Cei Trei Muschetari 2-Dumas
Cei Trei Muschetari 2-Dumas
Cei Trei Muschetari 2-Dumas
"Imaginea muschetarilor, cea pe care romanul Cei trei mușchetari o lasă cititorului, este o
creatie a lui Dumas. El este cel care-i proiecteaza in spatiul legendelor, conferindu-le
dimensiuni eroice si totodata profund omenesti. Precum zeii din vremurile apuse, ei rad,
plang, mananca, beau si se lupta cu aceeasi pofta de nestins. Inving si sufera, iubesc si mor ca
niste uriasi.
Ce erau muschetarii inainte de Dumas? Amintirea unor soldati oarecare, coborati in
micimea scaderilor lor umane. Dupa aparitia Celor trei muschetari, ei se proiecteaza in spatiul
memoriei colective in cu totul alte coordonate, pe care le imprima astfel istoriei unei intregi
natiuni, dandu-i valoare de model universal."-- Ileana Mihaila
”Cei trei muschetari este cea mai celebră din cele circa 150 de cărţi apărute de sub peniţa
acestui autor prolific şi a celor 73 de asistenţi ai săi. Dumas a colaborat cu profesorul de
istorie Auguste Maquet, căruia i se atribuie intenţia şi chiar prima schiţă a celor Trei
muschetari, deşi textul, ca şi în cazul altor romane ale lui Dumas, menţionează doarîn treacăt
şi vag evenimente istorice.
D'Artagnan, eroul, este un tânăr gascon ce întruchipează toate stereotipurile ce îi au în
prim-plan pe burghezi, înarmat doar cu o scrisoare de recomandare către dl. de Treville,
comandantul muşchetarilor regelui Ludovic al XlV-lea, şi cu ştiinţa de a mânui sabia, acest
tânăr îşi croieşte drum prin Parisul veacului al XVII-lea şi mai departe, în căutarea norocului.
Calitatea durabilă a operelor lui Dumas constă în vitalitatea pe care o insuflă personajelor şi
în manevrarea măiastră a tehnicii romanului foileton, plin de răsturnări de situaţie şi suspans.
Cei trei muşchetari este un roman cavaleresc prin excelenţă şi ritmul naraţiunii îl poartă pe
cititor într-o călătorie ameţitoare. Forţa personajelor, începând cu „cei trei muşchetari" şi
continuând cu cardinalul Richelieu şi malefica „Milady", nu mai trebuie subliniată, fiind
puternic înrădăcinată în cultura occidentală. Iar figura tânărului gascon fanfaron a lui Dumas
rămâne de neuitat.” -- David Rush, 1001 cărți de citit într-o viață (coordonator David Boxall)
Cuprins
Capitolul I.ENGLEZI ŞI FRANCEZI...................................................................................................................4
Capitolul II.UN PRÎNZ LA UN AVOCAT...........................................................................................................9
Capitolul III.CAMERISTĂ ŞI STĂPÎNĂ...........................................................................................................15
Capitolul IV.UNDE SE VORBEŞTE DESPRE ECHIPAMENTUL LUI ARAMIS ŞI AL LUI
PORTHOS...........................................................................................................................................................21
Capitolul V.NOAPTEA TOATE PISICILE SÎNT NEGRE................................................................................26
Capitolul VI.VIS DE RĂZBUNARE..................................................................................................................31
Capitolul VII.TAINA FRUMOASEI MILADY..................................................................................................36
Capitolul VIII.CUM ŞI―A GĂSIT ATHOS ECHIPAMENTUL FĂRĂ A MIŞCA UN DEGET......................40
Capitolul IX.ARĂTARE.....................................................................................................................................46
Capitolul X.O VEDENIE ÎNSPÂIMÎNTĂTOARE.............................................................................................51
Capitolul XI.ASEDIUL ORAŞULUI LA ROCHELLE......................................................................................56
Capitolul XII.VINUL DE ANJOU......................................................................................................................63
Capitolul XIII.HANUL "PORUMBARUL ROŞU".............................................................................................68
Capitolul XIV.DESPRE FOLOSUL BURLANELOR DE LA SOBE.................................................................73
3|cei trei muschetari (II) alexandre dumas
istovit, îi arse o lovitură zdravănă de―i sări spada din mînă. Văzîndu―se dezarmat, baronul
dădu doi―trei paşi înapoi, dar în clipa aceea piciorul îi alunecă şi se prăvăli pe spate.
Dintr―o săritură, d'Artagnan se repezi asupra lui şi pironindu―i spada în gîtlej îi spuse:
― Aş putea să vă ucid, domnule, sîneţi în mîinile mele, dar de dragul surorii
dumneavoastră vă dăruiesc viaţa.
D'Artagnan nu mai putea de bucurie; i se împlinea gîndul pus la cale de cu vreme, gînd
sub a cărui căldură îi înflorise pe faţă zîmbetele de care am vorbit.
Încîntat că are de―a face cu un gentilom atît de cumsecade, englezul îl strînse la piept pe
d'Artagnan, copleşind şi pe cei trei muşchetari cu tot soiul de măguliri; cum adversarul lui
Porthos fusese urcat în trăsură, iar al lui Aramis dăduse bir cu fugiţii, nu se mai gîndiră cu
toţii decît la cel mort.
În vreme ce Porthos şi Aramis îi scoteau haina, la nădejdea că poate mai trăia încă, o
pungă doldora de bani îi lunecă din cingătoare. D'Artagnan o ridică de jos şi o întinse lordului
de Winter.
― Ce naiba vreţi să fac cu ea? întrebă englezul.
― Înapoiaţi―o rudelor, răspunse d'Artagnan.
― Şi ce le pasă rudelor de fleacul ăsta! Le rămîn moştenire cincisprezece mii de galbeni;
luaţi punga pentru lacheii dumneavoastră.
D'Artagnan băgă punga în buzunar.
― Şi acum, tinere prieten, cred că―mi dai voie spun astfel, ― urmă lordul de Winter, ―
chiar astă―seară mă vei însoţi, dacă doreşti, la sora mea, lady Clarick, căci aş vrea să te
bucuri şi de bunăvoinţa ei, şi cum nu e tocmai lipsită de trecere la curte, poate că o vorbă bună
îţi va prinde bine cîndva.
D'Artagnan roşi de bucurie şi se înclină în semn de încuviinţare.
În vremea asta, Athos se apropiase de d'Artagnan.
― Ce―ai de gînd să faci cu punga? îi şopti el la ureche.
― Voiam să ţi―o dau dumitale, dragă Athos.
― Pentru ce tocmai mie?
― Pentru că dumneata l―ai ucis: pradă de la vrăjmaş.
― Eu, să mă pricopsesc de la un duşman?! se încruntă Athos. Drept cine mă iei?
― Datină de război. Îi aminti d'Artagnan; de ce n―ar merge la fel şi în dueluri?
― Nici pe cîmpul de bătălie n―am făcut una ca asta.
Porthos dădu din umeri, iar Aramis ţinu parte lui Athos cu o mişcare a buzelor.
― Atunci, ― urmă d'Artagnan, ― să dăm banii valeţilor noştri, aşa cum ne―a sfătuit
lordul de Winter.
― Bine, ― spuse Athos ― să dăm punga, dar nu la ai noştri, ci lacheilor englezi.
Athos luă punga şi o zvârli în mîinile vizitiului:
― Pentru dumneata şi tovarăşii dumitale.
Asemenea mărinimie din partea unui om cu desăvîrşire lipsit de mijloace, îl ului chiar pe
Porthos, iar acea dărnicie franţuzească povestită mai departe de lordul de Winter şi prietenul
lui, se bucură pretutindeni de mare laudă, în afară de a domnilor Grimaud, Mousqueton,
Planchet şi Bazin.
Despărţindu―se de d'Artagnan, lordul de Winter îi dădu adresa surorii sale: locuia în
Piaţa Regală, cartier cu deosebire ales pe vremea aceea, la numărul şase. De altminteri îi
făgădui că va trece să―l ia pentru a―l prezenta frumoasei milady. D'Artagnan îi dădu
întîlnire la ora opt, acasă la Athos.
Gîndul că se va înfăţişa înaintea ei, îl frămînta pe gasconul nostru; îşi amintea
împrejurările stranii în care femeia aceea îi răsărise mereu în cale. Pentru el nu încăpea
îndoială că Milady era o unealtă a cardinalului, totuşi ceva îl chema către ea, puterea unei
vrăji de care nu―şi dădea nici el seama. Singura lui teamă era ca nu cumva Milady să―l
6|cei trei muschetari (II) alexandre dumas
bănuiască a fi omul din Meung şi din Douvres. Atunci ar fi ştiut că e unul din credincioşii
domnului de Tréville şi, prin urmare, slujitor cu trup şi suflet al regelui, ceea ce ar fi fost în
dauna lui; căci dacă Milady l―ar fi cunoscut aşa cum şi el o cunoştea pe ea, amîndoi ar fi
jucat o partidă cu aceiaşi sorţi de izbîndă. Cît priveşte începutul de dragoste dintre ea şi
contele de Wardes, tînărul nostru încrezut se sinchisea prea puţin, deşi contele era tînăr,
frumos, bogat şi cu mare trecere pe lîngă cardinal. Dar nu degeaba ai douăzeci de ani şi pe
deasupra le―ai născut şi la Tarbes.
D'Artagnan trecu mai întîi pe acasă, se găti cu cel mai înzorzonat veşmînt, apoi
întorcîndu―se la Athos îi istorisi totul, ca de obicei. După ce―i ascultă păsul, Athos clătină
din cap şi cu amărăciune în glas îl îndemnă să ia bine seama.
― Mda, ― făcu el, ― abia ai pierdut o femeie despre care dădeai zor că e bună,
încîntătoare, fără cusur, şi iată că acum te ţii după alta!
D'Artagnan simţi ce îndreptăţită era mustrarea.
― O iubeam pe doamna Bonacieux din toată inima, ― desluşi el, ― iar pe Milady o
iubesc doar cu mintea. Am primit să mă duc la ea mai ales ca să dibui cam ce învîrteşte la
curte.
― Ce învîrteşte la curte? La naiba, nu―i prea greu de ghicit după tot ce mi―ai spus pînă
acum. Trebuie să fie vreo iscoadă de―a cardinalului; o femeie care o să―ţi arunce un laţ şi o
să―ţi prindă frumuşel gîtul.
― Nu zău, dragă Athos, prea le vezi toate în negru.
― Dragul meu, eu n―am încredere în femei; ce vrei! sînt păţit şi mai ales n―am
încredere în femeile bălaie. Nu mi―ai spus tu că şi Milady e bălaie?
― Are cel mai frumos păr auriu din lume.
― Vai, vai, sărmanul meu d'Artagnan! îl tîngui Athos.
― Ascultă, eu vreau doar să mă lămuresc; şi după ce voi şti tot ce trebuie să ştiu, o să mă
dau la o parte.
― Bine, lămureşte―te, mormăi nepăsător Athos.
Lordul de Winter sosi la ora hotărîtă, iar Athos, înştiinţat din vreme, trecu în camera
alăturată. Găsindu―l aşadar pe d'Artagnan singur, şi fiindcă era aproape opt, îl şi luă cu el.
O caleaşcă luxoasă, înhămată cu doi armăsari focoşi, aştepta la scară; peste cîteva clipe
erau în Piaţa Regală.
Milady Clarick îl primi pe d'Artagnan fără umbră de surîs. Palatul era de o bogăţie
bătătoare la ochi şi, deşi cei mai mulţi dintre englezi, goniţi de război, părăsiseră Franţa sau
erau pe cale s―o părăsească, Milady făcuse noi cheltuieli pentru căminul ei, dovadă că
măsura privind izgonirea englezilor nu o atingea.
― Iată, ― începu lordul de Winter, arătîndu―l pe d'Artagnan surorii sale, ― iată un
tînăr gentilom care a avut în mîinile lui viaţa mea şi totuşi a vrut să mă cruţe, deşi eram de
două ori duşmani: întîi pentru că eu îl jignisem, şi pe urmă pentru că sînt englez. Dacă ţii
cîtuşi de puţin la mine, te rog, doamnă, mulţumeşte―i.
Milady încruntă uşor din sprîncene; un nor aproape nevăzut îi adumbri fruntea şi un surîs
atît de straniu îi lunecă pe buze, încît tînărul, căruia nu―i scăpase această întreită tulburare, se
simţi ca înfiorat.
Fratele nu―şi dădu seama de nimic; maimuţa răsfăţată a gazdei îl trăsese de pulpană, iar
el se întorsese ca să se joace cu ea.
― Fiţi bine venit, domnule ― vorbi Milady cu o voce a cărei catifelare nu se potrivea cu
căutătura cruntă ce nu―i scăpase lui d'Artagnan ― aţi cîştigat azi drepturi veşnice la
recunoştinţa mea.
Englezul se întoarse atunci şi―i povesti toată lupta, fără să treacă peste nici un amănunt.
Milady îl asculta cu cea mai mare luare―aminte; dar deşi se străduia să―şi ascundă gîndul,
se vedea uşor că ceea ce auzea nu―i era de loc pe plac. Faţa i se împurpura, iar micul ei
7|cei trei muschetari (II) alexandre dumas
scară.
Dar, cum am mai spus, d'Artagnan nici măcar nu băgase de seamă încăpăţînata stăruinţă a
sărmanei Ketty.
9|cei trei muschetari (II) alexandre dumas
Duelul în care Porthos jucase un rol atît de strălucit nu―i ştersese din minte prînzul de la
soţia avocatului. A doua zi, către amiază, după ce îi porunci lui Mousqueton să―i mai perie
încă o dată hainele, se îndreptă spre strada Urşilor cu pasul unui om de două ori norocos.
Inima îi bătea, dar nu de o dragoste tinerească şi neastîmpărată ca lui d'Artagnan. Nu, un
ţel mai pămîntesc îi biciuia dorul: avea să treacă în sfîrşit acel prag tainic, să urce acea scară
necunoscută, pe care se căţăraseră ani de―a rîndul, unul cîte unul, galbenii bătrîni ai
maestrului Coquenard.
Avea, în sfîrşit, să dea cu ochii de un cogeamite lădoi, pe care de atîtea ori îl văzuse în
visurile lui, lung si adînc, ferecat cu lacăte grele, zăvorit şi înţepenit în duşumea, un soi de
sipet despre care auzise atît de des vorbindu―se şi pe care mîinile, cam uscăţive, ce e drept,
dar nelipsite de eleganţă, ale soţiei avocatului, îl vor deschide în faţa privirilor lui uimite.
Apoi, el, omul rătăcitor pe pămînt, omul fără avere, omul fără familie, soldatul deprins cu
hanul, cu cîrciuma ,cu spelunca, mîncăul nevoit să se mulţumească de cele mai multe ori cu
chilipiruri picate la întîmplare, de data asta avea să guste din mîncăruri gospodăreşti, avea să
soarbă pe îndelete bucuria unui cămin îndestulat şi să se lase în voia unui răsfăţ care încîntă cu
atît mai mult cu cît eşti mai călit, după chiar mărturia bătrînilor moşteacă.
Să vii zi de zi în calitate de verişor şi să înfuleci la o masă gustoasă, să descreţeşti fruntea
pămîntie şi boţită a bătrînului avocat, să―i jumuleşti pe tinerii copişti, învăţîndu―i tot soiul
de jocuri de cărţi, în cele mai şmechereşti amănunte, să le cîştigi în chip de onorariu pentru o
lecţie care ar ţine un ceas puşculiţa cu economiile lor pe o lună, toate astea îi surîdeau grozav
lui Porthos.
Muşchetarului îi trecuse pe la urechi vorbele de ocară ce umblau în acea vreme pe seama
avocaţilor şi care se mai aud şi azi: zgîrcenia,lăcomia, zilele lungi de post; dar cum, la urma
urmelor, în afară de unele aprige dorinţi de economie pe care Porthos le găsise nelalocul lor,
soţia avocatului se arătase destul de darnică, pentru o soţie de avocat, bineînţeles, el se aştepta
să găsească o casă din belşug înzestrată cu de toate.
Totuşi chiar din prag, pe muşchetar, îl şi prinseră oarecari bănuieli: căci intrarea nu prea
era îmbietoare: un gang întunecos, care duhnea, pe scară chiorenie din pricina unor geamuri
zăbrelite, prin care se strecura lumina zilei dintr―o curte vecină, iar la primul cat o uşă joasă,
ţintuită în cuie uriaşe, ca uşa principală de la Grand―Chatelet1.
Porthos ciocăni cu degetul. Un secretar înalt, cu faţa gălbejită, ascunsă sub o claie de păr
neţesălat, deschise şi salută ca tot omul silit să respecte la celălalt statura împunătoare, semn
al puterii, haina militară, semn al profesiei şi faţa rumenă, semn al bunului trai.
În acelaşi timp, alt secretar mai scund, în spatele celui dintîi, altul mai înalt, în spatele
celui de al doilea şi în sfîrşit un băieţel de serviciu îndărătul celui de al treilea.
În total, trei secretari şi jumătate; ceea ce însemna, pe vremea aceea, că biroul avocatului
era dintre cele mai căutate.
Deşi muşchetarul urma să sosească numai la ora unu, încă de la douăsprezece soţia
avocatului stătea ca ochii la pîndă şi, bizuindu―se pe inima şi poate chiar pe stomacul
iubitului său, nădăjduia să―l vadă venind mai devreme.
Doamna Coquenard intră deci pe uşa ce dădea în apartament aproape o dată cu oaspetele
care intra pe uşa dinspre scară; ivirea vrednicei doamne îl scoase pe Porthos din mare
încurcătură. Secretarii erau numai ochi, iar el, fără a şti ce trebuie să spună acestei înşiruiri de
fiinţe crescînde şi descrescînde, nu―şi dezlega limba.
― E vărul meu, vesti soţia avocatului: te rog intră, intră te rog, domnule Porthos.
Numele de Porthos stîrni rîsul secretarilor: dar cînd acesta se întoarse spre ei, toate feţele
îşi pierdură deodată veselia.
1
Castel vechi din Paris, ce servea la început drept tribunal, transformat apoi în închisoare.
10 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
lesne de înţeles, micului ucenic nu―i era îngăduit să ia parte la masa maestrului. La naiba! În
locul vărului meu, eu n―aş mai ţine mîncăcioşi din ăştia. Parc―ar fi naufragiaţi care n―au
pus nimic în gură de şase săptămîni."
Maestrul Coquenard intră în sufragerie într―un fotoliu pe rotile, împins de doamna
Coquenard, căreia Porthos îi veni la rîndul lui în ajutor, ca să―i împingă soţul pînă la masă.
N―apucă să treacă bine pragul, că se porni să mişte şi el din nas şi din fălci, la fel ca
secretarii lui.
― Oh! Oh! ― se bucură el, ― iată o supă care―ţi face cu ochiul.
"Ce dracu or fi simţind atît de grozav la supa asta?" se întreba Porthos văzînd zeama
lungă şi chioară, cu cîteva bucăţele răzleţe de pîine prăjită ce pluteau ici―colo, ca insulele
unui arhipelag.
Doamna Coquenard zîmbi şi, la un semn al ei, toată lumea se aşeză grabnic la masă.
Îl serviră întîi pe maestrul Coquenard, şi după el pe Porthos; apoi Doamna Coquenard îşi
umplu farfuria şi împărţi bucăţelele de pîine fără supă secretarilor nerăbdători.
În clipa aceea, uşa sălii de mîncare se crăpă singură scîrţîind şi, printre canaturile
întredeschise, Porthos zări băieţaşul care, neputînd lua parte la ospăţ, îmbuca din codrul lui de
pline în mijlocul miresmelor din bucătărie şi din sala de mîncare.
După supă, servitoarea aduse o găină fiartă, minunăţie ce făcu pe comeseni să―şi
holbeze ochii, gata―gata să le iasă din orbite.
― Se vede că―ţi iubeşti rubedeniile, doamnă Coquenard, spuse avocatul cu un surîs
aproape dureros; desigur că în cinstea vărului dumitale ţi―ai dat atîta osteneală.
Biata găină era piele pe os, iar pielea din cea groasă, pe care oasele nu pot s―o străpungă
cu oricîte strădanii; mult trebuie s―o fi căutat pînă au găsit―o în coteţul unde se cuibărise ca
să moară de bătrîneţe.
"Drace! gîndi Porthos, nu―i deloc vesel! Mă închin în faţa bătrîneţii, dar nici nu mă
prăpădesc după ea cînd e fiartă sau friptă."
Şi privi jur împrejur să vadă dacă părerea lui era împărtăşită şi de ceilalţi: spre deosebire
însă de el, nu zări decît ochi strălucitori, pironiţi cu nesaţ pe minunata găină, obiectul
dispreţului său.
Doamna Coquenard trase farfuria spre ea şi desprinzînd cu îndemînare cele două picioare
mari, negre, le aşeză pe farfuria soţului ei; trase apoi gîtul, pe care―i puse cu cap cu tot la o
parte pentru ea, mai desprinse o aripă pentru Porthos şi dădu îndărăt servitoarei care o adusese
zburătoarea ce pieri aproape întreagă, înainte ca muşchetarul să fi putut urmări dezamăgirea
pe diferitele chipuri, potrivit firii fiecărui comesean.
Locul găinii îl luă o farfurie cu fiertură de bob, farfurie uriaşă, în care cîteva ciolane de
berbec, ce păreau însoţite, la prima vedere, de ceva carne, căutau să iasă la iveală.
Dar secretarii domnului Coquenard nu se lăsară amăgiţi cu una, cu două, şi mutrele lor
amărîte se schimbară iute în feţe resemnate.
Doamna Coquenard împărţi tinerilor mîncarea adusă, cu socotita cumpătare a unei bune
gospodine.
Venise şi rîndul vinului. Maestrul Coquenard turnă dintr―un clondiraş mititel de pămînt,
cîte―o treime de pahar fiecăruia din tineri, şi, după ce―şi turnă şi lui cam tot pe atît,
clondiraşul trecu în partea lui Porthos şi a doamnei Coquenard.
Tinerii îşi turnau apă peste vin ca să umple paharul şi după ce―l beau pe jumătate, îl
umpleau din nou şi tot aşa mereu pînă la sfîrşitul prânzului, încît din rubinie; cum fusese la
început, băutura ajunsese la culoarea topazului stins.
Porthos mîncă sfios aripa lui de găină şi se cutremură simţind pe sub masă genunchiul
doamnei Coquenard, căutîndu―i―l pe al lui. Înghiţi de asemenea jumătatea de pahar din
vinul atît de cruţat şi pe care―l recunoscu a fi din groaznica viţă de Montreuil, spaima
gîtlejelor subţiri.
12 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Văzîndu―l cum dă de duşcă vinul fără pic de apă, avocatul scoase un oftat.
― Vrei şi dumneata din bobul ăsta, verişorule dragă? întrebă ea, voind parcă să spună:
lasă―te mai bine păgubaş.
― Al dracului să fie cine o gusta! mormăi Porthos. Apoi, cu glas tare răspunse:
Mulţumesc, verişoară, nu mai mi―e foame.
Ceilalţi tăcură. Porthos nu ştia ce trebuie să facă. Avocatul spuse de cîteva ori în şir:
― Ah, doamnă Coquenard, felicitările mele, prînzul dumitale a fost un adevărat ospăţ;
Doamne, ştiu c―am mîncat!
Maestrul Coquenard mîncase supa, picioarele negre ale găinii şi singurul os de berbec pe
care fusese puţină carne.
Porthos crezu că―şi băteau joc de el şi începu să―şi răsucească mustaţa şi să încrunte
din sprîncene, dar genunchiul doamnei Coquenard îl sfătui să nu―şi piardă răbdarea.
Tăcerea aceea şi masa întreruptă în toi n―aveau nici o noimă pentru Porthos, însă pentru
secretarii domnului Coquenard aveau, dimpotrivă, un înţeles sfîşietor; la un semn al
avocatului, însoţit de un surîs al doamnei Coquenard, ei se ridicară încet de la masă, îşi
împăturiră şervetul mai încet încă, apoi se înclinară şi ieşiră unul după altul.
― Duceţi―vă, băieţi, duceţi―vă, cu burta plină se munceşte mai cu spor, îi îndemnă
avocatul.
Secretarii odată plecaţi, doamna Coquenard se ridică de la masă şi scoase dintr―un bufet
o bucată de brînză, nişte dulceaţă de gutui şi o prăjitură pregătită chiar de mîna ei, cu migdale
şi miere.
Maestrul Coquenard încruntă din sprîncene, fiindcă vedea prea mare risipă; Porthos îşi
muşcă buzele, fiindcă vedea că n―are ce mînca.
Se uită repede, după farfuria cu bob, dar ia bobul de unde nu―i.
― Ce mai ospăţ, ― se minuna avocatul, foindu―se în scaun, ― adevărat ospăţ, epulae
epularum; Lucullus prînzeşte la Lucullus2.
Porthos privi clondirul de lîngă el, nădăjduind să―şi astîmpere foamea şi setea cu vin,
pîine şi brînză; dar vinul se isprăvise, clondiraşul era gol; domnul şi doamna Coquenard nu
păreau a lua în seamă acest amănunt.
"Bine, ― îşi zise în sinea lui Porthos, ― lasă că o să ştiu eu pentru altă dată."
Îşi trecu limba pe o linguriţă de dulceaţă şi―şi năclăi dinţii în pasta lipicioasă a doamnei
Coquenard.
"Acum, ― zise el, ― o făcui şi p―asta! Ah, dacă n―aş trage nădejde să mă uit cu
doamna Coquenard în dulapul lui bărbatu―su!"
După asemenea desfătare cu prînzul ce―l socotea curată nebunie, maestrul Coquenard
simţi nevoia să aţipească. Porthos nădăjduia că lucrul acesta se va petrece fără întîrziere şi
chiar acolo, pe loc, dar afurisitul de avocat nici nu vru să audă de aşa ceva. Trebuie să fie dus
în camera lui şi nu se linişti decît cînd se văzu în faţa dulapului cu pricina, pe marginea căruia
îşi sprijini amîndouă picioarele, pentru mai multă siguranţă.
Soţia avocatului îl însoţi pe Porhtos într―o cameră vecină, cu gînd să pună pe îndelete
temelia unei împăcări.
― O să poţi veni de trei ori pe săptămînă să iei masa la noi, începu doamna Coquenard.
― Mulţumesc, ― răspunse Porthos. ― dar nu―mi place să cad pe capul nimănui; de
altminteri, trebuie să văd ce fac şi cu echipamentul acela.
― E adevărat, ― îşi aminti soţia avocatului suspinînd, ― da, e vorba de nenorocitul
acela de echipament !
― Da, da! De el e vorba, întări Porthos.
― Şi, mă rog, cam ce intră în echipamentul dumitale, domnule Porthos?
2
Cuvintele generalului roman Lucius Licinius Lucullus (100― 57 î. chr.), faimos prin bogăţia sa şi luxul pe care-l făcea, adresate
bucătarului său într-o zi cînd acesta pregătise o masă obişnuită. ("Nu ştiai că astă-seară Lucullus cinează la Lucullus?")
13 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― O groază de lucruri, răspunse Porthos; după cum ştii, muşchetarii sînt ostaşi aleşi pe
sprînceană şi le trebuiesc obiecte de care cei din corpurile de gardă sau mercenarii elveţieni
n―au nevoie.
― Totuşi, spune―mi―le cu de―amănuntul.
― Una peste alta, ar putea să se urce la... tărăgăni vorba Porthos, căruia îi plăcea mai
mult să socotească de―a valma decît cu bucata.
Soţia avocatului aştepta fremătînd.
― La cît? întrebă ea; sper că totalul nu va trece peste...
Şi se opri. Nu―şi mai găsea vorbele.
― Vai! nu, ― vru el s―o liniştească. ― toate astea nu cred că vor trece de două mii
cinci sute de livre; ba, cu oarecare economie, poate că aş scoate―o la capăt numai cu două
mii de livre.
― Doamne, Dumnezeule! ― se sperie ea, ― două mii de livre! Dar asta e o avere.
Porthos se strîmbă plin de înţeles: doamna Coquenard pricepu tîlcul.
― Ţi le ceream toate cu de―amănuntul, fiindcă eu am o mulţime de rubedenii şi cum mă
cam pricep şi la negustorie, eram aproape sigură că―ţi pot dibui lucrurile cu sută la sută mai
ieftin decît le―ai fi plătit dumneata.
― Aşa! Aşa! ― făcu Porthos, ― aici ai vrut să ajungi!
― Dar, ― scumpe domnule Porthos, ― nu―i aşa că―ţi trebuie în primul rînd un cal?
― Fireşte, îmi trebuie un cal.
― Uite, am tocmai ce―ţi trebuie.
― Bine ! ― făcu Porthos încîntat, ― iată că scăpăm de grija calului, dar mai am nevoie
şi de tot harnaşamentul alcătuit din lucruri pe care numai muşchetarul singur poate să şi le
cumpere şi care, de altfel, n―o să se urce la mai mult de trei sute de livre.
― Trei sute de livre! Bine, hai să zicem trei sute de livre, încuviinţă soţia avocatului,
oftînd.
Porthos zîmbi. Cititorul ţine minte că el păstrase şaua trimisă de Buckingham, aşa că cele
trei sute de livre puteau să―i rămînă frumuşel în buzunar.
― Apoi, ― urmă el, ― mai e şi calul valetului, pe urmă şi cufărul meu. În ceea ce
priveşte armele, nu e nevoie să―ţi mai baţi capul, fiindcă le am.
― Un cal pentru valetul dumitale? îngînă cu sfială soţia avocatului; asta înseamnă lux de
mare senior, prietene.
― Cum, doamnă? întrebă ţanţoş Porthos. Adică eu ce sînt? Un calic?
― Nu, spuneam numai că un catîr drăguţ arată uneori la fel de bine ca şi un cal, şi cred că
dacă ai găsit un catîr drăguţ pentru Mousqueton...
― Hai fie şi un catîr drăguţ, primi Porthos. Ai dreptate, am întîlnit mari nobili spanioli şi
suita lor călărea numai pe catîri. Dar, atunci înţelegi, doamnă Coquenard, să fie barem un catîr
cu moţ de pene şi cu clopoţei!
― În privinţa asta, fii liniştit, îl asigură soţia avocatului.
― Mai rămîne cufărul, aminti Porthos.
― Oh! să nu ai grijă nici de asta, ― se repezi doamna Coquenard, ― soţul meu are cinci
sau şase, îl vei alege pe cel mai bun. Are mai ales unul care―i plăcea să―l ia în călătoriile
lui; e mare că încape în el o casă întreagă.
― Cum? Adică e gol cufărul dumitale? întrebă nedumerit Porthos.
― Vezi bine că e gol, răspunse la fel de nedumerită soţia avocatului.
― Dar mie―mi trebuie unul plin cu de toate, scumpa mea, desluşi Porthos.
Doamna Coquenard slobozi noi suspine. Molière nu scrisese încă scena lui din Avarul. Se
înţelege atunci că doamnei Coquenard i se cuvine întîietate asupra lui Harpagon.
În sfîrşit, tot restul echipamentului a fost dezbătut la fel; drept încheiere a întrevederii,
soţia avocatului se hotărî să dea opt sute de livre bani peşin şi să facă rost de calul şi catîrul
14 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
În vremea asta, aşa cum am mai spus, în ciuda răbufnirilor conştiinţei şi a sfaturilor
înţelepte ale lui Athos, d'Artagnan era din ceas în ceas tot mai îndrăgostit de Milady; astfel
fiind, nu trecea o singură zi fără ca năstruşnicul gascon să se ducă să―i facă curte, încredinţat
că, mai devreme sau mai tîrziu, Milady va trebui totuşi să―i răspundă.
Într―o seară, pe cînd sosea la ea aproape zburînd, ca omul care aşteaptă să―i pice
norocul din cer, întîlni camerista sub poarta cea mare; de data asta, Ketty nu se mulţumi să―l
atingă în trecere, ci îl apucă uşor de mînă.
"Bun! făcu d'Artagnan. O fi avînd să―mi spună ceva din partea stăpîni―si; fără doar şi
poate, vreo întîlnire pe care n―a îndrăznit să mi―o dea, cu gura ei."
Şi aruncă asupra frumoasei copile cea mai biruitoare privire din lume.
― Aş vrea să vă spun două cuvinte, domnule cavaler... îngăimă camerista.
― Vorbeşte, copila mea. vorbeşte, o îndemnă d'Artagnan. Te ascult.
― Aici nu se poate; am prea multe să vă spun şi mai cu seamă în mare taină.
― Ce―i de făcut atunci?
― Dacă domnul cavaler ar vrea să mă urmeze, spuse sfioasă Ketty.
― Oriunde vei vrea, frumoasa mea.
― Atunci, veniţi.
Şi Ketty, care―l ţinuse lot timpul de mînă, îl trase către o întunecoasă scară întortocheată
şi, după ce―l făcu să urce vreo cincisprezece trepte, deschise o uşă.
― Intraţi, domnule cavaler, ― îl pofti ea, aici vom fi singuri şi vom putea vorbi.
― A cui e camera asta, frumoaso? întrebă d'Artagnan.
― A mea, domnule cavaler; dă în camera stăpînei mele prin uşa de colo. Dar fiţi liniştit:
n―o să poată auzi ce vorbim, fiindcă nu se culcă niciodată înainte de miezul nopţii.
D'Artagnan aruncă o privire împrejur. Odăiţa îţi lua ochii prin gustul ce domnea înăuntru
şi prin curăţenie; dar, fără voia lui, privirea i se opri pe uşa despre care Ketty spusese că
răspundea în camera încîntătoarei Milady.
Ghicind ce se petrece in mintea tânărului, Ketty oftă din greu.
― Aşadar, o iubiţi mult pe stăpîna mea, domnule cavaler? întrebă ea.
― Mai mult decît pot spune. Ketty, sînt nebun după ea!
Ketty oftă iarăşi.
― Vai, domnule, ― făcu ea ― ce păcat!
― Şi de ce naiba crezi tu că e păcat? întrebă d'Artagnan.
― Vedeţi, domnule, ― răspunse Ketty, ― stăpîna mea nu vă iubeşte de loc.
― Cum? ― făcu d'Artagnan, ― ea ţi―a dat în grijă să mi―o spui?
― Nu, domnule, eu singură m―am hotărît să v―o spun, tocmai fiindcă vă port de grijă.
― Mulţumesc, dragă Ketty, dar numai pentru gîndul cel bun, căci destăinuirea dumitale,
trebuie să recunoşti, nu prea e plăcută.
― Adică nu vreţi să credeţi ce v―am spus, nu―i aşa?
― Îţi vine totdeauna greu să crezi asemenea lucruri, frumoasa mea, chiar numai din
mîndrie.
― Prin urmare, nu mă credeţi?
― Pînă ce nu vei binevoi să―mi dai o mică dovadă de ceea ce―mi spui...
― Ce ziceţi despre asta?
Şi Ketty scoase din sîn un bileţel.
― Pentru mine? întrebă d'Artagnan apucînd cu înfrigurare plicul.
― Nu, pentru altul.
― Pentru altul?
― Da.
16 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
orice oră în odaia cameristei alăturată cu a stăpînei. După cum se vede, şmecherul o şi jertfea
în gînd pe biata Ketty, doar o va cuceri pe Milady, cu sau fără voia ei.
― Ascultă―mă, dragă Ketty! ― zise el fetei, ― vrei să―ţi dau o dovadă de dragostea
de care tu te îndoieşti?
― Care dragoste? întrebă tînăra fată.
― Dragostea pe care sînt gata să ţi―o dăruiesc ţie.
― Şi ce fel de dovadă?
― Vrei să petrec astă―seară cu tine vremea pe care o petrec de obicei cu stăpîna ta ?
― Da, da, ― zise Ketty, bătînd din palme ― cu cea mai mare bucurie!
― Atunci, draga mea copilă, ― urmă d'Artagnan aşezîndu―se într―un fotoliu, ― vino
aici, să―ţi spun că eşti cea mai frumoasă cameristă din cîte am văzut vreodată!
Şi se porni să i―o spună atît de felurit şi atît de frumos, încît biata copilă, care nu dorea
decît să―l creadă, îl crezu. Totuşi, spre marea mirare a lui d'Artagnan, drăgălaşa Ketty se
apăra destul de îndîrjit.
Vremea zboară pe nesimţite atunci cînd ţi―o treci doar atacînd şi apărîndu―te.
Aproape o dată cu miezul nopţii, se auzi sunînd şi clopoţelul în camera frumoasei Milady.
― Doamne sfinte, ― şopti Ketty, ― e stăpîna care mă cheamă. Pleacă, pleacă repede!
D'Artagnan se ridică din fotoliu, îşi luă pălăria ca şi cum ar fi avut de gînd s―o asculte;
apoi, deschizînd la repezeală uşa unui dulap mare în loc s―o deschidă pe cea dinspre scară,
se cuibări printre rochiile şi capoatele frumoasei Milady.
― Ce faci? se înspăimînta Ketty.
D'Artagnan, care scoase cheia dulapului, se încuie înăuntru fără să―i răspundă.
― Ketty, ― strigă Milady, răstit, ― ce faci? Dormi? De ce nu vii cînd te sun?
Şi d Artagnan auzi deschizîndu―se zgomotos uşa de trecere.
― Îndată, Milady, îndată, răspunse Ketty, repezindu―se în întîmpinarea stăpînei.
Amîndouă intrară în camera de culcare şi cum dintre cele două încăperi rămăsese
deschisă, d'Artagnar putu s―o mai audă pe Milady certîndu―şi cîtva timp camerista; în cele
din urmă, ceva mai potolită, deschise vorbe şi de el în vreme ce Ketty îi ajuta să se culce.
― Uite că astă―seară, ― începu Milady, ― nu l―am văzut pe gasconul nostru.
― Cum, doamnă, ― se miră Ketty ― n―a fost aici? Adică să―i umble ochii în altă
parte înainte de a fi gustat fericirea?
― Da de unde! L―o fi oprit domnul de Tréville sau domnul des Essarts. Mă pricep eu,
Ketty, în d―alde astea; pe el îl ţin eu bine.
― Ce―are de gînd doamna cu el?
― Ce―am de gînd cu el?... Fii liniştită, Ketty, între mine şi bărbatul ăsta e ceva ce nici
nu―i trece prin minte... Din pricina lui era cît p―aci să―şi piardă eminenţa sa încrederea în
mine. Şi am să i―o plătesc!
― Eu credeam că doamna îl iubeşte!
― Eu, să―l iubesc? Nu pot să―l sufăr! Un nerod care ţine―n mîinile lui viaţa lordului
de Winter şi nu―l ucide şi mă face să pierd trei sute de mii de livre pe an!
― Aşa e, ― răspunse Ketty, ― fiul dumneavoastră era singurul moştenitor al unchiului
său şi pînă în ziua majoratului v―aţi fi bucurat de averea rămasă.
D'Artagnan se cutremură pînă în adîncul mădularelor auzind cum acea gingaşă făptură îl
învinuia cu vocea ei tăioasă, pe care cu greu izbutea să şi―o ascundă, că nu ucisese omul cu
care chiar el o văzuse atît de prietenoasă.
― I―aş fi plătit―o eu şi pînă acum, ― urmă Milady, ― dar, nu ştiu de ce, cardinalul
mi―a pus în vedere să―l cruţ.
― Aşa? Totuşi doamna n―a cruţat pe femeiuşca aceea pe care el o iubea.
― Negustoreasa din strada Groparilor? Dar a uitat şi că a cunoscut―o! Zău, frumoasă
răzbunare!
18 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
O sudoare rece îmbrobonea fruntea lui d'Artagnan; ce cumplită fiară era femeia asta!
Îşi ciuli urechea să mai asculte, dar din nefericire Milady era gata de culcare.
― Bine, ― spuse ea, acum du―te la dumneata şi vezi să―mi aduci mîine răspuns la
scrisoarea pe care ţi―am dat―o.
― Pentru domnul de Wardes? întrebă Ketty.
― Fără îndoială, pentru el.
― Iată unul care cred că n―aduce nici pe departe cu bietul domn d'Artagnan.
― Pleacă, domnişoară. ― i―o tăie Milady, ― ştii că nu―mi place vorbăria.
D'Artagnan auzi închizîndu―se uşa, apoi zgomotul celor două zăvoare pe care Milady le
trăgea ca să se încuie în cameră. La rîndul ei, Ketty învîrti cît putu mai uşor cheia in broască.
D'Artagnan deschise atunci şi el dulapul.
― Dumnezeule! ― şopti camerista, ce ai? Eşti alb ca varul!
― Groaznică fiinţă! murmură d'Artagnan.
― Tăcere! Tăcere! Du―te, ― îl rugă Ketty, ― camera mea e despărţită de―a ei numai
printr―un perete subţire, aşa că tot ce se vorbeşte într―o parte se aude în cealaltă.
― Tocmai de aceea n―am de gînd să plec.
― Cum! făcu ea, roşind.
― Sau, lasă că plec eu... dar mai tîrziu.
Şi o trase pe Ketty înspre el. Nu era chip să se mai împotrivească. Împotrivirea face atîta
zgomot! Se lăsă, deci, în voia lui.
Era o pornire de răzbunare împotriva stăpînei, D'Artagnan gîndi ce drept e să se spună că
răzbunarea e bucuria zeilor. Dac―ar fi avut o fărîmă de inimă, s―ar fi mulţumit cu această
nouă cucerire; dar el n―avea decît focul rîvnei şi al mîndriei.
Totuşi, s―o spunem spre lauda lui, cel dintîi folos tras de pe urma înrîuririi lui asupra
cameristei fusese de a încerca să afle ceva despre doamna Bonacieux; dar biata fată jură pe
sfînta cruce că nu ştia nimic din toate astea, fiindcă stăpîna ei nu―şi dezvăluia tainele decît pe
jumătate; singurul lucru la care credea că putea răspunde era că doamna Bonacieux mai trăia
încă.
În privinţa pricinii pentru care Milady era cît pe―aci să piardă încrederea cardinalului,
Ketty nu ştia de asemenea nimic mai mult; dar în privinţa asta d'Artagnan ştia el mai multe;
îşi amintirea tocmai în clipa cînd părăsea Anglia, o zărise pe Milady pe o corabie înţepenită în
port; bănuia deci că trebuie să fi fost vorba fără îndoială de eghileţii în diamante.
Dar mai limpede decît orice era faptul că ura adevărată, ura cea mare, ura nepotolită a
acelei Milady se năpustise asupra lui, pentru că nu―i ucisese cumnatul.
A doua zi, d'Artagnan se duse iarăşi la Milady. Găsind―o în toane rele, îşi spuse că de
bună seamă îndelungata tăcere a domnului de Wardes o scotea din sărite. Ketty intră în
cameră; Milady o bruftui aspru, iar ea îi aruncă lui d'Artagnan o privire parcă ar fi vrut să―i
spună: vezi ce sufăr din pricina dumitale?
Totuşi, către sfîrşitul serii, frumoasa leoaică se mai îmblînzi, ascultînd cu zâmbetul pe
buze vorbele drăgăstoase ale lui d'Artagnan şi chiar îi întinse mîna ca să i―o sărute.
D'Artagnan ieşi de acolo fără a şti ce să mai gândească; dar, cum nu era din cei care―şi
pierd prea uşor capul, în vreme ce se arăta atît de curtenitor, îşi ticluise în minte şi un mic
plan.
Găsi camerista în prag, şi la fel ca în ajun, urcă la ea în cameră. Fata primise aspră dojană,
învinuită fiind de neglijenţă. Milady nu putea pricepe tăcerea contelui de Wardes şi poruncise
cameristei să vină a doua zi la nouă dimineaţa ca să ia al treilea răvaş.
D'Artagnan ceru sărmanei Ketty făgăduiala că―i va aduce scrisoarea acasă la el, chiar a
doua zi dimineaţa, iar ea, la rîndul ei, făgădui tot ce voia iubitul ei: era nebună după el.
Toate se petrecură ca în ajun: d'Artagnan se încuie în dulap, Milady îşi chemă camerista,
se pregăti de culcare, o trimise pe Ketty îndărăt, apoi îşi zăvorî uşa. Apoi, tot ca în ajun,
19 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
"Doamnă, m―am îndoit pînă acum că primele dumneavoastră două scrisori erau pentru
mine, atît de nevrednic mă socoteam de asemenea cinste; de altminteri, eram atît de suferind
încît tot aş fi şovăit să vă răspund.
Dar astăzi trebuie să dau crezare nemărginitei dumneavoastrei bunăvoinţe faţă de mine,
deoarece nu numai scrisoarea, dar chiar şi camerista domniei―voastre mă încredinţează că
am fericirea să vă fiu drag.
Ea n―are nevoie să―mi spună în ce chip un bărbat curtenitor îşi poate dobîndi
iertarea. Voi veni să v―o cer chiar eu diseară, la unsprezece. A amîna cu o singură zi ar
însemna pentru mine, în clipa de faţă, să v―aduc o nouă jignire.
Acela pe care l―aţi făcut cel mai fericit dintre muritori,
Contele de Wardes"
Această scrisoare era în primul rînd un fals, era apoi şi o neobrăzare, iar din punctul de
vedere al moravurilor de azi, era ceva asemănător unei ticăloşii; dar pe vremea aceea oamenii
se purtau unii faţă de alţii cu mai puţine mănuşi decît în zilele noastre. De altminteri,
d'Artagnan ştia chiar din mărturisirile ei, că Milady se făcuse vinovată de trădare faţă de
căpetenii mai de seamă, aşa că n―avea pentru ea decît o preţuire în doi peri. Şi totuşi, în
pofida acestei şubrede preţuiri, simţea cum îl mistuie o patimă nesăbuită pentru această
femeie. Patimă însoţită şi de dispreţ. Patimă sau arşiţă, cum doriţi.
Socoteala lui d'Artagnan era foarte simplă: din odaia cameristei ajungea în a stăpînei.
Folosind cele dintîi clipe de uluială, de ruşine şi de spaimă, i―ar fi biruit împotrivirea. S―ar
fi putut să dea şi greş, căci, vrînd―nevrînd, trebuia să lase ceva şi pe seama neprevăzutului.
Peste opt zile, cînd va porni războiul, va fi nevoit să plece; astfel fiind, d'Artagnan n―avea
nici vreme pentru o dragoste aşa cum îi e datul.
― Poftim, ― spuse tînărul, dînd cameristei scrisoarea pecetluită, ― du acest răspuns
stăpînei tale; din partea domnului de Wardes.
Sărmana Ketty se făcu galbenă ca ceara. Bănuia şi ea ce stătea scris înăuntru.
― Ascultă, fetiţo dragă, ― urmă d'Artagnan, înţelegi bine că toate astea vor trebui să
sfîrşească într―un sau altul; Milady poate să descopere c―ai dat prima scrisoare valetului
meu în loc s―o dai valetului domnului de Wardes, că eu am deschis celelalte două scrisori în
20 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
De cînd cei patru prieteni alergau care încotro după echipament, nu se mai întîlneau în
zile dinainte hotărîte. Prînzea fiecare pe unde―l prindea amiaza, sau mai bine―zis pe unde
se nimerea. Apoi, şi slujba le mai răpea o bună parte din preţiosul timp care zbura atît de
repede. Hotărîseră totuşi să se întîlnească o dată pe săptămînă. În jurul orei unu, acasă la
Athos, dat fiind că aceasta din urmă, potrivit legămîntului făcut, nu mai trecea pragul
locuinţei.
Cînd Ketty venise la d'Artagnan era tocmai zi hotărîtă pentru înîtlnire.
Îndată după plecarea cameristei, acesta se şi îndreptă spre strada Férou.
Îi găsi pe Athos şi Aramis în toiul cugetărilor. Pe Aramis îl mîna dorul să se întoarcă la
anteriu. Potrivit vechiului său obicei, Athos nu―l sfătuia să―şi lepede gîndul, dar nici nu―l
îndemna să―l aducă la îndeplinire. El era de părere să laşi pe fiecare să facă aşa cum îl taie
capul. Nu dădea niciodată sfaturi cînd nu i se cereau; ba mai mult, trebuia să i le ceri de două
ori.
"Mai totdeauna cînd cineva îţi cere un sfat e ca să nu―l urmeze, sau dacă îl urmează e ca
să aibă pe cine arunca vina că i l―a dat", spunea el.
Porthos sosi curînd după d'Artagnan. Aşadar prietenii se găseau strînşi iarăşi laolaltă.
Cele patru chipuri răsfrîngeau patru simţăminte felurite: al lui Porthos, liniştea; al lui
d'Artagnan, nădejdea; al lui Aramis, îngrijorarea şi, în sfîrşit, al lui Athos, nepăsarea.
După cîteva clipe de sporovăială, în care Porthos dădu să se înţeleagă că cineva de mare
vază catadicsea să―l scoată din încurcătură, Mousqueton intră pe uşă. Venea să―şi roage
stăpînul să poftească acasă unde, spunea el cu o mutră de un cot, trebuia să se întoarcă fără
întîrziere.
― Mi―or fi sosit caii? întrebă Porthos.
― Da şi nu, răspunse Mousqueton.
― Adică, cum, nu poţi să―mi spui?...
― Poftiţi acasă, domnule.
Porthos se ridică, îşi salută prietenii şi―l urmă pe Mousqueton.
După alte cîteva clipe, Bazin se ivi şi el în pragul uşii.
― Vrei ceva de la mine, prietene? întrebă Aramis, cu acea catifelată blîndeţe care―i
îndulcea vorba de cîte ori gîndurile îl mînau îndărăt spre cele sfinte.
― Vă aşteaptă un om acasă, răspunse Bazin.
― Un om? Ce fel de om?
― Un cerşetor.
― Dă―i ceva de pomană, Bazin, şi spune―i să se roage pentru un biet păcătos.
― Dar el ţine morţiş să vă vorbească şi dă zor c―o să fiţi grozav de bucuros cînd l―oţi
vedea.
― N―a spus nimic deosebit pentru mine?
― Ba da. Dacă domnul Aramis se codeşte să mă vadă a zis el, atunci vesteşte―l că vin
de la Tours.
― De la Tours? ― se repezi Aramis, ― domnilor, vă rog, mii de iertăciuni, dar fără
îndoială omul mi―aduce ştiri pe care le aşteptam.
Şi ridicîndu―se îndată, plecă în pripă.
Rămaseră doar Athos şi d'Artagnan.
― Cred că voinicii noştri au găsit ce căutau. Ce zici, d'Artagnan? întrebă Athos.
― Ştiu că Porthos era pe calea cea bună, ― răspunse d'Artagnan, ― cît despre Aramis,
drept să―ţi spun, nu i―am dus niciodată prea mult grija; dar dumneata, dragul meu Athos,
dumneata care ai împărţit cu atîta dărnicie banii englezului, bani ce ţi se cuveneau, ia spune,
22 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
ce ai să te faci acum?
― Sînt încîntat că l―am răpus pe caraghiosul acela, băiete, căci e mană cerească să ucizi
un englez; dar dacă l―aş fi buzunărit de bani, m―ar fi apăsat ca o remuşcare.
― Ia mai las―o, dragă Athos, ai într―adevăr nişte idei nemaipomenite!
― Hai să vorbim de altceva! Ce―mi spunea ieri domnul de Trévile, care mi―a făcut
cinstea să vină pe la mine: te ţii scai de englezii aceia deocheaţi pe care―i ocroteşte
cardinalul?
― Adică mă ţin de o englezoaică; ţi―am mai vorbit de ea.
― Aii! da, doamna blondă. În privinţa căreia ţi―am dat unele sfaturi pe care, fireşte, nu
te―ai gîndit să le urmezi.
― Ştii doar din ce pricină.
― Da, pe cît mi―aduc aminte, parcă mi―ai spus ceva cu echipamentul dumitale.
― Dar de unde! Acum sînt sigur că femeia asta e amestecată în răpirea doamnei
Bonacieux.
― Încep să pricep, ca să găseşti o femeie, îi faci curte alteia, e calea cea mai lungă, dar
totodată şi cea mai plăcută.
D'Artagnan vru să i se destăinuiască prietenului; îl opri însă o teamă: Athos era un
gentilom neînduplecat în chestiunile de onoare, iar în micile socoteli ale îndrăgostitului nostru
cu privire la Milady, erau anumite lucruri pe care ştia dinainte că prietenul nu le―ar fi
încuviinţat; hotărî deci să nu dea nimic în vileag şi cum Athos era omul cel mai puţin curios
din lume, destăinuirile lui d'Artagan n―au mers prea departe.
Îi vom părăsi deci pe cei doi prieteni care nu aveau nimic de seamă a―şi spune şi―l vom
urmări pe Aramis.
Am văzut cît de grabnic se luase tînărul după Bazin sau mai bine―zis cum i―o luase
înainte, cînd auzise că omul care voia să―i vorbească sosea de la Tours: din cîteva sărituri
ajunsese din strada Férou, în strada Vaugirard.
În casă dădu într―adevăr peste un om scund, cu privirea ageră şi straie ferfeniţă.
― Doreşti să vorbeşti cu mine? întrebă muşchetarul.
― Adică, eu doresc să vorbesc cu domnul Aramis; e numele dumneavoastră?
― Al meu; vrei să―mi înmînezi ceva?
― Da, dacă mi―arătaţi o anume batistă brodată.
― Iat―o, ― zise Aramis scoţînd o cheiţă din sîn şi deschizînd un mic sipet din lemn de
abanos încrustat cu sidef, ― poftim, asta e.
― Bine, ― se învoi cerşetorul, ― spuneţi valetului dumneavoastră să plece.
Într―adevăr, dornic să afle ce treabă avea zdrenţărosul cu stăpînul lui, Bazin se luase
după Aramis şi ajunsese acasă aproape o dată cu el; dar pripeala nu―i slujise la mare lucru: la
cererea cerşetorului stăpînul îi făcu semn să iasă şi, vrînd―nevrînd, trebui să asculte.
După plecarea lui Bazin, cerşetorul îşi aruncă privirea jur împrejur, ca să se încredinţeze
că nimeni nu putea să―l vadă sau să―l audă şi, desfăcîndu―şi haina zdrenţuită şi slab
încinsă cu o cingătoare de piele, începu să―şi descoasă pieptarul la gît, de unde trase afară o
scrisoare.
Cînd zări sigiliul, Aramis dădu un chiot de bucurie şi sărutînd slovele, deschise smerit
scrisoarea, cu următorul cuprins:
"Prietene, soarta vrea să mai rămînem despărţim cîtăva vreme încă, dar frumoasele zile
ale tinereţii nu se irosesc fără de urmă. Fă―ţi datoria pe cîmpul de bătaie: cum o fac şi eu
pe a mea în altă parte. Primeşte ceea ce―ţi va aduce purtătorul răvaşului; mergi şi luptă,
mîndrule şi vrednicule gentilom, şi nu uita pe aceea care cu drag îţi sărută ochii dumitale
negri.
Adio sau, mai curînd, la revedere!"
23 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Cerşetorul descosea mereu; trase afară, unul după altul, din bulendrele lui soioase, o sută
cincizeci de pistoli dubli de Spania pe care―i înşiră pe masă; apoi, deschise uşa, se înclină şi
plecă, înainte ca tînărul înmărmurit să se fi încumetat să―i spună vreun cuvînt.
Cînd mai citi o dată scrisoarea. Aramis îşi dădu seama că avea şi un post scriptum:
"P. S. Primeşte―l pe aducătorul scrisorii cum se cuvine, căci este conte şi grand de
Spania".
― Vise aurite! se înflăcăra Aramis. Doamne! Frumoasă e viaţa! Aşa e, sîntem tineri, aşa
e, ne mai aşteaptă încă zile fericite! Da! Ţie, îţi închin iubirea mea, sîngele meu, viaţa mea,
totul, totul, totul, frumoasa mea iubită!
Şi săruta scrisoarea cu patimă, fără măcar să privească aurul ce strălucea pe masă.
Bazin ciocăni uşor la uşă; cum nu mai avea de ce să―l ţină afară. Aramis îl lăsă să intre.
Zgîindu―se năuc la maldărul de aur, Bazin uitase că tocmai voia să vestească sosirea lui
d'Artagnan care, nerăbdător să afle de rostul cerşetorului, trecea pe la Aramis, venind de la
Athos.
Văzînd că Bazin îl uitase, d'Artagnan, care nu prea făcea mofturi cu Aramis, intră de―a
dreptul în cameră.
― Ei drăcie! ― se miră d'Artagnan, ― dacă astea―s prunele uscate ce ţi se trimit de la
Tours, apoi, dragă Aramis, te rog felicită―l din partea mea pe grădinarul care le sădeşte.
― Te înşeli, dragul meu, ― răspunse Aramis, păstrînd ca totdeauna taina, ― e librarul
meu, tocmai mi―a trimis onorariul pentru poemul în versuri de o silabă, început ştii
dumneata unde.
― Da, da, adevărat! ―făcu d'Artagnan, ― ia te uită, ai un librar grozav de mărinimos,
dragă Aramis, e tot ce pot să―ţi spun.
― Cum, domnule! ― se minuna Bazin, ― un poem se plăteşte cu atîta bănet ? Nici
nu―ţi vine să crezi! Vai, domnule, dar dumneavoastră faceţi tot ce vă trece prin minte! Puteţi
să ajungeţi de―o seamă cu domnul de Voiture şi cu domnul de Benserade 3! Nici asta nu―i
tocmai rău. Un poet e mai―mai cît un preot. Ah, domnule Aramis, ştiţi, vă rog eu, faceţi―vă
poet!
― Prietene Bazin, ― i―o tăie Aramis, ― mi se pare că te cam amesteci unde nu trebuie.
Bazin pricepu că făcuse o greşeală. Lăsă ochi în jos şi ieşi din cameră.
― Aşa, aşa, ― urmă d'Artagnan cu surîsul pe buze, ― prin urmare îţi vinzi operele pe
bani grei; ferice de dumneata, prietene; dar ia seama, o să pierzi scrisoarea care―ţi iese din
tunică şi care, pesemne, e tot de la librar.
Aramis se fâcu stacojiu, îndesă mai tare scrisoarea şi―şi încheia haina.
― Dragă d'Artagnan, ― schimbă el vorba, ― dacă vrei, hai să mergem la prietenii noştri,
şi cum sînt bogat, să începem chiar de azi să luăm iar masa împreună, pînă veţi fi şi voi bogaţi
la rîndul vostru.
― Că bine zici! ― se bucură d'Artagnan. ― primesc cu mare plăcere; de multă vreme
n―am mai mîncat ca lumea şi cum în ceea ce mă priveşte am pus la cale pe diseară o
năzdrăvănie cam îndrăzneaţă. Îţi mărturisesc că nu mi―ar părea rău să mă afum cu cîteva
sticluţe de Burgundia, din cel vechi.
― Fie şi de Burgundia; nu mă dau îndărăt, răspunse Aramis, care la sclipirea aurului se
lecuise de gîndurile lui morale.
Şi după ce lunecă vreo două―trei monede în buzunar pentru cîteva grabnice nevoi,
închise pe celelalte în micul sipet de abanos, încrustat cu sidef, din care scosese faimoasa
batistă ce―i slujise drept talisman.
3
Poeţi de la curtea lui Ludovic al XlV-lea.
24 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Cei doi prieteni trecură întîi pe la Athos, care, credincios legămîntului de a nu ieşi din
casă, se învoi să se aducă cina la el; cum era şi mare meşter în întocmirea unui ospăţ,
d'Artagnan şi Aramis îi încredinţară bucuroşi această sarcină de seamă.
Se îndreptau spre Porthos cînd, în colţul străzii Pontonului, îl întîlniră pe Mousqueton
care, încruntat şi mofluz, mîna din urmă un catîr şi un cal.
D'Artagan trase un chiot de uimire, îmbinată şi cu oarecare bucurie.
― Ia te uită, căluţul meu galben! strigă el. Aramis, priveşte te rog calul de colo.
― Uf, ce mîrţoagă îngrozitoare! spuse Aramis.
― Uite, dragul meu, ― urmă d'Artagnan, ― călare pe gloaba asta am venit eu la Paris.
― Cum, domnul cunoaşte calul ăsta? se miră Mousqueton.
― Are o culoare cam fistichie, ― adăugă Aramis, ― n―am văzut în viaţa mea cal cu aşa
păr.
― Cred şi eu, ― încuviinţă d'Artagnan, ― păi de aceea l―am şi vîndut cu trei taleri,
numai din pricina culorii, căci toate ciolanele lui la un loc nu fac nici optsprezece livre. Dar
cum de a ajuns calul ăsta în mîinile dumitale, Mousqueton?
― Vai, domnule, ― răspunse valetul, ― nu mă mai întrebaţi! Soţul ducesei noastre
ne―a tras un chiul...
― Cum asta, Mousqueton?
― Da, ne bucuram şi noi de oblăduirea unei înalte doamne, ducesa de...; dar, să―mi fie
iertat, stăpînul mi―a poruncit să―mi ţin gura. Dînsa a stăruit să primim ca mică amintire o
minunăţie de cal spaniol şi un catîr andaluz de toată frumuseţea. Soţul a prins de veste, a
înhăţat mîndreţele de dobitoace tocmai cînd se aflau în drum spre noi şi a pus în locul lor
gloabele astea păcătoase.
― Pe care i le duci înapoi, nu―i aşa? întrebă d'Artagnan.
― Chiar aşa! ― întări Mousqueton, ― cum o să primim noi asemenea mîrţoage în locul
bidiviilor făgăduiţi?
― Fireşte, deşi tare aş fi vrut să văd cum îl stă lui Porthos pe căluţul meu portocaliu;
mi―aş fi putut da seama cum arătam şi eu cînd am sosit la Paris. Dar, să nu te mai oprim din
drum, Mousqueton; du―te şi împlineşte ce ţi―a poruncit stăpînul, hai, du―te. E acasă
Porthos?
― Da, domnule, ― răspunse Mousqueton, ― da―i grozav de morocănos! Şi plecă mai
departe, înspre cheiul Grands―Augustins în vreme ce amîndoi prietenii se duceau să sune la
uşa amărîtului de Porthos. Acesta îi văzuse străbătînd curtea, dar nici prin gînd nu―i trecea să
le deschidă. Sunară deci zadarnic.
În vremea asta, Mousqueton îşi vedea de drum şi, trecînd peste Podul Nou, gonind mereu
din urmă cele două mîrţoage, ajunse în strada Urşilor. Odată acolo, legă, potrivit poruncii
stăpînului, calul şi catîrul la uşa avocatului; apoi, fără a se mai sinchisi de soarta lor, se
întoarse acasă la Porthos, aducîndu―i la cunoştinţă îndeplinirea sarcinii încredinţate.
După cîteva timp, bietele dobitoace, care nu mîncaseră de dimineaţă făcură asemenea
tărăboi, tot trăgînd în sus şi―n jos de ciocănaşul de la uşă, încît avocatul porunci băieţaşului
de serviciu să se ducă să întrebe pe la vecini, ale cui erau cele două animale.
