Cei Trei Muschetari 2-Dumas

1|cei trei muschetari (II) alexandre dumas
CEI TREI MUSCHETARI

ALEXANDRE DUMAS
PARTEA A II―A
Les Trois Mousquetaires 1844
The Three Musketeers
+12ani
"Imaginea muschetarilor, cea pe care romanul Cei trei mușchetari o lasă cititorului, este o
creatie a lui Dumas. El este cel care-i proiecteaza in spatiul legendelor, conferindu-le
dimensiuni eroice si totodata profund omenesti. Precum zeii din vremurile apuse, ei rad,
plang, mananca, beau si se lupta cu aceeasi pofta de nestins. Inving si sufera, iubesc si mor ca
niste uriasi.
Ce erau muschetarii inainte de Dumas? Amintirea unor soldati oarecare, coborati in
micimea scaderilor lor umane. Dupa aparitia Celor trei muschetari, ei se proiecteaza in spatiul
memoriei colective in cu totul alte coordonate, pe care le imprima astfel istoriei unei intregi
natiuni, dandu-i valoare de model universal."-- Ileana Mihaila
”Cei trei muschetari este cea mai celebră din cele circa 150 de cărţi apărute de sub peniţa
acestui autor prolific şi a celor 73 de asistenţi ai săi. Dumas a colaborat cu profesorul de
istorie Auguste Maquet, căruia i se atribuie intenţia şi chiar prima schiţă a celor Trei
muschetari, deşi textul, ca şi în cazul altor romane ale lui Dumas, menţionează doarîn treacăt
şi vag evenimente istorice.
D'Artagnan, eroul, este un tânăr gascon ce întruchipează toate stereotipurile ce îi au în
prim-plan pe burghezi, înarmat doar cu o scrisoare de recomandare către dl. de Treville,
comandantul muşchetarilor regelui Ludovic al XlV-lea, şi cu ştiinţa de a mânui sabia, acest
tânăr îşi croieşte drum prin Parisul veacului al XVII-lea şi mai departe, în căutarea norocului.
Calitatea durabilă a operelor lui Dumas constă în vitalitatea pe care o insuflă personajelor şi
în manevrarea măiastră a tehnicii romanului foileton, plin de răsturnări de situaţie şi suspans.
Cei trei muşchetari este un roman cavaleresc prin excelenţă şi ritmul naraţiunii îl poartă pe
cititor într-o călătorie ameţitoare. Forţa personajelor, începând cu „cei trei muşchetari" şi
continuând cu cardinalul Richelieu şi malefica „Milady", nu mai trebuie subliniată, fiind
puternic înrădăcinată în cultura occidentală. Iar figura tânărului gascon fanfaron a lui Dumas
rămâne de neuitat.” -- David Rush, 1001 cărți de citit într-o viață (coordonator David Boxall)
Cuprins
Capitolul I.ENGLEZI ŞI FRANCEZI...................................................................................................................4
Capitolul II.UN PRÎNZ LA UN AVOCAT...........................................................................................................9
Capitolul III.CAMERISTĂ ŞI STĂPÎNĂ...........................................................................................................15
Capitolul IV.UNDE SE VORBEŞTE DESPRE ECHIPAMENTUL LUI ARAMIS ŞI AL LUI
PORTHOS...........................................................................................................................................................21
Capitolul V.NOAPTEA TOATE PISICILE SÎNT NEGRE................................................................................26
Capitolul VI.VIS DE RĂZBUNARE..................................................................................................................31
Capitolul VII.TAINA FRUMOASEI MILADY..................................................................................................36
Capitolul VIII.CUM ŞI―A GĂSIT ATHOS ECHIPAMENTUL FĂRĂ A MIŞCA UN DEGET......................40
Capitolul IX.ARĂTARE.....................................................................................................................................46
Capitolul X.O VEDENIE ÎNSPÂIMÎNTĂTOARE.............................................................................................51
Capitolul XI.ASEDIUL ORAŞULUI LA ROCHELLE......................................................................................56
Capitolul XII.VINUL DE ANJOU......................................................................................................................63
Capitolul XIII.HANUL "PORUMBARUL ROŞU".............................................................................................68
Capitolul XIV.DESPRE FOLOSUL BURLANELOR DE LA SOBE.................................................................73
Capitolul XV.ÎNTRE SOŢI.................................................................................................................................78

Capitolul XVI.BASTIONUL SAINT―GERVAIS.............................................................................................82
Capitolul XVII.SFATUL MUŞCHETARILOR..................................................................................................86
Capitolul XVIII.CHESTIUNI FAMILIALE........................................................................................................96
Capitolul XIX.FATALITATE...........................................................................................................................105
Capitolul XX.FRATELE ŞI SORA STAU DE VORBĂ...................................................................................110
Capitolul XXI.OFIŢER.....................................................................................................................................115
Capitolul XXII.ÎNTÎIA ZI DE ÎNCHISOARE..................................................................................................121
Capitolul XXIII.A DOUA ZI DE ÎNCHISOARE..............................................................................................125
Capitolul XXIV.A TREIA ZI DE ÎNCHISOARE.............................................................................................130
CAPITOLUL XXV.A PATRA ZI DE ÎNCHISOARE......................................................................................135
CAPITOLUL XXVI.A CINCEA ZI DE ÎNCHISOARE...................................................................................140
Capitolul XXVII.CA ÎN TRAGEDIILE CLASICE...........................................................................................149
Capitolul XXVIII.EVADAREA........................................................................................................................153
Capitolul XXIX.CE SE PETRECEA LA PORTSMOUTH ÎN ZIUA DE 23 AUGUST 1628...........................158
Capitolul XXX.ÎN FRANŢA.............................................................................................................................164
Capitolul XXXI.MĂNĂSTIREA CARMELITELOR DIN BETHUNE............................................................168
Capitolul XXXII.DOI DEMONI FELURIŢI.....................................................................................................176
Capitolul XXXIII.PICĂTURA DE APĂ...........................................................................................................180
Capitolul XXXIV.OMUL CU PELERINA ROŞIE...........................................................................................189
Capitolul XXXV.JUDECATA..........................................................................................................................192
Capitolul XXXVI.OSÎNDA...............................................................................................................................197
ÎNCHEIERE......................................................................................................................................................200
EPILOG.............................................................................................................................................................206
Capitolul I.ENGLEZI ŞI FRANCEZI
La ora hotărîtă, muşchetarii se duseră împreună cu cei patru valeţi îndărătul

Luxemburgului, într―un ocol lăsat pe seama căpriţelor. Athos dădu un bănuţ păzitorului, ca
să plece. Valeţii primiră poruncă să stea de veghe.
Curînd, o ceată de gentilomi se apropie tăcută şi pătrunzînd în ocol, se îndreptă spre
muşchetari; apoi, potrivit obiceiurilor de peste mare, se făcură prezentările.
Englezii erau cu toţii de neam mare şi numele atît de ciudate ale potrivnicilor nu numai că
le stîrniră uimirea, dar îi şi neliniştiră.
― Bine, foarte bine, ― începu lordul de Winter după ce toţi trei muşchetari spuseră cum
îi cheamă, ― dar noi tot nu ştim cine sînteţi şi nici nu ne putem bate cu nişte porecle; astea―s
nume de păstori!
― După cum bine bănuiţi, milord, sînt nume de împrumut, încuviinţă Athos.
― Atunci cu atît mai mult dorim să vă cunoaştem adevăratele nume, răspunse englezul.
― Aţi jucat totuşi cu noi fără să ştiţi cum ne cheamă, ― îi aminti Athos, ― dovadă că
ne―aţi şi cîştigat cei doi cai.
― E adevărat, dar atunci ne puneam în primejdie doar banii, pe cîtă vreme acum ne
primejduim viaţa: joci cu oricine, dar de bătut nu te baţi decît cu cei de o seamă cu tine.
― Aşa e, se învoi Athos. Şi, luîndu―l deoparte pe acela dintre cei patru englezi cu care
trebuia să se bată, îşi spuse numele în şoaptă.
Porthos şi Aramis făcură şi ei la fel.
― Sînteţi mulţumit? întrebă Athos pe potrivnicul lui. Găsiţi obîrşia mea destul de aleasă
pentru a binevoi să încrucişaţi spada cu mine?
― Da, domnule, zise englezul, înclinîndu―se.
― Acum vreţi să vă spun şi eu ceva? adăugă răspicat Athos.
― Ce anume? întrebă englezul.
― Aţi fi făcut mai bine dacă nu mi―aţi fi cerut să mă dau în vileag.
― Şi de ce?
― Fiindcă se crede că am murit, iar eu doresc, din anumite pricini, să nu se ştie că sînt în
viaţă, aşa că voi fi silit să vă ucid pentru ca taina mea să nu zboare din gură―n gură.
Englezul privi pe Athos crezînd că glumeşte; dar lui Athos nu―i ardea de glumă.
― Gata, domnilor? întrebă el întorcîndu―se către prieteni şi potrivnici.
― Da, răspunseră într―un glas englezii şi francezii.
― Atunci în gardă, porunci Athos.
Opt spade străluciră dintr―o dată în razele amurgului sîngeriu şi lupta porni cu o
înverşunare firească între oameni de două ori duşmani.
Athos lupta la fel de liniştit şi cu luare―aminte ca şi cînd s―ar fi aflat într―o sală de
scrimă.
Porthos, pe care păţania din Chantilly îl lecuise de o prea mare încredere în sine, se avînta
cu iscusinţă şi chibzuială.
Aramis, nerăbdător să―şi isprăvească al treilea cînt al poemului, se zorea ca tot omul
care n―are vreme de pierdut.
Athos îşi ucise cel dintîi adversarul: îl nimerise cu o singură lovitură, dar aşa cum îi
spusese, cu o lovitură de moarte, pînă în adîncul inimii.
După el, Porthos îşi întinse adversarul pe iarbă; îi străpunsese coapsa. Cum englezul îi
predase spada fără a mai încerca vreo împotrivire, Porthos îl luă în braţe şi―l duse astfel pînă
la trăsură.
Aramis se năpusti atît de crunt asupra potrivnicului, încît acesta, după ce dădu îndărăt cu
vreo cincizeci de paşi, o luă la sănătoasa şi se făcu nevăzut în huiduielile valeţilor, cît priveşte
pe d'Artagnan, el nu făcuse altceva decît să se apere; apoi cînd îşi dăduse seama că celălalt era
istovit, îi arse o lovitură zdravănă de―i sări spada din mînă. Văzîndu―se dezarmat, baronul
dădu doi―trei paşi înapoi, dar în clipa aceea piciorul îi alunecă şi se prăvăli pe spate.
Dintr―o săritură, d'Artagnan se repezi asupra lui şi pironindu―i spada în gîtlej îi spuse:
― Aş putea să vă ucid, domnule, sîneţi în mîinile mele, dar de dragul surorii
dumneavoastră vă dăruiesc viaţa.
D'Artagnan nu mai putea de bucurie; i se împlinea gîndul pus la cale de cu vreme, gînd
sub a cărui căldură îi înflorise pe faţă zîmbetele de care am vorbit.
Încîntat că are de―a face cu un gentilom atît de cumsecade, englezul îl strînse la piept pe
d'Artagnan, copleşind şi pe cei trei muşchetari cu tot soiul de măguliri; cum adversarul lui
Porthos fusese urcat în trăsură, iar al lui Aramis dăduse bir cu fugiţii, nu se mai gîndiră cu
toţii decît la cel mort.
În vreme ce Porthos şi Aramis îi scoteau haina, la nădejdea că poate mai trăia încă, o
pungă doldora de bani îi lunecă din cingătoare. D'Artagnan o ridică de jos şi o întinse lordului
de Winter.
― Ce naiba vreţi să fac cu ea? întrebă englezul.
― Înapoiaţi―o rudelor, răspunse d'Artagnan.
― Şi ce le pasă rudelor de fleacul ăsta! Le rămîn moştenire cincisprezece mii de galbeni;
luaţi punga pentru lacheii dumneavoastră.
D'Artagnan băgă punga în buzunar.
― Şi acum, tinere prieten, cred că―mi dai voie spun astfel, ― urmă lordul de Winter, ―
chiar astă―seară mă vei însoţi, dacă doreşti, la sora mea, lady Clarick, căci aş vrea să te
bucuri şi de bunăvoinţa ei, şi cum nu e tocmai lipsită de trecere la curte, poate că o vorbă bună
îţi va prinde bine cîndva.
D'Artagnan roşi de bucurie şi se înclină în semn de încuviinţare.
În vremea asta, Athos se apropiase de d'Artagnan.
― Ce―ai de gînd să faci cu punga? îi şopti el la ureche.
― Voiam să ţi―o dau dumitale, dragă Athos.
― Pentru ce tocmai mie?
― Pentru că dumneata l―ai ucis: pradă de la vrăjmaş.
― Eu, să mă pricopsesc de la un duşman?! se încruntă Athos. Drept cine mă iei?
― Datină de război. Îi aminti d'Artagnan; de ce n―ar merge la fel şi în dueluri?
― Nici pe cîmpul de bătălie n―am făcut una ca asta.
Porthos dădu din umeri, iar Aramis ţinu parte lui Athos cu o mişcare a buzelor.
― Atunci, ― urmă d'Artagnan, ― să dăm banii valeţilor noştri, aşa cum ne―a sfătuit
lordul de Winter.
― Bine, ― spuse Athos ― să dăm punga, dar nu la ai noştri, ci lacheilor englezi.
Athos luă punga şi o zvârli în mîinile vizitiului:
― Pentru dumneata şi tovarăşii dumitale.
Asemenea mărinimie din partea unui om cu desăvîrşire lipsit de mijloace, îl ului chiar pe
Porthos, iar acea dărnicie franţuzească povestită mai departe de lordul de Winter şi prietenul
lui, se bucură pretutindeni de mare laudă, în afară de a domnilor Grimaud, Mousqueton,
Planchet şi Bazin.
Despărţindu―se de d'Artagnan, lordul de Winter îi dădu adresa surorii sale: locuia în
Piaţa Regală, cartier cu deosebire ales pe vremea aceea, la numărul şase. De altminteri îi
făgădui că va trece să―l ia pentru a―l prezenta frumoasei milady. D'Artagnan îi dădu
întîlnire la ora opt, acasă la Athos.
Gîndul că se va înfăţişa înaintea ei, îl frămînta pe gasconul nostru; îşi amintea
împrejurările stranii în care femeia aceea îi răsărise mereu în cale. Pentru el nu încăpea
îndoială că Milady era o unealtă a cardinalului, totuşi ceva îl chema către ea, puterea unei
vrăji de care nu―şi dădea nici el seama. Singura lui teamă era ca nu cumva Milady să―l
bănuiască a fi omul din Meung şi din Douvres. Atunci ar fi ştiut că e unul din credincioşii
domnului de Tréville şi, prin urmare, slujitor cu trup şi suflet al regelui, ceea ce ar fi fost în
dauna lui; căci dacă Milady l―ar fi cunoscut aşa cum şi el o cunoştea pe ea, amîndoi ar fi
jucat o partidă cu aceiaşi sorţi de izbîndă. Cît priveşte începutul de dragoste dintre ea şi
contele de Wardes, tînărul nostru încrezut se sinchisea prea puţin, deşi contele era tînăr,
frumos, bogat şi cu mare trecere pe lîngă cardinal. Dar nu degeaba ai douăzeci de ani şi pe
deasupra le―ai născut şi la Tarbes.
D'Artagnan trecu mai întîi pe acasă, se găti cu cel mai înzorzonat veşmînt, apoi
întorcîndu―se la Athos îi istorisi totul, ca de obicei. După ce―i ascultă păsul, Athos clătină
din cap şi cu amărăciune în glas îl îndemnă să ia bine seama.
― Mda, ― făcu el, ― abia ai pierdut o femeie despre care dădeai zor că e bună,
încîntătoare, fără cusur, şi iată că acum te ţii după alta!
D'Artagnan simţi ce îndreptăţită era mustrarea.
― O iubeam pe doamna Bonacieux din toată inima, ― desluşi el, ― iar pe Milady o
iubesc doar cu mintea. Am primit să mă duc la ea mai ales ca să dibui cam ce învîrteşte la
curte.
― Ce învîrteşte la curte? La naiba, nu―i prea greu de ghicit după tot ce mi―ai spus pînă
acum. Trebuie să fie vreo iscoadă de―a cardinalului; o femeie care o să―ţi arunce un laţ şi o
să―ţi prindă frumuşel gîtul.
― Nu zău, dragă Athos, prea le vezi toate în negru.
― Dragul meu, eu n―am încredere în femei; ce vrei! sînt păţit şi mai ales n―am
încredere în femeile bălaie. Nu mi―ai spus tu că şi Milady e bălaie?
― Are cel mai frumos păr auriu din lume.
― Vai, vai, sărmanul meu d'Artagnan! îl tîngui Athos.
― Ascultă, eu vreau doar să mă lămuresc; şi după ce voi şti tot ce trebuie să ştiu, o să mă
dau la o parte.
― Bine, lămureşte―te, mormăi nepăsător Athos.
Lordul de Winter sosi la ora hotărîtă, iar Athos, înştiinţat din vreme, trecu în camera
alăturată. Găsindu―l aşadar pe d'Artagnan singur, şi fiindcă era aproape opt, îl şi luă cu el.
O caleaşcă luxoasă, înhămată cu doi armăsari focoşi, aştepta la scară; peste cîteva clipe
erau în Piaţa Regală.
Milady Clarick îl primi pe d'Artagnan fără umbră de surîs. Palatul era de o bogăţie
bătătoare la ochi şi, deşi cei mai mulţi dintre englezi, goniţi de război, părăsiseră Franţa sau
erau pe cale s―o părăsească, Milady făcuse noi cheltuieli pentru căminul ei, dovadă că
măsura privind izgonirea englezilor nu o atingea.
― Iată, ― începu lordul de Winter, arătîndu―l pe d'Artagnan surorii sale, ― iată un
tînăr gentilom care a avut în mîinile lui viaţa mea şi totuşi a vrut să mă cruţe, deşi eram de
două ori duşmani: întîi pentru că eu îl jignisem, şi pe urmă pentru că sînt englez. Dacă ţii
cîtuşi de puţin la mine, te rog, doamnă, mulţumeşte―i.
Milady încruntă uşor din sprîncene; un nor aproape nevăzut îi adumbri fruntea şi un surîs
atît de straniu îi lunecă pe buze, încît tînărul, căruia nu―i scăpase această întreită tulburare, se
simţi ca înfiorat.
Fratele nu―şi dădu seama de nimic; maimuţa răsfăţată a gazdei îl trăsese de pulpană, iar
el se întorsese ca să se joace cu ea.
― Fiţi bine venit, domnule ― vorbi Milady cu o voce a cărei catifelare nu se potrivea cu
căutătura cruntă ce nu―i scăpase lui d'Artagnan ― aţi cîştigat azi drepturi veşnice la
recunoştinţa mea.
Englezul se întoarse atunci şi―i povesti toată lupta, fără să treacă peste nici un amănunt.
Milady îl asculta cu cea mai mare luare―aminte; dar deşi se străduia să―şi ascundă gîndul,
se vedea uşor că ceea ce auzea nu―i era de loc pe plac. Faţa i se împurpura, iar micul ei
picior nu―şi mai găsea astîmpăr sub rochie.

Lordul de Winter nu băgă nimic de seamă. După ce sfîrşi de povestit, se apropie de masa
pe care se găsea o tavă cu o sticlă de vin de Spania şi mai multe pahare: umplu două pahare şi,
făcîndu―i semn, îl pofti pe d'Artagnan să bea.
D'Artagnan ştia că un englez se socoteşte jignit cînd te codeşti să ciocneşti paharul cu el.
Se apropie deci de masă şi luă alt pahar. Cum în vremea asta n―o pierdea din ochi pe Milady,
văzu prin oglindă că se schimbase la faţă. Crezînd că nu se mai uită nimeni la ea, ceva sălbatic
îi însufleţea privirea; îşi înfigea dinţii în batistă, cu gînd parcă s―o muşte.
Tocmai atunci intră în cameră acea drăgălaşă cameristă pe care d'Artagnan o mai văzuse;
ea spuse cîteva cuvinte în englezeşte lordului de Winter, care ceru îndată voie lui d'Artagnan
să se retragă, fiind chemat în altă parte de treburi grabnice şi stăruind totodată pe lîngă sora lui
să―i capete iertarea.
După ce strînse mîna lordului de Winter, d'Artagnan se întoarse lîngă Milady. Cu o
iuţeală uimitoare, chipul ei îşi luase din nou înfăţişarea―i gingaşă; atît doar că batista cu
răzleţe pete purpurii dădea de gol pe frumoasa care―şi muşcase buzele pînă la sînge.
Şi erau fără seamăn buzele ei. Să fi jurat că―s mărgean viu!
Convorbirea luă o întorsătură vioaie. S―ar fi zis că Milady era iarăşi în apele ei.
Destăinui lui d'Artagnan că lordul de Winter nu―i era frate, ci cumnat; fusese căsătorită cu
mezinul familiei care o lăsase văduvă cu un copil. Acest copil era singurul moştenitor al
lordului de Winter, numai dacă el nu s―ar fi căsătorit. Din spusele ei, d'Artagnan întrezări un
fel de văl, ce acoperea ceva, dar mai adînc, sub văl, privirea lui nu, putea încă pătrunde.
De altminteri, după o jumătate de ceas, d'Artagnan rămase încredinţat că Milady era o
compatrioată; vorbea graiul francez în chip atît de elegant şi de curat, încît nu încăpea nici
urmă de îndoială.
D'Artagnan dădu drumul unui şuvoi de vorbe curtenitoare şi jurăminte de credinţă. La
toate neroziile îndrugate de gasconul nostru, Milady surîdea cu voie bună. Ora plecării sosi.
D'Artagnan îşi luă rămas bun şi ieşi din salonul ei, fericit ca nimeni pe lume.
Pe scară se întîlni cu frumoasa cameristă, care, după ce îl atinse în treacăt,
îmbujorîndu―se pînă―n albul ochilor, se rugă de iertare cu un glas atît de dulce, încît
iertarea o şi căpătă pe loc.
D'Artagnan se întoarse a doua zi şi fu primit şi mai bine decît în ajun. Lordul de Winter
nefiind acolo, Milady rămase de data asta toată seara numai cu el. Părea că soarta lui n―o
lasă rece; îl întrebă din ce loc se trăgea, cu cine era prieten şi dacă nu se gîndise vreodată să se
alăture slujitorilor domnului cardinal.
D'Artagnan, care, după cum se ştie, era deosebit de prevăzător pentru un tînăr de douăzeci
de ani, îşi aminti bănuielile lui cu privire la Milady; ridică în slăvi pe eminenţa sa şi―i spuse
că, fără doar şi poate, ar fi intrat în garda cardinalului şi nu în garda regelui, dacă l―ar fi
cunoscut, de pildă, pe domnul de Cavois în loc să―l fi cunoscut pe domnul de Tréville.
Milady schimbă vorba în chipul cel mai firesc din lume şi―l întrebă în treacăt pe
d'Artagnan dacă nu fusese vreodată în Anglia.
D'Artagnan răspunse că fusese trimis în Anglia de domnul de Tréville, în vederea
cumpărării unor cai şi chiar adusese de acolo patru, pentru a fi puşi la încercare.
În timpul convorbirii, Milady îşi muşcă de două―trei ori buzele. Avea în faţa ei un
gascon care nu se dădea bătut atît de uşor.
La aceeaşi oră ca şi în ajun, d'Artagnan părăsi pe Milady. Pe sală se întîlni iarăşi cu
frumoasa Ketty; era numele cameristei. Ea îi furişă o privire galeşă, asupra căreia d'Artagnan
n―ar fi trebuit să se înşele, dar prins în mrejele stăpînei, lui nu―i mai ardea de altcineva.
A doua şi a treia zi, d'Artagnan se duse iarăşi la Milady. De fiecare dată, ea îl primea tot
mai prieteneşte.
Şi în fiecare seară o întîlnea pe drăgălaşa cameristă fie în anticameră, fie pe coridor, fie pe
scară.
Dar, cum am mai spus, d'Artagnan nici măcar nu băgase de seamă încăpăţînata stăruinţă a
sărmanei Ketty.
Capitolul II.UN PRÎNZ LA UN AVOCAT
Duelul în care Porthos jucase un rol atît de strălucit nu―i ştersese din minte prînzul de la
soţia avocatului. A doua zi, către amiază, după ce îi porunci lui Mousqueton să―i mai perie
încă o dată hainele, se îndreptă spre strada Urşilor cu pasul unui om de două ori norocos.
Inima îi bătea, dar nu de o dragoste tinerească şi neastîmpărată ca lui d'Artagnan. Nu, un
ţel mai pămîntesc îi biciuia dorul: avea să treacă în sfîrşit acel prag tainic, să urce acea scară
necunoscută, pe care se căţăraseră ani de―a rîndul, unul cîte unul, galbenii bătrîni ai
maestrului Coquenard.
Avea, în sfîrşit, să dea cu ochii de un cogeamite lădoi, pe care de atîtea ori îl văzuse în
visurile lui, lung si adînc, ferecat cu lacăte grele, zăvorit şi înţepenit în duşumea, un soi de
sipet despre care auzise atît de des vorbindu―se şi pe care mîinile, cam uscăţive, ce e drept,
dar nelipsite de eleganţă, ale soţiei avocatului, îl vor deschide în faţa privirilor lui uimite.
Apoi, el, omul rătăcitor pe pămînt, omul fără avere, omul fără familie, soldatul deprins cu
hanul, cu cîrciuma ,cu spelunca, mîncăul nevoit să se mulţumească de cele mai multe ori cu
chilipiruri picate la întîmplare, de data asta avea să guste din mîncăruri gospodăreşti, avea să
soarbă pe îndelete bucuria unui cămin îndestulat şi să se lase în voia unui răsfăţ care încîntă cu
atît mai mult cu cît eşti mai călit, după chiar mărturia bătrînilor moşteacă.
Să vii zi de zi în calitate de verişor şi să înfuleci la o masă gustoasă, să descreţeşti fruntea
pămîntie şi boţită a bătrînului avocat, să―i jumuleşti pe tinerii copişti, învăţîndu―i tot soiul
de jocuri de cărţi, în cele mai şmechereşti amănunte, să le cîştigi în chip de onorariu pentru o
lecţie care ar ţine un ceas puşculiţa cu economiile lor pe o lună, toate astea îi surîdeau grozav
lui Porthos.
Muşchetarului îi trecuse pe la urechi vorbele de ocară ce umblau în acea vreme pe seama
avocaţilor şi care se mai aud şi azi: zgîrcenia,lăcomia, zilele lungi de post; dar cum, la urma
urmelor, în afară de unele aprige dorinţi de economie pe care Porthos le găsise nelalocul lor,
soţia avocatului se arătase destul de darnică, pentru o soţie de avocat, bineînţeles, el se aştepta
să găsească o casă din belşug înzestrată cu de toate.
Totuşi chiar din prag, pe muşchetar, îl şi prinseră oarecari bănuieli: căci intrarea nu prea
era îmbietoare: un gang întunecos, care duhnea, pe scară chiorenie din pricina unor geamuri
zăbrelite, prin care se strecura lumina zilei dintr―o curte vecină, iar la primul cat o uşă joasă,
ţintuită în cuie uriaşe, ca uşa principală de la Grand―Chatelet1.
Porthos ciocăni cu degetul. Un secretar înalt, cu faţa gălbejită, ascunsă sub o claie de păr
neţesălat, deschise şi salută ca tot omul silit să respecte la celălalt statura împunătoare, semn
al puterii, haina militară, semn al profesiei şi faţa rumenă, semn al bunului trai.
În acelaşi timp, alt secretar mai scund, în spatele celui dintîi, altul mai înalt, în spatele
celui de al doilea şi în sfîrşit un băieţel de serviciu îndărătul celui de al treilea.
În total, trei secretari şi jumătate; ceea ce însemna, pe vremea aceea, că biroul avocatului
era dintre cele mai căutate.
Deşi muşchetarul urma să sosească numai la ora unu, încă de la douăsprezece soţia
avocatului stătea ca ochii la pîndă şi, bizuindu―se pe inima şi poate chiar pe stomacul
iubitului său, nădăjduia să―l vadă venind mai devreme.
Doamna Coquenard intră deci pe uşa ce dădea în apartament aproape o dată cu oaspetele
care intra pe uşa dinspre scară; ivirea vrednicei doamne îl scoase pe Porthos din mare
încurcătură. Secretarii erau numai ochi, iar el, fără a şti ce trebuie să spună acestei înşiruiri de
fiinţe crescînde şi descrescînde, nu―şi dezlega limba.
― E vărul meu, vesti soţia avocatului: te rog intră, intră te rog, domnule Porthos.
Numele de Porthos stîrni rîsul secretarilor: dar cînd acesta se întoarse spre ei, toate feţele
îşi pierdură deodată veselia.
1
Castel vechi din Paris, ce servea la început drept tribunal, transformat apoi în închisoare.
10 | c e i t r e i m u s c h e t a r i ( I I ) alexandre dumas
Ajunseră în cabinetul avocatului după ce străbătură anticamera, unde se aflau secretarii şi

biroul unde ar fi trebuit să se afle; această din urmă încăpere era un soi de sală întunecoasă,
ticsită toată cu hîrţoage. Ieşiţi din biroul secretarilor, lăsară pe dreapta bucătăria şi pătrunseră
în sfîrşit, în camera de primire.
Toate aceste încăperi, care răspundeau una într―alta, îi cam dădură de gîndit lui Porthos.
Prin toate acele uşi deschise, fără îndoială că orice cuvînt se auzea de departe; apoi, în trecere,
aruncase o privire cercetătoare şi în bucătărie, mărturisindu―şi tainic, spre ruşinea gazdei, şi
marea lui părere de rău că nu zărise acel foc, acea însufleţire şi acea zarvă care domnesc de
obicei în orice altar al mîncăcioşilor, atunci cînd se pregăteşte un prînz pe cinste.
Avocatul fusese fără îndoială înştiinţat de această vizită, căci nu se arătă surprins cînd îl
văzu pe Porthos înaintînd în chip firesc şi salutîndu―l curtenitor.
― Se pare că sîntem veri, grăi avocatul, sprijinindu―se pe braţe, ca să se ridice din jilţul
său de trestie.
Înfăşurat în veşmîntul negru în care trupul lui firav se pierdea, bătrînul era verde la faţă şi
uscat: ochii lui mici şi cenuşii sclipeau ca jăraticul şi păreau a fi, împreună cu gura ce rînjea
veşnic, singurele părţi ale feţei din care viaţa nu fugise încă. Din nefericire, picioarele nu mai
voiau să slujească acestei maşinării osoase: de cinci sau şase luni de cînd îl lovise boala,
cinstitul avocat ajunsese aproape robul soţiei lui.
Vărul fu primit cu resemnare şi nimic mai mult. Dacă sănătatea nu i―ar fi fost atît de
şubredă, maestrul Coquenard s―ar fi lepădat de orice rudenie cu domnul Porthos.
― Da, domnule, sîntem veri, răspunse fără a―şi pierde cumpătul Porthos, care de
altminteri nici nu se gîndise vreodată că soţul doamnei Coquenard îl va primi cu braţele
deschise.
― Mi se pare, veri prin soţie, adăugă în zeflemea avocatul.
Porthos nu simţi batjocura şi, luîndu―o drept naivitate, zîmbi pe sub mustaţa―i stufoasă.
Doamna Coquenard, care ştia că un suflet naiv este o varietate nespus de rară în specia
avocăţească, zîmbi şi ea puţin, dar se rumeni, din belşug.
Chiar de cum sosise Porthos, maestrul Coquenard îşi aruncase ochii cu grijă asupra unui
dulap mare ce se afla în faţa biroului său de stejar. Pricepînd că dulapul, deşi felurit ca
înfăţişare de cel întrezărit în visele lui, trebuia să fie totuşi prea fericitul şi mult doritul sipet,
Porthos se simţi încîntat că realitatea era cu şase picioare mai înaltă decît visul.
Maestrul Coquenard nu împinse mai departe cercetările genealogice, dar, întorcîndu―şi
privirea îngrijorată de la dulap spre Porthos, se mulţumi să spună:
― Sper că înainte de plecarea sa la ţară, vărul nostru ne va face cinstea să ia o dată masa
cu noi, nu―i aşa, doamnă Coquenard?
De data asta, Porthos primi lovitura de―a dreptul în stomac şi o simţi din plin; la rîndul
ei, nici doamna Coquenard nu putu rămîne nepăsătoare, căci adăugă:
― Vărul meu nu va mai veni pe la noi dacă vede că―l primim urît: dar chiar dacă―l
primim bine şi tot va veni pe apucate, căci stă prea puţin la Paris, ca să nu―i cerem să ne
dăruiască tot răgazul de care se bucură pînă la plecare.
― Oh, picioarele mele, bietele de voi! Unde v―aţi ascuns? mormăi Coquenard, şi
încercă să zîmbească.
Acest ajutor, pe care Porthos îl primi tocmai cînd nădejdea lui de mîncău era mai
ameninţată, stîrni recunoştinţa muşchetarului pentru doamna Coquenard.
Curînd sosi şi ora prînzului. Trecură cu toţii în sufragerie, încăpere mare şi întunecoasă,
aşezată în faţa bucătăriei.
Simţind parcă în casă miresme nu prea obişnuite, secretarii se înfiinţaseră fără întîrziere
ca militarii, fiecare cu scăunelul lui în mînă, gata să se aşeze la masă. Şi în vremea asta,
mişcau neîncetat din fălci, vădind astfel o aprigă poftă de mîncare.
"La naiba! gîndi Porthos aruncînd o privire asupra celor trei înfometaţi, căci, după cum e
lesne de înţeles, micului ucenic nu―i era îngăduit să ia parte la masa maestrului. La naiba! În
locul vărului meu, eu n―aş mai ţine mîncăcioşi din ăştia. Parc―ar fi naufragiaţi care n―au
pus nimic în gură de şase săptămîni."
Maestrul Coquenard intră în sufragerie într―un fotoliu pe rotile, împins de doamna
Coquenard, căreia Porthos îi veni la rîndul lui în ajutor, ca să―i împingă soţul pînă la masă.
N―apucă să treacă bine pragul, că se porni să mişte şi el din nas şi din fălci, la fel ca
secretarii lui.
― Oh! Oh! ― se bucură el, ― iată o supă care―ţi face cu ochiul.
"Ce dracu or fi simţind atît de grozav la supa asta?" se întreba Porthos văzînd zeama
lungă şi chioară, cu cîteva bucăţele răzleţe de pîine prăjită ce pluteau ici―colo, ca insulele
unui arhipelag.
Doamna Coquenard zîmbi şi, la un semn al ei, toată lumea se aşeză grabnic la masă.
Îl serviră întîi pe maestrul Coquenard, şi după el pe Porthos; apoi Doamna Coquenard îşi
umplu farfuria şi împărţi bucăţelele de pîine fără supă secretarilor nerăbdători.
În clipa aceea, uşa sălii de mîncare se crăpă singură scîrţîind şi, printre canaturile
întredeschise, Porthos zări băieţaşul care, neputînd lua parte la ospăţ, îmbuca din codrul lui de
pline în mijlocul miresmelor din bucătărie şi din sala de mîncare.
După supă, servitoarea aduse o găină fiartă, minunăţie ce făcu pe comeseni să―şi
holbeze ochii, gata―gata să le iasă din orbite.
― Se vede că―ţi iubeşti rubedeniile, doamnă Coquenard, spuse avocatul cu un surîs
aproape dureros; desigur că în cinstea vărului dumitale ţi―ai dat atîta osteneală.
Biata găină era piele pe os, iar pielea din cea groasă, pe care oasele nu pot s―o străpungă
cu oricîte strădanii; mult trebuie s―o fi căutat pînă au găsit―o în coteţul unde se cuibărise ca
să moară de bătrîneţe.
"Drace! gîndi Porthos, nu―i deloc vesel! Mă închin în faţa bătrîneţii, dar nici nu mă
prăpădesc după ea cînd e fiartă sau friptă."
Şi privi jur împrejur să vadă dacă părerea lui era împărtăşită şi de ceilalţi: spre deosebire
însă de el, nu zări decît ochi strălucitori, pironiţi cu nesaţ pe minunata găină, obiectul
dispreţului său.
Doamna Coquenard trase farfuria spre ea şi desprinzînd cu îndemînare cele două picioare
mari, negre, le aşeză pe farfuria soţului ei; trase apoi gîtul, pe care―i puse cu cap cu tot la o
parte pentru ea, mai desprinse o aripă pentru Porthos şi dădu îndărăt servitoarei care o adusese
zburătoarea ce pieri aproape întreagă, înainte ca muşchetarul să fi putut urmări dezamăgirea
pe diferitele chipuri, potrivit firii fiecărui comesean.
Locul găinii îl luă o farfurie cu fiertură de bob, farfurie uriaşă, în care cîteva ciolane de
berbec, ce păreau însoţite, la prima vedere, de ceva carne, căutau să iasă la iveală.
Dar secretarii domnului Coquenard nu se lăsară amăgiţi cu una, cu două, şi mutrele lor
amărîte se schimbară iute în feţe resemnate.
Doamna Coquenard împărţi tinerilor mîncarea adusă, cu socotita cumpătare a unei bune
gospodine.
Venise şi rîndul vinului. Maestrul Coquenard turnă dintr―un clondiraş mititel de pămînt,
cîte―o treime de pahar fiecăruia din tineri, şi, după ce―şi turnă şi lui cam tot pe atît,
clondiraşul trecu în partea lui Porthos şi a doamnei Coquenard.
Tinerii îşi turnau apă peste vin ca să umple paharul şi după ce―l beau pe jumătate, îl
umpleau din nou şi tot aşa mereu pînă la sfîrşitul prânzului, încît din rubinie; cum fusese la
început, băutura ajunsese la culoarea topazului stins.
Porthos mîncă sfios aripa lui de găină şi se cutremură simţind pe sub masă genunchiul
doamnei Coquenard, căutîndu―i―l pe al lui. Înghiţi de asemenea jumătatea de pahar din
vinul atît de cruţat şi pe care―l recunoscu a fi din groaznica viţă de Montreuil, spaima
gîtlejelor subţiri.
Văzîndu―l cum dă de duşcă vinul fără pic de apă, avocatul scoase un oftat.
― Vrei şi dumneata din bobul ăsta, verişorule dragă? întrebă ea, voind parcă să spună:
lasă―te mai bine păgubaş.
― Al dracului să fie cine o gusta! mormăi Porthos. Apoi, cu glas tare răspunse:
Mulţumesc, verişoară, nu mai mi―e foame.
Ceilalţi tăcură. Porthos nu ştia ce trebuie să facă. Avocatul spuse de cîteva ori în şir:
― Ah, doamnă Coquenard, felicitările mele, prînzul dumitale a fost un adevărat ospăţ;
Doamne, ştiu c―am mîncat!
Maestrul Coquenard mîncase supa, picioarele negre ale găinii şi singurul os de berbec pe
care fusese puţină carne.
Porthos crezu că―şi băteau joc de el şi începu să―şi răsucească mustaţa şi să încrunte
din sprîncene, dar genunchiul doamnei Coquenard îl sfătui să nu―şi piardă răbdarea.
Tăcerea aceea şi masa întreruptă în toi n―aveau nici o noimă pentru Porthos, însă pentru
secretarii domnului Coquenard aveau, dimpotrivă, un înţeles sfîşietor; la un semn al
avocatului, însoţit de un surîs al doamnei Coquenard, ei se ridicară încet de la masă, îşi
împăturiră şervetul mai încet încă, apoi se înclinară şi ieşiră unul după altul.
― Duceţi―vă, băieţi, duceţi―vă, cu burta plină se munceşte mai cu spor, îi îndemnă
avocatul.
Secretarii odată plecaţi, doamna Coquenard se ridică de la masă şi scoase dintr―un bufet
o bucată de brînză, nişte dulceaţă de gutui şi o prăjitură pregătită chiar de mîna ei, cu migdale
şi miere.
Maestrul Coquenard încruntă din sprîncene, fiindcă vedea prea mare risipă; Porthos îşi
muşcă buzele, fiindcă vedea că n―are ce mînca.
Se uită repede, după farfuria cu bob, dar ia bobul de unde nu―i.
― Ce mai ospăţ, ― se minuna avocatul, foindu―se în scaun, ― adevărat ospăţ, epulae
epularum; Lucullus prînzeşte la Lucullus2.
Porthos privi clondirul de lîngă el, nădăjduind să―şi astîmpere foamea şi setea cu vin,
pîine şi brînză; dar vinul se isprăvise, clondiraşul era gol; domnul şi doamna Coquenard nu
păreau a lua în seamă acest amănunt.
"Bine, ― îşi zise în sinea lui Porthos, ― lasă că o să ştiu eu pentru altă dată."
Îşi trecu limba pe o linguriţă de dulceaţă şi―şi năclăi dinţii în pasta lipicioasă a doamnei
Coquenard.
"Acum, ― zise el, ― o făcui şi p―asta! Ah, dacă n―aş trage nădejde să mă uit cu
doamna Coquenard în dulapul lui bărbatu―su!"
După asemenea desfătare cu prînzul ce―l socotea curată nebunie, maestrul Coquenard
simţi nevoia să aţipească. Porthos nădăjduia că lucrul acesta se va petrece fără întîrziere şi
chiar acolo, pe loc, dar afurisitul de avocat nici nu vru să audă de aşa ceva. Trebuie să fie dus
în camera lui şi nu se linişti decît cînd se văzu în faţa dulapului cu pricina, pe marginea căruia
îşi sprijini amîndouă picioarele, pentru mai multă siguranţă.
Soţia avocatului îl însoţi pe Porhtos într―o cameră vecină, cu gînd să pună pe îndelete
temelia unei împăcări.
― O să poţi veni de trei ori pe săptămînă să iei masa la noi, începu doamna Coquenard.
― Mulţumesc, ― răspunse Porthos. ― dar nu―mi place să cad pe capul nimănui; de
altminteri, trebuie să văd ce fac şi cu echipamentul acela.
― E adevărat, ― îşi aminti soţia avocatului suspinînd, ― da, e vorba de nenorocitul
acela de echipament !
― Da, da! De el e vorba, întări Porthos.
― Şi, mă rog, cam ce intră în echipamentul dumitale, domnule Porthos?
2
Cuvintele generalului roman Lucius Licinius Lucullus (100― 57 î. chr.), faimos prin bogăţia sa şi luxul pe care-l făcea, adresate
bucătarului său într-o zi cînd acesta pregătise o masă obişnuită. ("Nu ştiai că astă-seară Lucullus cinează la Lucullus?")
― O groază de lucruri, răspunse Porthos; după cum ştii, muşchetarii sînt ostaşi aleşi pe
sprînceană şi le trebuiesc obiecte de care cei din corpurile de gardă sau mercenarii elveţieni
n―au nevoie.
― Totuşi, spune―mi―le cu de―amănuntul.
― Una peste alta, ar putea să se urce la... tărăgăni vorba Porthos, căruia îi plăcea mai
mult să socotească de―a valma decît cu bucata.
Soţia avocatului aştepta fremătînd.
― La cît? întrebă ea; sper că totalul nu va trece peste...
Şi se opri. Nu―şi mai găsea vorbele.
― Vai! nu, ― vru el s―o liniştească. ― toate astea nu cred că vor trece de două mii
cinci sute de livre; ba, cu oarecare economie, poate că aş scoate―o la capăt numai cu două
mii de livre.
― Doamne, Dumnezeule! ― se sperie ea, ― două mii de livre! Dar asta e o avere.
Porthos se strîmbă plin de înţeles: doamna Coquenard pricepu tîlcul.
― Ţi le ceream toate cu de―amănuntul, fiindcă eu am o mulţime de rubedenii şi cum mă
cam pricep şi la negustorie, eram aproape sigură că―ţi pot dibui lucrurile cu sută la sută mai
ieftin decît le―ai fi plătit dumneata.
― Aşa! Aşa! ― făcu Porthos, ― aici ai vrut să ajungi!
― Dar, ― scumpe domnule Porthos, ― nu―i aşa că―ţi trebuie în primul rînd un cal?
― Fireşte, îmi trebuie un cal.
― Uite, am tocmai ce―ţi trebuie.
― Bine ! ― făcu Porthos încîntat, ― iată că scăpăm de grija calului, dar mai am nevoie
şi de tot harnaşamentul alcătuit din lucruri pe care numai muşchetarul singur poate să şi le
cumpere şi care, de altfel, n―o să se urce la mai mult de trei sute de livre.
― Trei sute de livre! Bine, hai să zicem trei sute de livre, încuviinţă soţia avocatului,
oftînd.
Porthos zîmbi. Cititorul ţine minte că el păstrase şaua trimisă de Buckingham, aşa că cele
trei sute de livre puteau să―i rămînă frumuşel în buzunar.
― Apoi, ― urmă el, ― mai e şi calul valetului, pe urmă şi cufărul meu. În ceea ce
priveşte armele, nu e nevoie să―ţi mai baţi capul, fiindcă le am.
― Un cal pentru valetul dumitale? îngînă cu sfială soţia avocatului; asta înseamnă lux de
mare senior, prietene.
― Cum, doamnă? întrebă ţanţoş Porthos. Adică eu ce sînt? Un calic?
― Nu, spuneam numai că un catîr drăguţ arată uneori la fel de bine ca şi un cal, şi cred că
dacă ai găsit un catîr drăguţ pentru Mousqueton...
― Hai fie şi un catîr drăguţ, primi Porthos. Ai dreptate, am întîlnit mari nobili spanioli şi
suita lor călărea numai pe catîri. Dar, atunci înţelegi, doamnă Coquenard, să fie barem un catîr
cu moţ de pene şi cu clopoţei!
― În privinţa asta, fii liniştit, îl asigură soţia avocatului.
― Mai rămîne cufărul, aminti Porthos.
― Oh! să nu ai grijă nici de asta, ― se repezi doamna Coquenard, ― soţul meu are cinci
sau şase, îl vei alege pe cel mai bun. Are mai ales unul care―i plăcea să―l ia în călătoriile
lui; e mare că încape în el o casă întreagă.
― Cum? Adică e gol cufărul dumitale? întrebă nedumerit Porthos.
― Vezi bine că e gol, răspunse la fel de nedumerită soţia avocatului.
― Dar mie―mi trebuie unul plin cu de toate, scumpa mea, desluşi Porthos.
Doamna Coquenard slobozi noi suspine. Molière nu scrisese încă scena lui din Avarul. Se
înţelege atunci că doamnei Coquenard i se cuvine întîietate asupra lui Harpagon.
În sfîrşit, tot restul echipamentului a fost dezbătut la fel; drept încheiere a întrevederii,
soţia avocatului se hotărî să dea opt sute de livre bani peşin şi să facă rost de calul şi catîrul
care ar fi avut cinstea să poarte spre culmi glorioase pe Porthos şi pe Mousqueton.

