart în mai multe
clase, şi anume:
1) substantive concrete şi substantive abstracte. Sunt concrete substantivele care
„denumesc clase de obiecte considerate global şi reprezentabile în conştiinţa26
vorbitorului prin imaginea unui obiect individual: copil, floare, munte etc.“ . Sunt
abstracte substantivele care „denumesc concepte: adevăr, conştiinţă, filozofie etc.“,
sau „care absolutizează semantic trăsături ale „obiectelor”, stări în care se pot27afla
„obiectele” sau relaţiile dintre „obiecte”: inteligenţă, prietenie, nelinişte etc.“ .
2) substantive individuale şi substantive colective. Substantivele individuale
denumesc „„obiecte” care se caracterizează printr-un singur raport de multiplicare,
suprapus raportului obiecte-clasă de obiecte de acelaşi fel: arbore, măr, minge, zi
etc.“28. Substantivele colective denumesc „obiectele care se caracterizează prin două
raporturi de multiplicare, unul explicit, suprapus raportului obiect-clasă de obiecte şi
altul implicit, interior obiectului“, substantivele colective denumind „obiecte-mulţimi“:
grup, popor, echipă, studenţime etc.“29.

Din punct de vedere morfologic, datorită structurii lor fonetic-lexicale diferite,

împărţim substantivele limbii române în două clase: substantive sintetice şi substantive
analitice.
Substantivele sintetice sau simple sunt substantive primare „constituite dintr-un
singur termen, cu un singur morfem-rădăcină“, reprezentând „majoritatea
substantivelor: înţelepciune, răsărit, Dunărea etc.“30.

22
Dimitriu, Gramatica, p. 74.
23
Idem, ibidem.
24
Dimitriu, Gramatica, p. 74.
25
Idem, ibidem.
26
Irimia, GLR, p. 39.
27
Idem, ibidem.
28
Irimia, GLR, p. 41.
29
Idem, ibidem.
30
Irimia, GLR, p. 43.
 Substantivele analitice pot fi: a) sintagmatice – sintagme constituite „din termeni
substantivali sau nesubstantivali precedaţi de articolul genitival al sau de articolul
demonstrativ cel, care funcţionează ca instrumente de substantivare: „Toţi ai casei
erau neliniştiţi“; „Cei cu toporul dau jos brazii din pădure“31; b) compuse – substantive
constituite „din doi sau mai mulţi termeni lexicali (reprezentaţi de un număr
corespunzător de morfeme-rădăcini), dar denumind un singur „obiect” din realitatea
extralingvistică: bună creştere, ciuboţica-cucului, fier de călcat, gura-leului, gură-
cască, Târgu-Neamţ etc“32; c) locuţiuni substantivale, care sunt „grupuri formate din
mai mulţi termeni, cu sens lexical unitar şi cu sens lexico-gramatical de substantiv:
aducere aminte, bătaie de joc, învăţătură de minte, băgare de seamă etc.“33.
1.4.1.a. Categoriile gramaticale ale substantivului
1.4.1.a1 Categoria gramaticală a genului
Limba română a moştenit din limba latină categoria gramaticală a genului,
concretizată în genul masculin şi genul feminin, neutrul „putând fi o creaţie pe terenul
limbii române“34. În Gramatica limbii române35 se vorbeşte şi despre genul personal.

Ceea ce este, de fapt, numit cu termenul de „gen personal” reprezintă, în

opinia lui C. Dimitriu, „o clasă de cuvinte stabilită numai pe baza criteriului formei şi
nu o categorie gramaticală, întrucât la substantivele respective nu apare şi conţinutul
categorial (entităţile numite prin substantive pot avea genul natural masculin, genul
natural feminin sau pot fi în afara genului natural, a patra posibilitate fiind exclusă“36.
C. Dimitriu consideră că toate cuvintele înscrise în aşa-numitul „gen personal” au
anumite caracteristici formale, şi anume: 1. Substantivele masculine care aparţin
genului personal – proprii şi comune – la singular se construiesc, în principiu, cu
articol hotărât antepus la genitiv-dativ: lui Ion, lui tata etc. Prin analogie cu acestea,
articolul hotărât pentru masculin singular, genitiv-dativ apare şi înaintea unor feminine
(lui Elena, lui mama etc), la numele proprii feminine mai noi de tipul Ildy, Mimi etc.
antepunerea articolului hotărât la genitiv-dativ fiind obligatorie (lui Ildy). 2. Când
substantivele înscrise în genul personal îndeplinesc funcţia sintactică de complement
direct sunt precedate de prepoziţia pe: îl cunosc pe Ion, o văd pe mama37. 3
Vocativul singular în e şi o.

31
Idem, ibidem.
32
Irimia, GLR, p. 43.
33
Idem, ibidem.
34
Dimitriu, Gramatica, p. 127.
35
GA, 1, p. 5960.
36
Ibidem, p. 128.
37
Dimitriu, Gramatica, p. 128.