Recunoscîndu―şi darul, doamna Coquenard nu pricepu la început pentru ce îi fusese
trimis îndărăt; curînd însă, Porthos veni şi o lămuri pe deplin. Mînia ce―i lucea în ochi, deşi
muşchetarul căuta să se stăpînească, o băgă în sperieţi pe iubita lui, fire slabă de înger.
Într―adevăr, Mousqueton nu―i ascunsese stăpînului că întîlnise pe d'Artagnan şi pe Aramis
şi că d'Artagnan recunoscuse în calul galben, mîrţoaga bearneză pe care sosise la Paris şi o
vînduse pentru trei taleri.
Porthos plecă, după ce―şi dădu întîlnire cu soţia avocatului în dreptul mănăstirii
Saint―Magloire. Văzîndu―l că pleacă, avocatul îl pofti la masă, dar din înălţimea trufiei lui,
muşchetarul nu vru să primească.
25 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
răsunet dureros stăpîna nici nu―l lua în seamă, atît de egoistă e fericirea pe lume.
În sfîrşit, cum ora sosirii contelui se apropia, Milady îi porunci cameristei să stingă toate
luminile din dormitor, să se ducă în odaia ei, şi să―l poftească pe de Wardes, îndată ce va
veni.
Aşteptarea nu ţinu îndelung. Cînd văzu prin broasca dulapului că luminile fuseseră stinse,
d'Artagnan ţîşni din ascunzătoare, tocmai în clipa cînd Ketty se pregătea să închidă uşa de
trecere.
― Ce―i zgomotul ăsta? întrebă Milady.
― Eu sînt, ― răspunse d'Artagnan în şoaptă, ― eu, contele de Wardes.
― Doamne, dumnezeul meu! ― murmură Ketty, ― n―a avut răbdare să aştepte măcar
ora hotărîtă de el singur.
― Atunci, ― grăi Milady, cu voce tremurîndă, ― atunci de ce nu intră? Conte, conte, îl
rugă ea, ştii că te aştept!
La această chemare, d'Artagnan îndepărtă încetişor pe Ketty şi intră repede în camera
frumoasei Milady.
Dacă mînia şi amarul îşi dau pasul să chinuie pe lumea asta un suflet, fără îndoială că îl
aleg pe al îndrăgostitului care primeşte, sub un nume străin, mărturisirile de dragoste închinate
fericitului său potrivnic.
D'Artagnan se afla într―o împrejurare dureroasă pe care n―o bănuise: gelozia îi sfîşia
inima şi suferea aproape la fel ca şi sărmana Ketty care în vremea asta plîngea în camera
alăturată.
― Da, conte, ― spunea Milady cu cea mai dulce voce şi strîngîndu―i duios mîna în
mîinile ei, ― da, sînt fericită de dragostea pe care privirile şi vorbele dumitale mi―au
murmurat―o de cîte ori ne―am întîlnit. Şi eu te iubesc. Dar, mîine, aş vrea să ştiu că mîine
te mai gîndeşti la mine şi fiindcă ai putea să mă uiţi, iată ţi―l dăruiesc.
Şi spunînd acestea, trecu un inel din degetul ei într―al lui.
D'Artagnan îşi aminti c―o văzuse purtînd inelul acela; era un minunat safir, împresurat
cu briliante.
Întîia lui mişcare a fost de a i―l da îndărăt, dar Milady adăugă:
― Nu, nu vreau; dacă mă iubeşti, te rog să―l păstrezi. De altfel, ― adăugă ea, cu glas
schimbat, ― primindu―l, mă îndatorezi mai mult decît îţi poţi închipui.
"Femeia asta e toată numai taine," îşi zise în sinea lui d'Artagnan.
În clipa aceea era gata să―i destăinuiască adevărul. Deschise gura vrînd să―i spună cine
era şi ce gînd răzbunător îl adusese, dar ea adăugă:
― Dragul de el, şi cît p―aci să mi―l omoare fiara aceea de gascon!
Fiara era el.
― Ia spune, urmă Milady, ― te mai dor rănile?
― Da, da, grozav, bîigui d'Artagnan, care nu prea ştia ce să răspundă.
― Fii pe pace, murmură ea, am să te răzbun, şi încă ce cumplit!
"Drace! ― îşi zise în sinea lui d'Artagnan, ― n―am prea brodit momentul
destăinuirilor."
Îi trebui cîtăva vreme lui d'Artagnan ca să―şi vină în fire de pe urma micului dialog;
gîndurile de răzbunare i se spulberaseră, însă, toate. Femeia aceea avea asupra lui o putere de
necrezut; o ura şi în acelaşi timp o adora; nu crezuse niciodată că două simţăminte atît de
felurite să poată sălăşui în aceeaşi inimă, iar din amîndouă îmbinate să purceadă o dragoste
atît de stranie şi, într―un anume chip, drăcească.
În vremea asta bătuse unu noaptea; trebuiau să se despartă; în clipa cînd s―o părăsească
pe Milady, d'Artagnan nu mai simţi decît crunta părere de rău a despărţirii şi, în pătimaşul
rămas bun pe care şi―l luară unul de la celălalt, hotărîră să se întîlnească din nou peste o
săptămînă. Biata Ketty nădăjduia să―i poată strecura cîteva cuvinte atunci cînd va trece prin
28 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
odaia ei, dar Milady îl însoţi chiar ea, prin întuneric, pînă la scară.
A doua zi dimineaţa, d'Artagnan dădu fuga la Athos. Se încurcase într―o ispravă atît de
năstruşnică, încît voia să―i ceară sfatul. Îi povesti totul; Athos încruntă de mai multe ori din
sprîncene.
― Milady asta a dumitale ― îi spuse ei, ― pare a fi o mare ticăloasă, totuşi şi dumneata
ai greşit cînd ai înşelat―o căci, într―un fel sau altul, iată―te cu un duşman groaznic în
spinare.
Şi în vreme ce―i vorbea, Athos nu―şi lua ochii de la safirul înconjurat de briliante care
luase pe degetul lui d'Artagnan locul inelului reginei, pus cu grijă în cutiuţa lui.
― Te uiţi la inel? întrebă gasconul, mîndru că putea arăta prietenilor lui un dar atît de
preţios.
― Da, răspunse Athos, îmi aminteşte o bijuterie de familie.
― E frumos, nu―i aşa? adăugă d'Artagnan.
― E minunat, ― încuviinţă Athos, ― nici nu credeam să fie pe lume două safire cu ape
atît de frumoase. L―ai dat în schimbul diamantului dumitale?
― Nu, ― desluşi d'Artagnan. ― e un dar pe care mi l―a făcut frumoasa mea
englezoaică, sau mai bine―zis frumoasa mea franţuzoaică; fiindcă deşi n―am vrut s―o
întreb, eu sînt convins că e născută în Franţa.
― Cum! Adică inelul ăsta l―ai primit de la Milady? se miră Athos, cu un glas care trăda
o adîncă tulburare.
― Chiar de la ea; mi l―a dat astă―noapte.
― Arată―mi―l, te rog şi mie stărui Athos.
― Poftim, răspunse d'Artagnan, scoţîndu―i din deget.
Athos îl privi cu luare―aminte şi se făcu dintr―o dată alb la faţă, apoi îl încercă pe
inelarul mîinii stîngi; inelul i se potrivea parcă ar fi fost făcut pentru el. O dorinţă de ură şi de
răzbunare adumbri ca sub un nor fruntea de obicei atît de senină a gentilomului.
― E cu neputinţă să fie ea, ― adăugă Athos, ― şi cum de se găseşte inelul în mîinile
acestei Milady Clarick? Totuşi nu―ţi vine să crezi că se pot găsi două pietre atît de
asemănătoare.
― Cunoşti inelul? întrebă d'Artagnan.
― Crezusem că―l cunosc, ― răspunse Athos, ― dar, pesemne m―am înşelat.
Şi dădu îndărăt inelul fără să―şi poată lua ochii de la el.
― Te rog, dragă d'Artagnan, ― îi spuse după cîtva timp, ― scoate inelul din deget sau
întoarce―l cel puţin cu piatra înăuntru; îmi trezeşte amintiri atît de dureroase, că nici n―aş
mai putea sta de vorbă cu dumneata. Dar parcă veniseşi să―mi ceri sfatul, ziceai că nu ştii
cum să ieşi din încurcătură, la stai... mai dă―mi safirul; cel cu pricina avea una din feţe
zgîriată printr―o întîmplare.
D'Artagnan îşi scoase din nou inelul din deget şi―l dădu lui Athos.
Athos tresări:
― Iată, ― făcu el, ― priveşte, nu―i aşa că e ciudat?
Şi―i arătă lui d'Artagnan zgîrietura pe care şi―o aducea aminte.
― Dar de unde aveai safirul ăsta, Athos?
― De la mama mea, care la rîndul ei îl avea de la mama ei. Aşa cum ţi―am spus, e o
veche bijuterie de familie... şi care ar fi trebuit să rămînă în familie.
― Şi l―ai... vîndut? întrebă, şovăitor, d'Artagnan.
― Nu, răspunse Athos, cu un zîmbet ciudat. L―am dăruit într―o noapte de dragoste, aşa
cum ţi―a fost dăruit şi dumitale.
D'Artagnan căzu la rîndul lui pe gînduri. I se părea că simte în sufletul frumoasei Milady
adîncuri de prăpăstii întunecate şi necunoscute.
Nu îşi mai puse inelul în deget, ci îl vîrî în buzunar.
29 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― D'Artagnan, ― începu Athos luîndu―i mîna într―a lui, ― dumneata ştii cît te
iubesc; dac―aş avea un fiu nu l―aş iubi mai mult decît pe dumneata. Te rog, ascultă―mă,
părăseşte pe femeia asta. N―o cunosc, dar un soi de glas lăuntric îmi spune că e o netrebnică
şi o piază rea.
― Ai dreptate, recunoscu d'Artagrian. Să ştii că o să mă despart de ea; îţi mărturisesc,
femeia asta mă înspăimîntă şi pe mine.
― O să ai destulă putere? înrebă Athos.
― O să am, ― răspunse d'Artagnan, ― şi chiar de―acum.
― Bine, băiete, aşa să şi faci, ― stărui gentilomul strîngînd mîna gasconului aproape
părinteşte, ― dea Domnul ca femeia asta care abia a intrat în viaţa dumitale să nu―şi lase
balele ei veninoase!
Athos îl salută pe d'Artagnan cu o mişcare a capului, dîndu―i să înţeleagă că ar dori să
rămînă singur cu gîndurile lui.
Cînd se întoarse acasă, d'Artagnan o găsi pe Ketty care―l aştepta. O lună întreagă de
lingoare n―ar fi adus―o pe sărmana fată în halul în care era după o noapte de nesomn şi de
chin.
Milady o trimisese la aşa―zisul de Wardes. Stăpîna ei era nebună de dragoste, beată de
fericire: voia să ştie cînd îi va mai dărui iubitul ei încă o noapte.
Iar sărmana Ketty, galbenă ca ceara şi tremurînd din toate mădularele, aştepta răspunsul
lui d'Artagnan.
Athos avea o mare înrîurire asupra tînărului; povaţa prietenului, alături de zvîrcolirile
propriei sale inimi, îl îndemnau să n―o mai vadă pe Milady, acum cînd mîndria lui era în
afară de primejdie şi răzbunarea atît de împlinită. Drept răspuns îi scrise următoarele rînduri:
"Nu vă mai bizuiţi pe mine, doamnă, pentru viitoarea întîlnire. De cînd merg spre
însănătoşire, sînt atît de prins în acest soi de treburi, încît am fost silit să iau anumite măsuri.
Cînd vă va sosi rîndul, voi avea cinstea să vă dau de ştire.
Vă sărut mîinile.
Conte de Wardes".
Despre safir nici un cuvânt: voia oare gasconul să păstreze o armă împotriva frumoasei
Milady sau, să vorbim deschis, păstra safirul drept ultim mijloc în vederea echipamentului?
De altminteri, ar fi o greşeală să se judece faptele unor anumite vremuri în lumina altor
vremuri. Ceea ce ar alcătui azi o ruşine pentru un om subţire, era socotit pe vremea aceea
nespus de firesc, iar mezinii familiilor de seamă trăiau îndeobşte pe seama iubitelor lor.
D'Artagnan dădu scrisoarea deschisă fetei, care o citi întîia oară fără să se dumirească;
citind―o însă a doua oară, era cît p―aci să―şi piardă minţile de bucurie.
Fiindcă nu putea crede în atîta fericire, d'Artagran se văzu nevoit s―o mai încredinţeze şi
prin viu grai de cele cuprinse în răvaş. Oricît de primejdios era să dea scrisoarea în mîna unei
făpturi pătimaşe ca stăpîna ei, sărmana copilă alergă spre Piaţa Regală cît o duceau picioarele
de iute.
Inima celei mai blînde femei e neînduplecată faţă de durerea unei rivale.
Milady deschise scrisoarea cu aceeaşi mare grabă cu care Ketty o adusese, dar după cele
dintîi cuvinte se făcu albă ca varul: mototoli hîrtia şi se întoarse spre Ketty cu ochi
scăpărători.
― Ce―i cu scrisoarea asta? întrebă ea.
― E răspunsul la scrisoarea doamnei, rosti Ketty, tremurînd de spaimă.
― Cu neputinţă! răcni Milady; e cu neputinţa ca un gentilom să scrie unei femei
asemenea scrisoare! Apoi, deodată adăugă, tresărind: Dumnezeule! Să fi aflat ceva?... Şi se
opri...
30 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Scrîşnea din dinţi, avea obrazul pămîntiu: vru să facă un pas către fereastră, fiindcă se
înăbuşea, dar nu izbuti decît să întindă braţele; picioarele i se muiaseră: se prăbuşi într―un
fotoliu.
Crezînd că―i venise rău, Ketty alergă s―o desfacă la piept.
― Ce vrei? ― se răsti ea, ― şi de ce pui mîna pe mine?
― Credeam că v―a venit rău şi am vrut să vă ajut, răspunse fata înspăimîntată de
căutătura fioroasă a stăpînei.
― Să―mi vină rău? Mie? Mie? Dar ce sînt eu? O femeiuşcă? După asemenea jignire eu
nu leşin, eu mă răzbun: ai priceput acum?
Şi―i făcu semn cameristei să plece.
31 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Seara, Milady porunci ca domnul d'Artagnan să fie poftit îndată ce va veni, aşa cum îi era
obiceiul. Se întîmplă însă ca tocmai atunci să nu vină.
A doua zi, Ketty ae duse din nou la el şi―i povesti tot ce se petrecuse în ajun.
D'Artagnan zîmbi; mînia dezlănţuită a geloziei Milady―ei era răzbunarea lui.
În timpul serii, Milady se arătă şi mai nerăbdătoare încă. Dădu aceeaşi poruncă în privinţa
musafirului, dar, tot ca în ajun, aşteptarea i―a fost zadarnică.
Şi iarăşi, a doua zi, Ketty se duse la d'Artagnan, dar nu la fel de voioasă şi de zglobie ca
în cele două zile din urmă, ci dimporivă, sfîrşită de amărăciune.
D'Artagnan o întrebă ce i se întîmplase, dar în loc de răspuns, sărmana fată scoase din
buzunar un plic şi i―l întinse.
Purta scrisul frumoasei Milady, numai că de data asta era chiar pentru d'Artagnan şi nu
pentru domnul de Wardes.
Deschise scrisoarea şi citi cele ce urmează:
"Scumpe domnule d'Artagnan, nu şade frumos să―ţi ocoleşti astfel prietenii, mai ales
că―i vei părăsi curînd pentru atîta amar de vreme. Cumnatul meu şi cu mine te―am
aşteptat zadarnic ieri şi alaltăieri. În seara asta va fi oare la fel?
A dumitale cu recunoştinţă,
Lady Clarick".
tînăra femeie nu putea ascunde urmele văpăii înfrigurate, ce parcă o topise în cele două zile
din urmă.
D'Artagnan se apropie de ea cu vechea―i curtenie. La rîndul ei, se sili din răsputeri să―l
întîmpine binevoitor, dar nicicînd pe lume, un surîs mai dulceag n―a fost dezminţit de un
chip mai răvăşit.
La întrebările lui asupra sănătăţii ea îi răspunse:
― Mă simt rău, foarte rău.
― Dar atunci, ― urmă d'Artagnan, ― poate că va stingheresc; sigur că aveţi nevoie de
odihnă, ar trebui să mă retrag.
― Nu, dimpotrivă, ― îl opri Milady ― rămîi domnule d'Artagnan, tovărăşia dumitale
îmi face plăcere.
"Oh! oh! ― gîndi d'Atagnan, ― n―a fost niciodată aşa de drăgălaşă, ia să fim cu
ochii―n patru."
Milady se arătă cît putu mai prietenoasă, căutînd să dea convorbirii toată strălucirea cu
putinţă. În vremea asta, frigurile, care o părăsiseră o clipă, împrumutau din nou ochilor ei
sclipirea, obrajilor înflăcărarea şi buzelor purpura lor sîngerie. D'Artagnan se afla iarăşi în faţa
Circei4, a cărei neîndurătoare vrajă îl ademenise. În inimă i se trezea dragostea pe care el o
socotea stinsă, dar care nu era decît amorţită. Milady zîmbea şi d'Artagnan gîndea că bucuros
ar fi intrat în păcat pentru adierea aceea de zîmbet.
Simţi chiar privind―o gheara remuşcării.
Încet―încet, Milady se mlădia tot mai prietenoasă. Îl întrebă de are cumva vreo iubită.
― Vai! ― făcu d'Artagnan, cu căutătura celui mai visător îndrăgostit, ― dar cum puteţi
fi atît de crudă ca să―mi puneţi astfel de întrebare, mie care, de cînd v―am văzut, nu―mi
trag suflarea şi nu pot ofta decît prin dumneavoastră şi numai pentru dumneavoastră!
Un surîs straniu îi lumină deodată faţa.
― Aşadar, mă iubeşti? îl întrebă ea.
― Mai e oare nevoie să v―o spun? N―aţi bănuit nimic pînă acum?
― Ba da, dar cred că ştii şi dumneata: cu cît inimile sînt mai trufaşe, cu atît sînt mai greu
de cucerit.
― Eu nu mă tem de greutăţi, ― răspunse d'Artagnan, ― pe mine mă înspăimîntă doar
ceea ce―i cu neputinţă.
― Nimic nu e cu neputinţă, pentru o dragoste adevărată.
― Nimic, doamnă?
― Nimic, întări Milady,
"Drace! ― se veseli d'Artagnan în sinea lui, ― a luat―o pe altă strună. Te pomeneşti
că―i cad cu tronc zurliei şi―mi dă şi mie vreun safir, la fel cu cel pe care mi l―a dăruit cînd
m―a luat drept de Wardes?"
D'Artganan îşi apropie repede scaunul de al ei.
― Ia să vedem, ― urmă ea, ― ce ai fi în stare să faci ca să―mi dai dovadă de dragostea
de care vorbeşti?
― Tot ce mi s―ar cere. Aştept doar o poruncă şi sînt gata.
― La orice?
― La orice! se grozăvi d'Artagnan, care ştia că nu―l ameninţă mare primejdie grăind
astfel.
― Bine! Atunci să stăm puţin de vorbă, se învoi Milady, apropiindu―şi la rîndul ei
fotoliul de scaunul lui d'Artagnan.
― Vă ascult, doamnă, răspunse acesta.
Milady rămase o clipă pe gînduri, parcă ar fi stat la îndoială; apoi rosti ca în urma unei
hotărîri:
4
Vrăjitoarea de care s-a îndrăgostit Ulise
33 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― Am un duşman.
― Dumneavoastră doamnă? ― se miră d'Artagnan, făcînd pe uimitul, ― e oare cu
putinţă, dumnezeule!? Aşa de frumoasă şi de bună cum sînteţi!
― Un duşman de moarte.
― Adevărat?
― Un duşman care m―a jignit atît de crunt, încit între el şi mine e acum vrajbă pe viaţă
şi moarte. Mă pot bizui pe dumneata pentru un ajutor?
D'Artagnan pricepu îndată unde voia să ajungă acea făptură răzbunătoare.
― Da, doamnă! ― răspunse el, plin de ifose, ― braţul meu, viaţa mea vi le închin, aşa
cum v―am închinat iubirea mea.
― Atunci, ― spune Milady, ― fiindcă eşti la fel de mărinimos pe cît eşti de îndrăgostit...
Şi se opri.
― Atunci? întrebă d'Artagnan.
― Atunci, ― reluă Milady după o clipă de tăcere, ― să nu mai vorbeşti de azi înainte de
ceea ce nu e cu putinţă!
― Mă copleşiţi cu atîta fericire, izbucni d'Artagnan căzînd în genunchi şi acoperind cu
sărutări mîinile ce i se lăsau în voie.
"Răzbună―mă pe mişelul de Wardes, ― mormăia Milady printre dinţi, ― şi scap eu şi
de tine, tîmpitule, tăiş de sabie vie!"
"Cazi―mi tu de bună voie în braţe după ce m―ai terfelit atît de neruşinat, femeie
făţarnică şi periculoasă, ― îşi spunea în sinea lui d'Artagnan. ― şi ce―o să mai rîd de tine cu
cel pe care vrei să―l omori cu mîna mea!"
D'Artagnan îşi ridică fruntea.
― Sînt gata, zise el.
― Prin urmare m―ai înţeles, scumpul meu domn d'Artagnan! stărui Milady.
― V―aş ghici gîndul numai din privire.
― Aşadar ai pune în slujba mea braţul dumitale care şi―a cîştigat atîta faimă?
― Chiar din clipa asta.
― Dar eu, ― întrebă Milady, ― cum aş putea să―ţi răsplătesc asemenea îndatorire? Îi
cunosc bine pe îndrăgostiţi: sînt fiinţe care nu fac nimic pe degeaba.
― Ştiţi singurul răspuns pe care―l doresc, singurul vrednic de dumneavoastră şi de
mine!
Şi o trase încetişor spre el.
Ea încercă o uşoară împotrivire.
― Interesatule! şopti, zîmbind.
― Ah! gemu d'Artagnan, furat de patima pentru femeia care făcea din inima lui o torţă
vie. Ah! Nici nu―mi vine să cred în atîta fericire; mi―e teamă să nu se destrame ca un vis,
ard de nerăbdare să―mi văd odată norocul împlinit.
― Atunci caută să meriţi acest aşa―zis noroc.
― Porunciţi şi voi asculta, o încredinţa d'Artagnan.
― Adevărat? îl întrebă Milady, cu o urmă de îndoială.
― Numiţi―mi―l pe ticălosul care a făcut să lăcrimeze frumoşii dumneavoastră ochi!
― De unde ştii c―am plîns? se tulbură ea.
― Mi s―a părut...
― Femei ca mine nu plîng, rosti Milady.
― Cu atît mai bine! Vă rog, spuneţi―mi cum îl cheamă?
― Gîndeşte―te: numele lui e taina mea cea mare.
― Totuşi, va trebui să―i ştiu numele.
― Bine, îl vei şti; e o dovadă că am încredere în dumneata.
― Mi―e sufletul numai bucurie. Şi cum îl cheamă?
34 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― Îl cunoşti.
― Adevărat?
― Da.
― N―o fi vreunul din prietenii mei? se repezi d'Artagnan, părînd că se codeşte tocmai
pentru a o încredinţa că n―are habar de nimic.
― Adică ai şovăi dac―ar fi unul din prietenii dumitale? se încruntă Milady. Şi un fulger
ameninţă vor îi străluci în ochi.
― Nu, nu, chiar frate să―mi fie! strigă d'Artagnan, părînd tot mai înflăcărat.
Gasconul nostru îi dădea înainte fără nici o grijă, căci ştia bine unde va ajunge.
― Îmi place devotamentul dumitale, grăi Milady.
― Vai mie? Numai atîta vă place la mine? se tîngui d'Artagnan.
― Nu, şi eu te iubesc, şopti ea, apucîndu―i mîna.
Şi strîngerea aceea înfocată îl făcu să freamăte, ca şi cînd Milady i―ar fi trecut şi lui
văpaia care―i mistuia, necruţătoare, trupul.
― Mă iubeşti, dumneata? se minună el. De―ar fi adevărat mi―aş pierde minţile!
O cuprinse cu amîndouă braţele. Ea nu încercă să―şi îndepărteze gura de a lui, dar nu―i
răspunse la sărut.
Avea buzele reci: lui d'Artagnan i se păru că sărutase o stafie.
Totuşi, era beat de fericire, nebun de dragoste; cît p―aci să creadă că Milady îl iubea; cît
p―aci să creadă că de Wardes era un nelegiuit. Dacă de Wardes i―ar fi căzut in clipa aceea
în mînă, fără doar şi poate că l―ar fi ucis.
Milady folosi prilejul.
― Îl cheamă... bîigui la rîndul ei.
― De Wardes, adăugă d'Artagnan, ştiu.
― De unde ştii? sări Milady, apucîndu―i amîndouă mîinile şi încercînd să―şi înfigă
parcă ochii în sufletul lui.
D'Artagnan simţi că―l luase gura pe dinainte şi că făcuse o prostie.
― Spune, spune, dar spune odată! stăruia Milady. De unde ştii?
― De unde ştiu? murmură d'Artagnan.
― Da.
― Ştiu, fiindcă ieri, într―un salon în care mă aflam şi eu, de Wardes a arătat un inel pe
care, zicea el, i l―ai dăruit dumneata.
― Ticălosul! izbucni Milady.
Cuvîntul, cum e lesne de înţeles, răsună îndelung în adîncul inimii lui d'Artagnan.
― Ei bine? urmă ea.
― Ei bine! Am să vă răzbun pe acest ticălos, întări d'Artagnan, cu ifosele lui don Japhet
armeanul.
― Mulţumesc, voinicule! ― se bucură Milady ― şi atunci, ia spune, cînd voi fi
răzbunată?
― Mîine, chiar acum, oricînd vreţi.
Ea se gîndi să―i răspundă "chiar acum", dar îşi zise că asemenea pripeală n―ar fi fost
prea plăcută pentru d'Artagnan.
De altminteri, avea de luat nenumărate măsuri, avea de dat nenumărate sfaturi
apărătorului ei, căci trebuia să ocolească orice lămurire cu contele faţă de martori. Răspunsul
lui d'Artagnan îi dovedi că prevăzuse el toate acestea.
― Mîine, ― urmă el, ― veţi fi răzbunată sau eu voi fi mort.
― Nu, ― răspunse ea, ― mă vei răzbuna, dar nu vei muri. E un mişel.
― Cu femeile, poate, dar cu bărbaţii... Ştiu eu ce ştiu...
― Totuşi, cînd te―ai bătut cu el nu te―ai putut plînge de noroc.
― Norocul e un soi de curtezană: binevoitoare ieri, poate să―mi întoarcă spatele mîine.
35 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Cu toate stăruinţele tinerei fete d'Artagnan părăsise palatul în loc să urce în odaia ei, şi
aceasta din două pricini: întîia, pentru că ocolea astfel mustrările, învinuirile, rugăminţile; a
doua, pentru că era dornic să mai citească în sufletul lui şi, dacă ar fi fost cu putinţă, în
sufletul acelei femei.
Din toate acestea se desprindea deosebit de limpede că d'Artagnan o iubea pe Milady la
nebunie, pe cînd ea nu―l iubea de loc. Îi trecuse o clipă prin minte că ar fi fost mai nimerit să
se întoarcă acasă şi să―i scrie frumoasei Milady o scrisoare lungă, pentru a―i mărturisi că de
Wardes şi el însuşi nu fuseseră pînă atunci decît unul şi, acelaşi, aşa că nu―şi putea lua
sarcina de a―l omorî pe de Wardes, decît recurgînd la sinucidere. Îl încolţea însă şi pe el o
sălbatică dorinţă de răzbunare: voia s―o aibă pe femeia aceea şi sub adevăratul lui nume.
Apoi, cum răzbunarea avea şi un oarecare farmec, nu―i prea venea să se lase păgubaş.
Făcu de cinci sau de şase ori înconjurul Pieţii Regale, întorcîndu―se din zece în zece
paşi, ca să vadă dacă se mai zărea lumină la ferestrele frumoasei; părea vădit că tînăra femeie
era mai puţin grăbită să intre în dormitor, decît fusese întîia oară.
În sfîrşit, se făcu întuneric.
O dată cu lumina, orice urmă de nehotărâre pieri din inima lui d'Artagnan; îşi aminti, bob
cu bob, prima noapte de dragoste şi, cu inima zvîcnind, cu capul de jăratic, se întoarse la palat
şi se repezi în odaia cameristei.
Albă ca o arătare şi tremurînd ca frunza, fata dădu să―l oprească, dar cu urechea aţintită
la pîndă, Milady auzise zgomotul ce―l făcuse d'Artagnan; deschise uşa.
― Vino, îl pofti ea.
Tot ce se petrecea era atît de neruşinat şi de o sfruntare atît de neobrăzată, încît lui
d'Artagnan nu―i venea să creadă că ceea ce vedea şi auzea se întîmpla aievea. I se părea că e
tîrît într―o păţanie năstruşnică, aşa cum visa noaptea, cîteodată.
Alergă totuşi înspre Milady, ca atras de puterea unui magnet asupra unei aşchii de fier.
Uşa se închise în urma lui.
Ketty se repezi şi ea spre uşă.
Gelozia, mînia, mîndria rănită, în sfîrşit toate patimile care pot sfîrteca inima unei
îndrăgostite o împungeau să dea totul în vileag; dar dacă ar fi mărturisit că se amestecase în
atare uneltire, ar fi fost pierdută, şi, mai presus de orice, l―ar fi pierdut pentru vecie pe
d'Artagnan. Acest ultim gînd de dragoste o îndemna să mai facă şi ultima jertfă.
În vremea asta, d'Artagnan îşi împlinea dorul inimii lui: cel iubit nu mai era un potrivnic,
ci iubitul părea a fi chiar el. Un glas lăuntric îi şoptea în taină că nu era decît o unealtă de
răzbunare, mîngîiată doar pînă cînd va ucide; dar mîndria, amorul propriu, nebunia lui făceau
să amuţească acel glas tainic, înăbuşeau acel zumzet. Apoi gasconul nostru, cu încrederea pe
care i―o cunoaştem, se compara în sinea lui cu de Wardes şi se întreba de ce, la urma
urmelor, n―ar fi fost iubit şi el, doar pentru el însuşi?
Se lăsă deci în voia bucuriei acelor clipe. Milady nu mai era pentru el femeia cu gînduri
ucigaşe, care―l îngrozise la început; era de data asta o iubită înfocată şi pătimaşă,
dăruindu―se întreagă unei dragoste în ale cărei mreje părea prinsă şi ea. Trecură astfel
aproape două ceasuri.
Totuşi, focul patimii celor doi îndrăgostiţi trebuia să se mai potolească. Milady care nu se
simţea îndreptăţită, ca şi d'Artagnan, să uite, se dezmetici cea dintîi şi întrebă pe tînăr dacă
hotărîse din vreme ce măsuri să ia în vederea întîlnirii de a doua zi între el şi de Wardes.
D'Artagnan, al cărui gînd luase cu totul alt vad, se fîstîci ca un tont şi răspunse
cavalereşte că ora era prea târzie pentru a pune la cale un duel cu spada.
Răceala aceasta faţă de singurele ei ţeluri o înspîimîntă pe Milady, ale cărei întrebări se
făcură tot mai stăruitoare.
37 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
D'Artagnan, care în sinea lui socotise totdeauna acest duel ca fiind lipsit de noimă, dădu
să schimbe vorba, dar era prea tîrziu.
Cu mintea ei de neclintit şi cu voinţa ei de fier, Milady îl silea să rămînă, vrînd―nevrînd,
în anumite hotare.
Crezîndu―se plin de duh, d'Artagnan o sfătui să se lase de ticluirile ei răzbunătoare şi
să―l ierte pe de Wardes.
Dar de la cele dintîi cuvinte, tînăra femeie se îndepărtă de el cu o tresărire.
― Nu cumva ţi―e frică, dragă d'Artagnan? îl zeflemisi ea, cu glas ascuţit ce răsună
straniu în întuneric.
― Poţi să―ţi închipui aşa ceva, scumpa mea! ― răspunse d'Artagnan, ― dar, la urma
urmelor, dacă bietul conte n―o fi chiar atît de vinovat pe cît crezi?
― Oricum, ― urmă încruntată, Milady, ― m―a înşelat şi fiindcă m―a înşelat, se
cuvine să piară.
― Atunci va pieri dacă l―ai osîndit să piară, adăugă d'Artagnan, pe un ton atît de hotărît,
încît Milady crezu că oglindeşte un devotament nestrămutat.
Se apropie repede de el.
N―am putea spune cît de lungă i s―a părut noaptea frumoasei Milady, dar tînărul credea
că e numai de două ceasuri lîngă iubită, cînd zorile, mijite dincolo de obloane, porniră să se
strecoare, năpădind odaia cu lumina lor firavă.
Văzînd că d'Artagnan o va părăsi, Milady îi aminti făgăduiala de a o răzbuna împotriva
lui Wardes.
― Sînt gata, draga mea, ― răspunse d'Artagnan, ― dar mai înainte aş vrea să fiu sigur de
ceva.
― De ce anume? întrebă Milady.
― Că mă iubeşti.
― Eu cred că ţi―am dovedit―o.
― Iar eu sînt al dumitale, trup şi suflet.
― Îţi mulţumesc, iubitule viteaz! Şi aşa cum ţi―am dovedit eu dragostea mea, aştept să
mi―o dovedeşti la rîndul dumitale; nu―i aşa?
― Fireşte! Totuşi, dacă mă iubeşti precum spui, nu te temi deloc de soarta mea? o întrebă
d'Artagnan.
― De ce să mă tem?
― Ştiu eu, aş putea fi greu rănit sau chiar ucis.
― Cu neputinţă, ― răspunse Milady, ― eşti atît de cutezător şi atît de priceput la duel!
― N―ai vrea să alegi alt mijloc care te―ar răzbuna la fel, dar fără un duel, stărui
d'Artagnan.
Milady îl privi tăcută; lumina sfioasă a celor dintîi raze împrumuta ochilor ei limpezi o
sticlire dureros de stranie.
― Într―adevăr, ― făcu ea, ― cred că te codeşti acum.
― Nu, nu mă codesc de loc; dar uite că―mi pare rău de bietul conte, de cînd nu―l mai
iubeşti; un bărbat trebuie să se simtă atît de crunt pedepsit prin pierderea dragostei dumitale
încît eu cred că nu mai e nevoie de altă pedeapsă.
― Şi cine―ţi spune că l―am iubit? întrebă Milady.
― Pot măcar să―mi închipui, fără să mă umflu prea mult în pene, că acum iubeşti pe
altul, ― spuse tînărul, cu glas mîngîietor, ― dar îţi repet că mie îmi pare rău de conte.
― Dumitale? întrebă Milady.
― Da, mie.
― Şi de ce?
― Fiindcă numai eu ştiu că...
― Ce?
38 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― Că e departe de a fi, sau, mai bine―zis, de a fi fost atît de vinovat faţă de dumneata pe
cît pare.
― Adevărat? ― întrebă Milady tulburată, ― vorbeşte lămurit, nu înţeleg ce vrei să spui.
Şi îl privea pe d'Artagnan, care o ţinea îmbrăţişată, cu ochi ce păreau să se aprindă pe
încetul.
― Da, sînt om de cuvînt! ― grăi d'Artagnan hotărît să sfîrşească, ― şi de cînd mi―ai dat
dragostea dumitale, de cînd sînt încredinţat c―o am, căci o am, nu―i aşa?...
― Da, întreagă, urmează...
― Ei bine! Sînt un osîndit; mă apasă o mărturisire!
― O mărturisire?
― Dacă m―aş îndoi de dragostea dumitale, n―aş face―o; dar mă iubeşti, frumoasa
mea iubită, nu―i aşa că mă iubeşti?
― Fără îndoială.
― Atunci, dacă ţi―am greşit dintr―o prea mare dragoste, spune, mă vei ierta oare?
― Poate că da...
Cu cel mai dulce surîs de care era în stare, d'Artagnan încercă să―şi apropie buzele de
buzele frumoasei Milady, dar aceasta îl îndepărtă.
― O mărturisire, ― murmură ea, pălind, ― ce fel de mărturisire?
― Joia trecută i―ai dat întîlnire aici lui de Wardes, aşa e?
― Eu? Nu, de unde! se împotrivi Milady, cu glasul atît de hotărît şi chipul atît de liniştit,
încît dacă d'Artagnan n―ar fi ştiut bine ce spune, mai―mai că ar fi crezut―o.
― Nu minţi, îngeraşule, ― o dojeni el zîmbind, ― ar fi de prisos.
― Cum aşa? Dar vorbeşte odată! Nu mă mai chinui!
― Linişteşte―te, draga mea, nu mi―ai greşit mie, iar eu te―am şi iertat!
― Şi, şi?
― De Wardes nu se poate făli cu nimic.
― De ce? Dumneata singur mi―ai spus că inelul acela...
― Inelul acela, dragostea mea, îl am eu. Ducele de Wardes de joi şi d'Artagnan de azi
sînt unul şi acelaşi.
Nesăbuitul se aştepta la uimirea ei îmbinată cu o oare care sfiiciune, se aştepta la o mică
vijelie ce s―ar fi încheiat cu cîteva lacrimi; greşea însă amarnic, şi greşeala lui nu ţinu multă
vreme.
Albă la faţă ca varul şi dezlănţuită ca o furtună, Milady se ridică şi împingîndu―l cu un
pumn vîrtos în piept, se repezi jos din pat.
Era lumină, aproape ca ziua.
D'Artagnan o apucă de capodul din pînză subţire de India, ca să―i ceară iertare, dar ea se
smuci, încercînd să―i scape din mîini. Pînza se rupse, dezgolind―o şi pe unul din frumoşii ei
umeri rotunzi şi albi, el zări cu o cutremurare de negrăit, floarea de crin, stigmatul pe viaţă,
înfierat de mîna hîdă a călăului.
― Dumnezeule, răcni d'Artagnan, dînd drumul capodului.
Şi rămase în pat fără glas, încremenit şi rece ca un sloi.
După groaza de pe faţa lui, Milady se simţi dată în vileag. Fără îndoială, tînărul văzuse
totul; îi cunoştea acum taina, o taină cumplită, de care nimeni, afară de el, n―avea habar.
Se întoarse, dar nu ca o femeie mînioasă, ci ca o panteră înjunghiată.
― Ticălosule! ― strigă ea, ― după ce m―ai trădat mişeleşte, îmi mai ştii şi taina! Să
pieri!
Alergă la un cufăraş de lemn pus pe măsuţa din faţa oglinzii, îl deschise cu mîna
înfrigurată şi tremurîndă, scoase dinăuntru un mic pumnal cu mînerul de aur, şi tăişul subţire
şi, dintr―o săritură, se năpusti asupra lui d'Artagnan, pe jumătate gol.
Deşi, după cum ştim, tînărul nostru nu prea ştia ce―i frica, se înspăimîntă totuşi de
39 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
chipul ei răscolit, de ochii holbaţi, de obrajii ca ceara şi de buzele însîngerate; se trase spre zid
ca la vederea unui şarpe, ce se tîra spre el şi, întîlnind spada sub mîna―i leoarcă de sudoare, o
scoase din teacă.
Fără să―i pese de spadă, Milady încercă să se urce iarăşi pe pat, ca să―l lovească; nu se
opri decît cînd simţi ascuţişul vîrfului pe gîtlej.
Vru atunci să apuce lama cu amîndouă mîinile; d'Artagnan o pironea însă mereu la
depărtare şi, punîndu―i spada cînd în dreptul ochilor, cînd pe piept, se lăsă să lunece din pat,
căutînd a da de uşa ce răspundea în odaia cameristei.
În vremea asta, Milady se arunca nebuneşte asupra lui, ţipînd ca din gură de şarpe.
Cum lupta începea să aducă a duel, d'Artagnan îşi venea încet―încet în fire.
― Bine, frumoaso, bine! ― spuse el, ― dar pentru Dumnezeu, domoleşte―te odată, sau
îţi încondeiez cu altă floare de crin frumoşii dumitale obraji!
― Mişelule! Mişelule! urla Milady.
Şi în vreme ce căuta mereu uşa, d'Artagnan se apăra.
La auzul gălăgiei ce―l făceau, ea răsturnînd mobilele pentru a înainta spre el, iar el
strecurîndu―se îndărătul mobilelor pentru a se feri de ea, Ketty deschise uşa. D'Artagnan,
care căutase neîncetat să se apropie de uşă, era doar la vreo trei paşi depărtare. Dintr―o
singură săritură, ajunse din camera stăpînei în a cameristei şi, iute ca fulgerul, închise uşa
după el, proptind―o cu tot trupul, în vreme ce Ketty trăgea zăvorul.
Din ce în ce mai îndîrjită, Milady încercă să dea la o parte, propteaua ce―o ţinea închisă
cu puteri mai presus decît ale unei femei; cînd simţi că aşa ceva nu era cu putinţă, începu
să―şi înfigă pumnalul în uşă pînă cînd cîteva lovituri străpunseră lemnul.
La fiecare lovitură, slobozea şi un blestem.
― Iute, iute, Ketty, ― şopti d'Artagnan după ce trăsese zăvorul, ― ajută―mă să ies din
casă; dac―o lăsăm să răsufle, pune lacheii să mă omoare.
― Dar cum să ieşi aşa, ― îi spuse Ketty, ― eşti gol de tot.
― Adevărat, ― răspunse d'Artagnan care abia atunci îşi dădu seama în ce hal era, ―
îmbracă―mă cum poţi, dar iute de tot; pricepi, e vorba de viaţă şi de moarte.
Ketty pricepea şi încă foarte bine; cît ai fi clipit, îi trînti pe el o rochie înflorată o
gogeamite bonetă şi o pelerinuţă; îi dădu pantofi, în care el îşi vîrî picioarele goale, apoi îl
însoţi pe scări. Era şi vremea, Milady sunase, ridicînd în picioare tot palatul. Portarul
deschisese porţile tocmai în clipa cînd Milady, şi ea pe jumătate goală, îi striga de la fereastră:
― Nu deschide!
40 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Tînărul o luă la fugă în vreme ce ea îl mai ameninţa zadarnic de la fereastră. În clipa cînd
îi pieri din vedere, Milady se prăbuşi fără cunoştinţă în camera ei.
D'Artagnan era atît de buimăcit încît lăsînd―o pe Ketty în voia soartei, străbătu în goană
jumătate din Paris şi nu se opri decît în faţa uşii lui Athos. Zăpăceala, spaima care―l biciuia,
strigătele unor patrule alergînd după el şi sudălmile cîtorva trecători care se duceau cu noaptea
în cap pe la treburile lor îl siliseră să―şi înteţească alergătura.
Trecu de―a curmezişul curţii, urcă cele două caturi care duceau la Athos şi pocăni în
uşă, parc―ar fi vrut s―o sfarme. Grimaud veni să―i deschidă cu ochii umflaţi de somn.
D'Artagnan dădu buzna înăuntru, gata―gata să―l răstoarne la pămînt.
Cu toată muţenia lui obişnuită, valetului îi venise de data asta graiul.
― Hei! ― răcni el, ― ce cauţi aici, tîrîtură? Ce pofteşti, caraghioaso?
D'Artagnan îşi ridică boneta de pe ochi şi―şi scoase mîinile de sub pelerinuţă; la vederea
mustăţilor şi a spadei scoase din teacă, bietul Grimaud se trezi că are în faţa lui un bărbat.
Îşi zise atunci că era cine ştie ce ucigaş.
― Ajutor! Săriţi! Ajutor! începu el să strige.
― Gura, nenorocitule! ― îi porunci tînărul, ― sînt d'Artagnan, nu mă mai recunoşti?
Unde ţi―e stăpînul?
― Dumneavoastră, domnule d'Artagnan? se cruci Grimaud. Nu se poate!
― Grimaud, ― zise Athos, ieşind din camera lui în halat de casă, ― pare―mi―se îţi
îngădui să vorbeşti.
― Vai domnule, vedeţi că...
― Tăcere!
Grimaud se mulţumi să i―l arate cu degetul pe d'Artagnan.
Athos îşi recunoscu prietenul şi, oricît de potolit era din fire, se porni pe un rîs cu hohote
în faţa ciudatului măscărici dinaintea ochilor lui: avea boneta într―o parte, fusta mototol
peste pantofi, mînecile sumese şi mustăţile zbîrlite de groază...
― Nu rîde, prietene, ― îl opri d'Artagnan, ― pentru numele cerului, nu rîde, căci, pe
sufletul meu, îţi spun eu că nu―i nimic de rîs.
Rostise aceste cuvinte cu un ton atît de răspicat şi o spaimă atît de adîncă, încît Athos îi
apucă repede mîinile într―ale lui, întrebîndu―l:
― Eşti rănit, prietene? Ai faţa ca de var!
― Nu, dar mi s―a întîmplat ceva groaznic. Eşti singur, Athos?
― La naiba! Cine vrei să fie aici la ora asta?
― Bine, bine!
D'Artagnan se repezi în cameră la Athos.
― Hai, vorbeşte! îl îndemnă acesta, închizînd uşa şi trăgînd zăvorul pentru a nu fi
tulburaţi. Murit―a regele? Ucis―ai pe domnul cardinal? Eşti ca de pe altă lume! Haide,
haide, dă―i drumul, mor de grijă!
― Athos, ― începu d'Artagnan lepădîndu―şi hainele de femeie şi rămînînd în cămaşă
― pregăteşte―te să auzi ceva de necrezut, de neînchipuit.
― Ia mai întîi halatul ăsta, i―l întinse muşchetarul.
D'Artagnan îmbrăcă halatul, luînd o mînecă drept alta, atît era de zăpăcit.
― Spune, îl îndemnă iarăşi Athos,
― Spun, răspunse d'Artagnan aplecîndu―se la urechea prietenului şi coborînd glasul.
Milady are pe umărul ei stigmatul florii de crin.
― Ah! făcu muşchetarul, ca şi cînd ar fi primit un glonte în inimă.
― Ascultă, eşti sigur că cealaltă a murit?
41 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Capitolul IX.ARĂTARE
L a patru după―amiază, cei patru prieteni se aflau aşadar cu toţii la Athos. Nu mai aveau
nici o grijă de echipament şi chipul lor nu mai oglindea decît neliniştile tainice ale fiecăruia,
căci îndărătul oricărei fericiri ce―şi trăieşte clipa, se ascunde totuşi o temere de viitor.
Şi deodată, Planchet intră în cameră aducînd două scrisori pentru d'Artagnan.
Una era un răvaş împăturit frumos în lung, cu o pecete fină de ceară verde, înfăţişînd un
porumbel ce ţinea în cioc o mlădiţă.
Cealaltă era o scrisoare mare, pătrată, grea de strălucirea cruntului blazon al eminenţei
sale, cardinalul―duce.
La vederea răvaşului, inima lui d'Artagnan tresări căci i se păru că recunoaşte scrisul. Şi
cu toate că nu văzuse acest scris decît o singură dată, îi păstrase amintirea în adîncul inimii.
Luă aşadar răvaşul şi―l deschise înfrigurat.
"Plimbă―te, ― stătea scris acolo, ― miercurea viitoare între şase şi şapte seara pe
drumul spre Chaillot şi uită―te bine în caleştile ce vor trece; dar dacă ţii la viaţa dumitale şi
la a celor care te iubesc, nu scăpa nici un cuvînt, nici o mişcare care să dea de bănuit că ai
recunoscut pe aceea care înfruntă totul numai pentru a te zări o clipă."
Nici o semnătură.
― E o capcană, ― vorbi Athos, ― nu te duce, d'Artagnan.
― Totuşi, ― răspunse d'Artagnan, ― mi se pare că recunosc slovele.
― Poate să fie un scris schimbat, stărui Athos; pe vremea asta, la şase sau şapte seara
drumul spre Chaillot e pustiu de tot; ca şi cînd te―ai duce la plimbare în pădurea de la
Bondy.
― Dar dacă ne―am duce cu toţii? propuse d'Artagnan; ce dracu , n―o să ne înghită pe
toţi patru; şi pe deasupra patru valeţi, şi toţi caii şi toate armele.
― Apoi, avem şi noi prilejul să ne fălim cu alaiul nostru, adăugă Porthos.
― Dar dacă îţi scrie o femeie, ― se amestecă Aramis, ― şi dacă femeia asta nu vrea să
fie văzută, gîndeşte―te, d'Artagnan, că o poţi compromite, ceea ce nu şade frumos din partea
unui gentilom.
― Noi vom rămîne în urmă, ― lămuri Porthos, ― şi el va merge singur înainte.
― Aşa e, dar un foc de pistol se trage repede dintr―o trăsură în goană.
― Aş! ― făcu d'Artagnan, ― n―o să mă nimerească. Ne luăm atunci după caleaşcă
şi―i curăţăm pe toţi dinăuntru. Unde pui că ne mai descotorosim de cîţiva duşmani.
― Are dreptate, ― încuviinţă Porthos, ― miroase a bătălie; de altfel, tot trebuie să ne
încercăm şi armele!
― Bine! Hai s―o facem şi p―asta! adăugă Aramis, cu tonul lui molcom şi nepăsător.
― Cum vreţi, primi Athos.
― Domnilor, ― urmă d'Artagnan, ― acum e patru şi jumătate, adică avem vreme să fim
la şase pe drumul spre Chaillot.
― Apoi, dacă plecăm prea tîrziu, nu ne―ar mai vedea nici lumea şi ar fi păcat, desluşi
Porthos. Haideţi să ne pregătim, domnilor.
― Dar uiţi de a doua, scrisoare, ― aminti Athos, ― şi după cum arată sigiliul, eu cred că
face s―o deschizi; în ceea ce mă priveşte, îţi mărturisesc, dragă d'Artagnan, că scrisoarea asta
mă îngrijorează ceva mai mult decît fiţuica pe care ţi―ai lunecat―o uşurel pe inimă.
D'Artagnan se îmbujoră.
― Aşa e, ― grăi el, ― ia să vedem, domnilor, ce vrea cu mine excelenţa sa.
Deschise scrisoarea şi citi:
"Domnul d'Artagnan din garda regelui, compania des Essarts, este aşteptat la palatul
cardinalului astă―seară la ora opt.
47 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
La Houdinière
Căpitanul gărzii".
― Drace! ― făcu Athos, ― iată o întîlnire ceva mai îngrijorătoare decît cealaltă.
― O să mă duc la a doua după ce mă întorc de la întîia; una e la şapte, cealaltă la opt;
vreme berechet pentru amîndouă.
― Hm! eu nu m―aş duce, ― îşi dădu părerea Aramis, ― un adevărat cavaler nu poate
lipsi de la o întîlnire dată de o doamnă, dar un gentilom cuminte se poate scuti de a se duce la
eminenţa sa, mai ales cînd îl paşte gîndul că nu l―a chemat pentru cine ştie ce drăgălăşenii.
― Sînt de părerea lui Aramis, încuviinţă Porthos.
― Domnilor, ― răspunse d'Artagnan, ― am mai primit prin domnul de Cavois o
invitaţie asemănătoare din partea eminenţei sale fără s―o iau în seamă şi a doua zi m―a izbit
năpasta: A dispărut Constance! Aşa că, orice s―ar întâmpla, eu tot mă duc.
― Dacă asta ţi―e hotărîrea, ― spuse Athos, ― atunci du―te.
― Şi Bastilia? făcu Aramis.
― Ducă―se naibii! Mă scoateţi voi de acolo, răspunse d'Artagnan.
― Fireşte, ― rostiră Aramis şi Porthos, cu cea mai minunată încredere, ca şi cum ar fi
fost lucru cît se poate de uşor, ― fireşte că te―am scoate de acolo: dar, pînă atunci, cum
trebuie să plecăm poimîine, n―ar fi rău s―o laşi mai încetişor cu Bastilia.
― Şi noi am face mai bine să nu―l părăsim toată seara, vorbi şi Aramis. Să―l aşteptăm
fiecare la altă poartă a palatului, cu cîte trei muşchetari în spatele nostru şi dacă vedem ieşind
vreo caleaşcă închisă şi mai bătătoare la ochi, să tăbărîm pe ea. De multă vreme nu ne―am
mai răfuit cu garda eminenţei sale, şi domnul de Tréville o fi crezînd c―am şi murit.
― Hotărît lucru, Athos, ― se bucură Aramis, ― erai făcut să fii general de armată. Ce
ziceţi, domnilor, de planul ăsta?
― Minunat, încuviinţară într―un glas tinerii.
― Atunci, alerg pînă la palat şi dau de veste camarazilor să fie gata la ora opt, se bucură
Porthos. Ne întîlnim în Piaţa Palatului Cardinalului. Voi, în timpul ăsta, daţi poruncă valeţilor
să pună şaua pe cai.
― Dar eu n―am cal, mărturisi d'Artagnan. O să iau unul de la domnul de Tréville.
― Nu e nevoie, ― îl opri Aramis, ― poţi lua unul din ai mei.
― Dar cîţi ai? îl întrebă d'Artagnan.
― Trei, răspunse, zîmbind, Aramis.
― Dragul meu, ― se minună Athos, ― eşti, fără doar şi poate, poetul cu cel mai grozav
grajd din Franţa şi din Navarra!
― Ascultă, dragă Aramis, dar nici n―o să ai ce face cu trei cai; aşa e? Nu înţeleg, cum
de ai cumpărat atîţia?
― Nu i―am cumpărat, al treilea mi l―a adus chiar azi dimineaţă un servitor fără livrea,
care n―a vrut să―mi destăinuiască al cui era calul; mi―a spus doar c―a primit poruncă de
la stăpînul lui...
― Sau de la stăpîna lui, îi tăie vorba d'Artagnan.
― Totuna, ― mormăi Aramis rumen la faţă... ― mi―a spus doar c―a primit poruncă de
la stăpîna lui să―mi lase calul în grajd, fără să destăinuiască cine―l trimitea.
― Numai poeţilor li se pot întîmpla asemenea năzdrăvănii, întări răspicat Athos.
― Atunci să facem cum e mai bine, hotărî d'Artagnan. Ia spune, pe care din cei doi cai o
să―l încaleci: pe care l―ai cumpărat sau pe care l―ai primit în dar?
― Fireşte că pe cel primit! Înţelegi, d'Artagnan, cum o să jignesc pe...
― Pe donatorul necunoscut, întregi d'Artagnan.
― Sau pe misterioasa donatoare, adăugă Athos.
― Prin urmare, calul cumpărat nu―ţi mai e de nici un folos, nu―i aşa?
48 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― Cam aşa.
― Şi l―ai ales chiar dumneata?
― Nici nu―ţi închipui cu cîtă grijă! Siguranţa călăreţului, ştii şi dumneata, atîrnă mai
totdeauna de cal.
― Atunci, lasă―mi―l mie cu preţul cu care l―ai cumpărat.
― Voiam chiar să ţi―l ofer, dragă d'Artagnan, cu rugămintea să―ţi iei tot răgazul
pînă―mi vei înapoia o sumă de nimic...
― Cu cît l―ai plătit?
― Opt sute de livre.
― Poftim patruzeci de pistoli dubli, dragă prietene, răspunse d'Artagnan, scoţînd banii
din buzunar; ştiu că ţi se plătesc poemele în moneda asta.
― Înseamnă atunci că eşti bogat, răspunse Aramis.
― Bogat, chiar foarte bogat, dragul meu!
Şi d'Artagnan îşi zăngăni pistolii rămaşi în buzunar.
― Trimite―ţi şaua la Palatul Muşchetarilor şi ţi se va aduce de acolo calul, o dată cu ai
noştri.
― Foarte bine, dar ştiţi că e aproape cinci, ar trebui să ne grăbim.
Un sfert de ceas mai tîrziu, Porthos se ivea la unul din capetele străzii Férou, pe un
armăsar spaniol de toată frumuseţea. Mousqueon îl urmă pe un cal din Auvergne, mic dar
foarte frumos. Trufaşul Porthos era strălucitor de bucurie.
În acelaşi timp, Aramis se ivea şi el la celălalt capăt al străzii, pe un neasemuit armăsar
englez; Bazin îl urma călare pe un murg, ducînd de dîrlogi un viguros bidiviu din
Meeklemburg: era calul lui d'Artagnan.
Cei doi muşchetari se întîlniră în faţa porţii; Athos şi d'Artagnan îi priveau de la fereastră.
― Drace, ― făcu Aramis, ― ai un cal de o rară frumuseţe, dragă Porthos.
― Da, ― răspunse Porthos, ― e calul care trebuia să mi―l trimită din capul locului;
şolticarul de soţ l―a înlocuit cu celălalt; dar omul şi―a primit pedeapsa cuvenită, iar eu nu
mai am de ce să mă plîng.
Planchet şi Grimaud sosiră la rîndul lor, purtînd de frîu caii stăpînilor; d'Artagnan şi
Athos coborîră în stradă şi încălecînd alături de ceilalţi, toţi patru o porniră la drum: Athos pe
calul datorit soţiei lui, Aramis pe cel datorit iubitei, Porthos pe cel datorit doamnei Coquenard
şi, în sfîrşit, d'Artagnan pe cel datorit norocului, cea mai neasemuită iubită de pe lume.
Valeţii îi urmară.
Aşa cum gîndise Porthos, alaiul sărea în ochii tuturor; dacă doamna Coquenard i―ar fi
ieşit în cale lui Porthos şi l―ar fi văzut ce falnic arăta pe frumosul lui armăsar spaniol, fără
îndoială că nu i―ar fi părut rău de rana care picurase sînge din casa de fier a soţului ei.
În preajma palatului Luvru, cei patru prieteni întîlniră pe domnul de Tréville, care se
întorcea de la Saint Germain; el îi opri pentru a lăuda minunatul lor alai, fapt ce strînse la
iuţeală sute de gură―cască împrejur.
D'Artagnan se folosi de întîmplare pentru a―i vorbi domnului de Tréville de scrisoarea
cu marea pecete roşie şi cu blazonul ducal; e lesne de înţeles, că de cealaltă scrisoare nu
pomeni nimic.
Domnul de Tréville îi încuviinţă hotărîrea luată, încredinţîndu―l că dacă a doua zi nu se
va fi arătat nicăieri, el va şti să―l găsească oriunde ar fi fost.
Tocmai atunci, orologiul Samaritencei bătu ora şase: mărturisind că au o întîlnire, cei
patru prieteni îşi cerură iertare şi se despărţiră de domnul de Tréville.
Fără a slăbi goana, ajunseră pe drumul care ducea la Chaillot; cobora vălul înserării;
trăsurile treceau în sus şi în jos; urmat la cîţiva paşi de prietenii lui, d'Artagnan îşi împlînta
mereu privirea în fundul caleştelor, dar nu zărea pe nimeni cunoscut.
În cele din urmă, după un sfert de ceas de aşteptare, pe cînd amurgul întuneca zările, o
49 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
trăsură se ivi în goana mare pe drumul de la Sèvres. Un glas lăuntric îi şopti lui d'Artagnan că
acolo, în trăsură se afla aceea care―i dăduse întîlnire; era şi el uimit cît de tare îi bătea inima.
Aproape în aceeaşi clipă o femeie îşi scoase capul afară, cu două degete pe buze, ca pentru
a―i face semn să tacă sau pentru a―i trimite o sărutare; d'Artagnan scăpă un uşor strigăt de
bucurie; femeia sau mai curînd arătarea aceea, căci trăsura trecuse fulgerător ca o vedenie, era
doamna Bonacieux.
Printr―o mişcare necugetată şi în ciuda stăruitoarei rugăminţi, d'Artagnan dădu pinteni
calului şi din cîteva salturi ajunse din urmă caleaşca; dar geamul de la uşiţă era acum bine
închis: arătarea de o clipă pierise.
D'Artagnan îşi aminti atunci cuvintele din răvaş: "Dacă ţii la viaţa dumitale şi a celor care
te iubesc, să nu faci nici o mişcare, ca şi cînd n―ai fi văzut nimic",
Se opri deci, tremurînd nu pentru el, ci pentru sărmana femeie care, fără îndoială,
înfruntase mare primejdie dîndu―i fugara întîlnire.
Trăsura îşi urmă drumul gonind mereu şi pieri în adîncurile depărtate ale Parisului.
D'Artagnan rămăsese încremenit locului, neştiind ce să gîndească. Dacă era doamna
Bonacieux şi dacă se întorcea la Paris, atunci ce rost avea acea întîlnire de o clipă, ce rost acel
fulgerător schimb de priviri, ce rost acea sărutare în vînt? Dacă, de altă parte, nu era ea, ceea
ce de asemenea ar fi fost cu putinţă, căci în lumina slabă a amurgului oricine se putea înşela,
dacă nu era ea, atunci n―o fi fost cumva începutul unei urzeli împotriva lui, nu―l momeau
oare cu femeia care ştiau că―i e dragă?
Cei trei tovarăşi se apropiară de el. Tustrei văzuseră bine un cap de femeie la geamul
caleştii, dar nici unul din ei, afară de Athos, n―o cunoştea pe doamna Bonacieux. De
altminteri, părerea lui Athos era că femeia din trăsură fusese doamna Bonacieux, dar, mai
puţin năucit de chipul ei frumos decît d'Artagnan, zărise parcă în fundul trăsurii şi un cap de
bărbat.
― Dacă e aşa, ― spusese d'Artagnan, ― atunci se vede că o duc dintr―o închisoare în
alta. Dar, la urma urmelor, ce or fi avînd de gînd cu ea, sărmana, şi cum o s―o mai întîlnesc
vreodată?
― Prietene, ― răspunse îngîndurat Athos, ― ţine minte că morţii sînt singurii pe care
nu―i chip să―i mai întîlneşti pe pămînt. Ştii, ca şi mine, ceva în privinţa asta, nu―i aşa?
Dacă iubita dumitale n―a murit, dacă e aceea pe care am zărit―o adineauri, atunci într―o
bună zi tot vei da de ea. Şi, sfinte Dumnezeule, ― adăugă el cu tonul lui morocănos de
totdeauna ― poate chiar mai curînd decît te aştepţi.
Se auzi bătînd ora şapte şi jumătate, trăsura fusese în întîrziere cu vreo douăzeci de
minute faţă de întâlnirea dată. Prietenii lui d'Artagnan îi aduseră aminte că avea de făcut şi o
vizită, dar că tot ar mai fi avut vreme să se răzgîndească.
D'Artagnan era însă grozav de încăpăţînat şi totodată curios. Îşi pusese în minte că se va
duce la Palatul Cardinalului şi că va afla tot ce voia să―i spună eminenţa sa. Nimic nu l―ar
fi putut abate de la hotărîrea lui.
Ajunseră în strada Saint―Honore; în Piaţa Palatului Cardinalului găsiră pe cei
doisprezece muşchetari, grabnic chemaţi, care se plimbau de colo―colo, în aşteptarea
camarazilor. Numai atunci li se lămuri despre ce era vorba.