Odată aceste amănunte lămurite, Porthos îşi luă rămas bun de la doamna Coquenard. Ea
încercă să―l mai reţină cu privirile ei galeşe, dar el îi aminti asprele cerinţe ale slujbei lui şi,
vrînd―nevrînd, iubita trebui să facă loc maiestăţii sale regelui.
Muşchetarul se întoarse acasă, chinuit de o foame care―l scotea din sărite.
Capitolul III.CAMERISTĂ ŞI STĂPÎNĂ
În vremea asta, aşa cum am mai spus, în ciuda răbufnirilor conştiinţei şi a sfaturilor
înţelepte ale lui Athos, d'Artagnan era din ceas în ceas tot mai îndrăgostit de Milady; astfel
fiind, nu trecea o singură zi fără ca năstruşnicul gascon să se ducă să―i facă curte, încredinţat
că, mai devreme sau mai tîrziu, Milady va trebui totuşi să―i răspundă.
Într―o seară, pe cînd sosea la ea aproape zburînd, ca omul care aşteaptă să―i pice
norocul din cer, întîlni camerista sub poarta cea mare; de data asta, Ketty nu se mulţumi să―l
atingă în trecere, ci îl apucă uşor de mînă.
"Bun! făcu d'Artagnan. O fi avînd să―mi spună ceva din partea stăpîni―si; fără doar şi
poate, vreo întîlnire pe care n―a îndrăznit să mi―o dea, cu gura ei."
Şi aruncă asupra frumoasei copile cea mai biruitoare privire din lume.
― Aş vrea să vă spun două cuvinte, domnule cavaler... îngăimă camerista.
― Vorbeşte, copila mea. vorbeşte, o îndemnă d'Artagnan. Te ascult.
― Aici nu se poate; am prea multe să vă spun şi mai cu seamă în mare taină.
― Ce―i de făcut atunci?
― Dacă domnul cavaler ar vrea să mă urmeze, spuse sfioasă Ketty.
― Oriunde vei vrea, frumoasa mea.
― Atunci, veniţi.
Şi Ketty, care―l ţinuse lot timpul de mînă, îl trase către o întunecoasă scară întortocheată
şi, după ce―l făcu să urce vreo cincisprezece trepte, deschise o uşă.
― Intraţi, domnule cavaler, ― îl pofti ea, aici vom fi singuri şi vom putea vorbi.
― A cui e camera asta, frumoaso? întrebă d'Artagnan.
― A mea, domnule cavaler; dă în camera stăpînei mele prin uşa de colo. Dar fiţi liniştit:
n―o să poată auzi ce vorbim, fiindcă nu se culcă niciodată înainte de miezul nopţii.
D'Artagnan aruncă o privire împrejur. Odăiţa îţi lua ochii prin gustul ce domnea înăuntru
şi prin curăţenie; dar, fără voia lui, privirea i se opri pe uşa despre care Ketty spusese că
răspundea în camera încîntătoarei Milady.
Ghicind ce se petrece in mintea tânărului, Ketty oftă din greu.
― Aşadar, o iubiţi mult pe stăpîna mea, domnule cavaler? întrebă ea.
― Mai mult decît pot spune. Ketty, sînt nebun după ea!
Ketty oftă iarăşi.
― Vai, domnule, ― făcu ea ― ce păcat!
― Şi de ce naiba crezi tu că e păcat? întrebă d'Artagnan.
― Vedeţi, domnule, ― răspunse Ketty, ― stăpîna mea nu vă iubeşte de loc.
― Cum? ― făcu d'Artagnan, ― ea ţi―a dat în grijă să mi―o spui?
― Nu, domnule, eu singură m―am hotărît să v―o spun, tocmai fiindcă vă port de grijă.
― Mulţumesc, dragă Ketty, dar numai pentru gîndul cel bun, căci destăinuirea dumitale,
trebuie să recunoşti, nu prea e plăcută.
― Adică nu vreţi să credeţi ce v―am spus, nu―i aşa?
― Îţi vine totdeauna greu să crezi asemenea lucruri, frumoasa mea, chiar numai din
mîndrie.
― Prin urmare, nu mă credeţi?
― Pînă ce nu vei binevoi să―mi dai o mică dovadă de ceea ce―mi spui...
― Ce ziceţi despre asta?
Şi Ketty scoase din sîn un bileţel.
― Pentru mine? întrebă d'Artagnan apucînd cu înfrigurare plicul.
― Nu, pentru altul.
― Pentru altul?
― Da.
― Cum îl cheamă? Ai? Cum îl cheamă? se repezi d'Artagnan.

― Uitaţi―vă la adresă.
― Domnului conte de Wardes.
Amintirea scenei de la Saint―Germain îl răsări deodată în minte înfumuratului gascon:
fulgerător, ca gîndul, el sfîşie plicul în ciuda ţipătului pe care Ketty îl scoase văzînd ce avea
de gînd să facă, sau mai bine zis, văzînd ceea ce făcea.
― Doamne Dumnezeule! Ce faceţi, domnule cavaler? strigă ea.
― Eu? Nimic, răspunse d'Artagnan şi începu să citească:
"N―aţi răspuns la prima mea scrisoare, sînteţi suferind sau aţi uitat poate privirile cu care
m―aţi săgetat la balul doamnei de Guise? Prindeţi prilejul, conte, nu―l lăsaţi să scape".
D'Artagnan păli; rănit în amorul lui propriu, se credea rănit şi în iubirea lui.
― Sărmane domnule d'Artagnan! bolborosi Ketty cu glas înduioşat şi strîngînd iarăşi
mîna tînărului.
― Mă plîngi, micuţo? o întrebă d'Artagnan.
― Da, din toată inima! Fiindcă eu ştiu ce―nseamnă dragostea!
― Tu ştii ce―nseamnă dragostea? zise d'Artagnan, privind―o pentru întîia dată ceva
mai adînc.
― Din păcate, da.
― Atunci în loc să mă plîngi, mai bine m―ai ajuta să mă răzbun pe stăpîna ta.
― Şi în ce fel aţi vrea să vă răzbunaţi?
― Aş vrea să―i birui răceala, să iau locul rivalului meu.
― Niciodată nu vă voi ajuta la aşa ceva, domnule cavaler, spuse repede Ketty.
― Şi pentru ce, mă rog? întrebă d'Artagnan.
― Din două pricini.
― Care anume?
― Întîia: niciodată stăpîna mea n―o să vă iubească.
― Ce poţi tu să ştii?
― I―aţi rănit inima.
― Eu? Cu ce aş fi putut s―o rănesc, tocmai eu, care de cînd o cunosc, mă tîrăsc la
picioarele ei ca un rob? Vorbeşte, te rog, vorbeşte!
― N―aş mărturisi―o niciodată decît bărbatului... care ar şti să citească pînă în adîncul
sufletului meu!
D'Artagnan o privi pe Ketty a doua oară. Fata era de o prospeţime şi de o frumuseţe
pentru care multe ducese şi―ar fi pus la bătaie coroana.
― Ketty, ― spuse el, ― voi citi pînă în adîncul sufletului tău, oricînd vei vrea tu; nu
duce grija asta, draga mea.
Şi sub focul sărutării lui, fata se împurpură ca o cireaşă.
― Nu, ― murmură Ketty, ― ştiu că nu mă iubiţi! O iubiţi pe stăpîna mea. Mi―aţi
spus―o chiar adineauri.
― Şi asta te împiedică să―mi mărturiseşti a doua pricină?
― A doua pricină, domnule cavaler, ― urmă Ketty, îmbărbătată în primul rînd de
sărutare, apoi de căutătura ochilor lui, ― a doua pricină e că în dragoste fiecare îşi trage spuza
pe turtă.
Abia atunci d'Artagnan îşi aminti privirile galeşe ale cameristei, întîlnirile cu ea în
anticameră, pe scară, pe săli, atingerile uşoare ale mîinii şi oftatul ei înăbuşit de cîte ori îl
vedea; dar în dorinţa lui de a fi pe placul stăpînei, nu―şi oprise ochii asupra cameristei: cine
vînează vulturi, nu se sinchiseşte de o vrăbiuţă.
De data asta însă, gasconul nostru văzu într―o singură clipă tot folosul ce l―ar fi putut
trage din dragostea pe care Ketty i―o mărturisise în chip atît de copilăresc sau, atît de
neruşinat: tăinuirea scrisorilor către contele de Wardes, anumite înţelegeri cu tîlc, intrarea la
orice oră în odaia cameristei alăturată cu a stăpînei. După cum se vede, şmecherul o şi jertfea
în gînd pe biata Ketty, doar o va cuceri pe Milady, cu sau fără voia ei.
― Ascultă―mă, dragă Ketty! ― zise el fetei, ― vrei să―ţi dau o dovadă de dragostea
de care tu te îndoieşti?
― Care dragoste? întrebă tînăra fată.
― Dragostea pe care sînt gata să ţi―o dăruiesc ţie.
― Şi ce fel de dovadă?
― Vrei să petrec astă―seară cu tine vremea pe care o petrec de obicei cu stăpîna ta ?
― Da, da, ― zise Ketty, bătînd din palme ― cu cea mai mare bucurie!
― Atunci, draga mea copilă, ― urmă d'Artagnan aşezîndu―se într―un fotoliu, ― vino
aici, să―ţi spun că eşti cea mai frumoasă cameristă din cîte am văzut vreodată!
Şi se porni să i―o spună atît de felurit şi atît de frumos, încît biata copilă, care nu dorea
decît să―l creadă, îl crezu. Totuşi, spre marea mirare a lui d'Artagnan, drăgălaşa Ketty se
apăra destul de îndîrjit.
Vremea zboară pe nesimţite atunci cînd ţi―o treci doar atacînd şi apărîndu―te.
Aproape o dată cu miezul nopţii, se auzi sunînd şi clopoţelul în camera frumoasei Milady.
― Doamne sfinte, ― şopti Ketty, ― e stăpîna care mă cheamă. Pleacă, pleacă repede!
D'Artagnan se ridică din fotoliu, îşi luă pălăria ca şi cum ar fi avut de gînd s―o asculte;
apoi, deschizînd la repezeală uşa unui dulap mare în loc s―o deschidă pe cea dinspre scară,
se cuibări printre rochiile şi capoatele frumoasei Milady.
― Ce faci? se înspăimînta Ketty.
D'Artagnan, care scoase cheia dulapului, se încuie înăuntru fără să―i răspundă.
― Ketty, ― strigă Milady, răstit, ― ce faci? Dormi? De ce nu vii cînd te sun?
Şi d Artagnan auzi deschizîndu―se zgomotos uşa de trecere.
― Îndată, Milady, îndată, răspunse Ketty, repezindu―se în întîmpinarea stăpînei.
Amîndouă intrară în camera de culcare şi cum dintre cele două încăperi rămăsese
deschisă, d'Artagnar putu s―o mai audă pe Milady certîndu―şi cîtva timp camerista; în cele
din urmă, ceva mai potolită, deschise vorbe şi de el în vreme ce Ketty îi ajuta să se culce.
― Uite că astă―seară, ― începu Milady, ― nu l―am văzut pe gasconul nostru.
― Cum, doamnă, ― se miră Ketty ― n―a fost aici? Adică să―i umble ochii în altă
parte înainte de a fi gustat fericirea?
― Da de unde! L―o fi oprit domnul de Tréville sau domnul des Essarts. Mă pricep eu,
Ketty, în d―alde astea; pe el îl ţin eu bine.
― Ce―are de gînd doamna cu el?
― Ce―am de gînd cu el?... Fii liniştită, Ketty, între mine şi bărbatul ăsta e ceva ce nici
nu―i trece prin minte... Din pricina lui era cît p―aci să―şi piardă eminenţa sa încrederea în
mine. Şi am să i―o plătesc!
― Eu credeam că doamna îl iubeşte!
― Eu, să―l iubesc? Nu pot să―l sufăr! Un nerod care ţine―n mîinile lui viaţa lordului
de Winter şi nu―l ucide şi mă face să pierd trei sute de mii de livre pe an!
― Aşa e, ― răspunse Ketty, ― fiul dumneavoastră era singurul moştenitor al unchiului
său şi pînă în ziua majoratului v―aţi fi bucurat de averea rămasă.
D'Artagnan se cutremură pînă în adîncul mădularelor auzind cum acea gingaşă făptură îl
învinuia cu vocea ei tăioasă, pe care cu greu izbutea să şi―o ascundă, că nu ucisese omul cu
care chiar el o văzuse atît de prietenoasă.
― I―aş fi plătit―o eu şi pînă acum, ― urmă Milady, ― dar, nu ştiu de ce, cardinalul
mi―a pus în vedere să―l cruţ.
― Aşa? Totuşi doamna n―a cruţat pe femeiuşca aceea pe care el o iubea.
― Negustoreasa din strada Groparilor? Dar a uitat şi că a cunoscut―o! Zău, frumoasă
răzbunare!
O sudoare rece îmbrobonea fruntea lui d'Artagnan; ce cumplită fiară era femeia asta!
Îşi ciuli urechea să mai asculte, dar din nefericire Milady era gata de culcare.
― Bine, ― spuse ea, acum du―te la dumneata şi vezi să―mi aduci mîine răspuns la
scrisoarea pe care ţi―am dat―o.
― Pentru domnul de Wardes? întrebă Ketty.
― Fără îndoială, pentru el.
― Iată unul care cred că n―aduce nici pe departe cu bietul domn d'Artagnan.
― Pleacă, domnişoară. ― i―o tăie Milady, ― ştii că nu―mi place vorbăria.
D'Artagnan auzi închizîndu―se uşa, apoi zgomotul celor două zăvoare pe care Milady le
trăgea ca să se încuie în cameră. La rîndul ei, Ketty învîrti cît putu mai uşor cheia in broască.
D'Artagnan deschise atunci şi el dulapul.
― Dumnezeule! ― şopti camerista, ce ai? Eşti alb ca varul!
― Groaznică fiinţă! murmură d'Artagnan.
― Tăcere! Tăcere! Du―te, ― îl rugă Ketty, ― camera mea e despărţită de―a ei numai
printr―un perete subţire, aşa că tot ce se vorbeşte într―o parte se aude în cealaltă.
― Tocmai de aceea n―am de gînd să plec.
― Cum! făcu ea, roşind.
― Sau, lasă că plec eu... dar mai tîrziu.
Şi o trase pe Ketty înspre el. Nu era chip să se mai împotrivească. Împotrivirea face atîta
zgomot! Se lăsă, deci, în voia lui.
Era o pornire de răzbunare împotriva stăpînei, D'Artagnan gîndi ce drept e să se spună că
răzbunarea e bucuria zeilor. Dac―ar fi avut o fărîmă de inimă, s―ar fi mulţumit cu această
nouă cucerire; dar el n―avea decît focul rîvnei şi al mîndriei.
Totuşi, s―o spunem spre lauda lui, cel dintîi folos tras de pe urma înrîuririi lui asupra
cameristei fusese de a încerca să afle ceva despre doamna Bonacieux; dar biata fată jură pe
sfînta cruce că nu ştia nimic din toate astea, fiindcă stăpîna ei nu―şi dezvăluia tainele decît pe
jumătate; singurul lucru la care credea că putea răspunde era că doamna Bonacieux mai trăia
încă.
În privinţa pricinii pentru care Milady era cît pe―aci să piardă încrederea cardinalului,
Ketty nu ştia de asemenea nimic mai mult; dar în privinţa asta d'Artagnan ştia el mai multe;
îşi amintirea tocmai în clipa cînd părăsea Anglia, o zărise pe Milady pe o corabie înţepenită în
port; bănuia deci că trebuie să fi fost vorba fără îndoială de eghileţii în diamante.
Dar mai limpede decît orice era faptul că ura adevărată, ura cea mare, ura nepotolită a
acelei Milady se năpustise asupra lui, pentru că nu―i ucisese cumnatul.
A doua zi, d'Artagnan se duse iarăşi la Milady. Găsind―o în toane rele, îşi spuse că de
bună seamă îndelungata tăcere a domnului de Wardes o scotea din sărite. Ketty intră în
cameră; Milady o bruftui aspru, iar ea îi aruncă lui d'Artagnan o privire parcă ar fi vrut să―i
spună: vezi ce sufăr din pricina dumitale?
Totuşi, către sfîrşitul serii, frumoasa leoaică se mai îmblînzi, ascultînd cu zâmbetul pe
buze vorbele drăgăstoase ale lui d'Artagnan şi chiar îi întinse mîna ca să i―o sărute.
D'Artagnan ieşi de acolo fără a şti ce să mai gândească; dar, cum nu era din cei care―şi
pierd prea uşor capul, în vreme ce se arăta atît de curtenitor, îşi ticluise în minte şi un mic
plan.
Găsi camerista în prag, şi la fel ca în ajun, urcă la ea în cameră. Fata primise aspră dojană,
învinuită fiind de neglijenţă. Milady nu putea pricepe tăcerea contelui de Wardes şi poruncise
cameristei să vină a doua zi la nouă dimineaţa ca să ia al treilea răvaş.
D'Artagnan ceru sărmanei Ketty făgăduiala că―i va aduce scrisoarea acasă la el, chiar a
doua zi dimineaţa, iar ea, la rîndul ei, făgădui tot ce voia iubitul ei: era nebună după el.
Toate se petrecură ca în ajun: d'Artagnan se încuie în dulap, Milady îşi chemă camerista,
se pregăti de culcare, o trimise pe Ketty îndărăt, apoi îşi zăvorî uşa. Apoi, tot ca în ajun,
d'Artagnan nu se întoarse acasă decît la cinci dimineaţa.

Pe la unsprezece, o văzu sosind pe Ketty; ţinea în mînă alt răvaş. De data asta sărmana
fată nici nu încerca să nu i―l mai dea. Îl lăsă pe d'Artagnan să facă tot ce voia. Se dăruia
toată, cu trup şi suflet, frumosului ei soldat.
El deschise plicul şi citi cele ce urmează:
"Vă scriu, pentru a treia oară, ca să vă spun că vă iubesc, luaţi seama să nu vă scriu a
patra oară, ca să vă spun că vă urăsc.
Dacă vă căiţi de felul cum v―aţi purtat cu mine, tînăra aducătoare a rîndurilor mele vă va
spune chipul în care un bărbat curtenitor îşi poate dobîndi iertarea".
D'Artagnan schimba feţe―feţe în vreme ce citea.
― Tot o mai iubeşti! izbucni Ketty, care nu―şi luase ochii de pe faţa tînărului.
― Nu, Ketty, te înşeli, n―o mai iubesc deloc; dar vreau să mă răzbun de tot dispreţul ei
pentru mine.
― Da, da, ştiu eu răzbunarea asta, mi―ai mai pomenit―o.!
― Ce―ţi pasă, Ketty! Ştii şi tu că numai pe tine te iubesc.
― Cum pot să ştiu aşa ceva?
― Prin dispreţul de care n―o s―o scutesc.
Ketty oftă din adînc.
D'Artagnan luă o pană şi scrise:
"Doamnă, m―am îndoit pînă acum că primele dumneavoastră două scrisori erau pentru
mine, atît de nevrednic mă socoteam de asemenea cinste; de altminteri, eram atît de suferind
încît tot aş fi şovăit să vă răspund.
Dar astăzi trebuie să dau crezare nemărginitei dumneavoastrei bunăvoinţe faţă de mine,
deoarece nu numai scrisoarea, dar chiar şi camerista domniei―voastre mă încredinţează că
am fericirea să vă fiu drag.
Ea n―are nevoie să―mi spună în ce chip un bărbat curtenitor îşi poate dobîndi
iertarea. Voi veni să v―o cer chiar eu diseară, la unsprezece. A amîna cu o singură zi ar
însemna pentru mine, în clipa de faţă, să v―aduc o nouă jignire.
Acela pe care l―aţi făcut cel mai fericit dintre muritori,
Contele de Wardes"
Această scrisoare era în primul rînd un fals, era apoi şi o neobrăzare, iar din punctul de
vedere al moravurilor de azi, era ceva asemănător unei ticăloşii; dar pe vremea aceea oamenii
se purtau unii faţă de alţii cu mai puţine mănuşi decît în zilele noastre. De altminteri,
d'Artagnan ştia chiar din mărturisirile ei, că Milady se făcuse vinovată de trădare faţă de
căpetenii mai de seamă, aşa că n―avea pentru ea decît o preţuire în doi peri. Şi totuşi, în
pofida acestei şubrede preţuiri, simţea cum îl mistuie o patimă nesăbuită pentru această
femeie. Patimă însoţită şi de dispreţ. Patimă sau arşiţă, cum doriţi.
Socoteala lui d'Artagnan era foarte simplă: din odaia cameristei ajungea în a stăpînei.
Folosind cele dintîi clipe de uluială, de ruşine şi de spaimă, i―ar fi biruit împotrivirea. S―ar
fi putut să dea şi greş, căci, vrînd―nevrînd, trebuia să lase ceva şi pe seama neprevăzutului.
Peste opt zile, cînd va porni războiul, va fi nevoit să plece; astfel fiind, d'Artagnan n―avea
nici vreme pentru o dragoste aşa cum îi e datul.
― Poftim, ― spuse tînărul, dînd cameristei scrisoarea pecetluită, ― du acest răspuns
stăpînei tale; din partea domnului de Wardes.
Sărmana Ketty se făcu galbenă ca ceara. Bănuia şi ea ce stătea scris înăuntru.
― Ascultă, fetiţo dragă, ― urmă d'Artagnan, înţelegi bine că toate astea vor trebui să
sfîrşească într―un sau altul; Milady poate să descopere c―ai dat prima scrisoare valetului
meu în loc s―o dai valetului domnului de Wardes, că eu am deschis celelalte două scrisori în
loc să le deschidă contele. Milady te va goni, iar tu o cunoşti: nu e femeia care să se

mărginească doar la atîta.
― Vai de mine!― se tîngui Ketty, ― pentru cine am înfruntat eu toate astea?
― Pentru mine, ştiu bine, frumoasa mea frumoasă, şi de aceea îţi sînt adînc recunoscător:
ţi―o jur.
― Dar spune―mi măcar, ce―ai scris în scrisoarea asta?
― O să―ţi spună Milady.
― Vai, nu mă iubeşti, ― strigă Ketty, ― şi sînt tare nenorocită!
Mustrarea aceasta are un răspuns făcut să înşele pe orice femeie; d'Artagnan răspunse în
aşa fel, încît Ketty se înşelă şi ea cumplit.
Şi cu tot plînsul ei amarnic înainte de a se hotărî să înmîneze stăpînei scrisoarea, Ketty
trebui totuşi, în cele din urmă, să se hotărască. Era tot ce voia şi d'Artagnan.
Îi mai făgădui că nu va ieşi tîrziu de la Milady şi că, la plecare, va urca pînă la ea.
Făgăduiala aceasta izbuti s―o mai liniştească în sfîrşit pe biata Ketty.
Capitolul IV.UNDE SE VORBEŞTE DESPRE ECHIPAMENTUL LUI ARAMIS ŞI AL

LUI PORTHOS
De cînd cei patru prieteni alergau care încotro după echipament, nu se mai întîlneau în
zile dinainte hotărîte. Prînzea fiecare pe unde―l prindea amiaza, sau mai bine―zis pe unde
se nimerea. Apoi, şi slujba le mai răpea o bună parte din preţiosul timp care zbura atît de
repede. Hotărîseră totuşi să se întîlnească o dată pe săptămînă. În jurul orei unu, acasă la
Athos, dat fiind că aceasta din urmă, potrivit legămîntului făcut, nu mai trecea pragul
locuinţei.
Cînd Ketty venise la d'Artagnan era tocmai zi hotărîtă pentru înîtlnire.
Îndată după plecarea cameristei, acesta se şi îndreptă spre strada Férou.
Îi găsi pe Athos şi Aramis în toiul cugetărilor. Pe Aramis îl mîna dorul să se întoarcă la
anteriu. Potrivit vechiului său obicei, Athos nu―l sfătuia să―şi lepede gîndul, dar nici nu―l
îndemna să―l aducă la îndeplinire. El era de părere să laşi pe fiecare să facă aşa cum îl taie
capul. Nu dădea niciodată sfaturi cînd nu i se cereau; ba mai mult, trebuia să i le ceri de două
ori.
"Mai totdeauna cînd cineva îţi cere un sfat e ca să nu―l urmeze, sau dacă îl urmează e ca
să aibă pe cine arunca vina că i l―a dat", spunea el.
Porthos sosi curînd după d'Artagnan. Aşadar prietenii se găseau strînşi iarăşi laolaltă.
Cele patru chipuri răsfrîngeau patru simţăminte felurite: al lui Porthos, liniştea; al lui
d'Artagnan, nădejdea; al lui Aramis, îngrijorarea şi, în sfîrşit, al lui Athos, nepăsarea.
După cîteva clipe de sporovăială, în care Porthos dădu să se înţeleagă că cineva de mare
vază catadicsea să―l scoată din încurcătură, Mousqueton intră pe uşă. Venea să―şi roage
stăpînul să poftească acasă unde, spunea el cu o mutră de un cot, trebuia să se întoarcă fără
întîrziere.
― Mi―or fi sosit caii? întrebă Porthos.
― Da şi nu, răspunse Mousqueton.
― Adică, cum, nu poţi să―mi spui?...
― Poftiţi acasă, domnule.
Porthos se ridică, îşi salută prietenii şi―l urmă pe Mousqueton.
După alte cîteva clipe, Bazin se ivi şi el în pragul uşii.
― Vrei ceva de la mine, prietene? întrebă Aramis, cu acea catifelată blîndeţe care―i
îndulcea vorba de cîte ori gîndurile îl mînau îndărăt spre cele sfinte.
― Vă aşteaptă un om acasă, răspunse Bazin.
― Un om? Ce fel de om?
― Un cerşetor.
― Dă―i ceva de pomană, Bazin, şi spune―i să se roage pentru un biet păcătos.
― Dar el ţine morţiş să vă vorbească şi dă zor c―o să fiţi grozav de bucuros cînd l―oţi
vedea.
― N―a spus nimic deosebit pentru mine?
― Ba da. Dacă domnul Aramis se codeşte să mă vadă a zis el, atunci vesteşte―l că vin
de la Tours.
― De la Tours? ― se repezi Aramis, ― domnilor, vă rog, mii de iertăciuni, dar fără
îndoială omul mi―aduce ştiri pe care le aşteptam.
Şi ridicîndu―se îndată, plecă în pripă.
Rămaseră doar Athos şi d'Artagnan.
― Cred că voinicii noştri au găsit ce căutau. Ce zici, d'Artagnan? întrebă Athos.
― Ştiu că Porthos era pe calea cea bună, ― răspunse d'Artagnan, ― cît despre Aramis,
drept să―ţi spun, nu i―am dus niciodată prea mult grija; dar dumneata, dragul meu Athos,
dumneata care ai împărţit cu atîta dărnicie banii englezului, bani ce ţi se cuveneau, ia spune,
ce ai să te faci acum?
― Sînt încîntat că l―am răpus pe caraghiosul acela, băiete, căci e mană cerească să ucizi
un englez; dar dacă l―aş fi buzunărit de bani, m―ar fi apăsat ca o remuşcare.
― Ia mai las―o, dragă Athos, ai într―adevăr nişte idei nemaipomenite!
― Hai să vorbim de altceva! Ce―mi spunea ieri domnul de Trévile, care mi―a făcut
cinstea să vină pe la mine: te ţii scai de englezii aceia deocheaţi pe care―i ocroteşte
cardinalul?
― Adică mă ţin de o englezoaică; ţi―am mai vorbit de ea.
― Aii! da, doamna blondă. În privinţa căreia ţi―am dat unele sfaturi pe care, fireşte, nu
te―ai gîndit să le urmezi.
― Ştii doar din ce pricină.
― Da, pe cît mi―aduc aminte, parcă mi―ai spus ceva cu echipamentul dumitale.
― Dar de unde! Acum sînt sigur că femeia asta e amestecată în răpirea doamnei
Bonacieux.
― Încep să pricep, ca să găseşti o femeie, îi faci curte alteia, e calea cea mai lungă, dar
totodată şi cea mai plăcută.
D'Artagnan vru să i se destăinuiască prietenului; îl opri însă o teamă: Athos era un
gentilom neînduplecat în chestiunile de onoare, iar în micile socoteli ale îndrăgostitului nostru
cu privire la Milady, erau anumite lucruri pe care ştia dinainte că prietenul nu le―ar fi
încuviinţat; hotărî deci să nu dea nimic în vileag şi cum Athos era omul cel mai puţin curios
din lume, destăinuirile lui d'Artagan n―au mers prea departe.
Îi vom părăsi deci pe cei doi prieteni care nu aveau nimic de seamă a―şi spune şi―l vom
urmări pe Aramis.
Am văzut cît de grabnic se luase tînărul după Bazin sau mai bine―zis cum i―o luase
înainte, cînd auzise că omul care voia să―i vorbească sosea de la Tours: din cîteva sărituri
ajunsese din strada Férou, în strada Vaugirard.
În casă dădu într―adevăr peste un om scund, cu privirea ageră şi straie ferfeniţă.
― Doreşti să vorbeşti cu mine? întrebă muşchetarul.
― Adică, eu doresc să vorbesc cu domnul Aramis; e numele dumneavoastră?
― Al meu; vrei să―mi înmînezi ceva?
― Da, dacă mi―arătaţi o anume batistă brodată.
― Iat―o, ― zise Aramis scoţînd o cheiţă din sîn şi deschizînd un mic sipet din lemn de
abanos încrustat cu sidef, ― poftim, asta e.
― Bine, ― se învoi cerşetorul, ― spuneţi valetului dumneavoastră să plece.
Într―adevăr, dornic să afle ce treabă avea zdrenţărosul cu stăpînul lui, Bazin se luase
după Aramis şi ajunsese acasă aproape o dată cu el; dar pripeala nu―i slujise la mare lucru: la
cererea cerşetorului stăpînul îi făcu semn să iasă şi, vrînd―nevrînd, trebui să asculte.
După plecarea lui Bazin, cerşetorul îşi aruncă privirea jur împrejur, ca să se încredinţeze
că nimeni nu putea să―l vadă sau să―l audă şi, desfăcîndu―şi haina zdrenţuită şi slab
încinsă cu o cingătoare de piele, începu să―şi descoasă pieptarul la gît, de unde trase afară o
scrisoare.
Cînd zări sigiliul, Aramis dădu un chiot de bucurie şi sărutînd slovele, deschise smerit
scrisoarea, cu următorul cuprins:
"Prietene, soarta vrea să mai rămînem despărţim cîtăva vreme încă, dar frumoasele zile
ale tinereţii nu se irosesc fără de urmă. Fă―ţi datoria pe cîmpul de bătaie: cum o fac şi eu
pe a mea în altă parte. Primeşte ceea ce―ţi va aduce purtătorul răvaşului; mergi şi luptă,
mîndrule şi vrednicule gentilom, şi nu uita pe aceea care cu drag îţi sărută ochii dumitale
negri.
Adio sau, mai curînd, la revedere!"
Cerşetorul descosea mereu; trase afară, unul după altul, din bulendrele lui soioase, o sută
cincizeci de pistoli dubli de Spania pe care―i înşiră pe masă; apoi, deschise uşa, se înclină şi
plecă, înainte ca tînărul înmărmurit să se fi încumetat să―i spună vreun cuvînt.
Cînd mai citi o dată scrisoarea. Aramis îşi dădu seama că avea şi un post scriptum:
"P. S. Primeşte―l pe aducătorul scrisorii cum se cuvine, căci este conte şi grand de
Spania".
― Vise aurite! se înflăcăra Aramis. Doamne! Frumoasă e viaţa! Aşa e, sîntem tineri, aşa
e, ne mai aşteaptă încă zile fericite! Da! Ţie, îţi închin iubirea mea, sîngele meu, viaţa mea,
totul, totul, totul, frumoasa mea iubită!
Şi săruta scrisoarea cu patimă, fără măcar să privească aurul ce strălucea pe masă.
Bazin ciocăni uşor la uşă; cum nu mai avea de ce să―l ţină afară. Aramis îl lăsă să intre.
Zgîindu―se năuc la maldărul de aur, Bazin uitase că tocmai voia să vestească sosirea lui
d'Artagnan care, nerăbdător să afle de rostul cerşetorului, trecea pe la Aramis, venind de la
Athos.
Văzînd că Bazin îl uitase, d'Artagnan, care nu prea făcea mofturi cu Aramis, intră de―a
dreptul în cameră.
― Ei drăcie! ― se miră d'Artagnan, ― dacă astea―s prunele uscate ce ţi se trimit de la
Tours, apoi, dragă Aramis, te rog felicită―l din partea mea pe grădinarul care le sădeşte.
― Te înşeli, dragul meu, ― răspunse Aramis, păstrînd ca totdeauna taina, ― e librarul
meu, tocmai mi―a trimis onorariul pentru poemul în versuri de o silabă, început ştii
dumneata unde.
― Da, da, adevărat! ―făcu d'Artagnan, ― ia te uită, ai un librar grozav de mărinimos,
dragă Aramis, e tot ce pot să―ţi spun.
― Cum, domnule! ― se minuna Bazin, ― un poem se plăteşte cu atîta bănet ? Nici
nu―ţi vine să crezi! Vai, domnule, dar dumneavoastră faceţi tot ce vă trece prin minte! Puteţi
să ajungeţi de―o seamă cu domnul de Voiture şi cu domnul de Benserade 3! Nici asta nu―i
tocmai rău. Un poet e mai―mai cît un preot. Ah, domnule Aramis, ştiţi, vă rog eu, faceţi―vă
poet!
― Prietene Bazin, ― i―o tăie Aramis, ― mi se pare că te cam amesteci unde nu trebuie.
Bazin pricepu că făcuse o greşeală. Lăsă ochi în jos şi ieşi din cameră.
― Aşa, aşa, ― urmă d'Artagnan cu surîsul pe buze, ― prin urmare îţi vinzi operele pe
bani grei; ferice de dumneata, prietene; dar ia seama, o să pierzi scrisoarea care―ţi iese din
tunică şi care, pesemne, e tot de la librar.
Aramis se fâcu stacojiu, îndesă mai tare scrisoarea şi―şi încheia haina.
― Dragă d'Artagnan, ― schimbă el vorba, ― dacă vrei, hai să mergem la prietenii noştri,
şi cum sînt bogat, să începem chiar de azi să luăm iar masa împreună, pînă veţi fi şi voi bogaţi
la rîndul vostru.
― Că bine zici! ― se bucură d'Artagnan. ― primesc cu mare plăcere; de multă vreme
n―am mai mîncat ca lumea şi cum în ceea ce mă priveşte am pus la cale pe diseară o
năzdrăvănie cam îndrăzneaţă. Îţi mărturisesc că nu mi―ar părea rău să mă afum cu cîteva
sticluţe de Burgundia, din cel vechi.
― Fie şi de Burgundia; nu mă dau îndărăt, răspunse Aramis, care la sclipirea aurului se
lecuise de gîndurile lui morale.
Şi după ce lunecă vreo două―trei monede în buzunar pentru cîteva grabnice nevoi,
închise pe celelalte în micul sipet de abanos, încrustat cu sidef, din care scosese faimoasa
batistă ce―i slujise drept talisman.
3
Poeţi de la curtea lui Ludovic al XlV-lea.
Cei doi prieteni trecură întîi pe la Athos, care, credincios legămîntului de a nu ieşi din
casă, se învoi să se aducă cina la el; cum era şi mare meşter în întocmirea unui ospăţ,
d'Artagnan şi Aramis îi încredinţară bucuroşi această sarcină de seamă.
Se îndreptau spre Porthos cînd, în colţul străzii Pontonului, îl întîlniră pe Mousqueton
care, încruntat şi mofluz, mîna din urmă un catîr şi un cal.
D'Artagan trase un chiot de uimire, îmbinată şi cu oarecare bucurie.
― Ia te uită, căluţul meu galben! strigă el. Aramis, priveşte te rog calul de colo.
― Uf, ce mîrţoagă îngrozitoare! spuse Aramis.
― Uite, dragul meu, ― urmă d'Artagnan, ― călare pe gloaba asta am venit eu la Paris.
― Cum, domnul cunoaşte calul ăsta? se miră Mousqueton.
― Are o culoare cam fistichie, ― adăugă Aramis, ― n―am văzut în viaţa mea cal cu aşa
păr.
― Cred şi eu, ― încuviinţă d'Artagnan, ― păi de aceea l―am şi vîndut cu trei taleri,
numai din pricina culorii, căci toate ciolanele lui la un loc nu fac nici optsprezece livre. Dar
cum de a ajuns calul ăsta în mîinile dumitale, Mousqueton?
― Vai, domnule, ― răspunse valetul, ― nu mă mai întrebaţi! Soţul ducesei noastre
ne―a tras un chiul...
― Cum asta, Mousqueton?
― Da, ne bucuram şi noi de oblăduirea unei înalte doamne, ducesa de...; dar, să―mi fie
iertat, stăpînul mi―a poruncit să―mi ţin gura. Dînsa a stăruit să primim ca mică amintire o
minunăţie de cal spaniol şi un catîr andaluz de toată frumuseţea. Soţul a prins de veste, a
înhăţat mîndreţele de dobitoace tocmai cînd se aflau în drum spre noi şi a pus în locul lor
gloabele astea păcătoase.
― Pe care i le duci înapoi, nu―i aşa? întrebă d'Artagnan.
― Chiar aşa! ― întări Mousqueton, ― cum o să primim noi asemenea mîrţoage în locul
bidiviilor făgăduiţi?
― Fireşte, deşi tare aş fi vrut să văd cum îl stă lui Porthos pe căluţul meu portocaliu;
mi―aş fi putut da seama cum arătam şi eu cînd am sosit la Paris. Dar, să nu te mai oprim din
drum, Mousqueton; du―te şi împlineşte ce ţi―a poruncit stăpînul, hai, du―te. E acasă
Porthos?
― Da, domnule, ― răspunse Mousqueton, ― da―i grozav de morocănos! Şi plecă mai
departe, înspre cheiul Grands―Augustins în vreme ce amîndoi prietenii se duceau să sune la
uşa amărîtului de Porthos. Acesta îi văzuse străbătînd curtea, dar nici prin gînd nu―i trecea să
le deschidă. Sunară deci zadarnic.
În vremea asta, Mousqueton îşi vedea de drum şi, trecînd peste Podul Nou, gonind mereu
din urmă cele două mîrţoage, ajunse în strada Urşilor. Odată acolo, legă, potrivit poruncii
stăpînului, calul şi catîrul la uşa avocatului; apoi, fără a se mai sinchisi de soarta lor, se
întoarse acasă la Porthos, aducîndu―i la cunoştinţă îndeplinirea sarcinii încredinţate.
După cîteva timp, bietele dobitoace, care nu mîncaseră de dimineaţă făcură asemenea
tărăboi, tot trăgînd în sus şi―n jos de ciocănaşul de la uşă, încît avocatul porunci băieţaşului
de serviciu să se ducă să întrebe pe la vecini, ale cui erau cele două animale.
Recunoscîndu―şi darul, doamna Coquenard nu pricepu la început pentru ce îi fusese
trimis îndărăt; curînd însă, Porthos veni şi o lămuri pe deplin. Mînia ce―i lucea în ochi, deşi
muşchetarul căuta să se stăpînească, o băgă în sperieţi pe iubita lui, fire slabă de înger.
Într―adevăr, Mousqueton nu―i ascunsese stăpînului că întîlnise pe d'Artagnan şi pe Aramis
şi că d'Artagnan recunoscuse în calul galben, mîrţoaga bearneză pe care sosise la Paris şi o
vînduse pentru trei taleri.
Porthos plecă, după ce―şi dădu întîlnire cu soţia avocatului în dreptul mănăstirii
Saint―Magloire. Văzîndu―l că pleacă, avocatul îl pofti la masă, dar din înălţimea trufiei lui,
muşchetarul nu vru să primească.
Doamna Coquenard se duse, tremurînd ca varga, la locul întîlnirii, căci prevedea

mustrările ce o aşteptau; era însă vrăjită de ifosele simandicoase ale lui Porthos.
Toate sudălmile şi ocările, pe care un bărbat rănit în mîndria lui le poate prăvăli asupra
unei femei, Porthos le rostogoli pe capul plecat al doamnei Coquenard.
― Sărmana de mine! Am făcut şi eu tot ce am putut. Unul din clienţii noştri e geambaş;
datora bani soţului meu şi e rău platnic. Am luat catîrul şi calul în schimbul datoriei. Îmi
făgăduise două animale regeşti.
― Atunci află, doamnă, ― urmă Porthos, ― că dacă datoria lui trecea de cinci taleri,
geambaşul dumitale e un tîlhar.
― E cumva oprit să cumpărăm ieftin, domnule Porthos? întrebă soţia avocatului căutînd a
se dezvinovăţi.
― Nu, doamnă, fireşte că nu, dar cine aleargă după chilipiruri trebuie să le îngăduie
celorlalţi să―şi găsească prieteni mai mărinimoşi.
Şi răsucindu―se pe călcîie, Porthos făcu un pas cu gînd să se îndepărteze.
― Domnule Porthos! Domnule Porthos! ― strigă doamna Coquenard, ― am greşit, văd
şi eu că n―ar fi trebuit să mai stau la tocmeală cînd era vorba de echipamentul unui cavaler
ca dumneata!
Fără să răspundă, Porthos făcu al doilea pas tot pentru a se îndepărta.
I se păru atunci soţiei avocatului că―l vede pe aripile învolburate ale unui nor strălucitor,
împresurat de ducese şi de marchize, aruncîndu―i care mai de care saci cu aur la picioare.
― Pentru numele lui Dumnezeu, opreşte―te! Domnule Porthos, ― strigă ea, ―
opreşte―te şi să vorbim!
― Numai cît vorbesc cu dumneata şi toate―mi merg de―a―ndoaselea, se încruntă
Porthos.
― Dar, spune―mi te rog, ce ceri dumneata?
― Nimic, aceeaşi scofală aş face şi dacă aş cere ceva.
Soţia avocatului se agăţă de braţul lui Porthos şi, în focul durerii ei, începu să se vaiete:
― Domnule Porthos, eu nu mă pricep la nimic din toate astea: de unde să ştiu eu ce―i
aceea un cal? De unde să ştiu eu ce―s acelea harnaşamente?
― Ar fi trebuit să le laşi în seama mea, eu mă pricep, doamnă, dar ai umblat după
chilipiruri şi prin urmare, după folos cămătăresc.
― E o greşeală, domnule Porthos, pe cuvîntul meu, am s―o îndrept.
― Cum aşa? întrebă muşchetarul.
― Ascultă―mă; diseară, domnul Coquenard va fi la ducele de Chaulnes, care l―a
chemat la el. E vorba de o consultaţie ce va ţine două ceasuri, pe puţin. Vino, vom fi singuri şi
ne vom putea socoti.
― Foarte bine! Aşa ceva mai înţeleg şi eu.
― Atunci mă ierţi?
― Să vedem, răspunse, ţanţoş, Porthos.
Şi amîndoi se despărţiră zicîndu―şi: pe diseară.
"Drace, ― gîndi Porthos îndreptîndu―se, pare―mi―se că mă apropii în sfîrşit de
sipetul maestrului Coquenard."
Capitolul V.NOAPTEA TOATE PISICILE SÎNT NEGRE
Sosi, în sfîrşit, şi seara aşteptată cu atîta înfrigurare de Porthos şi d'Artagnan.

Către ora nouă, d'Artagnan se duse ca de obicei la Milady. O găsi în cele mai încîntătoare
toane: niciodată nu―l primise atît de frumos. Gasconul nostru îşi dădu seama de la început că
răvaşul îi fusese înmînat, iar urmările erau fireşti.
Ketty intră ca să aducă dulciurile. Stăpîna o privi nespus de blîndă şi―i zîmbi cu cel mai
duios zîmbet, dar vai! sărmana de ea, era atît de abătută, încît nici nu băgă de seamă marea
bunăvoinţă a stăpînei.
D'Artagnan privea rînd pe rînd cele două femei, silit fiind să mărturisească în sinea lui că
firea dăduse greş atunci cînd le plămădise: doamnei de neam mare îi dăduse un suflet hîd şi
josnic, iar cameristei îi dăruise inimă aleasă de ducesă.
Pe la zece, Milady începu să dea semne de nerăbdare. D'Artagnan pricepu tîlcul; o vedea
cum privea pendula, cum se ridica de pe scaun ca să se aşeze din nou şi cum îi zîmbea cu o
căutătură care voia să spună: Eşti tu grozav de drăguţ, dar ce încîntător ai fi dac―ai şterge―o
de―aici!
D'Artagnan se ridică, şi îşi luă pălăria. Milady îi întinse mîna să i―o sărute. Tînărul simţi
cum i―o strîngea şi înţelese că o făcea nu din cochetărie femeiască, ci din recunoştinţă că
pleacă.
"Moare după el", îşi zise d'Artagnan. Apoi ieşi.
De data asta Ketty nu―l mai aştepta nici în anticameră, nici pe sală, nici sub poarta cea
mare. D'Artagnan se văzu nevoit să găsească singur scara şi odăiţa cameristei.
Ketty şedea cu capul în mîini şi plîngea.
Îl auzi intrînd, dar nu―şi ridică ochii; cînd tînărul se apropie de ea şi―i luă mîinile
într―ale lui, fata izbucni în hohote de plîns.
Aşa cum îşi închipuise d'Artagnan, Milady, nebună de bucurie în urma răspunsului
primit, îi spusese totul cameristei; îi mai dăruise şi o pungă cu bani drept răsplată pentru
chipul în care îşi dusese de astă dată la îndeplinire îndatorirea primită.
Cînd se întorsese la ea în odaie, Ketty aruncase punga într―un ungher şi o lăsase aşa
deschisă, cu cîteva monezi de aur rostogolite pe covor.
Simţindu―i mîngîierile, sărmana fată îşi ridică fruntea. Pînă şi d'Artagnan se înspăimîntă
de amărăciunea întipărită pe chipul ei: împreunîndu―şi mîinile c―un aer rugător, nu
îndrăznea să rostească niciun cuvînt.
Oricît de împietrită i―ar fi fost inima, d'Artagnan se simţi totuşi înduioşat de acea durere
mută; dar ţinea prea mult la planurile lui şi mai ales la cel din urmă, ca să schimbe o iotă din
tot ce ticluise pe îndelete. Îi nimici deci cameristei orice nădejde că―l va îndupleca,
înfăţişîndu―i însă fapta lui drept o răzbunare.
Această răzbunare lua de altfel o întorsătură cu atît mai uşoară cu cît Milady, de bună
seamă pentru a―şi ascunde sfiala, spusese fetei să stingă toate luminile din apartament şi
chiar cele din dormitor. Domnul de Wardes trebuia să plece înainte de a miji de ziuă, tot pe
întuneric.
După cîteva clipe o auziră pe Milady care intra la ea în cameră. D'Artagnan se şi repezi la
dulap. Abia se pitise înăuntru şi clopoţelul începu să sune.
Ketty intră în camera stăpînei, fără să mai lase de data asta uşa deschisă; peretele
despărţitor era însă atît de subţire, încît se auzea aproape tot ce vorbeau între ele cele două
femei.
Milady părea beată de bucurie, o punea pe Ketty să―i istorisească mereu cele mai mici
amănunte din aşa―zisa întîlnire cu contele de Wardes, cum primise scrisoarea, cum
răspunsese, tot ce se oglindea pe chipul lui, dacă arăta a fi tare îndrăgostit; şi la toate
întrebările, sărmana Ketty, silită să―şi păstreze cumpătul, răspundea cu glas înăbuşit, al cărui
răsunet dureros stăpîna nici nu―l lua în seamă, atît de egoistă e fericirea pe lume.
În sfîrşit, cum ora sosirii contelui se apropia, Milady îi porunci cameristei să stingă toate
luminile din dormitor, să se ducă în odaia ei, şi să―l poftească pe de Wardes, îndată ce va
veni.
Aşteptarea nu ţinu îndelung. Cînd văzu prin broasca dulapului că luminile fuseseră stinse,
d'Artagnan ţîşni din ascunzătoare, tocmai în clipa cînd Ketty se pregătea să închidă uşa de
trecere.
― Ce―i zgomotul ăsta? întrebă Milady.
― Eu sînt, ― răspunse d'Artagnan în şoaptă, ― eu, contele de Wardes.
― Doamne, dumnezeul meu! ― murmură Ketty, ― n―a avut răbdare să aştepte măcar
ora hotărîtă de el singur.
― Atunci, ― grăi Milady, cu voce tremurîndă, ― atunci de ce nu intră? Conte, conte, îl
rugă ea, ştii că te aştept!
La această chemare, d'Artagnan îndepărtă încetişor pe Ketty şi intră repede în camera
frumoasei Milady.
Dacă mînia şi amarul îşi dau pasul să chinuie pe lumea asta un suflet, fără îndoială că îl
aleg pe al îndrăgostitului care primeşte, sub un nume străin, mărturisirile de dragoste închinate
fericitului său potrivnic.
D'Artagnan se afla într―o împrejurare dureroasă pe care n―o bănuise: gelozia îi sfîşia
inima şi suferea aproape la fel ca şi sărmana Ketty care în vremea asta plîngea în camera
alăturată.
― Da, conte, ― spunea Milady cu cea mai dulce voce şi strîngîndu―i duios mîna în
mîinile ei, ― da, sînt fericită de dragostea pe care privirile şi vorbele dumitale mi―au
murmurat―o de cîte ori ne―am întîlnit. Şi eu te iubesc. Dar, mîine, aş vrea să ştiu că mîine
te mai gîndeşti la mine şi fiindcă ai putea să mă uiţi, iată ţi―l dăruiesc.
Şi spunînd acestea, trecu un inel din degetul ei într―al lui.
D'Artagnan îşi aminti c―o văzuse purtînd inelul acela; era un minunat safir, împresurat
cu briliante.
Întîia lui mişcare a fost de a i―l da îndărăt, dar Milady adăugă:
― Nu, nu vreau; dacă mă iubeşti, te rog să―l păstrezi. De altfel, ― adăugă ea, cu glas
schimbat, ― primindu―l, mă îndatorezi mai mult decît îţi poţi închipui.
"Femeia asta e toată numai taine," îşi zise în sinea lui d'Artagnan.
În clipa aceea era gata să―i destăinuiască adevărul. Deschise gura vrînd să―i spună cine
era şi ce gînd răzbunător îl adusese, dar ea adăugă:
― Dragul de el, şi cît p―aci să mi―l omoare fiara aceea de gascon!
Fiara era el.
― Ia spune, urmă Milady, ― te mai dor rănile?
― Da, da, grozav, bîigui d'Artagnan, care nu prea ştia ce să răspundă.
― Fii pe pace, murmură ea, am să te răzbun, şi încă ce cumplit!
"Drace! ― îşi zise în sinea lui d'Artagnan, ― n―am prea brodit momentul
destăinuirilor."
Îi trebui cîtăva vreme lui d'Artagnan ca să―şi vină în fire de pe urma micului dialog;
gîndurile de răzbunare i se spulberaseră, însă, toate. Femeia aceea avea asupra lui o putere de
necrezut; o ura şi în acelaşi timp o adora; nu crezuse niciodată că două simţăminte atît de
felurite să poată sălăşui în aceeaşi inimă, iar din amîndouă îmbinate să purceadă o dragoste
atît de stranie şi, într―un anume chip, drăcească.
În vremea asta bătuse unu noaptea; trebuiau să se despartă; în clipa cînd s―o părăsească
pe Milady, d'Artagnan nu mai simţi decît crunta părere de rău a despărţirii şi, în pătimaşul
rămas bun pe care şi―l luară unul de la celălalt, hotărîră să se întîlnească din nou peste o
săptămînă. Biata Ketty nădăjduia să―i poată strecura cîteva cuvinte atunci cînd va trece prin
odaia ei, dar Milady îl însoţi chiar ea, prin întuneric, pînă la scară.
A doua zi dimineaţa, d'Artagnan dădu fuga la Athos. Se încurcase într―o ispravă atît de
năstruşnică, încît voia să―i ceară sfatul. Îi povesti totul; Athos încruntă de mai multe ori din
sprîncene.
― Milady asta a dumitale ― îi spuse ei, ― pare a fi o mare ticăloasă, totuşi şi dumneata
ai greşit cînd ai înşelat―o căci, într―un fel sau altul, iată―te cu un duşman groaznic în
spinare.
Şi în vreme ce―i vorbea, Athos nu―şi lua ochii de la safirul înconjurat de briliante care
luase pe degetul lui d'Artagnan locul inelului reginei, pus cu grijă în cutiuţa lui.
― Te uiţi la inel? întrebă gasconul, mîndru că putea arăta prietenilor lui un dar atît de
preţios.
― Da, răspunse Athos, îmi aminteşte o bijuterie de familie.
― E frumos, nu―i aşa? adăugă d'Artagnan.
― E minunat, ― încuviinţă Athos, ― nici nu credeam să fie pe lume două safire cu ape
atît de frumoase. L―ai dat în schimbul diamantului dumitale?
― Nu, ― desluşi d'Artagnan. ― e un dar pe care mi l―a făcut frumoasa mea
englezoaică, sau mai bine―zis frumoasa mea franţuzoaică; fiindcă deşi n―am vrut s―o
întreb, eu sînt convins că e născută în Franţa.
― Cum! Adică inelul ăsta l―ai primit de la Milady? se miră Athos, cu un glas care trăda
o adîncă tulburare.
― Chiar de la ea; mi l―a dat astă―noapte.
― Arată―mi―l, te rog şi mie stărui Athos.
― Poftim, răspunse d'Artagnan, scoţîndu―i din deget.
Athos îl privi cu luare―aminte şi se făcu dintr―o dată alb la faţă, apoi îl încercă pe
inelarul mîinii stîngi; inelul i se potrivea parcă ar fi fost făcut pentru el. O dorinţă de ură şi de
răzbunare adumbri ca sub un nor fruntea de obicei atît de senină a gentilomului.
― E cu neputinţă să fie ea, ― adăugă Athos, ― şi cum de se găseşte inelul în mîinile
acestei Milady Clarick? Totuşi nu―ţi vine să crezi că se pot găsi două pietre atît de
asemănătoare.
― Cunoşti inelul? întrebă d'Artagnan.
― Crezusem că―l cunosc, ― răspunse Athos, ― dar, pesemne m―am înşelat.
Şi dădu îndărăt inelul fără să―şi poată lua ochii de la el.
― Te rog, dragă d'Artagnan, ― îi spuse după cîtva timp, ― scoate inelul din deget sau
întoarce―l cel puţin cu piatra înăuntru; îmi trezeşte amintiri atît de dureroase, că nici n―aş
mai putea sta de vorbă cu dumneata. Dar parcă veniseşi să―mi ceri sfatul, ziceai că nu ştii
cum să ieşi din încurcătură, la stai... mai dă―mi safirul; cel cu pricina avea una din feţe
zgîriată printr―o întîmplare.
D'Artagnan îşi scoase din nou inelul din deget şi―l dădu lui Athos.
Athos tresări:
― Iată, ― făcu el, ― priveşte, nu―i aşa că e ciudat?
Şi―i arătă lui d'Artagnan zgîrietura pe care şi―o aducea aminte.
― Dar de unde aveai safirul ăsta, Athos?
― De la mama mea, care la rîndul ei îl avea de la mama ei. Aşa cum ţi―am spus, e o
veche bijuterie de familie... şi care ar fi trebuit să rămînă în familie.
― Şi l―ai... vîndut? întrebă, şovăitor, d'Artagnan.
― Nu, răspunse Athos, cu un zîmbet ciudat. L―am dăruit într―o noapte de dragoste, aşa
cum ţi―a fost dăruit şi dumitale.
D'Artagnan căzu la rîndul lui pe gînduri. I se părea că simte în sufletul frumoasei Milady
adîncuri de prăpăstii întunecate şi necunoscute.
Nu îşi mai puse inelul în deget, ci îl vîrî în buzunar.
― D'Artagnan, ― începu Athos luîndu―i mîna într―a lui, ― dumneata ştii cît te
iubesc; dac―aş avea un fiu nu l―aş iubi mai mult decît pe dumneata. Te rog, ascultă―mă,
părăseşte pe femeia asta. N―o cunosc, dar un soi de glas lăuntric îmi spune că e o netrebnică
şi o piază rea.
― Ai dreptate, recunoscu d'Artagrian. Să ştii că o să mă despart de ea; îţi mărturisesc,
femeia asta mă înspăimîntă şi pe mine.
― O să ai destulă putere? înrebă Athos.
― O să am, ― răspunse d'Artagnan, ― şi chiar de―acum.
― Bine, băiete, aşa să şi faci, ― stărui gentilomul strîngînd mîna gasconului aproape
părinteşte, ― dea Domnul ca femeia asta care abia a intrat în viaţa dumitale să nu―şi lase
balele ei veninoase!
Athos îl salută pe d'Artagnan cu o mişcare a capului, dîndu―i să înţeleagă că ar dori să
rămînă singur cu gîndurile lui.
Cînd se întoarse acasă, d'Artagnan o găsi pe Ketty care―l aştepta. O lună întreagă de
lingoare n―ar fi adus―o pe sărmana fată în halul în care era după o noapte de nesomn şi de
chin.
Milady o trimisese la aşa―zisul de Wardes. Stăpîna ei era nebună de dragoste, beată de
fericire: voia să ştie cînd îi va mai dărui iubitul ei încă o noapte.
Iar sărmana Ketty, galbenă ca ceara şi tremurînd din toate mădularele, aştepta răspunsul
lui d'Artagnan.
Athos avea o mare înrîurire asupra tînărului; povaţa prietenului, alături de zvîrcolirile
propriei sale inimi, îl îndemnau să n―o mai vadă pe Milady, acum cînd mîndria lui era în
afară de primejdie şi răzbunarea atît de împlinită. Drept răspuns îi scrise următoarele rînduri:
"Nu vă mai bizuiţi pe mine, doamnă, pentru viitoarea întîlnire. De cînd merg spre
însănătoşire, sînt atît de prins în acest soi de treburi, încît am fost silit să iau anumite măsuri.
Cînd vă va sosi rîndul, voi avea cinstea să vă dau de ştire.
Vă sărut mîinile.
Conte de Wardes".
Despre safir nici un cuvânt: voia oare gasconul să păstreze o armă împotriva frumoasei
Milady sau, să vorbim deschis, păstra safirul drept ultim mijloc în vederea echipamentului?
De altminteri, ar fi o greşeală să se judece faptele unor anumite vremuri în lumina altor
vremuri. Ceea ce ar alcătui azi o ruşine pentru un om subţire, era socotit pe vremea aceea
nespus de firesc, iar mezinii familiilor de seamă trăiau îndeobşte pe seama iubitelor lor.
D'Artagnan dădu scrisoarea deschisă fetei, care o citi întîia oară fără să se dumirească;
citind―o însă a doua oară, era cît p―aci să―şi piardă minţile de bucurie.
Fiindcă nu putea crede în atîta fericire, d'Artagran se văzu nevoit s―o mai încredinţeze şi
prin viu grai de cele cuprinse în răvaş. Oricît de primejdios era să dea scrisoarea în mîna unei
făpturi pătimaşe ca stăpîna ei, sărmana copilă alergă spre Piaţa Regală cît o duceau picioarele
de iute.
Inima celei mai blînde femei e neînduplecată faţă de durerea unei rivale.
Milady deschise scrisoarea cu aceeaşi mare grabă cu care Ketty o adusese, dar după cele
dintîi cuvinte se făcu albă ca varul: mototoli hîrtia şi se întoarse spre Ketty cu ochi
scăpărători.
― Ce―i cu scrisoarea asta? întrebă ea.
― E răspunsul la scrisoarea doamnei, rosti Ketty, tremurînd de spaimă.
― Cu neputinţă! răcni Milady; e cu neputinţa ca un gentilom să scrie unei femei
asemenea scrisoare! Apoi, deodată adăugă, tresărind: Dumnezeule! Să fi aflat ceva?... Şi se
opri...
Scrîşnea din dinţi, avea obrazul pămîntiu: vru să facă un pas către fereastră, fiindcă se
înăbuşea, dar nu izbuti decît să întindă braţele; picioarele i se muiaseră: se prăbuşi într―un
fotoliu.
Crezînd că―i venise rău, Ketty alergă s―o desfacă la piept.
― Ce vrei? ― se răsti ea, ― şi de ce pui mîna pe mine?
― Credeam că v―a venit rău şi am vrut să vă ajut, răspunse fata înspăimîntată de
căutătura fioroasă a stăpînei.
― Să―mi vină rău? Mie? Mie? Dar ce sînt eu? O femeiuşcă? După asemenea jignire eu
nu leşin, eu mă răzbun: ai priceput acum?
Şi―i făcu semn cameristei să plece.
Capitolul VI.VIS DE RĂZBUNARE
Seara, Milady porunci ca domnul d'Artagnan să fie poftit îndată ce va veni, aşa cum îi era
obiceiul. Se întîmplă însă ca tocmai atunci să nu vină.
A doua zi, Ketty ae duse din nou la el şi―i povesti tot ce se petrecuse în ajun.
D'Artagnan zîmbi; mînia dezlănţuită a geloziei Milady―ei era răzbunarea lui.
În timpul serii, Milady se arătă şi mai nerăbdătoare încă. Dădu aceeaşi poruncă în privinţa
musafirului, dar, tot ca în ajun, aşteptarea i―a fost zadarnică.
Şi iarăşi, a doua zi, Ketty se duse la d'Artagnan, dar nu la fel de voioasă şi de zglobie ca
în cele două zile din urmă, ci dimporivă, sfîrşită de amărăciune.
D'Artagnan o întrebă ce i se întîmplase, dar în loc de răspuns, sărmana fată scoase din
buzunar un plic şi i―l întinse.
Purta scrisul frumoasei Milady, numai că de data asta era chiar pentru d'Artagnan şi nu
pentru domnul de Wardes.
Deschise scrisoarea şi citi cele ce urmează:
"Scumpe domnule d'Artagnan, nu şade frumos să―ţi ocoleşti astfel prietenii, mai ales
că―i vei părăsi curînd pentru atîta amar de vreme. Cumnatul meu şi cu mine te―am
aşteptat zadarnic ieri şi alaltăieri. În seara asta va fi oare la fel?
A dumitale cu recunoştinţă,
Lady Clarick".
― Nimic mai firesc, ― se bucură d'Artagnan, ― mă aşteptam la răvaşul acesta. Am mai

multă trecere pe lîngă ea, cu cît are contele de Wardes mai puţină.
― Şi o să te ridici? întrebă Ketty.
― Ascultă, fetiţo dragă, ― o dumiri gasconul care căuta o dezvinovăţire în proprii lui
ochi, fiindcă era pe cale să nu se ţină de făgăduiala făcută lui Athos, ― înţelege şi tu că ar fi
nepotrivit să întorc spatele unei invitaţii atît de făţişe. Cînd o vedea că nu vin, Milady n―ar
pricepe de ce nu mă mai duc s―o văd; i s―ar trezi în minte bănuieli şi cine ştie pînă unde ar
putea ajunge răzbunarea unei fiinţe de teapa ei.
― Of! Doamne! ― se văicări Ketty, ― ştii să învîrteşti lucrurile aşa fel ca totdeauna ai
dreptate. Parcă văd că iar o să―i faci curte; şi dacă de data asta îi placi sub numele şi chipul
dumitale adevărat, atunci o să fie şi mai îngrozitor decît întîia oară!
Sărmana de ea, un glas lăuntric părea că―i dezvăluie ceva din viitoarele păţanii.
D'Artagnan se strădui s―o liniştească şi―i făgădui să rămînă rece în faţa ademenitoarei
Milady.
Îi trimise răspuns că―i era nespus de recunoscător pentru bunăvoinţa arătată şi că―i va
îndeplini întocmai porunca; nu îndrăzni însă să―i scrie de teamă că nu va izbuti să―şi
schimbe îndeajuns slovele pentru ochi atît de iscoditori ca ai ei.
Cînd bătea nou, d'Artagnan se afla în Piaţa Regală .De bunăseamă servitorilor care
aşteptau în anticameră se pusese în vedere cele cuvenite, căci îndată ce d'Artagnan se ivi în
prag, unul din ei alergă să―l vestească, fără să mai cerceteze dacă Milady dorea sau nu să
primească.
― Poftiţi―l, porunci ea scurt, dar cu glas atît de ascuţit, încît d'Artagnan o auzi din
anticameră.
I se deschiseră uşile.
― Nu sînt acasă pentru nimeni, adăugă Milady, ― auziţi? Pentru nimeni.
Lacheul ieşi.
D'Artagnan îşi furişă privirea cercetătoare: Milady era trasă la obraz şi avea ochii obosiţi,
fie de lacrimi, fie de nesomn. Deşi numărul obişnuit al luminilor fusese micşorat dinadins,
tînăra femeie nu putea ascunde urmele văpăii înfrigurate, ce parcă o topise în cele două zile
din urmă.
D'Artagnan se apropie de ea cu vechea―i curtenie. La rîndul ei, se sili din răsputeri să―l
întîmpine binevoitor, dar nicicînd pe lume, un surîs mai dulceag n―a fost dezminţit de un
chip mai răvăşit.
La întrebările lui asupra sănătăţii ea îi răspunse:
― Mă simt rău, foarte rău.
― Dar atunci, ― urmă d'Artagnan, ― poate că va stingheresc; sigur că aveţi nevoie de
odihnă, ar trebui să mă retrag.
― Nu, dimpotrivă, ― îl opri Milady ― rămîi domnule d'Artagnan, tovărăşia dumitale
îmi face plăcere.
"Oh! oh! ― gîndi d'Atagnan, ― n―a fost niciodată aşa de drăgălaşă, ia să fim cu
ochii―n patru."
Milady se arătă cît putu mai prietenoasă, căutînd să dea convorbirii toată strălucirea cu
putinţă. În vremea asta, frigurile, care o părăsiseră o clipă, împrumutau din nou ochilor ei
sclipirea, obrajilor înflăcărarea şi buzelor purpura lor sîngerie. D'Artagnan se afla iarăşi în faţa
Circei4, a cărei neîndurătoare vrajă îl ademenise. În inimă i se trezea dragostea pe care el o
socotea stinsă, dar care nu era decît amorţită. Milady zîmbea şi d'Artagnan gîndea că bucuros
ar fi intrat în păcat pentru adierea aceea de zîmbet.
Simţi chiar privind―o gheara remuşcării.
Încet―încet, Milady se mlădia tot mai prietenoasă. Îl întrebă de are cumva vreo iubită.
― Vai! ― făcu d'Artagnan, cu căutătura celui mai visător îndrăgostit, ― dar cum puteţi
fi atît de crudă ca să―mi puneţi astfel de întrebare, mie care, de cînd v―am văzut, nu―mi
trag suflarea şi nu pot ofta decît prin dumneavoastră şi numai pentru dumneavoastră!
Un surîs straniu îi lumină deodată faţa.
― Aşadar, mă iubeşti? îl întrebă ea.
― Mai e oare nevoie să v―o spun? N―aţi bănuit nimic pînă acum?
― Ba da, dar cred că ştii şi dumneata: cu cît inimile sînt mai trufaşe, cu atît sînt mai greu
de cucerit.
― Eu nu mă tem de greutăţi, ― răspunse d'Artagnan, ― pe mine mă înspăimîntă doar
ceea ce―i cu neputinţă.
― Nimic nu e cu neputinţă, pentru o dragoste adevărată.
― Nimic, doamnă?
― Nimic, întări Milady,
"Drace! ― se veseli d'Artagnan în sinea lui, ― a luat―o pe altă strună. Te pomeneşti
că―i cad cu tronc zurliei şi―mi dă şi mie vreun safir, la fel cu cel pe care mi l―a dăruit cînd
m―a luat drept de Wardes?"
D'Artganan îşi apropie repede scaunul de al ei.
― Ia să vedem, ― urmă ea, ― ce ai fi în stare să faci ca să―mi dai dovadă de dragostea
de care vorbeşti?
― Tot ce mi s―ar cere. Aştept doar o poruncă şi sînt gata.
― La orice?
― La orice! se grozăvi d'Artagnan, care ştia că nu―l ameninţă mare primejdie grăind
astfel.
― Bine! Atunci să stăm puţin de vorbă, se învoi Milady, apropiindu―şi la rîndul ei
fotoliul de scaunul lui d'Artagnan.
― Vă ascult, doamnă, răspunse acesta.
Milady rămase o clipă pe gînduri, parcă ar fi stat la îndoială; apoi rosti ca în urma unei
hotărîri:
4
Vrăjitoarea de care s-a îndrăgostit Ulise
― Am un duşman.
― Dumneavoastră doamnă? ― se miră d'Artagnan, făcînd pe uimitul, ― e oare cu
putinţă, dumnezeule!? Aşa de frumoasă şi de bună cum sînteţi!
― Un duşman de moarte.
― Adevărat?
― Un duşman care m―a jignit atît de crunt, încit între el şi mine e acum vrajbă pe viaţă
şi moarte. Mă pot bizui pe dumneata pentru un ajutor?
D'Artagnan pricepu îndată unde voia să ajungă acea făptură răzbunătoare.
― Da, doamnă! ― răspunse el, plin de ifose, ― braţul meu, viaţa mea vi le închin, aşa
cum v―am închinat iubirea mea.
― Atunci, ― spune Milady, ― fiindcă eşti la fel de mărinimos pe cît eşti de îndrăgostit...
Şi se opri.
― Atunci? întrebă d'Artagnan.
― Atunci, ― reluă Milady după o clipă de tăcere, ― să nu mai vorbeşti de azi înainte de
ceea ce nu e cu putinţă!
― Mă copleşiţi cu atîta fericire, izbucni d'Artagnan căzînd în genunchi şi acoperind cu
sărutări mîinile ce i se lăsau în voie.
"Răzbună―mă pe mişelul de Wardes, ― mormăia Milady printre dinţi, ― şi scap eu şi
de tine, tîmpitule, tăiş de sabie vie!"
"Cazi―mi tu de bună voie în braţe după ce m―ai terfelit atît de neruşinat, femeie
făţarnică şi periculoasă, ― îşi spunea în sinea lui d'Artagnan. ― şi ce―o să mai rîd de tine cu
cel pe care vrei să―l omori cu mîna mea!"
D'Artagnan îşi ridică fruntea.
― Sînt gata, zise el.
― Prin urmare m―ai înţeles, scumpul meu domn d'Artagnan! stărui Milady.
― V―aş ghici gîndul numai din privire.
― Aşadar ai pune în slujba mea braţul dumitale care şi―a cîştigat atîta faimă?
― Chiar din clipa asta.
― Dar eu, ― întrebă Milady, ― cum aş putea să―ţi răsplătesc asemenea îndatorire? Îi
cunosc bine pe îndrăgostiţi: sînt fiinţe care nu fac nimic pe degeaba.
― Ştiţi singurul răspuns pe care―l doresc, singurul vrednic de dumneavoastră şi de
mine!
Şi o trase încetişor spre el.
Ea încercă o uşoară împotrivire.
― Interesatule! şopti, zîmbind.
― Ah! gemu d'Artagnan, furat de patima pentru femeia care făcea din inima lui o torţă
vie. Ah! Nici nu―mi vine să cred în atîta fericire; mi―e teamă să nu se destrame ca un vis,
ard de nerăbdare să―mi văd odată norocul împlinit.
― Atunci caută să meriţi acest aşa―zis noroc.
― Porunciţi şi voi asculta, o încredinţa d'Artagnan.
― Adevărat? îl întrebă Milady, cu o urmă de îndoială.
― Numiţi―mi―l pe ticălosul care a făcut să lăcrimeze frumoşii dumneavoastră ochi!
― De unde ştii c―am plîns? se tulbură ea.
― Mi s―a părut...
― Femei ca mine nu plîng, rosti Milady.
― Cu atît mai bine! Vă rog, spuneţi―mi cum îl cheamă?
― Gîndeşte―te: numele lui e taina mea cea mare.
― Totuşi, va trebui să―i ştiu numele.
― Bine, îl vei şti; e o dovadă că am încredere în dumneata.
― Mi―e sufletul numai bucurie. Şi cum îl cheamă?
― Îl cunoşti.
― Adevărat?
― Da.
― N―o fi vreunul din prietenii mei? se repezi d'Artagnan, părînd că se codeşte tocmai
pentru a o încredinţa că n―are habar de nimic.
― Adică ai şovăi dac―ar fi unul din prietenii dumitale? se încruntă Milady. Şi un fulger
ameninţă vor îi străluci în ochi.
― Nu, nu, chiar frate să―mi fie! strigă d'Artagnan, părînd tot mai înflăcărat.
Gasconul nostru îi dădea înainte fără nici o grijă, căci ştia bine unde va ajunge.
― Îmi place devotamentul dumitale, grăi Milady.
― Vai mie? Numai atîta vă place la mine? se tîngui d'Artagnan.
― Nu, şi eu te iubesc, şopti ea, apucîndu―i mîna.
Şi strîngerea aceea înfocată îl făcu să freamăte, ca şi cînd Milady i―ar fi trecut şi lui
văpaia care―i mistuia, necruţătoare, trupul.
― Mă iubeşti, dumneata? se minună el. De―ar fi adevărat mi―aş pierde minţile!
O cuprinse cu amîndouă braţele. Ea nu încercă să―şi îndepărteze gura de a lui, dar nu―i
răspunse la sărut.
Avea buzele reci: lui d'Artagnan i se păru că sărutase o stafie.
Totuşi, era beat de fericire, nebun de dragoste; cît p―aci să creadă că Milady îl iubea; cît
p―aci să creadă că de Wardes era un nelegiuit. Dacă de Wardes i―ar fi căzut in clipa aceea
în mînă, fără doar şi poate că l―ar fi ucis.
Milady folosi prilejul.
― Îl cheamă... bîigui la rîndul ei.
― De Wardes, adăugă d'Artagnan, ştiu.
― De unde ştii? sări Milady, apucîndu―i amîndouă mîinile şi încercînd să―şi înfigă
parcă ochii în sufletul lui.
D'Artagnan simţi că―l luase gura pe dinainte şi că făcuse o prostie.
― Spune, spune, dar spune odată! stăruia Milady. De unde ştii?
― De unde ştiu? murmură d'Artagnan.
― Da.
― Ştiu, fiindcă ieri, într―un salon în care mă aflam şi eu, de Wardes a arătat un inel pe
care, zicea el, i l―ai dăruit dumneata.
― Ticălosul! izbucni Milady.
Cuvîntul, cum e lesne de înţeles, răsună îndelung în adîncul inimii lui d'Artagnan.
― Ei bine? urmă ea.
― Ei bine! Am să vă răzbun pe acest ticălos, întări d'Artagnan, cu ifosele lui don Japhet
armeanul.
― Mulţumesc, voinicule! ― se bucură Milady ― şi atunci, ia spune, cînd voi fi
răzbunată?
― Mîine, chiar acum, oricînd vreţi.
Ea se gîndi să―i răspundă "chiar acum", dar îşi zise că asemenea pripeală n―ar fi fost
prea plăcută pentru d'Artagnan.
De altminteri, avea de luat nenumărate măsuri, avea de dat nenumărate sfaturi
apărătorului ei, căci trebuia să ocolească orice lămurire cu contele faţă de martori. Răspunsul
lui d'Artagnan îi dovedi că prevăzuse el toate acestea.
― Mîine, ― urmă el, ― veţi fi răzbunată sau eu voi fi mort.
― Nu, ― răspunse ea, ― mă vei răzbuna, dar nu vei muri. E un mişel.
― Cu femeile, poate, dar cu bărbaţii... Ştiu eu ce ştiu...
― Totuşi, cînd te―ai bătut cu el nu te―ai putut plînge de noroc.
― Norocul e un soi de curtezană: binevoitoare ieri, poate să―mi întoarcă spatele mîine.
― Ceea ce înseamnă că te codeşti acum.

― Nu, nu mă codesc, ferească Domnul; dar drept ar fi oare să mă trimiteţi poate la
moarte fără să―mi dăruiţi ceva mai mult decît uşoare nădejdii?
Milady răspunse printr―o privire care voia să spună:
"Numai atît? Vorbeşte odată!"
Apoi, însoţindu―şi privirea de grai lămuritor :
― Ai toată dreptatea, încuviinţă ea drăgăstoasă.
― Oh, eşti un înger! se înflăcără tînărul.
― Prin urmare, ne―am înţeles! vru ea să încheie.
― În afară de ceea ce―ţi cer eu, scumpa mea!
― Dar cînd îţi spun că poţi avea încredere în dragostea mea!
― Nu mai am nici vreme să aştept.
― Tăcere: aud pe fratele meu, nu trebuie să te găsească la mine.
Milady sună: Ketty se ivi în prag.
― Ieşi pe aici! îi spuse, împingînd o mică uşă ascunsă şi întoarce―te la unsprezece: vom
sfîrşi atunci de vorbit; Ketty te va aduce în camera mea.
La auzul acestor cuvinte, sărmana fată simţi că i se taie amîndouă picioarele.
― Ei, ce e? Ce―ai înţepenit aşa ca o stană de piatră, domnişoară? însoţeşte―l acum pe
domnul; pe urmă îl vei însoţi deseară, la unsprezece! Ai auzit?
"Se vede că toate întîlnirile ei de dragoste sînt la unsprezece noaptea, ― gîndi
d'Artagnan, ― un fel de meteahnă."
Milady îi întinse mîna, iar el i―o sărută înfocat.
"Haide, ― îşi zise ieşind de acolo şi abia răspunzînd mustrărilor cameristei, ― ia să ne
băgăm minţile―n cap; hotărît lucru, femeia asta e mare ticăloasă; va să zică, ochii―n zece."
Capitolul VII.TAINA FRUMOASEI MILADY
Cu toate stăruinţele tinerei fete d'Artagnan părăsise palatul în loc să urce în odaia ei, şi
aceasta din două pricini: întîia, pentru că ocolea astfel mustrările, învinuirile, rugăminţile; a
doua, pentru că era dornic să mai citească în sufletul lui şi, dacă ar fi fost cu putinţă, în
sufletul acelei femei.
Din toate acestea se desprindea deosebit de limpede că d'Artagnan o iubea pe Milady la
nebunie, pe cînd ea nu―l iubea de loc. Îi trecuse o clipă prin minte că ar fi fost mai nimerit să
se întoarcă acasă şi să―i scrie frumoasei Milady o scrisoare lungă, pentru a―i mărturisi că de
Wardes şi el însuşi nu fuseseră pînă atunci decît unul şi, acelaşi, aşa că nu―şi putea lua
sarcina de a―l omorî pe de Wardes, decît recurgînd la sinucidere. Îl încolţea însă şi pe el o
sălbatică dorinţă de răzbunare: voia s―o aibă pe femeia aceea şi sub adevăratul lui nume.
Apoi, cum răzbunarea avea şi un oarecare farmec, nu―i prea venea să se lase păgubaş.
Făcu de cinci sau de şase ori înconjurul Pieţii Regale, întorcîndu―se din zece în zece
paşi, ca să vadă dacă se mai zărea lumină la ferestrele frumoasei; părea vădit că tînăra femeie
era mai puţin grăbită să intre în dormitor, decît fusese întîia oară.
În sfîrşit, se făcu întuneric.
O dată cu lumina, orice urmă de nehotărâre pieri din inima lui d'Artagnan; îşi aminti, bob
cu bob, prima noapte de dragoste şi, cu inima zvîcnind, cu capul de jăratic, se întoarse la palat
şi se repezi în odaia cameristei.
Albă ca o arătare şi tremurînd ca frunza, fata dădu să―l oprească, dar cu urechea aţintită
la pîndă, Milady auzise zgomotul ce―l făcuse d'Artagnan; deschise uşa.
― Vino, îl pofti ea.
Tot ce se petrecea era atît de neruşinat şi de o sfruntare atît de neobrăzată, încît lui
d'Artagnan nu―i venea să creadă că ceea ce vedea şi auzea se întîmpla aievea. I se părea că e
tîrît într―o păţanie năstruşnică, aşa cum visa noaptea, cîteodată.
Alergă totuşi înspre Milady, ca atras de puterea unui magnet asupra unei aşchii de fier.
Uşa se închise în urma lui.
Ketty se repezi şi ea spre uşă.
Gelozia, mînia, mîndria rănită, în sfîrşit toate patimile care pot sfîrteca inima unei
îndrăgostite o împungeau să dea totul în vileag; dar dacă ar fi mărturisit că se amestecase în
atare uneltire, ar fi fost pierdută, şi, mai presus de orice, l―ar fi pierdut pentru vecie pe
d'Artagnan. Acest ultim gînd de dragoste o îndemna să mai facă şi ultima jertfă.
În vremea asta, d'Artagnan îşi împlinea dorul inimii lui: cel iubit nu mai era un potrivnic,
ci iubitul părea a fi chiar el. Un glas lăuntric îi şoptea în taină că nu era decît o unealtă de
răzbunare, mîngîiată doar pînă cînd va ucide; dar mîndria, amorul propriu, nebunia lui făceau
să amuţească acel glas tainic, înăbuşeau acel zumzet. Apoi gasconul nostru, cu încrederea pe
care i―o cunoaştem, se compara în sinea lui cu de Wardes şi se întreba de ce, la urma
urmelor, n―ar fi fost iubit şi el, doar pentru el însuşi?
Se lăsă deci în voia bucuriei acelor clipe. Milady nu mai era pentru el femeia cu gînduri
ucigaşe, care―l îngrozise la început; era de data asta o iubită înfocată şi pătimaşă,
dăruindu―se întreagă unei dragoste în ale cărei mreje părea prinsă şi ea. Trecură astfel
aproape două ceasuri.
Totuşi, focul patimii celor doi îndrăgostiţi trebuia să se mai potolească. Milady care nu se
simţea îndreptăţită, ca şi d'Artagnan, să uite, se dezmetici cea dintîi şi întrebă pe tînăr dacă
hotărîse din vreme ce măsuri să ia în vederea întîlnirii de a doua zi între el şi de Wardes.
D'Artagnan, al cărui gînd luase cu totul alt vad, se fîstîci ca un tont şi răspunse
cavalereşte că ora era prea târzie pentru a pune la cale un duel cu spada.
Răceala aceasta faţă de singurele ei ţeluri o înspîimîntă pe Milady, ale cărei întrebări se
făcură tot mai stăruitoare.
D'Artagnan, care în sinea lui socotise totdeauna acest duel ca fiind lipsit de noimă, dădu
să schimbe vorba, dar era prea tîrziu.
Cu mintea ei de neclintit şi cu voinţa ei de fier, Milady îl silea să rămînă, vrînd―nevrînd,
în anumite hotare.
Crezîndu―se plin de duh, d'Artagnan o sfătui să se lase de ticluirile ei răzbunătoare şi
să―l ierte pe de Wardes.
Dar de la cele dintîi cuvinte, tînăra femeie se îndepărtă de el cu o tresărire.
― Nu cumva ţi―e frică, dragă d'Artagnan? îl zeflemisi ea, cu glas ascuţit ce răsună
straniu în întuneric.
― Poţi să―ţi închipui aşa ceva, scumpa mea! ― răspunse d'Artagnan, ― dar, la urma
urmelor, dacă bietul conte n―o fi chiar atît de vinovat pe cît crezi?
― Oricum, ― urmă încruntată, Milady, ― m―a înşelat şi fiindcă m―a înşelat, se
cuvine să piară.
― Atunci va pieri dacă l―ai osîndit să piară, adăugă d'Artagnan, pe un ton atît de hotărît,
încît Milady crezu că oglindeşte un devotament nestrămutat.
Se apropie repede de el.
N―am putea spune cît de lungă i s―a părut noaptea frumoasei Milady, dar tînărul credea
că e numai de două ceasuri lîngă iubită, cînd zorile, mijite dincolo de obloane, porniră să se
strecoare, năpădind odaia cu lumina lor firavă.
Văzînd că d'Artagnan o va părăsi, Milady îi aminti făgăduiala de a o răzbuna împotriva
lui Wardes.
― Sînt gata, draga mea, ― răspunse d'Artagnan, ― dar mai înainte aş vrea să fiu sigur de
ceva.
― De ce anume? întrebă Milady.
― Că mă iubeşti.
― Eu cred că ţi―am dovedit―o.
― Iar eu sînt al dumitale, trup şi suflet.
― Îţi mulţumesc, iubitule viteaz! Şi aşa cum ţi―am dovedit eu dragostea mea, aştept să
mi―o dovedeşti la rîndul dumitale; nu―i aşa?
― Fireşte! Totuşi, dacă mă iubeşti precum spui, nu te temi deloc de soarta mea? o întrebă
d'Artagnan.
― De ce să mă tem?
― Ştiu eu, aş putea fi greu rănit sau chiar ucis.
― Cu neputinţă, ― răspunse Milady, ― eşti atît de cutezător şi atît de priceput la duel!
― N―ai vrea să alegi alt mijloc care te―ar răzbuna la fel, dar fără un duel, stărui
d'Artagnan.
Milady îl privi tăcută; lumina sfioasă a celor dintîi raze împrumuta ochilor ei limpezi o
sticlire dureros de stranie.
― Într―adevăr, ― făcu ea, ― cred că te codeşti acum.
― Nu, nu mă codesc de loc; dar uite că―mi pare rău de bietul conte, de cînd nu―l mai
iubeşti; un bărbat trebuie să se simtă atît de crunt pedepsit prin pierderea dragostei dumitale
încît eu cred că nu mai e nevoie de altă pedeapsă.
― Şi cine―ţi spune că l―am iubit? întrebă Milady.
― Pot măcar să―mi închipui, fără să mă umflu prea mult în pene, că acum iubeşti pe
altul, ― spuse tînărul, cu glas mîngîietor, ― dar îţi repet că mie îmi pare rău de conte.
― Dumitale? întrebă Milady.
― Da, mie.
― Şi de ce?
― Fiindcă numai eu ştiu că...
― Ce?
― Că e departe de a fi, sau, mai bine―zis, de a fi fost atît de vinovat faţă de dumneata pe
cît pare.
― Adevărat? ― întrebă Milady tulburată, ― vorbeşte lămurit, nu înţeleg ce vrei să spui.
Şi îl privea pe d'Artagnan, care o ţinea îmbrăţişată, cu ochi ce păreau să se aprindă pe
încetul.
― Da, sînt om de cuvînt! ― grăi d'Artagnan hotărît să sfîrşească, ― şi de cînd mi―ai dat
dragostea dumitale, de cînd sînt încredinţat c―o am, căci o am, nu―i aşa?...
― Da, întreagă, urmează...
― Ei bine! Sînt un osîndit; mă apasă o mărturisire!
― O mărturisire?
― Dacă m―aş îndoi de dragostea dumitale, n―aş face―o; dar mă iubeşti, frumoasa
mea iubită, nu―i aşa că mă iubeşti?
― Fără îndoială.
― Atunci, dacă ţi―am greşit dintr―o prea mare dragoste, spune, mă vei ierta oare?
― Poate că da...
Cu cel mai dulce surîs de care era în stare, d'Artagnan încercă să―şi apropie buzele de
buzele frumoasei Milady, dar aceasta îl îndepărtă.
― O mărturisire, ― murmură ea, pălind, ― ce fel de mărturisire?
― Joia trecută i―ai dat întîlnire aici lui de Wardes, aşa e?
― Eu? Nu, de unde! se împotrivi Milady, cu glasul atît de hotărît şi chipul atît de liniştit,
încît dacă d'Artagnan n―ar fi ştiut bine ce spune, mai―mai că ar fi crezut―o.
― Nu minţi, îngeraşule, ― o dojeni el zîmbind, ― ar fi de prisos.
― Cum aşa? Dar vorbeşte odată! Nu mă mai chinui!
― Linişteşte―te, draga mea, nu mi―ai greşit mie, iar eu te―am şi iertat!
― Şi, şi?
― De Wardes nu se poate făli cu nimic.
― De ce? Dumneata singur mi―ai spus că inelul acela...
― Inelul acela, dragostea mea, îl am eu. Ducele de Wardes de joi şi d'Artagnan de azi
sînt unul şi acelaşi.
Nesăbuitul se aştepta la uimirea ei îmbinată cu o oare care sfiiciune, se aştepta la o mică
vijelie ce s―ar fi încheiat cu cîteva lacrimi; greşea însă amarnic, şi greşeala lui nu ţinu multă
vreme.
Albă la faţă ca varul şi dezlănţuită ca o furtună, Milady se ridică şi împingîndu―l cu un
pumn vîrtos în piept, se repezi jos din pat.
Era lumină, aproape ca ziua.
D'Artagnan o apucă de capodul din pînză subţire de India, ca să―i ceară iertare, dar ea se
smuci, încercînd să―i scape din mîini. Pînza se rupse, dezgolind―o şi pe unul din frumoşii ei
umeri rotunzi şi albi, el zări cu o cutremurare de negrăit, floarea de crin, stigmatul pe viaţă,
înfierat de mîna hîdă a călăului.
― Dumnezeule, răcni d'Artagnan, dînd drumul capodului.
Şi rămase în pat fără glas, încremenit şi rece ca un sloi.
După groaza de pe faţa lui, Milady se simţi dată în vileag. Fără îndoială, tînărul văzuse
totul; îi cunoştea acum taina, o taină cumplită, de care nimeni, afară de el, n―avea habar.
Se întoarse, dar nu ca o femeie mînioasă, ci ca o panteră înjunghiată.
― Ticălosule! ― strigă ea, ― după ce m―ai trădat mişeleşte, îmi mai ştii şi taina! Să
pieri!
Alergă la un cufăraş de lemn pus pe măsuţa din faţa oglinzii, îl deschise cu mîna
înfrigurată şi tremurîndă, scoase dinăuntru un mic pumnal cu mînerul de aur, şi tăişul subţire
şi, dintr―o săritură, se năpusti asupra lui d'Artagnan, pe jumătate gol.
Deşi, după cum ştim, tînărul nostru nu prea ştia ce―i frica, se înspăimîntă totuşi de
chipul ei răscolit, de ochii holbaţi, de obrajii ca ceara şi de buzele însîngerate; se trase spre zid
ca la vederea unui şarpe, ce se tîra spre el şi, întîlnind spada sub mîna―i leoarcă de sudoare, o
scoase din teacă.
Fără să―i pese de spadă, Milady încercă să se urce iarăşi pe pat, ca să―l lovească; nu se
opri decît cînd simţi ascuţişul vîrfului pe gîtlej.
Vru atunci să apuce lama cu amîndouă mîinile; d'Artagnan o pironea însă mereu la
depărtare şi, punîndu―i spada cînd în dreptul ochilor, cînd pe piept, se lăsă să lunece din pat,
căutînd a da de uşa ce răspundea în odaia cameristei.
În vremea asta, Milady se arunca nebuneşte asupra lui, ţipînd ca din gură de şarpe.
Cum lupta începea să aducă a duel, d'Artagnan îşi venea încet―încet în fire.
― Bine, frumoaso, bine! ― spuse el, ― dar pentru Dumnezeu, domoleşte―te odată, sau
îţi încondeiez cu altă floare de crin frumoşii dumitale obraji!
― Mişelule! Mişelule! urla Milady.
Şi în vreme ce căuta mereu uşa, d'Artagnan se apăra.
La auzul gălăgiei ce―l făceau, ea răsturnînd mobilele pentru a înainta spre el, iar el
strecurîndu―se îndărătul mobilelor pentru a se feri de ea, Ketty deschise uşa. D'Artagnan,
care căutase neîncetat să se apropie de uşă, era doar la vreo trei paşi depărtare. Dintr―o
singură săritură, ajunse din camera stăpînei în a cameristei şi, iute ca fulgerul, închise uşa
după el, proptind―o cu tot trupul, în vreme ce Ketty trăgea zăvorul.
Din ce în ce mai îndîrjită, Milady încercă să dea la o parte, propteaua ce―o ţinea închisă
cu puteri mai presus decît ale unei femei; cînd simţi că aşa ceva nu era cu putinţă, începu
să―şi înfigă pumnalul în uşă pînă cînd cîteva lovituri străpunseră lemnul.
La fiecare lovitură, slobozea şi un blestem.
― Iute, iute, Ketty, ― şopti d'Artagnan după ce trăsese zăvorul, ― ajută―mă să ies din
casă; dac―o lăsăm să răsufle, pune lacheii să mă omoare.
― Dar cum să ieşi aşa, ― îi spuse Ketty, ― eşti gol de tot.
― Adevărat, ― răspunse d'Artagnan care abia atunci îşi dădu seama în ce hal era, ―
îmbracă―mă cum poţi, dar iute de tot; pricepi, e vorba de viaţă şi de moarte.
Ketty pricepea şi încă foarte bine; cît ai fi clipit, îi trînti pe el o rochie înflorată o
gogeamite bonetă şi o pelerinuţă; îi dădu pantofi, în care el îşi vîrî picioarele goale, apoi îl
însoţi pe scări. Era şi vremea, Milady sunase, ridicînd în picioare tot palatul. Portarul
deschisese porţile tocmai în clipa cînd Milady, şi ea pe jumătate goală, îi striga de la fereastră:
― Nu deschide!
Capitolul VIII.CUM ŞI―A GĂSIT ATHOS ECHIPAMENTUL FĂRĂ A MIŞCA UN