D'Artagnan era cunoscut în vrednicul corp al muşchetarilor maiestăţii sale, unde se ştia că
într―o zi îşi va avea locul; era deci socotit dinainte ca un tovarăş de―al lor. Drept urmare,
toţi primiră cu dragă inimă misiunea pentru care fuseseră chemaţi acolo; de altminteri, după
toate semnele, era vorba să i se joace un renghi pe cinste domnului cardinal şi oamenilor lui,
iar pentru asemenea ispravă aceşti vrednici gentilomi erau totdeauna gata.
După ce―i împărţi în trei grupe, Athos luă conducerea uneia din ele, încredinţa a doua
lui Aramis, iar a treia lui Porthos; fiecare grupă se puse apoi la pîndă în faţa unei ieşiţi.
Cît priveşte pe d'Artagnan, el intră cutezător pe poarta cea mare.
50 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Deşi ştia că e sprijinit temeinic, tînărul tot nu se simţea pe deplin liniştit, în vreme ce urca
pas cu pas scara mare a palatului. Purtarea lui faţă de Milady aducea oarecum a trădare şi cam
bănuia el legăturile politice dintre ea şi cardinal; mai mult, de Wardes, pe care―l rănise atît
de greu, se număra printre credincioşii eminenţei sale şi d'Artagnan ştia că dacă eminenţa sa
era neînduplecată cu duşmanii, în schimb se arăta nespus de apropiată faţă de prieteni.
"Dacă de Wardes i―a povestit cardinalului păţania lui, ceea ce e sigur, şi dacă m―a
recunoscut, ceea ce se prea poate, ― îşi spunea d'Artagnan clătinînd din cap, ― atunci trebuie
să mă socotesc osîndit dinainte. Dar de ce o fi aşteptat pînă astăzi? Nu―i greu de ghicit:
Milady trebuie să se fi plîns împotriva mea cu făţărnicia lacrimilor ei, atît de mişcătoare, iar
nelegiuirea mea din urmă a făcut să dea pe dinafară paharul.
Din fericire, ― gîndea el, ― bunii mei prieteni sînt jos şi n―or să lase să mă ridice chiar
aşa, fără să mă apere. Totuşi, compania muşchetarilor domnului de Trèville nu poate duce
singură război cu cardinalul, care ţine în mîinile lui toată Franţa şi în faţa căruia regina n―are
nici o putere, iar regele nici o voinţă. D'Artagnan, prietene, eşti cutezător, plin de straşnice
însuşiri, dar femeile o să te dea gata!"
Ajunsese tocmai la această tristă încheiere cînd trecu pragul anticamerei. Dădu scrisoarea
uşierului de serviciu care, după ce―l duse în sala de aşteptare, se făcu nevăzut înăuntrul
palatului.
În această sală de aşteptare se mai aflau cinci sau şase ostaşi de―ai domnului cardinal,
care, recunoscîndu―l pe d'Artagnan şi ştiind că el îl rănise pe Jussac, îl priviră cu un zîmbet
ciudat.
Zîmbetul acesta i se păru lui d'Artagnan a fi un soi de semn rău; dar gasconul nostru
nu―şi pierdea prea uşor cumpătul sau mai degrabă, datorită trufiei înnăscute în toţi cei din
ţinutul lui, nu lăsă să se întrevadă ceea ce―i răscolea sufletul, mai ales că ceea ce i―l
răscolea cam semăna a frică; se înfipse deci în faţa ostaşilor cardinalului, aşteptînd cu mîna în
şold, într―o atitudine care nu era lipsită de măreţie.
Uşierul intră din nou şi―i făcu semn lui d'Artagnan să―l urmeze. I se păru tînărului că
ostaşii din garda cardinalului şuşoteau între ei, privindu―l cum o lua din loc.
Trecu printr―un coridor, străbătu un salon mare, intră într―o bibliotecă şi se trezi în faţa
unui bărbat care şedea la birou şi scria.
După ce îl însoţise, uşierul pieri fără să scoată nici un cuvînt. D'Artagnan rămase în
picioare şi privi cu luare―aminte bărbatul din faţa lui.
Crezu la început că era vreun judecător care―i cerceta dosarul, dar pe urmă îşi dădu
seama că omul de la birou scria sau, mai curînd, meşterea la rînduri de lungimi diferite,
scandînd cuvinte pe degete; se afla deci în faţa unui poet. După cîteva clipe, poetul închise
manuscrisul pe coperta căruia stătea scris:
"MIRAME, tragedie în cinci acte". Îşi ridică ochii:
Era cardinalul.
51 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Cardinalul îşi sprijini cotul pe manuscris, capul pe mîini şi se uită o clipă la tînăr. Nimeni
n―avea un ochi atît de pătrunzător ca ducele de Richelieu, şi d'Artagnan îi simţi privirea
alergîndu―i prin vine, parcă l―ar fi cutremurat frigurile.
Nu―şi pierdu însă cumpătul. Îşi ţinea pălăria în mînă, adulmecînd toanele eminenţei sale,
fără să se arate prea ţanţoş, dar nici prea umil.
― Domnule, ― începu cardinalul, ― dumneata eşti un d'Artagnan din Beam?
― Da, monseniore, răspunse tînărul.
― Sînt mai multe ramuri de d`Artagnan la Tarbes şi în împrejurimi, urmă cardinalul. De
care din ele ţii dumneata?
― Sînt fiul acelui d'Artagnan care a luat parte la războaiele religioase sub marele rege
Henric, tatăl maiestăţii sale.
― Da, aşa e. Dumneata eşti cel care a plecat acum vreo şapte―opt luni de acasă ca să―ţi
cauţi norocul în capitală?
― Da, monseniore.
― Ai venit prin Meung, unde ţi s―a întîmplat ceva, nu mai ştiu bine ce, dar în sfîrşit,
ceva.
― Monseniore, ― zise d'Artagnan, ― să vă spun ce mi s―a întîmplat...
― De prisos, de prisos, ― îi curmă vorba cardinalul, cu un zîmbet care dovedea că ştia
întîmplarea la fel de bine ca şi cel care voia să i―o povestească. Erai dat în grija domnului de
Tréville, nu―i aşa?
― Da, monseniore, dar tocmai în nenorocita aceea de întîmplare, la Meung...
― S―a pierdut scrisoarea, ― adăugă eminenţa sa, ― da, da, ştiu, dar domnul de Tréville
îşi cunoaşte îndată omul numai după obraz, şi te―a trimis în compania cumnatului său,
domnul des Essarts, lăsîndu―te să tragi nădejde că într―o zi vei intra în rîndurile
muşchetarilor.
― Eminenţei voastre i s―au adus toate la cunoştinţă cum nu se poate mai bine, răspunse
d'Artagnan.
― De atunci ţi s―au întîmplat o sumedenie de lucruri: te―ai plimbat în dosul mănăstirii
Chartreux, într―o zi cînd ar fi fost mai bine să fii aiurea; pe urmă, ai făcut cu prietenii
dumitale o călătorie la băi la Forges; ei s―au oprit în drum, dar dumneata ai mers mai
departe. Era şi firesc: aveai treabă în Anglia.
― Monseniore, ― bîigui d'Artagnan, buimăcit, ― mă duceam...
― La vînătoare, la Windsor, sau în altă parte, asta nu priveşte pe nimeni. Eu o ştiu şi
p―asta fiindcă rostul meu e să le ştiu pe toate. La întoarcere ai fost primit de o persoană
augustă, şi văd cu plăcere că ai păstrat darul ce ţi l―a făcut.
D'Artagnan îşi duse mîna la diamantul dăruit de regină şi întoarse repede piatra înăuntru;
era însă prea tîrziu.
― A doua zi a venit la dumneata Cavois, ― urmă cardinalul ― voia să te roage să treci
pe la palat; nu i―ai întors vizita şi rău ai făcut.
― Monseniore, mi―era teamă că am nemulţumit pe eminenţa voastră.
― Ei, asta―i! Dar pentru ce, domnule? Pentru că ai împlinit porunca mai―marilor
dumitale cu mai multă isteţime şi cutezanţă ca oricare altul, să mă nemulţumeşti, cînd,
dimpotrivă, ţi s―ar fi cuvenit numai laude? Eu pedepsesc pe cei ce nu ascultă poruncile, nu
pe cei care, ca dumneata, le împlinesc... prea bine chiar... şi ca dovadă, adu―ţi aminte de ziua
cînd ţi―am trimis vorbă să vii să mă vezi, ia caută să―ţi aminteşti ce s―a întîmplat în
aceeaşi seară?
Chiar în seara aceea avusese loc răpirea doamnei Bonacieux. D'Artagnan se înfioră; îi
veni în minte că, mai devreme cu o jumătate de ceas, sărmana trecuse pe lîngă el, fără
52 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
garda maiestăţii sale, pe cîtă vreme duşmanii mei, printr―o fatalitate de neînţeles, se află în
slujba eminenţei voastre; dacă aş primi ceea ce eminenţa voastră îmi oferă, atunci aş fi privit
rău acolo, iar aici aş fi primit la fel de rău.
― Nu cumva te stăpîneşte gîndul trufaş că nu―ţi ofer ceea ce ţi s―ar cuveni? întrebă
cardinalul cu un zîmbet dispreţuitor.
― Monseniore, eminenţa voastră e de o sută de ori prea bună cu mine şi, dimpotrivă,
gîndul meu e că n―am făcut încă destul pentru a fi vrednic de această bunăvoinţă.
Monseniore, asediul cetăţii La Rochelle e în prag; voi sluji sub ochii eminenţei voastre, şi
dacă voi avea norocul să mă port în timpul asediului aşa încît eminenţa voastră să―şi poată
întoarce privirile asupra mea, atunci voi avea măcar vreo faptă strălucită îndărătul meu, ceva
să îndreptăţească ocrotirea cu care mă veţi cinsti. Monseniore, orice lucru trebuie făcut la
vremea lui; voi avea poate mai tîrziu dreptul să mă dăruiesc; în clipa aceasta însă, aş avea
aerul că mă vînd.
― Adică nu vrei să mă slujeşti, domnule, ― spuse cardinalul cu o ciudă în care străbătea
totuşi un fel de stimă, ― fă atunci cum crezi şi păstrează―ţi urile şi simpatiile dumitale.
― Monseniore...
― Bine, bine, ― făcu cardinalul, ― nu―s supărat pe dumneata; dar, mă înţelegi,
anevoie îţi aperi prietenii şi―i răsplăteşti, duşmanilor nu le datorezi însă nimic. Îţi voi da
totuşi un sfat: ia seama la ce faci, domnule d'Artagnan, căci în clipa cînd pavăza mîinii mele
te va părăsi, nu voi mai da nici doi bani pe viaţa dumitale.
― Mă voi strădui, monseniore, răspunse gasconul cu o nobilă încredere.
― Dacă vreodată ţi se întîmplă vreo nenorocire, ― adăugă plin de tîlc Richelieu, ―
gîndeşte―te că eu am trimis să te cheme şi că am făcut tot ce am putut pentru ca nenorocirea
aceea să nu ţi se întîmple.
― Orice s―ar întîmpla, ― răspunse d'Artagnan, punîndu―şi mîna pe inimă şi
înclinîndu―se, ― voi păstra veşnică recunoştinţă eminenţei voastre pentru tot ce face spre
folosul meu în clipa aceasta.
― Atunci, aşa cum ai spus, domnule d'Artagnan, ne vom vedea după război; voi urmări
faptele dumitale, căci voi fi şi eu acolo, ― urmă cardinalul, arătînd lui d'Artagnan cu degetul
o minunată armură pe care urma s―o îmbrace, ― şi la întoarcerea noastră, ne vom socoti.
― Ah! monseniore, ― stărui d'Artagnan, ― cruţaţi―mă de povara nemulţumirii voastre;
rămîneţi nepărtinitor, monseniore, dacă găsiţi, că am purtarea unui om de onoare.
― Tinere,― răspunse Richelieu, ― dacă―ţi mai pot spune încă o dată ce ţi―am spus
azi, îţi făgăduiesc să ţi―o spun.
Ultimele cuvinte ale lui Richelieu oglindeau o groaznică neîncredere; d'Artagnan se
înfioră mai mult decît de o ameninţare, căci citi în ele: "Ia seama". Prin urmare, cardinalul
căuta să―l apere de o nenorocire care―l ameninţa. Deschise gura să răspundă, dar cu o
mişcare semeaţă, eminenţa sa îi făcu semn că poate să plece.
D'Artagnan ieşi; la uşă simţi inima gata să―i stea în loc şi era cît p―aci să se întoarcă.
Dar în clipa aceea i se păru că vede chipul încruntat şi aspru al lui Athos. Dacă ar încheia cu
cardinalul legămîntul propus, Athos nu i―ar mai întinde niciodată mîna, Athos s―ar lepăda
de el.
Teama aceasta îl opri locului, atît de covîrşitoare e puterea unui caracter cu adevărat mare
asupra celor ce―l înconjoară.
D'Artagnan coborî pe scara pe care suise şi găsi în faţa porţii pe Athos cu cei patru
muşchetari care, aşteptîndu―i întoarcerea, începeau a fi îngrijoraţi. D'Artagnan îi linişti cu un
cuvînt şi Planchet porni în grabă să vestească pe ceilalţi că era de prisos să mai stea de pază,
deoarece stăpînul ieşise teafăr din palatul cardinalului.
Întorşi acasă la Athos, Aramis şi Porthos îl întrebară de pricinile acelei ciudate chemări;
d'Artagnan se mulţumi însă a spune că domnul de Richelieu îi propusese să intre în garda sa
54 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Trecînd prin mahalaua Saint―Antoine, el îşi întoarse capul să privească voios Bastilia;
dar cum nu privea decît Bastilia, nu băgă de seamă că Milady, călare pe un cal şarg, îl arăta cu
degetul unor vlăjgani care se şi apropiară de rînduri, ca să―l ţină bine minte. La întrebarea lor
mută, Milady le răspunse încuviinţînd printr―un semn. Apoi, încredinţată că poruncile aveau
să―i fie îndeplinite întocmai, dădu pinteni calului şi se făcu nevăzută.
Cei doi vlăjgani urmară compania şi la ieşirea din mahalaua Saint―Antoine, se aruncară
în spinarea unor cai gata înhămaţi, pe care un valet fără livrea, îi ţinea dîrlogi, aşteptîndu―i.
56 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Acest asediu a fost unul din marile momente politice ale domniei lui Ludovic al XIII―lea
şi una din marile fapte de arme ale cardinalului. Este deci o pagină de seamă, căreia trebuie
să―i închinăm cîteva cuvinte; apoi sumedenie de amănunte ale asediului sînt prea strîns
legate de firul povestirii noastre ca să le trecem sub tăcere.
Vederile politice ale cardinalului, atunci cînd a hotărît asediul, erau măreţe. Să vorbim de
ele înainte de toate, apoi vom trece şi la celelalte ţeluri intime care au avut poate asupra
eminenţei sale o înrîurire nu mai puţin însemnată ca cele politice.
Dintre oraşele de căpetenie, pe care Henric al IV―lea le dăduse hughenoţilor ca locuri de
întărire, singurul ce le mai rămînea era La Rochelle. Trebuia deci nimicit acest ultim vad al
calvinismului, plămadă primejdioasă, în care dospea şi drojdia răscoalelor obşteşti şi a
războaielor cu străinii.
Spanioli, englezi, italieni nemulţumiţi, aventurieri de toate neamurile, soldaţi la voia
întîmplării şi de toate credinţele alergau la cea dintîi chemare sub flamurile protestanţilor,
alcătuind un soi de mare gloată, ale cărei nenumărate ramuri se răspîndeau în voie prin toate
ungherele Europei.
La Rochelle, care căpătase o nouă strălucire din cenuşa celorlalte oraşe calviniste, era
aşadar focarul dezbinărilor şi al rîvnelor oarbe. Ceva mai mult, portul ei era cea din urmă
poartă deschisă englezilor în regatul Franţei, închizînd―o Angliei, duşmana noastră de
totdeauna, cardinalul desăvîrşea opera Ioanei d'Arc şi a ducelui de Guise.
De aceea, Bassompierre care era totodată protestant şi catolic ― protestant din
convingere şi catolic în calitatea sa de comandor al ordinului Sfîntul Duh; Bassompierre care
era german prin naştere şi francez prin inimă, Bassompierre, în sfîrşit, căruia i se încredinţase
un comandament anume în asediul oraşului La Rochelle, spunea, avîntîndu―se în fruntea mai
multor nobili, protestanţi ca şi el:
― Veţi vedea, domnilor, că vom fi destul de proşti ca să cucerim La Rochelle!
Şi Bassompierre avea dreptate. Bombardarea insulei Ré îl făcea să presimtă măcelul din
Cevennes5; cucerirea oraşului La Rochelle era cuvîntul înainte al revocării edictului din
Nantes6.
Dar, cum am mai spus, alături de aceste ţeluri ale dregătorului nimicitor de oprelişti şi de
piedici, ţeluri care ţin de domeniul istoriei, cronicarul mai e silit să cerceteze şi imboldurile
mărunte ale bărbatului îndrăgostit, clocotind de gelozie.
După cum ştie fiecare, lui Richelieu îi fusese dragă regina; n―am putea spune dacă
dragostea lui avea un tîlc politic sau era doar una din acele patimi adînci, pe care Ana de
Austria le trezea în inima celor din jurul ei. În orice caz însă, din desfăşurarea de pînă acum a
povestirii, cititorul a putut vedea că Buckingham fusese mai tare decît Richelieu şi în
două―trei împrejurări, îndeosebi a eghileţilor în diamante, îi mai şi destrămase urzelile,
datorită devotamentului celor trei muşchetari şi a cutezanţei lui d'Artagnan.
Pentru Richelieu era deci vorba nu numai de a scăpa Franţa de un duşman, ci şi de a se
răzbuna împotriva unui rival; de altminteri, răzbunarea trebuia să fie aprigă, răsunătoare şi
întru totul vrednică de un om care ţinea în mina lui, asemeni unei spade, puterile unui întreg
regat.
Richelieu ştia că luptînd împotriva Angliei, lupta împotriva lui Buckingham, că, biruind
Anglia, biruia pe Buckingham; mai ştia, în sfîrşit, că, umilind Anglia în ochii Europei, îl
umilea pe Buckingham în ochii reginei.
La rîndul său, deşi Buckingham punea onoarea Angliei înainte de orice, era totuşi mînat
de ţeluri aidoma cu ale cardinalului; Buckingham era de asemenea setos de răzbunare;
5
Război religios care a luat naştere în urma revocării Edictului din Nantes.
6
Edict dat de Henric al IV-lea în 1598 în favoarea protestanţilor; a fost revocat în 1685
57 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
preţuia cinci sau şase mii de livre şi pe care―l purta în deget; dar şi acest diamant, dacă
d'Artagnan, în rîvna lui de a ajunge, ar fi vrut să―l păstreze, pentru ca într―o zi regina să
i―l poată recunoaşte, tocmai fiindcă nu se despărţea de el, n―avea deocamdată mai mare
valoare decît pietrişul ce―l călca în picioare.
Zicem: decît pietrişul ce―l călca în picioare, căci d'Artagnan îşi frămînta astfel mintea
plimbîndu―se singuratic pe un frumos drumuleţ ce ducea de la tabără la satul d'Angoutin;
furat însă de gînduri, ajunsese mai departe decît ar fi dorit. Începuse să se însereze cînd, la
lumina celor din urmă raze ale amurgului, i se păru că vede strălucind, îndărătul unor ostreţe,
ţeava unei flinte.
D'Artagnan avea ochi vioi şi minte ageră. Înţelese numaidecît că flinta nu venise acolo
singură şi că acela care o ţinea în mînă nu se ascunsese îndărătul gardului cu gînduri
prieteneşti.
Se pregătea s―o ia la sănătoasa, cînd, de cealaltă parte a drumului, zări îndărătul unei
stînci ţeava altei flinte.
De bună seamă era o capcană.
Tînărul îşi furişă privirea asupra celei dintîi flinte şi o văzu, cu oarecare îngrijorare,
aplecîndu―se în partea lui; dar îndată ce―şi dădu seama că ţeava rămăsese pe loc, se aruncă
cu faţa la pămînt. În aceeaşi clipă, arma luă foc, slobozindu―i pe deasupra capului un glonte.
Nu era vreme de pierdut. Dintr―o singură mişcare, d'Artagnan sări în picioare; în acelaşi
timp însă glontele celeilalte flinte zvîrli în aer pietrişul de pe locul unde el se aruncase la
pămînt.
D'Artagnan nu era unul dintre vitejii de dragul doar al vitejiei şi care caută o moarte fără
noimă numai pentru faima de a nu fi dat îndărăt cu nici un pas; de altminteri, de data asta nici
nu putea fi vorba de vitejie, căci căzuse pe nepusă masă într―o capcană.
"Dacă mai trag al treilea glonte, îşi zise în sinea lui, sînt pierdut!"
Şi luîndu―şi într―o clipă picioarele în spinare începu să alerge înspre tabără, cu iuţeala
celor de pe meleagurile lui, vestiţi printr―o mare sprinteneală; dar oricît de repede ar fi gonit,
cel care trăsese întîi avusese vreme să―şi încarce din nou arma şi să sloboadă al doilea foc,
atît de bine ţintit de data asta, încît glontele îi găuri pălăria şi i―o zvîrli cît colo.
Totuşi cum d'Artagnan nu mai avea altă pălărie, şi―o ridică din fugă şi ajunse la el în
tabără, gîfîind şi galben ca ceara; apoi, fără să spună nimănui nici un cuvînt, rămase adîncit în
gînduri.
Întîmplarea putea să aibă trei pricini:
Cea dintîi şi cea mai firească ar fi putut să fie o capcană a băştinaşilor, cărora nu le―ar fi
părut rău să omoare pe unul din ostaşii maiestăţii sale, întîi ca să mai scape de un duşman, şi
pe urmă duşmanul ar fi putut avea şi un buzunar bine căptuşit.
D'Artagnan luă în mîini pălăria, şi, privind de aproape gaura făcută de glonte, clătină din
cap. Nu era un glonte de flintă, ci unul de archebuză; lovitura atît de bine ţintită, îi trezise de
la început bănuiala că nu fusese slobozită de o armă ostăşească; aşadar nu putea fi capcană
militară, fiindcă glontele nu era de calibru obişnuit.
Ar fi putut să fie şi vreo amintire din partea cardinalului. Să nu uităm că atunci cînd,
mulţumită binecuvîntatei raze de soare, d'Artagnan zărise ţeava puştii, tocmai se minuna şi el
de îndelunga răbdare a eminenţei sale.
D'Artagnan clătină însă din cap. Faţă de aceia pe care putea să―i răpună doar întinzînd
mîna, eminenţa sa folosea arareori asemenea mijloace.
Ar fi putut să fie şi o răzbunare a înverşunatei Milady,
Era de altminteri mai firesc.
Încerca zadarnic să―şi amintească de chipul sau măcar veşmîntul ucigaşilor: o luase atît
de grabnic la picior, încît n―avusese vreme să bage nimic de seamă.
― Ah, scumpii mei prieteni! ― murmură d'Artagnan, ― pe unde sînteţi? Şi ce mult îmi
59 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
lipsiţi!
D'Artagnan dormi prost peste noapte. De trei sau de patru ori se trezi speriat din somn,
crezînd că cineva se apropie de patul lui, ca să―l înjunghie. Zorile zilei îl găsiră totuşi întreg
şi teafăr.
El mai ştia însă că ceva amînat nu e şi ceva pierdut pe vecie.
Stătu toată ziua în casă. Căuta să se amăgească singur, zicîndu―şi că vremea era urîtă.
A treia zi, la nouă dimineaţa, goarnele prezentară onorul. Ducele de Orléans, fratele
regelui, vizita posturile. Ostaşii din gardă alergară la arme; d'Artagnan îşi luă locul în mijlocul
camarazilor lui.
Ducele trecu în revistă trupele în ordine de bătaie, după aceea, toţi ofiţerii superiori,
printre care şi domnul des Essarts, căpitanul gărzii, înconjurară pe fratele maiestăţii sale,
pentru a―i aduce salutul lor.
Deodată, lui d'Artagnan i se păru că domnul des Essarts îi face semn să se apropie;
fiindu―i teamă că se înşeală, aşteptă al doilea semn; dar văzînd că superiorul stăruie să―l
cheme, d'Artagnan ieşi din rînd, în aşteptarea poruncii.
― Ducele va cere voluntari pentru o misiune primejdioasă, dar care va face cinste cui o
va fi îndeplinit; şi ţi―am făcut semn să fii gata.
― Mulţumesc, domnule căpitan! răspunse d'Artagnan, care abia aştepta să cîştige
preţuirea generalului.
Într―adevăr, localnicii atacaseră în timpul nopţii şi puseseră din nou stăpînire pe un
bastion, cucerit de armata regelui cu două zile mai înainte; era vorba de o recunoaştere în
primele linii, pentru a se vedea în ce fel apărătorii păzeau meterezul.
După cîteva clipe, fratele regelui rosti ridicînd glasul:
― Mi―ar trebui pentru această misiune trei sau patru voluntari călăuziţi de un om de
încredere.
― Omul de încredere îl am la îndemînă, ― răspunse domnul des Essarts, arătînd pe
d'Artagnan, ― iar în ceea ce priveşte pe cei patru sau cinci voluntari, măria voastră să―şi
spună dorinţa şi oamenii nu―i vor lipsi.
― Patru voluntari gata să moară o dată cu mine! strigă d'Artagnan, trăgîndu―şi spada
din teacă şi vînturînd―o în aer.
Doi dintre camarazii lui alergară spre el şi o dată cu ei alţi doi soldaţi. Împlinindu―se
numărul cerut, d'Artagnan nu mai primi pe ceilalţi, nevrînd să încarce drepturile celor dintîi.
Nu se ştia dacă în urma cuceririi lui, bastionul fusese părăsit sau lăsată acolo o
garnizoană; trebuia aşadar să se cerceteze locul cu pricina cît mai de aproape, spre a se
cunoaşte situaţia.
Întovărăşit de ceilalţi patru, d'Artagnan plecă îndată de―a lungul întăriturilor; amîndoi
ostaşii din gardă mergeau în rînd cu el, iar soldaţii veneau în urmă.
Păşind astfel tiptil pe după parapet, ajunseră la vreo sută de metri de metereze. Acolo,
d'Artagnan se uită înapoi, dar nu―i mai văzu pe cei doi soldaţi.
Crezu că, fiindu―le teamă, tărăgănau pasul şi―şi văzu de drum mai departe. După
cotitura şanţului, nu mai avea decît vreo şaizeci de paşi de făcut. Nu se zărea ţipenie de om,
locul părea pustiu. Cei trei tineri se sfătuiau dacă să meargă sau nu mai departe, cînd, dintr―o
dată, un brîu de fum încinse uriaşul de piatră şi o duzină de gloanţe vîjîiră în jurul lui
d'Artagnan şi al celor doi tovarăşi.
Aflaseră aşadar tot ceea ce voiau să ştie: bastionul era păzit. O rămînere mai îndelungă în
acest loc ar fi însemnat a înfrunta de prisos o primejdie; d'Artagnan şi amîndoi ostaşii din
gardă întoarseră spatele, începînd a da îndărăt, ca şi cum ar fi luat―o la sănătoasa.
Ajungînd în colţul şanţului care le putea sluji de adăpost, unul dintre ostaşi se prăbuşi la
pămînt; un glonte îi străbătuse pieptul. Celălalt, teafăr şi iute de picior, gonea spre tabără.
Nevrînd să―şi părăsească tovarăşul în halul acela, d'Artagnan se aplecă ca să―l ridice şi
60 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
să―l ajute să ajungă la tabără; în aceeaşi clipă două împuşcături detunară: un glonte zdrobi
ţeasta ostaşului rănit, celălalt se turti de stîncă, după ce trecu la două degete de d'Artagnan.
Tînărul se întoarse repede, căci împuşcăturile nu puteau veni dinspre bastionul ascuns
vederii de cotul parapetului. Îi răsări în minte cei doi soldaţi rămaşi în urmă şi tîlharii care
încercaseră să―l omoare cu două seri înainte; hotărît să afle de data asta despre ce era vorba,
se aruncă peste trupul camaradului său, făcînd pe mortul.
Zări două capete ce se înălţau pe deasupra unei întărituri părăsite, la treizeci de paşi de
acolo; erau într―adevăr cei doi soldaţi. D'Artagnan nu se înşelase: oamenii nu―l urmaseră
decît cu scopul de a―l ucide, nădăjduind că moartea―i va fi pusă pe seama duşmanului.
Dar cum s―ar fi putut ca tînărul să fie doar rănit, şi atunci să―i dea în vileag, ei se
apropiară cu gîndul de a―l răpune; din fericire, înşelaţi de viclenia lui d'Artagnan, nu―şi mai
încărcară armele.
Cînd erau cam la vreo zece paşi, d'Artagnan, care în cădere avusese mare grijă să―şi
păstreze spada, se ridică deodată şi dintr―o săritură fu lîngă ei.
Ucigaşii îşi dădură seama că dacă ar fi luat―o la fugă înspre tabără fără a―şi fi răpus
omul, vor fi învinuiţi de el şi ne mai stînd în cumpănă, vrură să treacă la duşman. Unul din ei
apucă puşca de ţeavă şi o prăvăli ca pe o măciucă asupra lui d'Artagnan, care izbuti să scape
sărind într―o parte; mişcarea aceasta îl slobozi însă pe tîlharul care se şi repezi înspre
bastion. Dar cum nu puteau şti cu ce gînd venea omul la ei, apărătorii deschiseră focul şi―l
culcară la pămînt cu umărul zdrobit de un glonte.
În vremea asta, d'Artagnan se năpustea cu spada asupra celui de al doilea soldat; lupta nu
ţinu mult, căci ticălosul nu se putea apăra decît cu archebuza descărcată; spada lunecă pe
ţeava armei ce nu mai putea folosi şi se înfipse în coapsa ucigaşului, care se prăbuşi la pămînt.
D'Artagnan îi propti atunci ascuţişul în gît.
― Îndurare! Nu mă omorîţi! ― striga tîlharul, ― iertare, iertare, domnule ofiţer, şi vă
spun tot!
― Face taina ta să―ţi cruţ viaţa? întrebă tînărul oprindu―şi braţul.
― Da, dacă socotiţi că―i bine să trăieşti cînd ai douăzeci şi doi de ani, ca
dumneavoastră, şi cînd poţi ajunge la orice, aşa frumos şi viteaz cum sînteţi.
― Mişelule! ― se răsti d'Artagnan, ― hai, vorbeşte iute, cine te―a pus să mă omori?
― O femeie pe care n―o cunosc, dar căreia îi zic Milady.
― Dacă n―o cunoşti, cum de―i ştii numele?
― Camaradul meu o cunoaşte şi―i spunea aşa; el avea treburi cu ea, nu eu; are chiar în
buzunarul lui o scrisoare din partea ei, scrisoare care trebuie să fie de seamă pentru
dumneavoastră, după cîte l―am auzit spunînd.
― Dar cum de te―ai amestecat în astfel de urzeală?
― Mi―a zis că să dăm lovitura noi doi, şi eu am primit.
― Şi cît v―a dat pentru isprava asta grozavă?
― O sută de ludovici.
― Aşa! Minunat, ― izbucni tînărul în rîs, ― ştie şi ea că fac ceva parale! O sută de
ludovici! e o sumă frumuşică pentru doi ticăloşi de teapa voastră; înţeleg de ce ai primit, şi te
iert, dar cu o condiţie.
― Care? întrebă soldatul neliniştit, văzînd că nu scăpase încă.
― Să te duci să―mi aduci scrisoarea din buzunarul camaradului tău.
― Dar, ― strigă tîlharul, ― înseamnă că aşa sau aşa tot mor; cum să mă duc să iau
scrisoarea sub focul bastionului?
― O să trebuiască să mi―o aduci, altfel jur că mori de mîna mea.
― Îndurare! Domnule, fie―vă milă! În numele doamnei tinere pe care o iubiţi şi o
credeţi poate moartă, dar care trăieşte, se văicărea tîlharul, căzînd în genunchi şi
sprijinindu―se în mîini, căci o dată cu sîngele, îşi pierdea şi puterile.
61 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
cardinalul.
În mijlocul acestor frămîntări înţelese, totuşi, cu un simţămînt de adevărată bucurie că
pînă la urmă regina descoperise închisoarea în care doamna Bonacieux îşi ispăşea
devotamentul ei şi că izbutise s―o scoată de acolo. Numai atunci găsi el tîlcul scrisori ce o
primise de la tânăra femeie şi al trecerii ei pe drumul de la Chaillot, trecere aidoma unei
arătări.
Aşa cum prevăzuse Athos, era acum cu putinţă s―o găsească pe doamna Bonacieux; o
mănăstire se putea lua oricînd pe sus.
Gîndul acesta sfîrşi prin a―i înmuia inima. Se întoarse spre rănitul care―l urmarea
îngrijorat văzîndu―l că schimbă feţe―feţe şi, întinzîndu―i mîna îi spuse:
― Să mergem, nu vreau să te las aici în halul ăsta... Sprijină―te de mine şi hai îndărăt, în
tabără.
― Da, ― şopti rănitul, căruia nu―i venea să creadă în atîta mărinimie, ― dar nu mă
trimiteţi pe urmă la spînzurătoare?
― Ai cuvîntul meu, ― îi spuse el, ― pentru a doua oară, îţi cruţ viaţa.
Rănitul căzu în genunchi, sărutînd iarăşi picioarele salvatorului său; dar nemaiavînd
pentru ce să rămînă în coasta duşmanului, d'Artagnan puse capăt acestor mărturii de
recunoştinţă.
Ostaşul din gardă, întors în tabără după cel dintîi foc al băştinaşilor, vestise moartea celor
patru tovarăşi ai lui, aşa că întoarcerea tânărului nevătămat din recunoaştere stîrni mare uimire
în regiment şi, totodată, mare bucurie.
D'Artagnan născoci o poveste în legătură cu lovitura de spadă primită de tovarăşul lui.
Vorbi şi despre moartea celuilalt soldat şi despre primejdiile înfruntate. Povestirea îi sluji
drept prilej pentru un adevărat triumf. O zi întreagă oştirea nu conteni vorba despre marea
ispravă, iar fratele regelui îi trimise salutul său.
De altfel, cum orice faptă frumoasă îşi poartă în ea răsplata, frumoasa faptă a lui
d'Artagnan îi adusese în suflet liniştea pierdută. Într―adevăr, d'Artagnan nădăjduia să poată fi
liniştit, deoarece unul din cei doi vrăjmaşi ai lui fusese ucis, iar cel de―al doilea era acum
credincios ţelurilor lui.
Această linişte dovedea însă un lucru: că d'Artagnan n―o cunoştea încă pe Milady.
63 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
"Domnule d'Artagnan,
Domnii Athos, Porthos şi Aramis, după ce au chefuit la mine şi s―au veselit voiniceşte,
au făcut atîta tărăboi, încît starostele castelului, om aspru, i―a închis pe cîteva zile; eu
îndeplinesc porunca ce mi―au dat, şi vă trimit douăsprezece sticle din vinul meu de Anjou,
care le―a plăcut îndeosebi; ei doresc să închinaţi în sănătatea lor, din această băutură
aleasă între toate.
Ascultîndu―le dorinţa, cu adîncă plecăciune, rămîn, domnule, prea credincioasa şi
smerita dumneavoastră; slugă.
GODEAU
Hangiul domnilor muşchetari".
― Aşa mai înţeleg! strigă d'Artagnan, ― ei sînt cu gîndul la mine în zile de veselie, cum
şi eu eram cu gîndul la ei în zile de restrişte; fireşte că voi bea în sănătatea lor şi din toată
inima; dar nu voi bea de unul singur.
D'Artagnan dădu fuga la doi ostaşi din gardă, cu care se legase mai îndeaproape, ca să―i
poftească la un pahar din straşnicul vinişor de Anjou, proaspăt sosit. Unul din cei doi ostaşi
era însă poftit în altă parte chiar în seara aceea, iar celălalt în seara următoare. Întîlnirea lor
trebui deci amînată cu încă o zi.
Întorcîndu―se acasă, d'Artagnan trimise cele douăsprezece sticle de vin la ospătăria
companiei, cu rugămintea să fie bine păstrate; apoi în ziua cea mare, petrecerea fiind hotărîtă
pentru ora douăsprezece, încă de la nouă dimineaţa, d'Artagnan îl trimise pe Planchet să
pregătească cele de trebuinţă.
Mîndru din cale afară de deosebita sa îndatorire, Planchet se gîndi să rînduiască toate cu
chibzuială, de aceea îşi luă ca ajutor pe valetul unuia din oaspeţii stăpînului, un anume
Fourreau, precum şi pe acel aşa―zis soldat care voise să―l omoare pe d'Artagnan şi care
nefăcînd parte din nici o unitate intrase în slujba acestuia sau mai curînd a lui Planchet, chiar
în ziua în care d'Artagnan îi scăpase viaţa.
La ora cuvenită, cei doi musafiri sosiră şi se aşezară la masă, în faţa bucatelor ce se
perindau în şir. Planchet servea cu şervetul pe braţ; Fourreau destupa sticlele şi Brisemont, aşa
se numea soldatul, turna în clondiraşe de sticlă vinul care părea a se fi tulburat de zguduirile
de pe drum. Vinul din prima sticlă fiind cu deosebire tulbure la fund, Brisemont deşertă
drojdia într―un pahar şi d'Artagnan îi îngădui s―o bea, căci sărmanul nu―şi recăpătase încă
puterile.
64 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
După ce mîncară supa, oaspeţii tocmai se pregăteau să ducă la gură cel dintîi pahar cu vin
cînd, deodată, tunurile porniră să bubuie la fortul Louis şi la Fortul cel Nou; crezînd că era
vorba de vreun atac al asediatorilor sau poate al englezilor, cei doi ostaşi alergară să―şi ia
spadele; la fel de sprinten ca ei, d'Artagnan le urmă pilda şi tustrei năvăliră afară, spre
posturile lor.
Dar abia trecuţi de pragul ospătăriei îşi dădură seama de pricina asurzitoarei larme:
strigătele de "Trăiască regele!" şi "Trăiască domnul cardinal!" răsunau de pretutindeni o dată
cu bătaia dezlănţuită a tobelor.
Într―adevăr, nerăbdător cum am mai spus, regele lăsase baltă popasurile şi sosea chiar
atunci împreună cu toţi curtenii şi cu zece mii de oameni, drept trupe ajutătoare. Muşchetarii
maiestăţii sale deschideau şi încheiau alaiul. Cot la cot cu compania lui, înşirată de―a lungul
drumului, d'Artagnan salută cu anume înţeles pe prietenii care nu―l slăbeau din ochi şi pe
domnul de Tréville care―l recunoscuse din capul locului.
După această sărbătorească urare de bun sosit, cei patru prieteni se îmbrăţişară frăţeşte.
― E grozav! strigă d'Artagnan, ― nici nu s―ar fi putut s―o nimeriţi mai la ţanc şi cred
că bucatele nici n―or fi avut vreme să se răcească, aşa e, domnilor? adăugă tînărul
întorcîndu―se spre cei doi ostaşi din gardă pe care―i prezentă prietenilor lui.
― Măi, măi! pare―mi―se că tocmai benchetuiam! făcu Porthos.
― Nădăjduiesc că n―aţi poftit femei la masă, adăugă Aramis.
― Aveţi ceva vin mai de doamne―ajută aici, în magherniţă? întrebă Athos.
― Cum să nu! Îl avem pe al vostru, dragă prietene, răspunse d'Artagnan.
― Vinul nostru! se miră Athos.
― Vezi bine; cel care mi l―aţi trimis.
― Ţi―am trimis noi vin?
― Ştiţi foarte bine, vinişorul de pe colinele din Anjou.
― Da, da, ştiu de care vin vrei să vorbeşti.
― Vinul vostru preferat.
― Fireşte, cînd n―am nici şampanie şi nici Chambertin.
― Mă rog! În lipsă de şampanie sau de Chambertin o să vă mulţumiţi cu ăsta.
― Aşadar, am trimis după vin de Anjou! Dar straşnic ne mai pricepem! se bucură
Porthos.
― Ba nu, e vinul care mi―a fost trimis din partea voastră.
― Din partea noastră? se minunară, într―un glas, tustrei muşchetari.
― Dumneata, Aramis, ai trimis oare vinul? întrebă Athos.
― Nu, dar dumneata, Porthos?
― Nu, dar dumneata, Athos?
― Nici eu.
― Dacă nu mi l―aţi trimis voi, atunci mi l―a trimis hangiul vostru.
― Hangiul nostru?
― Vezi bine! Hangiul vostru, Godeau, hangiul muşchetarilor.
― Ce mai atîta vorbă, ― le―o tăie Porthos, ― să vină de unde o vrea; hai să―l gustăm
şi dacă―i bun să―l bem.
― Ba de loc, ― se împotrivi Athos, să nu―l bem tocmai fiindcă nu ştim de unde vine.
― Ai dreptate, Athos, încuviinţă d'Artagnan. Nu i―aţi cerut nici unul hangiului Godeau
să―mi trimită vin?
― Nici unul! Şi totuşi ţi l―a trimis ca din partea noastră.
― Iată scrisoarea, spuse d'Artagnan.
Şi arată prietenilor rîndurile primite.
― Nu―i scrisul lui! ― întări Athos ― i―l cunosc fiindcă înaintea plecării am încheiat
cu el socotelile pentru toată lumea.
65 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― Scrisoarea nu vine de la el ― adăugă Porthos, ― noi n―am fost pedepsiţi, nici unul.
― D'Artagnan ― rosti şi Aramis cu glas dojenitor, ― puteai oare să crezi că ne―am
purtat ca nişte zurbagii?...
D'Artagnan păli; îi tremurau vargă mâinile şi picioarele.
― Ce―i cu tine? Mă înspăimînţi! se repezi Athos, care nu―l tutuia decît arareori.
― Fuga, fuga, prieteni! îi îndemnă d'Artagnan. Îmi trece prin minte o bănuială cumplită!
Să fie tot o răzbunare a acelei femei?
Athos păli şi el.
D'Artagnan alergă într―un suflet spre ospătărie, urmat de cei trei muşchetari şi de
amîndoi ostaşii din gardă.
În sala de mîncare privirea lui căzu din capul locului pe Brisemont care, întins la pămînt,
se zvîrcolea în chinuri groaznice.
Planchet şi Fourreau, galbeni ca ceara, încercau să―i vină în ajutor, dar se vedea că orice
ajutor era de prisos: moartea îşi înfipsese ghearele în toată fiinţa nenorocitului.
― Vai, vai, ― gemu el, zărindu―l pe d'Artagnan, ― blestem! Aţi spus că mă iertaţi şi
m―aţi otrăvit!
― Eu? ― strigă d'Artagnan, ― eu? Sărman de tine, ce tot spui?
― Spun că mi―aţi dat să beau din vinul acela, spun că m―aţi îndemnat să―l beau, spun
că aţi vrut să vă răzbunaţi pe mine, spun că e amarnic!
― Nu―i adevărat, Brisemont, ― se apără d'Artagnan,― să nu crezi una ca asta: jur că
nu―i aşa...
― Dumnezeu e colo, sus! Dumnezeu vă va pedepsi! Doamne Dumnezeule! Să îndure şi
el într―o zi ce îndur eu acum!
― Pe sfînta Evanghelie! ― jură d'Artagnan, apropiindu―se de muribund, ― n―aveam
habar că vinu―i otrăvit: era să beau şi eu cum ai băut şi tu.
― Nu vă cred, murmură soldatul.
Şi―şi dădu sufletul în chinuri sfîşietoare.
― Îngrozitor! Îngrozitor! şoptea Athos, în vreme ce Porthos sfărîma sticlele, iar Aramis
dădea poruncă ― ceva cam tîrziu ― să alerge cineva după un duhovnic.
― Dragii mei prieteni! Mi―aţi scăpat şi de data asta viaţa şi nu numai mie, dar şi acestor
camarazi. Domnilor, ― urma d'Artagnan, vorbind celor doi ostaşi, ― vă rog să nu scoateţi o
vorbă despre păţania noastră. Cine ştie ce feţe simandicoase s―or fi amestecat în treaba asta
şi să nu ne pomenim cu vreo năpastă pe cap.
― Vai de mine, domnule! ― îngăimă Planchet, mai mult mort decît viu, ― am scăpat ca
prin urechile acului.
― Cum asta, caraghiosule? se răsti d'Artagnan, adică aveai de gînd să bei din vinul meu?
― În sănătatea regelui, domnule, cît p―aci să gust şi eu un păhărel, dacă nu mi―ar fi
spus Fourreau că mă cheamă cineva.
― Vai de sufleţelul meu! ― mărturisi şi Fourreau, clănţănind din dinţi de spaimă, ―
voiam să―l alung pe Planchet ca să beau numai eu!
― Domnilor, ― mai spuse d'Artagnan celor doi ostaşi din gardă, ― înţelegeţi că
asemenea ospăţ ar fi prea jalnic după tot ce s―a întîmplat, vă cer iertare şi totodată vă rog să
amînaţi petrecerea pe altădată.
Ostaşii ascultară curtenitor această dezvinovăţire şi, pricepînd că cei patru prieteni doreau
să rămînă singuri, se îndepărtară.
Rămaşi între ei, d'Artagnan şi cei trei muşchetari se uitară unul la altul cu o privire care
voia să spună că bănuiau cu toţii pericolul din umbră.
― Înainte de toate, ― începu Athos, ― să ieşim de aici, nu e plăcută tovărăşia unui mort
care nici n―a murit de moarte bună.
― Planchet, ― grăi d'Artagnan, ― îţi las în grijă leşul nenorocitului ăsta, să fie îngropat
66 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Proaspăt sosit, regele care ardea de nerăbdare să dea piept cu duşmanul şi care, mai
îndreptăţit decît cardinalul, împărtăşea ura acestuia împotriva lui Buckingham, hotărî să ia
toate măsurile, întîi pentru a―i izgoni pe englezi din insula Ré, apoi pentru a grăbi asediul
oraşului La Rochelle; dar, vrînd―nevrînd, trebuia să întîrzie din pricina dezbinărilor ivite
între domnii Bassompierre şi Schomberg, de o parte, iar de alta, ducele d'Angoulême.
Domnii de Bassompierre şi Schomberg erau mareşali ai Franţei şi fiecare îşi cerea dreptul
de a comanda oştirea de sub ordinele regelui. De teamă însă ca Bassompierre, rămas hughenot
în adîncul inimii, să nu―i ia prea cu încetişorul pe englezi şi pe apărătorii oraşului, fraţi
de―ai lui întru credinţă, cardinalul îl oblăduia pe ducele d'Angoulême, pe care regele îl şi
numise locotenent―general, din îndemnul eminenţei sale.
Astfel fiind, pentru ca nu cumva domnii de Bassompierre şi Schomberg să părăsească
oştirea, li se încredinţă fiecăruia în parte cîte un comandament deosebit: Bassompierre îşi avea
cartierul său în nordul oraşului, de la La Leu pînă la Dompierre; ducele d'Angoulême, la
răsărit, de la Dompierre pînă la Périgny şi domnul de Sehomberg, la sud, de la Périgny pînă la
Angoutin.
Reşedinţa fratelui regelui era la Dompierre.
Reşedinţa regelui era cînd la Etré, cînd la La Jarrie.
În sfîrşit, reşedinţa cardinalului se afla pe dîmburile nisipoase de lîngă podul La Pierre,
într―o căsuţă lipsită de orice fel de întărituri.
În felul acesta fratele regelui îl supraveghea pe Bassompierre, regele pe ducele
d'Angoulême, iar cardinalul pe domnul de Schomberg.
Odată aceste măsuri întocmite, cel dintîi ţel fusese izgonirea englezilor de pe insulă.
Împrejurările erau prielnice: englezii, pentru a fi ostaşi de ispravă, trebuiesc înainte de
toate bine hrăniţi şi cum nu mîncau decît cărnuri sărate şi pesmeţi vechi, aveau sumedenie de
bolnavi în tabără; mai mult încă, marea furtunoasă în tot lungul ţărmului, la acea vreme a
anului, înghiţea zi de zi cîte o corabie, iar plaja, începînd de la capul Aiguillon şi pînă la
întărituri, se umplea la fiecare flux cu sfărîmăturile a tot soiul de luntre, luntrişoare şi corăbii;
ca urmare, chiar dacă oamenii regelui nu s―ar fi clintit din tabără, era vădit că Buckingham,
care nu se urnea din insula Ré numai din încăpăţînare, tot trebuia să se îndepărteze într―o zi
sau alta.
Cum însă domnul de Toiras trimisese veste că în tabăra vrăjmaşă se făceau pregătiri în
vederea unui nou atac, regele socoti că trebuia pus odată capăt acestei stări de lucruri şi dădu
poruncă pentru începerea luptei hotărîtoare.
Intenţia noastră nefiind însă înfăţişarea cronicii zilnice a asediului, ci, dimpotrivă,
înşiruirea doar a întîmplărilor în legătură cu povestirea începută, ne vom mulţumi să amintim
în două cuvinte că izbînda a fost desăvîrşită spre cea mai grozavă uimire a regelui şi cea mai
grozavă faimă a domnului cardinal. Împinşi pas cu pas, zdrobiţi în toate încăierările, sfîrtecaţi
în pragul insulei Loix, englezii au fost siliţi să se îmbarce, lăsînd pe cîmpul de luptă două mii
de oameni, printre care cinci colonei, trei locotenenţi―colonei, două sute cincizeci de căpitani
şi douăzeci de înalţi gentilomi, patru tunuri şi şaizeci de steaguri ce au fost aduse la Paris de
către Claude de Saint―Simon şi atîrnate cu mare alai de bolţile catedralei Nôtre―Dame.
Imnuri de slavă răsunară pe cîmpul de bătaie, apoi în toată Franţa.
Cardinalul putea să―şi vadă în voie de asediu fără a se mai teme de englezi, măcar
pentru o vreme.
Aşa cum am spus însă, răgazul era trecător.
Un trimis al ducelui de Buckingham, pe nume Montaigue, fiind prins, ieşiseră deodată la
iveală iţele unei coaliţii între Imperiu7, Spania, Anglia şi Lorena.
7
Imperiul German (fondat în 962, abolit în 1806, restabilit în 1871).
69 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― Luaţi seama la ceea ce faceţi, domnilor! grăi atunci un glas răsunător, deprins parcă a
porunci.
― O fi vreun ofiţer superior, care face rondul de noapte! gîndi Athos. Ce vreţi să faceţi,
domnilor?
― Cine sînteţi? întrebă acelaşi glas la fel de poruncitor; răspundeţi sau veţi suferi de pe
urma acestei nesupuneri!
― Muşchetarii regelui, răspunse Athos, din ce în ce mai încredinţat că cel care întreba
avea dreptul s―o facă.
― Din care companie?
― Compania de Tréville.
― Înaintaţi la ordin şi spuneţi ce căutaţi aici la ora asta?
Tustrei tovarăşii înaintară ceva mai sfioşi, căci tustrei erau acum încredinţaţi că cel cu
pricina era mai tare decît ei; îi lăsară de altminteri lui Athos grija de a răspunde.
Unul din cei doi călăreţi, şi anume cel care vorbise în urmă, se afla la zece paşi înaintea
celuilalt; făcînd semn lui Porthos şi lui Aramis să rămînă şi ei la cîţiva paşi depărtare, Athos
înaintă singur.
― Să fie cu iertare, domnule ofiţer, ― spuse Athos,― dar nu ştiam cu cine aveam de―a
face şi după cum vedeţi stăteam de veghe.
― Numele dumitale? întrebă ofiţerul, acoperindu―şi obrazul cu pelerina.
― Dar al dumneavoastră, domnule? întrebă şi Athos, care începea să―şi iasă din sărite
de atîta pisălogeală. Faceţi―mi, vă rog, dovada că aveţi dreptul să mă cercetaţi.
― Numele dumitale? se răsti a doua oară călăreţul, lăsînd să―i cadă pelerina, şi să i se
vadă faţa.
― Domnul cardinal! făcu muşchetarul înmărmurit.
― Numele dumitale? întrebă a treia oară eminenţa sa.
― Athos, răspunse muşchetarul.
Cardinalul făcu semn aghiotantului să se apropie.
― Aceşti trei muşchetari ne vor urma , ― îi şopti el, ― nu vreau să se ştie că am plecat
din tabără şi, dacă ne însoţesc, putem fi siguri că n―or să spună nimănui.
― Sîntem gentilomi, monseniore, ― zise Athos, ― cereţi―ne cuvîntul şi fiţi fără grijă.
Slavă Domnului, ştim să păstrăm o taină!
Cardinalul îşi aţinti privirea―i pătrunzătoare asupra îndrăzneţului care―l înfrunta astfel.
― Ai auz bun, domnule Athos, ― răspunse cardinalul, ― dar acum, ascultă―mă: nu din
lipsă de încredere vă rog să mă urmaţi, ci pentru a fi apărat; cei doi tovarăşi ai dumitale sînt
fireşte domnii Porthos şi Aramis?
― Da, eminenţa voastră, răspunse Athos, în vreme ce muşchetarii rămaşi în urmă se
apropiau cu pălăriile în mînă.
― Vă cunosc, domnilor, ― le spuse cardinalul, ― vă cunosc; ştiu că nu―mi sînteţi
tocmai prieteni şi―mi pare rău, dar mai ştiu că sînteţi gentilomi viteji, cinstiţi şi oameni de
temei. Aşadar, fii bun, domnule Athos şi însoţeşte―mă, împreună cu prietenii dumitale; voi
avea astfel un alai la care ar rîvni şi maiestatea sa, dacă ne―ar întîlni.
Cei trei muşchetari se înclinară pînă peste grumazul cailor.
― Pe cinstea mea, deschise vorba Athos, eminenţa voastră are dreptate cînd doreşte s―o
însoţim: am întîlnit pe drum nişte bezmetici; cu patru din ei am şi avut o ciocnire la
"Porumbarul Roşu".
― O ciocnire? Şi pentru ce, domnilor? întrebă cardinalul. Ştiţi că nu―mi plac ciocnirile;
nu―i aşa c―o ştiţi?
― Tocmai de aceea am cinstea să înştiinţez pe eminenţa voastră de cele întîmplate, căci
ar putea să afle ceva de la alţii şi, întemeindu―se pe mărturii mincinoase, să creadă că sîntem
vinovaţi.
71 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― Apropiaţi―vă, domnilor, îi pofti cardinalul. Mi―aţi spus adevărul, ― grăi el către cei
trei muşchetari, ― în ceea ce mă priveşte, întîlnirea noastră de astă―seară vă va folosi; pînă
atunci, veniţi după mine.
Cardinalul descălecă; cei trei muşchetari făcură la fel; cardinalul aruncă aghiotantului
dîrlogii calului; cei trei muşchetari îşi legară şi ei caii de obloanele ferestrelor.
Hangiul rămăsese în pragul uşii; în ochii lui, cardinalul era doar un ofiţer care venea să
vadă o doamnă.
― Ai vreo încăpere la parter, unde domnii să mă poată aştepta la gura unui foc bun?
întrebă cardinalul.
Hangiul deschise atunci uşa unei săli mari, în care tocmai înlocuise o sobă veche
printr―un minunat cămin.
― Am camera aceasta, zise el.
― Bine, încuviinţă cardinalul, ― intraţi aici, domnilor, şi aşteptaţi―mă, vă rog; nu voi
întîrzia mai mult de o jumătate de ceas.
Şi pe cînd cei trei muşchetari pătrundeau în camera de la parter, cardinalul, fără să mai
ceară alte lămuriri, urcă scara ca unul care mai fusese pe acolo.
73 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Era vădit că, fără să―şi fi dat seama, ci îndemnaţi doar de firea lor cavalerească şi
năzdrăvană, cei trei fîrtaţi ai noştri fuseseră de folos cuiva care se bucura de înalta ocrotire a
cardinalului.
Dar cine era acel cineva? E întrebarea ce şi―o puseră înainte de toate muşchetarii; văzînd
însă că nici unul din răspunsurile ticluite de mintea lor isteaţă nu era mulţumitor, Porthos
chemă pe hangiu şi ceru nişte zaruri.
Porthos şi Aramis se aşezară la o masă şi începură jocul. Athos se plimba adîncit în
gînduri.
Tot gîndind şi umblînd de colo―colo, trecea şi se―ntorcea mereu prin faţa burlanului
sobei care era frînt de la jumătate; celălalt capăt al burlanului pătrundea în camera de deasupra
lor. Şi de cîte ori trecea şi se―ntorcea, Athos auzea parcă un zumzet de cuvinte care―l făcu
în cele din urmă să―şi ciulească urechea. Se apropie şi desluşi cîteva cuvinte, cărora i se păru
că li se cuvenea deosebită luare―aminte; făcu semn prietenilor să tacă, iar el rămase aplecat
cu urechea aţintită în dreptul deschizăturii de jos a burlanului.
― Ascultaţi Milady, ― spunea cardinalul, ― e o chestiune de seamă: luaţi loc şi să stăm
de vorbă.
― Milady! murmură Athos.
― Vă ascult, monseniore, cu cea mai mare atenţie, răspunse un glas de femeie care―l
făcu pe muşchetar să tresară.
― Un mic bastiment cu echipaj englez şi al cărui căpitan e omul meu, vă aşteaptă la gura
Charentei, lîngă fortul La Pointe; întinde pînzele mîine dimineaţă.
― Atunci trebuie să plec la noapte?
― Ba chiar acum, adică după ce veţi fi primit instrucţiunile mele. O să vă însoţească doi
oameni pe care―i veţi găsi la poartă cînd veţi ieşi de aici; mai întîi, voi ieşi eu şi după o
jumătate de ceas, dumneata.
― Bine, monseniore. Şi acum lămuriţi―mi misiunea pe care aveţi bunăvoinţa să mi―o
încredinţaţi; cum ţin să mă bucur şi de azi înainte de încrederea eminenţei voastre, vă rog
vorbiţi―mi în cuvinte limpezi şi răspicate, ca să nu fac nici o greşeală.
Urmă o clipă de tăcere; fără îndoială că Richelieu îşi cumpănea cuvintele pe care avea să
le rostească şi că Milady îşi ţinea treze luminile duhului ei pentru a pricepe dorinţele
cardinalului şi pentru a şi le întipări în minte, după ce vor fi fost spuse.
Folosind clipa aceea, Athos şopti prietenilor să zăvorască uşa pe dinăuntru şi le făcu semn
să se apropie, ca să asculte.
Cei doi muşchetari, cărora le plăcea să se simtă bine, îşi aduseră fiecare cîte un scaun şi
încă unul pentru Athos. Toţi trei se aşezară aşadar cu temei, cu capetele mănunchi lîngă
burlan şi cu urechea la pîndă.
― Veţi pleca la Londra, urmă cardinalul. Ajunsă acolo, vă veţi duce la Buckingham.
― Îngăduiţi―mi să spun eminenţei voastre, ― urmă Milady, ― că de cînd cu eghileţii în
diamante, ducele a intrat la bănuială şi acum se fereşte de mine.
― Tocmai de aceea acum nu mai e vorba de a―i cîştiga încrederea, ci de a vă înfăţişa
înaintea lui, în chip sincer şi deschis, ca mijlocitoare.
― Sincer şi deschis, repetă Milady, cu un tremur nespus de viclean în glas.
― Da, sincer şi deschis, ― mai spuse iarăşi cardinalul la fel de hotărît, ― tîrgul acesta
trebuie făcut pe faţă.
― Voi urma întocmai instrucţiuinile eminenţei voastre şi aştept să mi le spuneţi.
― Îl veţi vedea pe Buckingham, îi veţi spune că veniţi din partea mea şi că ştiu toate
pregătirile pe care le face, dar ele mă lasă rece, deoarece la cea dintîi mişcare ce―o va
încerca, regina va fi pierdută datorită mie.
74 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
din partea doamnei de Chevreuse, găsită la locuinţa înălţimii sale, scrisoare care primejduieşte
grozav nu numai pe aceea care a scris―o, ci şi pe aceea în numele căreia a fost scrisă. Apoi,
dacă în pofida acestor dovezi ducele rămîne totuşi neclintit şi fiindcă numai la cele ce―am
spus se mărgineşte misiunea mea, nu―mi va mai rămîne decît să rog pe Dumnezeu să facă o
minune şi să scape Franţa. Nu―i aşa că am înţeles despre ce e vorba, monseniore, şi că
aceasta o tot ce am de făcut?
― Da, aşa e, încuviinţă scurt cardinalul.
― Şi acum, ― urmă Milady, părînd că nu bagă de seama tonul schimbat al ducelui, ―
acum cînd am primit instrucţiunile eminenţei voastre cu privire la duşmanii săi, îmi veţi da
voie, monseniore, să vă spun două cuvinte cu privire la duşmanii mei?
― Cum! Ai şi dumneata duşmani? întreba Richelieu.
― Da, monseniore, duşmani împotriva cărora îmi datoraţi tot sprijinul, căci mi i―am
făcut slujind pe eminenţa voastră.
― Într―o mănăstire? zise ducele.
― Mai întîi, o mică iscoadă, una e Bonacieux.
― E în închisoarea din Mantes.
― Adică era acolo, desluşi Milady; regina a căpătat însă un ordin al regelui, pe temeiul
căruia au dus―o într―o mănăstire.
― Într―o mănăstire? zise ducele.
― Da, într―o mănăstire.
― Şi în care?
― Nu ştiu, îşi ţin bine taina.
― Lasă că aflu eu!
― Şi eminenţa voastră îmi va spune în ce mănăstire e femeia asta?
― Nu văd ce m―ar împiedica, răspunse cardinalul.
― Bine, acum mai am alt duşman, care e mult mai de temut pentru mine decît acea
prăpădită de Bonacieux.
― Adică cine?
― Iubitul ei.
― Cum îl cheamă?
― Oh! Eminenţa voastră îl cunoaşte foarte, bine, ― urmă Milady, ― e piaza noastră rea,
a amîndorura; e cel care într―o încăierare cu ostaşii eminenţei voastre a aplecat cumpăna
izbînzii de partea muşchetarilor regali; el e cel care a dat trei lovituri de spadă lui de Wardes,
trimisul domniei voastre, şi care a zădărnicit chestiunea cu diamantele; în sfîrşit, e cel care,
ştiind că eu am răpit―o pe doamna Bonacieux, mi―a jurat pieirea.
― Da, da, ― făcu cardinalul, ― ştiu de cine vreţi să―mi vorbiţi.
― Vreau să vorbesc de nemernicul acela de d'Artagnan.
― E plin de îndrăzneală! recunoscu cardinalul.
― Tocmai fiindcă―i plin de îndrăzneală e şi mai de temut.
― Ar trebui, ― sfătui ducele, ― să avem o dovadă de cîrdăşia lui cu Buckingham.
― O dovadă! ― izbucni Milady ― pot avea zece, nu una!
― Atunci o lucrul cel mai uşor din lume: aduceţi―mi dovada şi―l trimit la Bastilia.
― Bine, monseniore, şi pe urmă?
― Cînd eşti la Bastilia nu mai e nici un pe urmă, adăugă cardinalul cu glas scăzut. La
naiba, ― urmă el ― dacă mi―ar fi atît de uşor să scap de duşmanul meu, pe cît mi―e de
uşor să scap de ai dumitale şi dacă pe astfel de oameni mi―aţi cere să―i cruţ...
― Monseniore, ― stărui Milady, ― schimb pentru schimb, viaţă pentru viaţă, om pentru
om. Daţi―mi―l pe acesta, şi vi―l dau pe celălalt.
― Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, ― răspunse cardinalul, ― şi nici nu vreau să ştiu; dar
doresc să vă fiu pe plac şi nu văd ce m―ar împiedica să vă dau ce―mi cereţi în privinţa unui
77 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
ins atît de mărunt şi cu atît mai mult cu cît îmi spuneţi că flecuşteţul ăsta de d'Artagnan e un
desfrînat, un duelist şi un trădător.
― E un mişel, monseniore, un mişel!
― Daţi―mi atunci hîrtie,o pană şi cerneală, ceru cardinalul.
― Poftim, monseniore.
Urmară cîtcva clipe de tăcere, care dovedeau că Richelieu sau îşi căuta cuvintele nimerite
pentru a scrie încuviinţarea cerută sau că o scria. Athos, care nu pierduse nici o iotă din
convorbirea dintre Milady şi Richelieu, luă pe cei doi tovarăşi de cîte o mînă şi―i duse în
celălalt ungher al odăii.
― Ce vrei? ― mormăi Porthos, ― de ce nu ne laşi să ascultăm pînă la urmă?
― Sst! ― făcu Athos vorbind în şoaptă, ― am auzit tot ce trebuia să auzim; de altfel, nu
vă împiedic să mai ascultaţi, dar eu trebuie să plec.
― Trebuie să pleci? se miră Porthos. Dar dacă întreabă cardinalul de tine, ce să―i
răspundem?
― Nu aşteptaţi să întrebe de mine; luaţi―i―o înainte şi spuneţi―i că am plecat în
recunoaştere, fiindcă am prins din cîteva cuvinte ale hangiului că drumul dădea de bănuit;
înainte de plecare o să―i strecor două vorbe aghiotantului cardinalului şi restul mă priveşte;
fiţi fără grijă.
― Ia seama, Athos! îl sfătui Aramis.
― Fii pe pace, ― răspunse Athos, ― ştiţi şi voi că pot să―mi ţin firea.
Porthos şi Aramis se întoarseră lîngă burlanul sobei. Iar Athos ieşi în chipul cel mai firesc
şi se duse să―şi ia calul legat de oblon, laolaltă cu ai celor doi prieteni; îl convinse pe
aghiotantul cardinalului de nevoia unei recunoaşteri în vederea întoarcerii, cercetă în văzul
celorlalţi încărcătura pistolului, îşi înşfăcă spada şi o porni singur―singurel pe drumul ce
ducea spre tabără.
78 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Aşa cum bănuise Athos, cardinalul coborî îndată; deschise uşa camerei unde intraseră
muşchetarii şi găsi pe Porthos jucînd o înverşunată partidă de zaruri cu Aramis. Scotoci
dintr―o aruncătură de ochi toate ungherele încăperii şi văzu că unul din oamenii lui lipsea.
― Ce s―a întîmplat cu domnul Athos? întrebă el.
― Monseniore, răspunse Porthos, ― s―a dus în recunoaştere, fiindcă după unele cuvinte
ale hangiului i s―a părut că drumul n―ar fi sigur.
― Şi dumneata, domnule Porthos, cum ţi―ai trecut vremea?
― Am cîştigat cinci pistoli de la Aramis.
― Bun! Acum puteţi să vă întoarceţi o dată cu mine.
― Sîntem la porunca eminenţei voastre.
― Atunci pe cai, domnilor, că se face tîrziu.
Aghiotantul cardinalului stătea la poartă şi―i ţinea calul de frîu. Ceva mai departe se
zăreau în întuneric doi oameni şi trei cai: erau cei doi oameni care trebuiau s―o însoţească pe
Milady pînă la fortul La Pointe şi să vegheze la îmbarcarea ei.
Aghiotantul dădu mărturie cardinalului că spusele celor doi muşchetari cu privire la
Athos erau adevărate. Cardinalul schiţă un semn de încuviinţare şi―o porni iarăşi ia drum,
avînd grijă să ia aceleaşi măsuri de prevedere la întoarcere ca la venire.
Să―l lăsăm să―şi urmeze drumul spre tabără sub veghea aghiotantului şi a
muşchetarilor şi să ne întoarcem la Athos.
Cale de vreo sută de paşi o ţinuse la fel de repede, dar odată ieşit din raza de vedere, îşi
avîntase calul la dreapta, făcuse un ocol, apoi se întorsese ca la douăzeci de paşi de han, se
pitise într―un tufiş şi pîndise trecerea celorlalţi; recunoscînd pălăriile mari ale prietenilor şi
ciucurii auriţi ai pelerinei domnului cardinal, aşteptă mai întîi ca cei patru călăreţi să cetească
după colţul şoselei şi cînd îi pierdu din vedere se întoarse în goană la han, unde i se deschise
fără nici o greutate.
Hangiul îl recunoscu.
― Domnul ofiţer, ― începu Athos, ― a uitat să―i spună doamnei de la primul cat ceva
foarte însemnat şi m―a trimis pe mine în locul lui.
― Urcaţi, ― îl pofti hangiul, doamna e tot în cameră.
Bucuros de învoire, Athos urcă scările cît mai tiptil, ajunsese sus şi prin uşa crăpată o zări
pe Milady punîdu―şi pălăria.
Intră în cameră şi închise uşa în urma lui.
La zgomotul ce―l făcuse zăvorul, Milady se întoarse.
Athos era în picioare în faţa uşii, înfăşurat în pelerină, cu pălăria trasă peste ochi.
Văzînd făptura aceea mută şi neclintită ca o statuie, Milady se înspăimîntă.
― Cine eşti? Şi ce cauţi aici, se răsti ea.
"Da, ea e!" îşi zise Athos.
Lăsă să―i cadă pelerina. Îşi ridică pălăria şi se îndreptă spre Milady.
― Mă mai cunoaşteţi, doamnă? o întrebă el.
Milady făcu un pas înainte, apoi dădu îndărăt, parcă ar fi văzut un şarpe.
― E bine, ― adăugă Athos. ― văd că mă recunoaşteţi!
― Contele de La Fère! murmura Milady pălind si dînd mereu îndărăt, pînă ce se lovi de
perete.
― Da, Milady, ― urmă Athos, ― contele de La Fère în carne şi oase, contele de la La
Fère care soseşte dinadins de pe lumea cealaltă pentru plăcerea de a vă vedea. Să ne aşezăm
deci şi să stăm de vorbă, cum spune excelenţa sa cardinalul.
Încolţită de o cumplită spaimă, Milady se aşeză fără să scoată un singur cuvînt.
― Aşadar eşti un demon trimis pe pămînt! grăi Athos. Ai mare putere, o ştiu; dar poate
79 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
că şi dumneata ştii că oamenii, cu ajutorul lui Dumnezeu, au învins adesea pe demonii cei mai
groaznici. Mi―ai mai ieşit o dată în cale; credeam, doamnă că te nimicisem, dar sau m―am
înşelat, sau te―a înviat iadul.
La auzul acestor cuvinte care―i trezeau înfricoşătoare amintiri, Milady îşi plecă fruntea,
cu un geamăt înăbuşit.
― Da, iadul te―a înviat, ― urmă Athos, ― iadul ţi―a dăruit bogăţie, iadul ţi―a dat alt
nume, iadul ţi―a zămislit aproape şi alt chip; dar n―a şters nici murdăria de pe sufletul
dumitale, nici ruşinea de pe carnea dumitale.
Milady se ridică, ca împinsă de un arc; din ochi îi scăpărau fulgere. Athos rămase pe
scaun.
― Mă credeai mort, nu―i aşa? După cum şi eu te credeam moartă; numele de Athos
ascunsese pe contele de La Fère, după cum numele de Milady Clarick ascunsese pe Ana de
Bueil! Nu te numeai oare astfel cînd prea cinstitul dumitale frate ne―a cununat? Situaţia
noastră e într―adevăr ciudată, ― urmă Athos, rîzînd, ― n―am trăit pînă azi şi unul şi altul
decît pentru că ne socoteam morţi şi pentru că o amintire stinghereşte mai puţin decît o fiinţă
vie, deşi amintirea poate fi uneori sfîşietoare.
― Dar la urma urmelor, ― vorbi Milady cu glas înăbuşit, ― ce te aduce la mine, şi ce
vrei de la mine?
―Vreau să―ţi spun că, deşi nu m―ai văzut pînă acum, eu pe dumneata nu te―am
scăpat din vedere.
― Ştii ce am făcut?
― Pot să―ţi spun tot ce―ai făcut zi cu zi de cînd ai intrat in slujba cardinalului şi
pînă―n seara asta.
Un zîmbet de neîncredere flutură pe buzele ei palide.
― Ascultă―mă: dumneata eşti aceea care ai tăiat doi eghileţi în diamante ducelui de
Buckingham; dumneata eşti aceea care ai răpit―o pe doamna Bonacieux; dumneata eşti aceea
care, îndrăgostită de de Wardes şi crezînd ca vei petrece o noapte cu el, i―ai deschis uşa
domnului d'Artagnan; dumneata eşti aceea care, crezînd că de Wardes te înşelase, ai vrut
să―l omori cu mîna potrivnicului său; dumneata eşti aceea care, atunci cînd acest potrivnic a
descoperit ruşinoasa dumitale taină, ai vrut să―l omori la rîndul lui, trimiţînd doi ucigaşi ca
să―i ia urma; dumneata eşti aceea care, văzînd că gloanţele nu şi―au atins ţinta, ai trimis
domnului d'Artagnan vin otrăvit cu o scrisoare mincinoasă pentru a―ţi încredinţa victima că
vinul i―l trimisese prietenii; dumneata eşti, în sfîrşit, aceea care, în odaia asta, pe scaunul pe
care şed eu acum, ţi―ai luat asupră―ţi faţă de cardinalul Richelieu, asasinarea ducelui de
Buckingham în schimbul făgăduielii lui de a te lăsa să―l ucizi pe d'Artagnan.
Milady avea faţa de ceară.
― Nu cumva eşti Satana? îngînă ea.
― Poate, ― răspunse Athos, ― în orice caz, însă, ascultă bine la ce―ţi spun: omoară―l
sau pune să―l omoare pe ducele de Buckingham, puţin îmi pasă! nu―l cunosc; de altminteri
e un englez. Dar să nu atingi măcar cu un deget un singur fir de păr de―al lui d'Artagnan,
care mi―e prieten credincios, pe care―l iubesc şi―l apăr, căci altfel îţi jur pe capul tatălui
meu, că crima pe care vei fi săvîrşit―o va fi şi cea din urmă.
― Domnul d'Artagnan m―a jignit crunt, bîigui Milady cu glas surd. Domnul d'Artagnan
va muri.
― Nu mai spune, mai e oare cu putinţă să vă jignească cineva, doamnă? întrebă rîzînd
Athos. V―a jignit şi atunci va muri...
― Va muri, ― se încăpăţînă Milady, ― întîi ea, pe urmă el.
Athos simţi un soi de ameţeală; vederea acestei fiinţe, care n―avea nimic femeiesc, îi
trezea amintiri sfîşietoare; se gîndi că odată, în clipe mai puţin primejdioase decît cele pe care
le trăia, voise s―o jertfească pe altarul cinstei; dorinţa lui de omor îl prindea iarăşi, arzătoare
80 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
ca gheara unor friguri fără leac; se ridică la rîndul lui, îşi duse mîna la cingătoare, trase
pistolul si ridică trăgaciul.
Galbenă ca o moartă, Milady dădu să strige, dar limba―i înţepenită nu putu scoate decît
un sunet răguşit, care n―avea nimic omenesc, ci semăna cu horcăitul unei sălbăticiuni; lipită
de tapiseria întunecată de pe perele, părea, cu părul ei despletit, o înspăimîntătoare
întruchipare a groazei.
Athos ridică încet pistolul, întinse braţul astfel încît arma aproape atinse fruntea femeii,
apoi cu un glas cu atît mai zguduitor cu cît era mai neînduplecat, rosti:
― Doamnă, îmi vei da hîrtia semnată de cardinal sau de nu, pe sufletul meu, îţi zbor
creierii.
Dacă i―ar fi vorbit altcineva. Milady ar mai fi putut păstra o îndoială, dar îl cunoştea pe
Athos; rămase totuşi neclintită.
― Îţi dau răgaz o clipă, ca să te hotărăşti.
După încleştarea feţii, Milady îşi dădu seama că era gata să tragă; îşi duse iute mîna la
sîn, scoase o hîrtie şi o întinse lui Athos.
― Iat―o, ― îi spuse, şi fii blestemat!
Athos luă hîrtia, îşi puse la loc pistolul în cingătoare, se apropie de lampă pentru a se
încredinţa că era într―adevăr ceea ce voia şi, desfăcînd―o, citi:
"Din porunca mea şi pentru binele Statului, purtătorul acesteia a făcut ceea ce a făcut.
3 decembrie 1627
Richelieu"
Ajungînd la locuinţa celor trei prieteni, d'Artagnan îi găsi strînşi în aceeaşi încăpere;
Athos era dus pe gînduri, Porthos îşi răsucea mustaţa, iar Aramis îşi citea rugăciunile într―un
mic şi încîntător ceaslov, legat în catifea albastră.
― Ducă―se naibii, domnilor! ― începu el, sper că ce―o să―mi spuneţi îmi răsplăteşte
osteneala; altfel nu v―aş ierta niciodată că m―aţi chemat în loc să―mi daţi pace să mă
odihnesc după o noapte petrecută cu luatul şi cu dărîmatul unui bastion. Ce păcat că nu eraţi
acolo! A fost luptă, nu glumă!
― Eram în altă parte, unde tot aşa, n―a fost de loc uşor! răspunse Porthos, adîncindu―şi
cuta obişnuită a mustăţii.
― Sst! făcu Athos.
― Măi, măi! făcu şi d'Artagnan, pricepînd tîlcul uşoarei încruntări a muşchetarului.
Pare―se că e rost de ceva noutăţi pe aici!
― Aramis, ― vorbi Athos, ― alaltăieri ai prînzit la hanul lui Parpaillot. Aşa e?
― Da.
― Cum e acolo?
― Eu am mîncat prost. Alaltăieri era zi de post şi ei n―aveau decît de dulce.
― Cum! ― se miră Athos, ― într―un port la mare nu se găseşte peşte?
― Ei zic, lămuri Aramis aplecîndu―şi din nou ochii asupra cucernicelor file, ― că digul
pe care cardinalul a pus să―l zidească goneşte peştele în larg.
― Dar nu asta întrebam eu, Aramis, ― stărui Athos ― voiam să ştiu dacă te―ai putut
mişca în voie şi dacă nu te―a plicitisit nimeni?
― Pe cît mi―amintesc, n―au picat prea mulţi nepoftiţi da, e drept, cu privire la ceea ce
gîndeşti, Athos, o să ne simţim destul de bine la "Parpaillot".
― Haidem aşadar la "Parpaillat", ― hotărî Athos, aici zidurile sînt ca foaia de hîrtie.
Deprins cu apucăturile prietenului, d'Artagnan, care ghicea numai după o vorbă, după o
mişcare sau după un semn de―al lui, că nu era vreme de glumit, îl luă de braţ pe Athos şi ieşi
cu el, fără să spună nici un cuvînt; Porthos îi urmă, sporovăind cu Aramis.
Pe drum îl întîlniră pe Grimaud; Athos îi făcu semn să se apropie şi, ca de obicei,
Grimaud ascultă în tăcere; sărmanul de el, se dezvăţase aproape să vorbească.
Ajunseră la birtul lui Parpaillot; era şapte dimineaţa şi tocmai începuse să se lumineze de
ziuă; prietenii porunciră să li se aducă de mîncare şi intrară într―o sală unde, după spusese
hangiului, puteau sta în tihnă.
Din nefericire însă, ora nu era bine aleasă pentru o consfătuire tainică; sunase tocmai
deşteptarea; fiecare căuta să se dezmeticească, şi, pentru a se feri de umezeala dimineţii,
venea să tragă o duşcă la birt: dragoni, mercenari elveţieni, soldaţi din gardă, muşchetari,
călăreţi din oastea regală se perindau cu o grabă care trebuie să―i fi priit hangiului, dar care
strica socotelile celor patru prieteni. Plictisiţi, răspundeau în silă la salutul, la bineţele şi la
flecărelile tovarăşilor de arme.
― Parcă văd că ne alegem cu o încăierare, ― mormăi Athos, ― şi acum nu prea avem
nevoie, de aşa ceva. D'Artagnan, spune―ne cum ţi―ai petrecut noaptea şi pe urmă ţi―o
povestim şi noi pe a noastră.
― Într―adevăr, ― se amestecă în vorbă un călăreţ din gardă, abia ţinîndu―se pe
picioare şi în mînă cu un pahar de rachiu, din care sorbea pe îndelete, ― într―adevăr,
domnilor, azi noapte dumneavoastră eraţi prin tranşee şi pare―mi―se că v―au cam dat de
furcă cei din La Rochelle.
D'Artagnan privi pe Athos, ca să prindă dacă să răspundă sau nu guralivului nepoftit.
― Nu―l auzi pe domnul de Eusigny care―ţi face cinstea să―ţi vorbească? grăi Athos.
Istoriseşte ce s―a întîmplat astă―noapte, căci domnii aceştia doresc să afle amănunte.
83 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― Voi n―aţi luat un pastion? se bîlbîi un mercenar elveţian care bea rom cu paharul de
bere.
― Da, domnule ― răspunse d'Artagnan înclinîndu―se, ― am avut această cinste: ba
chiar am strecurat sub unul din metereze, poate că aţi şi auzit, un butoi cu pulbere; explozia a
făcut o spărtură destul de frumuşică; nu mai spun că bastionul nefiind nici de azi, nici de ieri,
toată zidăria s―a cam zdruncinat din temelii.
― Despre ce bastion e vorba? întrebă un dragon care ţinea înfiptă în sabie o gîscă gata
s―o frigă.
― Bastionul Saint―Gervais, dindărătul căruia ceilalţi îi hărţuiau mereu pe ai noştri,
răspunse d'Artagnan.
― Şi a fost luptă mare?
― Da, mare: noi am pierdut cinci oameni, iar ei opt sau zece.
― Ei, traţia tracului! exclamă elveţianul care, cu toată bogata colecţie de înjurături a
graiului german, luase obiceiul să înjure pe franţuzeşte.
― S―ar putea să trimită pionieri, chiar acum de dimineaţă, ca să dreagă bastionul, zise
călăreţul din garda regală.
― Da, s―ar putea, încuviinţă d'Artagnan.
― Domnilor, ― propuse Athos, ― hai să facem o prinsoare.
― Ta! ta! Un prinsor! se bucură elveţianul.
― Ce fel de prinsoare? întrebă şi călăreţul.
― Aşteptaţi o clipă, ― îi rugă dragonul, punîndu―şi sabia în chip de frigare deasupra
celor două grătare mari de fier, ce sprijineau jarul căminului, ― vin şi eu. Păcătoşenia ta de
hangiu! Repede o străchinioară ca să nu pierd nici o picătură din osînza acestei nepreţuite
zburătoare.
― Aşa, aşa, ― bîigui elveţianul, ― grasim de la gîsc foarte pun cu tulceaţ.
― Haideţi, zîmbi dragonul. Acum, prinsoarea! Te ascultăm, domnule Athos.
― Da, s―auzim prinsoarea! rosti şi călăreţul din garda regală.
― Ei bine, domnule de Busigny, mă prind cu dumneata, că cei trei tovarăşi ai mei,
domnii Porthos, Aramis şi d'Artagnan vor prînzi împreună cu mine în bastionul
Saint―Gervais şi că vom rămînea acolo vreme de o oră, cu ceasul în mînă, orice―ar face
duşmanul ca să ne gonească.
Porthos şi Aramis se priviră unul pe altul. Începeau să priceapă.
― Ascultă, ― şopti d'Artagnan la urechea lui Athos, ― ne duci la moarte pe nerăsuflate.
― Dacă nu ne ducem, ne omoară şi mai pe nerăsuflate, răspunse Athos.
― Pe legea mea, domnilor, se învoi Porthos răsturnîndu―se pe scaun şi răsucindu―şi
mustaţa, ― minunată prinsoare!
― De aceea o şi primesc, ― rosti domnul de Busigny, ― dar acum să vedem pe ce―o
facem.
― Dumeavoastră sînteţi patru, domnilor, ― urmă Athos, ― iar noi sîntem tot patru; ce
ziceţi de un prînz pe cinste pentru opt tacîmuri, l―aţi primi oare?
― De minune, încuviinţă domnul de Busigny.
― Foarte bine, se învoi dragonul.
― Asta pun la mine, zise şi elveţianul.
Cel de―al patrulea ascultător, care pînă atunci tăcuse chitic, făcu semn cu capul că
încuviinţează propunerea.
― Prînzul domnilor e gata, vesti hangiul.
― Atunci, adu―l aici, porunci Athos.
Hangiul dădu ascultare poruncii. Athos chemă pe Grimaud şi, arătîndu―i un paner mare
ce adăsta într―un ungher, îi făcu semn să învelească în ştergare fripturile aduse.
Grimaud înţelese îndată că era vorba de un prînz în aer liber, aduse panerul, înfăşură
84 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― Ei! dragul meu, ― urmă Athos ― ştii bine că gloanţele cele mai afurisite nu sînt ale
duşmanului.
― Dar eu cred că pentru asemenea ispravă ar fi trebuit să ne luăm măcar flintele.
― Eşti un nerod, prietene Porthos; de ce să ne încărcăm cu o povară zadarnică?
― Eu nu găsesc zadarnic să ai în faţa vrăjmaşului o flintă de calibru ca lumea, cu
douăsprezece cartuşe şi pulberea de cuviinţă.
― Aşa e, ― recunoscu Athos, ― dar n―ai auzit ce―a spus d'Artagnan?
― Ce―a spus d'Artagnan? întrebă Porthos.
― D'Artagnan a spus că în timpul atacului de astă―noapte, au fost opt sau zece morţi
dintr―ai noştri şi tot atîţia din ceilalţi.
― Şi―apoi?
― Dar n―au avut încă vreme să―i despoaie, aşa e? Deocamdată trebuiau să facă altele
mai grabnice.
― Atunci?
― Atunei vom găsi flintele lor, cornurile cu pulbere şi cartuşele: în loc de patru flinte şi
de douăsprezece gloanţe, vom avea ca la cincisprezece puşti şi ca la o sută de gloanţe.
― O, Athos! ― făcu Aramis, ― ai într―adevăr un cap de seamă!
Porthos îşi înclină fruntea în semn de încuviinţare.
Numai d'Artagnan părea a cugeta altfel.
Fără îndoială, Grimaud împărtăşea îndoielile acestuia, căci văzînd că cei patru prieteni
înaintau mereu înspre metereze, lucru de care pînă atunci se îndoise, îşi trase stăpînul de
pulpană.
― Unde mergem? întrebă el prin semne.
Athos îi arătă bastionul.
― Dar, ― urmă în acelaşi fel de grai tăcutul Grimaud, ― o să ne lăsăm pielea acolo.
Athos îşi înălţă privirea şi braţul spre cer.
Grimaud lăsă panerul la pămînt şi se aşeză alături, clătinînd din cap.
Athos scoase din cingătoare un pistol, îl cercetă de aproape şi, după ce―i pregăti
încărcătura, apropie ţeava de urechea lui Grimaud.
Într―o clipă, Grimaud se şi trezi în picioare ca împins de un arc.
Celalalt îi făcu semn să―şi ia panerul şi ş―o pornească mai departe.
Grimaud ascultă orbeşte.
Singurul folos pe care―l trăsese de pe urma acestei pantomime de o clipă era că din
ariegardă trecuse în avangardă.
Ajunşi la poalele bastionului, cei patru prieteni îşi întoarseră privirea:
Peste trei sute de soldaţi din toate armele se învălmăşeau la poarta taberei, iar printre cei
înghesuiţi unul lîngă altul, se aflau domnul de Busigny, dragonul, elveţianul şi cel de al
patrulea care luase parte la prinsoare.
Athos îşi scoase pălăria, o puse în vîrful spadei şi o flutură în aer.
Toţi ceilalţi îi răspunseră, însoţindu―şi salutul cu un asurzitor "ura", ce străbătea pînă la
ei.
După aceea, cîteşipatru se făcură nevăzuţi în cuprinsul bastionului, unde Grimaud le―o
şi luase înainte.
86 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
După cum bănuise Athos, în bastion nu se aflau decît vreo doisprezece morţi, atît
francezi, cît şi băştinaşi de―ai oraşului.
― Domnilor, ― vorbi Athos care se socotea căpetenia acestei isprăvi, ― în vreme ce
Grimaud pune masa, noi să strîngem puştile şi cartuşele; de altfel, putem totodată sta şi de
vorbă. Domnii aceştia, ― adăugă el arătînd spre morţi, ― nu trag cu urechea.
― Am putea să―i aruncăm în şanţ, ― spuse Porthos, ― bineînţeles după ce ne vom fi
încredinţat că n―au nimic în buzunare.
― Da, ― răspunse Athos, ― asta―i treaba lui Grimaud.
― Bine! Să―i scotocească atunci Grimaud şi să―i arunce peste ziduri.
― Ferească sfîntul, ― se împotrivi Athos. ― ar putea să ne fie de folos.
― Morţii ăştia? Să ne folosească? se mira Porthos. Ia mai las―o! Îţi pierzi minţile,
prietene!
― "Nu judeca pripit", ― glăsuiesc Evanghelia şi domnul cardinal, ― răspunse Athos; ia
spuneţi, cîte puşti, domnilor?
― Douăspreceze, răspunse Aramis.
― Cîte focuri de tras?
― Vreo sută.
― Adică tocmai cîte ne trebuie; ia să încărcăm armele.
Cei patru muşchetari se puseră pe treabă. Pe cînd sfîrşeau de încărcat cea din urmă puşcă,
Grimaud le făcu semn că masa era gata.
Athos răspunse tot printr―un semn că e mulţumit şi―i arătă lui Grimaud un fel de
gheretă, iar Grimaud înţelese îndată că trebuia să facă de strajă. Pentru a―i îndulci însă
plictiseala veghii, Athos îi îngădui să ia cu el o pîine, două costiţe şi o sticlă cu vin.
― Vă rog, la masă, îi pofti Athos.
Cei patru prieteni se aşezară pe jos, cu picioarele cruciş sub ei, asemenea unor turci sau
unor croitori.
― Şi acum, cînd nu―ţi mai e teamă că te poate auzi cineva, sper că ne vei împărtăşi
taina, începu d'Artagnan.
― Iar eu sper, domnilor, să ne putem bucura de o petrecere plăcută şi totodată de faimă,
răspunse Athos. V―am poftit la o plimbare încîntătoare; iată un prînz cît se poate de gustos
şi, pe deasupra, colo, cinci sute de oameni, după cum puteţi vedea şi dumneavoastră prin
ochitoarele din ziduri, oameni care ne iau drept nebuni sau drept eroi, două specii de nerozi,
destul de asemănătoare între ele.
― Dar cu taina cum rămîne? întrebă d'Artagnan.
― Taina ― lămuri Athos, ― e că aseară am văzut―o pe Milady.
D'Artagnan ducea tocmai paharul la gură, dar la numele de Milady, mîna îi tremură atît
de tare, încît îl puse pe pămînt, de teamă să nu―l verse.
― Ţi―ai văzut soţ...
― Ssst! ― îl opri Athos, ― uiţi, dragul meu că aceşti domni nu cunosc ca dumneata
taina chestiunilor mele familiale. Da, am văzut―o pe Milady.
― Unde? întrebă d'Artagnan.
― Cam la vreo două leghe de aici, la hanul "Porumbarul Roşu".
― Atunci sînt pierdut, murmură d'Artagnan.
― Nu, nu încă de tot, ― urmă Athos, ― căci la ora asta Milady trebuie să fi părăsit
coastele Franţei.
D'Artagnan răsuflă uşurat.
― Dar, la urma urmelor ― întrebă Porthos, ― cine e această doamnă?
― O femeie încîntătoare, ― răspunse Athos ― sorbind pe îndelete un pahar de vin
87 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Fără să ia în seamă povaţa, Athos se urcă pe colţul de zid desprins, ţinînd puşca într―o
mînă şi pălăria în cealaltă.
― Domnilor, ― le spuse, salutînd curtenitor pe soldaţii şi lucrătorii care, uimiţi că―l
vedeau acolo, se opriseră la vreo cincizeci de paşi ele metereze, ― domnilor, cîţiva prieteni şi
cu mine ne luăm tocmai prînzul între aceste ziduri. Ştiţi că nu―i nimic mai neplăcut decît să
te scoale de la masă, aşa că vă rugăm, dacă aveţi aici treabă neapărat, aşteptaţi întîi să sfîrşim
de mîncat şi întoarceţi―vă mai tîrziu; afară doar dacă nu vă prinde mîntuitoarea poftă de a
părăsi lagărul răzvrătiţilor şi de a veni să beţi cu noi în sănătatea regelui Franţei.
― Ia seama, Athos! ― strigă d'Artagnan, ― nu vezi că te ochesc?
― Ba da, ba da, ― răspunse Athos, ― dar sînt tîrgoveţi, care trag alandala şi n―or să mă
nimerească.
Într―adevăr, în aceeaşi clipă, patru împuşcături detunară, iar gloanţele zburară în jurul
lui Athos, fără ca vreunul să―l atingă.
Patru focuri de armă le răspunseră aproape în acelaşi timp. Erau însă mai bine ţintite decît
cele dintîi. Trei soldaţi căzură morţi pe loc, iar unul dintre muncitori, rănit.
― Grimaud, altă flinta, ceru Athos, tot de pe frîntura de zid.
Grimaud împlini pe dată porunca. La rîndul lor, cei prieteni îşi încărcaseră armele; a doua
detunătură urmă celei dintîi; brigadierul şi doi pionieri căzură morţi, ceilalţi o luară la
sănătoasa.
― Şi acum, domnilor, să ieşim de aici.
Avîntîndu―se dincolo de ziduri, cei patru prieteni ajunseră pînă la cîmpul de bătaie,
ridicară cele patru flinte ale soldaţilor, suliţa brigadierului şi, încredinţaţi că fugarii nu se vor
mai opri decît în oraş, se întoarseră îndărăt cu trofeele izbînzii lor.
― Încarcă iar armele, ― porunci Athos, ― şi noi, domnilor, să mîncăm mai departe şi să
înnodăm firul vorbei. Unde am rămas?
― Eu ţin minte unde, răspunse d'Artagnan, cu gîndul la călătoria pe care Milady trebuia
s―o facă.
― Aşa, va să zică pleacă în Anglia, spuse Athos.
― Şi cu ce scop?
― Cu scopul de a ucide sau de a pune să―l ucidă ducele de Bukingham.
D'Artagnan scăpă un strigăt de uimire şi de indignare.
― Ce mişelie! izbucni el.
― Oh! cît despre asta, ― urmă Athos, ― vă rog să mă credeţi că nu prea mă sinchisesc.
Şi acum, fiindcă ai sfîrşit, Grimaud, ia suliţa brigadierului nostru, leagă―i un ştergar şi
înfige―o în vîrful bastionului, ca să vadă răzvrătiţii ăştia din La Rochelle că au de furcă cu
ostaşi de ai regelui, cutezători şi credincioşi!
Fără a rosti un singur cuvînt, Grimaud dădu ascultare poruncii. După cîteva clipe,
stindardul alb flutura deasupra capetelor celor patru prieteni, un ropot de aplauze salută ivirea
lui: jumătate din tabără înaintase pînă la linia îngăduită.
― Cum! ― făcu d'Artagnan, ― spui că nu te sinchiseşti dacă―l omoară sau pune să―l
omoare pe Buckingham? Dar bine, ducele e prietenul nostru.
― Ducele este englez, ducele luptă împotriva noastră; să facă ce―o vrea cu ducele, eu
mă sinchisesc de Buckingham la fel ca de o sticlă goală.
Şi Athos zvîrli ca la cincisprezece paşi de el sticla ce o ţinea în mînă şi din care―şi
turnase ultima picătură în pahar.
― Stai puţin, ― zise d'Artagnan, ― eu nu pot părăsi aşa pe Buckingham; ne dăduse în
dar o minune de cai!
― Şi mai cu seamă o minune de şei, adăugă Porthos, care şi atunci purta la pelerină
galonul de la şeaua lui.
― Apoi, ― rosti şi Aramis,― Dumnezeu vrea îndreptarea şi nu moartea păcătosului!
89 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― Amin ― încheie Athos, ― dar despre asta o să vorbim noi mai tîrziu, dacă vă face
plăcere; în clipele acelea grija cea mare a mea era, şi cred că mă vei înţelege, d'Artagnan, era
să iau îndărăt de la această femeie un fel de împuternicire în alb pe care smulsese cardinalului
şi cu ajutorul căreia trebuie să se descotorosească de tine şi poate chiar de noi toţi, fără a da
nimănui nici o socoteală.
― E dracul pe pămînt, muierea asta, se mînie Porthos, întinzîndu―şi farfuria lui Aramis,
care tocmai ciopîrţea o găină.
― Şi hîrtia în alb, ― întrebă d'Artagnan, ― hîrtia a rămas în mîinile ei?
― Nu, a trecut în mîinile mele; n―aş putea spune c―a fost treabă uşoară, nu, căci aş
minţi.
― Dragă Athos, ― murmură d'Artagnan, ― nici nu mai pot număra de cîte ori mi―ai
salvat viaţa.
― Aşadar, pentru ca să te duci la ea, ne―ai părăsit pe noi, îşi aminti Aramis.
― Întocmai.
― Şi ai la tine scrisoarea cardinalului? întrebă d'Artagnan.
― Iat―o, spuse Athos.
Şi scoase din buzunarul tunicii preţioasa hîrtie.
D'Artagnan o despături cu o mînă, al cărei tremur nici nu încercă să―l ascundă, şi citi:
"Din porunca mea şi pentru binele Statului, purtătorul acesteia a făcut ceea ce a făcut.
3 decembrie, 1627.
Richelieu".
d'Artagnan îl înţelese.
― Mă bate un gînd, zise d'Artagnan.
― Să―l auzim, răspunseră muşchetarii.
― La arme! începu să strige tocmai atunci Grimaud.
Tinerii se ridicară în pripă şi alergară la puşti.
De data asta o mică trupă, alcătuită din douăzeci pînă la douăzeci şi cinci de oameni,
înainta spre metereze; dar nu mai erau lucrători, ci soldaţi din garnizoană.
― Ce―ar fi dacă nc―am întoarce în tabără, sfătui Porthos; pare―mi―se cumpăna prea
trage într―o parte.
― Cu neputinţă, ― răspunse Athos, ― şi din trei pricini: întîia, n―am sfîrşit încă masa;
a doua, mai avem încă de spus lucruri de seamă; a treia, mai lipsesc zece minute pînă să se
împlinească ceasul.
― Oricum, ― adăugă Aramis, ― trebuie să hotărîm un plan de luptă.
― Foarte uşor, ― răspunse Athos, ― îndată ce duşmanul e în bătaia puştii, deschidem
focul; dacă tot înaintează, mai tragem în ei, şi tragem mereu cîtă vreme avem puşti încărcate;
dacă pe urmă cei rămaşi încearcă să ne ia cu asalt, îi lăsăm să coboare pînă―n şanţ şi
prăvălim peste ei frîntura de zid, care nu mai ţine decît printr―o minune.
― Bravo! ― se bucură Porthos ― hotărît lucru, Alhos: erai născut să fii general şi
cardinalul, care se crede grozav de priceput la război, e un moft pe lîngă tine.
― Vă rog, domnilor, ― povăţui Athos, ― nici o lovitură în vînt: glonţul şi omul: fiecare
să―şi ţintească bine alesul.
― Al meu nu―mi scapă, spuse d'Artagnan.
― Nici al meu, adăugă Porthos.
― Şi al meu, idem, întregi Aramis.
― Atunci: foc! porunci Athos.
Patru împuşcături; detunară o singură dată, şi de căzut, căzură patru oameni.
În vremea asta, toba porni să bată, pe cînd mica trupă înainta în pas de atac.
Focurile de puşcă se auzeau cînd şi cînd, dar mereu la fel de bine ţintite. Totuşi, apărătorii
oraşului nu―şi domoleau pasul alergător, parcă ar fi aflat de slăbiciunea numerică a celorlalţi.
Încă trei împuşcături. Încă doi oameni la pămînt. Totuşi marşul celor rămaşi teferi nu
încetinea.
Nu ajunseseră la poalele bastionului mai mulţi de doisprezece pînă la cincisprezece
oameni; îi întîmpină o ultimă descărcătură de arme, dar fără să―i oprească; săriră în şanţ,
pregătiţi să se caţere pe ziduri.
― Haideţi, prieteni, ― îi îndemnă Athos, ― să sfîrşim dintr―o dată cu ei. La zid! La
zid!
Ajutaţi de Grimaud, cei patru prieteni începură să împingă cu patul puştilor colţul mare
de zid care se înclină ca luat de vînt şi, desprinzîndu―se din temelie, se prăvăli cu vuiet
asurzitor în şanţ; se mai auzi şi un geamăt prelung, un vălătuc de colb se ridică în văzduh şi...
atîta tot.
― I―om fi strivit pe toţi, chiar pe toţi? întrebă Athos.
― S―ar zice, cam aşa ceva, răspunse d'Artagnan.
― Nu, ― adăugă Porthos, ― uite doi sau trei, cum fug şontîc, şontîc...
Într―adevăr, trei, patru din acei nenorociţi goneau, plini de noroi şi de sînge, pe drumul
desfundat, îndreptîndu―se spre oraş; era tot ce mai rămăsese din mica trupă.
Athos se uită la ceasornic.
― Domnilor, ― spuse el, ― sîntem aici de o oră, aşa că am cîştigat prinsoarea; dar să
ducem jocul pînă capăt; apoi d'Artagnan nici nu ne―a spus gîndul lui.
Cu liniştea―i obişnuită, muşchetarul se aşeză pe jos, în faţa rămăşiţelor prînzului.
― Gîndul meu? întrebă d'Artagnan.
91 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Athos găsise cuvintele: chestiuni familiale. O chestiune familială scăpa de sub cercetarea
cardinalului; o chestiune familiară nu privea pe nimeni; puteai să―ţi vezi în faţa lumii de
chestiunile tale familiale.
Aşadar, Athos găsise cuvintele: chestiuni familiale.
Aramis găsise ideea: valeţii.
Porthos găsise mijloacele: diamantul.
Numai d'Artagnan nu găsise nimic, el care pînă atunci fusese cel mai născocitor dintre
toţi; dar trebuie să şi spunem că era de ajuns să audă numele: "Milady" şi încremenea pe loc.
Ba nu! Ne înşelăm: el găsise pe cumpărătorul diamantului.
Prînzul de la domnul de Tréville se desfăşură într―o încîntătoare voioşie. D'Artagnan
purta noua sa uniformă; cum avea aproape aceeaşi statură cu Aramis şi cum Aramis ―
cititorul îşi aminteşte ― bine plătit de librarul care―i cumpărase poemul, dăduse să i se facă
două rînduri de veşminte, îi trecuse prietenului său un echipament întreg.
D'Artagnan ar fi plutit pe aripile fericirii, dacă făptura acelei Milady nu s―ar fi ivit ca un
nor întunecat în zarea depărtată.
După prînz, prietenii îşi dădură întîlnire seara la locuinţa lui Athos, pentru a lua cele din
urmă hotărîri.
D'Artagnan îşi petrecu toată ziua plimbîndu―şi straiele de muşchetar pe toate uliţele
taberei.
Seara, la ceasul hotărît, cîteşipatru erau iarăşi laolaltă; nu mai rămîneau decît trei lucruri
de chibzuit:
Ce vor scrie fratelui viclenei Milady;
Ce vor scrie îndemînaticei fiinţe din Tours;
Şi care din valeţi va duce scrisorile.
Fiecare şi―l lăuda pe al lui: Athos îl pomenea pe tăcutul Grimaud, care nu vorbea decît
cînd stăpînul său îi descleşta gura; Porthos amintea purtarea lui Mousqueton, în stare să
cotonogească patru oameni de talie obişnuită; Aramis, încrezător în dibăcia lui Bazin, îşi
ridica în slăvi candidatul; în sfîrşit, d'Artagnan avea încredere oarbă în cutezanţa lui Planchet
şi istorisea purtarea lui minunată cu prilejul păţaniei din Boulogne.
Cele patru vrednice feţe se hărţuiră multă vreme pentru întîietate, dînd loc unor întreceri
măreţe, pe care nu le vom pomeni aici, de teamă să nu lungim prea mult firul povestirii
noastre.
― Din nefericire, ― vorbi Athos, ― ar trebui ca trimisul nostru să îmbine în el toate cele
patru însuşiri pomenite.
― Dar unde să dai de un asemenea valet?
― De negăsit, ― rosti Athos, ― de aceea luaţi―l pe Grimaud.
― Luaţi―l pe Mousqueton.
― Luaţi―l pe Bazin.
― Luaţi―l pe Planchet; Planchet e cutezător şi îndemînatic. Aşa că întruneşte două din
cele patru însuşiri cerute.
― Domnilor, ― grăi Aramis ― lucrul de căpetenie nu este de a şti care din cei patru
valeţi ai noştri e cel mai tăcut, cel mai puternic, cel mai dibaci şi cel mai cutezător, lucrul de
căpetenie este de a şti căruia dintre ei îi plac cel mai mult banii.
― Ceea ce spune Aramis e bine chibzuit, încuviinţă Athos. Trebuie să foloseşti mai mult
lipsurile oamenilor decît însuşirile lor; sfinţite părinte, sînteţi un mare înţelept!
― Negreşit, ― urmă Aramis, ― căci avem nevoie să fim slujiţi nu numai pentru a izbuti
în ceea ce punem la cale, dar şi pentru a nu da greş; dacă n―am izbutit, vai de capete, dar nu
de ale valeţilor!
97 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Dar fiindcă valetul care va pleca ar putea să ne facă să credem că a fost la Londra şi el să se
oprească la Châtellerault, să nu―i dăm o dată cu scrisoarea decît jumătate din sumă, cu
făgăduiala că―i vom da cealaltă jumătate în schimbul răspunsului. Ai diamantul? urmă
Athos.
― Am ceva mai mult, am banii.
Şi d'Artagnan aruncă pe masă punga: la sunetul aurului, Aramis ridică ochii, Porthos
tresări; numai Athos rămase nepăsător.
― Cîţi bani ai în săculeţul ăsta? întrebă el.
― Şapte mii de livre, în ludovici de cîte doisprezece franci.
― Şapte mii de livre! se minună Porthos. Cum, fleacul acela de diamant făcea şapte mii
de livre?
― Pare―se ― răspunse Athos, ― dacă―i vezi cu ochii! Nu cred că prietenul nostru
d'Artagnan să fi pus de la el.
― Dar, domnilor, noi în toate astea nu ne gîndim la regină, aminti d'Artagnan. Să ne
îngrijim puţin şi de sănătatea scumpului ei Buckingham. Măcar atîta îi datorăm şi noi...
― E drept ― recunoscu Athos, ― asta―l priveşte pe Aramis.
― Şi atunci, ce trebuie să mai fac? întrebă acesta, roşind.
― Dar e foarte simplu, ― răspunse Athos, ― scrie o a doua scrisoare pentru cunoştinţa
aceea îndemînatică de la Tours.
Aramis luă din nou pana, începu iarăşi să se gîndească şi scrise următoarele rînduri, pe
care le şi supuse ţării sfatului lor:
"Scumpa mea verişoară..."
― Ah! ― făcu Athos, ― fiinţa aceea îndemînatică e ruda dumitale?
― Da, o verișoară primară, lămuri Aramis.
― Hei, fie şi verișoară!
Aramis urmă:
― "Scumpa mea verişoară, eminenţa sa cardinalul, ţine―l domnul în viaţă pentru
fericirea Franţei şi spaima duşmanilor regatului, e în ajunul victoriei asupra răzvrătiţilor
eretici din La Rochelle; s―ar putea ca flota engleză, trimisă în ajutorul lor, să nu mai ajungă
în faţa oraşului; îndrăznesc chiar să spun: credinţa mea e că domnul de Buckingham va fi
împiedicat să plece prin cine ştie ce împrejurări. Eminenţa sa este cel mai vestit om politie al
vremurilor trecute, prezente şi poate al vremurilor viitoare. Ar stinge şi soarele dacă soarele
l―ar stingheri. Dă aceste frumoase ştiri surorii dumitale, scumpă verişoară. Am visat că
englezul acela blestemat a murit. Nu―mi aduc aminte dacă de tăişul fierului sau de otravă;
dar ce pot să―ţi spun e că am visat c―a murit şi, după cum ştii, visele nu mă înşeală
niciodată. Poţi fi, aşadar, încredinţată că mă vei vedea în curînd".
― Minunat! ― se bucură Athos, ― eşti regele poeţilor; Aramis dragă, glăsuieşti ca în
Apocalips şi dezvălui adevărul ca sfînta Evanghelie. Nu―ţi mai rămîne acum decît să pui
adresa pe scrisoare.
― E foarte uşor, se învoi Aramis.
Împături frumos hîrtia, apoi scrise:
"Domnişoarei Michon, lenjereasă la Tours".
Cei trei prieteni se uitară unul la altul rîzînd: ce păcăleală!
― Acum ― urmă Aramis, ― înţelegeţi, domnilor, că numai Bazin poate duce scrisoarea
asta la Tours: vara mea nu―l cunoaşte decît pe Bazin şi n―are încredere decît în el; oricare
altul ne―ar face să dăm greş. De altminteri, Bazin vrea să ajungă sus de tot şi e om cu carte.
Bazin a citit istoria şi ştie că Sixt al V―lea a ajuns papă după ce păzise purceii; şi cum
socoate să îmbrace haina bisericească o dată cu mine, nu deznădăjduieşte, la rîndul lui, să
ajungă şi el într―o zi papă sau cel puţin cardinal; înţelegeţi că un om cu asemenea ţeluri în
viaţă nu se va lăsa prins sau dacă e prins, va îndura orice chin, dar nu va scoate nici o vorbă.
100 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― Bine, bine, ― răspunse d'Artagnan, ― vi―l primesc din toată inima pe Bazin, dar
primiţi―mi―l şi mie pe Planchet: într―o zi Milady l―a gonit pe poartă cu ciomagul;
Planchet are ţinere de minte şi vă spun eu, cînd va întrezări c―ar putea să se răzbune, mai
curînd s―ar lăsa cotonogit decît să se lase păgubaş. Daca treburile de la Tours sînt treburile
dumitale, Aramis, ei bine, cele de la Londra sînt ale mele. Rog deci să fie ales Planchet care,
de altminteri, a mai fost cu mine la Londra, şi ştie să spună foarte curăţel: London, sir, if you
please şi my master lord d'Artagnan, încolo, fiţi liniştiţi; îşi găseşte el drumul şi la dus, şi la
întors.
― Atunci, ― adăugă Athos, ― Planchet va primi şapte sute de livre la plecare şi şapte
sute de livre la întoarcere, iar Bazin trei sute de livre la plecare şi trei sute de livre la
întoarcere; în felul ăsta ne mai rămîn din bani cinci mii de livre; să luăm fiecare dintre noi cîte
o mie de livre, pe care să―i cheltuim cum ne―o tăia capul şi să punem deoparte o mie de
livre, pe care să―i păstreze prea cuviosul, pentru întîmplări neprevăzute, sau pentru nevoile
noastre comune. Ce ziceţi, da sau ba?
― Dragă Athos, ― răspunse Aramis, ― vorbeşti ca Nestor care, ştim cu toţii, era
înţeleptul înţelepţilor greci.
― Atunci aşa să fie, ― se învoi Athos, ― vor pleca Planchet şi Bazin; la urma urmelor,
nu―mi pare rău să―l păstrez pe Grimaud; s―a deprins cu metehnele mele la care ţin; ziua
de ieri trebuie să―l fi zdruncinat rău, călătoria asta l―ar da gata.
Îl chemară pe Planchet şi i se dădură lămuriri; de altfel, ştia despre ce era vorba de la
d'Artagnan, care―i şi vestise în primul rînd gloria ce―l aştepta, pe urmă suma de bani şi pe
urmă primejdia.
― Voi dosi scrisoarea în mîneca hainei, ― spuse Planchet, ― şi dacă mă prinde, o înghit.
― Dar atunci nu―ţi vei mai putea îndeplini sarcina, răspunse d'Artagnan.
― Daţi―mi deseară o copie de pe scrisoare, şi mîine dimineaţă o ştiu pe de rost.
D'Artagnan îşi privi prietenii, parcă ar fi vrut să le spună:
"Vedeţi! Aşa―i c―aveam dreptate?"
― Şi acum, ― urmă el, întorcîndu―se spre Planchet ― ai opt zile ca să ajungi pînă la
lordul de Winter, şi alte opt zile ca să vii îndărăt. Cu totul, şaisprezece zile; dacă în a
şaisprezecea zi de la plecarea ta la ora opt seara nu te―ai întors, atunci ioc bani, chiar dacă
vei veni la opt şi cinci.
― Dacă―i aşa, ― zise Planchet, ― cumpăraţi―mi un ceasornic.
― Ia―l pe ăsta, ― i―l dădu Athos pe al lui, cu mărinimia―i nepăsătoare, ― şi fii băiat
de treabă. Gîndeşte―te că dacă, vorbeşti, dacă pălăvrăgeşti, sau rătăceşti haimana, stăpînul
tău plăteşte cu capul, el care te socoteşte atît de credincios, încît s―a pus chezaş pentru tine.
Mai gîndeşte―te însă, că dacă din pricina ta i se întîmplă vreo nenorocire lui d'Artagnan, eu
te dibui chiar în gaură de şarpe şi tot îţi spintec burta.
― Vai, domnule, mormăi Planchet umilit de bănuială şi mai cu seamă îngrozit de mutra
liniştită a muşchetarului.
― Cît despre mine, ― urmă Porthos, holbîndu―şi ochii ameninţători, ― ţine minte: eu
te jupoi de viu.
― Vai de mine, domnule!
― Iar eu, ― spuse şi Aramis cu glasul lui dulce şi catifelat,― eu te pîrjolesc la foc
mititel, ca un sălbatic.
― Aoleu, domnule!
Şi Planchet se porni pe plîns; n―am putea spune dacă plîngea de groază în urma
ameninţărilor căzute pe cap sau de duioşie văzînd patru prieteni atît de strîns legaţi sufleteşte.
D'Artagnan îi strînse mîna şi―l sărută.
― Vezi tu, Planchet, ― îl dumiri el, ― domnii aceştia îţi vorbesc din dragoste pentru
mine, dar să ştii că ei ţin la tine.
101 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― Ah, domnule! ― mărturisi Planchet, ― sau izbutesc sau mă taie în patru; şi chiar de
m―o tăia în patru bucăţi, fiţi sigur că nici o bucată nu va vorbi.
Hotărîră ca Planchet să plece a doua zi―dimineaţă, la ora opt, pentru a putea, aşa cum
spusese, să înveţe peste noapte scrisoarea pe dinafară. Cîştigă astfel douăsprezece ore, încît
întoarcerea trebuia să aibă loc în a şaisprezecea zi, la opt seara.
A doua zi dimineaţa, în clipa cînd trebuia să încalece, d'Artagnan care în adîncul
sufletului avea o slăbiciune pentru duce, îl luă pe Planchet deoparte şi―i şopti ironic:
― Ascultă, după ce vei înmîna scrisoarea lordului de Winter şi după ce acesta o va fi
citit, îi vei mai spune aşa: "Vegheaţi asupra înălţimii sale, lordul de Buckingham, căci se pune
la cale asasinarea lui". Dar, ascultă, Planchet, asta―i ceva atît de grozav şi atît de însemnat,
încît nici prietenilor mei n―am vrut să le spun că―ţi voi încredinţa taina asta; de mi s―ar da
un post de căpitan, şi tot n―aş pune―o pe hîrtie.
― Fiţi liniştit, domnule, ― răspunse Planchet, ― veţi vedea că se poate bizui cineva pe
mine.
Şi călare pe un cal minunat, pe care după douăzeci de leghe trebuia să―l părăsească
pentru a lua diligenţa, Planchet plecă în goană, cu inima puţin cam strînsă din pricina întreitei
făgăduieli a muşchetarilor, dar totodată şi cu sufletul nespus de uşor.
Bazin plecă în aceeaşi dimineaţă la Tours: i se dăduseră opt zile pentru a―şi îndeplini
însărcinarea.
Cîtă vreme cei doi valeţi au lipsit, e lesne de înţeles că cei patru prieteni stăteau mai mult
ca oricînd cu ochiul la pîndă, cu nasul adulmecînd văzduhul, cu urechea ciulită. Îşi petreceau
zilele încercînd să prindă orice vorba, pîndind orice mişcare a cardinalului şi dînd tîrcoale
ştafetelor care soseau. Nu o dată se treziseră tremurînd fără voia lor, văzîndu―se chemaţi pe
neaşteptate pentru a li se încredinţa vreo sarcină. De altminteri, trebuiau să fie mereu cu ochii
în patru pentru propria lor siguranţă; Milady era o stihie care, răsărită o dată în faţa cuiva,
nu―i mai lăsa să doarmă în tihnă.
În dimineaţa celei de a opta zi, Bazin, proaspăt ca totdeauna şi surîzător ca de obicei, intră
în birtul lui Parpaillot tocmai pe cînd cei patru prieteni se aflau la masă, grăind, după cum le
fusese înţelegerea:
― Domnule Aramis, iată răspunsul verişoarei dumneavoastră.
Cei patru prieteni schimbară între ei o privire bucuroasă; jumătate din treabă era făcută; e
drept, jumătatea cea mai uşoară.
Aramis luă, roşind fără să vrea, hîrtia cu scrisul necioplit şi lipsit de ortografie.
― Doamne, Dumnezeule! ― exclamă el rîzînd, ― nu―i nimic de făcut cu biata Michon;
n―o să scrie niciodată ca domnul de Voiture13;
― Ce est ast piata Miegon? întrebă elveţianul, care stătea de vorbă cu cei patru prieteni,
tocmai cînd sosise scrisoarea.
― Doamne! mai nimic ― răspunse Aramis, ― o tînără şi nostimă lenjereasă la care
ţineam mult şi căreia i―am cerut cîteva rînduri scrise cu mîna ei, drept amintire.
― Trate! ― bîigui elveţianul, ― tacă este la ea nopil cum est scris al ei, atunci norog
mare, gamarad meu.
Aramis citi scrisoarea şi o trecu lui Athos.
― Athos, vezi te rog ce scrie.
Athos îşi aruncă privirea pe scrisoare şi ca să risipească orice bănuială, citi cu glas tare:
"Dragă vere, sora mea şi cu mine ghicim foarte bine visele şi chiar ne temem groaznic de
ele; dar visul dumitale sper să se poată spune că minte. Te lăsăm cu bine! Fii sănătos şi fă
aşa ca din cînd în cînd să mai auzim de dumneata.
Marie Michon".
13
Academician, scriitor şi reformator al prozei franceze din soc XVII.
102 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― Şi despre ce vis e vorba? întrebă dragonul, care se apropiase de ei, în vreme ce Athos
citea scrisoarea.
― Ta, ta, ta, gare fis? întrebă şi elveţianul.
― La naiba! ― făcu Aramis, ― o nimica toată: un vis pe care l―am avut şi pe care i
l―am povestit.
― Oh, ta trate! est nimig tacă sbus fis la tine, tar la mine nu est fis niţiodat.
― Eşti foarte fericit, ― răspunse Athos, ridicîndu―se de pe scaun, ― aş vrea să pot
spune şi eu tot aşa.
― Niţiodat! repetă elveţianul, încîntat că un om ca Athos îl invidia pentru ceva. Niţiodat!
Niţiodat!
Văzînd că Athos se ridică de pe scaun, d'Artagnan făcu şi el la fel; îl luă de braţ şi ieşiră
împreună.
Porthos şi Aramis rămaseră locului, ca să răspundă glumelor nesărate ale celorlalţi doi.
Iar Bazin se duse să se culce pe un maldăr de paie; şi fiindcă avea o închipuire mai
avîntată decît elveţianul, visă că Aramis ajuns papă, el, Bazin, punea pe creştet pălăria de
cardinal.
Dar, cum am mai spus, norocoasa întoarcere a lui Bazin nu îndepărtase decît în parte
îngrijorarea ce―i frământa pe cei patru prieteni. Zilele de aşteptare sînt lungi şi, mai ales,
d'Artagnan ar fi putut jura că ziua avea acum patruzeci şi opt de ore. Uitase de încetineala
silită a corăbiilor şi prea o credea pe Milady puternică. Îşi închipuia că femeia, care i se
înfăţişase asemenea unui diavol, se bucura de ajutoare neomeneşti, ea şi dînsa; la cel mai mic
zgomot i se părea că veneau să―l aresteze şi că―l aduceau pe Planchet pentru a―l pune faţă
în faţă cu el şi cu prietenii lui. Mai mult: încrederea odinioară atît de mare în vrednicul picard
se topea cu fiecare zi. Neliniştea lui d'Artagnan era atît de cumplită, încît cîştiga pe Phortos şi
pe Aramis. Numai Athos rămînea nepăsător, ca şi cînd nu l―ar fi ameninţat nici o primejdie
şi ar fi trăit aceleaşi zile tihnite.
Mai cu seamă în cea de a şaisprezecea zi, nemaiputîndu―şi stăpîni tulburarea şi
nemaigăsindu―şi loc, d'Artagnan şi cei doi prieteni rătăceau ca nişte arătări pe drumul pe
care trebuia să se întoarcă Planchet.
― Într―adevăr ― le spunea Athos, ― nu sînteţi bărbaţi, sînteţi nişte copii, dacă o
femeie poate să vă îngrozească în halul ăsta! Şi la urma urmelor, ce se poate întîmpla? Să ne
închidă? Foarte bine, vom fi scoşi din închisoare: au scos―o ei şi pe doamna Bonacieux! Să
ne taie capul? Dar în fiecare zi înfruntăm în tranşee mai rău decît atîta, căci o ghiulea poate să
ne sfărîme piciorul şi sînt convins că atunci cînd chirurgul îţi taie un picior suferi mai mult
decît cînd călăul îţi taie capul. Aşteptaţi, oameni buni, în linişte; peste două, peste patru sau
cel mai tîrziu şase ore, Planchet va fi aici; ne―a făgăduit―o şi eu pun mare preţ pe
făgăduielile lui Planchet care―mi pare şi mie un băiat foarte cumsecade.
― Dar dacă nu vine? se îndoi d'Artagnan.
― Ei, dacă nu vine înseamnă c―o fi întîrziat pe drum, atîta tot. O fi căzut de pe cal, s―o
fi rostogolit peste vreun pod sau o fi alergat atît de iute, încît o fi căpătat vreo aprindere de
plămîni. Ei, domnilor, ţineţi seama şi de împrejurări. Viaţa e aidoma unor mătănii cu boabele
din mici neajunsuri pe care înţeleptul le ia la şir, rîzînd. Fiţi înţelepţi ca mine, domnilor, să
stăm la masă şi să bem; niciodată viitorul nu ţi se înfăţişează mai trandafiriu decît cînd îl
priveşti printr―un pahar de Chambertin.
― Foarte bine, ― răspunse d'Artagnan, ― dar m―am săturat să tot tremur cînd duc
vinul la gură, ca nu cumva să vină din pivniţele acestei Milady.
― Eşti tare cusurgiu, ― îl mustră Athos, ― o femeie atît de frumoasă!
― O femeie atît de... însemnată! adăugă Porthos, cu rîsul lui gălăgios.
Athos tresări şi, trecîndu―şi mîna pe frunte pentru a―şi şterge sudoarea, se ridică la
103 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Athos luă scrisoarea din mîinile lui d'Artagnan, o apropie de lampă, o aprinse şi nu―i
dădu drumul pînă ce nu se făcu toată cenuşa.
Apoi îl chemă pe Planchet şi―i spuse:
― Acum, băiatule, poţi să―ţi ceri cele şapte sute de livre, dar la drept vorbind nu
înfruntai mare primejdie cu un răvaş ca ăsta.
― Apoi eu tot am născocit fel şi chip de mijloace ca să―l dosesc.
― Hai, istoriseşte―ne, îl îmbie d'Artagnan.
― Vedeţi, domnule, e cam lungă povestea.
― Ai dreptate, Planchet, ― grăi Athos ― de altminteri a sunat stingerea şi s―ar băga de
104 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
seamă dacă am ţine lumina aprinsă mai multă vreme decît ceilalţi.
― Fie, ― primi d'Artagnan. ― să ne culcăm. Somn uşor. Planchet.
― Pe legea mea, domnule, întîia oară, după şaisprezece zile, o să dorm buştean.
― Şi eu la fel! zise d'Artagnan.
― Şi eu la fel! zise Porthos.
― Şi eu la fel! zise Aramis.
― Ei bine, vreţi să vă spun drept? Şi eu la fel, domnilor, zise Athos.
105 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Capitolul XIX.FATALITATE
În vremea asta Milady, ieşită din minţi, răcnind pe puntea corăbiei ca o leoaică pe care o
îmbarcau, fusese ispitită să se zvîrle în mare ca să se întoarcă la ţărm, neputîndu―se împăca
cu gîndul că, deşi batjocorită de d'Artagnan şi ameninţată de Athos, părăsea Franţa fără să se
fi putut răzbuna. În curînd, gîndul acesta i se păru atît de nesuferit, încît, oricare ar fi fost
urmările, îl rugă pe căpitan cu cerul şi cu pămîntul s―o coboare pe coastă; dar căpitanul,
dornic să iasă din strînsoare prins între crucişătoarele engleze şi cele franceze ca degetul între
scoarţă şi copac, era grozav de grăbit să ajungă în Anglia, aşa că se împotrivi din răsputeri la
ceea ce el socotea drept toane de femeie; făgădui însă călătoarei sale, care de altfel îi fusese
dată în mare grijă chiar de către cardinal, s―o coboare, dacă marea şi francezii îi vor îngădui,
într―unul din porturile Bretaniei, fie la Lorient, fie la Brest: deocamdată însă, vîntul era
neprielnic, marea frămîntată, aşa că pluteau de colo―colo pe lîngă coaste. Nouă zile după
ieşirea din Charente, Milady, galbenă la faţa de atîta ocară şi sînge rău zări în sfârşit
profilîndu―se coastele albăstrii ale Finisierului.