DEGET
Tînărul o luă la fugă în vreme ce ea îl mai ameninţa zadarnic de la fereastră. În clipa cînd
îi pieri din vedere, Milady se prăbuşi fără cunoştinţă în camera ei.
D'Artagnan era atît de buimăcit încît lăsînd―o pe Ketty în voia soartei, străbătu în goană
jumătate din Paris şi nu se opri decît în faţa uşii lui Athos. Zăpăceala, spaima care―l biciuia,
strigătele unor patrule alergînd după el şi sudălmile cîtorva trecători care se duceau cu noaptea
în cap pe la treburile lor îl siliseră să―şi înteţească alergătura.
Trecu de―a curmezişul curţii, urcă cele două caturi care duceau la Athos şi pocăni în
uşă, parc―ar fi vrut s―o sfarme. Grimaud veni să―i deschidă cu ochii umflaţi de somn.
D'Artagnan dădu buzna înăuntru, gata―gata să―l răstoarne la pămînt.
Cu toată muţenia lui obişnuită, valetului îi venise de data asta graiul.
― Hei! ― răcni el, ― ce cauţi aici, tîrîtură? Ce pofteşti, caraghioaso?
D'Artagnan îşi ridică boneta de pe ochi şi―şi scoase mîinile de sub pelerinuţă; la vederea
mustăţilor şi a spadei scoase din teacă, bietul Grimaud se trezi că are în faţa lui un bărbat.
Îşi zise atunci că era cine ştie ce ucigaş.
― Ajutor! Săriţi! Ajutor! începu el să strige.
― Gura, nenorocitule! ― îi porunci tînărul, ― sînt d'Artagnan, nu mă mai recunoşti?
Unde ţi―e stăpînul?
― Dumneavoastră, domnule d'Artagnan? se cruci Grimaud. Nu se poate!
― Grimaud, ― zise Athos, ieşind din camera lui în halat de casă, ― pare―mi―se îţi
îngădui să vorbeşti.
― Vai domnule, vedeţi că...
― Tăcere!
Grimaud se mulţumi să i―l arate cu degetul pe d'Artagnan.
Athos îşi recunoscu prietenul şi, oricît de potolit era din fire, se porni pe un rîs cu hohote
în faţa ciudatului măscărici dinaintea ochilor lui: avea boneta într―o parte, fusta mototol
peste pantofi, mînecile sumese şi mustăţile zbîrlite de groază...
― Nu rîde, prietene, ― îl opri d'Artagnan, ― pentru numele cerului, nu rîde, căci, pe
sufletul meu, îţi spun eu că nu―i nimic de rîs.
Rostise aceste cuvinte cu un ton atît de răspicat şi o spaimă atît de adîncă, încît Athos îi
apucă repede mîinile într―ale lui, întrebîndu―l:
― Eşti rănit, prietene? Ai faţa ca de var!
― Nu, dar mi s―a întîmplat ceva groaznic. Eşti singur, Athos?
― La naiba! Cine vrei să fie aici la ora asta?
― Bine, bine!
D'Artagnan se repezi în cameră la Athos.
― Hai, vorbeşte! îl îndemnă acesta, închizînd uşa şi trăgînd zăvorul pentru a nu fi
tulburaţi. Murit―a regele? Ucis―ai pe domnul cardinal? Eşti ca de pe altă lume! Haide,
haide, dă―i drumul, mor de grijă!
― Athos, ― începu d'Artagnan lepădîndu―şi hainele de femeie şi rămînînd în cămaşă
― pregăteşte―te să auzi ceva de necrezut, de neînchipuit.
― Ia mai întîi halatul ăsta, i―l întinse muşchetarul.
D'Artagnan îmbrăcă halatul, luînd o mînecă drept alta, atît era de zăpăcit.
― Spune, îl îndemnă iarăşi Athos,
― Spun, răspunse d'Artagnan aplecîndu―se la urechea prietenului şi coborînd glasul.
Milady are pe umărul ei stigmatul florii de crin.
― Ah! făcu muşchetarul, ca şi cînd ar fi primit un glonte în inimă.
― Ascultă, eşti sigur că cealaltă a murit?
― Cealaltă? îngînă Athos, atît de înăbuşit încît d'Artagnan abia îl auzi.

― Da, aceea despre care mi―ai vorbit într―o zi, la Amiens.
Athos scăpă un geamăt şi―şi lăsă capul în mîini.
― Asta e o femeie cam între douăzeci şi şase şi douăzeci şi opt de ani, adăugă
d'Artagnan.
― Cu părul auriu, ― întrebă Athos, nu―i aşa?
― Da.
― Ochi albaştri ca cicoarea, răscolitori, cu gene şi sprîncene negre, aşa―i?
― Da.
― Înaltă, bine făcută? Îi lipseşte un dinte lîngă caninul de sus din stînga.
― Da.
― Floarea de crin e mică, roşiatică şi cam ştearsă sub straturile de unsoare care o
acoperă.
― Da.
― Spui totuşi că e englezoaică.
― I se spune Milady, dar poate fi şi franţuzoaică. Lordul de Winter nu―i decît cumnatul
ei.
― Trebuie s―o văd, d'Artagnan.
― Ia seama, Athos, ia seama; ai vrut s―o ucizi; e din cele ce ştiu să răspundă la fel şi
fără să dea greş.
― Nu va îndrăzni să crîcnească, ar însemna să se descopere singură.
― E în stare de orice! Ai văzut―o vreodată scoasă din sărite?
― Nu, răspunse Athos.
― O tigroaică, o panteră! Ah, scumpe Athos! Tare mi―e teamă că pe amîndoi ne
pîndeşte o răzbunare cumplită.
D'Artagnan istorisi, atunci toate prin cîte trecuse: mînia ei nebunească şi ameninţările cu
moartea.
― Aşa e, ― răspunse Athos, ― dar zău că viaţa mea nu face cît o para chioară. Din
fericire, poimîine plecăm din Paris; pe cît se pare, ne îndreptăm spre La Rochelle, şi odată
plecaţi...
― Te―ar urmări pînă la capătul pămîntului, dacă te―ar recunoaşte, Athos; las―o să―şi
verse focul numai pe mine.
― Ei, dragul meu! Ce―mi pasă mie de moarte! ― zise Athos, ― crezi oare că mai ţin la
viaţă?
― Cine ştie ce taină groaznică se ascunde sub toate astea! Athos, trebuie să fie spioana
cardinalului. Fără doar şi poate,
― Atunci, ia bine seama! Dacă, după chestia de la Londra, cardinalul nu te ridică în
slavă, apoi să ştii că te urăşte de moarte; dar cum, la urma urmelor, nu te poate învinui făţiş şi
cum orice ură trebuie şi ea cheltuită, mai cu seamă ura unui cardinal, bagă bine de seamă!
Dacă ieşi, nu ieşi singur; dacă mănînci, fi cu ochii în patru; fereşte―te de toate, în sfîrşit,
fereşte―te şi de umbra dumitale.
― Din nefericire, ― răspunse d'Artagnan, e vorba să scăpăm teferi pînă poimîine seară,
fiindcă odată în oştire, nădăjduiesc să nu ne mai temem decît de bărbaţi.
― Pînă atunci, ― adăugă Athos, ― mă las şi eu de gîndul de a sta de o parte şi o să te
însoţesc pretutindeni; trebuie să te întorci în strada Groparilor, aşa că merg cu dumneata.
― Dar oricît de aproape ar fi de aici ― spuse d'Artagnan, ― nu mă pot întoarce în halul
ăsta.
― Aşa e, zise Athos. Şi sună clopoţelul.
Grimaud intră.
Athos îi făcu semn să se ducă acasă la d'Artagnan şi să―i aducă haine.
După ce răspunse tot prin semne că a priceput, Grimaud se îndepărtă.

― Şi uite că tot în drum am rămas cu echipamentul, dragă prietene, ― urmă Athos, ―
căci dacă nu mă înşel, ţi―ai lăsat toate bulendrele la Milady, care, fireşte că nu va avea
bunătatea să ţi le dea îndărăt. Noroc că ai safirul.
― Safirul e al dumitale, scumpe Athos! Nu mi―ai destăinuit chiar dumneata că e o
bijuterie de familie?
― Da, după cum spunea tata, îl cumpărase pe vremuri cu două mii de taleri; făcea parte
din darurile de nuntă ale mamei; şi într―adevăr e minunat. Mama mi l―a dăruit mie, iar eu,
nebun cum eram, în loc să păstrez inelul ca pe ceva sfînt, l―am dat la rîndul meu acestei
ticăloase.
― Atunci, scumpul meu, ia―ţi îndărăt inelul, la care înţeleg că trebuie să ţii mult.
― Să iau îndărăt inelul după ce l―a purtat în deget netrebnica aceea? Niciodată! Inelul
ăsta e pătat, d'Artagnan.
― Vinde―l atunci.
― Să vînd un diamant pe care mi l―a dăruit mama? Îţi mărturisesc, mi s―ar părea că―i
o nelegiuire.
― Atunci pune―l amanet. Tot o să―ţi dea pentru el o mie de taleri. Cu suma asta poţi
ieşi din toate încurcăturile şi pe urmă, cum faci rost de bani, scoţi amanetul, adică îţi iei
îndărăt inelul, spălat de vechile pete, căci va fi trecut şi prin mînuţele cămătarilor.
Athos zîmbi.
― Eşti un tovarăş încîntător, ― răspunse el, ― scumpe d'Artagnan; îi mai înviorezi pe
bieţii amărîţi cu veselia dumitale nesecată. Bine! Să amanetăm inelul, dar cu o condiţie!
― Care?
― Cinci sute de taleri, dumneata, şi cinci sute eu.
― Ce―ţi trece prin gînd, Athos! N―am nevoie nici măcar de un sfert din suma asta, eu
care fac parte din gardă şi pot să pun mîna pe bani, vînzînd şaua. Ce―mi trebuie mie? Un cal
pentru Planchet, atîta tot. Pe urmă uiţi că am şi cu un inel.
― La care ţii şi mai mult decît ţin eu la al meu; cel puţin aşa mi s―a părut mie.
― Da, fiindcă într―o împrejurare hotărîtoare el ne poate scoate nu numai din cine ştie ce
mare încurcătură, dar şi din cine ştie ce mare primejdie; nu e numai un diamant preţios, e, mai
ales, un talisman fermecat.
― Nu prea te înţeleg, dar mă mulţumesc să te cred. Hai să ne întoarcem la inelul meu,
sau mai bine―zis la al dumitale: vei primi jumătate din suma ce ni se va da pe el sau, de unde
nu, îl arunc în Sena, şi teamă mi―e că n―o să dea peste vreun peşte atît de cumsecade, încît
să ni―l aducă înapoi, ca lui Policrat.
― Bine! Atunci fie, primi d'Artagnan.
În clipa aceea, Grimaud tocmai intra, însoţit de Planchet care, îngrijorat de soarta
stăpînului şi curios să afle ce i se întîmplase prinsese prilejul nimerit pentru a―i aduce chiar
el veşmintele.
D'Artagnan se îmbrăcă, Athos de asemenea. Cînd amîndoi erau gata de plecare, Athos
făcu lui Grimaud un semn, ca şi cum cineva ar ochi, iar valetul se şi repezi la flinta din cui,
gata şi el să―şi însoţească stăpînul.
Ajunseră teferi în strada Groparilor, Bonacieux stătea în prag. Îi aruncă lui d'Artagnan o
privire şăgalnică.
― Ei! dragă chiriaşule, ― îi spuse, grăbeşte―te, te aşteaptă sus o fată frumoasă şi, după
cum ştii, femeilor nu prea le place să aştepte.
― E Ketty, murmură d'Artagnan.
Şi se avîntă spre gang.
Într―adevăr, în tinda din faţa camerei lui, ghemuită la uşă biata fată tremura vargă. Cum
îl zări, dădu drumul necazurilor:
― Mi―ai făgăduit să mă ocroteşti, mi―ai făgăduit să mă scapi de mînia ei; nu uita că de

la dumneata mi se trag toate.
― Da, da, aşa e, ― răspunse d'Artagnan, ― n―avea grijă, Ketty. Spune―mi, te rog, ce
s―a mai întîmplat după plecarea mea?
― Mai ştiu eu ce! urmă Ketty. A ţipat pînă a strîns toate slugile. Era ca nebună. Nu e
blestem cu care să nu te fi blestemat. M―am gîndit atunci c―o să―şi aducă aminte că ai
intrat prin camera mea şi c―o să mă creadă în înţelegere cu dumneata; mi―am luat bruma de
bani ce aveam, boarfele mai curăţele şi p―aci mi―a fost drumul.
― Sărăcuţa de tine! Ce―i de făcut acum? Poimîine plec.
― Fă ce vrei, domnule cavaler, dar ajută―mă să plec din Paris, să plec din Franţa.
― Totuşi, nu pot să te iau cu mine la un asediu, îi spuse d'Artagnan.
― Nu, dar poate că―mi găseşti un loc în provincie, la vreo cunoştinţă de―a dumitale, în
ţinutul dumitale, de pildă.
― Vai, fetiţă dragă! În ţinutul meu, doamnele n―au cameriste. Dar stai, am găsit.
Planchet, du―te şi―l caută pe Aramis. Să vină numaidecît. Avem să―i spunem ceva foarte
însemnat.
― Pricep, ― încuviinţă Athos, ― dar de ce nu pe Porthos? Pare―mi―se marchiza lui...
― Pe marchiza lui Porthos o îmbracă secretarii lui bărbatu―su, răspunse d'Artagnan,
rîzînd. De altminteri, Ketty nici n―ar vrea să locuiască în strada Urşilor. Nu―i aşa, Ketty?
― Aş locui oriunde o fi, numai să mă pot ascunde şi să nu―mi dea de urmă.
― Şi acum, Ketty, fiindcă o să ne despărţim curînd, şi fiindcă nu mai eşti geloasă pe
mine...
― Domnule cavaler, de departe sau de aproape, mărturisi Ketty, ― o să te iubesc
totdeauna.
― Ia te uită unde se cuibăreşte statornicia! murmură Athos.
― Şi eu de asemenea, ― îi spuse d'Artagnan, ― şi eu de asemenea o să te iubesc
totdeauna, fii pe pace. Dar aş vrea să―mi dai un răspuns. Şi să ştii că de data asta pun mare
preţ pe întrebarea mea; n―ai auzit niciodată vorbindu―se de o femeie tînără, care a fost
răpită într―o noapte?
― Stai puţin... Dumnezeul meu! Domnul cavaler, tot iubeşti pe femeia aceea?
― Nu eu, unul din prietenii mei o iubeşte. Uite, Athos, care e aici.
― Eu? se scutură Athos, cu teama omului gata să calce pe o năpîrcă.
― Fireşte că tu! făcu d'Artagnan, strîngînd mîna muşchetarului. Ştii foarte bine că purtăm
cu toţii de grijă bietei doamne Bonacieux. Dealtminteri, Ketty va tăcea chitic. Nu―i aşa,
Ketty? Mă înţelegi, fetiţo, ― urmă d'Artagnan, ― e soţia pocitaniei pe care ai văzut―o în
pragul uşii cînd ai intrat aici.
― Doamne, Dumnezeule! se îngrozi Ketty, iar m―apucă spaima; numai de nu m―ar fi
recunoscut!
― Cum să te fi recunoscut? L―ai mai văzut vreodată pe insul ăsta?
― A venit de două ori la Milady.
― Asta―i bună! Şi cam cînd?
― Să tot fie cincisprezece sau optsprezece zile de atunci.
― Tocmai aşa.
― Aseară a venit iar.
― Aseară?
― Da, chiar înaintea dumitale,
― Dragă Athos, sîntem încercuiţi de o reţea de spioni. Şi crezi că te―a recunoscut,
Ketty?
― Mi―am tras eu boneta pe ochi cînd l―am zărit, dar poate să fi fost prea tîrziu.
― Coboară dumneata, Athos, pentru că se sfieşte mai puţin de dumneata decît de mine şi
vezi dacă tot mai stă în uşă.

Athos coborî şi se întoarse iute.
― A plecat, ― vesti el, ― şi casa e încuiată.
― S―a dus să le dea raportul şi să le spună că toţi porumbeii sînt acum în porumbar.
― Foarte bine! Atunci, hai să ne luăm şi noi zborul, îi sfătui Athos, ― şi să nu lăsăm aici
decît pe Planchet, ca să ne dea de veste.
― Ia staţi! Şi cu Aramis, pe care am trimis să―l cheme, ce facem?
― Aşa e, Athos, să―l aşteptăm pe Aramis.
În clipa aceea intră şi Aramis.
I se povesti cele petrecute, stăruindu―se asupra grabei de a găsi loc pentru Ketty printre
cunoştinţele sale de vază.
După ce stătu să se mai gîndească, Aramis spuse, roşind:
― E ceva la care ţii cu adevărat, d'Artagnan?
― Ţi―aş rămîne recunoscător toată viaţa.
― Iată, doamna de Bois―Tracy mi―a cerut pentru una din prietenele ei, care mi se pare
că locuieşte în provincie, o cameristă de― încredere şi dacă dumneata, scumpe d'Artagnan,
poţi să răspunzi de domnişoara...
― Oh! domnule, ― se rugă Ketty, ― credeţi―mă că voi fi pe deplin credincioasă cui mă
va ajuta să părăsesc Parisul.
― Atunci, ― urmă Aramis, ― e cît se poate de bine.
Aşezîndu―se la o masă, scrise cîteva cuvinte pe care le pecetlui cu un inel şi le dădu
fetei.
― Şi acum, fetiţo, ― îi spuse d'Artagnan, ― ştii şi tu că aici nu mai e de noi, dar nici de
tine. Aşadar, să ne despărţim. Ne vom vedea în zile mai bune.
― În orice vreme ne―am întîlni şi pe orice meleaguri, ― adăugă Ketty, mă vei găsi
iubindu―te la fel, domnule cavaler, cum te iubesc şi astăzi.
― Jurămînt de muieruşcă, îngînă Athos, în vreme ce d'Artagnan se ducea s―o însoţească
pe scări.
Curînd după aceea, cei trei tineri se despărţiră, dîndu―şi întîlnire, la Athos, către ora
patru după amiază, şi lăsînd în grija lui Planchet paza locuinţei.
Aramis se întoarse acasă la el, iar Athos şi d'Artagnan plecară să vadă ce puteau face cu
safirul.
Precum bănuise gasconul nostru, li se oferi uşor trei sute de pistoli împrumut pentru inel.
Mai mult chiar, cămătarul le spuse că dacă ar fi vrut să―l vîndă, era gata să le dea pînă la
cinci sute de pistoli, deoarece inelul se potrivea de minune cu nişte cercei pe care―i avea.
Zeloşi ca doi ostaşi şi pricepuţi ca doi cunoscători, Athos şi d'Artagnan izbutiră cu
cumpere numai în trei ceasuri întreg echipamentul unui muşchetar. De altminteri, Athos era
din plămadă subţire şi nobilă pînă în vîrful unghiilor. Cînd îi plăcea cîte ceva, plătea preţul
cerut, fără a încerca măcar să se tocmească. D'Artagnan ar fi vrut să se mai amestece la
cumpărături, dar Athos îi punea zîmbind mîna pe umăr şi celălalt pricepea că tocmeala i se
potrivea lui, mic gentilom gascon, dar nu unui bărbat cu ţinută de prinţ.
Muşchetarul găsi un minunat cal andaluz, negru ca tăciunele, cu nări de foc aprins, cu
picioarele zvelte şi armonioase, care împlinea şase ani. Îl cercetă cu multă luare―aminte şi
nu―i găsi nici un cusur. Preţul vînzării era o mie de livre.
Poate că ar fi izbutit să―l aibă mai ieftin, dar în vreme ce d'Artagnan se tîrguia cu
geambaşul, Athos îi şi numără pe masă cei o sută de pistoli ceruţi.
Grimaud căpătă un cal picard, îndesat şi viguros care costa trei sute de livre.
Dar după ce au mai cumpărat şaua acestui din urmă cal şi armele lui Grimaud, din cei o
sută cincizeci de pistoli ai lui Athos nu mai rămînea nici o leţcaie. D'Artagnan îşi pofti
prietenul să se înfrupte şi din partea lui, fie că mai tîrziu i―ar fi dat îndărăt banii împrumutaţi.
Drept răspuns, Athos se mulţumi să ridice din umeri.

― Cît dădea cămătarul ca să―şi ia safirul? întrebă Athos.
― Cinci sute de pistoli.
― Adică două sute de pistoli mai mult: o sută de pistoli pentru dumneata, o sută pentru
mine. Dar asta―i adevărată avere, prietene, ia întoarce―te la cămătar.
― Cum vrei...
― Şi zău, inelul ăsta mi―ar aminti lucruri prea de tot triste; apoi, n―o să avem niciodată
trei sute de pistoli ca să―i dăm îndărăt, aşa că din tîrgul ăsta tot noi am pierde două mii de
livre. Du―te de―i spune, d'Artagnan, să―şi ia inelul şi vino cu cei două sute de pistoli.
― Mai gîndeşte―te, Athos.
― Banii peşin sînt scumpi în vremurile noastre, şi trebuie să te deprinzi cu jertfele.
Du―te, d'Artagnan, du―te: Grimaud te va însoţi cu flinta lui.
Peste o jumătate de ceas, d'Artagnan se întoarse teafăr, cu cele două mii de livre.
Şi astfel a găsit Athos, chiar la el în casă, o bogăţie la care nici nu se aştepta.
Capitolul IX.ARĂTARE
L a patru după―amiază, cei patru prieteni se aflau aşadar cu toţii la Athos. Nu mai aveau
nici o grijă de echipament şi chipul lor nu mai oglindea decît neliniştile tainice ale fiecăruia,
căci îndărătul oricărei fericiri ce―şi trăieşte clipa, se ascunde totuşi o temere de viitor.
Şi deodată, Planchet intră în cameră aducînd două scrisori pentru d'Artagnan.
Una era un răvaş împăturit frumos în lung, cu o pecete fină de ceară verde, înfăţişînd un
porumbel ce ţinea în cioc o mlădiţă.
Cealaltă era o scrisoare mare, pătrată, grea de strălucirea cruntului blazon al eminenţei
sale, cardinalul―duce.
La vederea răvaşului, inima lui d'Artagnan tresări căci i se păru că recunoaşte scrisul. Şi
cu toate că nu văzuse acest scris decît o singură dată, îi păstrase amintirea în adîncul inimii.
Luă aşadar răvaşul şi―l deschise înfrigurat.
"Plimbă―te, ― stătea scris acolo, ― miercurea viitoare între şase şi şapte seara pe
drumul spre Chaillot şi uită―te bine în caleştile ce vor trece; dar dacă ţii la viaţa dumitale şi
la a celor care te iubesc, nu scăpa nici un cuvînt, nici o mişcare care să dea de bănuit că ai
recunoscut pe aceea care înfruntă totul numai pentru a te zări o clipă."
Nici o semnătură.
― E o capcană, ― vorbi Athos, ― nu te duce, d'Artagnan.
― Totuşi, ― răspunse d'Artagnan, ― mi se pare că recunosc slovele.
― Poate să fie un scris schimbat, stărui Athos; pe vremea asta, la şase sau şapte seara
drumul spre Chaillot e pustiu de tot; ca şi cînd te―ai duce la plimbare în pădurea de la
Bondy.
― Dar dacă ne―am duce cu toţii? propuse d'Artagnan; ce dracu , n―o să ne înghită pe
toţi patru; şi pe deasupra patru valeţi, şi toţi caii şi toate armele.
― Apoi, avem şi noi prilejul să ne fălim cu alaiul nostru, adăugă Porthos.
― Dar dacă îţi scrie o femeie, ― se amestecă Aramis, ― şi dacă femeia asta nu vrea să
fie văzută, gîndeşte―te, d'Artagnan, că o poţi compromite, ceea ce nu şade frumos din partea
unui gentilom.
― Noi vom rămîne în urmă, ― lămuri Porthos, ― şi el va merge singur înainte.
― Aşa e, dar un foc de pistol se trage repede dintr―o trăsură în goană.
― Aş! ― făcu d'Artagnan, ― n―o să mă nimerească. Ne luăm atunci după caleaşcă
şi―i curăţăm pe toţi dinăuntru. Unde pui că ne mai descotorosim de cîţiva duşmani.
― Are dreptate, ― încuviinţă Porthos, ― miroase a bătălie; de altfel, tot trebuie să ne
încercăm şi armele!
― Bine! Hai s―o facem şi p―asta! adăugă Aramis, cu tonul lui molcom şi nepăsător.
― Cum vreţi, primi Athos.
― Domnilor, ― urmă d'Artagnan, ― acum e patru şi jumătate, adică avem vreme să fim
la şase pe drumul spre Chaillot.
― Apoi, dacă plecăm prea tîrziu, nu ne―ar mai vedea nici lumea şi ar fi păcat, desluşi
Porthos. Haideţi să ne pregătim, domnilor.
― Dar uiţi de a doua, scrisoare, ― aminti Athos, ― şi după cum arată sigiliul, eu cred că
face s―o deschizi; în ceea ce mă priveşte, îţi mărturisesc, dragă d'Artagnan, că scrisoarea asta
mă îngrijorează ceva mai mult decît fiţuica pe care ţi―ai lunecat―o uşurel pe inimă.
D'Artagnan se îmbujoră.
― Aşa e, ― grăi el, ― ia să vedem, domnilor, ce vrea cu mine excelenţa sa.
Deschise scrisoarea şi citi:
"Domnul d'Artagnan din garda regelui, compania des Essarts, este aşteptat la palatul
cardinalului astă―seară la ora opt.
La Houdinière
Căpitanul gărzii".
― Drace! ― făcu Athos, ― iată o întîlnire ceva mai îngrijorătoare decît cealaltă.
― O să mă duc la a doua după ce mă întorc de la întîia; una e la şapte, cealaltă la opt;
vreme berechet pentru amîndouă.
― Hm! eu nu m―aş duce, ― îşi dădu părerea Aramis, ― un adevărat cavaler nu poate
lipsi de la o întîlnire dată de o doamnă, dar un gentilom cuminte se poate scuti de a se duce la
eminenţa sa, mai ales cînd îl paşte gîndul că nu l―a chemat pentru cine ştie ce drăgălăşenii.
― Sînt de părerea lui Aramis, încuviinţă Porthos.
― Domnilor, ― răspunse d'Artagnan, ― am mai primit prin domnul de Cavois o
invitaţie asemănătoare din partea eminenţei sale fără s―o iau în seamă şi a doua zi m―a izbit
năpasta: A dispărut Constance! Aşa că, orice s―ar întâmpla, eu tot mă duc.
― Dacă asta ţi―e hotărîrea, ― spuse Athos, ― atunci du―te.
― Şi Bastilia? făcu Aramis.
― Ducă―se naibii! Mă scoateţi voi de acolo, răspunse d'Artagnan.
― Fireşte, ― rostiră Aramis şi Porthos, cu cea mai minunată încredere, ca şi cum ar fi
fost lucru cît se poate de uşor, ― fireşte că te―am scoate de acolo: dar, pînă atunci, cum
trebuie să plecăm poimîine, n―ar fi rău s―o laşi mai încetişor cu Bastilia.
― Şi noi am face mai bine să nu―l părăsim toată seara, vorbi şi Aramis. Să―l aşteptăm
fiecare la altă poartă a palatului, cu cîte trei muşchetari în spatele nostru şi dacă vedem ieşind
vreo caleaşcă închisă şi mai bătătoare la ochi, să tăbărîm pe ea. De multă vreme nu ne―am
mai răfuit cu garda eminenţei sale, şi domnul de Tréville o fi crezînd c―am şi murit.
― Hotărît lucru, Athos, ― se bucură Aramis, ― erai făcut să fii general de armată. Ce
ziceţi, domnilor, de planul ăsta?
― Minunat, încuviinţară într―un glas tinerii.
― Atunci, alerg pînă la palat şi dau de veste camarazilor să fie gata la ora opt, se bucură
Porthos. Ne întîlnim în Piaţa Palatului Cardinalului. Voi, în timpul ăsta, daţi poruncă valeţilor
să pună şaua pe cai.
― Dar eu n―am cal, mărturisi d'Artagnan. O să iau unul de la domnul de Tréville.
― Nu e nevoie, ― îl opri Aramis, ― poţi lua unul din ai mei.
― Dar cîţi ai? îl întrebă d'Artagnan.
― Trei, răspunse, zîmbind, Aramis.
― Dragul meu, ― se minună Athos, ― eşti, fără doar şi poate, poetul cu cel mai grozav
grajd din Franţa şi din Navarra!
― Ascultă, dragă Aramis, dar nici n―o să ai ce face cu trei cai; aşa e? Nu înţeleg, cum
de ai cumpărat atîţia?
― Nu i―am cumpărat, al treilea mi l―a adus chiar azi dimineaţă un servitor fără livrea,
care n―a vrut să―mi destăinuiască al cui era calul; mi―a spus doar c―a primit poruncă de
la stăpînul lui...
― Sau de la stăpîna lui, îi tăie vorba d'Artagnan.
― Totuna, ― mormăi Aramis rumen la faţă... ― mi―a spus doar c―a primit poruncă de
la stăpîna lui să―mi lase calul în grajd, fără să destăinuiască cine―l trimitea.
― Numai poeţilor li se pot întîmpla asemenea năzdrăvănii, întări răspicat Athos.
― Atunci să facem cum e mai bine, hotărî d'Artagnan. Ia spune, pe care din cei doi cai o
să―l încaleci: pe care l―ai cumpărat sau pe care l―ai primit în dar?
― Fireşte că pe cel primit! Înţelegi, d'Artagnan, cum o să jignesc pe...
― Pe donatorul necunoscut, întregi d'Artagnan.
― Sau pe misterioasa donatoare, adăugă Athos.
― Prin urmare, calul cumpărat nu―ţi mai e de nici un folos, nu―i aşa?
― Cam aşa.
― Şi l―ai ales chiar dumneata?
― Nici nu―ţi închipui cu cîtă grijă! Siguranţa călăreţului, ştii şi dumneata, atîrnă mai
totdeauna de cal.
― Atunci, lasă―mi―l mie cu preţul cu care l―ai cumpărat.
― Voiam chiar să ţi―l ofer, dragă d'Artagnan, cu rugămintea să―ţi iei tot răgazul
pînă―mi vei înapoia o sumă de nimic...
― Cu cît l―ai plătit?
― Opt sute de livre.
― Poftim patruzeci de pistoli dubli, dragă prietene, răspunse d'Artagnan, scoţînd banii
din buzunar; ştiu că ţi se plătesc poemele în moneda asta.
― Înseamnă atunci că eşti bogat, răspunse Aramis.
― Bogat, chiar foarte bogat, dragul meu!
Şi d'Artagnan îşi zăngăni pistolii rămaşi în buzunar.
― Trimite―ţi şaua la Palatul Muşchetarilor şi ţi se va aduce de acolo calul, o dată cu ai
noştri.
― Foarte bine, dar ştiţi că e aproape cinci, ar trebui să ne grăbim.
Un sfert de ceas mai tîrziu, Porthos se ivea la unul din capetele străzii Férou, pe un
armăsar spaniol de toată frumuseţea. Mousqueon îl urmă pe un cal din Auvergne, mic dar
foarte frumos. Trufaşul Porthos era strălucitor de bucurie.
În acelaşi timp, Aramis se ivea şi el la celălalt capăt al străzii, pe un neasemuit armăsar
englez; Bazin îl urma călare pe un murg, ducînd de dîrlogi un viguros bidiviu din
Meeklemburg: era calul lui d'Artagnan.
Cei doi muşchetari se întîlniră în faţa porţii; Athos şi d'Artagnan îi priveau de la fereastră.
― Drace, ― făcu Aramis, ― ai un cal de o rară frumuseţe, dragă Porthos.
― Da, ― răspunse Porthos, ― e calul care trebuia să mi―l trimită din capul locului;
şolticarul de soţ l―a înlocuit cu celălalt; dar omul şi―a primit pedeapsa cuvenită, iar eu nu
mai am de ce să mă plîng.
Planchet şi Grimaud sosiră la rîndul lor, purtînd de frîu caii stăpînilor; d'Artagnan şi
Athos coborîră în stradă şi încălecînd alături de ceilalţi, toţi patru o porniră la drum: Athos pe
calul datorit soţiei lui, Aramis pe cel datorit iubitei, Porthos pe cel datorit doamnei Coquenard
şi, în sfîrşit, d'Artagnan pe cel datorit norocului, cea mai neasemuită iubită de pe lume.
Valeţii îi urmară.
Aşa cum gîndise Porthos, alaiul sărea în ochii tuturor; dacă doamna Coquenard i―ar fi
ieşit în cale lui Porthos şi l―ar fi văzut ce falnic arăta pe frumosul lui armăsar spaniol, fără
îndoială că nu i―ar fi părut rău de rana care picurase sînge din casa de fier a soţului ei.
În preajma palatului Luvru, cei patru prieteni întîlniră pe domnul de Tréville, care se
întorcea de la Saint Germain; el îi opri pentru a lăuda minunatul lor alai, fapt ce strînse la
iuţeală sute de gură―cască împrejur.
D'Artagnan se folosi de întîmplare pentru a―i vorbi domnului de Tréville de scrisoarea
cu marea pecete roşie şi cu blazonul ducal; e lesne de înţeles, că de cealaltă scrisoare nu
pomeni nimic.
Domnul de Tréville îi încuviinţă hotărîrea luată, încredinţîndu―l că dacă a doua zi nu se
va fi arătat nicăieri, el va şti să―l găsească oriunde ar fi fost.
Tocmai atunci, orologiul Samaritencei bătu ora şase: mărturisind că au o întîlnire, cei
patru prieteni îşi cerură iertare şi se despărţiră de domnul de Tréville.
Fără a slăbi goana, ajunseră pe drumul care ducea la Chaillot; cobora vălul înserării;
trăsurile treceau în sus şi în jos; urmat la cîţiva paşi de prietenii lui, d'Artagnan îşi împlînta
mereu privirea în fundul caleştelor, dar nu zărea pe nimeni cunoscut.
În cele din urmă, după un sfert de ceas de aşteptare, pe cînd amurgul întuneca zările, o
trăsură se ivi în goana mare pe drumul de la Sèvres. Un glas lăuntric îi şopti lui d'Artagnan că
acolo, în trăsură se afla aceea care―i dăduse întîlnire; era şi el uimit cît de tare îi bătea inima.
Aproape în aceeaşi clipă o femeie îşi scoase capul afară, cu două degete pe buze, ca pentru
a―i face semn să tacă sau pentru a―i trimite o sărutare; d'Artagnan scăpă un uşor strigăt de
bucurie; femeia sau mai curînd arătarea aceea, căci trăsura trecuse fulgerător ca o vedenie, era
doamna Bonacieux.
Printr―o mişcare necugetată şi în ciuda stăruitoarei rugăminţi, d'Artagnan dădu pinteni
calului şi din cîteva salturi ajunse din urmă caleaşca; dar geamul de la uşiţă era acum bine
închis: arătarea de o clipă pierise.
D'Artagnan îşi aminti atunci cuvintele din răvaş: "Dacă ţii la viaţa dumitale şi a celor care
te iubesc, să nu faci nici o mişcare, ca şi cînd n―ai fi văzut nimic",
Se opri deci, tremurînd nu pentru el, ci pentru sărmana femeie care, fără îndoială,
înfruntase mare primejdie dîndu―i fugara întîlnire.
Trăsura îşi urmă drumul gonind mereu şi pieri în adîncurile depărtate ale Parisului.
D'Artagnan rămăsese încremenit locului, neştiind ce să gîndească. Dacă era doamna
Bonacieux şi dacă se întorcea la Paris, atunci ce rost avea acea întîlnire de o clipă, ce rost acel
fulgerător schimb de priviri, ce rost acea sărutare în vînt? Dacă, de altă parte, nu era ea, ceea
ce de asemenea ar fi fost cu putinţă, căci în lumina slabă a amurgului oricine se putea înşela,
dacă nu era ea, atunci n―o fi fost cumva începutul unei urzeli împotriva lui, nu―l momeau
oare cu femeia care ştiau că―i e dragă?
Cei trei tovarăşi se apropiară de el. Tustrei văzuseră bine un cap de femeie la geamul
caleştii, dar nici unul din ei, afară de Athos, n―o cunoştea pe doamna Bonacieux. De
altminteri, părerea lui Athos era că femeia din trăsură fusese doamna Bonacieux, dar, mai
puţin năucit de chipul ei frumos decît d'Artagnan, zărise parcă în fundul trăsurii şi un cap de
bărbat.
― Dacă e aşa, ― spusese d'Artagnan, ― atunci se vede că o duc dintr―o închisoare în
alta. Dar, la urma urmelor, ce or fi avînd de gînd cu ea, sărmana, şi cum o s―o mai întîlnesc
vreodată?
― Prietene, ― răspunse îngîndurat Athos, ― ţine minte că morţii sînt singurii pe care
nu―i chip să―i mai întîlneşti pe pămînt. Ştii, ca şi mine, ceva în privinţa asta, nu―i aşa?
Dacă iubita dumitale n―a murit, dacă e aceea pe care am zărit―o adineauri, atunci într―o
bună zi tot vei da de ea. Şi, sfinte Dumnezeule, ― adăugă el cu tonul lui morocănos de
totdeauna ― poate chiar mai curînd decît te aştepţi.
Se auzi bătînd ora şapte şi jumătate, trăsura fusese în întîrziere cu vreo douăzeci de
minute faţă de întâlnirea dată. Prietenii lui d'Artagnan îi aduseră aminte că avea de făcut şi o
vizită, dar că tot ar mai fi avut vreme să se răzgîndească.
D'Artagnan era însă grozav de încăpăţînat şi totodată curios. Îşi pusese în minte că se va
duce la Palatul Cardinalului şi că va afla tot ce voia să―i spună eminenţa sa. Nimic nu l―ar
fi putut abate de la hotărîrea lui.
Ajunseră în strada Saint―Honore; în Piaţa Palatului Cardinalului găsiră pe cei
doisprezece muşchetari, grabnic chemaţi, care se plimbau de colo―colo, în aşteptarea
camarazilor. Numai atunci li se lămuri despre ce era vorba.
D'Artagnan era cunoscut în vrednicul corp al muşchetarilor maiestăţii sale, unde se ştia că
într―o zi îşi va avea locul; era deci socotit dinainte ca un tovarăş de―al lor. Drept urmare,
toţi primiră cu dragă inimă misiunea pentru care fuseseră chemaţi acolo; de altminteri, după
toate semnele, era vorba să i se joace un renghi pe cinste domnului cardinal şi oamenilor lui,
iar pentru asemenea ispravă aceşti vrednici gentilomi erau totdeauna gata.
După ce―i împărţi în trei grupe, Athos luă conducerea uneia din ele, încredinţa a doua
lui Aramis, iar a treia lui Porthos; fiecare grupă se puse apoi la pîndă în faţa unei ieşiţi.
Cît priveşte pe d'Artagnan, el intră cutezător pe poarta cea mare.
Deşi ştia că e sprijinit temeinic, tînărul tot nu se simţea pe deplin liniştit, în vreme ce urca
pas cu pas scara mare a palatului. Purtarea lui faţă de Milady aducea oarecum a trădare şi cam
bănuia el legăturile politice dintre ea şi cardinal; mai mult, de Wardes, pe care―l rănise atît
de greu, se număra printre credincioşii eminenţei sale şi d'Artagnan ştia că dacă eminenţa sa
era neînduplecată cu duşmanii, în schimb se arăta nespus de apropiată faţă de prieteni.
"Dacă de Wardes i―a povestit cardinalului păţania lui, ceea ce e sigur, şi dacă m―a
recunoscut, ceea ce se prea poate, ― îşi spunea d'Artagnan clătinînd din cap, ― atunci trebuie
să mă socotesc osîndit dinainte. Dar de ce o fi aşteptat pînă astăzi? Nu―i greu de ghicit:
Milady trebuie să se fi plîns împotriva mea cu făţărnicia lacrimilor ei, atît de mişcătoare, iar
nelegiuirea mea din urmă a făcut să dea pe dinafară paharul.
Din fericire, ― gîndea el, ― bunii mei prieteni sînt jos şi n―or să lase să mă ridice chiar
aşa, fără să mă apere. Totuşi, compania muşchetarilor domnului de Trèville nu poate duce
singură război cu cardinalul, care ţine în mîinile lui toată Franţa şi în faţa căruia regina n―are
nici o putere, iar regele nici o voinţă. D'Artagnan, prietene, eşti cutezător, plin de straşnice
însuşiri, dar femeile o să te dea gata!"
Ajunsese tocmai la această tristă încheiere cînd trecu pragul anticamerei. Dădu scrisoarea
uşierului de serviciu care, după ce―l duse în sala de aşteptare, se făcu nevăzut înăuntrul
palatului.
În această sală de aşteptare se mai aflau cinci sau şase ostaşi de―ai domnului cardinal,
care, recunoscîndu―l pe d'Artagnan şi ştiind că el îl rănise pe Jussac, îl priviră cu un zîmbet
ciudat.
Zîmbetul acesta i se păru lui d'Artagnan a fi un soi de semn rău; dar gasconul nostru
nu―şi pierdea prea uşor cumpătul sau mai degrabă, datorită trufiei înnăscute în toţi cei din
ţinutul lui, nu lăsă să se întrevadă ceea ce―i răscolea sufletul, mai ales că ceea ce i―l
răscolea cam semăna a frică; se înfipse deci în faţa ostaşilor cardinalului, aşteptînd cu mîna în
şold, într―o atitudine care nu era lipsită de măreţie.
Uşierul intră din nou şi―i făcu semn lui d'Artagnan să―l urmeze. I se păru tînărului că
ostaşii din garda cardinalului şuşoteau între ei, privindu―l cum o lua din loc.
Trecu printr―un coridor, străbătu un salon mare, intră într―o bibliotecă şi se trezi în faţa
unui bărbat care şedea la birou şi scria.
După ce îl însoţise, uşierul pieri fără să scoată nici un cuvînt. D'Artagnan rămase în
picioare şi privi cu luare―aminte bărbatul din faţa lui.
Crezu la început că era vreun judecător care―i cerceta dosarul, dar pe urmă îşi dădu
seama că omul de la birou scria sau, mai curînd, meşterea la rînduri de lungimi diferite,
scandînd cuvinte pe degete; se afla deci în faţa unui poet. După cîteva clipe, poetul închise
manuscrisul pe coperta căruia stătea scris:
"MIRAME, tragedie în cinci acte". Îşi ridică ochii:
Era cardinalul.
Capitolul X.O VEDENIE ÎNSPÂIMÎNTĂTOARE
Cardinalul îşi sprijini cotul pe manuscris, capul pe mîini şi se uită o clipă la tînăr. Nimeni
n―avea un ochi atît de pătrunzător ca ducele de Richelieu, şi d'Artagnan îi simţi privirea
alergîndu―i prin vine, parcă l―ar fi cutremurat frigurile.
Nu―şi pierdu însă cumpătul. Îşi ţinea pălăria în mînă, adulmecînd toanele eminenţei sale,
fără să se arate prea ţanţoş, dar nici prea umil.
― Domnule, ― începu cardinalul, ― dumneata eşti un d'Artagnan din Beam?
― Da, monseniore, răspunse tînărul.
― Sînt mai multe ramuri de d`Artagnan la Tarbes şi în împrejurimi, urmă cardinalul. De
care din ele ţii dumneata?
― Sînt fiul acelui d'Artagnan care a luat parte la războaiele religioase sub marele rege
Henric, tatăl maiestăţii sale.
― Da, aşa e. Dumneata eşti cel care a plecat acum vreo şapte―opt luni de acasă ca să―ţi
cauţi norocul în capitală?
― Da, monseniore.
― Ai venit prin Meung, unde ţi s―a întîmplat ceva, nu mai ştiu bine ce, dar în sfîrşit,
ceva.
― Monseniore, ― zise d'Artagnan, ― să vă spun ce mi s―a întîmplat...
― De prisos, de prisos, ― îi curmă vorba cardinalul, cu un zîmbet care dovedea că ştia
întîmplarea la fel de bine ca şi cel care voia să i―o povestească. Erai dat în grija domnului de
Tréville, nu―i aşa?
― Da, monseniore, dar tocmai în nenorocita aceea de întîmplare, la Meung...
― S―a pierdut scrisoarea, ― adăugă eminenţa sa, ― da, da, ştiu, dar domnul de Tréville
îşi cunoaşte îndată omul numai după obraz, şi te―a trimis în compania cumnatului său,
domnul des Essarts, lăsîndu―te să tragi nădejde că într―o zi vei intra în rîndurile
muşchetarilor.
― Eminenţei voastre i s―au adus toate la cunoştinţă cum nu se poate mai bine, răspunse
d'Artagnan.
― De atunci ţi s―au întîmplat o sumedenie de lucruri: te―ai plimbat în dosul mănăstirii
Chartreux, într―o zi cînd ar fi fost mai bine să fii aiurea; pe urmă, ai făcut cu prietenii
dumitale o călătorie la băi la Forges; ei s―au oprit în drum, dar dumneata ai mers mai
departe. Era şi firesc: aveai treabă în Anglia.
― Monseniore, ― bîigui d'Artagnan, buimăcit, ― mă duceam...
― La vînătoare, la Windsor, sau în altă parte, asta nu priveşte pe nimeni. Eu o ştiu şi
p―asta fiindcă rostul meu e să le ştiu pe toate. La întoarcere ai fost primit de o persoană
augustă, şi văd cu plăcere că ai păstrat darul ce ţi l―a făcut.
D'Artagnan îşi duse mîna la diamantul dăruit de regină şi întoarse repede piatra înăuntru;
era însă prea tîrziu.
― A doua zi a venit la dumneata Cavois, ― urmă cardinalul ― voia să te roage să treci
pe la palat; nu i―ai întors vizita şi rău ai făcut.
― Monseniore, mi―era teamă că am nemulţumit pe eminenţa voastră.
― Ei, asta―i! Dar pentru ce, domnule? Pentru că ai împlinit porunca mai―marilor
dumitale cu mai multă isteţime şi cutezanţă ca oricare altul, să mă nemulţumeşti, cînd,
dimpotrivă, ţi s―ar fi cuvenit numai laude? Eu pedepsesc pe cei ce nu ascultă poruncile, nu
pe cei care, ca dumneata, le împlinesc... prea bine chiar... şi ca dovadă, adu―ţi aminte de ziua
cînd ţi―am trimis vorbă să vii să mă vezi, ia caută să―ţi aminteşti ce s―a întîmplat în
aceeaşi seară?
Chiar în seara aceea avusese loc răpirea doamnei Bonacieux. D'Artagnan se înfioră; îi
veni în minte că, mai devreme cu o jumătate de ceas, sărmana trecuse pe lîngă el, fără
îndoială, în voia aceleiaşi puteri care o răpise.

― În sfîrşit, ― urmă cardinalul, ― cum de la o vreme n―am mai auzit vorbindu―se de
dumneata, am vrut să ştiu ce mai faci. De altminteri, îmi datorezi şi oarecare recunoştinţă:
cred că ţi―ai dat singur seama cît de cruţat ai fost în toate împrejurările.
D'Artagnan se înclină respectuos.
― Aceasta ― urmă cardinalul. ― nu numai dintr―un simţămînt de dreptate firească, dar
şi ca urmare a socotelilor mele în privinţa dumitale.
D'Artagnan era din ce în ce mai uimit.
― Voiam tocmai să―ţi vorbesc despre toate astea în ziua în care ai primit invitaţia mea
dintîi; dar n―ai venit .Din fericire, întîrzierea n―a năruit nimic. O să vorbim astăzi. Te rog ia
loc în faţa mea, domnule d'Artagnan; eşti gentilom de viţă veche, nu se cuvine să asculţi în
picioare.
Şi cardinalul arătă cu degetul un scaun tînărului care era atît de uimit de ceea ce se
petrecea, încît aşteptă al doilea semn, ca să se aşeze.
― Eşti cutezător, domnule d'Artagnan, ― urmă eminenţa sa, ― eşti şi chibzuit, ceea ce
preţuieşte şi mai mult. Îmi plac oamenii cu judecată şi inimoşi; nu te speria, ― zise el
surîzînd, ― prin oameni inimoşi înţeleg oameni curajoşi: dar, cu toate că eşti atît de tînăr şi
abia ai intrat în lume, ai duşmani puternici: dacă nu vei fi cu băgare de seamă, te voi nimici.
― Vai! monseniore, ― răspunse tînărul, ― dar le va fi foarte uşor, căci ei sînt tari şi au
sprijin temeinic, pe cîtă vreme eu, eu sînt singur.
― Da, e adevărat; dar, aşa singur cum eşti, ai făcut pînă acum foarte mult şi nu mă
îndoiesc că vei face şi mai mult. Totuşi, eu socot că ai nevoie de o călăuză în drumul spinos
pe care ai pornit, căci, dacă nu mă înşel, ai venit la Paris plin de rîvna de a ajunge departe.
― Sînt la vîrsta nădejdilor nesăbuite, monseniore, răspunse d'Artagnan.
― Numai proştii au nădejdi nesăbuite, domnule, şi dumneata eşti ager la minte. Să vedem
ce―ai spune de un grad de stegar în garda mea, şi după încetarea războiului, de căpetenia
unei companii?
― Ah , monseniore!
― Primeşti, nu―i aşa?
― Monseniore, mormăi d'Artagnan, vădit încurcat.
― Cum! Nu primeşti? întrebă cardinalul, mirat.
― Fac parte din garda maiestăţii sale, monseniore, şi n―am de ce să fiu nemulţumit.
― Dar, mi se pare, ― stărui eminenţa sa, ― că şi ostaşii mei fac parte din garda
maiestăţii sale şi că de vreme ce slujeşti într―un corp francez, slujeşti pe rege.
― Monseniore, eminenţa voastră a înţeles greşit cuvintele mele.
― Vrei să te agăţi de ceva, nu―i aşa? Înţeleg. Uite, ai găsit: înaintarea în grad, războiul
care începe, prilejul ce―ţi ofer: toate astea pentru ochii lumii; iar pentru dumneata nevoia de
ocrotire temeinică; fiindcă e bine să ştii, domnule d'Artagnan, că am primit plîngeri grele
împotriva dumitale; se pare că nu―ţi închini zilele şi nopţile numai slujbei regale.
D'Artagnan roşi.
― De altminteri, ― urmă cardinalul punînd mîna pe un teanc de hîrtii, ― am aici un
întreg dosar care te priveşte; înainte însă de a―l citi, am vrut să stau de vorbă cu dumneata.
Te ştiu om hotărît şi faptele dumitale bine îndrumate în loc să te ducă spre rele, ţi―ar putea
aduce mari foloase. Hai, gîndeşte―te bine, şi hotărăşte―te.
― Bunătatea eminenţei voastre mă copleşeşte, ― răspunse d'Artagnan, ― şi faţă de
asemenea măreţie sufletească, mă simt un biet vierme de nimic; dar, fiindcă eminenţa voastră
îmi îngăduie să vorbesc deschis...
D'Artagnan se opri.
― Da, vorbeşte.
― Atunci îi voi spune că toţi prietenii mei fac parte sau din corpul muşchetarilor sau din
garda maiestăţii sale, pe cîtă vreme duşmanii mei, printr―o fatalitate de neînţeles, se află în
slujba eminenţei voastre; dacă aş primi ceea ce eminenţa voastră îmi oferă, atunci aş fi privit
rău acolo, iar aici aş fi primit la fel de rău.
― Nu cumva te stăpîneşte gîndul trufaş că nu―ţi ofer ceea ce ţi s―ar cuveni? întrebă
cardinalul cu un zîmbet dispreţuitor.
― Monseniore, eminenţa voastră e de o sută de ori prea bună cu mine şi, dimpotrivă,
gîndul meu e că n―am făcut încă destul pentru a fi vrednic de această bunăvoinţă.
Monseniore, asediul cetăţii La Rochelle e în prag; voi sluji sub ochii eminenţei voastre, şi
dacă voi avea norocul să mă port în timpul asediului aşa încît eminenţa voastră să―şi poată
întoarce privirile asupra mea, atunci voi avea măcar vreo faptă strălucită îndărătul meu, ceva
să îndreptăţească ocrotirea cu care mă veţi cinsti. Monseniore, orice lucru trebuie făcut la
vremea lui; voi avea poate mai tîrziu dreptul să mă dăruiesc; în clipa aceasta însă, aş avea
aerul că mă vînd.
― Adică nu vrei să mă slujeşti, domnule, ― spuse cardinalul cu o ciudă în care străbătea
totuşi un fel de stimă, ― fă atunci cum crezi şi păstrează―ţi urile şi simpatiile dumitale.
― Monseniore...
― Bine, bine, ― făcu cardinalul, ― nu―s supărat pe dumneata; dar, mă înţelegi,
anevoie îţi aperi prietenii şi―i răsplăteşti, duşmanilor nu le datorezi însă nimic. Îţi voi da
totuşi un sfat: ia seama la ce faci, domnule d'Artagnan, căci în clipa cînd pavăza mîinii mele
te va părăsi, nu voi mai da nici doi bani pe viaţa dumitale.
― Mă voi strădui, monseniore, răspunse gasconul cu o nobilă încredere.
― Dacă vreodată ţi se întîmplă vreo nenorocire, ― adăugă plin de tîlc Richelieu, ―
gîndeşte―te că eu am trimis să te cheme şi că am făcut tot ce am putut pentru ca nenorocirea
aceea să nu ţi se întîmple.
― Orice s―ar întîmpla, ― răspunse d'Artagnan, punîndu―şi mîna pe inimă şi
înclinîndu―se, ― voi păstra veşnică recunoştinţă eminenţei voastre pentru tot ce face spre
folosul meu în clipa aceasta.
― Atunci, aşa cum ai spus, domnule d'Artagnan, ne vom vedea după război; voi urmări
faptele dumitale, căci voi fi şi eu acolo, ― urmă cardinalul, arătînd lui d'Artagnan cu degetul
o minunată armură pe care urma s―o îmbrace, ― şi la întoarcerea noastră, ne vom socoti.
― Ah! monseniore, ― stărui d'Artagnan, ― cruţaţi―mă de povara nemulţumirii voastre;
rămîneţi nepărtinitor, monseniore, dacă găsiţi, că am purtarea unui om de onoare.
― Tinere,― răspunse Richelieu, ― dacă―ţi mai pot spune încă o dată ce ţi―am spus
azi, îţi făgăduiesc să ţi―o spun.
Ultimele cuvinte ale lui Richelieu oglindeau o groaznică neîncredere; d'Artagnan se
înfioră mai mult decît de o ameninţare, căci citi în ele: "Ia seama". Prin urmare, cardinalul
căuta să―l apere de o nenorocire care―l ameninţa. Deschise gura să răspundă, dar cu o
mişcare semeaţă, eminenţa sa îi făcu semn că poate să plece.
D'Artagnan ieşi; la uşă simţi inima gata să―i stea în loc şi era cît p―aci să se întoarcă.
Dar în clipa aceea i se păru că vede chipul încruntat şi aspru al lui Athos. Dacă ar încheia cu
cardinalul legămîntul propus, Athos nu i―ar mai întinde niciodată mîna, Athos s―ar lepăda
de el.
Teama aceasta îl opri locului, atît de covîrşitoare e puterea unui caracter cu adevărat mare
asupra celor ce―l înconjoară.
D'Artagnan coborî pe scara pe care suise şi găsi în faţa porţii pe Athos cu cei patru
muşchetari care, aşteptîndu―i întoarcerea, începeau a fi îngrijoraţi. D'Artagnan îi linişti cu un
cuvînt şi Planchet porni în grabă să vestească pe ceilalţi că era de prisos să mai stea de pază,
deoarece stăpînul ieşise teafăr din palatul cardinalului.
Întorşi acasă la Athos, Aramis şi Porthos îl întrebară de pricinile acelei ciudate chemări;
d'Artagnan se mulţumi însă a spune că domnul de Richelieu îi propusese să intre în garda sa
cu gradul de stegar, dar că el se ferise să primească.

― Bine ai făcut! se bucurară într―un glas Porthos şi Aramis.
Athos rămase pe gînduri, fără a răspunde. Dar cînd se văzu singur cu d'Artagnan, el îi
spuse:
― Ai făcut ce trebuia să faci, prietene, dar poate că n―ai făcut bine.
D'Artagnan oftă din greu, căci vorbele acestea răspundeau unui glas tainic al sufletului
său, glas care―i spunea că―l aşteaptă mari necazuri.
Ziua următoare trecu în pregătiri de plecare; d'Artagnan se duse să―şi ia rămas bun de la
domnul de Tréville. Se credea pe atunci că despărţirea dintre ostaşii gărzilor şi muşchetari nu
va dăinui multă vreme, căci regele ţinea sfat chiar în ziua aceea, urmînd să plece a doua zi.
Domnul de Tréville se mulţumi, aşadar, să―l întrebe pe d'Artagnan dacă avea nevoie de
sprijinul lui. D'Artagnan îi răspunse însă cu mîndrie că―şi luase de toate.
Freamătul nopţii strînse laolaltă pe toţi ostaşii din compania domnului des Essarts şi pe
muşchetarii din compania domnului de Tréville, care cunoscîndu―se legaseră prietenie. Se
despărţeau pentru a se mai vedea cine ştie cînd, într―o zi cînd ar fi vrut Dumnezeu şi dacă ar
fi vrut Dumnezeu. Noaptea se desfăşură cumplit de gălăgioasă, căci cum e lesne de înţeles, în
atare împrejurări nu se poate lupta împotriva marilor frâmîntări decît printr―o la fel de mare
nepăsare.
A doua zi, la cea dintîi chemare a trompetelor, prietenii se despărţiră; muşchetarii
alergară la palatul domnului de Tréville, ceilalţi la palatul domnului des Essarts. Fiecare dintre
căpitani îşi duse îndată compania lui la Luvru, unde regele trecea trupele în revistă.
Suveranul era abătut şi părea bolnav, ceea ce―i răpea din ţinuta sa regească.
Într―adevăr, în ajun îl prinseseră frigurile în toiul şedinţei parlamentului. Era totuşi hotărît să
plece chiar în seara aceea şi, în ciuda poveţelor primite, voise să treacă trupele în revistă,
nădăjduind ca, printr―o încordare a voinţei, să învingă boala, care punea stăpînire pe el.
După trecerea în revistă, gărzile porniră singure la drum, muşchetarii urmînd să plece mai
tîrziu, împreună cu regele, ceea ce―i îngădui lui Porthos să dea o raită călare prin strada
Urşilor, cu mîndreţea lui de echipament.
Soţia avocatului îl văzu trecînd, în uniforma cea nouă, pe calul lui minunat. Şi îl iubea
prea mult pe Porthos ca să―l lase să plece astfel; îi făcu semn să descalece şi să intre în casă.
Porthos n―avea seamăn pe lume: pintenii îi zăngăneau, platoşa îi strălucea, spada i se lovea
semeţ de coapse. De data asta, secretarilor le pieri pofta de rîs în faţa trufaşului Porthos care
nu părea a şti nicicînd de glumă.
Muşchetarul fu poftit la domnul Coquenard, ai cărui ochişori cenuşii scînteiau de mînie
văzîndu―şi vărul strălucitor în straie noi. Totuşi, ceva îi mîngîia sufletul: se zvonise că
războiul va fi greu; în fundul inimii trăgea pe tăcute nădejdea că muşchetarul va fi ucis în
luptă.
Porthos îl salută plin de cuviinţă pe maestrul Coquenard şi―şi luă rămas bun de la el;
maestrul Coquenard îi ură tot soiul de noroace. Cît priveşte doamna Coquenard, nu era chip
să―şi înfrîngă lacrimile; dar nimeni nu―i luă în nume de rău durerea, căci toţi ştiau cît de
legată era de rude, din pricina cărora avusese mereu certuri grele cu soţul ei.
Adevăratul rămas bun avu loc în camera doamnei Coquenard; un rămas bun sfîşietor.
Cîtă vreme putu să―şi urmărească din ochi iubitul, soţia avocatului flutură din batistă,
aplecîndu―se pe fereastră, de s―ar fi putut crede că o să se arunce jos, în drum. Porthos
primi toate dovezile de dragoste ca un om deprins cu răsfăţul. Numai cînd să cotească strada,
îşi ridică şi el pălăria, legănînd―o molcom în semn de rămas bun.
În vremea asta Aramis scria o scrisoare lungă. Cui? Nu ştia nimeni. În camera vecină,
Ketty, care trebuia să plece chiar în seara aceea la Tours, aştepta.
Athos sorbea pe îndelete ultima sticlă din vinul lui de Spania.
Iar d'Artagnan mărşăluia cu compania lui.
Trecînd prin mahalaua Saint―Antoine, el îşi întoarse capul să privească voios Bastilia;
dar cum nu privea decît Bastilia, nu băgă de seamă că Milady, călare pe un cal şarg, îl arăta cu
degetul unor vlăjgani care se şi apropiară de rînduri, ca să―l ţină bine minte. La întrebarea lor
mută, Milady le răspunse încuviinţînd printr―un semn. Apoi, încredinţată că poruncile aveau
să―i fie îndeplinite întocmai, dădu pinteni calului şi se făcu nevăzută.
Cei doi vlăjgani urmară compania şi la ieşirea din mahalaua Saint―Antoine, se aruncară
în spinarea unor cai gata înhămaţi, pe care un valet fără livrea, îi ţinea dîrlogi, aşteptîndu―i.
Capitolul XI.ASEDIUL ORAŞULUI LA ROCHELLE
Acest asediu a fost unul din marile momente politice ale domniei lui Ludovic al XIII―lea
şi una din marile fapte de arme ale cardinalului. Este deci o pagină de seamă, căreia trebuie
să―i închinăm cîteva cuvinte; apoi sumedenie de amănunte ale asediului sînt prea strîns
legate de firul povestirii noastre ca să le trecem sub tăcere.
Vederile politice ale cardinalului, atunci cînd a hotărît asediul, erau măreţe. Să vorbim de
ele înainte de toate, apoi vom trece şi la celelalte ţeluri intime care au avut poate asupra
eminenţei sale o înrîurire nu mai puţin însemnată ca cele politice.
Dintre oraşele de căpetenie, pe care Henric al IV―lea le dăduse hughenoţilor ca locuri de
întărire, singurul ce le mai rămînea era La Rochelle. Trebuia deci nimicit acest ultim vad al
calvinismului, plămadă primejdioasă, în care dospea şi drojdia răscoalelor obşteşti şi a
războaielor cu străinii.
Spanioli, englezi, italieni nemulţumiţi, aventurieri de toate neamurile, soldaţi la voia
întîmplării şi de toate credinţele alergau la cea dintîi chemare sub flamurile protestanţilor,
alcătuind un soi de mare gloată, ale cărei nenumărate ramuri se răspîndeau în voie prin toate
ungherele Europei.
La Rochelle, care căpătase o nouă strălucire din cenuşa celorlalte oraşe calviniste, era
aşadar focarul dezbinărilor şi al rîvnelor oarbe. Ceva mai mult, portul ei era cea din urmă
poartă deschisă englezilor în regatul Franţei, închizînd―o Angliei, duşmana noastră de
totdeauna, cardinalul desăvîrşea opera Ioanei d'Arc şi a ducelui de Guise.
De aceea, Bassompierre care era totodată protestant şi catolic ― protestant din
convingere şi catolic în calitatea sa de comandor al ordinului Sfîntul Duh; Bassompierre care
era german prin naştere şi francez prin inimă, Bassompierre, în sfîrşit, căruia i se încredinţase
un comandament anume în asediul oraşului La Rochelle, spunea, avîntîndu―se în fruntea mai
multor nobili, protestanţi ca şi el:
― Veţi vedea, domnilor, că vom fi destul de proşti ca să cucerim La Rochelle!
Şi Bassompierre avea dreptate. Bombardarea insulei Ré îl făcea să presimtă măcelul din
Cevennes5; cucerirea oraşului La Rochelle era cuvîntul înainte al revocării edictului din
Nantes6.
Dar, cum am mai spus, alături de aceste ţeluri ale dregătorului nimicitor de oprelişti şi de
piedici, ţeluri care ţin de domeniul istoriei, cronicarul mai e silit să cerceteze şi imboldurile
mărunte ale bărbatului îndrăgostit, clocotind de gelozie.
După cum ştie fiecare, lui Richelieu îi fusese dragă regina; n―am putea spune dacă
dragostea lui avea un tîlc politic sau era doar una din acele patimi adînci, pe care Ana de
Austria le trezea în inima celor din jurul ei. În orice caz însă, din desfăşurarea de pînă acum a
povestirii, cititorul a putut vedea că Buckingham fusese mai tare decît Richelieu şi în
două―trei împrejurări, îndeosebi a eghileţilor în diamante, îi mai şi destrămase urzelile,
datorită devotamentului celor trei muşchetari şi a cutezanţei lui d'Artagnan.
Pentru Richelieu era deci vorba nu numai de a scăpa Franţa de un duşman, ci şi de a se
răzbuna împotriva unui rival; de altminteri, răzbunarea trebuia să fie aprigă, răsunătoare şi
întru totul vrednică de un om care ţinea în mina lui, asemeni unei spade, puterile unui întreg
regat.
Richelieu ştia că luptînd împotriva Angliei, lupta împotriva lui Buckingham, că, biruind
Anglia, biruia pe Buckingham; mai ştia, în sfîrşit, că, umilind Anglia în ochii Europei, îl
umilea pe Buckingham în ochii reginei.
La rîndul său, deşi Buckingham punea onoarea Angliei înainte de orice, era totuşi mînat
de ţeluri aidoma cu ale cardinalului; Buckingham era de asemenea setos de răzbunare;
5
Război religios care a luat naştere în urma revocării Edictului din Nantes.
6
Edict dat de Henric al IV-lea în 1598 în favoarea protestanţilor; a fost revocat în 1685
neputînd izbuti să se întoarcă în Franţa ca ambasador, ţinea cu tot dinadinsul să se întoarcă în

chip de cuceritor.
Astfel că adevărata încununare a acestui joc, pe care cele mai puternice regate ale lumii îl
jucau după bunul plac a doi îndrăgostiţi, era doar o privire a Anei de Austria.
Întîia izbîndă o cîştigase ducele de Buckingham. Ajuns, fără veste, în faţa insulei Ré, cu
nouăzeci de corăbii şi cu aproape douăzeci de mii de oameni, căzuse asupra trupelor regale de
pe insulă, comandate de contele de Toiras. În urma unor sîngeroase lupte, Buckmgham izbuti
să―şi debarce ostaşii pe insulă.
Să amintim, în trecere, că în aceste lupte a pierit baronul de Chantal; moartea baronului
de Chantal lăsa orfană o copilă de optsprezece luni.
Copila aceasta a fost mai tîrziu doamna de Sévigné.
Contele de Toiras se retrase în cetăţuia Saint―Martin împreună cu garnizoana şi aruncă
vreo sută de oameni, într―un mic fort, cunoscut sub numele de fortul La Prée.
Această întîmplare grăbise hotărîrile cardinalului care, aşteptînd să poată lua împreună cu
regele comanda hotărâtului asediu, îl trimisese pe fratele regelui pentru călăuzi cele dintîi
mişcări şi strecurase spre teatrul de luptă toate trupele pe care le putuse înjgheba.
Din acest detaşament trimis în frunte făcea parte şi prietenul nostru d'Artagnan.
După cum am mai spus, regele trebuia să urmeze trupele îndată după închiderea
parlamentului, dar să ne amintim cum, după una din şedinţe, la 23 iunie, suveranul se simţi
pradă frigurilor; voise totuşi să plece, dar starea sănătăţii lui înrăutăţindu―se, trebuise să se
oprească la Villeroi.
Acolo unde se oprea regele, se opreau şi muşchetarii: drept urmare, d'Artagnan, care nu
făcea parte decît din garda regelui, se văzu despărţit, cel puţin pentru o bucată de vreme, de
bunii lui prieteni, Athos, Porthos şi Aramis; această despărţire, care era pentru el un lucru
neplăcut, l―ar fi pus însă pe gînduri, dacă ar fi putut bănui primejdiile ce―l ameninţau din
umbră.
Ajunse totuşi teafăr în tabăra din faţa oraşului, în ziua de 10 septembrie a anului 1627.
Nimic nu se schimbase; ducele de Buckingham şi englezii lui, stăpîni pe insulă, asediau
zadarnic fortăreaţa Saint―Martin şi fortul La Prée; bătălia pentru cucerirea oraşului La
Rochelle începuse de două sau de trei zile prin asaltul asupra unui fort, pe care ducele
d'Angoulême îl zidise de puţină vreme în preajmă.
Ostaşii de sub comanda domnului des Essarts locuiau la Minimes.
Noi ştim însă că în rîvna lui de a intra în rândurile muşchetarilor, d'Artagnan nu legase
prea multe prietenii cu camarazii lui: de aceea se şi simţea singur şi greu muncit de gînduri.
Nu erau prea vesele gîndurile lui: de doi ani de cînd sosise la Paris fusese amestecat în tot
soiul de încurcături de―ale altora, în vreme ce propriile lui năzuinţe nu înaintaseră prea mult
nici în dragoste, nici ca noroace.
În privinţa dragostei, singura femeie pe care o iubise fusese doamna Bonacieux, şi
doamna Bonacieux pierise fără să―i fi putut da de urmă.
În privinţa noroacelor, îşi făcuse el, fiinţă plăpîndă, un duşman din cardinal, adică
dintr―un om în faţa căruia tremurau mai marii regatului în frunte cu regele.
Omul acesta l―ar fi putut strivi şi totuşi, n―o făcuse; pentru o minte atît de isteaţă ca a
lui d'Artagnan, această mărinimie era un soi de fereastră prin care întrezărea un viitor mai
bun.
Apoi îşi mai făcuse şi alt duşman, pe care―l socotea mai puţin de temut decît cardinalul,
dar pe care―l simţea totuşi vrednic de luat în seamă; acest duşman era Milady.
În schimbul tuturor acestora, cucerise înalta oblăduire şi bunăvoinţă a reginei, dar
bunăvoinţa reginei era în acea vreme mai mult un prilej de prigoană, iar oblăduirea ei, se ştie,
nu era pavăză bună; dovada: Chalais şi doamna Bonacieux.
Singurul cîştig de netăgăduit care―i rămăsese din toate acestea era diamantul care
preţuia cinci sau şase mii de livre şi pe care―l purta în deget; dar şi acest diamant, dacă
d'Artagnan, în rîvna lui de a ajunge, ar fi vrut să―l păstreze, pentru ca într―o zi regina să
i―l poată recunoaşte, tocmai fiindcă nu se despărţea de el, n―avea deocamdată mai mare
valoare decît pietrişul ce―l călca în picioare.
Zicem: decît pietrişul ce―l călca în picioare, căci d'Artagnan îşi frămînta astfel mintea
plimbîndu―se singuratic pe un frumos drumuleţ ce ducea de la tabără la satul d'Angoutin;
furat însă de gînduri, ajunsese mai departe decît ar fi dorit. Începuse să se însereze cînd, la
lumina celor din urmă raze ale amurgului, i se păru că vede strălucind, îndărătul unor ostreţe,
ţeava unei flinte.
D'Artagnan avea ochi vioi şi minte ageră. Înţelese numaidecît că flinta nu venise acolo
singură şi că acela care o ţinea în mînă nu se ascunsese îndărătul gardului cu gînduri
prieteneşti.
Se pregătea s―o ia la sănătoasa, cînd, de cealaltă parte a drumului, zări îndărătul unei
stînci ţeava altei flinte.
De bună seamă era o capcană.
Tînărul îşi furişă privirea asupra celei dintîi flinte şi o văzu, cu oarecare îngrijorare,
aplecîndu―se în partea lui; dar îndată ce―şi dădu seama că ţeava rămăsese pe loc, se aruncă
cu faţa la pămînt. În aceeaşi clipă, arma luă foc, slobozindu―i pe deasupra capului un glonte.
Nu era vreme de pierdut. Dintr―o singură mişcare, d'Artagnan sări în picioare; în acelaşi
timp însă glontele celeilalte flinte zvîrli în aer pietrişul de pe locul unde el se aruncase la
pămînt.
D'Artagnan nu era unul dintre vitejii de dragul doar al vitejiei şi care caută o moarte fără
noimă numai pentru faima de a nu fi dat îndărăt cu nici un pas; de altminteri, de data asta nici
nu putea fi vorba de vitejie, căci căzuse pe nepusă masă într―o capcană.
"Dacă mai trag al treilea glonte, îşi zise în sinea lui, sînt pierdut!"
Şi luîndu―şi într―o clipă picioarele în spinare începu să alerge înspre tabără, cu iuţeala
celor de pe meleagurile lui, vestiţi printr―o mare sprinteneală; dar oricît de repede ar fi gonit,
cel care trăsese întîi avusese vreme să―şi încarce din nou arma şi să sloboadă al doilea foc,
atît de bine ţintit de data asta, încît glontele îi găuri pălăria şi i―o zvîrli cît colo.
Totuşi cum d'Artagnan nu mai avea altă pălărie, şi―o ridică din fugă şi ajunse la el în
tabără, gîfîind şi galben ca ceara; apoi, fără să spună nimănui nici un cuvînt, rămase adîncit în
gînduri.
Întîmplarea putea să aibă trei pricini:
Cea dintîi şi cea mai firească ar fi putut să fie o capcană a băştinaşilor, cărora nu le―ar fi
părut rău să omoare pe unul din ostaşii maiestăţii sale, întîi ca să mai scape de un duşman, şi
pe urmă duşmanul ar fi putut avea şi un buzunar bine căptuşit.
D'Artagnan luă în mîini pălăria, şi, privind de aproape gaura făcută de glonte, clătină din
cap. Nu era un glonte de flintă, ci unul de archebuză; lovitura atît de bine ţintită, îi trezise de
la început bănuiala că nu fusese slobozită de o armă ostăşească; aşadar nu putea fi capcană
militară, fiindcă glontele nu era de calibru obişnuit.
Ar fi putut să fie şi vreo amintire din partea cardinalului. Să nu uităm că atunci cînd,
mulţumită binecuvîntatei raze de soare, d'Artagnan zărise ţeava puştii, tocmai se minuna şi el
de îndelunga răbdare a eminenţei sale.
D'Artagnan clătină însă din cap. Faţă de aceia pe care putea să―i răpună doar întinzînd
mîna, eminenţa sa folosea arareori asemenea mijloace.
Ar fi putut să fie şi o răzbunare a înverşunatei Milady,
Era de altminteri mai firesc.
Încerca zadarnic să―şi amintească de chipul sau măcar veşmîntul ucigaşilor: o luase atît
de grabnic la picior, încît n―avusese vreme să bage nimic de seamă.
― Ah, scumpii mei prieteni! ― murmură d'Artagnan, ― pe unde sînteţi? Şi ce mult îmi
lipsiţi!
D'Artagnan dormi prost peste noapte. De trei sau de patru ori se trezi speriat din somn,
crezînd că cineva se apropie de patul lui, ca să―l înjunghie. Zorile zilei îl găsiră totuşi întreg
şi teafăr.
El mai ştia însă că ceva amînat nu e şi ceva pierdut pe vecie.
Stătu toată ziua în casă. Căuta să se amăgească singur, zicîndu―şi că vremea era urîtă.
A treia zi, la nouă dimineaţa, goarnele prezentară onorul. Ducele de Orléans, fratele
regelui, vizita posturile. Ostaşii din gardă alergară la arme; d'Artagnan îşi luă locul în mijlocul
camarazilor lui.
Ducele trecu în revistă trupele în ordine de bătaie, după aceea, toţi ofiţerii superiori,
printre care şi domnul des Essarts, căpitanul gărzii, înconjurară pe fratele maiestăţii sale,
pentru a―i aduce salutul lor.
Deodată, lui d'Artagnan i se păru că domnul des Essarts îi face semn să se apropie;
fiindu―i teamă că se înşeală, aşteptă al doilea semn; dar văzînd că superiorul stăruie să―l
cheme, d'Artagnan ieşi din rînd, în aşteptarea poruncii.
― Ducele va cere voluntari pentru o misiune primejdioasă, dar care va face cinste cui o
va fi îndeplinit; şi ţi―am făcut semn să fii gata.
― Mulţumesc, domnule căpitan! răspunse d'Artagnan, care abia aştepta să cîştige
preţuirea generalului.
Într―adevăr, localnicii atacaseră în timpul nopţii şi puseseră din nou stăpînire pe un
bastion, cucerit de armata regelui cu două zile mai înainte; era vorba de o recunoaştere în
primele linii, pentru a se vedea în ce fel apărătorii păzeau meterezul.
După cîteva clipe, fratele regelui rosti ridicînd glasul:
― Mi―ar trebui pentru această misiune trei sau patru voluntari călăuziţi de un om de
încredere.
― Omul de încredere îl am la îndemînă, ― răspunse domnul des Essarts, arătînd pe
d'Artagnan, ― iar în ceea ce priveşte pe cei patru sau cinci voluntari, măria voastră să―şi
spună dorinţa şi oamenii nu―i vor lipsi.
― Patru voluntari gata să moară o dată cu mine! strigă d'Artagnan, trăgîndu―şi spada
din teacă şi vînturînd―o în aer.
Doi dintre camarazii lui alergară spre el şi o dată cu ei alţi doi soldaţi. Împlinindu―se
numărul cerut, d'Artagnan nu mai primi pe ceilalţi, nevrînd să încarce drepturile celor dintîi.
Nu se ştia dacă în urma cuceririi lui, bastionul fusese părăsit sau lăsată acolo o
garnizoană; trebuia aşadar să se cerceteze locul cu pricina cît mai de aproape, spre a se
cunoaşte situaţia.
Întovărăşit de ceilalţi patru, d'Artagnan plecă îndată de―a lungul întăriturilor; amîndoi
ostaşii din gardă mergeau în rînd cu el, iar soldaţii veneau în urmă.
Păşind astfel tiptil pe după parapet, ajunseră la vreo sută de metri de metereze. Acolo,
d'Artagnan se uită înapoi, dar nu―i mai văzu pe cei doi soldaţi.
Crezu că, fiindu―le teamă, tărăgănau pasul şi―şi văzu de drum mai departe. După
cotitura şanţului, nu mai avea decît vreo şaizeci de paşi de făcut. Nu se zărea ţipenie de om,
locul părea pustiu. Cei trei tineri se sfătuiau dacă să meargă sau nu mai departe, cînd, dintr―o
dată, un brîu de fum încinse uriaşul de piatră şi o duzină de gloanţe vîjîiră în jurul lui
d'Artagnan şi al celor doi tovarăşi.
Aflaseră aşadar tot ceea ce voiau să ştie: bastionul era păzit. O rămînere mai îndelungă în
acest loc ar fi însemnat a înfrunta de prisos o primejdie; d'Artagnan şi amîndoi ostaşii din
gardă întoarseră spatele, începînd a da îndărăt, ca şi cum ar fi luat―o la sănătoasa.
Ajungînd în colţul şanţului care le putea sluji de adăpost, unul dintre ostaşi se prăbuşi la
pămînt; un glonte îi străbătuse pieptul. Celălalt, teafăr şi iute de picior, gonea spre tabără.
Nevrînd să―şi părăsească tovarăşul în halul acela, d'Artagnan se aplecă ca să―l ridice şi
să―l ajute să ajungă la tabără; în aceeaşi clipă două împuşcături detunară: un glonte zdrobi
ţeasta ostaşului rănit, celălalt se turti de stîncă, după ce trecu la două degete de d'Artagnan.
Tînărul se întoarse repede, căci împuşcăturile nu puteau veni dinspre bastionul ascuns
vederii de cotul parapetului. Îi răsări în minte cei doi soldaţi rămaşi în urmă şi tîlharii care
încercaseră să―l omoare cu două seri înainte; hotărît să afle de data asta despre ce era vorba,
se aruncă peste trupul camaradului său, făcînd pe mortul.
Zări două capete ce se înălţau pe deasupra unei întărituri părăsite, la treizeci de paşi de
acolo; erau într―adevăr cei doi soldaţi. D'Artagnan nu se înşelase: oamenii nu―l urmaseră
decît cu scopul de a―l ucide, nădăjduind că moartea―i va fi pusă pe seama duşmanului.
Dar cum s―ar fi putut ca tînărul să fie doar rănit, şi atunci să―i dea în vileag, ei se
apropiară cu gîndul de a―l răpune; din fericire, înşelaţi de viclenia lui d'Artagnan, nu―şi mai
încărcară armele.
Cînd erau cam la vreo zece paşi, d'Artagnan, care în cădere avusese mare grijă să―şi
păstreze spada, se ridică deodată şi dintr―o săritură fu lîngă ei.
Ucigaşii îşi dădură seama că dacă ar fi luat―o la fugă înspre tabără fără a―şi fi răpus
omul, vor fi învinuiţi de el şi ne mai stînd în cumpănă, vrură să treacă la duşman. Unul din ei
apucă puşca de ţeavă şi o prăvăli ca pe o măciucă asupra lui d'Artagnan, care izbuti să scape
sărind într―o parte; mişcarea aceasta îl slobozi însă pe tîlharul care se şi repezi înspre
bastion. Dar cum nu puteau şti cu ce gînd venea omul la ei, apărătorii deschiseră focul şi―l
culcară la pămînt cu umărul zdrobit de un glonte.
În vremea asta, d'Artagnan se năpustea cu spada asupra celui de al doilea soldat; lupta nu
ţinu mult, căci ticălosul nu se putea apăra decît cu archebuza descărcată; spada lunecă pe
ţeava armei ce nu mai putea folosi şi se înfipse în coapsa ucigaşului, care se prăbuşi la pămînt.
D'Artagnan îi propti atunci ascuţişul în gît.
― Îndurare! Nu mă omorîţi! ― striga tîlharul, ― iertare, iertare, domnule ofiţer, şi vă
spun tot!
― Face taina ta să―ţi cruţ viaţa? întrebă tînărul oprindu―şi braţul.
― Da, dacă socotiţi că―i bine să trăieşti cînd ai douăzeci şi doi de ani, ca
dumneavoastră, şi cînd poţi ajunge la orice, aşa frumos şi viteaz cum sînteţi.
― Mişelule! ― se răsti d'Artagnan, ― hai, vorbeşte iute, cine te―a pus să mă omori?
― O femeie pe care n―o cunosc, dar căreia îi zic Milady.
― Dacă n―o cunoşti, cum de―i ştii numele?
― Camaradul meu o cunoaşte şi―i spunea aşa; el avea treburi cu ea, nu eu; are chiar în
buzunarul lui o scrisoare din partea ei, scrisoare care trebuie să fie de seamă pentru
dumneavoastră, după cîte l―am auzit spunînd.
― Dar cum de te―ai amestecat în astfel de urzeală?
― Mi―a zis că să dăm lovitura noi doi, şi eu am primit.
― Şi cît v―a dat pentru isprava asta grozavă?
― O sută de ludovici.
― Aşa! Minunat, ― izbucni tînărul în rîs, ― ştie şi ea că fac ceva parale! O sută de
ludovici! e o sumă frumuşică pentru doi ticăloşi de teapa voastră; înţeleg de ce ai primit, şi te
iert, dar cu o condiţie.
― Care? întrebă soldatul neliniştit, văzînd că nu scăpase încă.
― Să te duci să―mi aduci scrisoarea din buzunarul camaradului tău.
― Dar, ― strigă tîlharul, ― înseamnă că aşa sau aşa tot mor; cum să mă duc să iau
scrisoarea sub focul bastionului?
― O să trebuiască să mi―o aduci, altfel jur că mori de mîna mea.
― Îndurare! Domnule, fie―vă milă! În numele doamnei tinere pe care o iubiţi şi o
credeţi poate moartă, dar care trăieşte, se văicărea tîlharul, căzînd în genunchi şi
sprijinindu―se în mîini, căci o dată cu sîngele, îşi pierdea şi puterile.
― Şi de unde ştii tu că iubesc pe o tînără, şi că am crezut―o moartă? întrebă d'Artagnan.