Chibzui că pentru a străbate acest colt al Franţei şi a se întoarce la cardinal, îi trebuiau cel
puţin trei zile; încă o zi pentru debarcare, adică cu totul patru zile; prin urmare cele nouă zile
trecute şi cu alte patru zile făceau la un loc treisprezece zile pierdute; treisprezece zile în
timpul cărora multe întîmplări de seamă se puteau petrece la Londra. Îşi mai zise că, fără
îndoială, pe cardinal l―ar fi mîniat întoarcerea ei şi ar fi ascultat mai binevoitor plîngeri
făcute împotriva ei decît învinuiri pe care ea le―ar fi adus împotriva altora. Lasă deci să
treacă şi Lorient şi Brest fără a mai stărui pe lîngă căpitan care, la rîndul lui, se ferise şi el
s―o mai stîrnească. Milady îşi urmă deci călătoria şi chiar în ziua cînd Planchet se îmbarca la
Portsmouth pentru Franţa, trimisa eminenţei sale intra triumfătoare în port.
Tot oraşul fremăta de un du―te vino nemaipomenit: patru mari corăbii, de curînd
construite, fuseseră tocmai lansate pe mare; pe dig, în picioare, Buckingham, de sus, pînă jos
în aur, scînteind ca totdeauna de diamante şi nestemate, la pălărie cu o pană albă care―i
cădea pe umăr, stătea înconjurat de un stat major, aproape la fel de strălucitor ca şi el.
Era una din acele frumoase şi rare zile de iarnă, cînd Anglia îşi aduce aminte că pe cer e
un soare. Deşi palid sub vălul amurgului, astrul era neasemuit de frumos; cobora în zare,
împurpurînd bolta şi marea cu dîre de foc şi aruncînd peste turlele şi bătrânele case ale
oraşului o ultimă rază aurită, ce se oglindea în geamuri ca văpăile unui pîrjol. Trăgînd în piept
aerul mării, mult mai tare
şi mai îmbălsămat în preajma ţărmului şi măsurînd din ochi toată puterea pregătirilor pe
care avea sarcina să le nimicească şi toată puterea acelei oşti împotriva căreia trebuia să lupte
ea singură ― ea, femeie ― numai cu cîteva pungi de aur, Milady se compara în mintea ei cu
Judith, cumplita evreică, în clipa cînd pătrunsese în tabăra asirienilor şi cînd văzuse
vălmăşagul uriaş de care, de cai, de oameni şi de arme pe care trebuia să―l spulbere, aidoma
unui nor de fum, doar cu o mişcare a mîinii ei.
Corabia intră în rada portului; dar cînd să arunce ancora, un mic cuter armat ca pentru
război se apropie de vasul negustoresc, în chip de pază a coastelor şi lăsîndu―şi barca pe ape,
o îndreptă spre scara corăbiei. În barcă se aflau: un ofiţer, un contra―maistru şi opt vîslaşi;
numai ofiţerul se sui pe punte, unde fu primit cu tot respectul cuvenit unei uniforme.
Ofiţerul schimbă cîteva vorbe cu stăpînul vasului, îi dădu să citească nişte hîrtii pe care le
avea la el şi la porunca acestuia din urmă, întreg echipajul, marinari şi călători, fură chemaţi
pe punte.
În urma acestui soi de apel, ofiţerul întrebă cu glas tare numele locului de plecare, drumul
şi popasurile corăbiei; la toate aceste întrebări, căpitanul răspunse fără şovăire şi fără greutate.
După aceea, ofiţerul trecu în revistă unul după altul pe toţi cîţi erau pe vas şi, oprindu―se
lîngă Milady, o privi cu luare―aminte, dar fără să―i spună nimic.
106 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Se întoarse pe urmă către căpitan, îi mai şopti cîteva cuvinte, apoi, ca şi cînd corabia
trebuia să asculte de atunci înainte numai de el porunci o manevră pe care echipajul o
îndeplini îndată. Vasul porni din nou, însoţit de micul cuter care plutea pe de lături,
ameninţîndu―i flancul cu gurile celor şase tunuri; în acelaşi timp, barca urma dîra ce―o lăsa
corabia, ca o biată coajă de nucă îndărătul unei namile plutitoare.
În vreme ce ofiţerul o cercetase cu privirea, Milady, cum e lesne de închipuit, îl măsurase
la rîndul ei, din cap pînă în picioare. Dar oricît era de obişnuită femeia aceasta să―şi înfigă
ochii ei de jăratic în inimile celor cărora voia să le smulgă tainele, de data asta dădu de o
mutră atît de îngheţată, încît nu izbuti să descopere nimic. Ofiţerul care se oprise în faţa ei şi o
cercetase în tăcere cu atîta luare―aminte, putea să aibă între douăzeci şi cinci şi douăzeci şi
şase de ani; era alb la faţă, avea ochii ca peruzeaua şi cam înfundaţi în orbite; gura fină şi
frumos arcuită rămînea nemişcată în conturul ei fără greş; bărbia foarte pronunţată mărturisea
o putere de voinţă care la omul britanic de rînd e mai întotdeauna doar încăpăţînare; fruntea
puţin teşită, frunte ce se potriveşte poeţilor, înflăcăraţilor şi ostaşilor, era uşor adumbrită de un
păr scurt şi rar care, ca şi barba ce―i acoperea parte de jos a obrazului, era de un frumos
castaniu închis.
Cînd corabia intră în port, coborîse noaptea. Pîcla îngroşa bezna, doar în jurul farurilor şi
al felinarelor de pe dig plutea un nimb asemeni celui din jurul lunei, atunci cînd vremea
ameninţă a ploaie. Aerul era apăsător, jilav şi rece.
Milady, femeia aceasta atît de tare, simţea că tremură fără să vrea.
Ofiţerul ceru să i se arate cuferele călătoarei şi porunci să fie coborîte în barcă. După
aceea, dîndu―i mîna, o pofti să coboare şi ea.
Milady îl privi lung, codindu―se.
― Cine sînteţi dumneavoastră, domnule, care aveţi bunătatea să vă îngrijiţi de mine?
― Puteţi să vă daţi seama, doamnă, după uniformă. Sînt ofiţer în marina engleză,
răspunse tînărul.
― Şi se obişnuieşte oare ca ofiţerii din marina engleză să ia în grija lor pe compatrioţi
atunci cînd sosesc într―un port al Marei Britanii şi să împingă bunăvoinţa pînă acolo încît
să―i însoţească pe uscat?
― Da, milady, se obişnuieşte, nu din bunăvoinţă, ci din prevedere; în vreme de război
străinii sînt găzduiţi într―un loc anumit, pentru a putea rămîne sub supravegherea guvernului
pînă ce se vor fi cules toate lămuririle asupra lor.
Aceste cuvinte fură rostite cu cea mai rece bună―cuviinţă şi cea mai desăvîrşită linişte.
Totuşi ele nu avură darul s―o potolească pe Milady.
― Dar eu nu sînt străină, domnule, răspunse ea cu accentul cel mai curat care a răsunat
vreodată de la Portsmouth pînă la Manchester, mă numesc lady Clarick şi această măsură...
― Această măsură este generală, milady, şi orice încercare de nesupunere ar fi de prisos.
― Atunci, domnule, vă voi urma.
Şi dînd mîna ofiţerului, Milady începu să coboare scara la capătul căreia aştepta barca.
Ofiţerul o urmă. Pe jos, la pupa era întinsă o pelerină mare; după ce o pofti să se aşeze peste
pelerină, ofiţerul luă loc lîngă ea.
― Daţi―i drumul, porunci el marinarilor.
Cele opt lopeţi se lăsară toate deodată, cu un singur clipocit şi o singură mişcare: barca
părea că zboară pe faţa apelor. După cinci minute erau la ţărm. Ofiţerul sări pe chei şi întinse
mîna femeii.
Tot acolo aştepta o trăsură.
― Trăsura e pentru noi? întrebă Milady.
― Da, doamnă, răspunse ofiţerul.
― E aşa departe hanul?
― La celălalt capăt al oraşului.
107 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Atunci, cu aceeaşi cuviinţă molcomă, ofiţerul o pofti pe Milady în casă. Iar ea, cu aceeaşi
faţă zîmbitoare, îl luă de braţ şi intră cu el printr―o uşă joasă şi strîmtă, de―a lungul unei
săli boltite care, luminată doar la capătul ei, ducea către o scară de piatră, ce se răsucea în
jurul unei muchii de piatră; se opriră apoi am îndoi în faţa altei uşi ferecate; după ce tînărul
puse în broască cheia ce avea la el, uşa se învîrti greoaie pe ţîţîni, dezvăluind vederii camera
sortită ostaticei.
Dintr―o singură aruncătură, de ochi, Milady cuprinse întreaga încăpere, pînă în cele mai
mici amănunte.
Era o cameră, al cărei mobilier putea sluji tot atît de bine unei închisori, cît şi locuinţei
unui om slobod; totuşi, gratiile ferestrelor şi zăvoarelor uşii mărturiseau deschis că era vorba
de o închisoare.
O clipă, întreaga putere sufletească a acestei fiinţe, călite totuşi în grele încercări, o
părăsi; căzu într―un jilţ, cu braţele încrucişate, cu fruntea plecată, aşteptând să vadă intrînd în
orice clipă un judecător care să―i pună tot soiul de întrebări.
Dar nimeni nu intră afară doar de doi sau trei soldaţi de marină care―i aduseră sipetele şi
lăzile, le lăsară într―un ungher şi se îndepărtară fără nici un cuvînt.
Ofiţerul supraveghea toate aceste amănunte cu liniştea―i nedezminţită pe care Milady o
băgase de seamă, nerostind la rîndul lui nici un cuvînt şi făcîndu―se ascultat doar prin
mişcări ale mîinii sau prin semnele cu fluieraşul lui. S―ar fi zis că între omul acela şi
subalterni nu era limbă vorbită, sau că graiul ajunsese de prisos. În sfirşit, nemaiputîndu―se
stăpîni, Milady rupse tăcerea.
― În numele cerului, domnule! ― izbucni ea, ― ce înseamnă toate astea? Scoateţi―mă
din nedumerire. Pot să înfrunt o primejdie pe care s―o prevăd, o nenorocire care s―o pricep.
Unde sînt şi ce sînt aici? Dacă sînt liberă, ce rost au gratiile astea şi zăvoarele de la uşi? Dacă
sînt ostatică, ce crimă am săvîrşit?
― Sînteţi aici în camera care vă este sorocită, doamnă. Am primit poruncă să vă iau de pe
corabie şi să vă însoţesc în acest castel; am îndeplinit porunca, cred eu, cu toată străşnicia
unui soldat, dar şi cu toată curtenia unui gentilom. Aici se sfîrşeşte, cel puţin pînă acum,
îndatorirea ce mi s―a încredinţat; celelalte toate privesc pe altcineva.
― Cine e ace! cineva? întrebă Milady. Nu puteţi să―mi spuneţi numele?
Tocmai atunci se auzi mare zăngănit de pinteni pe scări: cîteva voci trecură şi se stinseră
în vreme ce zgomotul unui pas singuratic se apropie de uşă.
― Iată―l ca vine, doamnă, spuse ofiţerul dîndu―se la o parte şi asteptînd într―o ţinută
plină de respect şi de supunere.
În acelaşi timp, uşa se deschise şi un bărbat se ivi în prag. Era fără pălărie, purta spadă la
şold şi în mînă mototolea o batistă. Milady crezu că recunoaşte umbra ce se desprindea din
întuneric; se sprijini cu o mînă de braţul jilţului şi―şi întinse gîtul, grăbită să se încredinţeze
că nu se înşela.
Străinul înaintă încet spre ea. Şi pe măsură ce înainta, intrînd în cercul de lumină aruncat
de lampă, Milady se dădea fără voia ei îndărăt.
Apoi, cînd nu mai avu nici o îndoială:
― Cum asta! dumneata eşti, scumpe frate? strigă ea în culmea uimirii.
― Da, frumoasă doamnă! ― răspunse lordul de Winter, salutînd―o pe jumătate
curtenitor, pe jumătate în zeflemea, ― eu, în carne şi oase.
― Dar atunci, castelul acesta?
― E al meu.
― Şi camera aceasta?
― E a dumitale.
― Prin urmare sînt ostatica dumitale?!
― Cam aşa ceva.
109 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
În timpul cît îi trebui lordului de Winter ca să închidă uşa, să tragă oblonul şi să―şi
apropie un scaun de jilţul cumnatei sale, Milady îşi cufundă visătoare privirea în adîncurile
tuturor întîmplărilor cu putinţă şi descoperi întreaga urzeală pe care nu putuse nici măcar s―o
întrevadă atîta vreme cît nu avusese habar în ce mîini căzuse. Ştia că lordul de Winter era un
gentilom vrednic, un vînător aprig, un jucător isteţ, cutezător cu femeile, dar mai ştia că era cu
totul nepriceput în ticluirii de uneltiri. Cum de aflase despre sosirea ei? Cum de pusese mîna
pe ea? Şi de ce o ţinea acolo?
Este drept, unele cuvinte ale lui Athos îi dovediseră că întrevederea ei cu cardinalul
ajunsese şi la urechi străine: dar nici nu putea crede că Athos izbutise să―i pună beţe în roate
atît de repede şi de straşnic.
Îi era mai curînd teamă să nu se fi descoperit tot ce învîrtise odinioară în Anglia. Poate că
Buckingham ghicise că ea fusese aceea care―i tăiase cele două giuvaiere şi voia să se
răzbune de această mică trădare; dar Buckingham nu era în stare să lovească într―o femeie,
mai ales dacă femeia ar fi fost împinsă la vreo faptă dintr―un simţămînt de gelozie.
Această presupunere i se păru cea mai apropiată de adevăr; crezu că era vorba de o
răzbunare pe trecut şi nu de o întîmpinare în viitor. Deocamdată şi în orice caz mai bine că se
vedea căzută în mîinile cumnatului ei, pe care nădăjduia să―l îmbrobodească, decît în mîinile
vreunui duşman făţiş şi şmecher.
― Da, să vorbim, scumpe frate, spuse ea cu un fel de voioşie, hotărîtă fiind să tragă din
convorbire, în pofida gîndurilor ascunse ale lordului de Winter, lămuririle de care avea
nevoie, pentru a şti cum să se poarte în viitor.
― Te―ai hotărît totuşi să te întorci în Anglia, ― grăi lordul de Winter, ― deşi mi―ai
mărturisit pe faţă în atîtea rînduri la Paris, că nu vei mai pune niciodată piciorul pe pămîntul
Marii Britanii?
Milady răspunse la întrebare printr―o altă întrebare:
― Înainte de toate, ― începu ea, ― dumireşte―mă cum de m―aţi pîndit atît de straşnic,
încît să afli din vreme nu numai că sosesc, dar chiar şi ziua, ora şi portul în care soseam.
Lordul de Winter folosi şi el aceleaşi mijloace ca Milady, socotind că de vreme ce
cumnata lui le folosea, erau cele mai bune.
― Spune―mi şi dumneata, scumpă soră, ― întrebă el, ― ce―ai venit să faci aici, în
Anglia?
― Dar am venit să te văd, răspunse Milady, fără să―şi dea sema ce mult întărea prin
răspunsul ei bănuielile pe care scrisoarea lui d'Artagnan le stîrnise în mintea cumnatului, şi
vrînd doar să―i cucerească bunăvoinţa printr―o minciună.
― Ah, ca să mă vezi! mormăi cu tîlc lordul de Winter.
― Fireşte, ca să te văd. Ce―i de mirare în asta?
― Şi n―ai venit în Anglia cu nici un alt scop decît să mă vezi?
― Nu.
― Aşadar, numai pentru mine ţi―ai dat osteneala să treci Canalul Mînecii?
― Da, numai pentru dumneata.
― Drace! Dar grozavă dragoste, surioară!
― Nu sînt eu oare cea mai apropiată rudă a dumitale? îl întrebă Milady, cu glasul celei
mai înduioşătoare nevinovăţii.
― Şi chiar singura mea moştenitoare, nu―i aşa? vorbi la rîndul lui, lordul de Winter,
uitîndu―se drept în ochii ei.
Oricît de mare îi era puterea de stăpînire, Milady tresări totuşi, iar lordul de Winter simţi
tresărirea, căci pusese mîna pe braţul cumnatei lui, cînd rostise ultimele cuvinte.
Într―adevăr, lovitura era făţişă şi adîncă. Cel dintîi gînd la care Milady se oprise fusese
111 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Ketty; o trădase şi destăinuise lordului ura aceea hapsînă pe care chiar ea şi―o dăduse
copilăreşte în vileag faţă de camerista ei; îşi mai aminti de asemenea cum îşi ieşise din fire
împotriva lui d'Artagnan, fiindcă acesta cruţase viaţa cumnatului ei.
― Nu înţeleg, milord, adăugă ea pentru a cîştiga timp şi a―l face pe potrivnic să
vorbească. Ce vrei să spui şi ce se ascunde sub cuvintele tale?
― Oh! Doamne, Dumnezeule! nimic, răspunse lordul de Winter cu o voioşie prefăcută;
doreşti să mă vezi şi vii în Anglia. Eu aflu de această dorinţă sau mai bine―zis bănuiesc că o
ai şi, ca să te scutesc de plictiselile unei sosiri noaptea într―un port, de oboseala unei
debarcări, trimit pe unul din ofiţerii mei în întîmpinarea dumitale; îi dau o trăsură pe seama lui
şi el te aduce în acest castel, a cărui pază mi―a fost încredinţată, unde vin în fiecare zi şi
unde, pentru ca îndoita noastră dorinţă de a ne vedea să se împlinească, pun să ţi se
pregătească o cameră. Ce vezi dumneata mai de mirare în tot ce―ţi spun, decît în ceea ce
mi―ai spus dumneata?
― Nu, ceea ce găsesc eu de mirare este că ţi s―a dat de veste sosirea mea.
― Cu toate astea e lucrul cel mai firesc, scumpa mea soră, n―ai văzut că înainte să intre
în radă căpitanul micii dumitale corăbii a trimis o luntrişoară cu registrul de bord şi lista
echipajului tocmai pentru a căpăta voie să pătrundă în port? Eu sînt comandantul portului, mi
s―a adus registrul şi―am văzut acolo numele dumitale. Inima mi―a spus ceea ce―mi
întăreşte acum graiul dumitale, adică în ce scop ai înfruntat pericolul unei mări atît de vitrege
sau, cel puţin, atît de obositoare pe vremea asta, şi am trimis curierul meu ca să te întîmpine.
Restul îl ştii.
Milady înţelese că lordul de Winter minţea şi se înfricoşă mai tare.
― Frate, ― urmă ea, ― nu era milord Buckingham cel pe care l―am zărit pe dig, seara,
cînd am sosit?.
― Chiar el. Ah! pricep de ce vederea lui te―a izbit, ― adăugă lordul de Winter, ― vii
dintr―o ţară unde trebuie să se vorbească mult de el şi ştiu că pregătirile lui împotriva Franţei
dau de gîndit prietenului dumitale, cardinalul.
― Prietenul meu, cardinalul! exclamă Milady văzînd că şi în privinţa asta, ca şi în
cealaltă, lordul de Winter părea să ştie multe.
― Cum, nu―i prietenul dumitale? ― spuse în treacăt lordul, ― iartă―mă, aşa credeam,
dar o să mai vorbim noi de milordul duce, deocamdată să nu ne îndepărtăm de la întorsătura
sentimentală pe care o luase convorbirea noastră: spuneai că ai venit să mă vezi.
― Da.
― Bine! Ţi―am răspuns că le vei avea toate după pofta inimii şi ne vom vedea în fiecare
zi.
― Va trebui deci să rămîn o veşnicie aici? întrebă Milady cu oarecare teamă.
― Găseşti că nu eşti destul de bine găzduită, surioară? Spune―mi tot ce―ţi lipseşte şi
voi da îndată poruncă să ţi se aducă.
― Dar n―am nici femeile, nici oamenii mei...
― Îi vei avea, doamnă. Spune―mi numai cum îţi ţinea casa întîiul dumitale soţ şi, deşi
nu sînt decît cumnatul dumitale, îţi voi rîndui casa în acelaşi fel.
― Întîiul meu soţ ? strigă Milady, aţintindu―şi ochii înspăimîntaţi asupra lordului de
Winter.
― Da, soţul dumitale, francezul; nu vorbesc de fratele meu. De altminteri, dacă l―ai
uitat, cum mai e încă în viaţă, aş putea să―i scriu şi mi―ar trimite toate lămuririle.
Milady simţi pe frunte broboane de sudoare rece.
― Glumeşti, zise ea cu glas înăbuşit.
― Glumesc eu? întrebă lordul, sculîndu―se de pe scaun şi dînd un pas îndărăt,
― Sau mai curînd mă jigneşti, urmă ea apăsînd cu mîinile ca nişte gheare braţele jilţului
şi proptindu―se cu gînd să se ridice.
112 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
născocesc eu ceva; cu mintea mea drăcească, îmi dibui eu prada! Pînă în cincisprezece zile, îţi
spui dumneata, nici nu mai sînt aici. Ei bine, încearcă numai!
Văzîndu―se dată în vileag, Milady îşi înfipse unghiile în carne pentru a―şi stăpîni orice
mişcare ce ar fi trădat pe faţa ei alt simţămînt decît al spaimei. Lordul de Winter urmă:
― L―ai văzut pe ofiţerul care comandă singur aici, în lipsa mea, aşa că îl cunoşti; după
cum ţi―ai dat singură seama, este în stare să asculte o poruncă, fiindcă aşa cum te ştiu, n―ai
călătorit de la Portsmouth pînă aici fără să fi încercat să―i scoţi vorbele din gură. Ce zici? O
statuie de marmură ar fi fost mai rece şi mai mută? Ţi―ai încercat pînă acum puterea
ademenirilor dumitale asupra multor bărbaţi, şi din nefericite ai izbutit totdeauna; încearcă
însă şi asupra acestuia. La naiba! dacă―i vii de hac, atunci mărturisesc, eşti dracul pe pămînt.
Se duse la uşă şi o deschise dintr―o dată.
― Chemaţi pe domnul Felton, porunci el. Aşteaptă o clipă şi o să i te dau în seamă.
Între cele două fiinţe coborî o tăcere ciudată, în timpul căria se auzi zgomotul unui pas
molcom şi regulat care se apropia. Apoi, în umbra coridorului se ivi conturul unei făpturi
omeneşti şi tînărul locotenent, despre care am mai vorbit, se opri în prag aşteptînd porunca
lordului.
― Intră, dragul meu John, ― îl pofti lordul de Winter, ― intră şi închide uşa.
Tînărul ofiţer intră.
― Şi acum, ― grăi lordul, ― priveşte această femeie: e tînără, frumoasă şi cum nu se
poate mai fermecătoare. Ei bine, e o dihanie care la douăzeci şi cinci de ani s―a făcut
vinovată de tot atîtea nelegiuiri cîte poţi citi într―un an în catastifele tribunalelor noastre;
glasul ei ţi se strecoară în vine, frumuseţea îi slujeşte drept momeală pentru prada care―i
cade în gheare, trupul ei plăteşte tot ce a făgăduit, se cuvine să―i dăm şi ce―i al ei. Va
încerca să te ademenească, va încerca poate să te şi ucidă; te―am scos din nevoi, Felton,
te―am făcut locotenent; ba odată ţi―am scăpat şi viaţa, ştii cu ce prilej; sînt pentru dumneata
nu numai un ocrotitor, ci şi un prieten, nu numai un binefăcător, ci şi un tată; această femeie
s―a întors în Anglia, ca să uneltească împotriva zilelor mele; ţin acum şarpele în mîini; ei
bine, te chem şi―ţi grăiesc aşa: prietene Felton. John, copilul meu, păzeşte―mă şi, mai ales,
păzeşte―te de această femeie; jură―mi pe mîntuirea sufletului dumitale că o vei păzi cu
toată străşnicia, ca să―şi primească ispăşirea cuvenită. John Felton, mă bizui pe cuvîntul tău;
John Felton, am încredere în buna ta credinţă.
― Milord, ― răspunse tînărul ofiţer, încărcîndu―şi privirea―i senină cu toată ura pe
care o putu găsi în străfundul inimii lui, ― milord, vă jur că totul se va face aşa precum doriţi!
Milady primi această privire ca un osîndit stors de vlagă: nu, era eu neputinţă să―ţi
închipui o căutătură mai supusă şi mai blîndă decît aceea care plutea în acea clipă pe frumosul
chip. Chiar lordul de Winter abia putu recunoaşte tigroaica împotriva căreia, ceva mai
devreme, se simţea gata să lupte.
― Nu va ieşi niciodată din această încăpere, auzi, John, ― urmă lordul, ― nu va schimba
nici o vorbă cu nimeni; nu va vorbi decît cu dumneata, dacă bineînţeles vei binevoi să―i faci
această cinste.
― E de―ajuns, milord, am jurat!
― Şi acum, doamnă, încearcă să te împaci cu dumnezeu, căci oamenii şi―au rostit
cuvîntul lor.
Milady lăsă să―i cadă capul, ca şi cînd s―ar fi simţit strivită sub această judecată.
Lordul de Winter părăsi încăperea, făcîndu―i semn lui Felton, care ieşi în urma lui şi închise
uşa.
După o clipă se auzi pe sală pasul greoi al unui soldat din marină, care făcea de strajă cu
baltagul la brîu şi cu flinta în mînă.
Milady rămase cîteva clipe nemişcată, socotind că cineva o urmărea poate prin gaura
cheii; apoi ridicîndu―şi încet ochii, în care se oglindea aceeaşi năprasnică pornire de ură şi de
114 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Capitolul XXI.OFIŢER
În vremea asta, cardinalul aştepta veşti din Anglia, dar veşti bune nu soseau; doar rele şi
ameninţătoare.
Oricît de împresurată ar fi fost La Rochelle, oricît de sigură părea izbînda datorită
măsurilor luate şi mai ales a digului care nu lăsa să pătrundă nici o luntre în oraşul asediat,
blocada putea totuşi să mai ţină vreme îndelungată; şi era mare ocară pentru oştirile regelui şi
mare plictiseală pentru domnul cardinal care, e drept, nu se mai îndeletnicea cu vrajba dintre
Ludovic al XIII―lea şi Ana de Austria, acesta fiind fapt împlinit, ci se gîndea cum să împace
pe domnul Bassompierre care se afla în ceartă cu ducele d'Angoulême.
Cît priveşte pe fratele regelui, deşi pornise asediul, lăsa pe seama cardinalului grija de
a―l duce la capăt.
Oraşul, în ciuda nemaipomenitei încăpăţînări a primarului, încercase un fel de răzvrătire
cu scop să se predea oştirii regeşti; primarul trimisese la spînzurătoare pe răzvrătiţi. Această
ispăşire potoli capetele cele mai înfierbîntate, care chibzuiră atunci să moară mai bine de
foame. Moartea aceasta li se părea ceva mai nepripită şi mai puţin neînduplecată decît
spînzurătoarea.
La rîndul lor, asediatorii prindeau cînd şi cînd soli, pe care cei din La Rochelle îi
trimiteau la Buckingham sau ştafete pe care Buckingham îi trimitea celor din La Rochelle. Şi
într―un fel şi în altul judecata se sfîrşea iute―iute. Domnul cardinal rostea doar un cuvînt:
Spînzurat! Regele era poftit să vină să ia parte la spînzurare. Plictisit, suveranul îşi alegea un
loc bun, ca să nu―i scape nici unul din amănuntele ispăşirii; oricum, asta îl mai distra puţin
şi―i dădea ghes să îndure asediul, dar tot nu―l împiedica să se plictisească de moarte şi să
vorbească mereu de întoarcerea lui la Paris; astfel încît, dacă ar fi lipsit solii şi spionii,
eminenţa sa, cu toată închipuirea―i bogată, ar fi fost pusă la grea încercare.
Totuşi vremea trecea şi orăşenii nu mai capitulau; cel din urmă spion care fusese prins
ducea o scrisoare. Această scrisoare vestea pe Buckingham că oraşul ajunsese la capătul
puterilor, dar în loc de a adăuga: "Dacă ajutorul dumneavoastră nu soseşte înainte de
cinsprezece zile, ne vom preda", scrisoarea lămurea: "Dacă ajutorul dumneavoastră nu soseşte
înainte de cincisprezece zile, cînd va sosi ne va găsi pe toţi "morţi de foame".
Localnicii nu mai nădăjduiau deci decît în Buckingham. Buckingham era mîntuitorul lor.
Dacă într―o zi ar fi fost încredinţaţi că nu trebuiau să se mai bizuie pe Buckingham, fără
îndoială că o dată cu speranţa li s―ar fi năruit şi dîrzenia.
Cardinalul aştepta deci cu mare nerăbdare veşti din Anglia, care să―l înştiinţeze că
Buckingham nu va veni.
Problema cuceririi oraşului pe calea armelor, dezbătută adesea în consiliul regelui, fusese
totdeauna înlăturată; în primul rînd la Rochelle părea cu neputinţă de cucerit, apoi cardinalul,
orice ar fi spus, ştia că grozăvia sîngelui vărsat într―o ciocnire în care francezii trebuiau să
lupte împotriva francezilor, ar fi întors politica cu şaizeci de ani în urmă; şi cardinalul era pe
atunci ceea ce numim azi un om al progresului. În adevăr, jefuirea oraşului La Rochelle şi
uciderea a trei sau patru mii de hughenoţi, care ar fi căzut în lupte, semăna prea mult în 1628
cu măcelul din noaptea sfîntului Bartolomeu, din anul 1572; apoi, mai presus de toate, această
ultimă măsură pe care regele, ca bun catolic, n―ar fi înlăturat―o de loc, se lovea neîndurător
de argumentul generalilor asediatori: La Rochelle nu putea fi doborîtă decît prin înfometare.
Cardinalul nu―şi putea alunga din minte şi unele temeri din pricina cumplitei sale
trimise, căci şi el înţelesese ciudatele proporţii ale acestei femei, aci năpîrcă, aci leoaică. Îl
trădase oare? Murise? În tot cazul o cunoştea îndeajuns pentru a―şi da seama că, lucrînd
pentru el sau împotriva lui, prietenă sau vrăjmaşă, tot n―ar fi rămas locului fără mari piedici
în cale; dar de unde veneau piedicile? Iată ceea ce nu putea şti.
De altminteri, el avea încredere ― şi pe bună dreptate ― în Milady: ghicise în trecutul ei
116 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
lucruri groaznice pe care numai mantia sa roşie le putea acoperi; şi simţea că, pentru o pricină
sau alta, această femeie îi va rămîne credincioasă, putînd să găsească numai în el un sprijin
mai mare decît primejdia ce o ameninţa.
Se hotărî deci să ducă singur războiul şi să nu mai aştepte nici nu ajutor străin, afară doar
de cine ştie ce noroc picat din cer. Puse deci să se înalţe mai departe faimosul ding care
trebuia să înfometeze La Rochelle; şi în vreme ce―şi arunca privirea asupra nefericitului
oraş, care închidea între zidurile lui atîta mizerie oarbă şi atîta virtute, cardinalului îi răsări în
minte lozinca lui Ludovic al Xl―lea ― înaintaşul său politic, după cum el însuşi era
înaintaşul lui Robespierre ― acea vrednică lozincă a tovarăşului lui Tristan 14: "Dezbină şi
domneşte".
Pe cînd asedia Parisul, Henric al IV―lea punea să se arunce peste zidurile oraşului pîine
şi merinde; cardinalul porunci să arunce fiţuici prin care arăta localnicilor cît era de nedreaptă,
de îngustă şi de sălbatică purtarea căpeteniilor lor; aceste căpetenii aveau grîu din, belşug, dar
nu―l împărţeau; erau credincioşi altei lozinci: ― căci aveau şi ei lozinci ― să piară femeile,
copiii, bătrînii, dar să rămînă teferi şi zdraveni bărbaţii care trebuiau să le apere zidurile. Pînă
atunci, fie din devotament, fie din neputinţă de a lupta împotrivă, această lozincă ― fără a se
bucura de încuviinţarea tuturor ― începuse a trece de la teorie la practică; dar răvaşele se
încumetară s―o lovească. Ele aminteau bărbaţiilor că femeile, copiii şi bătrînii, lăsaţi să piară
de foame, erau soţiile, fiii, părinţii lor; că ar fi fost mai drept să îndure cu toţii aceeaşi năpastă,
pentru ca starea tuturor laolaltă să fie izvorul unor hotărîri obşteşti.
Aceste fiţuici avură urmarea pe care cel ce le pusese la cale o putea nădăjdui, deoarece
ele îndemnară un mare număr de localnici să pornească negocieri pe seama lor cu oştirea
regească.
Dar tocmai pe cînd cardinalul vedea rodind ticluirile sale, bucuros fiind de a le fi folosit,
un locuitor din La Rochelle, care izbutise, Dumnezeu ştie cum, să străbată liniile ostăşeşti în
pofida straşnicei supravegheri a lui Bassompierre, a lui Schomberg şi a ducelui d'Angoulême,
supravegheaţi la rîndul lor de cardinal, un locuitor din La Rochelle, spuneam, pătrunse în oraş
venind din Portsmouth şi povesti că văzuse acolo o flotă nemaipomenită, gata să ridice ancora
înainte de opt zile. Mai mult, Buckingham vestea primarului că marea ligă împotriva Franţei
va fi în sfîrşit fapt împlinit şi că regatul se va vedea călcat în acelaşi timp de armatele engleze,
de cele imperiale şi spaniole. Această scrisoare fu citită localnicilor în toate pieţele oraşului.
Se lipiră copii în toate colţurile străzilor şi chiar acei care începuseră negocieri cu oastea
maiestăţii sale, le curmară, hotărîţi fiind să aştepte marele ajutor, vestit cu surle şi trompete.
Împrejurarea aceasta neaşteptată trezi în cardinal neliniştea de la început, silindu―l, fără
voia lui, să―şi îndrepte iarăşi privirea de partea cealaltă a mării.
În vremea asta, scutită de grijile ce frămîntau pe singura şi adevărata ei căpetenie, oştirea
regelui se pusese pe trai vesel; în tabără nu lipseau nici merindele, nici banii; toate unităţile se
întreceau în îndrăzneală şi―n veselie. Să prindă spioni şi să―i spînzure, să se încumete la
fapte năzdrăvane pe dig sau pe mare, să născocească trăsnăi, să le înfăptuiască fără teamă, iată
în ce chip îşi petreceau ostaşii zilele care li se păreau prea scurte, dar care, dimpotrivă, păreau
nesfîrşit de lungi nu numai orăşenilor măcinaţi de foame şi teamă, ci şi cardinalului care―i
împresura atît de straşnic.
Uneori, cînd cardinalul, mereu călare ca cel din urmă jandarm al oştirii, îşi plimba
privirea gînditoare asupra lucrărilor atît de încete faţă de ceea ce ar fi dorit, lucrări ridicate din
porunca lui de ingineri aduşi din toate colţurile Franţei, dacă întîlnea întîmplător vreun
muşchetar din compania domnului de Tréville, atunci se apropia de el, îl cerceta într―un
anume fel şi nerecunoscînd pe nici unul din cei patru tovarăşi ai noştri, îşi îndrepta aiurea
privirea lui atît de adîncă şi gîndirea lui atît de cuprinzătoare.
Într―o zi, pe cînd ros de o plictiseală de moarte, fără nădejde în negocierile cu oraşul,
14
Tristan ― căpetenia mareşalilor Franţei sub Carol at VII-lea şi Ludovic al Xl-lea, bărbat viclean şi crud.
117 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
fără ştiri din Anglia, cardinalul ieşise, întovărăşit numai de Cahusac şi de la Houdiniere, cu
scopul doar de a ieşi la aer şi mergea de―a lungul ţărmului, îmbinîndu―şi nemărginirea
visurilor cu nemărginirea oceanului, el ajunse cu calul la pas pe o colină: din vîrful colinei
zări îndărătul unui gard de mărăcini şapte oameni tolăniţi pe nisip, şi înconjuraţi de sticle
goale, în bătaia unui soare atît de fugarnic în acele zile ale anului. Patru dintre aceşti oameni
erau muşchetarii noştri, care tocmai se pregăteau să asculte citirea unei scrisori primită de
unul din ei. Scrisoarea era atît de atrăgătoare, încît lăsaseră baltă cărţile de joc şi zarurile pe o
tobă.
Ceilalţi trei se îndeletniceau cu destupatul unei uriaşe damigene cu vin de Collioure; erau
valeţii acestor domni.
După cum am mai spus, cardinalul era în toane rele şi cînd se afla în astfel de toane,
nimic nu―i sporea ursuzenia ca veselia altora. De altfel, îşi vîrîse de―a surda în cap că
amărăciunile lui stîrneau veselia celorlalţi. Făcînd semn lui La Houdinière şi lui Cahusac să se
oprească, descăleca şi se apropie de chefliii ce―i dădeau de bănuit, cu nădejdea că nisipul
căre―i înăbuşea paşii, şi mărăcinii care―l ascundeau vederii, îl vor ajuta să prindă crîmpeie
din convorbirea ce i se părea atît de ademenitoare. La numai zece paşi de gard, recunoscu
ciripeala gasconă şi cum ştia că cei cu pricina erau muşchetari, cardinalul nu se îndoi că
ceilalţi trebuiau să fie aşa―zişii "nedespărţiţi", adică Athos, Porthos şi Aramis.
E de prisos să mai spunem că descoperirea îi sporise dorinţa de a le asculta vorba; în ochi
îi jucă o sclipire stranie şi se apropie de mărăcini, tiptil ca o pisică; dar abia putuse prinde
cîteva silabe vagi şi încîlcite, cînd un strigăt răsunător şi scurt îl făcu să tresară, trezind
totodată luarea―aminte a muşchetarilor.
― Ofiţer! strigă Grimaud.
― Nu cumva vorbeşti, caraghiosule? mormăi Athos, ridicîndu―se într―un cot şi
pironindu―şi valetul cu priviri fulgerătoare.
Grimaud tăcu chitic, mulţumindu―se să întindă arătătorul spre gard, dînd astfel în vileag
pe cardinal cu escorta lui cu tot.
Dintr―o săritură., cei patru muşchetari fură în picioare salutînd respectuos.
Cardinalului îi sări ţandăra.
― Pare―se, domnii muşchetari nu stau decît cu strajă împrejur! Vine oare englezul pe
uscat sau poate că muşchetarii se socotesc a fi ofiţeri superiori?
― Monseniore, ― răspunse Athos, căci în mijlocul spaimei celorlalţi, numai el îşi
păstrase liniştea şi acel sînge rece de mare senior ce nu―l părăseau niciodată, ― monseniore,
muşchetarii cînd nu sînt de serviciu sau după ce şi―au sfîrşit slujba, beau şi joacă zaruri, iar
pentru valeţii lor, ei sînt ofiţeri superiori.
― Valeţi! ― mormăi cardinalul, ― valeţi care au poruncă să―şi înştiinţeze stăpînii
atunci cînd trece cineva, ăştia nu sînt valeţi, sînt străji.
― Eminenţa sa îşi dă totuşi seama că dacă n―am fi luat această măsură, s―ar fi putut
s―o lăsăm să treacă pe lîngă noi iară să―i aducem salutul nostru şi să―i mulţumim pentru
înalta sa bunăvoinţă de a ne strînge pe toţi patru laolaltă. D"Artagnan, ― urmă Athos, ―
dumneata care adineauri doreai să găseşti prilejul de a―i mărturisi monseniorului
recunoştinţa dumitale, iată sosit acest prilej; foloseşte―l.
Aceste cuvinte fură rostite cu acea nedezminţită stăpînire de sine, care―l încununa pe
Athos în ceasurile de primejdie şi cu acea minunată cuviinţă care făcea din el în anumite clipe
un rege, mai maiestuos decît regii din naştere.
D'Artagnan se apropie şi îngăimă cîteva cuvinte de mulţumire ce se pierdură iute sub
privirile întunecate ale cardinalului.
― Oricum, domnilor, ― urmă cardinalul fără a părea îndepărtat de la gîndul lui de
cuvintele lui Athos, ― oricum, domnilor, nu―mi place ca nişte simpli soldaţi să facă pe marii
seniori numai pentru că au norocul să slujească într―un corp privilegiat, cînd ştiut este că
118 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
mi―aţi slujit de escortă; dacă ar fi vreo primejdie pe drumul pe care―l iau acum, v―aş ruga
să mă însoţiţi; dar cum nu este, rămâneţi unde sînteţi, sfîrşiţi―vă în tihnă vinul, jocul şi
scrisoarea. Cu bine, domnilor!
Încălecînd din nou pe calul pe care Cahusac i―l adusese, îi salută cu mîna şi se îndepărtă.
În picioare şi nemişcaţi, cei patru tineri îl urmăriră cu privirea fără să rostească un singur
cuvînt, pînă ce cardinalul le pieri din vedere.
Apoi se uitară unul la altul.
Erau cu toţii încremeniţi, căci în ciuda acelui prietenesc rămas bun, eminenţa sa plecase
clocotind de mînie.
Numai Athos zîmbea cu zîmbetul său tăios şi dispreţuitor. Cînd cardinalul ajunsese
departe, încît nu i―ar mai fi putut nici auzi, nici vedea, Porthos, care avea mare chef să―şi
verse focul pe cineva, izbucni.
― Şi Grimaud ăsta, s―a trezit prea tîrziu!
Grimaud se pregătea tocmai să răspundă ca să se dezvinovăţească, dar Athos ridică un
deget şi valetul tăcu.
― I―ai fi dat scrisoarea, Aramis? întrebă d'Artagnan.
― Eu, ― răspunse Aramis cu vocea lui cea mai mieroasă, ― eram hotărît: dacă mi―ar fi
cerut scrisoarea, cu o mînă i―aş fi dat―o, iar cu cealaltă i―aş fi înfipt spada.
― M―aşteptam la asta, ― grăi Athos, ― şi de aceea m―am şi aruncat între el şi
dumneata. Într―adevăr, omul ăsta e grozav de nesocotit cînd vorbeşte aşa cu alţi bărbaţi;
s―ar zice că n―a avut niciodată a face decît cu femei şi cu copii.
― Dragă Athos, eu te admir, ― mărturisi d'Artagnan ― dar la urma urmei,
pare―mi―se, tot n―am avut dreptate.
― Cum, n―am avut dreptate? făcu Athos. Dar al cui e aerul pe care―l respirăm? Al cui
oceanul pe care ne rătăcesc privirile? Al cui nisipul pe care stăteam lungiţi? A cui scrisoarea
trimisă de iubita dumitale? Sînt ale cardinalului? Pe cinstea mea, omul ăsta îşi închipuie că
toată lumea e a lui; stăteai aici gîngăvind, uimit, nimicit; s―ar fi zis că vedeai Bastilia în faţa
dumitale şi că namila de Meduză te schimbase într―o stană de piatră. A fi îndrăgostit
înseamnă oare a unelti? Eşti îndrăgostit de o femeie pe care cardinalul a pus s―o închidă; vrei
s―o scapi din mîinile cardinalului; este o partidă pe care o joci cu eminenţa sa; scrisoarea
asta e jocul dumitale; pentru ce ţi―ai descoperi potrivnicului jocul? Asta nu se face. N―are
decît să―l ghicească el, foarte frumos! Că şi noi i―l ghicim pe al lui!
― La urma urmelor, ― recunoscu d'Artagnan, ― e plin de―nţelepciune ce spui
dumneata, Athos.
― Atunci să nu mai pomenim ce s―a petrecut, iar Aramis să citească mai departe
scrisoarea verişoarei lui, de acolo de unde a întrerupt―o domnul cardinal.
Aramis scoase scrisoarea din buzunar, cei trei prieteni se apropiară de el, iar cei trei
lachei se strînseră din nou în jurul damigenei.
― N―ai citit decît doar un rînd sau două, ― aminti d'Artagnan, ― aşa că ia―o de la
început.
― Bucuros, răspunse Aramis.
"Scumpul meu văr, cred că mă voi hotărî să plec la Stenay, unde sora mea a trimis pe
tînăra noastră servitoare în Mănăstirea Carmelitelor; sărmana fată, s―a supus; ştie că nu
mai poate trăi în altă parte fără ca mîntuirea sufletului să nu―i fie primejduită. Totuşi, dacă
treburile familiei noastre se rînduiesc aşa cum dorim noi, cred că ea ar înfrunta şi blestemul
iadului, numai să se poată întoarce lîngă cei de care―i e dor, cu atît mai mult cu cît ştie că
cineva e mereu cu gîndul la ea. Pînă atunci nu e prea nefericită; tot ce doreşte e o scrisoare
din partea mirelui ei. Ştiu bine că merindele de soiul acesta trec anevoie printre zăbrele dar,
la urma urmelor, dragă verişorule, după cum ţi―am şi dovedit―o, nu sînt prea
120 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
neîndemînatică şi voi lua asupra mea această sarcină. Sora mea îţi mulţumeşte pentru buna
şi trainica dumitale aducere aminte. O clipă a fost foarte îngrijorată, dar, în sfîrşit, acum e
puţin mai liniştită căci a izbutit să―şi trimită acolo solul ca să nu se întâmple nimic
neprevăzut.
La revedere, scumpul meu văr, trimite―ne veşti cît mai des cu putinţă, adică de cîte ori
vei crede că o poţi face fără teamă. Te îmbrăţişez.
Marie Michon."
― Vai, Aramis, cît îţi sînt de îndatorat! strigă d'Artagnan. Draga de Constance! Am în
sfîrşit veşti despre ea; trăieşte, e la loc sigur într―o mănăstire, e la Stenay! Dar unde vine
Stenay, Athos?
― La cîteva leghe de frontiera Alsaciei, în Lorena; odată asediul ridicat, o să putem da o
raită pînă acolo.
― Şi sper să nu mai fie mult pînă atunci, ― adăugă Porthos, ― azi dimineaţă a fost
spînzurat un spion care a mărturisit că în La Rochelle au ajuns să―şi mănînce pielea
pantofilor. Socotind că după ce or mînca pielea or să mănînce şi talpa, nu prea văd ce―o să le
mai rămînă decît poate să se mănînce unii pe alţii.
― Sărmani nerozi! îi căină Athos, golind un pahar de minunat vin de Bordeaux, licoare
care, fără să se fi bucurat pe vremea aceea de faima de care se bucură astăzi, o merita şi pe
atunci. Sărmani nerozi! ca şi cînd religia catolică n―ar fi cea mai îmbietoare şi mai plăcută
dintre religii! Totuna, ― adăugă el plescăind ca să simtă aroma, ― sînt oameni de treabă. Dar
ce dracu faci acolo, Aramis? Pui în buzunar scrisoarea?
― Da, ― spuse d'Artagnan, ― Athos are dreptate, ar trebui s―o ardem; dar chiar arsă,
cine ştie dacă domnul cardinal n―are meşteşugul lui în a iscodi cenuşa?
― Vezi bine că―l are, încuviinţă Athos.
― Şi atunci ce vreţi să faceţi cu scrisoarea? întrebă Porthos.
― Vino aici, Grimaud, îl chemă Athos.
Grimaud se ridică ascultînd porunca.
― Uite, prietene, ca să te pedepsesc că ai vorbit fără voie, vei mînca bucata asta de hîrtie,
pe urmă, ca să te răsplătesc pentru binele pe care ni―l vei fi făcut, vei bea paharul ăsta de vin;
iată mai întîi scrisoarea, mestec―o bine de tot!
Grimaud zîmbi şi cu ochii pironiţi asupra paharului pe care Athos îl umpluse cu vîrf,
măcină hîrtia şi o înghiţi.
― Bravo, cumetre Grimaud! ― se bucură Athos, ― şi acum uite paharul; lasă, te scutesc
să―mi mai mulţumeşti.
Grimaud sorbi în tăcere vinul de Bordeaux; ochii lui ridicaţi spre cer vorbeau însă tot
timpul cît ţinu această plăcută îndeletnicire, un grai care deşi mut, nu era totuşi lipsit de tîlc.
― Şi acum, ― adăugă Athos, ― afară doar dacă domnul cardinal n―ar avea năstruşnica
idee de a spinteca pîntecul lui Grimaud, cred că putem fi aproape liniştiţi.
În vremea asta, eminenţa sa îşi urma abătut plimbarea, mormăind printre dinţi:
― Hotărît lucru! Trebuie numaidecît ca aceşti patru oameni să fie ai mei!
121 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Să ne întoarcem la Milady, pe care am pierdut―o cîtva timp din vedere, din pricina
privirii aruncate asupra coastelor Franţei.
O vom găsi tot deznădăjduită, aşa cum am lăsat―o, cufundată într―un noian de gînduri
negre, iad întunecat la poarta căruia a pierdut aproape orice nădejde; căci întîia oară în viaţa ei
se îndoieşte, întîia oară se teme.
În două împrejurări norocul a părăsit―o, în două împrejurări s―a văzut descoperită şi
trădată şi în amîndouă împrejurările a căzut înfrîntă de o spadă de foc, trimisă fără îndoială de
Cel de Sus, ca să lupte împotriva ei: d'Artagnan a biruit―o pe ea, această nebiruită putere a
răului.
A amăgit―o în dragostea ei, a umilit―o în mîndria ei, a înşelat―o în rîvna ei de mărire,
şi acum iată―l că loveşte în norocul ei, că unelteşte împotriva libertăţii ei, că ameninţă însăşi
viaţa ei. Mai mult, i―a ridicat un colţ al măştii, această pavăză care o acoperă şi o face atît de
puternică.
D'Artagnan a îndepărtat―o de Buckingham, pe care ea îl urăşte aşa cum urăşte tot ceea
ce a iubit odinioară, furtuna pe care Richelieu i―o stîrnise acestuia în cale prin chiar fiinţa
reginei. D'Artagnan s―a dat drept de Wardes pentru care ei i se năzărise un fel de chef
sălbatic, de nestăpînit, ca la toate femeile cu aceeaşi fire. D'Artagnan cunoaşte acea taină
îngrozitoare, iar ea a jurat că cine o va cunoaşte, va pieri. În sfîrşit, în clipa cînd a căpătat o
împuternicire în alb cu ajutorul căreia putea să se răzbune împotriva duşmanului ei,
împuternicirea îi este smulsă din mîini şi d'Artagnan e acela care o ţine ostatică şi care o va
trimite în cine ştie ce murdar Botany―Bay16 sau în cine ştie ce dezgustător Tyburn17 al
Oceanului Indian.
Căci, fără îndoială, toate astea i se trag de la d'Artagnan; de la cine altul i s―ar putea
trage atîta ocară îngrămădită asupra capului ei, dacă nu de la el? Numai el i―a putut dezvălui
lordului de Winter toate înspăimîntătoarele taine pe care le―a descoperit una după alta,
datorită unei fatalităţi. Îl cunoaşte pe cumnatul ei şi, fără îndoială, i―o fi scris.
Cîtă ură dospeşte în ea! A rămas împietrită, cu ochii sticloşi pironiţi în golul încăperii
pustii, iar gemetele înăbuşite, ce―i scapă uneori din străfundul pieptului o dată cu răsuflarea,
însoţesc mugetul talazurilor care se înalţă, ameninţă, vuiesc şi dau năvală să se sfarme aidoma
unei veşnice şi neputincioase deznădejdi, de stîncile pe care sta clădit castelul întunecat şi
trufaş. La lumina fulgerelor, ce―i scapără în minte sub vijelioasa―i mînie, ce minunate
planuri de răzbunare întrevede ea în viitorul îndepărtat împotriva doamnei Bonacieux,
împotriva lui Buckingham şi mai ales împotriva lui d'Artagnan!
Da, dar pentru ca să te răzbuni trebuie să fii slobod şi ca să fii slobod cînd eşti ostatic,
trebuie să spargi zidurile, să sfărîmi zăbrelele, să sfredeleşti podelele; toate, fapte pe care le
poate duce la bun sfîrşit numai un bărbat răbdător şi tare, dar în faţa cărora se spulberă mînia
înfrigurată a unei femei. De altminteri, ca să faci toate astea trebuie să ai vreme: luni, ani şi
ea... ea are doar zece, douăsprezece zile după spusele lordului de Winter, frăţescul şi
groaznicul ei temnicer.
Şi totuşi, dac―ar fi bărbat, le―ar încerca pe toate şi poate c―ar izbuti: cum de s―o fi
înşelat astfel cerul punînd un suflet bărbătesc într―un trup plăpînd şi firav?
Întîile clipe de închisoare au fost groaznice: cîteva turbate zvîrcoliri pe care nu şi le―a
putut înfrînge au plătit datoria ei de femeie slabă, firii omeneşti. Dar încetul cu încetul, a
izbutit să―şi învingă izbucnirile mîniei nesăbuite, tremurul nervos care i―a frămîntat carnea
s―a stins şi acum stă ghemuită în ea însăşi ca un şarpe obosit care se odihneşte.
― Haide, haide, ce nebună, eram să―mi ies din fire, murmură Milady pironindu―şi
16
Loc de deportare, ales de guvernul englez, pe coasta orientală a Australiei.
17
Cartier din Londra unde aveau loc execuţiile capitale; aci prin extensiune.
122 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
ochii în oglindă; şi oglinda îi întoarce privirea arzătoare prin care parcă ar vrea să―şi pună ea
singură întrebări. Fără violenţă, violenţa este o dovadă de slăbiciune. În primul rînd n―am
izbutit niciodată prin asemenea mijloc: dacă mi―aş încerca puterea împotriva altor femei,
poate că aş avea norocul să dau peste unele mai slabe decît mine şi atunci le―aş învinge; dar
eu lupt împotriva unor bărbaţi şi alături de ei nu sînt decît femeie. Să luptăm deci ca femeie,
puterea mea stă tocmai în această slăbiciune.
Şi, vrînd parcă să―şi dea singură seama de schimbările pe care le putea porunci
obrazului ei atît de expresiv şi de ascultător, îi împrumută pe rînd toate stările sufleteşti, de la
mînia care―i schimonosea trăsăturile pînă la cel mai dulce, mai drăgăstos şi mai ademenitor
surîs. Apoi, sub mîinile ei pricepute, şuviţele părului i se mlădiară rînd pe rînd în unduiri pe
care le socoti a―i spori farmecul chipului. În sfîrşit, mulţumită de ea însăşi, murmură:
― Haide, nimic nu e pierdut. Tot mai sînt frumoasă.
Era aproape opt seara. Milady zări un pat; se gîndi că o odihnă de cîteva ore îi va
împrospăta nu numai mintea şi cugetul, dar chiar pielea obrazului. Totuşi, înainte de a se
culca, îi fulgeră prin minte un gînd şi mai prielnic. Auzise vorbindu―se despre cină. Se afla
de un ceas în camera aceea, aşa că aducerea cinei nu putea să mai întîrzie. Fără a pierde
vreme, se hotărî să facă în aceeaşi seară o încercare pentru a―şi da seama de împrejurări,
cercetînd totodată mai de aproape firea oamenilor cărora li se încredinţase paza ei.
Pe sub uşă licări o lumină; lumina aceea vestea întoarcerea temnicerilor. Milady, care se
ridicase în picioare, îşi dădu drumul iute în jilţ, cu capul pe spate, cu frumosul ei păr despletit,
cu pieptul pe jumătate gol sub horbotele mototolite, cu o mînă pe inimă şi cu cealaltă
atîrnîndu―i.
Zăvoarele fură trase; uşa scîrîi din ţîţîni; în cameră răsunară paşi din ce în ce mai aproape.
― Puneţi masa aici, rosti un glas pe care ostatica îl recunoscu a fi al lui Felton.
Porunca fu împlinită .
― Aduceţi făclii şi schimbaţi straja, urmă Felton.
Această îndoită―poruncă dată de tînărul locotenent aceloraşi inşi o încredinţă pe Milady
că slujitorii erau în acelaşi timp şi păzitorii ei, adică soldaţi.
Poruncile lui Felton erau de altminteri aduse la îndeplinire cu o grabă tăcută, care lăsa să
se întrevadă felul fericit în care ştia să se facă ascultat.
În sfîrşit, Felton care nu o privise încă pe Milady, se întoarse spre ea.
― Ah! ah! ― rosti el, ― doarme, e bine; cînd se va trezi, va cina.
Şi făcu cîţiva paşi cu gîndul să iasă din cameră.
― Dar, domnule locotenent, ― spuse un soldat, mai puţin nepăsător decît comandantul
lui şi care se apropiase de Milady, ― femeia asta nu doarme.
― Cum, nu doarme. ― întrebă Felton, ― dar atunci, ce face?
― E leşinată; faţa―i cum e ceara şi degeaba ascult, că nu i s―aude răsuflarea.
― Ai dreptate, ― răspunse Felton, după ce se uită la Milady din locul unde era şi fără a
face măcar un pas spre ea, ― du―te de―i spune lordului de Winter că ostatica a leşinat şi nu
ştiu ce trebuie să fac; împrejurarea asta n―a prevăzut―o.
Soldatul ieşi ca să îndeplinească porunca ofiţerului, Felton se aşeză într―un jilţ care se
afla din întîmplare lîngă uşă şi aşteptă fără să spună nici un cuvînt, fără să facă nici o mişcare.
Milady stăpînea acel mare meşteşug, atît de studiat de toate femeile, de a privi printre
lungile―i gene fără a părea că deschide pleoapele: îl zări pe Felton, care şedea cu spatele la
ea; îl privi astfel aproape zece minute şi în timpul acestor zece minute nepăsătorul ei păzitor
nu se întoarse măcar o singură dată.
Se gîndi atunci că lordul de Winter va veni şi va da, prin însăşi venirea lui, îndemnuri noi
temnicerului ei: aşadar întîia încercare dăduse greş; nu―şi făcu însă sînge rău, căci era dintre
femeile care se bizuie pe puterile lor; ridică doar fruntea, deschise ochii şi oftă uşurel.
Auzindu―i oftatul, Felton în sfîrşit se întoarse.
123 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― Iată că v―aţi trezit, doamnă! spuse el. Atunci nu mai am ce căuta aici! Dacă aveţi
nevoie de ceva, sunaţi.
― Oh! Doamne, Dumnezeule! Ce rău mi―a fost! murmură Milady cu glasul ei cîntător
care, la fel cu glasul vrăjitoarelor din vremuri, avea darul să―i farmece pe toţi pe care voia
să―i piardă.
Şi îndreptîndu―se în jilţ, Milady avu grijă să―şi mlădie trupul mai graţios şi mai
molatic încă decît cînd fusese culcată.
Felton se ridică.
― Vi se va aduce masa de trei ori pe zi, doamnă, ― spuse el, ― dimineaţa la nouă, apoi
la ora unu şi seara, la opt. Dacă aceste ore nu vă sînt pe plac, puteţi să―mi arătaţi alte ore în
locul celor pe care vi le―am spus şi, în privinţa aceasta, se va face după dorinţa
dumneavoastră.
― Adică voi rămîne veşnic singură în camera asta tristă şi mare? întrebă Milady.
― S―a trimis vorbă unei femei de prin partea locului şi mîine va fi la castel; va veni aici
de cîte ori veţi dori.
― Vă mulţumesc mult, domnule, răspunse, umil, Milady.
Felton înclină uşor din cap şi se îndreptă spre uşă. Tocmai cînd să treacă pragul se ivi pe
sală lordul de Winter, urmat de soldatul care se dusese să―l înştiinţeze că Milady leşinase.
Ţinea în mînă o sticlă cu leacuri potrivite.
― Ei, ce e? Ce se petrece aici? întrebă el în zeflemea, văzîndu―şi ostatica în picioare şi
pe Felton gata de plecare. Cum, moarta a şi înviat? La naiba, nu ţi―ai dat seama, băiatule, că
te―a luat drept un ageamiu şi că s―a jucat în faţa ta actul întîi dintr―o comedie pe care vom
avea, fără îndoială, plăcerea s―o urmărim în toată desfăşurarea ei?
― M―am gîndit şi eu la asta, milord, ― răspunse Felton, ― dar, în sfîrşit, cum ostatica
e femeie, am vrut ia urma urmelor, să nu trec peste bunăvoinţa pe care orice bărbat bine
crescut o datorează unei femei, dacă nu pentru ea, măcar pentru el.
Milady se cutremură din toate mădularele. Vorbele lui Felton i se strecurau ca mici sloiuri
de gheaţă prin vine:
― Aşadar, ― adăugă de Winter rîzînd, ― părul ăsta frumos, despletit cu atîta dibăcie,
pielea asta frumoasă şi privirea în gol, nu te―au vrăjit încă, inimă de piatră ce eşti!
― Nu, milord, ― răspunse nepăsătorul tînăr, ― şi credeţi―mă, că―mi trebuiesc mai
mult decît tertipuri şi fandoseli femeieşti ca să mă lege cineva la ochi.
― Atunci, viteazule locotenent, s―o lăsăm pe Milady să născocească altceva mai de soi
şi să mergem la masă; fii pe pace, are închipuire bogată şi al doilea act al comediei nu va
întîrzia să urmeze celui dintîi.
Spunînd aceste cuvinte, lordul de Winter îşi trecu braţul pe sub braţul lui Felton şi ieşi cu
el, rîzînd.
― Găsesc eu ac şi de cojocul tău, ― murmură Milady printre dinţi, ― nu te teme, biet
călugăr fără căpătîi, biet convertit la militărie cu uniforma―ţi croită dintr―un anteriu.
― Fiindcă veni vorba, ― mai spuse de Winter oprindu―se în pragul uşii, ― înfrîngerea
asta nu trebuie să―ţi taie pofta de mîncare, Milady. Gustă din puiul şi din peştii pe care, pe
cinstea mea, nu i―am otrăvit. Mă împac binişor cu bucătarul meu şi cum nu trebuie să mă
moştenească, am în el toată încrederea. Fă şi dumneata ca mine. La revedere, surioară, la
revedere, pînă la al doilea dumitale leşin.
Era tot ce putea îndura Milady: mîinile i se înfipseră adînc în jilţ, dinţii―i scrîşniră surd,
urmări cu ochii mişcarea uşii care se închise în urma lordului de Winter şi a lui Felton; cînd se
văzu singură, simţi că o cuprinde iarăşi deznădejdea, îşi aruncă privirea pe masă, zări
strălucind un cuţit, se repezi la el şi―l înşfăcă; dar dezamăgirea îi fu cruntă: lama cuţitului era
rotundă şi , din argint flexibil.
Un hohot de rîs izbucni de partea cealaltă a uşii care nu era bine trasă; canatul se
124 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
deschise.
― Ah ah! ― făcu lordul de Winter, ah! ah! ah! vezi şi tu acum, dragă Felton, vezi că e
adevărat ce―ţi spuneam: cuţitul era pentru tine; te―ar fi omorît, băiatule; uite, e unul din
cusururile ei: se descotoroseşte într―un fel sau altul de cine o stinghereşte. Dacă te―aş fi
ascultat, cuţitul ar fi fost de oţel ascuţit: şi―atunci, s―ar fi isprăvit cu Felton, te―ar fi
omorît, băiatule, şi după tine pe toţi ceilalţi. Ia te uită, John, ce bine ştie să ţină un cuţit în
mînă.