― Din scrisoarea pe care camaradul meu o are la el în buzunar.
― Pricepi atunci că―mi trebuie cu orice preţ scrisoarea, ― urmă d'Artagnan, ― hai, nici
un fel de tărăgăneală, nici o codeală, sau altfel, oricît mi―ar fi de silă să―mi moi iar spada în
sîngele unui mişel ca tine, îţi jur pe legea mea de om cinstit...
Cu aceste cuvinte, d'Artagnan făcu o mişcare atît de ameninţătoare, încît rănitul se ridică
în picioare.
― Staţi! Staţi! ― îl opri el, împins de groază, ― mă duc... mă duc!...
D'Artagnan luă archebuza soldatului şi, poruncindu―i să meargă înainte, îl împingea
înspre tovarăşul lui, înfigîndu―i vîrful spadei în şale.
Era groaznic de văzut cum cel dintîi înainta pămîntîiu, gata să―şi dea sufletul, lăsînd în
urma lui o dîră de sînge şi încercînd să se strecoare pînă la trupul ce zăcea la douăzeci de paşi
depărtare.
Faţa―i cu broboane de sudoare rece oglindea atîta groază, încît lui d'Artagnan i se făcu
milă de el şi, privindu―l plin de dispreţ, îi spuse:
― Uite! O să―ţi arăt deosebirea dintre un om de inimă şi un mişel ca tine; rămîi aici, mă
duc singur.
Şi cu pasul sprinten, cu ochiul la pîndă, urmărind mişcările duşmanului, folosind toate
hîrtoapele terenului, d'Artagnan ajunse pînă la al doilea soldat.
Putea să―şi ajungă scopul în două chipuri: să―l scotocească acolo pe loc, sau să―l ia
cu el şi, făcîndu―şi din trupul aceluia scut, să―l scotocească pe urmă în şanţ.
D'Artagnan alese al doilea mijloc; îl ridică pe tîlhar în spinare chiar în clipa cînd
duşmanul deschidea focul.
O uşoară cutremurare, zgomotul înăbuşit a trei gloanţe pătrunzînd în carne, un ultim
geamăt şi fiorii dinaintea morţii îi dovediră lui d'Artagnan că cel care voise să―l omoare îi
scăpase de data asta viaţa.
D'Artagnan ajunse teafăr în şanţ şi aruncă leşul lîngă soldatul rănit, care zăcea galben ca
ceara.
Fără a pierde vreme, începu cercetarea: un portofel de piele, o pungă în care de bună
seamă se găsea o parte din banii primiţi de tîlhar, un cornet şi cîteva zaruri alcătuiau întreaga
moştenire a mortului.
Lăsă cornetul cu zarurile acolo unde căzuseră, aruncă punga rănitului şi deschise cu
înfrigurare portofelul.
Printre mai multe hîrtii fără însemnătate găsi şi următoarea scrisoare, pentru a cărei
căutare înfruntase moartea:
"Fiindcă ai pierdut urma femeii ce se află acum la loc sigur în mănăstirea unde n―ar fi
trebuit s―o laşi niciodată să ajungă, caută măcar să nu―ţi scape bărbatul; altfel, să ştii că nu
rămîn în pagubă şi vei plăti scump cei o sută de ludovici pe care―i ai de la mine".
Nici o semnătură. Totuşi, nu încăpea îndoială că scrisoarea era din partea răzbunătoarei
Milady. O păstră aşadar ca hîrtie doveditoare şi cum se aflau la adăpost. Îndărătul coltului de
şanţ, începu să―l descoasă pe rănit. Acesta mărturisi că el şi camaradul lui. care fusese
omorît, trebuiau să răpească pe o tînără femeie care pleca din Paris prin bariera la Villette, dar
că, oprindu―se la un pahar într―o cîrciumă, întîrziaseră cu zece minute după trecerea
caleştii.
― Dar ce―ar fi trebuit să faceţi cu femeia aceea? întrebă, înspăîmîntat, d`Artagnan.
― Trebuia s―o ducem într―un palat din Piaţa Regală, răspunse rănitul.
― Da! Da! ― murmură d'Artagnan, ― aşa e, chiar la Milady acasă.
Tînărul pricepu atunci, cutremurîndu―se, ce aprigă sete de răzbunare împingea pe
Milady să―l piardă pe el şi pe cei care―l iubeau şi cît de multe ştia ea în legătură cu
întîmplările de la curte, de vreme ce aflase toate. Fără îndoială că ştirile i le dădea chiar
cardinalul.
În mijlocul acestor frămîntări înţelese, totuşi, cu un simţămînt de adevărată bucurie că
pînă la urmă regina descoperise închisoarea în care doamna Bonacieux îşi ispăşea
devotamentul ei şi că izbutise s―o scoată de acolo. Numai atunci găsi el tîlcul scrisori ce o
primise de la tânăra femeie şi al trecerii ei pe drumul de la Chaillot, trecere aidoma unei
arătări.
Aşa cum prevăzuse Athos, era acum cu putinţă s―o găsească pe doamna Bonacieux; o
mănăstire se putea lua oricînd pe sus.
Gîndul acesta sfîrşi prin a―i înmuia inima. Se întoarse spre rănitul care―l urmarea
îngrijorat văzîndu―l că schimbă feţe―feţe şi, întinzîndu―i mîna îi spuse:
― Să mergem, nu vreau să te las aici în halul ăsta... Sprijină―te de mine şi hai îndărăt, în
tabără.
― Da, ― şopti rănitul, căruia nu―i venea să creadă în atîta mărinimie, ― dar nu mă
trimiteţi pe urmă la spînzurătoare?
― Ai cuvîntul meu, ― îi spuse el, ― pentru a doua oară, îţi cruţ viaţa.
Rănitul căzu în genunchi, sărutînd iarăşi picioarele salvatorului său; dar nemaiavînd
pentru ce să rămînă în coasta duşmanului, d'Artagnan puse capăt acestor mărturii de
recunoştinţă.
Ostaşul din gardă, întors în tabără după cel dintîi foc al băştinaşilor, vestise moartea celor
patru tovarăşi ai lui, aşa că întoarcerea tânărului nevătămat din recunoaştere stîrni mare uimire
în regiment şi, totodată, mare bucurie.
D'Artagnan născoci o poveste în legătură cu lovitura de spadă primită de tovarăşul lui.
Vorbi şi despre moartea celuilalt soldat şi despre primejdiile înfruntate. Povestirea îi sluji
drept prilej pentru un adevărat triumf. O zi întreagă oştirea nu conteni vorba despre marea
ispravă, iar fratele regelui îi trimise salutul său.
De altfel, cum orice faptă frumoasă îşi poartă în ea răsplata, frumoasa faptă a lui
d'Artagnan îi adusese în suflet liniştea pierdută. Într―adevăr, d'Artagnan nădăjduia să poată fi
liniştit, deoarece unul din cei doi vrăjmaşi ai lui fusese ucis, iar cel de―al doilea era acum
credincios ţelurilor lui.
Această linişte dovedea însă un lucru: că d'Artagnan n―o cunoştea încă pe Milady.
Capitolul XII.VINUL DE ANJOU
În urma zvonurilor deznădăjduite despre rege, ştirea însănătoşirii sale începea să se

răspîndească în tabără; cum însă chiar maiestatea sa era grăbită să ia parte la asediu, se spunea
că, de îndată ce va fi în putere să călărească, va porni la drum.
În vremea asta, ducele de Orléans, fratele regelui, tot aşteptînd de la o zi la alta să fie
îndepărtat de la comanda trupelor şi înlocuit sau prin ducele d'Angoulême, sau prin
Bassompierre, sau prin Schomberg, care alergau după comandă, nu făcea mai nimic, prăpădea
zile întregi cu cercetările şi nu se încumeta să pornească o încercare mai îndrăzneaţă pentru
a―i alunga pe englezi din insula Ré, unde asediau nestihgheriţi fortăreaţa Saint―Martin şi
fortul La Prée, în vreme ce la rîndul lor, francezii asediau La Rochelle.
După cum am spus, d'Artagnan se mai liniştise, aşa cum se întîmplă totdeauna în urma
unei primejdii şi cînd primejdia pare înlăturată; nu―i rămînea decît o grijă şi anume: n―avea
nici o veste de la prietenii lui.
Dar, într―o dimineaţă, la începutul lunii noiembrie, totul i se lămuri datorită următoarei
scrisori trimise din Villeroi:
"Domnule d'Artagnan,
Domnii Athos, Porthos şi Aramis, după ce au chefuit la mine şi s―au veselit voiniceşte,
au făcut atîta tărăboi, încît starostele castelului, om aspru, i―a închis pe cîteva zile; eu
îndeplinesc porunca ce mi―au dat, şi vă trimit douăsprezece sticle din vinul meu de Anjou,
care le―a plăcut îndeosebi; ei doresc să închinaţi în sănătatea lor, din această băutură
aleasă între toate.
Ascultîndu―le dorinţa, cu adîncă plecăciune, rămîn, domnule, prea credincioasa şi
smerita dumneavoastră; slugă.
GODEAU
Hangiul domnilor muşchetari".
― Aşa mai înţeleg! strigă d'Artagnan, ― ei sînt cu gîndul la mine în zile de veselie, cum
şi eu eram cu gîndul la ei în zile de restrişte; fireşte că voi bea în sănătatea lor şi din toată
inima; dar nu voi bea de unul singur.
D'Artagnan dădu fuga la doi ostaşi din gardă, cu care se legase mai îndeaproape, ca să―i
poftească la un pahar din straşnicul vinişor de Anjou, proaspăt sosit. Unul din cei doi ostaşi
era însă poftit în altă parte chiar în seara aceea, iar celălalt în seara următoare. Întîlnirea lor
trebui deci amînată cu încă o zi.
Întorcîndu―se acasă, d'Artagnan trimise cele douăsprezece sticle de vin la ospătăria
companiei, cu rugămintea să fie bine păstrate; apoi în ziua cea mare, petrecerea fiind hotărîtă
pentru ora douăsprezece, încă de la nouă dimineaţa, d'Artagnan îl trimise pe Planchet să
pregătească cele de trebuinţă.
Mîndru din cale afară de deosebita sa îndatorire, Planchet se gîndi să rînduiască toate cu
chibzuială, de aceea îşi luă ca ajutor pe valetul unuia din oaspeţii stăpînului, un anume
Fourreau, precum şi pe acel aşa―zis soldat care voise să―l omoare pe d'Artagnan şi care
nefăcînd parte din nici o unitate intrase în slujba acestuia sau mai curînd a lui Planchet, chiar
în ziua în care d'Artagnan îi scăpase viaţa.
La ora cuvenită, cei doi musafiri sosiră şi se aşezară la masă, în faţa bucatelor ce se
perindau în şir. Planchet servea cu şervetul pe braţ; Fourreau destupa sticlele şi Brisemont, aşa
se numea soldatul, turna în clondiraşe de sticlă vinul care părea a se fi tulburat de zguduirile
de pe drum. Vinul din prima sticlă fiind cu deosebire tulbure la fund, Brisemont deşertă
drojdia într―un pahar şi d'Artagnan îi îngădui s―o bea, căci sărmanul nu―şi recăpătase încă
puterile.
După ce mîncară supa, oaspeţii tocmai se pregăteau să ducă la gură cel dintîi pahar cu vin
cînd, deodată, tunurile porniră să bubuie la fortul Louis şi la Fortul cel Nou; crezînd că era
vorba de vreun atac al asediatorilor sau poate al englezilor, cei doi ostaşi alergară să―şi ia
spadele; la fel de sprinten ca ei, d'Artagnan le urmă pilda şi tustrei năvăliră afară, spre
posturile lor.
Dar abia trecuţi de pragul ospătăriei îşi dădură seama de pricina asurzitoarei larme:
strigătele de "Trăiască regele!" şi "Trăiască domnul cardinal!" răsunau de pretutindeni o dată
cu bătaia dezlănţuită a tobelor.
Într―adevăr, nerăbdător cum am mai spus, regele lăsase baltă popasurile şi sosea chiar
atunci împreună cu toţi curtenii şi cu zece mii de oameni, drept trupe ajutătoare. Muşchetarii
maiestăţii sale deschideau şi încheiau alaiul. Cot la cot cu compania lui, înşirată de―a lungul
drumului, d'Artagnan salută cu anume înţeles pe prietenii care nu―l slăbeau din ochi şi pe
domnul de Tréville care―l recunoscuse din capul locului.
După această sărbătorească urare de bun sosit, cei patru prieteni se îmbrăţişară frăţeşte.
― E grozav! strigă d'Artagnan, ― nici nu s―ar fi putut s―o nimeriţi mai la ţanc şi cred
că bucatele nici n―or fi avut vreme să se răcească, aşa e, domnilor? adăugă tînărul
întorcîndu―se spre cei doi ostaşi din gardă pe care―i prezentă prietenilor lui.
― Măi, măi! pare―mi―se că tocmai benchetuiam! făcu Porthos.
― Nădăjduiesc că n―aţi poftit femei la masă, adăugă Aramis.
― Aveţi ceva vin mai de doamne―ajută aici, în magherniţă? întrebă Athos.
― Cum să nu! Îl avem pe al vostru, dragă prietene, răspunse d'Artagnan.
― Vinul nostru! se miră Athos.
― Vezi bine; cel care mi l―aţi trimis.
― Ţi―am trimis noi vin?
― Ştiţi foarte bine, vinişorul de pe colinele din Anjou.
― Da, da, ştiu de care vin vrei să vorbeşti.
― Vinul vostru preferat.
― Fireşte, cînd n―am nici şampanie şi nici Chambertin.
― Mă rog! În lipsă de şampanie sau de Chambertin o să vă mulţumiţi cu ăsta.
― Aşadar, am trimis după vin de Anjou! Dar straşnic ne mai pricepem! se bucură
Porthos.
― Ba nu, e vinul care mi―a fost trimis din partea voastră.
― Din partea noastră? se minunară, într―un glas, tustrei muşchetari.
― Dumneata, Aramis, ai trimis oare vinul? întrebă Athos.
― Nu, dar dumneata, Porthos?
― Nu, dar dumneata, Athos?
― Nici eu.
― Dacă nu mi l―aţi trimis voi, atunci mi l―a trimis hangiul vostru.
― Hangiul nostru?
― Vezi bine! Hangiul vostru, Godeau, hangiul muşchetarilor.
― Ce mai atîta vorbă, ― le―o tăie Porthos, ― să vină de unde o vrea; hai să―l gustăm
şi dacă―i bun să―l bem.
― Ba de loc, ― se împotrivi Athos, să nu―l bem tocmai fiindcă nu ştim de unde vine.
― Ai dreptate, Athos, încuviinţă d'Artagnan. Nu i―aţi cerut nici unul hangiului Godeau
să―mi trimită vin?
― Nici unul! Şi totuşi ţi l―a trimis ca din partea noastră.
― Iată scrisoarea, spuse d'Artagnan.
Şi arată prietenilor rîndurile primite.
― Nu―i scrisul lui! ― întări Athos ― i―l cunosc fiindcă înaintea plecării am încheiat
cu el socotelile pentru toată lumea.
― Scrisoarea nu vine de la el ― adăugă Porthos, ― noi n―am fost pedepsiţi, nici unul.
― D'Artagnan ― rosti şi Aramis cu glas dojenitor, ― puteai oare să crezi că ne―am
purtat ca nişte zurbagii?...
D'Artagnan păli; îi tremurau vargă mâinile şi picioarele.
― Ce―i cu tine? Mă înspăimînţi! se repezi Athos, care nu―l tutuia decît arareori.
― Fuga, fuga, prieteni! îi îndemnă d'Artagnan. Îmi trece prin minte o bănuială cumplită!
Să fie tot o răzbunare a acelei femei?
Athos păli şi el.
D'Artagnan alergă într―un suflet spre ospătărie, urmat de cei trei muşchetari şi de
amîndoi ostaşii din gardă.
În sala de mîncare privirea lui căzu din capul locului pe Brisemont care, întins la pămînt,
se zvîrcolea în chinuri groaznice.
Planchet şi Fourreau, galbeni ca ceara, încercau să―i vină în ajutor, dar se vedea că orice
ajutor era de prisos: moartea îşi înfipsese ghearele în toată fiinţa nenorocitului.
― Vai, vai, ― gemu el, zărindu―l pe d'Artagnan, ― blestem! Aţi spus că mă iertaţi şi
m―aţi otrăvit!
― Eu? ― strigă d'Artagnan, ― eu? Sărman de tine, ce tot spui?
― Spun că mi―aţi dat să beau din vinul acela, spun că m―aţi îndemnat să―l beau, spun
că aţi vrut să vă răzbunaţi pe mine, spun că e amarnic!
― Nu―i adevărat, Brisemont, ― se apără d'Artagnan,― să nu crezi una ca asta: jur că
nu―i aşa...
― Dumnezeu e colo, sus! Dumnezeu vă va pedepsi! Doamne Dumnezeule! Să îndure şi
el într―o zi ce îndur eu acum!
― Pe sfînta Evanghelie! ― jură d'Artagnan, apropiindu―se de muribund, ― n―aveam
habar că vinu―i otrăvit: era să beau şi eu cum ai băut şi tu.
― Nu vă cred, murmură soldatul.
Şi―şi dădu sufletul în chinuri sfîşietoare.
― Îngrozitor! Îngrozitor! şoptea Athos, în vreme ce Porthos sfărîma sticlele, iar Aramis
dădea poruncă ― ceva cam tîrziu ― să alerge cineva după un duhovnic.
― Dragii mei prieteni! Mi―aţi scăpat şi de data asta viaţa şi nu numai mie, dar şi acestor
camarazi. Domnilor, ― urma d'Artagnan, vorbind celor doi ostaşi, ― vă rog să nu scoateţi o
vorbă despre păţania noastră. Cine ştie ce feţe simandicoase s―or fi amestecat în treaba asta
şi să nu ne pomenim cu vreo năpastă pe cap.
― Vai de mine, domnule! ― îngăimă Planchet, mai mult mort decît viu, ― am scăpat ca
prin urechile acului.
― Cum asta, caraghiosule? se răsti d'Artagnan, adică aveai de gînd să bei din vinul meu?
― În sănătatea regelui, domnule, cît p―aci să gust şi eu un păhărel, dacă nu mi―ar fi
spus Fourreau că mă cheamă cineva.
― Vai de sufleţelul meu! ― mărturisi şi Fourreau, clănţănind din dinţi de spaimă, ―
voiam să―l alung pe Planchet ca să beau numai eu!
― Domnilor, ― mai spuse d'Artagnan celor doi ostaşi din gardă, ― înţelegeţi că
asemenea ospăţ ar fi prea jalnic după tot ce s―a întîmplat, vă cer iertare şi totodată vă rog să
amînaţi petrecerea pe altădată.
Ostaşii ascultară curtenitor această dezvinovăţire şi, pricepînd că cei patru prieteni doreau
să rămînă singuri, se îndepărtară.
Rămaşi între ei, d'Artagnan şi cei trei muşchetari se uitară unul la altul cu o privire care
voia să spună că bănuiau cu toţii pericolul din umbră.
― Înainte de toate, ― începu Athos, ― să ieşim de aici, nu e plăcută tovărăşia unui mort
care nici n―a murit de moarte bună.
― Planchet, ― grăi d'Artagnan, ― îţi las în grijă leşul nenorocitului ăsta, să fie îngropat
în cimitir creştinesc. Adevărat că săvîrşise cîndva o crimă, dar s―a pocăit.

Cei patru prieteni părăsiră încăperea, lăsînd în seama lui Planchet şi a lui Fourreau
cinstirea cea din urmă a nefericitului Brisemont.
Gazda îi duse în altă cameră, unde le dădu de mîncare ouă moi şi apă proaspătă, pe care
Athos o scoase cu mîinile lui din fîntînă. Porthos şi Aramis aflară din cîteva cuvinte ale
prietenului întîmplările din ultima vreme.
― După cum vezi, dragul meu, ― îi spuse d'Artagnan lui Athos, ― e o luptă pe viaţă şi
pe moarte.
Athos clătină din cap.
― Da, da, ― îi răspunse, ― văd şi eu; dar crezi că ea este?
― Fără doar şi poate!
― Îţi mărturisesc că eu tot mai am îndoieli.
― Şi floarea de crin de pe umărul ei?
― O fi vreo englezoaică pe care au însemnat―o cu fierul roşu în Franţa, pentru cine ştie
ce fărdelege.
― Athos, îţi spun că e soţia dumitale, ― stărui d'Artagnan ― nu―ţi aduci aminte cum se
potriveau toate semnalmentele?
― Nu pot să cred că cealaltă n―a murit; am spînzurat―o cu mîna mea!
Era rîndul lui d'Artagnan să clatine din cap.
― În sfîrşit, ce―i de făcut acum? întrebă tînărul.
― Fireşte că nu poţi rămîne aşa, cu spada atîrnînd mereu deasupra capului, ― răspunse
Athos, ― şi că trebuie să găsim o ieşire.
― Dar cum?
― Ascultă, caută s―o vezi şi să stai de vorbă cu ea; spune―i aşa: Vrei pace sau vrei
război?! Pe cuvîntul meu de gentilom că niciodată n―o să scot o vorbă despre dumneata,
niciodată n―o să―ţi fac nimic, dar la rîndul dumitale, jură pe ce ai mai sfînt c―o să mă laşi
în plata Domnului; altfel mă duc la ministrul justiţiei, mă duc la rege, mă duc după călău,
asmut curtea împotriva dumitale, te dau în vileag ca nelegiuită, pun să te cheme la judecată şi
dacă te iartă, să ştii că te omor eu singur, ― pe cinstea mea de gentilom! ― la un colţ de
stradă, aşa cum aş omorî un cîine turbat.
― Nu zic ba, ― răspunse d'Artagnan, ― dar cum să dau de ea?
― Timpul, dragă prietene, cu timpul vine şi prilejul, iar prileju―i joc de noroc: cînd rişti
mai mult, atunci şi cîştigi mai mult, dacă ştii să aştepţi.
― Adică s―aştept în bătaia gloanţelor şi a otrăvurilor!
― Nici o grijă! ― îl îmbărbăta Athos, ― ne―a ferit Dumnezeu pînă acum, ne va feri şi
de azi înainte.
― Da, pe noi! de altfel noi sîntem bărbaţi în toată firea şi, la urma urmelor, rostul
nostru―i să ne primejduim viaţa; dar ea! adăugă el, în şoaptă.
― Care ea? întrebă Athos.
― Constance.
― Ah, doamna Bonacieux! Aşa e! ― încuviinţă Athos, ― bietul meu prieten! Uitasem că
eşti îndrăgostit.
― Dar n―ai văzut chiar din scrisoarea pe care ai găsit―o la netrebnicul acela mort, că
acum e într―o mănăstire? se amestecă şi Aramis. E foarte bine la mănăstire şi, în ceea ce mă
priveşte, cum s―o sfîrşi asediul, eu vă dau cuvîntul că...
― Bine, bine, ― răspunse Athos, ― aşa e, scumpe Aramis! Ştim cu toţii că religia e
marea dumitale chemare.
― Nu sînt muşchetar decît în trecere, adăugă, smerit, Aramis.
― Pare―se, de multă vreme n―a mai primit veşti de la iubita lui, ― lămuri în şoaptă
Athos ― daţi―i pace; ştim noi toate astea...
― Ia staţi! se amestecă Porthos, eu cred că tot ar fi ceva de făcut...

― Ce anume? întrebă d'Artagnan.
― Spui că e într―o mănăstire? întrebă Porthos.
― Da.
― Foarte bine! Atunci cum încetează asediul, o răpim de la mînăstire.
― Da, dar ar trebui să mai ştim şi în ce mănăstire e.
― Cam aşa ceva, recunoscu Porthos.
― O clipă, ― le curmă vorba Athos, ― nu spuneai dumneata, dragă d'Artagnan, că
mănăstirea a ales―o regina?
― Da, cel puţin aşa bănuiesc.
― Foarte bine! Atunci Porthos o să ne poată fi de folos.
― În ce fel, mă rog?
― Dar prin marchiza, sau ducesa, sau prinţesa aceea a dumitale; trebuie să se bucure de
trecere, nu glumă.
― Sst! ― făcu Porthos, ducîndu―şi degetul la buze, ― cred că e din şleahta
cardinalului; mai bine să n―afle nimic.
― Atunci, ― propuse Aramis, ― lăsaţi că vă fac eu rost de ştiri.
― Dumneata, Aramis, ― se minunară cei trei prieteni, ― dumneata? Dar cum?
― Prin preotul reginei cu care mă am eu bine... lămuri Aramis, îmbujorîndu―se.
Şi cu această încredere în suflet, cei patru prieteni, care sfîrşiseră de mîncat modestul lor
prînz, se despărţiră, făgăduindu―şi să se vadă chiar în seara aceea; d'Artagnan se întoarse la
Minimes, iar cei trei muşchetari se îndreptară spre tabăra regală, unde trebuiau să―şi mai
vadă şi ei de culcuşul lor.
Capitolul XIII.HANUL "PORUMBARUL ROŞU"
Proaspăt sosit, regele care ardea de nerăbdare să dea piept cu duşmanul şi care, mai
îndreptăţit decît cardinalul, împărtăşea ura acestuia împotriva lui Buckingham, hotărî să ia
toate măsurile, întîi pentru a―i izgoni pe englezi din insula Ré, apoi pentru a grăbi asediul
oraşului La Rochelle; dar, vrînd―nevrînd, trebuia să întîrzie din pricina dezbinărilor ivite
între domnii Bassompierre şi Schomberg, de o parte, iar de alta, ducele d'Angoulême.
Domnii de Bassompierre şi Schomberg erau mareşali ai Franţei şi fiecare îşi cerea dreptul
de a comanda oştirea de sub ordinele regelui. De teamă însă ca Bassompierre, rămas hughenot
în adîncul inimii, să nu―i ia prea cu încetişorul pe englezi şi pe apărătorii oraşului, fraţi
de―ai lui întru credinţă, cardinalul îl oblăduia pe ducele d'Angoulême, pe care regele îl şi
numise locotenent―general, din îndemnul eminenţei sale.
Astfel fiind, pentru ca nu cumva domnii de Bassompierre şi Schomberg să părăsească
oştirea, li se încredinţă fiecăruia în parte cîte un comandament deosebit: Bassompierre îşi avea
cartierul său în nordul oraşului, de la La Leu pînă la Dompierre; ducele d'Angoulême, la
răsărit, de la Dompierre pînă la Périgny şi domnul de Sehomberg, la sud, de la Périgny pînă la
Angoutin.
Reşedinţa fratelui regelui era la Dompierre.
Reşedinţa regelui era cînd la Etré, cînd la La Jarrie.
În sfîrşit, reşedinţa cardinalului se afla pe dîmburile nisipoase de lîngă podul La Pierre,
într―o căsuţă lipsită de orice fel de întărituri.
În felul acesta fratele regelui îl supraveghea pe Bassompierre, regele pe ducele
d'Angoulême, iar cardinalul pe domnul de Schomberg.
Odată aceste măsuri întocmite, cel dintîi ţel fusese izgonirea englezilor de pe insulă.
Împrejurările erau prielnice: englezii, pentru a fi ostaşi de ispravă, trebuiesc înainte de
toate bine hrăniţi şi cum nu mîncau decît cărnuri sărate şi pesmeţi vechi, aveau sumedenie de
bolnavi în tabără; mai mult încă, marea furtunoasă în tot lungul ţărmului, la acea vreme a
anului, înghiţea zi de zi cîte o corabie, iar plaja, începînd de la capul Aiguillon şi pînă la
întărituri, se umplea la fiecare flux cu sfărîmăturile a tot soiul de luntre, luntrişoare şi corăbii;
ca urmare, chiar dacă oamenii regelui nu s―ar fi clintit din tabără, era vădit că Buckingham,
care nu se urnea din insula Ré numai din încăpăţînare, tot trebuia să se îndepărteze într―o zi
sau alta.
Cum însă domnul de Toiras trimisese veste că în tabăra vrăjmaşă se făceau pregătiri în
vederea unui nou atac, regele socoti că trebuia pus odată capăt acestei stări de lucruri şi dădu
poruncă pentru începerea luptei hotărîtoare.
Intenţia noastră nefiind însă înfăţişarea cronicii zilnice a asediului, ci, dimpotrivă,
înşiruirea doar a întîmplărilor în legătură cu povestirea începută, ne vom mulţumi să amintim
în două cuvinte că izbînda a fost desăvîrşită spre cea mai grozavă uimire a regelui şi cea mai
grozavă faimă a domnului cardinal. Împinşi pas cu pas, zdrobiţi în toate încăierările, sfîrtecaţi
în pragul insulei Loix, englezii au fost siliţi să se îmbarce, lăsînd pe cîmpul de luptă două mii
de oameni, printre care cinci colonei, trei locotenenţi―colonei, două sute cincizeci de căpitani
şi douăzeci de înalţi gentilomi, patru tunuri şi şaizeci de steaguri ce au fost aduse la Paris de
către Claude de Saint―Simon şi atîrnate cu mare alai de bolţile catedralei Nôtre―Dame.
Imnuri de slavă răsunară pe cîmpul de bătaie, apoi în toată Franţa.
Cardinalul putea să―şi vadă în voie de asediu fără a se mai teme de englezi, măcar
pentru o vreme.
Aşa cum am spus însă, răgazul era trecător.
Un trimis al ducelui de Buckingham, pe nume Montaigue, fiind prins, ieşiseră deodată la
iveală iţele unei coaliţii între Imperiu7, Spania, Anglia şi Lorena.
7
Imperiul German (fondat în 962, abolit în 1806, restabilit în 1871).
Această coaliţie era îndreptată împotriva Franţei.

Mai mult încă, la reşedinţa lui Buckingham, pe care acesta trebuise s―o părăsească mai
în pripă decît ar fi crezut, fuseseră găsite hîrtii care dovedeau alcătuirea acestei coaliţii, hîrtii
care, după cum ne mărturiseşte cardinalul în Memoriile sale, aruncau o lumină primejdioasă
asupra doamnei de Chevreuse şi, ca urmare, asupra reginei.
Răspunderea apăsa întreagă asupra cardinalului, căci orice mare dregător nu poate tăia şi
spînzura, fără a da nici o socoteală; astfel fiind, tot belşugul de mijloace al marelui său geniu
veghea zi şi noapte, pîndind orice şoaptă, orice mişcare, în cuprinsul marilor regate ale
Europei.
Cardinalul ştia de uneltirile şi îndeosebi, de ura lui Buckingham; dacă coaliţia care
ameninţa Franţa ar fi izbutit, nu s―ar mai fi ales nimic din toată puterea lui: politica austriacă
şi politica spaniolă, care pînă atunci n―aveau decît partizani în sînul guvernului de la Luvru,
ar fi început să aibă astfel adevăraţi reprezentanţi; iar el, Richelieu, dregătorul francez,
dregătorul naţional în carne şi oase ar fi fost atunci la pămînt. Regele, care―i asculta sfatul ca
un copil, îl ura însă tot aşa cum un copil îşi urăşte dascălul şi l―ar fi lăsat pradă răzbunării
părtinitoare a fratelui său şi a reginei. Ar fi fost deci pierdut şi poate că şi Franţa o dată cu el.
Trebuiau luate măsuri din vreme.
Aşa că, zi şi noapte, se perindau tot mai numeroase ştafete în căsuţa de lîngă podul La
Pierre, unde cardinalul îşi avea reşedinţa.
Erau călugări care―şi purtau atît de stîngaci rasa, încît lesne puteai să―ţi dai seama că
ţineau de biserica luptătoare; erau femei cam stînjenite în veşmîntul lor de paj, a cărui croială
învoaltă nu putea ascunde rotunjimile trupeşti; în sfîrşit, ţărani cu mîinile negricioase, dar cu
coapsele zvelte, care miroseau cale de―o poştă a oameni subţiri.
Se perindară apoi şi musafiri mai puţin plăcuţi, căci, de două sau de trei ori, mersese
zvonul că eminenţa sa era să fie ucisă mişeleşte.
Este drept, duşmanii domnului cardinal spuneau că eminenţa sa punea singură la cale pe
anumiţi asasini neîndemînatici, pentru a avea dreptul să plătească tot astfel, la nevoie; dar nu
trebuie să dai crezare nici vorbelor rostite de mari dregători, nici vorbelor rostite de vrăjmaşii
acestora.
Ceea ce nu―l împiedica de altminteri pe cardinal, căruia nici defăimătorii cei mai
înverşunaţi nu i―au tăgăduit vreodată cutezanţa, să cutreiere drumurile noaptea, fie pentru
a―i transmite ducelui d'Angoulême porunci de seamă, fie pentru a se sfătui cu regele, fie, în
sfîrşit, pentru a sta de vorbă cu vreun trimis pe care nu voia să―l primească în locuinţa lui.
În vremea asta, muşchetarii, cărora asediul nu le prea dădea de lucru, cum nu erau ţinuţi
nici prea strîns, se puseseră pe chefuri. Şi le venea cu atît mai uşor celor trei fîrtaţi ai noştri, cu
cît erau prietenii domnului de Tréville şi căpătau lesne învoire la mînă că pot întîrzia şi rămîne
în afara taberei chiar după ce se suna stingerea. Şi aşa, într―o seară, pe cînd d'Artagnan era
de gardă şi nu putea să―i însoţească, Athos, Porthos şi Aramis, călări pe caii lor de bătaie şi
înfăşuraţi în mantilele de război, se întorceau, pipăindu―şi pistoalele, de la o cîrciumă dibuită
de Athos cu două zile mai devreme, pe drumul spre La Jarrie, cîrciumă căreia i se zicea
"Porumbarul Roşu"; cum se îndreptau spre tabără, cu ochii―n patru de teama vreunei
capcane, deodată, la vreun sfert de leghe de satul Boinar, li se păru că aud tropotul unor cai
gonind către ei; într―o clipă, toţi trei se opriră şi, strînşi unul lingă altul, aşteptară în mijlocul
drumului; curînd de tot, în lumina lunii ce ieşea de după un nor, zăriră la o cotitură a drumului
doi călăreţi care, văzîndu―i, se opriră şi ei la rîndul lor, părînd a cumpăni dacă să meargă mai
departe sau să facă drum întors. Fereala aceasta dădu de bănuit celor trei prieteni; înaintînd cu
cîţiva paşi, Athos strigă cu glasul lui puternic:
― Cine―i acolo?
― Dar acolo cine―i? răspunse unul din cei doi călăreţi.
― Ăsta nu―i răspuns! se răsti Athos. Cine―i acolo! Răspundeţi, sau tragem!
― Luaţi seama la ceea ce faceţi, domnilor! grăi atunci un glas răsunător, deprins parcă a
porunci.
― O fi vreun ofiţer superior, care face rondul de noapte! gîndi Athos. Ce vreţi să faceţi,
domnilor?
― Cine sînteţi? întrebă acelaşi glas la fel de poruncitor; răspundeţi sau veţi suferi de pe
urma acestei nesupuneri!
― Muşchetarii regelui, răspunse Athos, din ce în ce mai încredinţat că cel care întreba
avea dreptul s―o facă.
― Din care companie?
― Compania de Tréville.
― Înaintaţi la ordin şi spuneţi ce căutaţi aici la ora asta?
Tustrei tovarăşii înaintară ceva mai sfioşi, căci tustrei erau acum încredinţaţi că cel cu
pricina era mai tare decît ei; îi lăsară de altminteri lui Athos grija de a răspunde.
Unul din cei doi călăreţi, şi anume cel care vorbise în urmă, se afla la zece paşi înaintea
celuilalt; făcînd semn lui Porthos şi lui Aramis să rămînă şi ei la cîţiva paşi depărtare, Athos
înaintă singur.
― Să fie cu iertare, domnule ofiţer, ― spuse Athos,― dar nu ştiam cu cine aveam de―a
face şi după cum vedeţi stăteam de veghe.
― Numele dumitale? întrebă ofiţerul, acoperindu―şi obrazul cu pelerina.
― Dar al dumneavoastră, domnule? întrebă şi Athos, care începea să―şi iasă din sărite
de atîta pisălogeală. Faceţi―mi, vă rog, dovada că aveţi dreptul să mă cercetaţi.
― Numele dumitale? se răsti a doua oară călăreţul, lăsînd să―i cadă pelerina, şi să i se
vadă faţa.
― Domnul cardinal! făcu muşchetarul înmărmurit.
― Numele dumitale? întrebă a treia oară eminenţa sa.
― Athos, răspunse muşchetarul.
Cardinalul făcu semn aghiotantului să se apropie.
― Aceşti trei muşchetari ne vor urma , ― îi şopti el, ― nu vreau să se ştie că am plecat
din tabără şi, dacă ne însoţesc, putem fi siguri că n―or să spună nimănui.
― Sîntem gentilomi, monseniore, ― zise Athos, ― cereţi―ne cuvîntul şi fiţi fără grijă.
Slavă Domnului, ştim să păstrăm o taină!
Cardinalul îşi aţinti privirea―i pătrunzătoare asupra îndrăzneţului care―l înfrunta astfel.
― Ai auz bun, domnule Athos, ― răspunse cardinalul, ― dar acum, ascultă―mă: nu din
lipsă de încredere vă rog să mă urmaţi, ci pentru a fi apărat; cei doi tovarăşi ai dumitale sînt
fireşte domnii Porthos şi Aramis?
― Da, eminenţa voastră, răspunse Athos, în vreme ce muşchetarii rămaşi în urmă se
apropiau cu pălăriile în mînă.
― Vă cunosc, domnilor, ― le spuse cardinalul, ― vă cunosc; ştiu că nu―mi sînteţi
tocmai prieteni şi―mi pare rău, dar mai ştiu că sînteţi gentilomi viteji, cinstiţi şi oameni de
temei. Aşadar, fii bun, domnule Athos şi însoţeşte―mă, împreună cu prietenii dumitale; voi
avea astfel un alai la care ar rîvni şi maiestatea sa, dacă ne―ar întîlni.
Cei trei muşchetari se înclinară pînă peste grumazul cailor.
― Pe cinstea mea, deschise vorba Athos, eminenţa voastră are dreptate cînd doreşte s―o
însoţim: am întîlnit pe drum nişte bezmetici; cu patru din ei am şi avut o ciocnire la
"Porumbarul Roşu".
― O ciocnire? Şi pentru ce, domnilor? întrebă cardinalul. Ştiţi că nu―mi plac ciocnirile;
nu―i aşa c―o ştiţi?
― Tocmai de aceea am cinstea să înştiinţez pe eminenţa voastră de cele întîmplate, căci
ar putea să afle ceva de la alţii şi, întemeindu―se pe mărturii mincinoase, să creadă că sîntem
vinovaţi.
― Şi cum s―a sfîrşit gîlceava? întrebă cardinalul încruntînd din sprîncene.

― Prietenul meu Aramis, care e aici, s―a ales cu o mică lovitură de spadă la braţ, ceea
ce nu―l va împiedica, după cum îşi poate da seama şi eminenţa voastră, să pornească chiar
mîine la luptă dacă eminenţa voastră porunceşte atacul.
― Dar dumneavoastră nu sînteţi dintre aceia care să se lase loviţi cu una cu două. Vorbiţi
deschis, domnilor, fireşte că aţi doborît vreo cîţiva . Haide, spovediţi―vă, ştiţi că am dreptul
să izbăvesc păcatele.
― Eu, monseniore, ― începu Athos, ― nici nu mi―am scos spada din teacă, dar l―am
înşfăcat de brîu pe cel cu care aveam de―a face şi l―am zvîrlit pe fereastră. Se pare că în
cădere şi―a frînt coapsa, urmă Athos mai şovăielnic.
― Aşa! Aşa! ― făcu cardinalul, ― dar dumneata, domnule Porthos?
― Eu, monseniore, cum ştiu că duelul e oprit, am pus mîna pe o bancă şi am dat în unul
din tîlhari; pare―mi―se, i―am cam sfărîmat umărul.
― Bine, ― zise cardinalul, ― şi dumneata, domnule Aramis?
― Eu, monseniore, sînt foarte blajin din fire, şi eminenţa voastră nu ştie poate că gîndul
meu e să mă întorc la cele sfinte, dar tocmai voiam să―i despart pe tovarăşii mei, cînd unul
din netrebnici mi―a străpuns mişeleşte braţul stîng; atunci mi―am ieşit din sărite, am tras la
rîndul meu spada, dar celălalt nu voia să se lase; am simţit cum, tăbărînd asupra mea, s―a
înfipt singur în spadă; ştiu numai că s―a prăbuşit şi cred că l―au ridicat de acolo pe el şi pe
ceilalţi doi tovarăşi ai lui.
― Drace! mormăi cardinalul, ― trei oameni scoşi din luptă pentru o gîlceavă într―o
cîrciumă! O luaţi cam repede! Dar, de la ce s―a pornit cearta?
― Ticăloşii erau beţi, ― desluşi Athos, ― şi cum ştiau că sosise cu o seară înainte o
femeie la han, voiau să dea buzna în odaia ei.
― Să dea buzna la ea? ― întrebă cardinalul, ― şi în ce scop?
― De bună seamă ca s―o siluiască, ― răspunse Athos, ― după cum am avut cinstea să
spun eminenţei voastre, ticăloşii erau beţi.
― Femeia era tînără şi frumoasă? întrebă cardinalul cu oarecare grijă.
― N―am văzut―o, monseniore, răspunse Athos.
― N―aţi văzut―o? Foarte bine, încuviinţă bucuros cardinalul. Aţi făcut bine că aţi luat
apărarea unei femei şi cum tot la hanul "Porumbarul Roşu" mă duc şi eu, voi şti dacă mi―aţi
spus sau nu adevărul.
― Moseniore, ― răspunse mîndru Athos, ― sîntem gentilomi şi n―am spune o
minciună, doar ca să ne scăpăm capul.
― De aceea, nici nu mă îndoiesc de spusele dumitale, domnule Athos, nu mă îndoiesc o
singură clipă; dar, ― adăugă el, ca să schimbe vorba, ― doamna aceea era singură?
― Era şi un bărbat încuiat cu doamna în odaie, ― lămuri Athos, ― dar cu tot tărăboiul
cavalerul nu s―a arătat la faţă, aşa că l―am putea bănui de mişelie.
― "Nu osîndi cu uşurinţă", grăieşte Evanghelia, răspunse cardinalul.
Athos se înclină adînc.
― Bine, domnilor, urmă eminenţa sa, bine: ştiu tot ce doream să ştiu; urmaţi―mă!
Cei trei muşchetari trecură îndărătul cardinalului care―şi acoperi iarăşi faţa cu pelerina şi
porni încet―încet cu calul la opt―zece paşi înaintea însoţitorilor.
Sosiră în curînd la hanul tăcut şi singuratic; fără îndoială că hangiul ştia ce vestit oaspete
aştepta, căci luase la goană pe chefliii zurbagii.
Cu vreo zece paşi înainte să ajungă la poartă, cardinalul făcu semn aghiotantului şi celor
trei muşchetari să se oprească; un cal gata înşeuat era legat de oblonul unei ferestre.
Cardinalul ciocăni de trei ori şi într―un anume fel.
Un bărbat înfăşurat într―o pelerină ieşi îndată şi schimbă la repezeală cîteva cuvinte cu
cardinalul; încălecă apoi şi o porni înspre Surgeres, pe drumul Parisului.
― Apropiaţi―vă, domnilor, îi pofti cardinalul. Mi―aţi spus adevărul, ― grăi el către cei
trei muşchetari, ― în ceea ce mă priveşte, întîlnirea noastră de astă―seară vă va folosi; pînă
atunci, veniţi după mine.
Cardinalul descălecă; cei trei muşchetari făcură la fel; cardinalul aruncă aghiotantului
dîrlogii calului; cei trei muşchetari îşi legară şi ei caii de obloanele ferestrelor.
Hangiul rămăsese în pragul uşii; în ochii lui, cardinalul era doar un ofiţer care venea să
vadă o doamnă.
― Ai vreo încăpere la parter, unde domnii să mă poată aştepta la gura unui foc bun?
întrebă cardinalul.
Hangiul deschise atunci uşa unei săli mari, în care tocmai înlocuise o sobă veche
printr―un minunat cămin.
― Am camera aceasta, zise el.
― Bine, încuviinţă cardinalul, ― intraţi aici, domnilor, şi aşteptaţi―mă, vă rog; nu voi
întîrzia mai mult de o jumătate de ceas.
Şi pe cînd cei trei muşchetari pătrundeau în camera de la parter, cardinalul, fără să mai
ceară alte lămuriri, urcă scara ca unul care mai fusese pe acolo.
Capitolul XIV.DESPRE FOLOSUL BURLANELOR DE LA SOBE
Era vădit că, fără să―şi fi dat seama, ci îndemnaţi doar de firea lor cavalerească şi
năzdrăvană, cei trei fîrtaţi ai noştri fuseseră de folos cuiva care se bucura de înalta ocrotire a
cardinalului.
Dar cine era acel cineva? E întrebarea ce şi―o puseră înainte de toate muşchetarii; văzînd
însă că nici unul din răspunsurile ticluite de mintea lor isteaţă nu era mulţumitor, Porthos
chemă pe hangiu şi ceru nişte zaruri.
Porthos şi Aramis se aşezară la o masă şi începură jocul. Athos se plimba adîncit în
gînduri.
Tot gîndind şi umblînd de colo―colo, trecea şi se―ntorcea mereu prin faţa burlanului
sobei care era frînt de la jumătate; celălalt capăt al burlanului pătrundea în camera de deasupra
lor. Şi de cîte ori trecea şi se―ntorcea, Athos auzea parcă un zumzet de cuvinte care―l făcu
în cele din urmă să―şi ciulească urechea. Se apropie şi desluşi cîteva cuvinte, cărora i se păru
că li se cuvenea deosebită luare―aminte; făcu semn prietenilor să tacă, iar el rămase aplecat
cu urechea aţintită în dreptul deschizăturii de jos a burlanului.
― Ascultaţi Milady, ― spunea cardinalul, ― e o chestiune de seamă: luaţi loc şi să stăm
de vorbă.
― Milady! murmură Athos.
― Vă ascult, monseniore, cu cea mai mare atenţie, răspunse un glas de femeie care―l
făcu pe muşchetar să tresară.
― Un mic bastiment cu echipaj englez şi al cărui căpitan e omul meu, vă aşteaptă la gura
Charentei, lîngă fortul La Pointe; întinde pînzele mîine dimineaţă.
― Atunci trebuie să plec la noapte?
― Ba chiar acum, adică după ce veţi fi primit instrucţiunile mele. O să vă însoţească doi
oameni pe care―i veţi găsi la poartă cînd veţi ieşi de aici; mai întîi, voi ieşi eu şi după o
jumătate de ceas, dumneata.
― Bine, monseniore. Şi acum lămuriţi―mi misiunea pe care aveţi bunăvoinţa să mi―o
încredinţaţi; cum ţin să mă bucur şi de azi înainte de încrederea eminenţei voastre, vă rog
vorbiţi―mi în cuvinte limpezi şi răspicate, ca să nu fac nici o greşeală.
Urmă o clipă de tăcere; fără îndoială că Richelieu îşi cumpănea cuvintele pe care avea să
le rostească şi că Milady îşi ţinea treze luminile duhului ei pentru a pricepe dorinţele
cardinalului şi pentru a şi le întipări în minte, după ce vor fi fost spuse.
Folosind clipa aceea, Athos şopti prietenilor să zăvorască uşa pe dinăuntru şi le făcu semn
să se apropie, ca să asculte.
Cei doi muşchetari, cărora le plăcea să se simtă bine, îşi aduseră fiecare cîte un scaun şi
încă unul pentru Athos. Toţi trei se aşezară aşadar cu temei, cu capetele mănunchi lîngă
burlan şi cu urechea la pîndă.
― Veţi pleca la Londra, urmă cardinalul. Ajunsă acolo, vă veţi duce la Buckingham.
― Îngăduiţi―mi să spun eminenţei voastre, ― urmă Milady, ― că de cînd cu eghileţii în
diamante, ducele a intrat la bănuială şi acum se fereşte de mine.
― Tocmai de aceea acum nu mai e vorba de a―i cîştiga încrederea, ci de a vă înfăţişa
înaintea lui, în chip sincer şi deschis, ca mijlocitoare.
― Sincer şi deschis, repetă Milady, cu un tremur nespus de viclean în glas.
― Da, sincer şi deschis, ― mai spuse iarăşi cardinalul la fel de hotărît, ― tîrgul acesta
trebuie făcut pe faţă.
― Voi urma întocmai instrucţiuinile eminenţei voastre şi aştept să mi le spuneţi.
― Îl veţi vedea pe Buckingham, îi veţi spune că veniţi din partea mea şi că ştiu toate
pregătirile pe care le face, dar ele mă lasă rece, deoarece la cea dintîi mişcare ce―o va
încerca, regina va fi pierdută datorită mie.
― Va crede el oare că eminenţa voastră e în măsură să―şi îndeplinească ameninţarea?

― Da, fiindcă am dovezi.
― Ar trebui să―i pot aduce dovezile la cunoştinţă, ca să le simtă greutatea.
― Fără îndoială; îi veţi spune că voi publica raportul lui Bois―Robert şi al marchizului
de Beautru asupra întrevederii pe care ducele a avut―o cu regina la soţia conetabilului 8 în
seara cînd soţia conetabilului a dat un bal mascat; şi, ca nu cumva să se îndoiască, îi veţi
spune că purta costumul Marelui Mogol pe care trebuia să―l poarte cavalerul de Guise şi pe
care―l cumpărase de la acesta din urmă cu suma de trei mii de pistoli.
― Bine, monseniore.
― Mai cunosc toate amănuntele intrării şi ieşirii lui din palat, unde s―a strecurat într―o
noapte în straie de ghicitor italian; îi veţi mai spune, tot pentru ca să nu se îndoiască de
adevărul informaţiilor mele, că sub pelerină avea o rochie largă, albă, smălţată cu lacrimi
negre, cu capete de mort şi oase cruciş, pentru a putea trece le nevoie drept stafia doamnei
Albe9, care, după cum se ştie, se arată la Luvru în ajunul fiecărei mari întîmplări.
― Asta―i tot, monseniore?
― Spuneţi―i de asemenea că ştiu toate amănuntele aventurii de la Amiens, şi o să pun să
se scrie un mic roman hazliu, cu un plan al grădinii şi portretele actorilor mai de seamă ai
acelei scene nocturne.
― Îi voi spune.
― Mai spuneţi―i că Montaigue e în mîna mea, şi că acum e la Bastilia; e drept că nu
s―a găsit asupra lui nici o scrisoare, dar schingiuirile pot să scoată de la el tot ce ştie şi
chiar... ce nu ştie.
― Minunat.
― În sfîrşit, adăugaţi―i că înălţimea sa, în graba de a părăsi insula Ré, a uitat la locuinţa
lui o oarecare scrisoare din partea doamnei de Chevreuse, care compromite grozav pe regină,
căci dă dovadă nu numai că maiestatea sa e în stare să iubească pe vrăjmaşii regelui, dar că e
în stare a unelti cu vrăjmaşii Franţei. Ţineţi minte tot ce v―am spus, nu―i aşa?
― Eminenţa voastră vă veţi da singur seama: balul de la soţia conetabilului, noaptea de la
Luvru, serbarea de la Amiens, arestarea lui Montaigue, scrisoarea doamnei de Chevreuse.
― Da, bine, bine: aveţi bună ţinere de minte, Milady, răspunse cardinalul.
― Totuşi, ― stărui aceea căreia eminenţa sa îi spusese măgulitoarele cuvinte, ― dacă în
ciuda oricărei raţiuni ducele nu se dă bătut şi ameninţă mai departe Franţa.
― Ducele e îndrăgostit ca un nebun, sau mai degrabă ca un neghiob, ― răspunse
Richelieu cu adîncă amărăciune, ― aidoma vechilor cavaleri, s―a avîntat în război numai de
dragul unei priviri a frumoasei. Cînd va şti că războiul acesta poate să coste cinstea şi poate
chiar libertatea doamnei gîndurilor lui, cum spune el, cred că va sta mai mult în cumpănă.
― Şi totuşi ― zise Milady, cu o încăpăţânare care dovedea că voia să vadă limpede pînă
în adîncurile misiunii ce i se va încredinţa, ― dacă totuşi rămîne neclintit?
― Dacă rămîne neclintit, ― îngînă cardinalul... nu! Nu cred că e cu putinţă!
― E totuşi cu putinţă, stărui Milady.
― Dacă rămîne neclintit... eminenţa sa tăcu o clipă apoi adăugă ― dacă rămîne neclintit,
atunci îmi voi pune nădejdea într―una din acele întîmplări care schimbă faţa statelor.
― N―aţi dori, monseniore, să―mi citaţi cîteva întîmplări din acestea în istorie, ― urmă
Milady, ― poate că aş împărtăşi încrederea dumneavoastră în viitor.
― De pildă, iată! ― răspunse Richelieu, ― atunci cînd în 1610, dintr―o pricină aproape
la fel cu aceea care―l îndeamnă azi pe duce, regele Henric al IV―lea, fie―i neştearsă
amintirea, se pregătea să cotropească Flandra şi Italia pentru a lovi Austria din două părţi, ei
bine! nu―i aşa că s―a întîmplat ceva care a scăpat Austria? De ce n―ar avea parte şi regele
8
Comandantul şef al armatei, titlu abolit de Richeliu în 1627.
9
Fiinţă supranaturală, din legendele populare franceze, a cărei apariţie anunţă moartea cuiva.
Franţei de norocul împăratului Austriei?

― Eminenţa voastră vrea să vorbească desigur de lovitura de cuţit din strada Fierăriei?
― Chiar aşa, încuviinţă cardinalul.
― Eminenţa voastră nu se teme că osînda lui Ravaillac 10 ar înspăimînta pe cei care ar
avea o clipă gîndul să facă la fel?
― În toate vremile şi―n toate ţările, mai ales dacă aceste ţări sînt hărţuite prin deosebiri
de credinţă, o să se găsească totdeauna fanatici care nu vor dori altceva decît să ajungă a fi
martiri. Şi uite, chiar acum îmi vine în minte că puritanii sînt mînioşi împotriva ducelui de
Buckingham şi că predicatorii lor îl socotesc drept anticrist.
― Şi atunci? întrebă Milady.
― Şi atunci, urmă cardinalul, cu glas nepăsător, ― deocamdată ar trebui să se găsească
de pildă o femeie frumoasă, tînără, dibace, care să vrea să se răzbune chiar ea pe duce. Nu
poate fi atît de greu s―o găseşti: ducele e destul de fluşturatic şi dacă prin făgăduielile de
statornicie veşnică a semănat multă dragoste, fără îndoială că prin veşnicele sale necredinţe a
semănat şi multă ură.
― Fără doar şi poate, ― îngînă cu răceală Milady, ― asemenea femeie ar putea fi găsită.
― Ei bine! Asemenea femeie care ar pune cuţitul lui Jacques Clement 11 ― sau a lui
Ravaillac în mîinile unui fanatic, ar salva Franţa.
― Aşa e, dar ar fi părtaşa unui ucigaş.
― Cine i―a ştiut vreodată pe părtaşii lui Ravaillac sau ai lui Jacques Clement?
― Nimeni, căci erau poate prea de vază ca să îndrăznească cineva să―i caute acolo unde
erau: nu s―ar da foc Palatului de Justiţie pentru oricine, monseniore.
― Credeţi oare că focul de la Palatul de Justiţie se datoreşte altei pricini decît
întâmplării? întrebă Richeliu cu tonul cu care ar fi pus o întrebare obişnuită.
― Eu, monseniore, ― răspunse Milady, eu nu cred nimic; amintesc doar un fapt, atîta
tot; spun numai că dacă m―aş numi domnişoara de Montpensier sau regina Maria de
Medicis, aş fi mai puţin prevăzătoare decît sînt silită să fiu eu, care mă numesc doar lady
Clarick.
― E drept, ― încuviinţă Richelieu, şi ce ai vrea atunci?
― Aş vrea un ordin care să întărească dinainte tot ce voi crede că trebuie să fac pentru
binele de netăgăduit al Franţei.
― Dar, în primul rînd ar trebui găsită femeia de care spuneam şi care ar vrea să se
răzbune pe duce.
― E gata găsită, spuse Milady.
― Ar trebui apoi găsit şi acel fanatic păcătos care ar sluji drept unealtă justiţiei lui
Dumnezeu..
― Va fi găsit şi el.
― Atunci, ― urmă ducele, ― atunci ar fi vreme; să―mi ceri ordinul de care―mi
vorbeai adineauri.
― Eminenţa voastră are dreptate, ― răspunse Milady, ― şi, fireşte că am greşit cînd am
văzut în misiunea eu care mă cinsteşte altceva decît ceea ce trebuie, adică: să―i vestesc
înălţimii sale din partea eminenţei voastre că cunoaşteţi diferitele înfăţişări sub care a izbutit
să se apropie de regină la serbarea dată de soţia conetabilului; că aveţi dovezile întrevederii pe
care regina a îngăduit―o la Luvru unui cititor în stele italian, care nu era altcineva decît
ducele de Buckingham; că aţi pus să se scrie un mic roman plin de duh despre aventura de la
Amiens, cu planul grădinii unde s―a petrecut aventura şi cu portretele actorilor care au luat
parte; că Montaigue e la Bastilia şi că schingiuirile pot scoate la iveală lucruri de care―şi
aduce aminte şi chiar altele pe care le―ar fi uitat. În sfîrşit, că aveţi la mînă o anume scrisoare
10
Asasinul lui Henric al IV-lea, care apoi a fost legat de patru cai şi sfîşiat în patru bucăţi.
11
Călugăr dominican, asasinul lui Henic al III-lea.
din partea doamnei de Chevreuse, găsită la locuinţa înălţimii sale, scrisoare care primejduieşte
grozav nu numai pe aceea care a scris―o, ci şi pe aceea în numele căreia a fost scrisă. Apoi,
dacă în pofida acestor dovezi ducele rămîne totuşi neclintit şi fiindcă numai la cele ce―am
spus se mărgineşte misiunea mea, nu―mi va mai rămîne decît să rog pe Dumnezeu să facă o
minune şi să scape Franţa. Nu―i aşa că am înţeles despre ce e vorba, monseniore, şi că
aceasta o tot ce am de făcut?
― Da, aşa e, încuviinţă scurt cardinalul.
― Şi acum, ― urmă Milady, părînd că nu bagă de seama tonul schimbat al ducelui, ―
acum cînd am primit instrucţiunile eminenţei voastre cu privire la duşmanii săi, îmi veţi da
voie, monseniore, să vă spun două cuvinte cu privire la duşmanii mei?
― Cum! Ai şi dumneata duşmani? întreba Richelieu.
― Da, monseniore, duşmani împotriva cărora îmi datoraţi tot sprijinul, căci mi i―am
făcut slujind pe eminenţa voastră.
― Într―o mănăstire? zise ducele.
― Mai întîi, o mică iscoadă, una e Bonacieux.
― E în închisoarea din Mantes.
― Adică era acolo, desluşi Milady; regina a căpătat însă un ordin al regelui, pe temeiul
căruia au dus―o într―o mănăstire.
― Într―o mănăstire? zise ducele.
― Da, într―o mănăstire.
― Şi în care?
― Nu ştiu, îşi ţin bine taina.
― Lasă că aflu eu!
― Şi eminenţa voastră îmi va spune în ce mănăstire e femeia asta?
― Nu văd ce m―ar împiedica, răspunse cardinalul.
― Bine, acum mai am alt duşman, care e mult mai de temut pentru mine decît acea
prăpădită de Bonacieux.
― Adică cine?
― Iubitul ei.
― Cum îl cheamă?
― Oh! Eminenţa voastră îl cunoaşte foarte, bine, ― urmă Milady, ― e piaza noastră rea,
a amîndorura; e cel care într―o încăierare cu ostaşii eminenţei voastre a aplecat cumpăna
izbînzii de partea muşchetarilor regali; el e cel care a dat trei lovituri de spadă lui de Wardes,
trimisul domniei voastre, şi care a zădărnicit chestiunea cu diamantele; în sfîrşit, e cel care,
ştiind că eu am răpit―o pe doamna Bonacieux, mi―a jurat pieirea.
― Da, da, ― făcu cardinalul, ― ştiu de cine vreţi să―mi vorbiţi.
― Vreau să vorbesc de nemernicul acela de d'Artagnan.
― E plin de îndrăzneală! recunoscu cardinalul.
― Tocmai fiindcă―i plin de îndrăzneală e şi mai de temut.
― Ar trebui, ― sfătui ducele, ― să avem o dovadă de cîrdăşia lui cu Buckingham.
― O dovadă! ― izbucni Milady ― pot avea zece, nu una!
― Atunci o lucrul cel mai uşor din lume: aduceţi―mi dovada şi―l trimit la Bastilia.
― Bine, monseniore, şi pe urmă?
― Cînd eşti la Bastilia nu mai e nici un pe urmă, adăugă cardinalul cu glas scăzut. La
naiba, ― urmă el ― dacă mi―ar fi atît de uşor să scap de duşmanul meu, pe cît mi―e de
uşor să scap de ai dumitale şi dacă pe astfel de oameni mi―aţi cere să―i cruţ...
― Monseniore, ― stărui Milady, ― schimb pentru schimb, viaţă pentru viaţă, om pentru
om. Daţi―mi―l pe acesta, şi vi―l dau pe celălalt.
― Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, ― răspunse cardinalul, ― şi nici nu vreau să ştiu; dar
doresc să vă fiu pe plac şi nu văd ce m―ar împiedica să vă dau ce―mi cereţi în privinţa unui
ins atît de mărunt şi cu atît mai mult cu cît îmi spuneţi că flecuşteţul ăsta de d'Artagnan e un
desfrînat, un duelist şi un trădător.
― E un mişel, monseniore, un mişel!
― Daţi―mi atunci hîrtie,o pană şi cerneală, ceru cardinalul.
― Poftim, monseniore.
Urmară cîtcva clipe de tăcere, care dovedeau că Richelieu sau îşi căuta cuvintele nimerite
pentru a scrie încuviinţarea cerută sau că o scria. Athos, care nu pierduse nici o iotă din
convorbirea dintre Milady şi Richelieu, luă pe cei doi tovarăşi de cîte o mînă şi―i duse în
celălalt ungher al odăii.
― Ce vrei? ― mormăi Porthos, ― de ce nu ne laşi să ascultăm pînă la urmă?
― Sst! ― făcu Athos vorbind în şoaptă, ― am auzit tot ce trebuia să auzim; de altfel, nu
vă împiedic să mai ascultaţi, dar eu trebuie să plec.
― Trebuie să pleci? se miră Porthos. Dar dacă întreabă cardinalul de tine, ce să―i
răspundem?
― Nu aşteptaţi să întrebe de mine; luaţi―i―o înainte şi spuneţi―i că am plecat în
recunoaştere, fiindcă am prins din cîteva cuvinte ale hangiului că drumul dădea de bănuit;
înainte de plecare o să―i strecor două vorbe aghiotantului cardinalului şi restul mă priveşte;
fiţi fără grijă.
― Ia seama, Athos! îl sfătui Aramis.
― Fii pe pace, ― răspunse Athos, ― ştiţi şi voi că pot să―mi ţin firea.
Porthos şi Aramis se întoarseră lîngă burlanul sobei. Iar Athos ieşi în chipul cel mai firesc
şi se duse să―şi ia calul legat de oblon, laolaltă cu ai celor doi prieteni; îl convinse pe
aghiotantul cardinalului de nevoia unei recunoaşteri în vederea întoarcerii, cercetă în văzul
celorlalţi încărcătura pistolului, îşi înşfăcă spada şi o porni singur―singurel pe drumul ce
ducea spre tabără.
Capitolul XV.ÎNTRE SOŢI
Aşa cum bănuise Athos, cardinalul coborî îndată; deschise uşa camerei unde intraseră
muşchetarii şi găsi pe Porthos jucînd o înverşunată partidă de zaruri cu Aramis. Scotoci
dintr―o aruncătură de ochi toate ungherele încăperii şi văzu că unul din oamenii lui lipsea.
― Ce s―a întîmplat cu domnul Athos? întrebă el.
― Monseniore, răspunse Porthos, ― s―a dus în recunoaştere, fiindcă după unele cuvinte
ale hangiului i s―a părut că drumul n―ar fi sigur.
― Şi dumneata, domnule Porthos, cum ţi―ai trecut vremea?
― Am cîştigat cinci pistoli de la Aramis.
― Bun! Acum puteţi să vă întoarceţi o dată cu mine.
― Sîntem la porunca eminenţei voastre.
― Atunci pe cai, domnilor, că se face tîrziu.
Aghiotantul cardinalului stătea la poartă şi―i ţinea calul de frîu. Ceva mai departe se
zăreau în întuneric doi oameni şi trei cai: erau cei doi oameni care trebuiau s―o însoţească pe
Milady pînă la fortul La Pointe şi să vegheze la îmbarcarea ei.
Aghiotantul dădu mărturie cardinalului că spusele celor doi muşchetari cu privire la
Athos erau adevărate. Cardinalul schiţă un semn de încuviinţare şi―o porni iarăşi ia drum,
avînd grijă să ia aceleaşi măsuri de prevedere la întoarcere ca la venire.
Să―l lăsăm să―şi urmeze drumul spre tabără sub veghea aghiotantului şi a
muşchetarilor şi să ne întoarcem la Athos.
Cale de vreo sută de paşi o ţinuse la fel de repede, dar odată ieşit din raza de vedere, îşi
avîntase calul la dreapta, făcuse un ocol, apoi se întorsese ca la douăzeci de paşi de han, se
pitise într―un tufiş şi pîndise trecerea celorlalţi; recunoscînd pălăriile mari ale prietenilor şi
ciucurii auriţi ai pelerinei domnului cardinal, aşteptă mai întîi ca cei patru călăreţi să cetească
după colţul şoselei şi cînd îi pierdu din vedere se întoarse în goană la han, unde i se deschise
fără nici o greutate.
Hangiul îl recunoscu.
― Domnul ofiţer, ― începu Athos, ― a uitat să―i spună doamnei de la primul cat ceva
foarte însemnat şi m―a trimis pe mine în locul lui.
― Urcaţi, ― îl pofti hangiul, doamna e tot în cameră.
Bucuros de învoire, Athos urcă scările cît mai tiptil, ajunsese sus şi prin uşa crăpată o zări
pe Milady punîdu―şi pălăria.
Intră în cameră şi închise uşa în urma lui.
La zgomotul ce―l făcuse zăvorul, Milady se întoarse.
Athos era în picioare în faţa uşii, înfăşurat în pelerină, cu pălăria trasă peste ochi.
Văzînd făptura aceea mută şi neclintită ca o statuie, Milady se înspăimîntă.
― Cine eşti? Şi ce cauţi aici, se răsti ea.
"Da, ea e!" îşi zise Athos.
Lăsă să―i cadă pelerina. Îşi ridică pălăria şi se îndreptă spre Milady.
― Mă mai cunoaşteţi, doamnă? o întrebă el.
Milady făcu un pas înainte, apoi dădu îndărăt, parcă ar fi văzut un şarpe.
― E bine, ― adăugă Athos. ― văd că mă recunoaşteţi!
― Contele de La Fère! murmura Milady pălind si dînd mereu îndărăt, pînă ce se lovi de
perete.
― Da, Milady, ― urmă Athos, ― contele de La Fère în carne şi oase, contele de la La
Fère care soseşte dinadins de pe lumea cealaltă pentru plăcerea de a vă vedea. Să ne aşezăm
deci şi să stăm de vorbă, cum spune excelenţa sa cardinalul.
Încolţită de o cumplită spaimă, Milady se aşeză fără să scoată un singur cuvînt.
― Aşadar eşti un demon trimis pe pămînt! grăi Athos. Ai mare putere, o ştiu; dar poate
că şi dumneata ştii că oamenii, cu ajutorul lui Dumnezeu, au învins adesea pe demonii cei mai
groaznici. Mi―ai mai ieşit o dată în cale; credeam, doamnă că te nimicisem, dar sau m―am
înşelat, sau te―a înviat iadul.
La auzul acestor cuvinte care―i trezeau înfricoşătoare amintiri, Milady îşi plecă fruntea,
cu un geamăt înăbuşit.
― Da, iadul te―a înviat, ― urmă Athos, ― iadul ţi―a dăruit bogăţie, iadul ţi―a dat alt
nume, iadul ţi―a zămislit aproape şi alt chip; dar n―a şters nici murdăria de pe sufletul
dumitale, nici ruşinea de pe carnea dumitale.
Milady se ridică, ca împinsă de un arc; din ochi îi scăpărau fulgere. Athos rămase pe
scaun.
― Mă credeai mort, nu―i aşa? După cum şi eu te credeam moartă; numele de Athos
ascunsese pe contele de La Fère, după cum numele de Milady Clarick ascunsese pe Ana de
Bueil! Nu te numeai oare astfel cînd prea cinstitul dumitale frate ne―a cununat? Situaţia
noastră e într―adevăr ciudată, ― urmă Athos, rîzînd, ― n―am trăit pînă azi şi unul şi altul
decît pentru că ne socoteam morţi şi pentru că o amintire stinghereşte mai puţin decît o fiinţă
vie, deşi amintirea poate fi uneori sfîşietoare.
― Dar la urma urmelor, ― vorbi Milady cu glas înăbuşit, ― ce te aduce la mine, şi ce
vrei de la mine?
―Vreau să―ţi spun că, deşi nu m―ai văzut pînă acum, eu pe dumneata nu te―am
scăpat din vedere.
― Ştii ce am făcut?
― Pot să―ţi spun tot ce―ai făcut zi cu zi de cînd ai intrat in slujba cardinalului şi
pînă―n seara asta.
Un zîmbet de neîncredere flutură pe buzele ei palide.
― Ascultă―mă: dumneata eşti aceea care ai tăiat doi eghileţi în diamante ducelui de
Buckingham; dumneata eşti aceea care ai răpit―o pe doamna Bonacieux; dumneata eşti aceea
care, îndrăgostită de de Wardes şi crezînd ca vei petrece o noapte cu el, i―ai deschis uşa
domnului d'Artagnan; dumneata eşti aceea care, crezînd că de Wardes te înşelase, ai vrut
să―l omori cu mîna potrivnicului său; dumneata eşti aceea care, atunci cînd acest potrivnic a
descoperit ruşinoasa dumitale taină, ai vrut să―l omori la rîndul lui, trimiţînd doi ucigaşi ca
să―i ia urma; dumneata eşti aceea care, văzînd că gloanţele nu şi―au atins ţinta, ai trimis
domnului d'Artagnan vin otrăvit cu o scrisoare mincinoasă pentru a―ţi încredinţa victima că
vinul i―l trimisese prietenii; dumneata eşti, în sfîrşit, aceea care, în odaia asta, pe scaunul pe
care şed eu acum, ţi―ai luat asupră―ţi faţă de cardinalul Richelieu, asasinarea ducelui de
Buckingham în schimbul făgăduielii lui de a te lăsa să―l ucizi pe d'Artagnan.
Milady avea faţa de ceară.
― Nu cumva eşti Satana? îngînă ea.
― Poate, ― răspunse Athos, ― în orice caz, însă, ascultă bine la ce―ţi spun: omoară―l
sau pune să―l omoare pe ducele de Buckingham, puţin îmi pasă! nu―l cunosc; de altminteri
e un englez. Dar să nu atingi măcar cu un deget un singur fir de păr de―al lui d'Artagnan,
care mi―e prieten credincios, pe care―l iubesc şi―l apăr, căci altfel îţi jur pe capul tatălui
meu, că crima pe care vei fi săvîrşit―o va fi şi cea din urmă.
― Domnul d'Artagnan m―a jignit crunt, bîigui Milady cu glas surd. Domnul d'Artagnan
va muri.
― Nu mai spune, mai e oare cu putinţă să vă jignească cineva, doamnă? întrebă rîzînd
Athos. V―a jignit şi atunci va muri...
― Va muri, ― se încăpăţînă Milady, ― întîi ea, pe urmă el.
Athos simţi un soi de ameţeală; vederea acestei fiinţe, care n―avea nimic femeiesc, îi
trezea amintiri sfîşietoare; se gîndi că odată, în clipe mai puţin primejdioase decît cele pe care
le trăia, voise s―o jertfească pe altarul cinstei; dorinţa lui de omor îl prindea iarăşi, arzătoare
ca gheara unor friguri fără leac; se ridică la rîndul lui, îşi duse mîna la cingătoare, trase
pistolul si ridică trăgaciul.
Galbenă ca o moartă, Milady dădu să strige, dar limba―i înţepenită nu putu scoate decît
un sunet răguşit, care n―avea nimic omenesc, ci semăna cu horcăitul unei sălbăticiuni; lipită
de tapiseria întunecată de pe perele, părea, cu părul ei despletit, o înspăimîntătoare
întruchipare a groazei.
Athos ridică încet pistolul, întinse braţul astfel încît arma aproape atinse fruntea femeii,
apoi cu un glas cu atît mai zguduitor cu cît era mai neînduplecat, rosti:
― Doamnă, îmi vei da hîrtia semnată de cardinal sau de nu, pe sufletul meu, îţi zbor
creierii.
Dacă i―ar fi vorbit altcineva. Milady ar mai fi putut păstra o îndoială, dar îl cunoştea pe
Athos; rămase totuşi neclintită.
― Îţi dau răgaz o clipă, ca să te hotărăşti.
După încleştarea feţii, Milady îşi dădu seama că era gata să tragă; îşi duse iute mîna la
sîn, scoase o hîrtie şi o întinse lui Athos.
― Iat―o, ― îi spuse, şi fii blestemat!
Athos luă hîrtia, îşi puse la loc pistolul în cingătoare, se apropie de lampă pentru a se
încredinţa că era într―adevăr ceea ce voia şi, desfăcînd―o, citi:
"Din porunca mea şi pentru binele Statului, purtătorul acesteia a făcut ceea ce a făcut.
3 decembrie 1627
Richelieu"
― Şi acum, ― încheie Athos, luîndu―şi pelerina şi potrivindu―şi pe cap pălăria, ―

acum, după ce ţi―am smuls colţii, mai muşcă, năpîrcă, dacă poţi.
Ieşi din cameră fără măcar să se uite îndărăt.
La uşă dădu peste cei doi oameni şi calul pe care―l ţineau de dîrlogi.
― Domnilor, ― le spuse, ― ştiţi porunca monseniorului: însoţiţi această femeie fără a
mai pierde vremea la fortul La Pointe şi n―o părăsiţi pînă n―o vedeţi îmbarcată.
Cum într―adevăr vorbele acestea se potriveau cu porunca primită, amîndoi dădură din
cap în semn de încuviinţare.
Iar Athos se aruncă sprinten în şa şi porni în goană; dar în loc s―o ţină pe drum o luă
peste cîmp, dînd pinteni calului şi oprindu―se cînd şi cînd ca să asculte.
La una din opriri, auzi pe şosea tropotul mai multor cai. Nu se putea îndoi că era
cardinalul cu însoţitorii săi. Îşi avîntă calul drept înainte şi ştergîndu―l de sudoare smocuri de
buruieni şi de frunze, se aşeză de―a curmezişul drumului, la vreo două sute de paşi de tabără.
― Cine―i acolo? strigă el de departe cînd zări călăreţii.
― Cred că―i viteazul nostru muşchetar, spuse cardinalul.
― Da, monseniore, ― răspunse Athos, ― chiar el.
― Domnule Athos, ― urmă Richelieu, ― primeşte, te rog, mulţumirile mele pentru buna
pază ce ne―ai asigurat; domnilor, am ajuns; intraţi pe poarta din stînga. Consemnul este:
Rege şi Ré.
Spunînd aceste cuvinte, cardinalul salută pe cei prieteni cu o uşoară mişcare a capului,
apoi o luă dreapta, urmat de aghiotant, căci în noaptea aceea dormea şi el în tabără.
― Ascultă! izbucni într―un glas Porthos şi Aramis cînd cardinalul nu―i mai putea auzi.
Ascultă! A semnat hîrtia pe care i―o cerea!
― Ştiu, ― le răspunse liniştit Athos, ― uite―o aici!
Şi cei trei prieteni nu mai schimbară nici un cuvînt pînă în tabără, afară doar de
consemnul dat ostaşilor de strajă.
Îl trimiseră însă pe Mousqueton să―i ducă ştirea lui Planchet că stăpînul lui era rugat să
vină neîntîrziat la locuinţa celor trei muşchetari, îndată ce se va fi întors acasă.

Pe de altă parte, aşa cum prevăzuse Athos, Milady găsise la poartă oamenii care―o
aşteptau şi―i urmă fără împotrivire; se gîndise o clipă să le ceară s―o însoţească pînă la
cardinal, ca să―i povestească tot ce se întîmplase, dar o destăinuire din partea ei ar fi adus o
destăinuire din partea lui Athos; ar fi putut spune că Athos o spînzurase, dar şi el ar fi spus că
ea era înfierată; chibzui aşadar să tacă deocamdată, să plece fără zgomot, să aducă la
îndeplinire cu dibăcia―i obişnuită, greaua misiune ce o aştepta, şi după ce toate se vor fi
sfîrşit spre marea mulţumire a cardinalului, să vină şi să―i ceară răzbunare.
Astfel fiind, după ce călători toată noaptea, la ora şapte dimineaţa ajunse la fortul La
Pointe; la ora opt Milady era îmbarcată, iar la nouă corabia, cu hîrtiile întărite de cardinal
pentru o aşa―zisă plecare spre Bayonne, ridică ancora, îndreptîndu―se spre Anglia.
Capitolul XVI.BASTIONUL SAINT―GERVAIS
Ajungînd la locuinţa celor trei prieteni, d'Artagnan îi găsi strînşi în aceeaşi încăpere;
Athos era dus pe gînduri, Porthos îşi răsucea mustaţa, iar Aramis îşi citea rugăciunile într―un
mic şi încîntător ceaslov, legat în catifea albastră.
― Ducă―se naibii, domnilor! ― începu el, sper că ce―o să―mi spuneţi îmi răsplăteşte
osteneala; altfel nu v―aş ierta niciodată că m―aţi chemat în loc să―mi daţi pace să mă
odihnesc după o noapte petrecută cu luatul şi cu dărîmatul unui bastion. Ce păcat că nu eraţi
acolo! A fost luptă, nu glumă!
― Eram în altă parte, unde tot aşa, n―a fost de loc uşor! răspunse Porthos, adîncindu―şi
cuta obişnuită a mustăţii.
― Sst! făcu Athos.
― Măi, măi! făcu şi d'Artagnan, pricepînd tîlcul uşoarei încruntări a muşchetarului.
Pare―se că e rost de ceva noutăţi pe aici!
― Aramis, ― vorbi Athos, ― alaltăieri ai prînzit la hanul lui Parpaillot. Aşa e?
― Da.
― Cum e acolo?
― Eu am mîncat prost. Alaltăieri era zi de post şi ei n―aveau decît de dulce.
― Cum! ― se miră Athos, ― într―un port la mare nu se găseşte peşte?
― Ei zic, lămuri Aramis aplecîndu―şi din nou ochii asupra cucernicelor file, ― că digul
pe care cardinalul a pus să―l zidească goneşte peştele în larg.
― Dar nu asta întrebam eu, Aramis, ― stărui Athos ― voiam să ştiu dacă te―ai putut
mişca în voie şi dacă nu te―a plicitisit nimeni?
― Pe cît mi―amintesc, n―au picat prea mulţi nepoftiţi da, e drept, cu privire la ceea ce
gîndeşti, Athos, o să ne simţim destul de bine la "Parpaillot".
― Haidem aşadar la "Parpaillat", ― hotărî Athos, aici zidurile sînt ca foaia de hîrtie.
Deprins cu apucăturile prietenului, d'Artagnan, care ghicea numai după o vorbă, după o
mişcare sau după un semn de―al lui, că nu era vreme de glumit, îl luă de braţ pe Athos şi ieşi
cu el, fără să spună nici un cuvînt; Porthos îi urmă, sporovăind cu Aramis.
Pe drum îl întîlniră pe Grimaud; Athos îi făcu semn să se apropie şi, ca de obicei,
Grimaud ascultă în tăcere; sărmanul de el, se dezvăţase aproape să vorbească.
Ajunseră la birtul lui Parpaillot; era şapte dimineaţa şi tocmai începuse să se lumineze de
ziuă; prietenii porunciră să li se aducă de mîncare şi intrară într―o sală unde, după spusese
hangiului, puteau sta în tihnă.
Din nefericire însă, ora nu era bine aleasă pentru o consfătuire tainică; sunase tocmai
deşteptarea; fiecare căuta să se dezmeticească, şi, pentru a se feri de umezeala dimineţii,
venea să tragă o duşcă la birt: dragoni, mercenari elveţieni, soldaţi din gardă, muşchetari,
călăreţi din oastea regală se perindau cu o grabă care trebuie să―i fi priit hangiului, dar care
strica socotelile celor patru prieteni. Plictisiţi, răspundeau în silă la salutul, la bineţele şi la
flecărelile tovarăşilor de arme.
― Parcă văd că ne alegem cu o încăierare, ― mormăi Athos, ― şi acum nu prea avem
nevoie, de aşa ceva. D'Artagnan, spune―ne cum ţi―ai petrecut noaptea şi pe urmă ţi―o
povestim şi noi pe a noastră.
― Într―adevăr, ― se amestecă în vorbă un călăreţ din gardă, abia ţinîndu―se pe
picioare şi în mînă cu un pahar de rachiu, din care sorbea pe îndelete, ― într―adevăr,
domnilor, azi noapte dumneavoastră eraţi prin tranşee şi pare―mi―se că v―au cam dat de
furcă cei din La Rochelle.
D'Artagnan privi pe Athos, ca să prindă dacă să răspundă sau nu guralivului nepoftit.
― Nu―l auzi pe domnul de Eusigny care―ţi face cinstea să―ţi vorbească? grăi Athos.
Istoriseşte ce s―a întîmplat astă―noapte, căci domnii aceştia doresc să afle amănunte.
― Voi n―aţi luat un pastion? se bîlbîi un mercenar elveţian care bea rom cu paharul de
bere.
― Da, domnule ― răspunse d'Artagnan înclinîndu―se, ― am avut această cinste: ba
chiar am strecurat sub unul din metereze, poate că aţi şi auzit, un butoi cu pulbere; explozia a
făcut o spărtură destul de frumuşică; nu mai spun că bastionul nefiind nici de azi, nici de ieri,
toată zidăria s―a cam zdruncinat din temelii.
― Despre ce bastion e vorba? întrebă un dragon care ţinea înfiptă în sabie o gîscă gata
s―o frigă.
― Bastionul Saint―Gervais, dindărătul căruia ceilalţi îi hărţuiau mereu pe ai noştri,
răspunse d'Artagnan.
― Şi a fost luptă mare?
― Da, mare: noi am pierdut cinci oameni, iar ei opt sau zece.
― Ei, traţia tracului! exclamă elveţianul care, cu toată bogata colecţie de înjurături a
graiului german, luase obiceiul să înjure pe franţuzeşte.
― S―ar putea să trimită pionieri, chiar acum de dimineaţă, ca să dreagă bastionul, zise
călăreţul din garda regală.
― Da, s―ar putea, încuviinţă d'Artagnan.
― Domnilor, ― propuse Athos, ― hai să facem o prinsoare.
― Ta! ta! Un prinsor! se bucură elveţianul.
― Ce fel de prinsoare? întrebă şi călăreţul.
― Aşteptaţi o clipă, ― îi rugă dragonul, punîndu―şi sabia în chip de frigare deasupra
celor două grătare mari de fier, ce sprijineau jarul căminului, ― vin şi eu. Păcătoşenia ta de
hangiu! Repede o străchinioară ca să nu pierd nici o picătură din osînza acestei nepreţuite
zburătoare.
― Aşa, aşa, ― bîigui elveţianul, ― grasim de la gîsc foarte pun cu tulceaţ.
― Haideţi, zîmbi dragonul. Acum, prinsoarea! Te ascultăm, domnule Athos.
― Da, s―auzim prinsoarea! rosti şi călăreţul din garda regală.
― Ei bine, domnule de Busigny, mă prind cu dumneata, că cei trei tovarăşi ai mei,
domnii Porthos, Aramis şi d'Artagnan vor prînzi împreună cu mine în bastionul
Saint―Gervais şi că vom rămînea acolo vreme de o oră, cu ceasul în mînă, orice―ar face
duşmanul ca să ne gonească.
Porthos şi Aramis se priviră unul pe altul. Începeau să priceapă.
― Ascultă, ― şopti d'Artagnan la urechea lui Athos, ― ne duci la moarte pe nerăsuflate.
― Dacă nu ne ducem, ne omoară şi mai pe nerăsuflate, răspunse Athos.
― Pe legea mea, domnilor, se învoi Porthos răsturnîndu―se pe scaun şi răsucindu―şi
mustaţa, ― minunată prinsoare!
― De aceea o şi primesc, ― rosti domnul de Busigny, ― dar acum să vedem pe ce―o
facem.
― Dumeavoastră sînteţi patru, domnilor, ― urmă Athos, ― iar noi sîntem tot patru; ce
ziceţi de un prînz pe cinste pentru opt tacîmuri, l―aţi primi oare?
― De minune, încuviinţă domnul de Busigny.
― Foarte bine, se învoi dragonul.
― Asta pun la mine, zise şi elveţianul.
Cel de―al patrulea ascultător, care pînă atunci tăcuse chitic, făcu semn cu capul că
încuviinţează propunerea.
― Prînzul domnilor e gata, vesti hangiul.
― Atunci, adu―l aici, porunci Athos.
Hangiul dădu ascultare poruncii. Athos chemă pe Grimaud şi, arătîndu―i un paner mare
ce adăsta într―un ungher, îi făcu semn să învelească în ştergare fripturile aduse.
Grimaud înţelese îndată că era vorba de un prînz în aer liber, aduse panerul, înfăşură
mîncarea, adăugă sticlele şi luă coşul sub braţ.