Într―adevăr, Milady mai păstra încă arma ameninţătoare în mîna ei înţepenită, dar aceste
din urmă cuvinte, această jignire doborîtoare îi slăbi încleştarea mîinilor, a puterii şi chiar a
voinţei.
Cuţitul căzu jos.
― Aveţi dreptate, milord, ― grăi Felton cu un glas de adînc dezgust, care răsună pînă în
adîncul inimii ei, ― aşa e, m―am înşelat.
Şi amîndoi ieşiră iarăşi din cameră.
De data asta Milady ascultă cu mai multă luare―aminte decît întîia oară; auzi paşii lor tot
mai departe stingîndu―se în fundul sălii.
― Sînt pierdută, ― murmură ea, ― iată―mă în puterea unor oameni pe lîngă care o să
am tot atîta trecere ca pe lîngă nişte statui de bronz sau de granit. Mă cunosc amîndoi pe de
rost şi au şi ei arme împotriva armelor mele. Dar totuşi, nu se poate sfîrşi aşa cum au hotărît
ei.
Într―adevăr, după cum arăta gîndul acesta din urmă şi fulgerătoarea întoarcere la
speranţă, teama şi simţirile firave nu dăinuiau multă vreme în sufletul ei adînc. Milady se
aşeză la masă, mîncă din felurite bucate, bău puţin vin de Spania şi simţi cum i se trezeşte în
suflet imboldul hotărîtor.
Înainte de a se culca scormonise, tălmăcise, întorsese pe faţă şi pe dos, cercetase sub toate
luminile, cuvintele, paşii, mişcările, semnele, pînă chiar şi tăcerile celorlalţi doi, şi din această
cercetare adîncă, dibace şi amănunţită, se încredinţase că la urma urmei, dintre cei doi
prigonitori, cel mai uşor de înfrînt era Felton.
Un cuvînt, mai ales, îi stăruia în minte.
― Dacă te―aş fi ascultat, spusese lordul de Winter lui Felton.
Aşadar, Felton pusese o vorbă bună pentru ea, de vreme ce lordul de Winter nu voise
să―l asculte pe Felton.
"Slab sau puternic, ― îşi spunea mereu Milady ― omul ăsta păstrează o licărire de milă
în sufletul lui; voi schimba această licărire într―un pîrjol care―l va mistui."
Cît despre celălalt, el mă cunoaşte, se teme de mine şi ştie la ce se poate aştepta dacă
vreodată i―aş scăpa din mîini; e de prisos atunci să fac vreo încercare asupra lui. Dar Felton
e altceva; e un tînăr prostuţ, curat la suflet, pare a fi şi virtuos; pe el îl poţi nimici.
Şi culcîndu―se, Milady adormi cu zîmbetul pe buze: cine ar fi privit―o dormind, ar fi
zis că o fată tînără îşi vedea în vis coroniţa de flori care―i va încununa fruntea la viitoarea
serbare.
125 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Milady visa că―l avea în sfîrşit în mînă pe d'Artagnan, că era de faţă la schingiuirea lui
şi privind nesăţioasă sîngele blestemat ce şiroia de sub securea călăului, încîntătorul ei zîmbet
îi înflorea pe buze.
Dormea aşa cum doarme un întemniţat legănat de întîia lui nădejde.
A doua zi, cînd intrară în cameră, ea era încă în pat. Felton se afla pe sală; însoţea pe
femeia de care―i vorbise în ajun şi care sosise chiar atunci; femeia intră şi, apropiindu―se
de pat, spuse doamnei că e gata s―o slujească.
Milady era de obicei palidă, faţa ei putea uşor păcăli pe cine o vedea întîia oară.
― Am friguri, ― spuse ea, ― n―am închis ochii nici o clipă toată noaptea asta lungă;
sufăr îngrozitor; dumneata o să fii mai omenoasă decît au fost cei de ieri cu mine? De
altminteri, tot ce cer e să―mi dai voie să stau culcată.
― Vreţi să trimit după un doctor? întrebă femeia.
Felton asculta fără să spună nici un cuvînt.
Milady se gîndea că, cu cît vor aduce mai mulţi în jurul ei, cu atît mai mulţi vor trebui
înduioşaţi şi cu atît mai tare va spori supravegherea lordului de Winter. De altminteri,
doctorul ar fi putut descoperi că boala ei era curată prefăcătorie, astfel încît, după ce pierduse
întîia partidă, nu voia s―o piardă şi pe a doua.
― Să te duci să chemi un doctor? spuse ea. La ce bun? Domnii aceştia au spus ieri că
boala mea e o comedie, şi azi ar spune la fel, căci de aseară şi pînă acum au avut destulă
vreme să dea de ştire doctorului.
― Atunci, ― zise Felton, scos din răbdare, ― spuneţi dumneavoastră singură, doamnă,
ce doriţi să vi se dea?
― Dar mai ştiu eu ce! Un singur lucru ştiu: că sufăr; daţi―mi orice vreţi, puţin îmi pasă.
― Duceţi―vă şi chemaţi―l pe lordul de Winter, porunci Felton, obosit de văicărelile
fără sfîrşit.
― O! nu! nu! ― strigă Milady, ― nu domnule, nu―l chemaţi, vă rog din suflet, sînt
sănătoasă şi n―am nevoie de nimic, nu―l chemaţi!
Rostise cuvintele cu atîta foc dogoritor, cu atîta caldă convingere, încît Felton, mişcat,
făcu cîţiva paşi prin cameră.
"O lasă mai domol", gîndi Milady.
― Totuşi, doamnă, ― urmă Felton, ― dacă suferiţi cu adevărat, vom trimite să vi se
aducă un doctor şi dacă vreţi să ne păcăliţi, ei bine! cu atît mai rău pentru dumneavoastră, dar
cel puţin în ceea ce ne priveşte, noi ne spălăm pe mîini.
Milady nu răspunse; dar, răsturnîndu―şi frumosul cap pe pernă, izbucni în hohote de
plîns.
Felton o privi o clipă cu nepăsarea―i obişnuită; apoi, văzînd că lacrimile ameninţau să
ţină multă vreme, ieşi; femeia îl urmă. Lordul de Winter nu veni însă.
― Cred că încep să văd limpede, murmură Milady cu o bucurie sălbatică, vîrîndu―se
sub plapumă, ca să ascundă ochilor ce ar fi putut―o pîndi din umbră această izbucnire de
mulţumire lăuntrică.
Trecură două ceasuri.
"Acum e vreme ca boala să înceteze, ― îşi spuse ea, ― să ne sculăm şi să ne îngrijim
chiar azi de o mică izbîndă; nu am decît zece zile înaintea mea şi pînă diseară două vor fi şi
zburat."
De dimineaţă i se adusese în cameră gustarea; Milady socotise că în curînd va trebui să
vină să strîngă masa şi că atunci îl va vedea iarăşi pe Felton.
Şi nu se înşelase; Felton veni din nou şi, fără să se uite măcar dacă Milady se atinsese sau
nu de mîncare, făcu semn să se scoată din odaie masa pe care o aducea pregătită cu toate
126 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Doamne, tu ne părăseşti,
E piatra de―ncercare a credinţei,
Dar pe urmă tu ne dăruieşti
Cu cereasca―ţi mînă, cununa suferinţei.
128 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Versurile acestea nu erau dintre cele mai alese, ba chiar departe de a fi alese dar, după
cum se ştie, puritanii nu se prea făleau cu poezia.
În vreme ce cînta, Milady trăgea cu urechea: soldatul care făcea de pază la uşa ei se
oprise, încremenit parcă dintr―o dată, ca o stană de piatră. Îşi putu da şi ea seama de urmările
rugii ei.
Cîntă atunci mai departe, cu un foc şi o simţire de negrăit; i se păru că sunetele pluteau
departe, sub bolţile castelului, înmuind ca un balsam vrăjit inima temnicerilor. Totuşi, ostaşul
care stătea de strajă, fără îndoială catolic zelos, risipi vraja, căci se răsti prin uşă.
― Mai tăceţi, odată, doamnă, cîntecul dumneavoastră―i jalnic ca un prohod, şi dacă în
afară de plăcerea de a fi aici în garnizoană, mai trebuie s―ascult şi asemenea lucruri, apoi îmi
iau lumea―n cap.
― Tăcere! ― porunci atunci un glas aspru, pe care Milady îl recunoscu a fi al lui Felton,
― ce te―amesteci, caraghiosule! Primit―ai poruncă să împiedici pe femeia asta să cînte?
Nu. Ţi s―a spus s―o păzeşti şi să tragi dac―o vezi că încearcă să fugă. Păzeşte―o; şi dacă
fuge, împuşc―o; dar nu schimba nimic din porunca primită.
O bucurie fără seamăn lumină chipul frumoasei ostatice, dar această bucurie pieri cu
iuţeala fulgerului şi, ca şi cum n―ar fi ascultat dialogul din care nu pierduse nici un cuvînt,
Milady îşi urmă cîntecul, însufleţindu―şi de data asta vocea cu tot farmecul, toată vlaga şi
puterea ademenitoare cu care diavolul o înzestrase.
Acest verset, în care cumplita vrăjitoare se strădui să―şi pună tot sufletul, izbuti să
semene tulburarea în inima tînărului ofiţer. Deschise dintr―o dată uşa şi Milady îi văzu în
prag, alb la faţă ca totdeauna, dar cu ochii aprinşi, aproape rătăciţi.
― De ce cîntaţi astfel, ― spuse el, ― şi mai ales, de ce cîntaţi cu astfel de voce?
― Iertaţi―mă, domnule, ― răspunse spăşită Milady, ― uitasem că în casa asta cîntecele
mele n―au ce căuta. V―am jignit poate în credinţa dumneavoastră, dar am făcut―o fără să
vreau, vă jur; iertaţi―mi deci o greşeală care, poate, e mare, dar pe care am săvîrşit―o fără să
vreau.
Milady era atît de frumoasă în clipa aceea, avîntul religios de care părea cuprinsă îi
lumina într―astfel chipul, încît Felton, înmărmurit crezu că vede cu ochii lui îngerul pe care
adineauri i se păruse doar a―l auzi.
― Da, da, ― răspunse el, ― da, tulburaţi, treziţi oamenii care locuiesc în acest castel.
Sărmanul nebun nu―şi dădea nici el seama că vorbea fără şir, în vreme ce Milady îşi
129 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Felton venise; dar mai era încă un pas de făcut; trebuia să―l ţină la ea sau mai curînd
trebuia să rămînă el singur, şi Milady nu vedea încă limpede prin ce mijloc şi―ar fi putut
ajunge scopul.
Trebuia şi mai mult: trebuia să―l facă să vorbească pentru a putea vorbi şi ea; căci
Milady ştia bine: marea ei putere de ademenire era glasu―i care trecea atît de dibaci prin
toată gama tonurilor, de la vorba omenească pînă la graiul ceresc.
Totuşi, cu toată această putere, Milady ar fi putut da greş din te miri ce, căci Felton fusese
înştiinţat împotriva ei. Din clipa aceea, începu să―şi supravegheze orice faptă, orice vorbă,
chiar şi cea mai neînsemnată privire, cea mai mică mişcare, pînă şi răsuflarea ce putea fi
tălmăcită drept suspin. În sfîrşit, studia totul ca un actor priceput, căruia i se încredinţează un
rol nou într―o ramură cu care pînă atunci nu fusese deprins.
Cu lordul de Winter mergea mai uşor; se hotărîse încă din ajun cum să se poarte: să
rămînă mută şi demnă în faţa lui, să―l întărîte cînd şi cînd printr―un dispreţ fără margini,
printr―un cuvînt sfidător, să―l mai asmuţă la ameninţări şi la siluiri care să se bată cap în
cap cu supunerea ei, acesta îi era planul. Felton va vedea toate; poate că nu va spune nimic,
dar va vedea.
Dimineaţa, Felton veni ca de obicei; Milady îl lăsă să vegheze la toate pregătirile
prînzului fără să―i spună nimic. Şi cînd îl văzu gata de plecare, o scînteie de nădejde i se
aprinse în suflet, crezînd că va deschide el vorba; dar buzele lui se mişcară fără ca gura―i să
sloboadă vreun sunet şi, stăpînindu―se din răsputeri, îşi zăvorî în inimă cuvintele gata să―i
lunece de pe limbă; apoi se îndepărtă.
Către amiază, lordul de Winter intră în cameră.
Era o zi de iarnă destul de frumoasă; cîteva raze de soare, acel străveziu soare al Angliei,
care luminează, dar nu încălzeşte, străbăteau printre zăbrelele închisorii. Milady privea pe
fereastră şi păru a n―auzi că se deschisese uşa.
― Ah! ah! ― începu lordul de Winter, ― după ce am jucat comedie, după ce am jucat
tragedie, ne―am apucat să jucăm şi melancolie.
Ostatica nu răspunse.
― Da, da, ― urmă lordul de Winter, ― înţeleg, tare ai mai vrea să fii liberă pe ţărmurile
astea; tare ai mai vrea să fii pe un vapor ca lumea şi să spinteci valurile acestei mări de
smarald; grozav ai vrea să―mi întinzi, fie pe uscat, fie pe ocean, una din acele drăgălaşe
capcane cum te pricepi atît de bine să pui la cale! Răbdare! Răbdare! peste patru zile ţărmul îţi
va fi îngăduit, marea îţi va sta înainte deschisă, mai deschisă chiar decît ai dori, căci peste
patru zile Anglia se va descotorosi de dumneata.
Milady îşi împreună mîinile şi ridicînd spre cer frumoşii ei ochi, grăi cu o blîndeţe
îngerească în mişcări şi în vorbă:
― Doamne ! Doamne! iartă―l pe acest om, aşa cum îl iert şi eu!
― Da, roagă―te, blestemato, ― izbucni lordul, ― rugăciunea ta e cu atît mai înfocată,
cu cît eşti, ţi―o jur, în puterea unui om care nu te va ierta niciodată.
Şi ieşi.
În clipa cînd lordul părăsea încăperea, o privire cercetătoare se strecură prin uşa
întredeschisă şi Milady îl zări pe Felton dîndu―se repede la o parte, pentru ca ea să nu―l
vadă.
Se aruncă atunci în genunchi şi începu să se roage.
― Doamne, dumnezeule! ― rosti ea, ― tu ştii cauza sfîntă pentru care sufăr; dă―mi
puterea să sufăr!
Uşa se deschise încetişor; frumoasa îngenuncheată se făcu că n―aude zgomotul uşii şi cu
vocea înecată în lacrimi urmă:
131 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
"Bun, îşi zise în sinea ei Milady, nu ştie despre ce e vorba, şi―i spune crimă!"
Apoi, cu glas tare:
― Prietenul mişelului e în stare de orice.
― Pe cine numiţi dumneavoastră mişelul? întrebă Felton.
― Sînt oare doi oameni în Anglia pe care să―i poţi numi astfel?
― Vreţi să vorbiţi de Georges Villiers? urmă Felton, ale cărui priviri se înflăcărară.
― Pe care păgînii, liftele necredincioase, îl numesc duce de Buckingham, ― întări
Milady, ― n―aş fi crezut că poate fi un englez în toată Anglia care să aibă nevoie de atîtea
lămuriri ca să―l recunoască pe cel de care voiam să vă vorbesc!
― Mîna domnului stă întinsă asupra lui, ― răspunse Felton, ― nu va scăpa de pedeapsa
ce i se cuvine.
Felton nu făcea decît să tălmăcească în vorbe ura groaznică a tuturor englezilor împotriva
acelui pe care înşişi catolicii îl numeau hrăpăreţul nesăţios, mituitul, desfrînatul şi căruia
puritanii îi ziceau doar: satana.
― Oh, Dumnezeule! strigă Milady, ― cînd mă rog fierbinte să trimiţi acestui om
pedeapsa cuvenită, tu ştii că nu urmăresc răzbunarea mea, ci implor mîntuirea unui popor
întreg.
― Dumneavoastră îl cunoaşteţi? întrebă Felton.
― În sfîrşit, îmi pune întrebări, îşi spuse în sinea ei Milady, încîntată că ajunsese atît de
grabnic la o biruinţă atît de mare. Dacă―l cunosc! Vai, da! Pentru nefericirea mea, pentru
veşnica mea nefericire!
Ostatica îşi frînse mîinile, copleşită parcă de durere; Felton simţi, fără îndoială, că
puterile îl părăseau şi se îndreptă spre uşă; Milady, care nu―l slăbea din ochi, sări să―l
oprească.
― Domnule! se văietă ea, fiţi bun, fiţi îngăduitor, ascultaţi―mi rugămintea: cuţitul acela
pe care nenorocita prevedere a lordului mi l―a smuls din mîini, fiindcă el ştie ce vreau să fac
cu el! Vai! ascultaţi―mă pînă la sfîrşit! Daţi―mi îndărăt cuţitul, daţi―mi―l îndărăt pentru o
clipă, vă rog! Din tot sufletul! Cad la picioarele dumneavoastră; vedeţi, chiar dacă v―aţi
împotrivi şi tot n―aş putea să vă port pică. Doamne! Cum aş putea să vă port pică
dumneavoastră, singura fiinţă dreaptă, bună, îndurătoare pe care am întîlnit―o!
Dumneavoastră, salvatorul meu poate! Numai o clipă cuţitul, o clipă, una singură şi vi―l dau
pe urmă prin ferestruica uşii; numai o clipă, domnule Felton, şi îmi salvaţi onoarea!
― Pentru ca să vă omorîţi! ― strigă Felton îngrozit, uitînd să―şi mai tragă mîinile din
ale ostaticei, ― ca să vă omorîţi!
― Aşa e, domnule, murmură în şoaptă Milady, lăsîndu―se să cadă istovită pe podea.
Aşa e, m―am dat de gol! Ştie tot! Doamne, Dumnezeule, sînt pierdută!
Felton stătea în picioare, încremenit şi nehotărît.
"Tot se îndoieşte, ― gîndi Milady, ― nu i―am părut destul de sinceră."
Se auzeau paşi pe sală; Milady recunoscu mersul lordului de Winter. Felton îl recunoscu
de asemenea şi se îndreptă spre uşă.
Milady se repezi după el.
― Nici un cuvînt, ― îi şopti ea înfricoşată, ― nici un cuvînt acestui om despre tot ce
v―am spus , altfel sînt pierdută şi atunci dumneavoastră, dumneavoastră...
Apoi, cum paşii se apropiau, tăcu de teamă să nu i se audă vocea, apăsîndu―şi însă cu
groază, frumoasa―i mînă pe buzele lui Felton. El o împinse uşor şi ea căzu zdrobită pe un
scaun.
Lordul de Winter trecu prin faţa uşii fără să se oprească; i se auzeau paşii
îndepărtîndu―se.
Galben ca un mort, Felton rămase cîteva clipe ciulind urechea, apoi, cînd zgomotul se
stinse cu desăvîrşire, răsuflă ca un om care se trezeşte dintr―un vis; ieşi pripit din cameră.
133 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― Aşa, aşa! ― murmură Milady, ascultînd la rîndul ei zgomotul paşilor lui Felton, care
se îndreptau în cealaltă parte decît ai lordului de Winter, ― în sfîrşit, în sfîrşit acum eşti al
meu!
Apoi fruntea i se întunecă.
"Dacă vorbeşte cu lordul, ― gîndi ea, sînt pierdută, căci de Winter, care ştie că nu m―aş
omorî, o să―mi pună în faţa lui cuţitul în mînă şi atunci o să―şi dea şi el seama că toată
deznădejdea mea era doar un joc."
Se duse şi se privi în oglindă; niciodată nu fusese atît de frumoasă.
― Da, da! ― murmură ea surîzînd, ― dar n―o să―i spună nimic.
Seara, lordul de Winter veni în timpul cinei.
― Domnule, ― îl întrebă Milady, ― e numaidecît nevoie să adaugi la întemniţarea mea
prezenţa dumitale? N―ai putea să mă scuteşti de povara şi mai mare a chinurilor de cîte ori te
văd?
― Cum se poate, scumpă surioară! ― răspunse de Winter, ― nu mi―ai mărturisit din
toată inima dumitale, cu gura asta frumoasă, atît de crudă azi pentru mine, că ai venit în
Anglia cu singurul scop de a mă vedea cît mai des? Mi―ai spus singură că atît de grozav
simţeai lipsa bucuriei de a mă vedea, încît ai înfruntat orice: răul de mare, furtuna,
închisoarea! Ei bine, fii mulţumită, iată―mă în carne şi oase! De altminteri, de data asta
vizita mea are şi un scop.
Milady se cutremură; crezu că Felton vorbise; niciodată în viaţa ei, poate, femeia aceasta,
care trecuse prin atîtea încercări grele şi felurite, nu simţise inima bătîndu―i atît de tare.
Stătea jos; lordul de Winter luă un jilţ, îl trase şi se aşeză lîngă ea; apoi scoase din
buzunar o hîrtie pe care o despături încetişor.
― Iată, ― începu el, ― voiam să―ţi arăt acest soi de paşaport pe care l―am întocmit
chiar eu şi care―ţi va sluji de azi înainte drept act doveditor în viaţa pe care mă învoiesc să
ţi―o las.
Apoi, luîndu―şi privirea de la Milady şi plecînd―o asupra hîrtiei, citi:
― "Poruncă de a duce la..." Numele este în alb, ― urmă de Winter, ― dacă―ţi place
mai mult vreo localitate, poţi să mi―o spui şi numai dacă e la cel puţin o mie de leghe
depărtare de Londra, dorinţa dumitale va fi împlinită. O iau deci de la capăt: "Poruncă de a
duce la... pe numita Charlotte Backson, înfierată de justiţia regalului Franţei şi eliberată după
ispăşire; ea va sta în această localitate fără a se putea îndepărta vreodată mai mult de trei
leghe. În caz de încercare de evadare, va suferi pedeapsa cu moartea. Pentru locuinţă şi hrană
va primi cîte cinci şilingi pe zi".
― Porunca asta nu mă priveşte ― răspunse nepăsătoare Milady ― fiindcă numele trecut
acolo nu―i numele meu.
― Numele dumitale? Ai vreunul?
― Îl am pe al fratelui dumitale.
― Te înşeli, fratele meu nu e decît al doilea soţ al dumitale, iar cel dintîi mai trăieşte
încă. Spune―mi numele lui şi―l voi trece în locul numelui de Charlotte Backson. Nu?... Nu
vrei?... Păstrezi tăcerea? Atunci vei fi înscrisă printre surghiuniţi sub numele de Charlotte
Backson.
Milady rămase tăcută; de data aceasta nu tăcea din şiretenie, ci de groază: crezu că
porunca e gata să fie împlinită; poate că lordul de Winter grăbise plecarea; poate că era
osîndită să plece chiar în seara aceea. O clipă, toate planurile făurite i se spulberară, cînd
deodată băgă de seamă că hîrtia nu purta nici o semnătură.
Bucuria stîrnită de această descoperire fu atît de năvalnică, încît nu şi―o putu ascunde.
― Da, da, ― urmă lordul de Winter, dîndu―şi seama de ceea ce se petrecea în sufletul
ei, ― cauţi iscălitura şi―ţi spui: totul nu e încă pierdut, fiindcă actul nu e semnat; mi―l
arată, ca să bage groaza―n mine, atîta tot. Te înşeli, hîrtia va fi trimisă mîine lordului de
134 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Buckingham; poimîine se va întoarce iscălită de el şi întărită cu sigiliul lui, iar după douăzeci
şi patru de ore mă pun chezaş că va începe şi aducerea la îndeplinire. La revedere, doamnă,
asta e tot ce voiam să―ţi spun.
― Iar eu îţi voi răspunde, domnule, că această încălcare de putere şi acest surghiun sub
un nume scornit sînt o mîrşăvie.
― Ţi―ar place mai mult, Milady, să fii spînzurată pe adevăratul dumitale nume? Ştii şi
dumneata, legile engleze sînt neînduplecate cu cei ce pîngăresc căsnicia; vorbeşte deschis:
deşi numele meu sau, mai curînd, numele fratelui meu e amestecat în toate astea, voi înfrunta
scandalul unui proces public, numai pentru a fi sigur că mă voi descotorosi odată de
dumneata.
Milady nu răspunse, dar se făcu galbenă ca ceara.
― Văd că tot îţi place mai mult să hoinăreşti. Bine, doamnă, e o veche zicală după care
călătoriile îl ţin om veşnic tînăr. Pe legea mea! Nu greşeşti: la urma urmei, viaţa e frumoasă,
de aceea nici nu vreau să mi―o răpeşti pe a mea. Rămîne acum să vedem ce e şi cu cei cinci
şilingi. Nu―i aşa că―ţi par cam zgîrcit? Asta, din pricină că nu ţin de loc să―ţi mituieşti
paznicii. De altfel, mai ai şi farmecele făpturii dumitale, cu care să―i dai gata. Foloseşte―le,
dacă neizbînda pe lîngă Felton nu te―a lecuit de asemenea încercări.
"Felton n―a vorbit, ― îşi zise în sinea ei Milady, ― atunci nimic nu―i încă pierdut."
― Şi―acum, doamnă, la revedere, mîine voi veni să―ţi vestesc plecarea trimisului meu.
Lordul de Winter se ridică, o salută în zeflemea şi ieşi.
Milady răsuflă uşurată; mai avea înaintea ei încă patru zile; patru zile îi vor fi de ajuns
pentru a―l ademeni de―a binelea pe Felton.
Totuşi, un gînd înspăimîntător îi trecu prin minte: nu cumva lordul de Winter îl va trimite
chiar pe Felton la Buckingham, ca să iscălească porunca? În felul acesta, Felton i―ar fi scăpat
din mînă, căci pentru a birui, ostatica avea nevoie de jocul unei vrăji de neîntreruptă
ademenire.
Totuşi, cum am mai spus, un lucru o liniştea: Felton nu vorbise.
Nevrînd să pară tulburată de ameninţările lordului de Winter, Milady se aşeză la masă şi
mîncă.
Apoi, la fel ca şi în ajun, începu să se închine cu glas tare. Şi tot ca în ajun, soldatul se
opri ca s―o asculte.
Curînd auzi paşi mai uşori decît ai soldatului de strajă, paşi care veneau din fundul sălii şi
se opreau în faţa uşii,
― El e, îşi zise Milady.
Şi începu să dea glas aceluiaşi cîntec religios care în ajun îl zguduise atît de adînc pe
Felton.
Dar, deşi vocea ei dulce, puternică şi răsunătoare, vibra mai armonios şi mai sfîşietor ca
oricînd, uşa rămase închisă. Furindu―şi privirea spre ferestruica uşii, Milady crezu că zăreşte
printre zăbrelele dese ochii arzători ai tînărului: dar fie că―i văzuse cu adevărat sau numai în
închipuire, de data asta el se stăpîni din răsputeri fără să intre.
Cîteva clipe numai după ce―şi sfîrşi cîntecul, Milady auzi parcă un oftat adînc; apoi,
aceiaşi paşi pe care―i auzise apropiindu―se, se îndepărtară încet―încet, ca şi cum le―ar fi
părut rău că pleacă.
135 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
A doua zi, cînd Felton întră la Milady, o găsi urcata în picioare pe un jilţ şi ţinînd în mînă
un soi de funie făcută cu ajutorul mai multor batiste rupte fîşii, împletite şi legate la capete; la
zgomotul uşii care se deschidea, Milady sări repede jos de pe jilţ, încercînd să ascundă la
spate acel soi de funie pe care o ţinea în mînă.
Tînărul era şi mai alb la faţă ca de obicei, iar ochii roşii de nesomn îl dădeau de gol că
petrecuse o noapte înfrigurată. Totuşi, fruntea―i era de o asprime mai neînduplecata ca
oricînd.
Înaintă încet spre Milady care în vremea asta se aşezase şi luînd un capăt al împletiturii
ucigaşe pe care, din nebăgare de seamă sau poate dinadins, ea îl lăsase să atîrne, o întrebă
tăios:
― Ce e asta, doamnă?
― Asta? Nimic, ― răspunse Milady, zîmbînd cu acea fluturare dureroasă cu care ştia atît
de bine să―şi strunească zîmbetul, ― nimic; plictiseala e duşmanul de moarte al
întemniţaţilor, mă plictiseam şi mi―am făcut de lucru împletind funia asta.
Felton îşi aruncă privirea asupra părţii din perete în faţa căruia o găsise pe Milady în
picioare pe jilţul în care şedea acum şi zări, deasupra capului ei, un cîrlig aurit, înţepenit în
zid, şi care putea sluji pentru atîrnat haine sau arme.
Tresări, şi ostatica văzu această tresărire căci, deşi avea ochii plecaţi, nimic din cele ce se
petreceau în jurul ei nu―i scăpa.
― Şi ce făceaţi în picioare pe jilţ? întrebă el.
― Pentru ce mă întrebaţi? răspunse Milady.
― Pentru că doresc s―o ştiu şi eu, stărui Felton.
― Nu mă mai întrebaţi, ― se împotrivi ea, ― ştiţi şi dumneavoastră că noi adevăraţii
creştini, nu trebuie să minţim.
― Ei bine, ― urmă Felton, ― o să vă spun eu ce făceaţi sau mai degrabă, ce aveaţi de
gînd să faceţi: voiaţi să duceţi pînă la capăt fapta necugetată care v―a încolţit în minte;
gîndiţi―vă, doamnă, dacă Dumnezeul nostru nu îngăduie minciuna, cu atît mai straşnic
opreşte sinuciderea.
― Cînd Dumnezeu vede o făptură de―a lui prigonită pe nedrept, avînd a alege între
sinucidere şi necinste, vă asigur, domnule, ― răspunse Milady părînd adînc încredinţată, ―
Dumnezeu o izbăveşte; căci atunci sinuciderea înseamnă martiriul.
― Aţi spus prea multe, sau prea puţine: vorbiţi, doamnă, în numele cerului, vorbiţi
lămurit!
― Să vă înşir nenorocirile mele, pentru ca să le socotiţi drept palavre, să vă vorbesc
despre năzuinţele mele, ca să mă pîrîţi prigonitorului meu? Nu, domnule; de altfel ce vă pasă
dacă o biată osîndită moare sau trăieşte? Nu răspundeţi decît de trupul meu, nu―i aşa? Şi cînd
le veţi înfăţişa un cadavru şi vor recunoaşte că―i al meu, nimeni nu vă va mai întreba nimic,
ba poate veţi primi o răsplată îndoită.
― Eu, doamnă, eu?! ― izbucni Felton, mă puteţi oare bănui c―aş primi vreodată preţul
vieţii dumneavoastră? Fireşte că nu credeţi ceea ce spuneţi.
― Lasă―mă, Felton, nu mă opri, ― se rugă Milady înflăcărîndu―se, ― orice soldat
trebuie să tindă la mai mare, nu―i aşa? Dumneata eşti locotenent. Ei bine, vei urma convoiul
meu cu gradul de căpitan.
― Dar ce v―am făcut oare, ― răspunse Felton tulburat, ― ca să―mi aruncaţi pe umeri
asemenea răspundere în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu? Peste cîteva zile veţi fi plecată,
doamnă, eu nu voi mai avea sub pază viaţa dumneavoastră şi atunci, ― adăugă el oftînd, ―
veţi face tot ce veţi crede de cuviinţă.
― Prin urmare, ― strigă Milady, ca şi cînd nu s―ar fi putut împotrivi unei sfinte mînii,
136 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
18
Astarte ― zeiţa cerului la popoarele semitice căreia i se aduceau jertfe omeneşti.
137 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― Crezi şi totuşi eşti părtaşul odraslei lui Belial 19, pe nume lordul de Winter! Crezi şi
totuşi mă laşi în mîinile duşmanilor mei, a duşmanului Angliei, a duşmanului lui Dumnezeu,
crezi şi mă dai pe mîna celui care umple şi murdăreşte lumea cu necredinţă şi fapte desfrînate,
pe mîna acelui dezmăţat Sardanapal,20 pe care orbii îl numesc ducele de Buckingham, iar
credincioşii antichristul.
― Eu să vă dau pe mîna lui Buckingham! Eu! Ce spuneţi? Nu vă mai înţeleg!
― Au ochi şi nu vor vedea, ― grăi Milady, ― au urechi şi nu vor auzi.
― Da, da, ― şopti Felton, trecîndu―şi mîna pe fruntea―i îmbrobonată de sudoare,
parc―ar fi vrut să―şi smulgă din minte şi cea din urmă îndoială, ― da, recunosc chipul
îngerului care―mi apare în fiecare noapte strigînd sufletului meu care nu―şi găseşte odihnă:
"Loveşte, izbăveşte Anglia, izbăveşte―te pe tine, căci vei muri fără să fi îmbunat pe
Dumnezeu!" Vorbiţi, vorbiţi! ― urmă Felton, ― de data asta vă pot înţelege.
Un fulger de cumplită bucurie scăpără cu iuţeala gîndului în ochii ei.
Oricît de fugară fusese acea licărire ucigaşă, Felton o văzu şi tresări ca şi cînd ar fi
luminat adîncurile inimii ei.
Îi răsăriră deodată în minte cuvintele lordului de Winter, ademenirile frumoasei, primele
ei încercări de a―l cuceri chiar în ziua sosirii şi făcu un pas îndărăt, cu fruntea plecată, fără
a―şi lua însă ochii de la ea ca şi cînd, fermecat de făptura―i stranie, privirea lui nu se mai
putea desprinde de a ei.
Milady nu era femeia care să se înşele asupra tîlcului acelei şovăieli. Sub înfăţişarea―i
tulburată, sîngele rece n―o părăsea niciodată. Înainte ca Felton să―i răspundă, iar ea să fie
nevoită a înnoda o convorbire al cărei ton înflăcărat cu greu l―ar fi putut păstra, îşi lăsă
mîinile în jos şi, ca şi cînd slăbiciunea femeii ar fi învins avîntul iluminatei, zise:
― Totuşi, nu, nu mi―e dat să fiu eu Judith care va scăpa Bethulia de acest Holofern.
Sabia atotputernicului e prea grea pentru braţul meu. Mai bine lasă―mă să―mi spăl
necinstea prin moarte, lasă―mă să―mi caut scăparea în mucenicie. Nu cer libertate, cum ar
cere o vinovată şi nici răzbunare cum ar cere o păgînă. Lasă―mă să mor, asta―i tot ce―ţi
cer. Te rog din toată inima, te rog în genunchi: lasă―mă să mor şi o dată cu ultima mea
suflare îmi voi blagoslovi salvatorul.
La auzul acelei voci blînde şi rugătoare, la vederea privirii sfioase şi abătute, Felton se
apropie. Încet―încet, vrăjitoarea îşi înveşmîntase acele găteli vrăjite pe care le punea sau le
părăsea după voie, şi anume: frumuseţea, duioşia, lacrimile şi mai ales puterea de neînfrînt a
voluptăţii mistice, cea mai ucigătoare dintre voluptăţi.
― Vai! ― se tîngui Felton, ― nu pot face decît un singur lucru: să vă plîng dacă―mi
veţi dovedi că sînteţi o victimă. Dar lordul de Winter vă aduce grele învinuiri. Sînteţi creştină,
sînteţi sora mea întru credinţă; mă simt tîrît parcă spre dumneavoastră, eu, care n―am iubit
niciodată decît pe binefăcătorul meu, eu, care n―am dat în viaţă decît peste trădători şi peste
nemernici. Dar dumneavoastră, doamnă, dumneavoastră care sînteţi cu adevărat frumoasă,
dumneavoastră care păreţi atît de curată, trebuie totuşi să fi făptuit groaznice nelegiuiri pentru
ca lordul de Winter să vă urmărească astfel!
― Au ochi şi nu vor vedea, ― rosti iarăşi Milady, cu glas de neasemuită durere, ― au
urechi şi nu vor auzi.
― Dar atunci, ― se înflăcără tînărul ofiţer, ― vorbiţi doamnă, vorbiţi odată!
― Să―ţi destăinuiesc ruşinea mea? urmă Milady cu obrajii împurpuraţi, ― căci deseori
crima unuia e ruşinea celuilalt; să―ţi destăinuiesc ruşinea mea? dumitale, bărbat, eu, femeie?
Oh! ― urmă ea, acoperindu―şi sfioasă cu mîna frumoşii ei ochi, ― nu! niciodată, niciodată
n―o să pot face asta!
― Mie, fratelui dumitale? strigă Felton.
19
Belial ― în Vechiul testament căpetenia diavolilor ― regele infernului
20
Sardanapal ― tipul prinţului desfrînat, laş, afemeiat
138 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Milady îl privi îndelung cu o căutătură pe care tînărul ofiţer o luă drept îndoială, dar care
era doar iscodire şi mai ales nestrămutată voinţă de a subjuga.
La rîndul lui, Felton îşi împreună mîinile rugător.
― Atunci, ― se hotărî Milady, mă încred în fratele meu şi voi cuteza!
În clipa aceea se auzi pasul lordului de Winter; dar de data asta groaznicul cumnat al
frumoasei Milady nu se mai mulţumi, ca în ajun, să treacă doar prin faţa uşii şi să se
depărteze, ci se opri, schimbă două cuvinte cu soldatul de strajă, apoi uşa se deschise şi lordul
se ivi în prag.
În timpul celor două cuvinte schimbate, Felton se dăduse iute îndărăt, încît, cînd lordul de
Winter intră în cameră, celălalt era la cîţiva paşi de ostatică.
Lordul înainta agale, ducîndu―şi privirea―i cercetătoare de la Milady la tînărul ofiţer.
― E cam mult de cînd eşti aici, John! ― îi spuse el, ― nu cumva şi―o fi mărturisit
nelegiuirile? Înţeleg atunci de ce a ţinut atîta vreme convorbirea.
Felton tresări, iar Milady simţi că era pierdută, dacă n―ar fi sărit în ajutorul puritanului
zăpăcit.
― Ah! ţi―e teamă să nu―ţi scape ostatica! se amestecă ea. Ei bine, întreabă pe
vrednicul dumitale temnicer ce rugăminte îi făceam chiar acum.
― Îi făceai o rugăminte? întrebă lordul, bănuitor.
― Da, milord, răspunse tînărul descumpănit.
― Şi anume ce rugăminte? stărui lordul de Winter.
― Un cuţit, pe care să mi―l înapoieze prin ferestruica uşii o clipă după ce i―l voi fi dat,
răspunse Felton.
― S―a ascuns aici cineva pe care această mlădioasă făptură vrea să―l înjunghie? vorbi
lordul de Winter, cu glasul lui batjocoritor şi plin de dispreţ.
― Da, eu, răspunse Milady.
― Te―am lăsat să alegi între Botany―Bay şi Tyburn, ― urmă lordul de Winter, ―
alege Tyburn, Milady; funia e, crede―mă, mai sigură decît cuţitul.
Felton păli şi înaintă cu un pas, amintindu―şi că atunci cînd intrase, Milady ţinea în mînă
o funie.
― Ai dreptate; ― spuse ea, ― m―am gîndit la asta, şi o să mă mai gîndesc, adăugă cu
glas înăbuşit.
Felton simţi trecîndu―i un fior prin toate mădularele; de bună seamă lordul de Winter îi
zări cutremurarea.
― Ochii―n patru, John, ― grăi el, ― John, prietene, m―am bizuit pe tine. Ia seama!
Ţi―am mai spus! De altfel, fii destoinic, băiatule, în trei zile ne descotorosim noi de
dumneaei şi acolo unde o trimit n―o să mai facă nici un rău nimănui.
― Îl auzi? Îl auzi? izbucni Milady cu tot focul, astfel încît lordul să creadă că se tînguie
cerului, iar Felton să înţeleagă că vorbea pentru el.
Felton îşi plecă fruntea şi rămase visător.
De Winter îl luă pe ofiţer de braţ, cu capul întors spre Milady, astfel încît să n―o piardă
din ochi, pînă ce va fi părăsit camera.
― Ia te uită, ― murmură ea cînd uşa se închise, ― nu stau chiar atît de bine cum
credeam. Prostul de Winter şi―a schimbat nerozia într―o prevedere de necrezut! Grozav
lucru e dorinţa de răzbunare şi cum îl struneşte pe om dorinţa asta! Cît priveşte pe Felton, se
cam codeşte! Degeaba, nu―i de teapa blestematului de d'Artagnan! Un puritan adoră numai
fecioare şi le adoră cu mîinile împreunate. Un muşchetar iubeşte femeile şi le iubeşte
strîngîndu―le în braţe.
Totuşi, Milady aştepta cu nerăbdare, căci bănuia că ziua nu va trece fără să―l mai vadă
pe Felton. În sfîrşit, un ceas după cele povestite, ea auzi vorbindu―se pe sală în şoaptă; apoi,
curînd, uşa se deschise şi în faţa ei văzu pe Felton.
139 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Tînărul înaintă grăbit, lăsînd în urma lui uşa deschisă şi făcînd femeii semn să tacă;
faţa―i era răvăşită.
― Ce vrei cu mine? întrebă ea.
― Ascultaţi, ― răspunse Felton în şoaptă, ― am îndepărtat straja ca să pot rămîne aici,
fără să se ştie că am venit ca să vorbesc cu dumneavoastră, fără să se poată auzi ce vă spun.
Lordul mi―a istorisit ceva îngrozitor.
Surîzînd iarăşi, în chip de victimă resemnată, Milady clătină din cap.
― ...Sau dumneavoastră sînteţi un demon, ― urmă Felton, ― sau lordul, binefăcătorul,
părintele meu, e un monstru. Vă cunosc de patru zile, pe el îl iubesc de doi ani, pot, aşadar, să
şovăi între dumneavoastră doi, să nu vă înspăimînte ce vă spun: simt nevoia să vă pot crede.
Voi veni să vă văd după miezul nopţii şi―mi veţi spulbera îndoielile.
― Nu, Felton, nu frate, răspunse ea, ― jertfa e prea mare şi văd că ţi―e greu s―o faci.
Nu, eu tot sînt pierdută, nu te pierde şi dumneata o dată cu mine. Moartea mea va vorbi mult
mai deschis decît vorbeşte viaţa mea, iar tăcerea leşului meu te va convinge mai temeinic
decît cuvintele mele.
― Tăceţi, doamnă, ― o rugă Felton, ― nu―mi mai vorbiţi astfel! Am venit ca să―mi
daţi cuvîntul să―mi juraţi pe tot ce aveţi mai sfînt că nu veţi mai încerca să vă răpiţi zilele.
― Nu vreau să―ţi făgăduiesc nimic, ― răspunse Milady, ― căci nimeni nu ştie să
respecte un jurămînt ca mine şi dac―aş făgădui, ar trebui să―mi ţin cuvîntul.
― Atunci, ― urmă Felton, ― juraţi―mi doar, pînă cînd mă voi întoarce; dacă, după
aceea, veţi mai stărui încă, ei bine, veţi fi liberă să faceţi ce vreţi şi vă voi da chiar eu arma pe
care mi―aţi cerut―o.
― Bine! ― murmură Milady, ― pentru dumneata primesc.
― Juraţi―mi!
― Jur pe Dumnezeul nostru. Eşti mulţumit acum?
― Da, ― răspunse Felton, ne vom vedea la noapte.
Şi repezindu―se afară, închise uşa după el, apoi rămase cu suliţa soldatului în mînă, ca şi
cînd ar fi stat de strajă în locul lui.
Cînd soldatul se întoarse, ofiţerul îi dădu arma îndărăt.
Prin ferestruica uşii de care se apropiase, Milady îl zări pe Felton făcîndu―şi pripit
semnul crucii cu nebunească încredere şi depărtîndu―se într―un vîrtej de bucurie.
Iar ea se întoarse la locul ei cu un surîs de sălbatic dispreţ pe buze; rosti apoi, pîngărind
slava Celui―de―Sus, pe care jurase fără să fi învăţat vreodată a―l cunoaşte:
― Dumnezeul meu, ― şopti ea, ― fanatic smintit! Dumnezeul meu sînt eu, eu şi cel
care―mi va ajuta să mă răzbun.
140 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― La ce?
― Că nu mai am nimic de spus unui om care nu―şi ţine cuvîntul.
― O dumnezeule! se înspăimîntă Felton.
― Puteţi pleca, adăugă Milady, ― nu voi scoate nici o vorbă.
― Iată cuţitul! îi spuse Felton, scoţînd din buzunar arma care, potrivit făgăduielii, o
adusese cu el, dar pe care se codise s―o dea.
― Să―l văd, ceru Milady.
― Pentru ce?
― Pe cuvîntul meu că vi―l dau îndărăt; îl veţi pune pe masa asta şi vă veţi aşeza între el
şi mine.
Felton îi întinse cuţitul, iar Milady cercetă cu luare―aminte ascuţişul, încercîndu―i
vîrful cu degetul.
― Bine, ― spuse ea, dîndu―l îndărăt tînărului ofiţer, ― e din oţel curat; eşti un prieten
credincios, Felton.
Felton luă arma îndărăt şi o puse pe masă aşa cum hotărîse Milady.
Ea îl urmări din ochi şi făcu semn că e mulţumită.
― Şi acum, ― zise ea, ― ascultă―mă.
Acest început era de prisos. Tînărul ofiţer stătea în picioare în faţa ei, aşteptînd să―i
soarbă cuvintele.
― Felton, ― vorbi Milady, cu glas solemn, plin de o visătoare tristeţe, ― Felton, dacă
sora dumitale, dacă fiica tatălui dumitale ţi―ar spune: "Tînără încă şi, din păcate, destul de
frumoasă, m―au prins într―o capcană; dar am ţinut piept. În jurul meu s―au înmulţit
capcanele, siluirile; am ţinut piept. Au hulit religia pe care o slujesc, Dumnezeul pe care―l
iubesc, tocmai pentru că am chemat în ajutorul meu pe acest Dumnezeu şi această religie; am
ţinut piept. Atunci m―au împroşcat cu ocări şi cum nu puteau să―mi pîngărească sufletul, au
vrut să―mi pîngărească pentru vecie trupul..."
Milady se opri şi un surîs amar îl înflori pe buze.
― În sfîrşit, ― spuse Felton, ― în sfîrşit, ce―au făcut?
― În sfîrşit, într―o seară au hotărît să zădărnicească această împotrivire pe care nu
puteau s―o doboare; într―o seară mi―au vărsat în apă un narcotic tare; abia sfîrşisem masa
şi am simţit că mă cuprinde o toropeală ciudată. Deşi nu bănuiam nimic, m―a cuprins un soi
de teamă; am încercat să lupt împotriva somnului, m―am ridicat, am vrut să alerg la
fereastră, să chem în ajutor, dar picioarele nu mă mai ţineau; mi se părea că tavanul îmi cade
pe cap şi mă striveşte; am întins braţele, am încercat să vorbesc, dar n―am putut scoate decît
sunete răzleţe; o amorţeală de neînvins punea stăpînire pe mine; m―am sprijinit de un jeţ gata
să cad, dar mi se muiaseră şi braţele; am căzut într―un genunchi, pe urmă în amîndoi; am
vrut să mă rog, dar limba mi―era ţeapănă; fără îndoială că Dumnezeu nu m―a văzut, nici nu
m―a auzit, căci am alunecat pe podea, aproape moartă.
Nu―mi amintesc nimic din ce s―a petrecut în vremea asta şi nici cît a ţinut somnul;
singurul lucru de care mi―aduc aminte e că m―am trezit culcată într―o încăpere rotundă,
cu mobile scumpe, în care lumina nu pătrundea decît printr―o deschizătură în tavan. De altfel
nu se vedea nicăieri nici o uşă: s―ar fi zis o minunată închisoare.
Am stat aşa, multă vreme, fără să―mi pot da seama nici de locul unde mă aflam, nici de
toate amănuntele pe care ţi le spun acum; mintea mea lupta zadarnic să alunge bezna din care
nu puteam să mă smulg; parcă mi―aş fi adus aminte de un drum străbătut, de huruitul unei
trăsuri, de un vis îngrozitor care mi―ar fi sleit puterile; dar totul, atît de întunecat şi de
încîlcit, încît aceste întîmplări păreau că sînt ale unei alte vieţi decît a mea, îmbinată totuşi cu
a mea printr―o fantastică dedublare.
Cîtva timp, starea în care mă aflam mi s―a părut atît de stranie, încît am crezut că visez.
M―am ridicat clătinîndu―mă; veşmintele mele erau lîngă mine, pe un scaun; nu ţineam
143 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
minte nici să mă fi dezbrăcat, nici să mă fi culcat. Atunci, încet―încet, am început să―mi viu
în fire, îngrozită parcă de ruşine; nu mai eram în casa unde locuiam; atît cît puteam să―mi
dau seama după lumina de afară, se apropia amurgul; eu adormisem în ajun către seară;
somnul meu ţinuse aproape douăzeci şi patru de ceasuri.
Ce se petrecuse în timpul acestui somn îndelungat?
M―am îmbrăcat cît am putut de repede. După toate mişcările mele, greoaie şi amorţite,
însemna că narcoticul nu se risipise încă de tot. De altminteri, încăperea era mobilată tocmai
pentru a primi o femeie cocheta ,cea mai desăvîrşită n―ar fi putut avea o dorinţă pe care,
rotindu―şi ochii prin cameră, să nu şi―o poată vedea împlinită.
Fireşte, nu eram întîia prizonieră care se văzuse închisă în această minunată colivie, dar,
îţi dai seama, Felton, cu cît închisoarea era mai frumoasă, cu atît creştea şi spaima mea.
Da, da, era închisoare; am încercat zadarnic să ies de―acolo; am ciocănit toţi pereţii ca
să descopăr o uşă, pretutindeni însă, peretele îmi răspundea cu zgomot plin şi înăbuşit.
Am făcut poate de douăzeci de ori înconjurul încăperii în căutarea unei ieşiri; nu era nici
una şi am căzut, sfîrşită de oboseală şi de groază, într―un jilţ.
În vremea asta, se făcuse repede întuneric şi o dată cu întunericul creştea şi spaima mea:
nu ştiam dacă trebuie să rămîn acolo unde mă aşezasem; mi se părea că mă împresurau tot
soiul de primejdii, gata să mă înghită la fiece pas. Nu mîncasem nimic din ajun, dar de frică,
nu―mi era foame.
Nici un zgomot dinafară, cu care aş fi putut măsura timpul, nu ajungea pînă la mine;
bănuiam că putea fi ora şapte sau opt seara, căci eram în octombrie şi se lăsase noaptea.
Deodată, scîrţîitul unei uşi m―a făcut să tresar; un glob de foc se ivi sus, deasupra
deschizăturii din tavan, scăldînd în lumină camera, şi atunci am văzut, înspăimîntată, că un
bărbat stătea în picioare la cîţiva paşi de mine.
În mijlocul camerei mai apăruse, ca prin farmec, o masă cu două tacîmuri şi cu o cină
gata aşezată.
Era bărbatul care mă urmărea de un an, care jurase să mă necinstească şi care, din primele
cuvinte rostite, mi―a dat să înţeleg că peste noapte se ţinuse de cuvînt.
― Ticălosul! murmură Felton.
― Da, da, ticălosul! îngînă Milady, văzînd cu ce nesaţ asculta ciudata povestire tînărul
ofiţer, al cărui suflet părea atîrnat de buzele ei. Da, ticălosul! Crezuse că o dată ce mă biruise
în timpul somnului, totul se sfîrşise; venea nădăjduind că voi primi de bună voie ruşinea,
fiindcă ruşinea era ceva împlinit; venea să―mi dăruiască averea lui în schimbul dragostei
mele.
Tot ce inima unei femei poate cuprinde ca dispreţ strigător şi ca vorbe umilitoare, le―am
aruncat asupra acestui om; fără îndoială că era deprins cu atare sudălmi, căci m―a ascultat
liniştit, cu zîmbetul pe buze şi braţele încrucişate pe piept; apoi, cînd a crezut că isprăvisem
tot ce―aveam de spus, s―a apropiat de mine; dintr―o săritură am fost lîngă masă, am
apucat un cuţit şi l―am dus la piept.
― Încă un singur pas şi o să ai pe suflet nu numai necinstea dar şi moartea mea.
Fără îndoială că în privire, în glasul şi în întreaga mea fiinţă vibra acel adevăr al gestului,
al ţinutei şi al tonului, care izbutesc să dea pe brazdă şi sufletele cele mai ticăloase, căci s―a
oprit.
― Moartea dumitale?! mi―a spus el. Nu, eşti o amantă prea încîntătoare, ca să te pierd
astfel, după ce am avut fericirea să te strîng doar o singură dată în braţe. La revedere,
frumoasa mea! Aştept să fii în toane mai bune ca să vin iar să te văd.
După cuvintele astea, a suflat într―un fluier; globul de flăcări care lumina camera s―a
urcat mai sus şi a pierit. Eram iarăşi în întuneric. Am auzit din nou, peste o clipă, zgomotul
unei uşi care s―a deschis şi s―a închis la loc. Pe urmă globul luminat a coborît iar şi m―am
trezit singură în cameră.
144 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Clipa următoare a fost groaznică; dacă aş mai fi avut îndoieli în privinţa nenorocirii mele,
de data asta îndoielile se spulberaseră făcînd loc adevărului crud: eram în puterea unui om de
care nu numai că mi―era silă, dar pe care―l dispreţuiam, a unui om în stare de orice şi
care―mi dăduse o nenorocită dovadă de ce putea face.
― Dar, pentru Dumnezeu, cine era omul acela? întrebă Fleton.
― Am stat toată noaptea pe un scaun, tresărind la cel mai mic zgomot, căci către miezul
nopţii lampa s―a stins şi am rămas iar în întuneric. Dar noaptea a trecut fără ca prigonitorul
meu să se mai arate; s―a luminat de ziuă: masa dispăruse, iar eu tot mai ţineam în mînă
cuţitul.
Cuţitul acela era toată nădejdea mea.
Mă simţeam frîntă de oboseală; ochii îmi ardeau de nesomn; nu îndrăznisem nici măcar
să aţipesc; peste zi, m―am mai liniştit; m―am trîntit pe pat fără să dau drucul cuţitului
mîntuitor pe care―l ascunsesem sub pernă.
Cînd m―am deşteptat, am dat iar cu ochii de masa cu mîncăruri.
De data asta, cu toată spaima, în ciuda temerilor mele, simţeam că nu mai pot de foame.
De patruzeci şi opt de ore nu pusesem nimic în gură; am luat o îmbucătură de pîine şi cîteva
fructe, apoi, cu gîndul la narcoticul din apa pe care―o băusem, nici nu m―am atins de cea de
pe masă şi m―am dus să―mi umplu paharul la o fîntînă de marmură prinsă în perete,
deasupra mesei de toaletă.
Deşi luasem măsura asta, tot mi―a fost îngrozitor de teamă cîtăva vreme; dar, spaima
mea nu mai era întemeiată; ziua a trecut fără să simt ceva care mi―ar fi dat de gîndit.
Avusesem grijă să golesc jumătate din sticlă ca să nu―mi dau în vileag bănuielile.
A venit pe urmă seara şi o dată cu seara, întunericul; dar deşi nu se zărea la un pas, ochii
mei începeau să se deprindă cu bezna; am văzut cum masa coboară sub podea; un sfert de
ceas după aceea a apărut masa cu mîncăruri; şi, după o clipă, datorită aceleiaşi lămpi, camera
s―a luminat din nou.
Eram hotărîtă să mănînc numai din bucatele în care nu s―ar fi putut pune nici un
somnifer; două ouă şi cîteva fructe mi―au fost toată cina; pe urmă, mi―am umplut un pahar
cu apă la fîntîna mea blagoslovită şi am băut.
După cîteva înghiţituri, mi s―a părut că nu mai avea acelaşi gust ca de dimineaţă; mi―a
şi trecut iute o bănuială prin minte şi m―am oprit din băut; înghiţisem totuşi o jumătate de
pahar.
Am vărsat apa rămasă şi am aşteptat, îngrozită, cu sudoarea pe frunte.
Fără îndoială, cine ştie ce martor ascuns mă văzuse luînd apă de acolo şi se folosise de
încrederea mea, ca să―mi grăbească pieirea, pusă la cale cu atîta sînge rece şi adusă la
îndeplinire cu atîta cruzime.
Nu trecuse nici o jumătate de ceas şi am simţit aceleaşi tulburări; cum de data asta nu
băusem decît o jumătate de pahar, am luptat mai multă vreme împotriva somnului şi în loc să
adorm de―a binelea, am căzut doar într―o stare de toropeală, în care puteam să―mi dau
seama de ceea ce se petrecea în jurul meu, fără să am însă puterea să mă apăr sau să fug.
M―am tîrît spre pat, ca să―mi caut singura apărare cu putinţă: cuţitul meu salvator, dar
n―a fost chip să ajung pînă la el; am căzut în genunchi cu mîinile încleştate pe una din
coloanele de la picioarele patului; am înţeles atunci că sînt pierdută.
Felton avea faţa ca varul şi un fior de gheaţă îi cutremură tot trupul.
― Şi, ce era mai groaznic, ― urmă Milady cu glasul schimbat, parcă ar fi trecut prin
spaima cumplită de atunci, ― e că de data asta îmi dădeam seama de primejdia care mă
ameninţa; aş putea spune că sufletul meu veghea în trupu―mi adormit; vedeam şi auzeam, e
drept toate se petreceau ca în vis; dar asta era şi mai înspăimîntător.
Am văzut lampa care urca şi mă lăsa încet―încet în întuneric; am auzit pe urmă scîrţîitul
atît de bine cunoscut al uşii, deşi uşa nu se deschisese pînă atunci decît de două ori.
145 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Am mîncat doar cîteva fructe. Mă făceam că―mi torn apă din sticlă, dar n―am băut
decît din cea păstrată în pahar; de altfel, înlocuirea o făcusem cu destulă dibăcie, aşa că
spionii, dac―aş fi avut spioni, să nu bănuiască nimic.
După masă, am dat aceleaşi semne de toropeală, ca în ajun; pe urmă, ca şi cînd aş fi fost
moartă de oboseală sau ca şi cînd m―aş fi obişnuit cu primejdia, m―am tîrît spre pat,
mi―am lăsat rochia să alunece pe jos şi m―am culcat.
De data asta îmi găsisem cuţitul sub pernă şi pe cînd mă făceam că dorm, strîngeam
prăseaua cu înfrigurare. Trecuseră două ceasuri fără să se întîmple nimic nou: începuse
să―mi fie teamă că n―o să mai vină! Dumnezeule, cine ar fi putut bănui aceasta cu o seară
înainte!
În sfîrşit, am văzut lampa ridicîndu―se încet şi pierind în adîncul tavanului ,peste cameră
s―a lăsat noapte întunecoasă, dar m―am străduit să zăresc prin beznă.
Au trecut aşa ca vreo zece minute. Singurul zgomot pe care―l auzeam erau bătăile inimii
mele.
Mă rugam cerului să―l văd venind.
În sfîrşit, am auzit zgomotul, atît de cunoscut, al uşii ce se deschidea şi se închidea la loc;
am auzit, cu toată grosimea covorului, un pas sub care scîrţîia podeaua; cu tot întunericul, am
văzut şi o umbră care se apropia de patul meu.
― Mai repede, mai repede, ― o îndemnă Felton, ― nu vedeţi că fiecare din cuvintele
dumneavoastră, mă arde ca plumbul topit?
― Atunci ― urmă Milady, ― atunci mi―am adunat toate puterile, gîndind că momentul
răzbunării sau mai curînd al dreptăţii sunase; mă socoteam a doua Judith: m―am încordat din
răsputeri cu cuţitul în mînă şi cînd l―am văzut aproape de mine, întinzîndu―şi braţele ca
să―şi caute prada, atunci, cu cel din urmă ţipăt de durere şi de deznădejde, l―am lovit drept
în mijlocul pieptului.
Nemernicul! Îşi luase toate măsurile! Avea pieptul acoperit cu o reţea de fier; cuţitul se
frînse.
― Ce faci! ― strigă el, apucîndu―mă cu putere de braţ şi smulgîndu―mi arma care mă
slujise atît de prost, ― dar ce ai avut de gînd cu viaţa mea, frumoasă puritană? Asta―i mai
mult decît ură, e curată nerecunoştinţă. Ia potoleşte―te, frumoasa mea copilă, crezusem că
te―ai mai îmblînzit. Nu fac parte dintre tiranii care păstrează cu sila femeile; văd şi eu că nu
mă iubeşti; cu obişnuita mea încredere în mine mă tot îndoiam. Acum însă, m―am convins;
mîine vei fi liberă.
Nu aveam decît o dorinţă: să mă ucidă.
― Ia seama! i―am spus, libertatea mea înseamnă ruşinea dumitale.
― Dumireşte―mă, frumoasa mea sibilă21.
― Da, căci îndată ce voi ieşi de aici, voi spune tot, voi spune cum m―ai siluit, voi spune
de colivia în care m―ai ţinut închisă, voi da în vileag acest palat al nemerniciei. Eşti om cu
mare vază, milord, totuşi ar trebui să tremuri! Deasupra dumitale e regele, iar deasupra
regelui, Dumnezeu.
Oricît de stăpîn era pe el, prigonitorul meu lăsă să―i scape o mişcare de mînie. Nu
puteam să―l văd la faţă, dar am simţit că―i tremurase braţul peste care îmi ţineam mîna.
― Atunci nu vei ieşi de aici! mi―a spus el.
― Bine, bine! ― i―am strigat eu, ― dar să ştii că locul chinurilor mele va fi în acelaşi
timp şi al mormîntului meu. Bine! Eu voi muri aici, iar dumneata vei vedea dacă o stafie care
învinuieşte nu―i cumva mai de temut decît o fiinţă vie care ameninţă?
― Nu ţi se va lăsa nici o armă!
― Este una pe care deznădejdea a pus―o la îndemîna oricărei făpturi care nu se teme
s―o folosească. Mă voi lăsa să mor de foame.
21
Sibilă ― femeie căreia cei vechi îi atribuiau cunoaşterea viitorului şi darul prevestirii
147 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
După o clipă de tăcere, în timpul căreia Milady cerceta cu privirea pe tînărul Felton, ea îşi
urmă povestirea:
― Erau aproape trei zile de cînd nici nu beam, nici nu mîncam, mă chinuiam groaznic;
uneori îmi treceau prin faţa ochilor un fel de nori care―mi strîngeau fruntea şi―mi
împăienjeneau vederea; nu mai ştiam nimic de mine. Se lăsase seara. Eram atît de slăbită,
încît leşinam mereu şi de cîte ori leşinam, mulţumeam lui Dumnezeu crezînd că, în sfîrşit, o să
mor.
În timpul unuia din leşinuri, am auzit uşa deschizîndu―se; de spaimă, mi―am venit în
fire.
L―am văzut intrînd în cameră, urmat de un bărbat mascat; purta şi el mască; dar i―am
recunoscut pasul, i―am recunoscut vocea, i―am recunoscut ţinuta falnică pe care i―a
dăruit―o iadul pentru nenorocirea omenirii.
― Ei, ce zici? a început el, eşti sau nu hotărîtă să juri aşa cum ţi―am cerut?
― Ai spus chiar dumneata: puritanii n―au decît un singur cuvînt. Pe al meu l―ai auzit:
te voi urmări pe pămînt în faţa tribunalului omenesc şi în cer, în faţa tribunalului lui
Dumnezeu.
― Aşadar, ai rămas neclintită!
― Jur în faţa lui Dumnezeu care mă aude: voi dezvălui lumii întregi crima dumitale pînă
cînd voi găsi un om să mă răzbune!
― Eşti o tîrfă, a răcnit atunci la mine, şi vei suferi cazna tîrfelor! Înfierată în ochii celor
pe care―i vei chema în ajutor, încearcă să le mai dovedeşti că nu eşti nici vinovată, nici
nebună!
Apoi, întorcîndu―se spre omul care―l însoţea:
― Călău, i―a spus, fă―ţi datoria!
― Numele lui, numele lui, se ruga Felton, spuneţi―mi numele lui, spuneţi―mi!
― Atunci, cu toate răcnetele mele, cu toată împotrivirea mea, căci începeam să înţeleg că
m―ameninţă ceva mai rău decît moartea, călăul m―a înşfăcat, m―a răsturnat pe podea,
m―a stîlcit sub strînsoarea lui şi, înecată în suspine, aproape lipsită de cunoştinţă, chemînd în
ajutor pe Dumnezeu care―şi întorsese faţa de la mine, am scos deodată un ţipăt groaznic de
durere şi de ruşine: un foc arzător, un fier roşu, fierul călăului mi se întipărise pe umăr.
Felton scăpă un geamăt adînc.
― Priveşte, ― îi spuse Milady, ridicîndu―se cu o mişcare de regină, ― priveşte, Felton,
noua mucenicie născocită pentru fata nevinovată şi totuşi pradă cruzimii unui tîlhar! Învaţă să
cunoşti inima oamenilor, Felton, şi pe viitor nu te mai face atît de lesne unealta răzbunării lor
nedrepte!
Şi, desfăcîndu―şi la repezeală rochia, sfîşiindu―şi cămaşa subţire ce―i acoperea sînul,
Milady, purpurie la faţă de mînie mincinoasă şi de ruşine prefăcută, arătă tînărului semnul de
neşters care pîngărea frumosul ei umăr.
― Dar, eu văd o floare de crin! se miră Felton.
― Tocmai, asta e mîrşăvia, răspunse Milady. Stigmatul Angliei?... Trebuia dovedit care
anume tribunal dăduse hotărîrea şi atunci aş fi făcut o plîngere către toate tribunalele
regatului; dar stigmatul Franţei... prin el, prin stigmatul Franţei, eram cu adevărat înfierată!
Ar fi fost peste puterile lui Felton să îndure mai mult. Alb la faţă, nemişcat, zdrobit de
cumplita destăinuire, ameţit de frumuseţea supraomenească a femeii care se dezgolea în faţa
lui, cu o lipsă de ruşine pe care el o găsea sublimă, sfîrşi prin a cădea în genunchi la picioarele
ei, la fel ca cei dintîi creştini la picioarele prea curatelor şi sfintelor mucenice, pe care
prigoana împăraţilor le arunca în circ pradă dezmăţului sîngeros al mulţimilor. Floarea ruşinii
păli: rămînea doar neasemuita frumuseţe a femeii.
150 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― Da, ― răspunse Milady, ― lordul de Winter; acum înţelegi tot, nu―i aşa?
Buckingham a lipsit aproape un an. Cu opt zile înainte de sosirea lui, lordul de Winter a murit
în cîteva clipe, lăsîndu―mă singura lui moştenitoare. Cum, de unde venea lovitura?
Dumnezeu care ştie tot, ştie fără îndoială şi asta. Eu nu învinovăţesc pe nimeni.
― Ce năprasnic! Ce năprasnic! se îngrozi Felton.
― Lordul de Winter a murit fără să―i fi spus ceva fratelui său. Groaznica taină nu
trebuia s―o ştie nimeni pînă ce va fi căzut ca un trăsnet pe capul vinovatului. Ocrotitorul
dumitale nu văzuse cu ochi buni căsătoria fratelui său mai mare cu o fată fără avere. Simţeam
că nu mă puteam aştepta la vreun sprijin din partea unui om înşelat în nădejdile lui de
moştenire. Am plecat în Franţa, hotărîtă să―mi sfîrşesc acolo zilele. Dar toată averea mea se
află în Anglia; cînd s―au închis drumurile din pricina războiului, am îndurat tot felul de
lipsuri; n―am avut încotro şi m―am întors; sînt şase zile de cînd am debarcat la Portsmouth.
― Şi atunci? întrebă Felton.
― Atunci, Buckingham a aflat, fireşte, de sosirea mea, a vorbit de mine cu cumnatul
meu, lordul de Winter, care avea dinainte pică pe mine, i―a spus că cumnata lui e o
păcătoasă, o femeie înfierată. Vocea curată şi nobilă a soţului meu nu mai era aici ca să mă
apere. Lordul de Winter a crezut tot ce i s―a spus, cu atît mai uşor cu cît îi plăcea să creadă
toate astea; a poruncit să fiu arestată, m―a adus aici şi m―a dat în paza dumitale; ştii ce a
urmat. Poimîine voi fi alungată, surghiunită; poimîine voi fi zvîrlită printre ticăloşii
ticăloşilor. Da, au ţesut bine urzeala; uneltirea e dibace, iar onoarea mea nu va supravieţui.
Vezi şi tu, Felton, că mi―e sortit să mor; Felton, dă―mi cuţitul!
Cu aceste cuvinte, ca şi cînd toate puterile ar fi părăsit―o Milady îşi dădu drumul istovită
şi moale în braţele tînărului ofiţer care, beat de dragoste, de mînie şi de voluptăţi necunoscute,
o strînse la piept pătimaş, înfiorat de răsuflarea acelei guri atît de frumoase şi înnebunit de
sînul ce palpita atît de aproape.
― Nu, nu, ― murmură el, ― nu, o să trăieşti în cinste şi curată, o să trăieşti ca să―ţi
dobori duşmanii.
Milady îl împinse uşor cu mîna, chemîndu―l însă cu privirea; Felton, la rîndul lui, o
îmbrăţişă, rugîndu―se de ea ca de o icoană.
― Moartea, moartea! şoptea ea cu glas stins şi pleoapele întredeschise, moartea mai
curînd decît ruşinea; Felton, frate scump, prietene, te rog din suflet, lasă―mă să mor!
― Nu, ― strigă Felton, ― nu, o să trăieşti, o să trăieşti răzbunată!
― Felton, eu aduc nenoroc celor din jurul meu. Felton, lasă―mă în voia soartei! Felton,
lasă―mă să mor!
― Ei bine, atunci vom muri împreună! strigă el lipindu―şi buzele de buzele ei.
Se auziră în uşă mai multe ciocănituri; de data asta Milady îl împinse cu tot dinadinsul.
― Ascultă, ― îi spuse, ― să ştii că ne―a auzit, vine cineva! S―a sfîrşit! Sîntem
pierduţi!
― Nu, ― o potoli Felton, ― e straja care dă doar de veste că soseşte rondul de noapte.
― Atunci dă fuga la uşă şi deschide.
Felton făcu întocmai; femeia aceasta era acum stăpînă pe toate gîndurile şi întreagă inima
lui.
Dădu de un sergent, căpetenia unei patrule de supraveghere.
― Ce se întîmplă? întrebă tînărul locotenent.
― Mi―aţi spus să deschid uşa dacă aud strigînd după ajutor, dar aţi uitat să―mi lăsaţi
cheia; v―am auzit eu strigînd, dar nu înţelegeam ce spuneaţi; am încercat să deschid şi cum
uşa era încuiată pe dinăuntru, am chemat sergentul.
― Şi iată, am sosit, adăugă sergentul.
Cu privirea rătăcită, aproape nebun, Felton nu scotea nici o vorbă.
Înţelegînd că trebuia să iasă din încurcătură, Milady alergă şi luă cuţitul lăsat pe masă de
152 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Felton.
― Şi cu ce drept vrei să―mi împiedici moartea? întrebă ea.
― Dumnezeule mare! se repezi Felton, văzînd cuţitul ce―i lucea în mînă.
În clipa aceea un hohot de rîs batjocoritor răsună pe sală.
Atras de zgomot, îmbrăcat în haină de casă, dar cu spada sub braţ, lordul de Winter stătea
în picioare în pragul uşii.
― Prea bine, ― spuse el, ― iată―ne ajunşi la ultimul act al tragediei; vezi, Felton,
drama s―a desfăşurat întocmai cum ţi―am spus eu; dar fii liniştit, sîngele nu va curge.
Milady înţelese că era pierdută dacă n―ar fi dat lui Felton o dovadă grabnică şi
neînduplecată de hotărîrea ei.
― Te înşeli, milord, sîngele va curge şi dea domnul ca acest sînge să se reverse asupra
celor care―l fac să curgă!
Felton scoase un ţipăt şi alergă spre ea; dar era prea tîrziu: Milady îşi împlîntase cuţitul în
trup.
Cuţitul întîlnise însă din fericire, ba ar trebui să spunem din îndemînare, balena de fier a
corsetului, care, în acea vreme, apăra ca o platoşă pieptul femeilor; alunecase sfîşiind rochia şi
pătrunsese de―a curmezişul între piele şi coaste.
Totuşi, rochia frumoasei se pătase într―o clipă de sînge, Milady căzuse pe spate şi părea
leşinată.
Felton îi smulse cuţitul.
― Vedeţi, milord, ― spuse el încruntat, ― iată o femeie care era sub paza mea şi care
şi―a luat viaţa.
― N―avea grijă, Felton, că n―a murit, ― urmă lordul de Winter, ― demonii nu pier cu
una cu două; fii liniştit şi du―te de m―aşteaptă la mine în cameră.
― Dar, milord...
― Du―te, ţi―o poruncesc.
La această poruncă a superiorului, Felton se supuse, dar, în vreme ce ieşea, ascunse
cuţitul în sîn.
Lordul de Winter se mulţumi să cheme femeia care o slujea pe Milady; cînd aceasta sosi,
îi dădu în grijă pe doamna care nu se trezise încă din leşin, şi o lăsă singură cu ea.
Totuşi, cum s―ar fi putut ca, în pofida bănuielilor, rana să fie adîncă, lordul de Winter
trimise chiar atunci un om călare, după un doctor.
153 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Capitolul XXVIII.EVADAREA
Aşa cum îşi închipuise lordul de Winter, junghietura viclenei Milady nu era adîncă;
rămasă singură cu femeia pe care el o chemase şi care se grăbea s―o dezbrace, rănita
deschise ochii.
Trebuia totuşi să arate că e slăbită şi că o doare; nu era ceva prea greu pentru o actriţă atît
de pricepută; biata îngrijitoare, păcălita de―a binelea, se încăpăţînă s―o vegheze toată
noaptea, deşi bolnava stăruia să fie lăsată singură.
Prezenţa acelei femei nu o împiedica însă pe Milady să―şi depene gîndurile.
Nu încăpea nici o îndoială: Felton crezuse totul, Felton era în ghearele ei; chiar dacă
tînărului i s―ar fi ivit un înger care s―o învinovăţească, în starea lui sufletească l―ar fi luat,
de bună seamă, drept un trimis al Necuratului. Şi Milady zîmbea fluturării acestui gînd, căci
Felton rămăsese singura ei nădejde, singura ei scăpare.
S―ar fi putut însă ca lordul de Winter să aibă oarecari bănuieli, s―ar fi putut ca Felton
să fie supravegheat la rîndul său.
Doctorul sosi pe la patru dimineaţa, dar în răstimpul celor cîteva ceasuri, rana se şi
închisese. Fără să―şi mai poată da seama nici de direcţia, nici de adîncimea loviturii, acesta
se încredinţa după bătaia pulsului că rănita nu era în primejdie.
A doua zi dimineaţa, sub cuvînt că nu dormise toată noaptea şi că avea nevoie de odihnă,
Milady trimise acasă femeia care veghease la căpătîiul ei.
Trăgea nădejde că Felton va veni la ora prînzului; Felton nu se arătă însă.
I se adevereau oare temerile? Simţind bănuielile lordului, Felton va da bir cu fugiţii
tocmai în ceasul hotărîtor? Nu mai avea înaintea ei decît o singură zi; lordul de Winter îi
adusese la cunoştinţă că va fi urcată pe vapor în ziua de 23 şi acum era ajunul, adică dimineaţa
zilei de 22.
Aşteptă totuşi cu destulă răbdare pînă la amiază. Deşi nu mîncase nimic de dimineaţă, i se
aduse prînzul la ora obişnuită. Milady băgă de seamă cu groază că uniforma soldaţilor de
strajă nu mai era aceeaşi. Îndrăzni atunci să întrebe ce se întîmplase cu Felton. I se răspunse
că era un ceas de cînd Felton plecase călare. Mai întrebă dacă lordul se afla încă la castel;
soldatul îi răspunse că era acolo, adăugînd că primise poruncă să―i dea lordului de ştire dacă
ostatica ar fi dorit să―i vorbească. Milady îi răspunse că deocamdată era prea obosită şi că
singura ei dorinţă era să fie lăsată singură. Soldatul ieşi, lăsînd mîncarea pe masă.
Felton fusese îndepărtat. Soldaţii din marină înlocuiţi; Felton nu se mai bucura deci de
încredere. Era ultima lovitură ce i se dădea.
Rămasă singură în cameră, Milady se sculă; patul în care stătea, numai din anumită
prevedere şi pentru ca ceilalţi s―o creadă greu rănită, o ardea ca jăraticul aprins. Aruncă o
privire asupra uşii: lordul pusese să se ţintuiască o scîndură la ferestruică; se temea, fără
îndoială, ca ostateca să nu―şi ademenească pe acolo păzitorii prin cine ştie ce mijloc drăcesc.
Milady zîmbi de bucurie; putea să se lase în voia năbădăilor ei, fără să mai fie pîndită:
umbla prin cameră în, lung şi―n lat, ca o nebună apucată de furie sau ca o tigroaică închisă
într―o cuşcă de fier. Dacă ar mai fi avut cuţitul la ea, fireşte că nu s―ar mai fi gîndit să se
omoare, ci, de data asta, l―ar fi omorît pe lordul de Winter.
La şase seara, lordul intră în cameră: era înarmat pînă―n dinţi. Omul acesta, pe care
Milady îl socotise pînă atunci drept un gentilom destul de nătîng, se arăta a fi un straşnic
temnicer: părea că simte orice, ghiceşte orice, înfruntă orice.
Dintr―o singură privire, lordul tălmăci tot ce―i clocotea ei în suflet.
― Iată, ― începu el, ― n―o să mă poţi omorî, nu mai ai arme şi, de altfel, ştiu acum să
mă păzesc. Începuseşi să―l legi la gard şi pe bietul meu Felton; suferea înrîurirea dumitale
drăcească, dar eu nu vreau să ţi―l las în gheare, aşa că n―o să te mai vadă. Gata acum!
Adună―ţi bulendrele, căci mîine vei pleca. Hotărîsem îmbarcarea pentru ziua de 24, dar
154 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
m―am gîndit că, cu cît o merge mat repede, cu atît o să fie mai bine. Mîine la amiază, o să
am hîrtia privitoare la surghiun, iscălită de Buckingham. Dacă scapi un singur cuvînt, oricui ar
fi, înainte de a te sui pe vapor, sergentul meu îţi va zbura creierii: aşa are poruncă. Dacă pe
vapor scapi un singur cuvînt, oricui ar fi, înainte să―ţi dea voie căpitanul, vei fi aruncată în
mare, aşa am hotărît. La revedere, asta e tot ce aveam să―ţi spun azi. O să te mai văd mîine,
ca să―mi iau rămas bun.
Şi spunînd aceste cuvinte, lordul părăsi camera.
Ea ascultase ameninţarea cu un surîs dispreţuitor pe buze, dar cu mînie în inimă.
I se aduse cina; Milady simţi că avea nevoie de puteri proaspete; nu ştia ce s―ar fi putut
întîmpla în timpul nopţii, care se apropia grozav de ameninţătoare: un vălătuc de nori grei se
rostogolea pe cer, în vreme ce fulgere depărtate vesteau apropierea furtunii.
Pe la zece seara, uraganul se dezlănţui. Milady simţea o alinare văzînd că întreaga fire ia
parte la zbuciumul ei sufletesc; tunetul bubuia în văzduh, la fel ca mînia din cugetu―i
răzvrătit; i se părea că aripa vijeliei îi răvăşeşte şuviţele pe frunte, aidoma copacilor cărora le
încovoia ramurile şi le smulgea frunzele; urla şi ea o dată cu furtuna, iar glasul ei se pierdea în
glasul dezlănţuit al înconjurului, care gemea parcă de atîta deznădejde.
Deodată auzi bătăi în fereastră şi la lumina unui fulger văzu ivindu―se îndărătul gratiilor
faţa unui om.
Alergă la fereastră şi―o deschise.
― Felton! ― strigă ea, ― sînt scăpată!
― Da, ― răspunse Felton, ― dar tăcere! tăcere! Îmi trebuie timp ca să tai gratiile. Luaţi
seama numai să nu ne vadă cineva prin ferestruica de la uşă.
― Înseamnă că Cel―de―Sus e cu noi, Felton, urmă Milady. Au bătut acolo o scîndură.
― Atunci e bine, le―a luat Dumnezeu minţile! şopti Felton.
― Dar ce trebuie să fac? întrebă Milady.
― Nimic, nimic; închideţi la loc fereastra. Culcaţi―vă sau măcar lungiţi―vă pe pat
îmbrăcată: după ce voi sfîrşi, o să vă bat în geam. Mă veţi putea oare urma?
― Da! da! da!
― Şi rana dumneavoastră?
― Mă doare, dar nu mă împiedică la mers.
― Atunci, fiţi gata la primul semnal.
Milady închise la loc fereastra, stinse lampa şi, cum îi spusese Felton, se cuibări în pat.
Printre vaietele furtunii auzea scîrţîitul pilei tăind gratiile şi la lumina fiecărui fulger zărea
umbra lui Felton îndărătul geamurilor.
Vreme de un ceas nu putu nici măcar răsufla: gîfîia cu fruntea scăldată în sudoare şi cu
inima strînsă de groază la fiecare mişcare ce o simţea pe sală.
Sînt clipe lungi cît anul.
După un ceas, Felton ciocăni iarăşi în geam, Milady sări jos din pat şi alergă să deschidă.
Lipseau două gratii prin deschizătura cărora ar fi putut trece un om.
― Sînteţi gata? o întrebă Felton.
― Da. Să iau ceva cu mine?
― Bani, dacă aveţi.
― Da, din fericire mi―au lăsat banii pe care―i aveam.
― Cu atît mai bine, eu i―am cheltuit pe ai mei, ca să închiriez o corabie.
― Ţine, ― spuse Milady, ― punînd în mîinile lui Felton o pungă plină cu galbeni.
Felton luă punga şi o aruncă jos, lîngă zid.
― Acum, ― urmă el, ― vreţi să veniţi?
― Sînt gata.
Milady se urcă pe un jilţ şi―şi trecu partea, de sus a trupului prin fereastră; văzu atunci
pe tînărul ofiţer atîrnînd deasupra prăpastiei pe o scară de frînghie.
155 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― Căpitane, ― spuse Felton, ― iată doamna despre care ţi―am vorbit şi pe care trebuie
s―o duci teafără în Franţa.
― În schimbul sumei de o mie de pistoli, adăugă căpitanul.
― Ţi―am dat cinci sute.
― Aşa e, încuviinţă căpitanul.
― Iată şi ceilalţi cinci sute, adăugă Milady, întinzînd mîna spre punga cu galbeni.
― Nu, o opri căpitanul, n―am decît un singur cuvînt şi l―am dat acestui tînăr: ceilalţi
cinci sute de pistoli nu―i voi primi decît cînd vom ajunge la Boulogne.
― Şi vom ajunge la Boulogne?
― Teferi, ― răspunse căpitanul, ― e tot atît de adevărat precum mă numesc Jack Buttler.
― Ei bine, ― urmă Milady, dacă te ţii de cuvînt, Jack Buttler, ai de la mine nu cinci sute,
ci o mie de pistoli.
― Să trăieşti atunci, frumoasa mea doamnă! se bucură căpitanul, şi deie―mi Domnul cît
mai des clienţi ca dumneavoastră.
― Pînă atunci, ― îi spuse Felton, ― du―ne în micul golf... ştii, unde ne înţelesesem să
ne duci.
Drept răspuns, căpitanul porunci manevra cuvenită şi către şapte dimineaţa, corabia zvîrli
ancora în golful amintit.
În timpul călătoriei, Milady ascultă povestirea amănunţită a lui Felton; cum în loc să se
ducă la Londra închiriase micul vas, cum se întorsese, cum se căţărase pe zid, înfigînd la
îmbucătura pietrelor, în vreme ce înainta, cîrlîge ca să―şi rezeme picioarele şi cum, în sfîrşit,
ajuns la gratii, agăţase scara; Milady ştia urmarea.
La rîndul ei, încercă şi ea să―l îmbărbăteze pe Felton în năzuinţele lui, dar de la cele
dintîi cuvinte, îşi dădu seama că tînărul fanatic avea mai curînd nevoie să fie domolit, decît
întărîtat.
Se înţeleseră amîndoi ca ea să―l aştepte pînă la ora zece; dacă pînă la zece Felton nu se
va fi întors, Milady va pleca mai departe.
Şi, presupunînd că el ar fi fost slobod, atunci va veni s―o întîlnească în Franţa, la
mînăstirea Carmelitelor din Béthune.
158 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Felton îşi luă rămas bun de la Milady ca un frate care, ducîndu―se să se plimbe, îşi ia
rămas bun de la sora lui, sărutîndu―i mîna.
Întreaga lui fiinţă părea liniştită ca totdeauna; totuşi, în ochi îi sticlea o lucire stranie şi
înfrigurată. Fruntea îi era şi mai albă ca de obicei. Ţinea dinţii încleştaţi şi vorbea scurt, cu
glas întretăiat, trădîndu―şi astfel gîndurile negre ce―l frămîntau.
Cîtă vreme barca îl duse spre ţărm, nu―şi întoarse faţa de la Milady care, în picioare pe
punte, îl urmărea şi ea cu privirea. Amîndoi erau încredinţaţi că nimeni nu le dăduse de urmă;
nu se intra niciodată în camera ostaticei înainte de nouă dimineaţa, şi trebuiau trei ore ca să se
poată ajunge de la castel la Londra.
Felton puse piciorul pe uscat, urcă micul colnic ce ducea spre muchia falezei, o mai salută
o dată pe Milady şi se îndreptă spre oraş.
După o sută de paşi, cum coasta cobora, nu mai putea vedea decît catargul cuterului.
Începu să alerge spre Portsmouth, ale cărui turle şi case le zărea, profilîndu―se prin ceaţa
dimineţii, ca la vreo jumătate de milă depărtare.
Dincolo de Portsmouth, marea era împînzită cu corăbii ale căror catarge se legănau în
bătaia vîntului, asemenea unei păduri de plopi, văduvită iarna de frunziş.
Şi în vreme ce alerga, Felton îşi aminti toate învinuirile, drepte sau nedrepte, pe care doi
ani de cugetare adîncă şi o îndelungată şedere în mijlocul puritanilor i le scoseseră la iveală
împotriva favoritului lui Iacob al VI―lea şi al lui Carol I.
Cînd punea faţă în faţă nelegiuirile vieţii obşteşti ale acestui dregător, nelegiuiri
strigătoare, europene, dacă am putea spune astfel, cu cele intime şi necunoscute de care―l
învinuia Milady, Felton găsea că cea mai vinovată dintre cele două fiinţe care sălăşluiau în
Buckingham era aceea
a cărei viaţă mulţimile n―o cunoşteau. Fiindcă dragostea lui Felton atît de stranie, atît de
neaşteptată şi de înflăcărată pentru lady de Winter, îl făcea să vadă scîrnavele şi mincinoasele
ei mărturisiri ca printr―o lentilă care mărea în chip de balauri înfiorători nişte firişoare de
pulbere fără însemnătate chiar alături de o furnică.
Alergătura îi răscolea şi mai tare sîngele. Gîndul că lasă în urma lui, pradă unei cumplite
răzbunări, femeia pe care o iubea sau mai curînd pe care o slăvea ca pe o sfîntă, teama prin
care trecuse, oboseala care―l apăsa, toate îi biciuiau sufletul cu o putere mai presus de a
oricărui simţămînt omenesc.
Către opt dimineaţa intră în Portsmouth. Toată lumea era în picioare. Pe străzi şi în port
răsunau surle şi tobe. Trupele ce urmau a fi îmbarcate coborau spre mare.
Felton ajunse la palatul Amiralităţii plin de colb şi jilav de sudoare; faţa lui, de obicei atît
de palidă, era stacojie de căldură şi de mînie. Santinela vru să―i ţină calea, dar Felton trimise
după şeful postului şi, scoţînd din buzunar scrisoarea, spuse răspicat:
― Solie grabnică din partea lordului de Winter.
La numele lordului de Winter, ştiut ca unul din cei mai apropiaţi cunoscuţi ai înălţimii
sale, şeful postului porunci să―l lase pe Felton să treacă, mai ales că purta şi uniforma
ofiţerilor de marină.
Felton se repezi în palat.
În clipa cînd pătrundea în sală, un om totuna de colb intra şi el, abia răsuflînd; lăsase la
poartă un cal de poştă care, ajuns în faţa palatului, se poticnise călcînd pe genunchi.
Felton şi noul sosit se îndreptară în acelaşi timp spre Patrick, valetul de încredere al
ducelui. Felton numi pe lordul de Winter, necunoscutul nu vru să dea nici un nume, sub cuvînt
că nu―i putea spune decît ducelui cine este. Amîndoi stăruiau să treacă unul înaintea
celuilalt.
159 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Ştiind că lordul de Winter era legat de duce şi prin treburi obşteşti şi prin prietenie,
Patrick dădu întîietate celui care venea în numele lordului. Celălalt trebui să aştepte, dar era
uşor de văzut că blestema amarnic întîrzierea buclucaşă.
Valetul îl conduse pe Felton de―a curmezişul unei săli mari, unde aşteptau deputaţii din
La Rochelle, cu prinţul de Soubise în fruntea lor, şi îl pofti într―o încăpere, unde
Buckingham, ieşind din baie, tocmai sfîrşea să se îmbrace, cu aceeaşi deosebită grijă ce o
punea, de altfel, totdeauna în ţinuta lui.
― Locotenentul Felton, ― vesti Patrick, ― din partea lordului de Winter.
― Din partea lordului de Winter! repetă Buckingham. Să intre.
Felton intră. Tocmai atunci Buckingham arunca pe o canapea un bogat halat de casă, ţesut
în fire de aur, pentru a îmbrăca o haină de catifea albastră, brodată toată cu mărgăritare.
― De ce n―a venit chiar lordul? întrebă Buckingham. Îl aşteptam azi dimineaţă.
― M―a trimis să―i spun înălţimii voastre, ― răspunse Felton, ― părerea sa de rău că
nu poate avea această cinste; a fost împiedicat din pricina pazei ce trebuie s―o facă la castel.
― Da, da, ştiu, ― spuse Buckingham, ― are o ostatică.
― Tocmai despre această ostatică voiam să vorbesc înălţimii voastre, urmă Felton.
― Poftim, vorbeşte!
― Ceea ce doresc să vă spun nu poate fi auzii decît de dumneavoastră, milord.
― Lasă―ne singuri, Patrick, ― spuse Buckingham, ― dar nu te îndepărta, ca sa auzi
cînd te sun; o să te chem îndată.
Patrick ieşi.
― Sîntem singuri, domnule, ― urmă Buckingham, ― vorbeşte.
― Milord, ― început Felton, ― lordul de Winter v―a scris deunăzi, rugîndu―vă să
semnaţi un ordin de îmbarcare privitor la o tînără cu numele Charlotte Backson.
― Da, domnule, şi i―am răspuns să mi―l aducă sau să mi―l trimită ca să―l iscălesc.
― Iată―l, milord.
― Dă―mi―l, spuse ducele.
Şi luînd hîrtia din mîinile lui Felton, aruncă pe deasupra o privire fugară. Văzînd că era
chiar ordinul despre care fusese vorba, îl puse pe masă, gata să ia o pană şi să―l iscălească.
― Iertaţi―mă, milord, ― îl opri Felton pe duce, ― ştie oare înălţimea voastră că numele
de Charlotte Backson nu este adevăratul nume ale acestei tinere?
― Da, domnule, ştiu, răspunse ducele muind pana în cerneală.
― Atunci înălţimea voastră cunoaşte adevăratul ei nume? întrebă cu glas tăios Felton.
― Îl cunosc.
Ducele apropie pana de hîrtie. Felton păli.
― Şi cunoscînd adevăratul ei nume, excelenţa voastră tot îşi va pune iscălitura?
― Fără îndoială, ― răspunse Buckingham, ― aş iscăli chiar de două ori, nu numai o
dată.
― Nu―mi vine să cred, ― urmă Felton cu glas tot mai tăios şi mai răspicat, ― nu―mi
vine să cred că înălţimea voastră ştie că e vorba de lady de Winter...
― Ştiu foarte bine, deşi mă miră că o ştii şi dumneata!
― Şi înălţimea voastră va iscăli hîrtia fără nici o remuşcare?
Buckingham îl privi dispreţuitor.
― Ia te uită! Ştii, domnule, că întrebările dumitale îmi par ciudate şi că sînt un prost
că―ţi răspund?
― Răspundeţi monseniore, ― stărui Felton, ― cumpăna e mai grea poate decît credeţi!
Buckingham îşi zise că tînărul venea din partea lordului de Winter şi că vorbea de bună
seamă în numele lui, aşa că se mai potoli.
― Fără nici o remuşcare, ― adăugă el, ― şi lordul ştie la fel ca şi mine că Milady de
Winter este o mare vinovată şi că ai mărgini osînda la surghiun înseamnă aproape a o ierta.
160 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
unde aşteptau, cum am mai spus, deputaţii din La Rochelle; o străbătu într―un suflet şi alergă
spre scară; pe întîia treaptă se ciocni piept în piept cu lordul de Winter care, văzîndu―l livid,
cu ochii rătăciţi, pătat de sînge pe mînă şi pe obraz, îl înşfăcă de gît, strigîndu―i:
― Ştiam, dar am ghicit cu o clipă prea tîrziu! Vai mie! Nenorocitul, ah, nenorocitul de
mine!
Felton nu se împotrivi; lordul de Winter îl dădu pe mîna ostaşilor din gardă, care―l
duseră pînă la o nouă poruncă pe o mică terasă ce se înălţa deasupra mării; alergă apoi spre
cabinetul lui Buckingham.
La strigătul ducelui, la chemarea lui Patrick, omul pe care Felton îl întîlnise la intrare se
repezi în cabinet.
Gâsi pe duce culcat, pe o canapea, apăsîndu―şi rana sub degetele încleştate.
― La Porte, ― întrebă ducele cu vocea aproape stinsă, ― La Porte, vii din partea ei?
― Da, monseniore, ― răspunse credinciosul slujitor al Anei de Austria, ― dar poate prea
tîrziu.
― Tăcere, La Porte, să nu te audă cineva; Patrick nu lăsă pe nimeni să intre; Ah! n―o să
mai pot afla ce―mi scrie! Doamne, Dumnezeule, mor!
Şi ducele îşi pierdu cunoştinţa.
În vremea asta, lordul de Winter, deputaţii, căpeteniile expediţiei, ofiţerii casei lui
Buckingham dăduseră năvală în cameră. De pretutindeni răzbeau strigăte deznădăjduite.
Ştirea, care umplea palatul de plînset şi vaiete, străbătu fulgerător zidurile şi se răspîndi în
oraş
O lovitură de tun vesti că ceva nou şi neaşteptat căzuse cu puterea trăsnetului.
Lordul de Winter îşi smulgea părul din cap.
― O clipă prea tîrziu, ― se tînguia el, ― o clipă prea tîrziu! Dumnezeule, Dumnezeule,
ce nenorocire!
Într―adevăr, la şapte dimineaţa venise să i se spună că o scară de frînghie atîrna la una
din ferestrele castelului; alergase atunci la camera ostaticei, găsise încăperea goală, fereastra
deschisă, zăbrelele de la fereastră retezate, îşi adusese aminte de vestea nescrisă ce i―o
trimisese d'Artagnan prin valetul lui şi se cutremurase pentru viaţa ducelui; dînd fuga la grajd,
încălecase pe cel dintîi cal, fără a mai aştepta să i se pună şaua, gonise apoi nebuneşte, sărise
de pe cal în curtea palatului, urcase într―un suflet scara şi pe prima treaptă, aşa cum am mai
spus, îl întâlnise pe Felton.
Ducele nu murise însă: îşi veni în fire, deschise ochii şi cu toţii începură să tragă nădejde
că ar putea să scape.
― Domnilor, ― îi rugă el, ― lăsaţi―mă singur cu Patrick şi cu La Porte.
― Ah! dumneata eşti, de Winter! Mi―ai trimis azi dimineaţă un fel de trăsnit: uite în ce
hal m―a adus!
― Vai mie, milord! ― mărturisi lordul, ― nu mă voi mîngîia niciodată.
― Ai face rău, dragă Winter, ― răspunse Buckingham, întinzîndu―i mîna, ― nu cunosc
om pe lume care să merite părerea de rău a altuia o viaţă întreagă; dar, te rog, lasă―ne
singuri.
Lordul de Winter ieşi plîngînd. Nu mai rămăseseră în cabinet decît ducele rănit, La Porte
şi Patrick. Se trimisese după un medic, dar nu―l puteau găsi nicăieri.
― Veţi trăi, milord, veţi trăi, îngînă în genunchi, la picioarele ducelui, credinciosul
slujitor al Anei de Austria.
― Ce―mi scrie? şopti stins Buckingham cu sîngele curgîndu―i şiroaie şi chinuindu―se
să―şi înfrîngă cumplitele dureri pentru a putea vorbi de femeia iubită; ce―mi scrie?
citeşte―mi scrisoarea.
― Oh, milord! se văietă La Porte.
― Ascultă―mă, La Porte; nu vezi că n―am vreme de pierdut?
162 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
La Porte rupse sigiliul şi puse pergamentul sub ochii ducelui; Buckingham încercă însă
zadarnic să deosebească slovele.
― Dar citeşte odată, ― îi rugă el, ― citeşte, încep să nu mai văd; citeşte, curînd poate că
nici n―o să mai aud, mor şi nu ştiu ce mi―a scris!
Fără să se mai împotrivească, La Porte citi:
"Milord,
Pentru tot ce am suferit prin dumneavoastră, şi pentru dumneavoastră de cînd vă cunosc,
vă rog din suflet, dacă aveţi grijă de liniştea mea, încetaţi marile înarmări ce pregătiţi
împotriva Franţei şi puneţi capăt acestui război; lumea spune cu glas tare că pricina
războiului e religia, dar în taină se şopteşte că pricina adevărată e dragostea dumneavoastră
pentru mine. Acest război poate prăvăli mari năpaste nu numai asupra Franţei şi Angliei, dar
vă poate aduce şi dumneavoastră, milord, nenorociri de care aş rămîne veşnic nemîngîiată.
Vegheaţi asupra vieţii dumneavoastră care vă este ameninţată şi care―mi va fi scumpă
din clipa în care n―aş mai fi silită să vă socotesc drept duşman.
A dumneavoastră,
Ana"
Buckingham îşi încordă toată bruma de viaţă ce mai rămăsese în el, ca să asculte
scrisoarea; apoi, după ce La Porte sfîrşi de citit, şopti, ca şi cînd scrisoarea i―ar fi pricinuit
amară dezamăgire:
― Nimic altceva n―ai să―mi spui prin viu grai, La Porte?
― Ba da, monseniore, regina îmi dăduse în grijă să vă spun să vegheaţi asupra
dumneavoastră, căci primise ştire că voiau să vă asasineze.
― Asta―i tot? Asta―i tot? întrebă Buckingham, nerăbdător.
― Mi―a mai spus să vă încredinţez că n―a încetat o clipă să vă iubească.
― Ah, ― făcu Buckingham. ― Domnul fie lăudat! Atunci moartea mea nu va fi pentru
ea moartea unui străin!...
La Porte izbucni în lacrimi.
― Patrick, ― şopti ducele, ― adu―mi caseta unde ţineam giuvaierele în diamante.
Patrick aduse cufăraşul cerut, iar La Porte, văzîndu―l îşi aminti că fusese odată al
reginei.
― Acum săculeţul de atlas alb cu iniţialele ei în mărgăritare.
Patrick îi împlini iarăşi dorinţa.
― Iată, La Porte, ― şopti Buckingham, ― iată singurele talismane ce aveam de la ea:
caseta şi cele două litere. Le vei da îndărăt maiestăţii sale: şi ca ultimă amintire... (caută în
jurul lui un obiect de preţ)... mai du―i...
Căuta mereu, dar privirea―i împăienjenită de moarte nu dădu decît peste cuţitul care
căzuse din mîinile lui Felton, fumegînd încă de sîngele purpuriu închegat pe tăiş.
― Du―i şi acest cuţit, adăugă ducele, strîngînd mîna lui La Porte.
Mai putu să pună săculeţul în fundul cufăraşului de argint, dădu drumul cuţitului înăuntru
şi făcu pe urmă semn lui La Porte că nu mai poate vorbi: apoi, într―o ultimă zvîrcolire, pe
care de data asta nu izbuti s―o înfrîngă, alunecă de pe canapea pe jos.
Patrick scoase un răcnet.
Buckingham vru să mai surîdă pentru cea din urmă oară; dar moartea îi curmă gîndul
ce―i rămase întipărit pe frunte ca o ultimă sărutare de dragoste.
În clipa aceea doctorul ducelui sosi, uluit de groaznica întîmplare; se urcase din vreme pe
vasul amiral şi trebuise să―l cheme de acolo.
Apropiindu―se de duce, îi luă mîna, o ţinu o clipă într―a lui şi o lăsă apoi să cadă.
― Totul e de prisos, ― şopti el, ― a murit.
163 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Cînd a aflat de moartea lui Buckingham, cea dintîi teamă a regelui Angliei Carol I, a fost
ca îngrozitoarea veste să nu slăbească dîrzenia apărătorilor oraşului La Rochelle; el încercă,
― scria Richelieu în Memoriile sale, ― să le ascundă ştirea cît mai mult cu putinţă,
poruncind să se închidă toate porturile regatului său, şi îngrijind de aproape ca nici o corabie
să nu părăsească Anglia înainte ca armata, pregătită de Buckingham, să fi pornit; îşi luă
sarcina să supravegheze chiar el plecarea oştirii, în locul marelui său dregător.
Împinse pînă acolo străşnicia poruncii, încît opri în Anglia pe ambasadorul Danemarcei,
care―şi luase rămas bun de plecare şi pe ambasadorul Olandei, care trebuia să ducă în portul
Flessingue vapoarele din India, pe care Carol I le dădea îndărăt Ţărilor de Jos.
Dar cum nu se gîndise a da această poruncă decît peste cinci ceasuri de la nenorocita
întîmplare, adică la ora două după amiază, două corăbii apucaseră să iasă din port: întîia avea
pe punte, după cum ştim, pe Milady care, aşteptîndu―se dinainte la cele întîmplate, îşi întări
bănuiala cînd văzu steagul negru fîlfîind pe catargul vasului amiral. Cît priveşte a două
corabie, vom spune mai tîrziu pe cine ducea şi cum de putuse pleca.
De altminteri, în tot acest răstimp nimic nou nu se petrecuse în tabăra din La Rochelle.
Regele, care se plictisea grozav, ca de obicei, ba poate ceva mai mult în tabără decît aiurea,
hotărî să petreacă incognito sărbătorile Sfîntului Ludovic la Saint―Germain şi ceru
cardinalului să―i pregătească o escortă alcătuită doar din douăzeci de muşchetari. Cardinalul,
molipsit şi el uneori de plictiseala regelui, încuviinţă bucuros acest răgaz regescului său
locotenent, care―i făgădui că se va întorce pe la 15 septembrie.
Înştiinţat de eminenţa sa, domnul de Tréville se pregăti de plecare şi cum ştia, fără a
cunoaşte adevărata pricină, dorinţa vie şi chiar grabnica nevoie a prietenilor lui de a se
întoarce la Paris, fireşte că―i alese şi pe ei, să facă parte din escortă.
Cei patru tineri aflară ştirea numai cu un sfert de ceas după domnul de Tréville, căci ei
fuseseră cei dintîi cărora acesta le―a trimis―o. D'Artagnan îşi dădu atunci seama de
însemnătatea bunăvoinţei cardinalului, cînd îi îngăduise, în sfîrşit, să intre în rîndul
muşchetarilor: fără această împrejurare norocoasă ar fi fost silit să rămînă pe loc, în vreme ce
tovarăşii lui ar fi plecat.
E de prisos să mai spunem că nerăbdarea lui de a pleca la Paris se datora primejdiei care
ar fi ameninţat―o pe doamna Bonacieux, dacă s―ar fi întîlnit la mănăstirea din Bethune cu
Milady, duşmana lui de moarte. Şi, după cum ştim, Aramis scrisese numaidecît Mariei
Michon, acea lenjereasă din Tours care avea cunoştinţe atît de înalte, pentru a căpăta din
partea reginei încuviinţarea ca doamna Bonacieux să iasă din mănăstire şi să se adăpostească,
fie în Lorena, fie în Belgia. Răspunsul nu întîrziase şi, după opt, zece zile, Aramis primise
următoarea scrisoare:
"Stareţa mînăstirii din Bethune va preda în mîinile aducătorului acestei scrisori pe sora
care a intrat în mînăstre, datorită bunăvoinţei mele şi care se află acolo sub oblăduirea mea.
Luvru, 10 august 1628
165 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Ana"
E lesne de înţeles cîtă apă la moară dădu veseliei celor patru tineri ai noştri legăturile de
rubedenie între Aramis şi o lenjereasa care o numea pe regină sora ei; după ce se îmbujorase
de două―trei ori pînă în albul ochilor de glumele pipărate ale lui Porthos, Aramis îşi rugase
prietenii să înceteze odată pentru totdeauna, mărturisind că dacă i se va mai spune un singur
cuvînt, nu―şi va mai folosi verişoara ca mijlocitoare în astfel de treburi.
Aşadar, cei patru muşchetari nu mai pomeniră de Marie Michon: căpătaseră, de
altminteri, tot ce doreau: încuviinţarea de a o scoate pe doamna Bonacieux din mînăstirea
Carmelitelor din Béthune. Este drept că această încuviinţare nu le―ar fi putut sluji la mare
lucru, cîtă vreme se aflau în lagărul din La Rochelle, adică la celălalt capăt al Franţei; de
aceea d'Artagnan se şi pregătea să―i ceară domnului de Tréville un concediu,
mărturisindu―i făţiş nevoia de a porni la drum, cînd, atît el, cît si ceilalţi trei prieteni
primiseră ştirea că regele avea să plece la Paris, însoţit de douăzeci de muşchetari şi că făceau
şi ei parte din acea escortă.
Mare le fu bucuria! Îşi trimiseră valeţii înainte, cu cele de trebuinţă, iar ei o porniră a
doua zi dimineaţa.
Cardinalul însoţi pe maiestatea sa în drumul de la Surgéres la Mauzés, iar acolo regele şi
marele său dregător îşi luară rămas bun unul de la altul, cu nesfîrşite dovezi de prietenie.
Dornic de distracţii, deşi călătorea cît putea mai repede, căci voia să ajungă la Paris
înainte de 23, regele se oprea totuşi, cînd şi cînd, ca să doboare din zbor coţofene, petrecere al
cărui gust i―l deschisese odinioară De Luynes şi pentru care păstrase totdeauna o deosebită
înclinare. Din cei douăzeci de muşchetari care―l însoţeau, şaisprezece se bucurau foarte de
aceste plăcute petreceri; patru din ei bodogăneau însă mereu. Mai ales lui d'Artagnan îi ţiuiau
întruna urechile, lucru pe care Porthos îl tălmăcea astfel:
― O domnă de mare vază mi―a spus că asta―i semn că―ntr―un anume loc te
pomeneşte cineva.
În sfîrşit, în noaptea de 23, alaiul străbătu tainic Parisul; regele îi mulţumi domnului de
Tréville şi―i îngădui să dea concedii de patru zile, fără însă ca vreunul din cei care s―ar
bucura de această îngăduinţă să se poată arăta în vreun loc public, sub ameninţarea Bastiliei.
Se înţelege de la sine că cele dintîi patru concedii au fost date celor patru prieteni ai
noştri. Mai mult: Athos căpătă de la domnul de Tréville şase zile în loc de patru, adăugînd
celor şase zile încă alte două nopţi; într―adevăr, muşchetarii plecară în ziua de 24, la cinci
seara, iar domnul de Tréville, dintr―o mare bunăvoinţa, înscrisese pe foaia lor de concediu ca
dată a plecării, dimineaţa zilei de 25.
― Ei, Doamne! ― spunea d'Artagnan care, după cum se ştie, credea în steaua lui, ― prea
ne prăpădim cu firea pentru un lucru de nimic: în două zile şi dînd gata doi―trei cai (puţin
îmi pasă, am bani destui) sînt la Bétune, dau stareţei scrisoarea reginei şi duc scumpa mea
comoară, după care am pornit, nu în Lorena, nici în Belgia, ci la Paris, unde va fi mai la
adăpost ca nicăieri, mai ales cîtă vreme domnul cardinal va rămîne în La Rochelle. Şi cînd ne
vom fi întors din război, atunci pe jumătate prin bunăvoinţa verişoarei lui, pe jumătate de
hatîrul celor ce am făcut chiar noi pentru maiestatea sa, vom căpăta din partea reginei tot ce
vom dori. Aşadar, ar trebui să rămîneţi aici şi să nu vă obosiţi degeaba; pentru atare ispravă
ajung doi oameni; eu şi Planchet. La acestea, Athos răspunse, liniştit:
― Şi noi avem bani: căci eu n―am băut încă toată bucăţica mea de diamant, iar Porthos
şi Aramis nu şi―au mîncat―o încă pe a lor. Vom da deci gata patru cai în loc de unul. Dar,
gîndeşte―te d'Artagnan, ― adăugă el cu glas atît de posomorît încît tînărul nostru se înfioră,
― gîndeşte―te că Bethune e oraşul în care cardinalul a dat întîlnire unei femei care
pretutindeni pe unde calcă seamănă nenorocire. Dacă ar trebui să dai piept cu patru bărbaţi,
te―aş lăsa singur, d'Artagnan, dar vei da piept cu muierea aceea; hai să mergem toţi patru şi
166 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
facă domnul ca laolaltă cu cei patru valeţi ai noştri, să nu fim prea puţini!
― Mă înspăimînţi, Athos, ― se cutremură d'Artagnan, ― dar ce te face să―ţi fie atît de
teamă, Dumnezeule?
― Totul! răspunse Athos.
D'Artagnan îşi plimba privirea asupra celorlalţi prieteni: toate chipurile oglindeau aceeaşi
mare îngrijorare ca a lui Athos. Îşi urmară aşadar cu toţii drumul, gonindu―şi nebuneşte caii,
fără să mai spună niciunul vreun cuvînt.
În seara zilei de 25, pe cînd intrau în Arras, iar d'Artagnan descăleca la hanul "Grapa de
Aur", ca să bea un pahar de vin, un călăreţ ieşi din curtea staţiunii de poştă, unde―şi
schimbase calul, pornind în goană spre Paris, pe un roib odihnit. Tocmai cînd ieşea prin
poarta cea mare în stradă, vîntul îi desfăcu pelerina în care se înfăşurase, deşi era luna august,
şi―i smulse de pe cap pălăria pe care călăreţul o ţinu totuşi cu mîna, trăgînd―o apoi repede
peste ochi.
D'Artagnan, care avea privirea aţintită asupra acelui bărbat, se făcu alb ca varul şi scăpă
paharul din mînă.
― Aveţi ceva, domnule? se repezi Planchet... Săriţi, săriţi, domnilor, stăpînului meu i―a
venit rău!
Cei trei prieteni dădură fuga şi―l văzură pe D'Artagnan care, în loc să―i fie rău, alerga
să―şi încalece calul. Îl opriră în pragul uşii.
― Unde dracu te duci aşa? îi strigă Athos.
― El e! izbucni d'Artagnan galben de mînie şi cu fruntea îmbrobonată de sudoare, el e!
Lăsaţi―mă să―l ajung din urmă!
― Cine el? întrebă Athos.
― El e omul!
― Care om?
― Omul blestemat, piaza mea rea care mi―a ieşit în cale de cîte ori m―a ameninţat o
năpastă, cel care o însoţea pe zgripţoroaica aceea cînd am întîlnit―o pentru întîia oară, cel pe
care―l căutam cînd am stîrnit pe prietenul nostru Athos, cel pe care l―am zărit în dimineaţa
cînd a fost răpită doamna Bonacieux! L―am văzut, el e! L―am recunoscut cînd i―a dat
vîntul pelerina la o parte.
― Drace! mormăi Athos visător.
― Pe cai, domnilor, pe cai; să―l urmărim şi―l vom ajunge din urmă.
― Dragul meu, ― grăi Aramis, ― gîndeşte―te că el merge într―o parte şi noi tocmai în
cealaltă, gîndeşte―te că are un cal odihnit, iar noi nişte bieţi cai obosiţi şi că o să ni―i
omorîm fără măcar să―l putem ajunge din urmă. Hai să lăsăm bărbatul, d'Artagnan, şi să
scăpăm femeia.
― Ei, domnule! ― strigă un argat, alergînd după necunoscut, ― ei, domnule! v―a căzut
din pălărie o hîrtie! Ei, domnule, ei!
― Prietene, ― îi spuse d'Artagnan, ― o jumătate de pistol pentru hîrtia ceea!
― Pe legea mea, domnule, v―o dau bucuros, poftim!
Încîntat de norocul care dăduse peste el, argatul se întoarse în curtea hanului; d'Artagnan
despături hîrtia.
― Ce scrie? îl întrebară prietenii, strîngîndu―se în jurul lui.
― Un singur cuvînt, răspunse d'Artagnan.
― Da, ― spuse Aramis, ― dar cuvîntul e un nume de oraş sau de sat.
― "Armentières", citi Porthos. Armentieres! N―am auzit niciodată de aşa ceva...
― Şi numele acestui oraş sau sat e scris chiar de mîna ei! recunoscu Athos.
― Ia să punem noi bine hîrtia asta, ― încheie d'Artagnan, ― poate că n―am aruncat în
vînt ultimul meu pistol. Pe cai, prieteni, pe cai!
Şi cei patru prieteni se îndreptară în goană pe drumul ce ducea spre Bethune.
167 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
168 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
S―ar zice că marilor criminali le e hărăzit să treacă peste toate piedicile şi să scape de
toate primejdiile pînă în ceasul cînd soarta plictisită ridică o stavilă norocului lor nelegiuit.
Aşa s―a întîmplat şi cu Milady: trecu printre crucişătoarele celor două naţiuni şi ajunse
la Boulogne fără nici o neplăcere. Cînd coborîse la Portsmouth, Milady era o englezoaică pe
care prigoana din Franţa o alungase din La Rochelle: debarcă la Boulgne, după o călătorie de
două zile pe mare, se dădu drept franţuzoaică hărţuită de englezi la Portsmouth, în ura lor
nesecată împotriva Franţei.
Milady avea de altminteri cel mai preţios dintre paşapoarte: frumuseţea ei, înfăţişarea
nobilă şi mărinimia cu care împărţea pistolii. Scutită de obişnuitele formalităţi prin
binevoitorul surîs şi curtenitoarea purtare a bătrînului guvernator din port, care―i sărută
mîna, ea rămase la Boulogne atît cît îi trebui pentru a pune la poştă o scrisoare cu următorul
cuprins:
Într―adevăr, chiar în aceeaşi seară Milady porni mai departe: o prinse noaptea pe drum;
se opri şi se culcă într―un han; a doua zi la cinci dimineaţa, porni din nou şi după trei ceasuri
pătrundea în Béthune. Întrebă de mănăstirea Carmelitelor şi se îndreptă grabnic într―acolo.
Stareţa mănăstirii îi ieşi în întîmpinare; Milady arătă ordinul cardinalului. Călugăriţa
porunci să i se dea o cameră şi să i se aducă de mîncare.
Trecutul, greu de întîmplări, pierise din faţa ochilor ei. Cu privirea aţintită asupra
viitorului, nu mai vedea decît răsplata pe care i―o sorocea cardinalul, căci îl slujise într―un
chip atît de fericit şi fără ca numele―i să―i fie cu nimic amestecat în sîngeroasa ispravă.
Mistuită mereu de noi patimi, viaţa ei era aidoma acelor nori care plutesc pe cer, răsfrîngînd
aci azurul, aci vîlvătaia focului, aci negrul ameninţător al vijeliei, nori ce nu lasă alt soi de
urme pe pămînt decît doar pustiire şi moarte.
După prînz, călugăriţa trecu pe la Milady; într―o mănăstire sînt puţine distracţii şi prea
cinstita stareţă ardea de nerăbdare să―şi cunoască mai de―aproape noua musafiră.
La rîndul ei, Milady ţinea să placă stareţei; şi nu era lucru prea greu pentru această
femeie, cu însuşiri într―adevăr de seamă. Căutînd să pară apropiată, izbuti să fie chiar
încîntătoare şi cuceri pe buna călugăriţă prin vorba ei atît de însufleţită şi farmecul întregei
sale fiinţe.
Călugăriţei, mlădiţă de neam nobil, îi plăceau mai ales întîmplările de la curte care
ajungeau arareori pînă la capătul regatului şi care mai ales izbuteau atît de greu să străbată
zidurile mănăstirilor în pragul cărora se sting zgomotele lumii.
Milady, dimpotrivă, cunoştea fir cu fir toate iţele tainice ale înaltei nobilimi în mijlocul
cărora trăise mereu vreme de cinci sau şase ani; se porni deci să dezvăluie blajinei călugăriţe
obiceiurile zilei la curtea Franţei, îmbinate cu nemărginita cucernicie a regelui; îi povesti apoi
un şir de păţanii deocheate de―ale doamnelor şi curtenilor, pe care călugăriţa îi cunoştea bine
după nume, pomeni în treacăt legătura de dragoste dintre regină şi Buckingham, înşirîndu―le
toate pe nerăsuflate.
Dar călugăriţa se mulţumi să asculte şi să zîmbească fără să răspundă. Văzînd că
169 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
asemenea istorisiri îi descreţesc totuşi fruntea, Milady nu―şi curmă spusele; aduse binişor
vorba şi despre cardinal.
Era însă foarte încurcată; nu ştia dacă stareţa era regalistă sau cardinalistă: prevăzătoare,
se ţinu pe o linie de mijloc; la rîndul ei, călugăriţa se păstră şi mai la depărtare,
mulţumindu―se să―şi încline adînc capul de cîte ori călătoarea rostea numele eminenţei
sale.
Milady începu să se teamă că se va plictisi grozav în mînăstire. Hotărî deci să arunce
undiţa pentru a şti la ce să se aştepte. Vrînd să vadă pînă unde ar merge buna credinţă a
vrednicei călugăriţe, începu să―l vorbească de rău pe cardinal, întîi pe ocolite, apoi chiar cu
amănunte. Povesti despre legăturile lui de dragoste cu doamna d'Aiguillon, cu Marion de
Lorme şi cu alte cîteva femei galante.
Călugăriţa ascultă cu mai multă luare―aminte şi înviorîndu―se încet―încet, surîse.
― Bine, ― îşi zise Milady, ― începe să se mai dezgheţe; dacă o fi cardinalistă, cel puţin
nu―i fanatică.
Trecu apoi la prigoana pe care cardinalul o dezlănţuia asupra duşmanilor. Călugăriţa se
mulţumi să―şi facă semnul crucii fără să arate nici încuviinţare, nici împotrivire.
Aceasta o întări pe Milady în părerea că stareţă era mai curînd regalistă decît cardinalistă.
Milady îşi urmă firul vorbii din ce în ce mai apăsat:
― Nu ştiu nimic din toate chestiunile acestea, ― rosti în sfîrşit călugăriţa, ― dar oricît de
departe sîntem de curte şi oricît ne―ar fi de străine ţelurile lumii dinafară, avem aici pilde
nespus de triste despre ceea ce―mi povestiţi; una din oaspetele noastre a avut multe de
îndurat de pe urma răzbunării şi a prigoanei domnului cardinal.
― Una din oaspetele dumneavoastră? întrebă Milady. Dumnezeule, sărmana femeie, o
plîng, nenorocita!
― Şi pe drept cuvînt, căci e într―adevăr vrednică de plîns: închisoare, ameninţări,
schingiuiri, a îndurat de toate. Dar, la urma urmei, ― adăugă călugăriţa, ― poate domnul
cardinal şi―a avut temeiurile lui cînd a făcut astfel şi cu toate că femeia pare un înger, nu
trebuie să judeci niciodată oamenii după înfăţişare.
"Bun! ― îşi zise în sinea ei Milady ― cine ştie! Te pomeneşti că voi descoperi ceva
pe―aici; norocul meu!"
Şi se sili să împrumute căutăturii ei cea mai desăvîrşită nevinovăţie.
― Da, ştiu! ― răspunse Milady, ― chiar se spune că nu trebuie să judeci după ochii
cuiva, dar în ce să te încrezi dacă nu în cea mai minunată plăsmuire a Domnului? Cît despre
mine, aş putea să mă înşel toată viaţa, dar eu tot voi avea încredere în fiinţa al cărei chip îmi
va place.
― Ar fi deci ispitită să credeţi că această tînără e cu adevărat nevinovată? întrebă
călugăriţa.
― Domnul cardinal nu urmăreşte numai crimele; anumite virtuţi le urmăreşte şi mai
grozav încă decît anumite fărădelegi.
― Îngăduiţi―mi, doamnă, să vă spun mirarea mea, îi curmă vorba călugăriţa.
― Privitor la ce? întrebă Milady neştiutoare.
― La cele ce―mi spuneţi.
― Şi ce găsiţi de mirare in ceea ce vă spun? adăugă ea zîmbind.
― Sînteţi prietena cardinalului, de vreme ce vă trimite aici, şi totuşi...
― Şi totuşi îl vorbesc de rău. Întregi Milady gîndul stareţei.
― Dar nici de bine nu―l vorbiţi!
― Pentru că nu sînt prietena lui, ― urmă Milady oftînd, ― sînt victima lui.
― Totuşi, scrisoarea aceasta prin care eminenţa sa îmi trimite mie ştire...
― Este o poruncă pentru mine să stau într―un soi de închisoare pînă or veni să mă
scoată de aici oamenii lui.
170 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
călugăriţă însoţită de o tînără cu păr bălai şi pielea obrazului străvezie, care pironea asupra ei
o privire plină de binevoitoare curiozitate.
Chipul femeii tinere îi era cu desăvîrşire necunoscut; în vreme ce schimbau între ele
obişnuitele vorbe de cuviinţă, se cercetară una pe alta cu multă luare―aminte; amîndouă erau
foarte frumoase, dar fiecare de o frumuseţe felurită. Totuşi, Milady surîse la gîndul că o
întrecea cu mult pe cealaltă printr―o linie falnică şi o ţinută de înaltă nobleţe. E drept că
îmbrăcămintea de soră pe care o purta tînăra nu prea era potrivită pentru a înfrunta atare
bătălie.
Călugăriţa le prezentă pe una celeilalte, apoi acest început de cunoştinţă fiind pus la cale,
cum îndatoririle ei o chemau la biserică, lăsă pe cele două femei singure.
Văzînd că Milady stătea culcată, sora vru să iasă în urma stareţei, dar Milady o opri.
― Cum, doamnă, ― îi spuse ea, ― abia te―am văzut şi vrei să mă şi lipseşti de prezenţa
dumitale, pe care, îţi mărturisesc, mă cam bizuiam pentru timpul cît va trebui să stau aici?
― Nu, doamnă, ― răspunse sora, ― dar mi―a fost teamă că vă stingheresc: dormeaţi şi
trebuie să fiţi obosită.
― Şi ce pot să―şi dorească cei care dorm? ― zise Milady, ― o deşteptare plăcută.
Dumneata mi―ai dăruit―o; lasă―mă acum să mă bucur în voie.
Apoi, luînd―o de mînă, o trase uşor spre un jilţ de lîngă pat.
Sora se aşeză.
― Doamne, Dumnezeule, ― începu ea, ― ce rău îmi pare! Sînt de şase luni aici şi
n―am avut cea mai mică distracţie, iar acum, cînd aţi sosit şi aş fi putut să―mi petrec şi eu
timpul mai plăcut, iată, se pare că, dintr―o clipă într―alta, voi părăsi mănăstirea.
― Cum! ― făcu Milady, ― o să plecaţi de aici?
― Cel puţin aşa nădăjduiesc, răspunse sora cu o bucurie pe care nici nu încerca s―o
ascundă.
― După cîte am aflat, aţi avut multe de suferit de pe urma cardinalului, ― urmă Milady
― cu atît mai mult ar fi trebuit să ne apropiem.
― E adevărat ce mi―a spus buna noastră măicuţă că şi dumneavoastră sînteţi o victimă a
preotului acesta hain?
― Sst! făcu Milady ― nici aici să nu vorbim aşa de el. Toate nenorocirile mi se trag,
fiindcă am spus şi eu odată cam ce ai spus dumneata acum, în faţa unei femei pe care o
credeam prietenă şi care m―a trădat. Ai căzut şi dumneata pradă unei trădări?
― Nu, răspunse sora ― sînt prada credinţei mele; a credinţei faţă de o femeie pe care o
iubeam, o femeie pentru care mi―aş fi dat viaţa, şi pentru care mi―aş da―o şi acum, dacă ar
fi nevoie.
― Şi care te―a părăsit, nu―i aşa?
― Am fost nedreaptă crezînd că m―a părăsit, dar sînt două sau trei zile de cînd,
mulţumesc cerului, am avut dovada că nu―i de loc aşa: m―ar fi durut să ştiu că m―a uitat.
Dar dumneavoastră, doamnă, ― urmă sora, ― mi se pare că sînteţi liberă şi n―atîrnă decît de
dumneavoastră ca să fugiţi de aici.
― Unde vrei să mă duc, fără prieteni, fără bani, într―o parte a Franţei pe care n―o
cunosc şi pe unde n―am mai fost niciodată?...
― Oh! ― îi curmă vorba sora, ― cît despre prieteni, îi veţi avea oriunde vă veţi duce,
păreţi atît de bună şi sînteţi atît de frumoasă!
― Totuşi, asta nu împiedică, ― urmă Milady, îndulcindu―şi surîsul, aşa ca să răsfrîngă
o îngerească nevinovăţie, ― nu împiedică să fiu singură şi prigonită.
― Ascultaţi―mă pe mine, ― o povăţui sora, ― omul nu trebuie să piardă niciodată
nădejdea în Dumnezeu; vedeţi, odată şi odată tot vine ceasul cînd binele pe care l―ai făcut îţi
ia apărarea în faţa Domnului şi poate că m―aţi întîlnit spre norocul dumneavoastră, aşa umilă
şi lipsită de putere cum sînt; căci, dacă izbutesc să ies de aici, ei, bine, atunci voi avea cîţiva
172 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
prieteni puternici care, după ce s―au străduit în tot felul pentru mine, vor putea sări şi în
ajutorul dumneavoastră.
― Ştii, cînd am spus că sînt singură, ― adăugă Milady, în nădejdea că vorbind despre ea
va îndemna pe cealaltă să vorbească, ― asta nu înseamnă că n―am şi eu cîţiva cunoscuţi de
seamă, dar aceşti cunoscuţi tremură şi ei în faţa cardinalului; nici regina nu îndrăzneşte să se
împotrivească acestui cumplit dregător; am chiar dovadă că maiestatea sa, cu toată inima―i
bună, a fost silită deseori să părăsească în voia eminenţei sale pe cei care o slujiseră.
― Credeţi―mă, doamnă, regina poate avea aerul că i―a părăsit, dar nu trebuie să se ia
cineva după ceea ce i se pare: cu cît acele fiinţe sînt mai prigonite, cu atît maiestatea sa se
gîndeşte mai mult la ele: şi adesea tocmai cînd ele se aşteaptă mai puţin, le vine dovada că
n―ai fost părăsite.
― Da, da, ― încuviinţă Milady, ― cred , regina e atît de bună!
― Prin urmare, o cunoaşteţi pe această frumoasă şi nobilă regină, dacă vorbiţi astfel de
ea, izbucni sora înflăcărată.
― Vreau să zic, ― adăugă Milady, dînd îndărăt, ― că n―am avut cinstea s―o cunosc
personal, dar cunosc o seamă de prieteni de ai ei, dintre cei mai apropiaţi, cunosc pe domnul
de Putange, am cunoscut în Anglia pe domnul Dujart, cunosc pe domnul de Tréville.
― Pe domnul de Tréville ― se bucură sora, ― îl cunoaşteţi pe domnul de Tréville?
― Da, îl cunosc bine, aş putea spune chiar foarte bine.
― Pe căpitanul muşchetarilor regelui?
― Da, pe căpitanul muşchetarilor regelui...
― Atunci o să vedeţi, ― urmă sora, ― că o să fim repede cunoştinţe cum nu se poate
mai bune, aproape prietene; dacă―l cunoaşteţi pe domnul de Tréville, fireşte c―aţi fost şi la
el acasă?
― Adesea ― răspunse Milady care intrată pe făgaşul acesta şi văzînd că minciuna
prinde, voia s―o ducă pînă la capăt.
― Acasă la el aţi văzut ,fără îndoială, şi pe cîţiva muşchetari de―ai lui?
― Da, pe aceia pe care―i primeşte de obicei, răspunse Milady tot mai prinsă de
netăgăduita însemnătate a convorbirii.
― Numiţi cîţiva dintre cei pe care―i cunoaşteţi şi veţi vedea că sînt şi prieteni de―ai
mei.
― Dar, ― răspunse încurcată Milady ― cunosc pe domnul de Souvigny, domnul de
Courtivron, pe domnul de Ferussac.
Sora o lăsă să spună, apoi văzînd că se opreşte, o întrebă:
― Nu cunoaşteţi un gentilom cu numele de Athos?
Milady se făcu la fel de albă la faţă ca şi cearşafurile patului; oricît de stăpînă ar fi fost pe
ea, nu―şi putu opri un strigăt, în vreme ce apucînd mîna celeilalte, o pironi cu privirea parcă
ar fi vrut s―o înghită.
― Ce este? Ce aveţi? Doamne, Dumnezeule! se temu sărmana tînără. Am spus ceva care
v―a jignit?
― Nu, dar m―a izbit numele, pentru că şi eu l―am cunoscut pe gentilomul acesta şi mi
s―a părut ciudat să găsesc pe cineva care să―l cunoască bine.
― Da! Bine! Bine de tot! Şi nu numai pe el, dar şi pe prietenii lui, pe domnii Porthos şi
Aramis.
― Aşa e! Îi cunosc şi eu! adăugă Milady, simţind cum îi îngheaţă inima.
― Atunci, dacă―i cunoaşteţi, trebuie să ştiţi că sînt prieteni buni şi de temei; de ce nu le
vorbiţi lor, dacă aveţi nevoie de sprijin?
― La drept vorbind, ― îngăimă Milady ― n―am legături de aproape cu nici unul din ei;
îi cunosc pentru că l―am auzit pe unul din prietenii lor, pe domnul d'Artagnan vorbind mult
de ei.
173 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
"Scumpa mea copilă, fii gata: prietenul nostru te va vedea curînd şi te va vedea ca să te
smulgă din închisoarea unde siguranţa vieţii dumitale cerea să rămîi ascunsă; pregăteşte―te
deci de plecare şi nu―ţi pierde niciodată nădejdea în noi.
Încântătorul nostru gascon s―a arătat viteaz şi credincios ca totdeauna; spune―i că
cineva îi e recunoscător de înştiinţarea dată".
― Da, da, ― făcu Milady, ― da, scrisoarea e limpede. Ştii oare despre ce înştiinţare e
vorba?
― Nu. Dar poate c―o fi dat de ştire reginei despre cine ştie ce nouă lucrătură de―a
cardinalului.
― Da, fireşte, asta trebuie să fie! încuviinţă Milady, înapoind scrisoarea doamnei
Bonacieux şi lăsînd să―i cadă capul îngîndurat pe piept.
Tocmai atunci se auzi tropotul unui cal venind în goană.
― Ah! ― strigă doamna Bonacieux, alergînd la fereastră. ― o fi şi venit?
Milady rămase culcată în pat, împietrită de uimire: atîtea lucruri neaşteptate i se
întîmplau, încît întîia oară în viaţa ei îşi pierdea capul.
― El! El! şopti uşor. El să fie oare?
Şi nu se mişca din pat cu ochii pierduţi în gol.
― Vai! Nu! spuse doamna Bonacieux. Nu e el, e un bărbat pe care nu―l cunosc, dar care
pare că vine aici; da, îşi domoleşte mersul, se opreşte la poartă, sună!
Milady sări jos din pat.
― Eşti sigură că nu e el? întrebă ea.
― Da, da, chiar foarte sigură!
― Poate că n―ai văzut bine.
― Mi―ar ajunge pana pălăriei sau un colţ al pelerinei şi l―aş recunoaşte!
Milady dădea zor să se îmbrace.
― Oricum! Spui că vine încoace?
― Da, a şi intrat.
― Atunci sau e pentru dumneata, sau pentru mine.
― Doamne! Cît păreţi de tulburată!
― Da, mărturisesc, nu sînt încrezătoare ca dumneata; m―aştept la orice din partea
cardinalului.
― Sst! ― făcu doamna Bonacieux, ― iată că vine cineva.
Într―adevăr, uşa se deschise şi stareţa mînăstirii intră în odaie.
― Dumneavoastră veniţi de la Boulogne? o întrebă pe Milady.
175 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
p―aci să―mi zădărnicească misiunea, aşa cum mi―au zădărnicit―o pe cea cu diamantele;
spune―i că din toţi patru, numai doi sînt de temut: d'Artagnan şi Athos; spune―i că al
treilea, Aramis, e iubitul doamnei de Chevreuse; pe el să―l lase să trăiască, i se cunoaşte
taina şi poate fi de folos; cît priveşte cel de al patrulea, Porthos, e un nerod, un înfumurat şi un
prost, nu face să―şi bată capul cu el.
― Dar cîteşipatru trebuie să fie acum la asediul La Rochelle―ei.
― Aşa credeam şi eu, dar o scrisoare pe care a primit― o doamna Bonacieux din partea
soţiei conetabilului şi pe care a avut nesocotinţa să mi―o citească, mă face să cred că,
dimpotrivă, toţi patru au şi pornit la drum, ca să vină s―o răpească.
― Drace! Ce―i de făcut atunci ?
― Ce ţi―a spus cardinalul în privinţa mea?
― Să―mi dai veştile dumitale fie în scris, fie prin viu grai, să mă întorc numaidecît şi
după ce va şti ce―ai făcut îţi va da de veste ce trebuie să faci.
― Adică, să rămîn aici?
― Aici sau în împrejurimi.
― Nu poţi să mă iei cu dumneata?
― Nu: porunca e limpede; în preajma taberei ai putea fi recunoscută şi înţelegi că
prezenţa dumitale ar stînjeni pe eminenţa sa.
― Aşadar, să aştept aici sau în împrejurimi.
― Numai să―mi spui de pe acum unde o să aştepţi veştile cardinalului, ca să ştiu şi eu
unde să te găsesc.
― Ascultă, cred că n―am să pot sta aici!
― De ce?
― Uiţi că duşmanii mei pot să sosească dintr―o clipă într―alta?
― Adevărat: dar atunci o să scape şi femeiuşca din mîna cardinalului.
― Ei aş! făcu Milady, zîmbind aşa cum numai ea ştia să zîmbească. Uiţi că sînt cea mai
bună prietenă a ei?
― Da, e adevărat! Va să zică să spun cardinalului în privinţa acestei femei...
― Că poate fi liniştit.
― Atîta tot?
― Ştie el ce înseamnă asta.
― O să ghicească. Şi acum, spune―mi, te rog, ce să mai fac?
― Să pleci numaidecît; cred că pentru ştirile ce―i duci, face să te grăbeşti.
― Mi s―a stricat caleaşca pe cînd pătrundeam în Lilliers.
― De minune!
― Cum, de minune?
― Am tocmai nevoie de caleaşca dumitale.
― Şi eu cum să plec?
― În goană, pe deşălate.
― Îţi dă mîna să vorbeşti; o sută patruzeci de leghe!
― Ei şi?
― Bine. Le vom face. Pe urmă?
― Pe urmă, cînd treci prin Lilliers, îmi trimiţi caleaşca, şi dai poruncă servitorului
dumitale să mă asculte orbeşte.
― Bine?
― Cred că ai la dumneata vreo hîrtie din partea cardinalului.
― Deplină împuternicire.
― O arăţi stareţei şi―i spui că fie azi, fie mîine, o să vină cineva după mine şi că va
trebui să urmez pe cel care va sosi aici în numele dumitale.
― Foarte bine!
178 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― Te gîndeşti la toate.
― Şi dumneata uiţi un lucru...
― Care?
― Să mă întrebi dacă îmi trebuiesc bani.
― Aşa e, cît vrei?
― Tot aurul pe care―l ai la dumneata.
― Am aproape cinci sute de pistoli.
― Şi eu am cam tot atîta; cu o mie de pistoli faci faţă la orice; goleşte―ţi buzunarele.
― Poftim.
― Bine! Şi cînd pleci?
― Peste un ceas; cît să mănînc şi eu ceva şi să trimit după un cal.
― Minunat! La revedere, cavalere!
― La revedere, contesă!
― Spune cardinalului o vorbă bună pentru mine.
― Şi satanei o vorbă buna pentru mine.
Milady şi Rochefort îşi zîmbiră unul altuia şi se despărţiră.
Peste un ceas, Rochefort se îndrepta în goana calului, iar peste cinci ceasuri trecea prin
Arras.
Cititorii noştri îşi aduc aminte că fusese recunoscut de d'Artagnan şi că îngrijorarea ce―i
stîrnise. Îi îndemnase pe cei patru muşchetari să―şi zorească şi mai grozav călătoria.
180 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Ajungînd în curte auziră huruitul unei trăsuri care tocmai se oprise la poartă.
Milady ascultă.
― Auzi? întrebă ea.
― Da, zgomot de trăsură.
― E trăsura pe care ne―o trimite fratele meu.
― Oh! Dumnezeule!
― Hai! Ţine―ţi cumpătul!
Tocmai suna la poarta mînăstirii. Milady nu se înşelase.
― Urcă―te în camera dumitale, ― îi spuse doamnei Bonacieux, ― desigur că ai cîteva
giuvaere pe care vrei să le iei cu dumneata.
― Am scrisorile lui, îi răspunse ea.
― Bine! Du―te de le ia şi vino pe urmă în cameră la mine. Vom lua masa în grabă;
poate că o să ne apuce noaptea pe drum, trebuie să prindem puteri.
― Doamne, Dumnezeule! murmură doamna Bonacieux, ducîndu―şi mîna la inimă. Simt
că mă înăbuş, nu mai pot merge.
― Nu te lăsa aşa! Hai, nu te lăsa! Gîndeşte―te că peste un sfert de ceas eşti scăpată şi nu
uita că tot ce faci e numai pentru el.
― Da, da, numai pentru el! M―aţi înviorat cu un singur cuvînt, duceţi―vă, vă ajung din
urmă.
Milady urcă repede la ea în cameră; găsi acolo pe valetul lui Rochefort şi―i dădu
lămuriri.
Trebuia să aştepte la poartă; dacă din întîmplare se iveau muşchetarii, trăsura ar fi plecat
în goană, ar fi înconjurat mînăstirea şi ar fi aşteptat―o pe Milady într―un mic sat aşezat de
cealaltă parte a pădurii; în cazul acesta, Milady ar fi străbătut pădurea de―a curmezişul şi
s―ar fi dus pe jos pînă―n sat; după cum am mai spus, cunoştea de minune aceste meleaguri
ale Franţei.
Dacă muşchetarii nu se iveau, toate trebuiau să urmeze aşa cum fusese hotărît din vreme;
doamna Bonacieux se urca în trăsură ca şi cum ar fi vrut să―şi ia rămas bun de la Milady, iar
aceasta o lua cu ea.
Doamna Bonacieux intră în cameră; atunci pentru a―i risipi orice bănuială, dacă
întîmplător ar fi avut vreuna, Milady mai spuse încă o dată valetului ultimele sale porunci.
Apoi îi puse şi cîteva întrebări în privinţa trăsurii: era o caleaşcă trasă de trei cai, mînaţi
de un soi de surugiu. Valetul lui Rochefort trebuia să călărească în frunte, ca ştafetă.
Se înşela Milady cînd credea că doamna Bonacieux ar fi putut bănui ceva; sărmana tînără
era prea curată sufleteşte ca să bănuiască pe o femeie de atîta rea credinţă; dealtminteri,
numele contesei de Winter, rostit de călugăriţă, îi era cu desăvîrşire necunoscut, după cum nu
avea habar că numita femeie avusese o vină atît de mare şi de neînduplecată în nenorocirile
vieţii ei.
― Vezi, ― spuse Milady, după ce valetul ieşi din cameră, ― totul e gata. Călugăriţa nu
ştie nimic şi crede că vine să mă ia din partea cardinalului. Omul s―a dus să dea ultimele
lămuriri; îmbucă ceva, bea un deget de vin şi hai să plecăm.
― Da, ― spuse mecanic şi doamna Bonacieux, ― da, să plecăm.
Milady îi făcu semn să se aşeze în faţa ei, îi turnă puţin vin de Spania şi―i dădu din
pieptul de pasăre.
― Uite, ― vru s―o îmbărbăteze, ― o să ne meargă în plin: se lasă noaptea; cînd o miji
de ziuă, noi o să fim în văgăuna noastră şi n―o să―i treacă nimănui prin minte unde sîntem.
Haide, ţine―ţi firea, mănîncă ceva.
Doamna Bonacieux înghiţi pe nemestecate cîteva îmbucături şi―şi muie buzele în
paharul cu vin.
― Haide, haide, ― o sfătui Milady, ducîndu―şi paharul la buze, ― haide, fă ca mine.
184 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Dar în clipa cînd îşi ducea paharul la gură, mîna îi rămase în aer: auzise pe drum tropotul
unor cai în goană, care parcă se apropiau; în acelaşi timp i se păru că aude şi nechezatul lor.
Zgomotul o smulse din bucuria ei, aşa cum vuietul furtunii ar trezi pe cineva în mijlocul
unui vis frumos: se îngălbeni la faţă şi alergă la fereastră, în vreme ce doamna Bonacieux se
ridică tremurînd, sprijinindu―se de scaun, ca să nu cadă.
Nu se vedea încă nimic. Se auzea doar goana cailor care se apropiau tot mai mult.
― Doamne! ― şopti doamna Bonacieux, ― ce―i zgomotul care se aude?
― Sînt sau prietenii, sau duşmanii noştri, răspunse Milady, cu groaznica ei linişte. Stai
acolo! îţi spun eu.
Doamna Bonacieux rămase în picioare, mută, nemişcată şi albă ca o statuie.
Zgomotul se înteţea; caii un puteau să fie la mai mult de o sută cincizeci de paşi; dacă nu
se zăreau încă, era din pricină că drumul făcea acolo o cotitură. Totuşi, tropotul era atît de
desluşit încît s―ar fi putut număra caii după pocnetul ritmic al potcoavelor.
Milady privea, încordîndu―se din răsputeri; era atîta lumină cît să poată deosebi pe cei
care veneau.
Deodată zări strălucind după cotitură pălării cu galoane şi cu pene fluturînd; numără doi,
apoi cinci, apoi opt călăreţi; unul dintre ei era în fruntea celorlalţi, la două lungimi de cal
depărtare.
Milady scoase un geamăt înăbuşit: călăreţul care gonea în frunte era d'Artagnan.
― Dumnezeule! oftă doamna Bonacieux. Ce se întîmplă?
― E uniforma ostaşilor domnului cardinal; nici o clipă de pierdut! strigă Milady. Să
fugim! Hai să fugim!
― Da, da, să fugim! spunea şi doamna Bonacieux, dar fără să poată face un pas, ţintuită
în loc de spaimă.
Se auzeau călăreţii care treceau pe sub fereastră.
― Vino odată! Haide, vino! se răsti Milady, încercînd s―o tîrască pe tînăra femeie de
braţ. Tot mai putem fugi prin grădină; am cheia; dar să ne grăbim, peste cinci minute o să fie
prea tîrziu.
Doamna Bonacieux încercă să meargă, făcu doi paşi şi căzu în genunchi. Zadarnic
încercă Milady s―o ridice şi s―o ia de acolo. În clipa aceea se iviseră muşchetarii. Urmară
trei―patru detunături de armă.
― Te mai întreb o dată: vrei să vii? răcni Milady.
― Doamne, Dumnezeule, vedeţi bine că n―am putere; vedeţi că nu pot merge; fugiţi
singură.
― Să fug singură? Să te las aici? Nu, nu niciodată! răspunse Milady.
Deodată se opri; o străfulgerare sălbatică îi scăpără în ochi; alergă la masă şi
desfăcîndu―şi uimitor de iute piatra inelului, dădu drumul grăuntelui de dedesubt în paharul
doamnei Bonacieux.
Micul grăunte roşiatic se topi numaidecît.
Apoi, luînd hotărîtă paharul în mînă, îi spuse:
― Bea! Vinul ăsta o să―ţi dea putere, hai, bea!
Şi apropie paharul de buzele sărmanei tinere, care bău fără a se gîndi la nimic.
― Nu în felul ăsta aş fi vrut să mă răzbun, îşi spuse Milady, punînd, cu un surîs drăcesc,
paharul pe masă; dar zău, la urma urmei, faci ce poţi.
Şi se repezi afară din cameră.
Doamna Bonacieux o văzu fugind fără s―o poată urma, aidoma celor care visează că sînt
urmăriţi şi se străduiesc zadarnic să fugă.
Trecură astfel cîteva clipe; la poartă se auzea larmă asurzitoare; doamna Bonacieux se
aştepta s―o vadă din clipă în clipă pe Milady, dar Milady nu se arăta.
De cîteva ori, fără îndoială de spaimă, o sudoare rece îi umezi fruntea înfierbîntată.
185 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
― După cum vedeţi, răspunse Athos arătînd lordului de Winter pe doamna Bonacieux
moartă şi pe d'Artagnan, pe care Porthos şi Aramis încercau să―l trezească la viaţă.
― Au murit amîndoi? întrebă netulburat lordul de Winter.
― Din fericire nu, răspunse Athos. Domnul d'Artagnan e numai leşinat.
― A! cu atît mai bine! zise lordul de Winter.
Într―adevăr, în clipa aceea d'Artagnan deschise ochii.
Se smulse din braţele lui Porthos şi ale lui Aramis şi se zvîrli ca un nebun peste trupul
iubitei.
Athos se ridică, înaintă spre prietenul lui încet şi solemn, îl sărută duios şi, văzîndu―l că
izbucneşte în lacrimi, îi spuse cu glasul lui atît de nobil şi de pătrunzător:
― Prietene, fii bărbat! Femeile îşi plîng morţii, bărbaţii şi―i răzbună.
― Da, da, zise d'Artagnan, da! Pentru ca s―o răzbun, sînt gata oricînd să te urmez!
Folosind clipa în care nădejdea răzbunării înviorase pe nefericitul său prieten, Athos făcu
semn lui Porthos şi lui Aramis să se ducă s―o cheme pe maica stareţă.
Cei doi prieteni o întîlniră pe coridor, zăpăcită şi cutremurată de atîtea întîmplări; chemă
mai multe călugăriţe, care, în pofida obiceiurilor mănăstireşti, se treziră deodată în faţa a cinci
bărbaţi.
― Doamnă, ― grăi Athos, trecîndu―şi braţul pe sub braţul lui d'Artagnan, ― lăsăm în
smerita dumneavoastră grijă trupul acestei nefericite femei. A fost un înger pe pămînt înainte
de a fi un înger în ceruri. Priviţi―o ca pe una dintre surorile dumneavoastră. O să ne
întoarcem într―o zi, să ne rugăm pe mormîntul ei.
D'Artagnan îşi ascunse faţa în pieptul lui Athos şi izbucni în lacrimi.
― Plîngi, ― îi spuse Athos, ― plîngi inimă plină de dragoste, de tinereţe şi de viaţă!
Cum aş vrea să pot plînge şi eu ca tine!
Îşi trase apoi după sine prietenul, drăgăstos ca un tată, mîngîietor ca un preot şi mare ca
un om care a suferit mult în viaţă.
Şi urmaţi de valeţii care duceau caii de dîrlogi, toţi cinci se îndreptară spre oraşul
Bethune, ale cărui mahalale începuseră să se şi zărească; se opriră apoi în faţa celui dinţii han
care le ieşi în cale.
― Dar n―o urmărim pe femeia aceea? întrebă d'Artagnan.
― Mai tîrziu, răspunse Athos. Am de luat anumite măsuri.
― O să ne scape, ― stărui tînărul, ― o să ne scape, Athos şi numai din vina ta.
― Răspund eu de ea, îi făgădui Athos.
Atîta încredere avea d'Artagnan în cuvîntul prietenului, încît îşi plecă fruntea şi intră în
han fără să răspundă nici un cuvînt.
Porthos şi Aramis se uitau unul la altul, neputînd înţelege pe ce se bizuia Athos.
Lordul de Winter credea că muşchetarul vorbea astfel pentru a mai amorţi durerea lui
d'Artagnan.
― Şi acum, domnilor, ― vorbi Athos, după ce se încredinţă că în han se găseau cinci
camere libere, ― să ne ducem fiecare în camera noastră; d'Artagnan are nevoie să rămînă
singur, ca să plîngă şi să doarmă. Fiţi pe lăsaţi toate în grija mea.
― Mi se pare totuşi, ― spuse lordul de Winter, ― că dacă trebuiesc luate unele măsuri
împotriva contesei, atunci asta mă priveşte pe mine: este cumnata mea.
― Iar în ceea ce mă priveşte, ― adăugă Athos, ― este soţia mea.
D'Artagnan surîse, căci pricepu că Athos îşi ţintea fără greş răzbunarea, de vreme ce
dezvăluia asemenea taină; Porthos şi Aramis se priviră îndelung, cu faţa ca de ceară; lordul de
Winter îşi mai zise că Athos nu era în toate minţile.
― Duceţi―vă deci fiecare în camera dumneavoastră, ― urmă Athos, ― şi lăsaţi―mă să
fac aşa cum cred eu de cuviinţă. În calitatea mea de soţ, toate astea mă privesc. Te rog însă,
d'Artagnan, dacă n―ai pierdut fiţuica ce―a zburat din pălăria bărbatului acela, şi pe care e
188 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
O durere cruntă luă locul deznădejdii lui Athos, limpezindu―i parcă şi mai mult mintea
lui, atît de clarvăzătoare. Prins în vadul unui singur gînd, al făgăduielii făcute şi al răspunderii
luate, se retrase cel din urmă în camera sa, rugă pe hangiu să―i dea o hartă a ţinutului, se
aplecă pe deasupra, cercetă liniile însemnate, şi dîndu―şi seama că patru drumuri diferite
duceau de la Bethune la Armentières, porunci să―i cheme pe cei patru valeţi.
Planchet, Grimaud, Mousqueton şi Bazin se şi înfăţişară pentru a primi poruncile limpezi,
hotărîte şi tăioase ale lui Athos.
Trebuiau să plece a doua zi dimineaţa, în zori, şi să se ducă la Armentières, fiecare pe alt
drum. Planchet, cel mai isteţ dintre toţi patru, trebuia să urmeze drumul pe care se îndepărtase
trăsura asupra căreia cei patru prieteni trăseseră focurile de armă, trăsură însoţită, după cum
îşi amintesc cititorii, de―un slujitor al lui Rochefort.
Athos îi punea în mişcare întîi pe valeţi, deoarece descoperise la fiecare din ei, de cînd
erau în slujba lui şi a prietenilor, felurite şi preţioase însuşiri.
Apoi, nişte valeţi care pun tot soiul de întrebări trecătorilor dau mai puţin de bănuit decît
stăpînii lor şi se bucură de mai multă bunăvoinţă din partea celor întrebaţi
În sfîrşit, Milady cunoştea pe stăpîni, dar nu―i ştia pe valeţi: dimpotrivă, valeţii o
cunoşteau bine pe Milady.
Toţi patru trebuiau să se întîlnească după aceea, într―un anume loc, a doua zi la
unsprezece: dacă ar fi descoperit unde se ascundea Milady, trei din ei trebuiau să rămînă de
strajă, iar cel de al patrulea urma să se întoarcă la Béthune, ca să―i dea de veste lui Athos şi
să slujească de călăuză celor patru prieteni.
Odată aceste hotărîri luate, cei patru valeţi se retraseră şi ei la rîndul lor.
Atunci Athos se ridică de pe scaun, îşi încinse spada, se înfăşură în pelerină şi ieşi din
han: era aproape zece. Se ştie că la zece seara, în provincie străzile sînt puţin umblate. Cu
toate astea, Athos căuta vădit pe cineva căruia să―i poată pune o întrebare. Întîlnind în cele
din urmă, un trecător întîrziat, se apropie de el şi―i spuse cîteva cuvinte. Deşi dăduse îngrozit
îndărăt, trecătorul răspunse totuşi la întrebarea muşchetarului, arătîndu―i drumul cu mîna.
Athos vru să―i dea o jumătate de pistol, ca să―l însoţească, dar omul îşi văzu de drum.
Athos se înfundă în strada ce―i fusese arătată de departe, dar ajuns la o răspîntie se opri
iarăşi, vădit încurcat. Cum însă putea mai uşor întîlni pe cineva la o răspîntie decît în altă
parte, rămase locului. Într―adevăr, peste cîteva clipe, văzu trecînd un paznic de noapte.
Athos îi puse aceeaşi întrebare pe care o pusese şi celui dintîi trecător; paznicul se arătă la fel
de îngrozit şi neprimind la rîndul lui să―l însoţească, îi arătă lui Athos, cu mîna, drumul pe
care trebuia să―l urmeze.
Tot înaintînd spre partea arătată, Athos ajunse într―o mahala de la un capăt al oraşului,
opus celui pe unde intrase împreună cu prietenii lui. Neliniştit şi încurcat, se opri şi acolo
pentru a treia oară.
Din fericire, un cerşetor, care tocmai trecea, se apropie de Athos, ca să―i ceară de
pomană. Athos îi arătă un taler, spunîndu―i să―l însoţească pînă unde se duce. Cerşetorul
şovăi o clipă, dar la vederea banului de argint lucind în întuneric, se hotărî totuşi să primească
şi o porni înaintea muşchetarului.
Ajuns la capătul unei străzi, îi arătă de departe o căsuţă singuratică, pustie parcă, şi tristă.
În vreme ce Athos se îndrepta într―acolo, cerşetorul care―şi primise plata, o luase la
sănătoasa, repede, cît îl duceau picioarele.
Athos făcu înconjurul casei, ca să dea de uşa ce se pierdea în mijlocul vopselei roşiatice
de pe ziduri: nici o lumină nu străbătea prin crăpăturile obloanelor, nici un zgomot nu trăda că
înăuntru ar fi locuit cineva. Căsuţa era tristă şi tăcută ca un mormînt.
De trei ori ciocăni Athos în uşă, fără ca cineva să―i răspundă. La a treia lovitură, auzi
190 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
înăuntru paşi ce se apropiau; în sfîrşit, uşa se întredeschise şi în prag se ivi un bărbat înalt, cu
chipul palid, cu părul şi barba neagră.
Amîndoi schimbară în şoaptă cîteva cuvinte, apoi bărbatul cel înalt îi făcu semn
muşchetarului că poate să intre. Athos se grăbi să primească şi uşa se închise în urma lui.
Omul, în a cărui căutare Athos pornise atît de departe şi pe care―l găsise cu atîta
greutate, îl duse în laboratorul său, unde lega tocmai cu sîrmă oasele unui schelet care se
bălăbăneau, ciocnindu―se între ele; rînduise trupul întreg, afară doar de cap, care se mai afla
încă pe o masă.
Tot ce se vedea împrejur arăta că locuitorul casei se îndeletnicea cu ştiinţele naturale:
erau acolo borcane pline cu şerpi, aşezate după specii; şopîrle uscate cu străluciri de smarald
şlefuit, înrămate în rame mari de lemn negru; în sfîrşit, mănunchiuri de buruieni sălbatice
înmiresmate şi, de bună seamă, înzestrate cu însuşiri necunoscute muritorilor de rînd, atîrnau
în ungherele tavanului.
Încolo, nici familie, nici servitori; bărbatul cel înalt locuia singur în toată casa.
Athos aruncă o privire rece şi nepăsătoare asupra tuturor lucrurilor din încăpere şi, poftit
de gazdă, se aşeză lîngă el.
Îi lămuri după aceea pentru ce venise la el şi ceea ce îi cerea, dar n―apucă să―şi
isprăvească vorba şi necunoscutul, care rămăsese în picioare în faţa muschetarului dădu înapoi
îngrozit, nevrînd să primească. Athos scoase atunci din buzunar un petic de hîrtie pe care erau
scrise doar două rînduri, însoţite de o semnătură şi de o pecete, şi i le arătă celui care îi
respinsese cererea prea în pripă. Bărbatul cel înalt n―apucă bine să citească cele două rînduri,
să se uite la semnătură şi la pecete, că se şi înclină în semn că nu mai are nimic de zis şi că e
gata să se supună.
Era, de altminteri, tot ce dorea Athos; se ridică, salută, ieşi, o luă iarăşi pe drumul pe care
venise, se întoarse la han şi se închise în camera lui.
Dis―de―dimineaţă, d'Artagnan se duse la el în odaie, ca să―l întrebe ce trebuie să facă.
― Să aştepţi, îi răspunse Athos.
Peste cîteva minute, stareţa mănăstirii trimise vorbă muşchetarilor că înmormîntarea va
avea loc la amiază. În privinţa otrăvitoarei, nu aveau încă nici un fel de ştire: atît doar, că
fugise, fără îndoială, prin grădină, căci se descoperise pe nisip urma paşilor ei şi se găsise
poarta încuiată; cheia porţii dispăruse.
La ora hotărîtă, lordul de Winter şi cei patru prieteni se duseră la mănăstire; clopotele
sunau în înaltul cerului; capela era deschisă: zăbrelele stranei erau închise. În mijlocul stranei
odihnea trupul moartei în veşmintele ei de soră. De fiecare parte a stranei şi îndărătul
zăbrelelor ce dădeau spre mănăstire se aflau toate călugăriţele carmelite, ascultînd de acolo
prohodul şi îmbinîndu―şi cîntecul cu al preoţilor, fără a―i vedea pe mireni şi fără a fi văzute
de ei.
La uşa capelei, d'Artagnan simţi că puterile îl părăsesc iarăşi; se întoarse să―l caute din
ochi pe Athos, dar Athos se făcuse nevăzut.
Credincios misiunii sale răzbunătoare, Athos ceruse să se ducă în grădină; acolo,
urmărind pe nisip paşii uşori ai femeii, care, pretutindeni pe unde trecuse, lăsase o dîră de
sînge, ajunse pînă la poarta din fund; puse să i―o deschidă şi se înfundă în pădure.
Şi toate bănuielile lui se dovediră adevărate: drumul pe care se îndepărtase trăsura făcea
ocolul pădurii. Athos o luă cîtva timp pe drumul acela, cu ochii aţintiţi pe pămînt; uşoare
urme de sînge, fie de la o rană a celui care însoţea trăsura ca ştafetă, fie de la vreunul din cai,
se iveau din loc în loc. După vreo trei sferturi de leghe, la cincizeci de metri de satul
Festubert, se desluşea o pată mai mare de sînge; acolo pămîntul era bătătorit de cai; între
pădure şi locul cu pricina, cu puţin îndărătul pămîntului bătătorit, se vedea aceeaşi urmă de
paşi mici ca şi în grădină; fără îndoială trăsura se oprise acolo.
În locul acela, Milady ieşise din pădure şi se urcase în trăsură.
191 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Capitolul XXXV.JUDECATA
Era o noapte neagră şi vijelioasă; nori grei se rostogoleau pe cer, întunecînd sclipirea
stelelor: luna răsărea tocmai către miezul nopţii.
Cînd şi cînd, la lumina unui fulger care scăpăra în zare, se vedea drumul
desfăşurîndu―se alb şi pustiu; apoi, cum se stingea fulgerul, bezna cobora peste tot
înconjurul.
Athos îl striga mereu pe d'Artagnan, care călărea în fruntea celorlalţi şi îl silea să―şi ia
locul, de unde, după cîteva clipe, o pornea iarăşi; căci d'Artagnan n―avea decît un singur
gînd: înainte, să meargă mereu înainte...
Străbătură în tăcere satul Festubert, unde se oprise slujitorul rănit, o luară apoi de―a
lungul pădurii Richebourg; ajungînd la Herlier, Planchet, care călăuzea pe călăreţi, coti la
stînga.
În mai multe rînduri, lordul de Winter, Porthos şi Aramis încercaseră să―i vorbească
omului cu pelerină roşie, dar la fiecare întrebare, el se înclinase fără să răspundă. Pricepînd
atunci că nu din senin necunoscutul dorea să păstreze tăcerea, călăreţii încetară să―i mai
pună întrebări.
Dealtminteri, furtuna se înteţea, fulgerele săgetau văzduhul unul după altul, se auzea
bubuitul tunetului, iar vîntul, ştafetă a vijeliei, şuiera prin penele şi pletele,
călăreţilor.Începură atunci a goni.
Ceva mai departe de Fromelles, izbucni furtuna: îşi puseră pelerinele; mai rămîneau de
străbătut trei leghe: străbătură şi cele trei leghe, sub ropotele ploii năprasnice.
D'Artagnan îşi scosese pălăria şi nu―şi pusese nici pelerina; îi plăcea să simtă apa
şiroindu―i pe fruntea înfierbîntată şi pe trupu―i cutremurat de fiori.
Călăreţii trecuseră dincolo de Goskal şi se apropiau de staţia de poştă, cînd un om,
adăpostit sub un copac, se desprinse de trunchiul cu care părea contopit în întuneric şi,
înaintînd pînă în mijlocul drumului. Îşi puse degetul pe buze. Athos recunoscu pe Grimaud.
― Ce e, ― strigă d'Artagnan. ― a plecat din Armentières?
Grimaud dădu din cap în senin de încuviinţare. D'Artagnan scrîşni din dinţi.
― Tăcere, d'Artagnan, ― spuse Athos, ― mi―am luat toate asupra mea, lăsaţi―mă
atunci să―l întreb eu pe Grimaud.
― Unde e acum? întrebă Athos.
Grimaud întinse braţul înspre albia rîului Lys,
― Departe de aici? întrebă Athos.
Grimaud îi arătă stăpînului arătătorul îndoit.
― Singură? mai întrebă Athos.
Grimaud făcu semn că da.
― Domnilor, ― lamuri Athos ― e singură, la o jumătate de leghe de aici, în direcţia
rîului.
― Bine, ― răspunse d'Artagnan, ― du―ne la dînsa, Grimaud.
Şi Grimaud o luă peste cîmp în chip de călăuză.
După vreo cinci sute de paşi ajungînd la un pîrîu, îl trecură prin vad.
La lumina unui fulger, zăriră satul Enguinghem.
― Acolo e, Grimaud? întrebă Athos.
Grimaud clătină din cap în semn că nu era acolo.
― Tăcere atunci! porunci Athos.
Şi călăreţii îşi urmară drumul.
Alt fulger străluci pe boltă; Grimaud întinse braţele, şi, în scăpărarea albăstrie a şarpelui
de foc, zăriră deodată o căsuţă singuratică pe malul rîului, ca la o sută de paşi de un pod
plutitor. Avea şi o fereastră luminată.
193 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Se dădură cu toţii în lături; omul cu pelerina roşie rămase singur în mijlocul încăperii.
― Îndurare! Îndurare! Iertare! strigă ticăloasa, căzînd în genunchi.
Necunoscutul aşteptă, să se facă linişte.
― V―am spus că m―a recunoscut! urmă el. Da, sînt călăul oraşului Lille, şi iată
povestea mea:
Ochii tuturor erau aţintiţi asupra acestui om ale cărui cuvinte le aşteptau atît de tulburaţi.
― Această tînără femeie a fost odinioară o fragedă fată la fel de frumoasă cum e şi azi.
Era călugăriţă în mănăstirea Benedictinelor din Templemar. Un preot tînăr, suflet curat şi
credincios, slujea în biserica mănăstirii; ea şi―a pus în gînd să―l ademenească şi a izbutit; ar
fi putut ademeni şi pe un mucenic.
Jurămîntul amîndurora era sfînt, pe toată viaţa: legătura lor nu putea ţine multă vreme
fără să―i nenorocească pe amîndoi. Ea l―a îndemnat atunci să părăsească ţinutul; dar pentru
a părăsi ţinutul, pentru a fugi împreună şi pentru a putea ajunge în altă parte a Franţei, unde să
trăiască liniştiţi şi neştiuţi de nimeni, aveau nevoie de bani. Nici unul, nici celălalt n―aveau
însă bani. Preotul a furat sfintele odoare şi le―a vîndut, dar tocmai cînd se pregăteau să fugă,
au fost arestaţi amîndoi.
Peste opt zile ea a ademenit pe fiul temnicerului şi a fugit din închisoare. Tînărul preot a
fost condamnat la zece ani temniţă grea şi la înfierare. Pe vremea aceea eram călăul oraşului
Lille, aşa precum v―a spus. Am fost silit să―l înfierez pe vinovat şi vinovatul, domnilor, era
fratele meu.
Am jurat atunci că femeia asta, care îl nenorocise şi care era mai mult decît părtaşa lui,
fiindcă ea îl împinsese să săvîrşească nelegiuirea, va suferi măcar o parte din pedeapsa lui.
Am bănuit unde se ascundea, am urmărit―o, am dat de ea, am legat―o cobză şi am
înfierat―o cu stigmatul cu care―l înfierasem şi pe fratele meu.
A doua zi după întoarcerea mea în Lille, fratele meu a fugit şi el din închisoare: pe mine
m―au învinuit de complicitate şi m―au osîndit să ispăşesc pedeapsa în locul lui pînă în ziua
cînd el se va fi predat de bună voie. Bietul frate―meu nu ştia nimic de hotărîrea acesta; s―a
dus iarăşi după ea şi au fugit amîndoi la Berry, unde i s―a încredinţat o mică parohie. Femeia
trecea drept sora lui.
Seniorul pămînturilor pe care se afla biserica unde slujea fratele meu, a văzut―o pe
aşa―zisa soră a preotului şi s―a îndrăgostit de ea: s―a îndrăgostit atît de tare, încît a
cerut―o în căsătorie. Ea l―a părăsit atunci pe cel pe care―l nenorocise ca să―l urmeze pe
cel pe care avea să―l nenorocească şi a ajuns astfel contesa de La Fère...
Toate privirile se întoarseră spre Athos, al cărui adevărat nume fusese rostit şi care făcu
semn cu capul că era aşa precum grăise călăul.
― ...Atunci, ― urmă acesta, ― nebun de durere, deznădăjduit şi hotărît să se lepede de o
viaţă căreia femeia asta îi răpise totul ― şi onoare şi fericire ― sărmanul meu frate s―a
întors la Lille; aflînd că fusesem osîndit în locul lui, s―a predat, şi în aceeaşi seară s―a şi
spînzurat de ferestruica celulei.
De altminteri, trebuie să recunosc, cei care mă osîndiseră s―au ţinut de cuvînt. Îndată ce
s―au încredinţat cine era sinucigaşul, m―au şi lăsat slobod.
Iată crima de care o învinuiesc, iată pentru ce a fost înfierată.
― Domnule d'Artagnan, ― întrebă Athos, ― ce osândă ceri împotriva acestei femei?
― Osînda cu moartea, răspunse d'Artagnan.
― Milord de Winter, ― urmă Athos, ― ce osîndă ceri împotriva acestei femei?
― Osînda cu moartea, răspunse lordul de Winter.
― Domnilor Porthos şi Arămis ― mai întrebă Athos, ― dumneavoastră care sînteţi
judecătorii acestei femei, ce pedeapsă rostiţi împotriva ei?
― Pedeapsa cu moartea, răspunseră eu glas înăbuşit cei doi muşchetari.
Milady scoase un răcnet groaznic şi înaintă cîţiva paşi spre cei de faţă, tîrîndu―se în
196 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
genunchi.
Athos îşi întinse braţul:
― Charlotte Backson, contesă de la La Fère, Milady de Winter, ― rosti el, ― crimele
dumitale au obosit pe oamenii de pe pămînt şi pe Dumenzeu din ceruri; dacă ştii vreo
rugăciune, spune―o, căci eşti osîndită la moarte şi vei muri!
La auzul acestor cuvinte, care nu―i mai lăsau nici o nădejde, Milady se ridică în picioare
şi vru să vorbească, dar nu mai avea putere; simţi cum o mînă vinjoasă şi necruţătoare o
înşfacă de păr şi o tîrăşte, neînduplecată, ca şi soarta ce nu―şi cruţă omul; nici nu încercă să
se împotrivească şi ieşi din cocioabă.
Lordul de Winter, d'Artagnan, Athos, Porthos şi Aramis ieşiră în urma ei. Valeţii îşi
urmară stăpînii şi odăiţa rămase goală, cu fereastra ei spartă, cu uşa deschisă şi lampa
fumegînd trist pe masă.
197 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Capitolul XXXVI.OSÎNDA
Se apropia miezul nopţii; o felie de lună, însîngerată sub ultima biciuire a furtunii, se
înălţa pe bolta cerului, îndărătul orăşelului Armentières, care―şi profila în firava―i lumină
albăstrie conturul mohorît al caselor şi scheletul înaltei clopotniţe îndantelate. În faţă, rîul Lys
îşi rostogolea apele, asemenea unui şuvoi de cositor topit, în vreme ce pe celălalt mal, masivul
negru al copacilor se proiecta pe un cer frumos, năpădit de nori groşi, arămii, ce păreau că
revarsă un soi de amurg în toiul nopţii. La stînga se ridicau dărîmăturile unei mori vechi şi
părăsite, cu aripile ţepene, de unde pornea la răstimpuri egale ţipătul ascuţit şi monoton al
unei bufniţe. Pe cîmpie, la dreapta şi stînga drumului, urmat de jalnicul alai, arbori scunzi şi
îndesaţi se iveau ici―colo, ca nişte pitici hîzi care pîndeau pe brînci trecătorii, la ora aceea
înflorată.
Cînd şi cînd, un fulger cît cerul aprindea zarea întreagă, şerpuia deasupra masivului negru
al copacilor şi, asemenea unui iatagan înspăimîntător, tăia bolta şi apele in două. Nici o adiere
nu străbătea prin năduful văzduhului. O tăcere de moarte strivea tot înconjurul; pămîntul era
umed şi clisos din pricina ploii căzute, pe cînd buruienile înviorate îşi răspîndeau şi mai vîrtos
mireasma.
Doi valeţi o duceau pe Milady, ţinînd―o fiecare de cîte un braţ; călăul mergea în urma
lor, iar lordul de Winter, d'Artagnan, Athos, Porthos şi Aramis mergeau îndărătul călăului.
Planchet şi Bazin încheiau alaiul.
Cei doi valeţi o duceau pe Milady înspre rîu. Gură ei era mută, dar ochii vorbeau cu
negrăita lor putere cerînd îndurare fiecăruia pe rînd.
Cum mergea la cîţiva paşi înaintea celorlalţi, şopti valeţilor:
― Cîte o mie de pistoli pentru fiecare din voi dacă mă ajutaţi să fug; dar dacă mă daţi pe
mîna stăpînilor voştri, se află aici, în preajmă, oameni care o să mă răzbune şi care o să vă
facă să plătiţi scump moartea mea.
Grimaud şovăia. Mousqueton tremura din toate mădularele.
Athos, care o auzise vorbind, se apropie repede; la fel şi lordul de Winter.
― Îndepărtaţi pe aceşti valeţi, ― stărui el, ― le―a spus ceva şi nu ne mai putem încrede
în ei.
Planchet şi Bazin, chemaţi în pripă, înlocuiră pe Grimaud şi pe Mousqueton.
Ajunşi la marginea apei, călăul se apropie de Milady şi―i legă picioarele şi mîinile.
Curmînd deodată tăcere, ea se porni să răcnească:
― Sînteţi nişte mişei, sînteţi nişte ucigaşi de rînd; v―aţi strîns zece bărbaţi ca să omorîţi
o femeie; luaţi seama: dacă nu―mi sare nimeni în ajutor, tot se va găsi cine să mă răzbune.
― Nu eşti o femeie, ― răspunse nepăsător Athos, ― nu faci parte din neamul omenesc,
eşti un demon scăpat din iad şi pe care o să―l trimitem îndărăt.
― Luaţi seama, domnilor, bărbaţilor neprihăniţi! ― strigă Milady, ― cel care se va
atinge de un singur fir de păr din capul meu va fi la rîndul lui un ucigaş!
― Călăul poate să ucidă fără să fie un ucigaş, doamnă, ― grăi omul cu pelerina roşie,
lovindu―şi cu mîna sabia, ― călăul este judecătorul de pe urmă atît şi nimic mai mult:
Nachrichter cum spun vecinii noştri, germani.
Şi cum, în vreme ce rostea aceste cuvinte, călăul o lega, Milady, scoase două sau trei
răcnete sălbatice care, luîndu―şi zborul în noapte, se pierdură deznădăjduit şi straniu în
adîncurile pădurii.
― Dar, dacă sînt vinovată, dacă am făcut cu adevărat crimele de care mă învinuiţi, ―
urlă Milady, ― duceţi―mă atunci în faţa unui tribunal, voi nu sînteţi judecători ca să mă
puteţi osîndi!
― Am vrut să te trimit la Tyburn, ― spuse lordul de Winter, ― de ce n―ai primit?
― Pentru că nu vreau să mor! ― strigă Milady, zbătîndu―se, ― pentru că sînt prea
198 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
tînără ca să mor!
― Femeia pe care ai otrăvit―o la Béthune era mai tînără ca dumneata şi totuşi a murit,
răspunse d'Artagnan.
― Voi intra într―o mînăstire, mă voi călugări...
― Ai mai fost într―o mînăstire, ― grăi călăul, ― şi ai fugit de acolo ca să―mi
nenoroceşti fratele.
Milady urla înnebunită şi se prăbuşi în genunchi. Călăul o ridică de subsuori, vrînd s―o
târască spre luntre.
― Dumnezeule! strigă ea. Doamne, Dumnezeule! Ai de gînd să mă îneci?
Strigătele acestea aveau în ele ceva atît de sfîşietor, încît d'Artagnan, care se arătase la
început cel mai îndîrjit în urmărirea ei, se aşeză pe un buştean şi, plecîndu―şi capul, îşi
astupă urechile cu palmele: dar degeaba, că tot o mai auzea ameninţînd şi răcnind.
Cum era cel mai tînăr dintre toţi de acolo, lui d'Artagnan i se făcu milă.
― Nu, nu pot să văd spectacolul ăsta groaznic! Nu pot primi ca femeia asta să moară
astfel!
Auzindu―i cuvintele, Milady simţi în suflet o licărire de nădejde.
― D'Artagnan! D'Artagnan! ― strigă ea ― adu―ţi aminte că te―am iubit!
Tînărul se ridică şi făcu un pas spre ea. Dar Athos se ridica şi el şi, trăgîndu―şi spada din
teacă, îi taie drumul.
― Dacă mai faci un singur pas, d'Artagnan, ― îi spuse el, ― încrucişăm spadele.
D'Artagnan căzu în genunchi şi începu să se roage.
― Călău, ― urmă Athos, ― haide, fă―ţi datoria!
― Bucuros, monseniore, ― răspunse călăul, ― căci pe cît e de adevărat că sînt bun
catolic, pe atît de încredinţat sînt că nu păcătuiesc făcîndu―mi meseria faţă de această
femeie.
― E bine atunci.
Athos făcu un pas înspre Milady.
― Te iert, ― spuse el, ― pentru tot răul pe care mi l―ai făcut; te iert pentru viitorul meu
năruit, pentru cinstea mea pierdută, pentru dragostea mea pîngărită şi pentru orice izbăvire
moartă în mine, din pricina deznădejdii în care m―ai aruncat. Mori în pace!
Lordul de Winter înaintă la rîndul lui.
― Te iert, ― spuse el, ― că l―ai otrăvit pe fratele meu, că ai ucis pe înălţimea sa ducele
de Buckingham; te iert că l―ai ucis pe sărmanul Felton, te iert că ai încercat să mă ucizi pe
mine. Mori în pace.
― Iar eu, ― urmă d'Artagnan, ― te rog să mă ierţi, doamnă, că printr―o înşelătorie
nevrednică de un gentilom, ţi―am stîrnit mînia şi, în schimb, te iert pentru moartea sărmanei
mele prietene şi pentru crudele dumitale răzbunări încercate asupra mea. Te iert şi te plîng.
Mori în pace!
― I am lost23, ― murmură în englezeşte Milady, ― I must die24.
Se ridică atunci singură de jos, aruncă jur―împrejur una din acele priviri limpezi care
păreau că ţîşnesc dintr―un ochi de flăcări.
Nu văzu nimic. Ascultă, dar nu auzi nimic. N―avea în jurul ei decît duşmani.
― Unde voi muri? întrebă ea.
― Pe malul celălalt, răspunse călăul.
O urcă în luntre şi, în clipa cînd se pregătea să se urce şi el, Athos îi dădu o sumă de bani.
― Ţine, e plata execuţiei; să se vadă bine că fapta noastră e faptă de judecători.
― Bine, ― răspunse călăul, ― să ştie acum la rîndul ei această femeie, că eu nu―mi
îndeplinesc meseria, ci―mi fac doar datoria.
23
Sînt pierdută (s-a terminat cu mine)
24
Trebuie să mor
199 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
ÎNCHEIERE
vă rog să aveţi încredere în cuvîntul domnului d'Artagnan că se va duce de―a dreptul spre La
Rochelle.
― Trebuie să―l predau ostaşilor de strajă, care―l vor însoţi în tabără.
― Îi vom sluji noi drept strajă, domnule, pe cuvîntul nostru de gentilomi, dar tot pe
cuvîntul nostru de gentilomi, ― adăugă Athos încruntînd din sprîncene, ― domnul
d'Artagnan nu se va despărţi de noi.
Cavalerul de Rochefort aruncă o privire în spatele lui şi văzu că Porthos şi Aramis se
aşezară între el şi uşă; pricepu că se afla în mîinile celor patru muşchetari.
― Domnilor, ― răspunse el, ― dacă domnul d'Artagnan vrea să―mi predea spada şi să
adauge cuvîntul lui de cinste la cuvîntul dumneavoastră, mă voi mulţumi cu făgăduiala ce
mi―aţi făcut că―l veţi însoţi pe domnul d'Artagnan pînă la cartierul eminenţei sale.
― Aveţi cuvîntul meu, domnule, ― răspunse d'Artagnan, ― poftiţi spada mea.
― Cu atît mai bine, ― adăugă Rochefort, ― mai ales că trebuie să―mi urmez călătoria.
― Dacă vă duceţi după Milady, ― grăi netulburat Athos, ― e degeaba, căci n―o s―o
mai găsiţi.
― Dar ce s―a întîmplat cu ea? întrebă repede Rochefort.
― Întoarceţi―vă în tabără şi o să aflaţi.
Rochefort rămase o clipă gînditor, apoi cum nu se aflau decît cale de o zi de Surgeres,
unde cardinalul trebuia să iasă în întîmpinarea regelui, hotărî să urmeze sfatul lui Athos şi să
se întoarcă o dată cu ei.
De altminteri, această întoarcere îi folosea la ceva; putea să―şi supravegheze chiar el
prizonierul.
O porniră iarăşi la drum.
A doua zi, la trei după―amiază, ajunseră la Surgeres. Cardinalul îl aştepta acolo pe
Ludovic al XIII―lea. Marele dregător şi regele se salutară cu tot soiul de alintături,
felicitîndu―se de fericita întîmplare ce scăpa Franţa de duşmanul înverşunat care stîrnea
Europa împotriva ei.
După aceea, cardinalul, căruia Rochefort îi adusese la cunoştinţă arestarea lui d'Artagnan,
fiind nerăbdător să―l vadă, se despărţi de rege, poftindu―l să vină a doua zi să se bucure de
lucrările digului de curînd sfîrşit.
Pe seară, cînd se întorcea la cartierul său de la Podul de Piatră, cardinalul găsi stînd în
picioare în faţa casei unde locuia, pe d'Artagnan fără spadă şi pe cei trei muşchetari înarmaţi.
De data asta, simţindu―se tare, eminenţa sa le aruncă tuturor o privire aspră şi făcu lui
d'Artagnan semn cu ochiul şi cu mîna ca să―l urmeze.
D'Artagnan se supuse.
― Te aşteptăm aici, d'Artagnan, vorbi Athos cu glas tare, astfel încît Richelieu să―l
audă.
Eminenţa sa încruntă din sprîncene, se opri o clipă, apoi îşi urmă drumul fără să spună
nici un cuvînt.
D'Artagnan intră după cardinal, iar după d'Artagnan, uşa se închise, străjuită.
Eminenţa sa trecu în încăperea ce―i slujea drept cameră de lucru şi―i făcu semn lui
Rochefort să―l cheme pe tânărul muşchetar.
După ce îndeplini porunca, Rochefort se depărta.
D'Artagnan rămase singur cu cardinalul; era a doua sa întrevedere cu Richelieu şi după
mărturisirile de mai tîrziu, în clipa aceea fusese încredinţat că va fi şi ultima.
Richelieu stătea în picioare, rezemat de cămin; între el şi d'Artagnan era o masă.
― Domnule, ― începu cardinalul, ― ai fost arestat din porunca mea.
― Mi s―a spus, monseniore.
― Şi ştii pentru ce?
― Nu, monseniore, căci singurul lucru pentru care aş putea fi arestat, eminenţa voastră
202 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
"Din porunca mea, purtătorul acestei hîrtii a făcut tot ceea ce a făcut.
Tabăra din La Rochelle, 5 august 1628
Richelieu."
După ce citi rîndurile scrise, cardinalul se adînci într―un noian de gînduri, dar nu―i
înapoie lui d'Artagnan hîrtia.
"Stă să chibzuiască la soiul de osîndă cu care să mă trimită pe cea lume, îşi zise în sinea
lui d'Artagnan. Pe legea mea! O să vadă el cum ştie să moară un gentilom."
La gîndul că va muri voiniceşte, tînărul muşchetar se simţea în toane minunate.
Richelieu rămăsese pe gînduri, sucind şi răsucind mereu hîrtia în mîini. Ridică în sfîrşit
fruntea, îşi aţinti privirea―i de vultur pe chipul sincer, deschis şi isteţ din faţa lui, citi pe
obrazul brăzdat de lacrimi, tot amarul îndurat în ultima lună şi cugetă pentru a treia sau a patra
oară la viitorul ce―l aştepta pe acel copil de douăzeci şi unul de ani şi la foloasele ce le―ar fi
putut trage un bun stăpîn din vlaga, din cutezanţa şi din deşteptăciunea lui.
Pe de altă parte, nu o dată fusese înspăimîntat de fărădelegile, de puterea şi de geniul
drăcesc al acelei femei. Simţea un fel de tainică uşurare că scăpase pentru totdeauna de o
părtaşă deosebit de primejdioasă.
Rupse încetişor hîrtia pe care d'Artagnan i―o dăduse îndărăt cu atîta mărinimie.
"Sînt pierdut", îşi zise în sinea lui d'Artagnan.
Şi se înclină adînc în faţa cardinalului ca unul care spune: "Doamne, facă―se voia ta!"
Cardinalul se apropie de masă şi, fără să se aşeze, scrise cîteva rînduri pe un pergament
din care două treimi erau împlinite dinainte; apoi îşi puse sigiliul.
"E osînda mea, îşi mai zise d'Artagnan; mă scuteşte de plictiseala Bastiliei şi de
încetinelile unei judecăţi.
― Poftim, domnule, ― spuse cardinalul tînărului, ― ţi―am luat un act pe care nu era
scris nici un nume şi―ţi dau altul în schimb. Numele lipseşte de pe această foaie de numire
şi―l vei pune chiar dumneata.
D'Artagnan luă şovăitor hîrtia şi―şi aruncă privirea pe deasupra slovelor.
Era o numire în postul de locotenent al muşchetarilor.
D'Artagnan căzu la picioarele cardinalului.
― Monseniore, îmi voi da viaţa pentru dumneavoastră, faceţi de azi înainte ce vreţi cu ea;
dar bunăvoinţa cu care mă cinstiţi nu mi se cuvine mie: am trei prieteni mult mai de seamă şi
mai vrednici decît mine...
― Eşti un băiat cumsecade, d'Artagnan, îi curmă vorba cardinalul, încîntat că―i
îngenunchease firea răzvrătită şi bătîndu―l prieteneşte pe umăr. Fă ce―ţi place cu hîrtia asta,
dar nu uita că deşi numele e lăsat în alb, eu dumitale ţi―am dat―o.
― N―o voi uita niciodată, răspunse d'Artagnan. Eminenţa voastră să nu se―ndoiască o
clipă.
Cardinalul se întoarse şi chemi cu glas tare:
― Rochefort!
Cavalerul care, de bună seamă se găsea îndărătul uşii, intră numaidecît.
― Rochefort, ― îi spuse cardinalul, ― îl vezi pe domnul d'Artagnan, eu îl primesc
printre prietenii mei. Aşadar îmbrăţişaţi―vă şi fiţi cuminţi dacă vreţi să vă păstraţi capul pe
204 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
umeri.
Rochefort şi d'Artagnan se sărutară din vîrful buzelor, dar cardinalul era acolo şi―i
privea cu ochiul lui cercetător.
Ieşiră amîndoi din cameră în acelaşi timp.
― O să ne mai întîlnim noi, nu―i aşa, domnule?
― Cînd veţi dori, răspunse d'Artagnan.
― N―o să ne scape prilejul, stărui Rochefort.
― Cum? întrebă Richelieu, deschizînd uşa.
Cei doi bărbaţi îşi zîmbiră, îşi strînseră mîna şi salutară pe eminenţa sa.
― Începusem să ne pierdem răbdarea, îl întîmpină Athos.
― Aici sînt, prieteni! ― le răspunse d'Artagnan, ― şi nu numai liber, dar mă bucur şi de
mare bunăvoinţă.
― Ai să ne povesteşti şi nouă?
― Chiar astă―seară.
Într―adevăr, în aceeaşi seară, d'Artagnan trecu pe la Athos care tocmai îşi golea sticla cu
vin de Spania, îndeletnicire îndeplinită cu sfinţenie la fiecare sfîrşit de ziuă.
Îi povesti cele întîmplate între cardinal şi el şi scoţînd din buzunar hîrtia de numire, îi
spuse:
― Poftim, scumpul meu Athos, e ceva ce ţi se cuvine pe deplin dumitale.
Athos zîmbi cu surîsul lui blînd şi catifelat.
― Prietene, ― răspunse el, ― pentru Athos e prea mult, pentru contele de La Fère e prea
puţin. Păstrează―ţi numirea, e a dumitale; Dumnezeule, că scump ai mai plătit―o!
D'Artagnan ieşi de la Athos şi intră în cameră la Porthos.
Îl găsi îmbrăcat într―o haină de―o rară frumuseţe, toată brodată în mîndre izvoade; se
privea într―o oglindă.
― Ah! Ah! ― făcu Porthos, ― dumneata erai, dragă prietene! Cum găseşti că―mi şed
straiele astea?
― De minune, ― răspunse d'Artagnan, ― dar eu vin să―ţi propun altă haină, care o să
te prindă si mai bine.
― Care? întrebă Porthos.
― Aceea de locotenent de muşchetari.
D'Artagnan povesti lui Porthos întrevederea sa cu cardinalul şi, scoţînd foaia din buzunar,
îi spuse:
― Iată, dragul meu, scrie―ţi numele aici şi vezi să―mi fii o bună căpetenie.
Spre marea mirare a lui d'Artagnan, după ce―şi aruncă privirea pe numire, Porthos i―o
dădu îndărăt.
― Da, ― spuse el, ― într―adevăr m―ar măguli mult, dar nu m―aş putea bucura prea
îndelung de această bunăvoinţă, în vreme ce noi eram la Béthune, soţul ducesei mele a murit;
aşa că, dragul meu, sipetul cu aur al răposatului întinzîndu―mi braţele, mă însor cu văduva.
Uite, îmi încercam tocmai hainele de nuntă; păstrează―ţi locotenenţa, dragul meu,
păstreaz―o.
Şi dădu hîrtia îndărăt lui d'Artagnan.
Tînărul intră la Aramis, îl găsi îngenuncheat pe un scaun de rugăciune, cu fruntea lipită
de micul ceaslov deschis înaintea lui.
Îi povesti şi lui întrevederea cu cardinalul şi scoţînd pentru a treia oară hîrtia din buzunar,
îi spuse:
― Dumneata, prietenul nostru, lumina noastră, ocrotitorul nostru, primeşte această
numire, ţi se cuvine mai mult ca oricui pentru înţelepciunea dumitale şi pentru sfaturile ce au
avut totdeauna urmări atît de fericite.
― Din păcate, dragul meu prieten, ― răspunse Aramis, ― ultimele noastre isprăvi
205 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
EPILOG