― Dar unde o să mîncaţi mîncarea mea? se miră hangiul.
― Ce―ţi pasă, ― răspunse Athos, ― de vreme ce―ţi plătim?
Şi―i aruncă regeşte, doi pistoli pe masă.
― Să vă dau rest, domnule ofiţer? întrebă hangiul.
― Nu, mai pune două sticle de şampanie şi ce―ţi rămîne va fi pentru ştergare.
Hangiul nu făcea treabă atît de bună cum crezuse la început, dar se despăgubi strecurînd
celor patru oaspeţi două sticle de vin de Anjou în loc de două sticle de şampanie.
― Domnule de Busigny, vreţi să vă puneţi ceasul după al meu, sau îmi daţi voie să―mi
pun eu ceasul după al dumneavoastră?
― Fireşte, domnule! ― răspunse călăreţul scoţînd din buzunar un foarte frumos
ceasornic împresurat cu diamante, ― este şapte şi jumătate.
― Şapte şi treizeci şi cinci de minute, ― spuse Athos, ― vom şti deci că al nostru merge
cu cinci minute înaintea ceasului dumneavoastră, domnule.
Şi salutînd oaspeţii încremeniţi de uimire, cei patru tineri se îndreptară spre bastionul
Saint―Gervais, urmaţi de Grimaud, care ducea coşul, fără să ştie încotro merge, căci deprins
să asculte orbeşte, nici nu i―ar fi trecut măcar prin gînd să întrebe.
Cîtă vreme n―au ieşit din cuprinsul taberei, cei patru prieteni nu schimbară între ei nici
un cuvînt; de altfel, se ţineau scai de ei curioşii, care, aflînd de prinsoarea făcută, voiau să
vadă ce o să se întîmple. Odată trecuţi însă de brîul întăririlor, cînd dădură de cîmp deschis,
d'Artagnan, care n―avea habar despre ce era vorba, socoti că că venise vremea să ceară o
lămurire.
― Şi acum, dragă Athos. ― începu el, ― spune―mi te rog şi mie unde mergem.
― Ştii bine, ― răspunse Athos, ― că ne ducem la fort.
― Şi ce facem acolo?
― Ştii bine că ne ducem să luăm prînzul.
― Dar de ce n―am luat prînzul la "Parpaillot"?
― Fiindcă avem de vorbit lucruri de seamă şi acolo nu putem vorbi în tihnă nici cinci
minute, cu toţi nepoftiţii care foiesc, salută, intră în vorbă... Dincolo, măcar, ― urmă Athos,
arătînd spre metereze, ― dincolo n―o să ne mai pice nimeni pe cap.
― Mi se pare, ― grăi d'Artagnan, cu acea cuminţenie care la el se îmbina atît de firesc şi
de armonios cu o neasemuită vitejie, ― mi se pare că pentru asta am fi putut găsi un loc mai
ferit pe dîmburile nisipoase de pe ţărm.
― Unde am fi fost văzuţi toţi patru împreună, aşa că după un sfert de ceas cardinalul ar fi
aflat prin iscoadele lui că ţinem sfat.
― Da, ― grăi Ararnis, Athos are dreptate! Animadvertuntuntur in desertis.
― Un deşert n―ar fi fost rău deloc, ― adăugă Porthos, ― dar vorba e: unde să―l
găseşti?
― Nu e deşert unde o pasăre să nu―ţi poată trece pe deasupra capului, unde un peşte să
nu poată sări din apa, unde un iepure să n―o poată zbughi din vizuină şi cred că nu―i pasăre,
peşte, iepure, care să nu fi ajuns iscoada cardinalului. Atunci, mai bine să ne ţinem de
hotărîrea noastră de la care de altfel nu ne mai putem abate, fără să ne crape obrazul de ruşine.
Am făcut o prinsoare, adică prinsoare la care nu ne gîndisem şi desfid pe oricine să ghicească
adevăratul tîlc; ca să cîştigăm prinsoarea trebuie să rămînem un ceas în bastion. Sau o să fim
atacaţi, sau n―o să fim. Dacă nu sîntem, atunci o să avem vreme să stăm de vorbă şi n―o să
ne audă nimeni, căci vă spun eu, meterezele astea n―au urechi. Dacă sîntem atacaţi, tot o să
vorbim de treburile noastre, şi mai mult, prin faptul că ne apărăm, cîştigăm şi faimă. Vedeţi că
oricum ar fi noi tot sîntem în folos.
― Aşa e ,― răspunse d'Artagnan, ― dar fără doar şi poate n―o să scăpăm nici de
gloanţe.
― Ei! dragul meu, ― urmă Athos ― ştii bine că gloanţele cele mai afurisite nu sînt ale
duşmanului.
― Dar eu cred că pentru asemenea ispravă ar fi trebuit să ne luăm măcar flintele.
― Eşti un nerod, prietene Porthos; de ce să ne încărcăm cu o povară zadarnică?
― Eu nu găsesc zadarnic să ai în faţa vrăjmaşului o flintă de calibru ca lumea, cu
douăsprezece cartuşe şi pulberea de cuviinţă.
― Aşa e, ― recunoscu Athos, ― dar n―ai auzit ce―a spus d'Artagnan?
― Ce―a spus d'Artagnan? întrebă Porthos.
― D'Artagnan a spus că în timpul atacului de astă―noapte, au fost opt sau zece morţi
dintr―ai noştri şi tot atîţia din ceilalţi.
― Şi―apoi?
― Dar n―au avut încă vreme să―i despoaie, aşa e? Deocamdată trebuiau să facă altele
mai grabnice.
― Atunci?
― Atunei vom găsi flintele lor, cornurile cu pulbere şi cartuşele: în loc de patru flinte şi
de douăsprezece gloanţe, vom avea ca la cincisprezece puşti şi ca la o sută de gloanţe.
― O, Athos! ― făcu Aramis, ― ai într―adevăr un cap de seamă!
Porthos îşi înclină fruntea în semn de încuviinţare.
Numai d'Artagnan părea a cugeta altfel.
Fără îndoială, Grimaud împărtăşea îndoielile acestuia, căci văzînd că cei patru prieteni
înaintau mereu înspre metereze, lucru de care pînă atunci se îndoise, îşi trase stăpînul de
pulpană.
― Unde mergem? întrebă el prin semne.
Athos îi arătă bastionul.
― Dar, ― urmă în acelaşi fel de grai tăcutul Grimaud, ― o să ne lăsăm pielea acolo.
Athos îşi înălţă privirea şi braţul spre cer.
Grimaud lăsă panerul la pămînt şi se aşeză alături, clătinînd din cap.
Athos scoase din cingătoare un pistol, îl cercetă de aproape şi, după ce―i pregăti
încărcătura, apropie ţeava de urechea lui Grimaud.
Într―o clipă, Grimaud se şi trezi în picioare ca împins de un arc.
Celalalt îi făcu semn să―şi ia panerul şi ş―o pornească mai departe.
Grimaud ascultă orbeşte.
Singurul folos pe care―l trăsese de pe urma acestei pantomime de o clipă era că din
ariegardă trecuse în avangardă.
Ajunşi la poalele bastionului, cei patru prieteni îşi întoarseră privirea:
Peste trei sute de soldaţi din toate armele se învălmăşeau la poarta taberei, iar printre cei
înghesuiţi unul lîngă altul, se aflau domnul de Busigny, dragonul, elveţianul şi cel de al
patrulea care luase parte la prinsoare.
Athos îşi scoase pălăria, o puse în vîrful spadei şi o flutură în aer.
Toţi ceilalţi îi răspunseră, însoţindu―şi salutul cu un asurzitor "ura", ce străbătea pînă la
ei.
După aceea, cîteşipatru se făcură nevăzuţi în cuprinsul bastionului, unde Grimaud le―o
şi luase înainte.
Capitolul XVII.SFATUL MUŞCHETARILOR
După cum bănuise Athos, în bastion nu se aflau decît vreo doisprezece morţi, atît
francezi, cît şi băştinaşi de―ai oraşului.
― Domnilor, ― vorbi Athos care se socotea căpetenia acestei isprăvi, ― în vreme ce
Grimaud pune masa, noi să strîngem puştile şi cartuşele; de altfel, putem totodată sta şi de
vorbă. Domnii aceştia, ― adăugă el arătînd spre morţi, ― nu trag cu urechea.
― Am putea să―i aruncăm în şanţ, ― spuse Porthos, ― bineînţeles după ce ne vom fi
încredinţat că n―au nimic în buzunare.
― Da, ― răspunse Athos, ― asta―i treaba lui Grimaud.
― Bine! Să―i scotocească atunci Grimaud şi să―i arunce peste ziduri.
― Ferească sfîntul, ― se împotrivi Athos. ― ar putea să ne fie de folos.
― Morţii ăştia? Să ne folosească? se mira Porthos. Ia mai las―o! Îţi pierzi minţile,
prietene!
― "Nu judeca pripit", ― glăsuiesc Evanghelia şi domnul cardinal, ― răspunse Athos; ia
spuneţi, cîte puşti, domnilor?
― Douăspreceze, răspunse Aramis.
― Cîte focuri de tras?
― Vreo sută.
― Adică tocmai cîte ne trebuie; ia să încărcăm armele.
Cei patru muşchetari se puseră pe treabă. Pe cînd sfîrşeau de încărcat cea din urmă puşcă,
Grimaud le făcu semn că masa era gata.
Athos răspunse tot printr―un semn că e mulţumit şi―i arătă lui Grimaud un fel de
gheretă, iar Grimaud înţelese îndată că trebuia să facă de strajă. Pentru a―i îndulci însă
plictiseala veghii, Athos îi îngădui să ia cu el o pîine, două costiţe şi o sticlă cu vin.
― Vă rog, la masă, îi pofti Athos.
Cei patru prieteni se aşezară pe jos, cu picioarele cruciş sub ei, asemenea unor turci sau
unor croitori.
― Şi acum, cînd nu―ţi mai e teamă că te poate auzi cineva, sper că ne vei împărtăşi
taina, începu d'Artagnan.
― Iar eu sper, domnilor, să ne putem bucura de o petrecere plăcută şi totodată de faimă,
răspunse Athos. V―am poftit la o plimbare încîntătoare; iată un prînz cît se poate de gustos
şi, pe deasupra, colo, cinci sute de oameni, după cum puteţi vedea şi dumneavoastră prin
ochitoarele din ziduri, oameni care ne iau drept nebuni sau drept eroi, două specii de nerozi,
destul de asemănătoare între ele.
― Dar cu taina cum rămîne? întrebă d'Artagnan.
― Taina ― lămuri Athos, ― e că aseară am văzut―o pe Milady.
D'Artagnan ducea tocmai paharul la gură, dar la numele de Milady, mîna îi tremură atît
de tare, încît îl puse pe pămînt, de teamă să nu―l verse.
― Ţi―ai văzut soţ...
― Ssst! ― îl opri Athos, ― uiţi, dragul meu că aceşti domni nu cunosc ca dumneata
taina chestiunilor mele familiale. Da, am văzut―o pe Milady.
― Unde? întrebă d'Artagnan.
― Cam la vreo două leghe de aici, la hanul "Porumbarul Roşu".
― Atunci sînt pierdut, murmură d'Artagnan.
― Nu, nu încă de tot, ― urmă Athos, ― căci la ora asta Milady trebuie să fi părăsit
coastele Franţei.
D'Artagnan răsuflă uşurat.
― Dar, la urma urmelor ― întrebă Porthos, ― cine e această doamnă?
― O femeie încîntătoare, ― răspunse Athos ― sorbind pe îndelete un pahar de vin
spumos. Ticăloşenia lui de hangiu! În loc de şampanie ne dă vin de Anjou şi crede că o să ne

păcălească pe noi! Da, o femeie încîntătoare,― urmă el, ― care a fost drăguţă cu prietenul
nostru d'Artagnan şi căreia el i―a făcut nu ştiu ce poznă, iar ea şi―a pus în cap să se
răzbune, punînd acum o lună să―l omoare cu focuri de flintă, încercînd acum opt zile să―l
otrăvească şi cerîndu―i ieri cardinalului, capul.
― Ce spui! Cerînd capul meu cardinalului? strigă d'Artagnan, galben la faţă de groază.
― E adevărul adevărat, ca―n sfînta Evanghelie! întări Porthos. L―am auzit cu
amîndouă urechile.
― Şi eu la fel, adăugă Aramis.
― Atunci, ― urmă d'Artagnan, lăsînd să―i cadă deznădăjduit braţul, ― degeaba mai
lupt; nu―mi rămîne decît să―mi zbor creierii şi să isprăvesc cu toate.
― E ultima prostie pe care trebuie s―o faci, ― sfătui Athos, ― căci e singura fără de
leac.
― Dar cum să scap teafăr, cu asemenea duşmani? Întîi necunoscutul din Meung; pe urmă
de Wardes, căruia i―am dat trei lovituri de spadă, pe urmă Milady, căreia i―am descoperit
taina şi, în sfîrşit, cardinalul, căruia i―am zădărnicit răzbunarea.
― Foarte bine, ― socoti Athos, ― toţi la un loc nu fac decît patru şi noi sîntem tot patru,
adică unul contra unul. Drace! Dacă ne―am lua după semnele pe care ni le face Grimaud, o
să dăm chiar acum de ceva mai mulţi. Ce e, Grimaud? întrebă Athos. Dat fiind împrejurările
neprielnice, îţi dau voie să vorbeşti, prietene, dar te rog scurt, scurt de tot. Ce vezi acolo?
― O gloată.
― Cam cîţi oameni?
― Douăzeci.
― Ce fel de oameni?
― Şaisprezece pionieri şi patru soldaţi.
― La cîţi paşi de noi?
― La cinci sute de paşi.
― Bun, mai avem vreme să sfîrşim găina şi să bem un pahar de vin în sănătatea ta,
d'Artagnan.
― În sănătatea ta! glăsuiră Porthos şi Aramis.
― Atunci în sănătatea mea! Deşi nu prea cred că urările voastre mi―ar putea folosi la
cine ştie ce.
― Ei aş! făcu Athos. Alah e mare, cum zic credincioşii lui Mahomed, şi viitorul e în
mîinile lui.
Sorbind apoi pînă în fund paharul pe care―l puse jos, lîngă el, Athos se ridică agale, luă
cea dintîi puşcă ce―i căzu la îndemînă şi se apropie de o ochitoare în zid.
Porthos, Aramis şi d'Artagnan îi urmară pilda. Cît priveşte pe Grimaud, i se dădu poruncă
să stea îndărătul celor patru prieteni şi să le încarce mereu armele.
După cîteva minute văzură ivindu―se gloata; mergea de―a lungul unui soi de şanţ, care
făcea legătura între bastion şi oraş,
― La dracu! ― bombăni Athos, ― de ce ne―om fi lăsat baltă masa pentru douăzeci de
caraghioşi cu cazmale, tîrnăcoape şi sape? Dacă le―ar fi făcut semn Grimaud să plece, sînt
încredinţat că ne―ar fi dat pace.
― Mă îndoiesc, ― adăugă d'Artagnan, ― văd că vin foarte hotărâţi încoace. De astfel,
împreună cu lucrătorii mai sînt şi patru soldaţi şi un brigadier înarmaţi cu flinte.
― Fiindcă nu ne―au văzut încă, răspunse Athos, şi mi―e silă să trag în nişte prăpădiţi
de tîrgoveţi.
― Prost popă, ― mormăi Porthos, ― cel de―i e milă de eretici.
― Într―adevăr, ― spuse Athos, ― Aramis are dreptate, mă duc să le vorbesc.
― Ce dracu vrei să faci? se mira d'Artagnan. Au să te împuşte, dragul meu!
Fără să ia în seamă povaţa, Athos se urcă pe colţul de zid desprins, ţinînd puşca într―o
mînă şi pălăria în cealaltă.
― Domnilor, ― le spuse, salutînd curtenitor pe soldaţii şi lucrătorii care, uimiţi că―l
vedeau acolo, se opriseră la vreo cincizeci de paşi ele metereze, ― domnilor, cîţiva prieteni şi
cu mine ne luăm tocmai prînzul între aceste ziduri. Ştiţi că nu―i nimic mai neplăcut decît să
te scoale de la masă, aşa că vă rugăm, dacă aveţi aici treabă neapărat, aşteptaţi întîi să sfîrşim
de mîncat şi întoarceţi―vă mai tîrziu; afară doar dacă nu vă prinde mîntuitoarea poftă de a
părăsi lagărul răzvrătiţilor şi de a veni să beţi cu noi în sănătatea regelui Franţei.
― Ia seama, Athos! ― strigă d'Artagnan, ― nu vezi că te ochesc?
― Ba da, ba da, ― răspunse Athos, ― dar sînt tîrgoveţi, care trag alandala şi n―or să mă
nimerească.
Într―adevăr, în aceeaşi clipă, patru împuşcături detunară, iar gloanţele zburară în jurul
lui Athos, fără ca vreunul să―l atingă.
Patru focuri de armă le răspunseră aproape în acelaşi timp. Erau însă mai bine ţintite decît
cele dintîi. Trei soldaţi căzură morţi pe loc, iar unul dintre muncitori, rănit.
― Grimaud, altă flinta, ceru Athos, tot de pe frîntura de zid.
Grimaud împlini pe dată porunca. La rîndul lor, cei prieteni îşi încărcaseră armele; a doua
detunătură urmă celei dintîi; brigadierul şi doi pionieri căzură morţi, ceilalţi o luară la
sănătoasa.
― Şi acum, domnilor, să ieşim de aici.
Avîntîndu―se dincolo de ziduri, cei patru prieteni ajunseră pînă la cîmpul de bătaie,
ridicară cele patru flinte ale soldaţilor, suliţa brigadierului şi, încredinţaţi că fugarii nu se vor
mai opri decît în oraş, se întoarseră îndărăt cu trofeele izbînzii lor.
― Încarcă iar armele, ― porunci Athos, ― şi noi, domnilor, să mîncăm mai departe şi să
înnodăm firul vorbei. Unde am rămas?
― Eu ţin minte unde, răspunse d'Artagnan, cu gîndul la călătoria pe care Milady trebuia
s―o facă.
― Aşa, va să zică pleacă în Anglia, spuse Athos.
― Şi cu ce scop?
― Cu scopul de a ucide sau de a pune să―l ucidă ducele de Bukingham.
D'Artagnan scăpă un strigăt de uimire şi de indignare.
― Ce mişelie! izbucni el.
― Oh! cît despre asta, ― urmă Athos, ― vă rog să mă credeţi că nu prea mă sinchisesc.
Şi acum, fiindcă ai sfîrşit, Grimaud, ia suliţa brigadierului nostru, leagă―i un ştergar şi
înfige―o în vîrful bastionului, ca să vadă răzvrătiţii ăştia din La Rochelle că au de furcă cu
ostaşi de ai regelui, cutezători şi credincioşi!
Fără a rosti un singur cuvînt, Grimaud dădu ascultare poruncii. După cîteva clipe,
stindardul alb flutura deasupra capetelor celor patru prieteni, un ropot de aplauze salută ivirea
lui: jumătate din tabără înaintase pînă la linia îngăduită.
― Cum! ― făcu d'Artagnan, ― spui că nu te sinchiseşti dacă―l omoară sau pune să―l
omoare pe Buckingham? Dar bine, ducele e prietenul nostru.
― Ducele este englez, ducele luptă împotriva noastră; să facă ce―o vrea cu ducele, eu
mă sinchisesc de Buckingham la fel ca de o sticlă goală.
Şi Athos zvîrli ca la cincisprezece paşi de el sticla ce o ţinea în mînă şi din care―şi
turnase ultima picătură în pahar.
― Stai puţin, ― zise d'Artagnan, ― eu nu pot părăsi aşa pe Buckingham; ne dăduse în
dar o minune de cai!
― Şi mai cu seamă o minune de şei, adăugă Porthos, care şi atunci purta la pelerină
galonul de la şeaua lui.
― Apoi, ― rosti şi Aramis,― Dumnezeu vrea îndreptarea şi nu moartea păcătosului!
― Amin ― încheie Athos, ― dar despre asta o să vorbim noi mai tîrziu, dacă vă face
plăcere; în clipele acelea grija cea mare a mea era, şi cred că mă vei înţelege, d'Artagnan, era
să iau îndărăt de la această femeie un fel de împuternicire în alb pe care smulsese cardinalului
şi cu ajutorul căreia trebuie să se descotorosească de tine şi poate chiar de noi toţi, fără a da
nimănui nici o socoteală.
― E dracul pe pămînt, muierea asta, se mînie Porthos, întinzîndu―şi farfuria lui Aramis,
care tocmai ciopîrţea o găină.
― Şi hîrtia în alb, ― întrebă d'Artagnan, ― hîrtia a rămas în mîinile ei?
― Nu, a trecut în mîinile mele; n―aş putea spune c―a fost treabă uşoară, nu, căci aş
minţi.
― Dragă Athos, ― murmură d'Artagnan, ― nici nu mai pot număra de cîte ori mi―ai
salvat viaţa.
― Aşadar, pentru ca să te duci la ea, ne―ai părăsit pe noi, îşi aminti Aramis.
― Întocmai.
― Şi ai la tine scrisoarea cardinalului? întrebă d'Artagnan.
― Iat―o, spuse Athos.
Şi scoase din buzunarul tunicii preţioasa hîrtie.
D'Artagnan o despături cu o mînă, al cărei tremur nici nu încercă să―l ascundă, şi citi:
"Din porunca mea şi pentru binele Statului, purtătorul acesteia a făcut ceea ce a făcut.
3 decembrie, 1627.
Richelieu".
― Într―adevăr, ― murmură Aramis, ― e o dezlegare în toată legea.

― Trebuie să rupem hîrtia, ― zise d'Artagnan, căruia i se părea că―şi citeşte singur
osînda.
― Dimpotrivă, ― sfătui Athos, ― trebuie păstrată cu sfinţenie şi n―aş da hîrtia asta nici
dacă mi―ar acoperi―o cineva cu aur.
― Şi ea ce―o să facă acum? întrebă tînărul.
― Păi, ― spuse nepăsător Athos, ― va scrie cardinalului că un afurisit de muşchetar, pe
nume Athos, i―a smuls cu sila împuternicirea în alb; îl va sfătui în aceeaşi scrisoare să se
descotorosească de el şi de cei doi prieteni ai lui, Porthos şi Aramis; cardinalul o să―şi aducă
aminte că i―a tot întîlnit în calea lui şi o să pună într―o bună zi să―l aresteze pe
d'Artagnan, iar pe urmă, ca să nu―l lase să se plictisească singur, ne va trimite şi pe noi să―i
ţinem de urît la Bastilia.
― Haida de! ― sări Porthos, ― mi se pare că faci glume cam nesărate, drăguţule.
― Nu glumesc deloc, zise Athos.
― Ştii, tu, ― îşi dădu părerea Porthos, ― că a suci gîtul acestei afurisite de Milady ar fi
un păcat mult mai mic decît a suci gîtul acestor sărmani hugenoţi, a căror nelegiuire este că îşi
cîntă în franţuzeşte psalmii pe care noi îi cîntăm în latineşte?
― Ce zice şi preotul? întrebă liniştit Athos.
― Zic că sînt de părerea lui Porthos! răspunse Aramis.
― Darămite eu! adăugă d'Artagnan.
― Noroc că e departe, ― urmă Porthos, ― căci mărturisesc, m―ar stingheri grozav,
dac―ar fi aici.
― Pe mine mă stinghereşte şi cînd e în Franţa şi cînd e în Anglia, întări Athos.
― Pe mine mă stinghereşte oriunde ar fi, adăugă şi d'Artagnan.
― Dar, dacă o aveai în mînă, ― se încăpăţînă Porthos, ― de ce n―ai înecat―o, de ce
n―ai gîtuit―o, spînzurat―o? Numai morţii nu se mai întorc niciodată.
― Aşa crezi, Porthos? răspunse muşchetarul, cu un surîs întunecat, pe care numai
d'Artagnan îl înţelese.
― Mă bate un gînd, zise d'Artagnan.
― Să―l auzim, răspunseră muşchetarii.
― La arme! începu să strige tocmai atunci Grimaud.
Tinerii se ridicară în pripă şi alergară la puşti.
De data asta o mică trupă, alcătuită din douăzeci pînă la douăzeci şi cinci de oameni,
înainta spre metereze; dar nu mai erau lucrători, ci soldaţi din garnizoană.
― Ce―ar fi dacă nc―am întoarce în tabără, sfătui Porthos; pare―mi―se cumpăna prea
trage într―o parte.
― Cu neputinţă, ― răspunse Athos, ― şi din trei pricini: întîia, n―am sfîrşit încă masa;
a doua, mai avem încă de spus lucruri de seamă; a treia, mai lipsesc zece minute pînă să se
împlinească ceasul.
― Oricum, ― adăugă Aramis, ― trebuie să hotărîm un plan de luptă.
― Foarte uşor, ― răspunse Athos, ― îndată ce duşmanul e în bătaia puştii, deschidem
focul; dacă tot înaintează, mai tragem în ei, şi tragem mereu cîtă vreme avem puşti încărcate;
dacă pe urmă cei rămaşi încearcă să ne ia cu asalt, îi lăsăm să coboare pînă―n şanţ şi
prăvălim peste ei frîntura de zid, care nu mai ţine decît printr―o minune.
― Bravo! ― se bucură Porthos ― hotărît lucru, Alhos: erai născut să fii general şi
cardinalul, care se crede grozav de priceput la război, e un moft pe lîngă tine.
― Vă rog, domnilor, ― povăţui Athos, ― nici o lovitură în vînt: glonţul şi omul: fiecare
să―şi ţintească bine alesul.
― Al meu nu―mi scapă, spuse d'Artagnan.
― Nici al meu, adăugă Porthos.
― Şi al meu, idem, întregi Aramis.
― Atunci: foc! porunci Athos.
Patru împuşcături; detunară o singură dată, şi de căzut, căzură patru oameni.
În vremea asta, toba porni să bată, pe cînd mica trupă înainta în pas de atac.
Focurile de puşcă se auzeau cînd şi cînd, dar mereu la fel de bine ţintite. Totuşi, apărătorii
oraşului nu―şi domoleau pasul alergător, parcă ar fi aflat de slăbiciunea numerică a celorlalţi.
Încă trei împuşcături. Încă doi oameni la pămînt. Totuşi marşul celor rămaşi teferi nu
încetinea.
Nu ajunseseră la poalele bastionului mai mulţi de doisprezece pînă la cincisprezece
oameni; îi întîmpină o ultimă descărcătură de arme, dar fără să―i oprească; săriră în şanţ,
pregătiţi să se caţere pe ziduri.
― Haideţi, prieteni, ― îi îndemnă Athos, ― să sfîrşim dintr―o dată cu ei. La zid! La
zid!
Ajutaţi de Grimaud, cei patru prieteni începură să împingă cu patul puştilor colţul mare
de zid care se înclină ca luat de vînt şi, desprinzîndu―se din temelie, se prăvăli cu vuiet
asurzitor în şanţ; se mai auzi şi un geamăt prelung, un vălătuc de colb se ridică în văzduh şi...
atîta tot.
― I―om fi strivit pe toţi, chiar pe toţi? întrebă Athos.
― S―ar zice, cam aşa ceva, răspunse d'Artagnan.
― Nu, ― adăugă Porthos, ― uite doi sau trei, cum fug şontîc, şontîc...
Într―adevăr, trei, patru din acei nenorociţi goneau, plini de noroi şi de sînge, pe drumul
desfundat, îndreptîndu―se spre oraş; era tot ce mai rămăsese din mica trupă.
Athos se uită la ceasornic.
― Domnilor, ― spuse el, ― sîntem aici de o oră, aşa că am cîştigat prinsoarea; dar să
ducem jocul pînă capăt; apoi d'Artagnan nici nu ne―a spus gîndul lui.
Cu liniştea―i obişnuită, muşchetarul se aşeză pe jos, în faţa rămăşiţelor prînzului.
― Gîndul meu? întrebă d'Artagnan.
― Da, spuneai că te bate un gînd, răspunse Athos.

― Da, aşa e, ― îşi aminti d'Artagnan, ― plec în Anglia a doua oară şi mă duc de―a
dreptul la domnul de de Buckingham.
― N―o să faci asta, d'Artagnan, grăi liniştit Athos.
― Şi de ce mă rog? N―am mai făcut―o o dată?
― Da, dar în vremea aceea nu eram în război; pe atunci domnul de Buckingham era un
aliat, nu un duşman. Ceea ce vrei să faci acum ar fi socotit drept trădare.
D'Artagnan înţelese puterea acestei judecăţi şi tăcu.
― Dar, ― vorbi Porthos, ― uite că mă bate şi pe mine un gînd.
― Tăcere, s―auzim gîndul domnului Porthos, spuse Aramis.
― Cer un concediu domnului de Tréville dintr―o pricină oarecare, pe care o s―o găsiţi
voi. Eu nu sînt tare în pricini de―astea. Milady nu mă cunoaşte, mă apropii de ea, fără ca ei
să―i fie teamă de mine şi, cum dau de frumoasă, o şi sugrum.
― Uite, ― mărturisi Athos, ― nu―s nici eu prea departe de gîndul lui Porthos.
― Ei, asta―i! ― se încruntă Aramis, ― să ucizi o femeie! Eu cred că mie―mi trece prin
minte gîndul cel mai bun.
― Să―l auzim, Aramis! îl îndemnă Athos, care―l preţuia pe tînărul muşchetar.
― Trebuie s―o înştiinţăm pe regină.
― Da, da, aşa e, ― spuseră într―un glas Porthos şi d'Artagnan, ― cred că sîntem pe
calea bună.
― S―o înştiinţăm pe regină! vorbi Athos. Dar cum? Avem noi cunoştinţe la curte?
Putem noi trimite pe cineva la Paris, fără să se afle în tabără? De aici pînă la Paris sînt o sută
patruzeci de leghe; nici n―o să fie scrisoarea noastră la Angers şi noi o să zăcem la
închisoare, cîteşipatru.
― Cît priveşte ce trebuie făcut ca scrisoarea să ajungă în mîinile maiestăţii sale, ― stărui
Aramis îmbujorîndu―se, ― o iau asupra mea; cunosc la Tours pe cineva îndemînatic...
Aramis se opri, văzînd că Athos zîmbeşte.
― Ce zici, Athos, eşti împotrivă? întrebă d'Artagnan
― Nu chiar împotrivă, ― răspunse Athos, ― voiam numai să―i spun lui Aramis, că el
nu poate părăsi tabăra; că nu ne putem bizui pe nimeni în afară de noi; că două ceasuri după
ce trimisul nostru va fi plecat, toţi călugării caputini, toţi zbirii poliţiei, toate slugile
cardinalului vor şti pe dinafară scrisoarea dumitale şi că vei fi arestat şi dumneata, şi
îndemînatica dumitale cunoştinţă.
― Fără să mai pomenim, ― adăugă Porthos, ― că regina va scăpa pe domnul de
Buckingham, fără să ne scape şi pe noi, ceilalţi.
― Ceea ce spune Porthos e lucru cu judecată, domnilor, încuviinţă d'Artagnan.
― Ia te uită! Ce s―o fi petrecînd în oraş? întrebă Athos.
― Se dă alarma.
Cei patru prieteni ascultară şi, într―adevăr, bătaia tobelor ajunse pînă la ei.
― Veţi vedea că vor trimite împotriva noastră un regiment întreg, urmă Athos.
― Cred că n―o să vă puneţi mintea cu un regiment întreg! spuse Porthos.
― De ce nu? ― făcu muşchetarul, ― eu sînt gata la orice şi aş ţine piept şi unei oştiri,
dacă ne―am fi gîndit să mai luăm încă o duzină de sticle.
― Ştiţi că toba se aude din ce în ce mai aproape, adăugă d'Artagnan.
― Las―o să se apropie, ― răspunse Athos, ― de aici pînă în oraş se face cam un sfert
de ceas, va să zică la fel din oraş pînă aici. Avem mai multă vreme decît ne trebuie ca să le
punem toate la cale; dacă plecăm de aici n―o să găsim niciodată un loc atît de potrivit. Şi
iată, domnilor, tocmai acum îmi vine in minte ce trebuie să facem.
― Vorbeşte!
― Lăsaţi―mă să―i spun întîi lui Grimaud ce trebuie să facă numaidecît.
Athos îşi chemă cu un semn valetul.

― Grimaud, ― începu el, arătîndu―i morţii ce zăceau împrejur, ― îi vei lua pe toţi
domnii aceştia, îi vei sprijini de zid, le vei pune pălăria în cap şi puşca în mînă.
― Înţeleptule! ― se minună d'Artagnan, ― te înţeleg.
― Înţelegi? întrebă Porthos.
― Dar tu, Grimaud, ai înţeles? întrebă Aramis.
Grimaud încuviinţă din cap.
― Asta―i tot ce trebuie, ― adăugă Athos, ― şi acum să ne întoarcem la propunerea
mea.
― Dar aş vrea să înţeleg şi eu, zise Porthos.
― De prisos.
― Da, da, propunerea lui Athos! centră într―un glas d'Artagnan şi Aramis.
― Această Milady, această muiere, această ticăloasă, această împieliţată are un cumnat,
dacă mi―aduc bine aminte ce mi―a spus odată d'Artagnan.
― Da, îl cunosc de multă vreme şi, după cît îmi pare, nu prea moare după cumnată―sa.
― Asta nu―i de loc rău, şi dac―ar urî―o ar fi mai bine încă.
― Atunci, ne―ar merge şi nouă în plin.
― Totuşi, ― stărui Porthos, ― aş vrea sa înţeleg şi eu ce face Grimaud.
― Tăcere, Porthos, îi spuse Aramis.
― Cum îl cheamă pe acest cumnat?
― Lordul de Winter.
― Şi acum unde e el?
― Cînd s―a zvonit că va fi război, a şi plecat la Londra.
― Iată! El e omul care ne trebuie, ― urmă Athos, ― cel mai nimerit pentru noi; îi vom
aduce la cunoştinţă că cumnata lui se pregăteşte să omoare pe cineva, şi―l vom ruga să n―o
piardă din ochi. Trebuie să fie şi la Londra un aşezămînt de soiul Micilor Magdalene, sau al
Fetelor pocăite12; o vîră acolo pe cumnată―sa şi noi trăim aici liniştiţi.
― Da, ― răspunse d'Artagnan, ― pînă ce iese de acolo.
― Zău, ceri prea mult, d'Artagnan ― îl mustră Athos, ― ţi―am dat şi eu tot ce―am
avut şi să ştii că am ajuns la fundul sacului.
― Eu cred că cel mai bun lucru ar fi să înştiinţăm în acelaşi timp pe regină şi pe lordul de
Winter, vorbi Aramis.
― Bine, dar prin cine să trimitem scrisorile la Tours şi la Londra?
― Pentru Bazin mă pun chezaş, zise Aramis.
― Şi eu pentru Planchet, încredinţă d'Artagnan.
― Într―adevăr, ― adăugă Porthos,― dacă noi nu putem părăsi tabăra, în schimb valeţii
noştri pot s―o facă.
― Fireşte, ― încuviinţă Aramis, ― scriem chiar azi scrisorile, le dăm valeţilor bani şi ci
pleacă.
― Le dăm bani? întrebă Athos, de unde? Dumneata ai bani?
Cei patru prieteni se uitară unul la altul şi un nor trecu pe frunţile înseninate o clipă.
― Luaţi seama! ― strigă d'Artagnan, ― văd puncte negre şi puncte roşii care foiesc în
zare: vorbeai de un regiment, Athos: e o oştire întreagă!
― Pe legea mea, aşa e! încuviinţă Athos. Ia te uită la şireţii care înaintau, fără surle nici
trompete. Măi, măi! Gata, Grimaud?
Grimaud făcu semn că era gata şi arătă o duzină de morţi aşezaţi în felurite chipuri
mişcător de fireşti: unii stînd smirnă, alţii pregătindu―se să ochească şi, în sfîrşit, alţii cu
spada.
― Bravo, ― se bucură Athos, ― straşnică revărsare de imaginaţie!
12
Închisori corecţionale pentru femeile de moravuri uşoare; la început, aşezăminte de reeducare, conduse de călugăriţe.
― Oricum ar fi, ― zise Porthos, ― dar aş vrea să înţeleg şi eu...

― Întîi să ne cărăbănim de aici, ― răspunse d'Artagnan, ― pe urmă o să înţelegi şi tu.
― O clipă, domnilor, o clipă! Să―i dăm răgaz lui Grimaud să strîngă masa.
― Ia priviţi, ― adăugă Aramis, ― punctele negre şi punctele roşii cresc văzînd cu ochii;
eu sînt de părerea lui d'Artagnan: cred că n―avem vreme de pierdut şi că trebuie să ne
întoarcem în tabără.
― Pe legea mea, ― zise Athos, ― nu mai am nimic împotriva retragerii: prinsoarea
noastră e pentru un ceas şi noi am stat un ceas şi jumătate. Nimic de spus; să plecăm,
domnilor, să plecăm!
Grimaud o şi luase înainte cu panerul şi rămăşiţele merindelor.
Cei patru prieteni ieşiră în urma lui şi făcură vreo zece paşi.
― Ei! ― strigă deodată Athos, dar ce dracu facem domnilor?
― Ai uitat ceva? întrebă Aramis.
― La naiba, stindardul! Nu trebuie să laşi un stindard în mîinile duşmanului, nici dacă
stindardul ăsta e doar un ştergar.
Şi repezindu―se îndărăt în bastion, Athos se căţără şi luă flamura; dar cum soldaţii
localnici erau doar la o bătaie de puşcă depărtare, se porniră să deschidă foc aprig asupra
voinicului care simţea parcă o bucurie să înfrunte moartea.
S―ar fi zis că Athos era vrăjit: gloanţele treceau şuierînd împrejur şi niciunul nu―l
nimerea.
Athos flutură drapelul, întorcînd spatele ostaşilor din garnizoana oraşului şi salutînd pe
cei din tabără. Din amîndouă părţile porniră strigăte puternice: dintr―o parte, strigăte
mînioase, din cealaltă, strigăte înflăcărate.
A doua detunătură urmă celei dintîi şi trei gloanţe găurind ştergarul, îl schimbară într―un
adevărat stindard. Se auzea întreaga tabără urlînd:
― Coboară, coboară!
Athos coborî; prietenii, care―l aşteptau îngrijoraţi, se bucurară văzîndu―l că soseşte
teafăr.
― Haide, Athos, haide, ― sfătuia d'Artagnan, ― s―o luăm la picior, mai repede , mai
repede; acum cînd am găsit tot, afară de bani, ar fi o nerozie dacă ne―ar omorî.
Dar Athos umbla mereu la fel de netulburat, cu toate poveţele prietenilor care, văzînd că
orice sfat era zadarnic, îşi potriviră pasul după al lui.
Grimaud şi panerul o luaseră frumuşel înainte, încît şi unul şi altul erau în afară de bătaia
focului.
După cîteva clipe se auzi pîrîitul unor împuşcături îndrăcite.
― Ce―i asta? ― întrebă Porthos, ― şi în cine trag? Nu aud şuierînd gloanţe şi nici nu
văd pe nimeni.
― Trag în morţii noştri, răspunse Athos.
― Dar morţii noştri n―or să răspundă.
― Întocmai; atunci o să creadă că―i o capcană, o să ţină sfat, o să trimită un sol şi cînd
şi―or da seama de glumă, noi o să fim în afară de pericol. Iată de ce n―are nici o noimă să
căpătăm o aprindere de plămîni din alergătură.
― Ei, acum înţeleg şi eu, spuse Porthos, încîntat.
― În sfîrşit! răspunse Athos, ridicînd din umeri.
În vremea asta cu ochii la cei patru prieteni care nu―şi ieşeau din pas, francezii din
tabără strigau cît puteau de bucurie.
În sfîrşit, alt rînd de împuşcături detunară şi de astă dată gloanţele se turtiră de pietrişul
din calea celor patria prieteni, şuierîndu―le a moarte pe la urechi. Băştinaşii pătrunseseră în
sfîrşit înăuntrul meterezelor.
― Ce oameni nepricepuţi! grăi Athos. Cîţi am ucis? Doisprezece?
― Poate chiar cincisprezece.

― Cîţi am strivit?
― Opt sau zece.
― Şi în schimb la noi nici o zgîrietură! Ba nu! Ce―ai la mînă, d'Artagnan? Îţi curge
sînge?
― Nu―i nimic, răspunse d'Artagnan.
― Un glonte rătăcit?
― Nici măcar atît.
― Atunci ce e?
După cum am mai spus, Athos îl iubea pe d'Artagnan ca pe un fiu şi cu toată firea lui
închisă şi neînduplecată, avea pentru tînărul nostru o grijă părintească.
― O zgîrietură ― lămuri d'Artagnan, ― mi―am prins degetele între două pietre: a
zidului şi a inelului, aşa că mi s―a jupuit pielea.
― Vezi ce înseamnă să ai diamante, jupîne, spuse dispreţuitor Athos.
― Ia te uită! se minună Porthos. Va să zică se găseşte undeva un diamant şi pentru ce,
drace, dacă se găseşte un diamant, noi ne plîngem că n―avem bani?
― De, cam aşa ceva! murmură Aramis.
― Bravo, Porthos, de data asta, iată un gînd bun .
― Fără îndoială, ― răspunse Porthos umflîndu―se în pene la auzul laudei lui Athos, ―
şi fiindcă se găseşte un diamant, hai să―l vindem.
― Dar, ― spuse d'Artagnan, ― acest diamant este diamantul reginei.
― Cu atît mai de înţeles, ― stărui Athos ― nu―i nimic mai firesc decît ca regina să―l
scape pe domnul Buckingham, iubitul ei, şi apoi nimic nu e mai drept decît ca regina să ne
scape şi pe noi, prietenii ei: aşadar vindem diamantul. Ce crede în privinţa asta cuvioşia sa?
Nu cer părerea lui Porthos, căci o ştim dinainte.
― Socot ― spuse Aramis, îmbujorîndu―se, ― că neavînd inelul de la vreo iubită, adică
nefiindu―i o amintire de dragoste, d'Artagnan poate să―l vîndă.
― Dragul meu, vorbeşti parcă ai fi întruchiparea teologiei. Aşadar, părerea dumitale...
― Să vîndă diamantul, răspunse Aramis.
― Foarte bine! ― primi vesel d'Artagnan. ― să vindem deci diamantul şi să nu―l mai
pomenim.
Împuşcăturile nu conteneau, dar prietenii erau în afară de bătaia flintelor, iar cei din
bastion nu mai trăgeau decît pentru o împăcare sufletească.
― Zău, era şi vremea să―i vină gîndul lui Porthos: iată―ne ajunşi în tabără. Aşadar,
domnilor, nici nu cuvînt mai mult în chestiunea asta. Sînt toţi cu ochii pe noi, ne ies înainte, o
să ne ridice pe sus.
Într―adevăr, după cum am mai spus, întreaga tabără fremăta. Peste două mii de oameni
luaseră parte ca la un spectacol la izbutita năzdrăvănie a celor patru prieteni, năzdrăvănie a
cărei adevărată noimă n―o bănuia nici pe departe nimeni. Nu se auzeau decît strigăte de:
Trăiască ostaşii gărzii! Trăiască muşchetarii! Domnul de Busigny venise cel dintîi, ca să
strîngă mîna lui Athos şi să recunoască singur că pierduse prinsoarea. Dragonul şi elveţianul
mergeau în urma lui, iar toţi ceilalţi în urma dragonului şi a elveţianului. Pretutindeni
felicitări, strîngeri de mînă, îmbrăţişări fără sfîrşit şi rîsete necurmate pe seama localnicilor;
vălmăşagul era în cele din urmă atît de mare, încît domnul cardinal, bănuind cine ştie ce
răzvrătire, trimise pe căpitanul gărzii sale, La Houdinière, să vadă ce se petrecea.
Isprava a fost povestită solului cu toate înfloriturile avîntului dezlănţuit.
― Ei, ce e? întrebă cardinalul pe La Houdinière.
― Iată, monseniore, ― desluşi acesta, ― trei muşchetari şi un soldat din gardă au făcut
prinsoare cu domnul de Busigny că se vor duce să ia masa înăuntrul bastionului
Saint―Gervais şi pe cînd mîncau, au ţinut piept vreme de două ceasuri duşmanului, omorînd
nu mai ştiu cîţi localnici.

― Ai întrebat numele celor trei muşchetari?
― Da, monseniore.
― Cum îi cheamă?
― Domnii: Athos, Porthos şi Aramis.
― Mereu cei trei viteji ai mei! murmură cardinalul. Şi soldatul din gardă?
― Domnul d'Artagnan.
― Mereu poznaşul meu! Hotărît lucru, trebuie să―i iau pe cîteşipatru la mine.
În aceeaşi seară, cardinalul vorbi cu domnul de Tréville despre isprava de dimineaţă, care
trecea din gură―n gură în toată tabăra. Domnul de Tréville aflase despre cele întîmplate chiar
de la voinicii făptuitori şi o povesti eminenţei sale cu toate amănuntele cuvenite, fără să uite
bineînţeles episodul ştergarului.
― Domnule de Tréville, ― zise cardinalul, ― te rog porunceşte să mi se trimită
ştergarul. Voi pune să se brodeze pe el trei flori de crin în fir de aur şi―l voi dărui drept
flamură companiei dumitale.
― Monseniore, ― răspunse domnul de Tréville, ― ar fi o nedreptate pentru ostaşii
gărzii; domnul d'Artagnan nu face parte din compania mea, ci din a domnului des Essarts.
― Atunci, ia―l la dumneata, ― hotărî cardinalul,― nu e drept ca aceşti patru viteji care
se iubesc atît să nu slujească în aceeaşi companie.
Chiar în seara aceea domnul de Tréville dădu vestea cea bună lui d'Artagnan şi celor trei
muşchetari, poftindu―i pe toţi patru să ia a doua zi prînzul cu el.
D'Artagnan nu mai putea de bucurie. Se ştie că visul vieţii lui era să fie muşchetar.
Tustrei prietenii săi erau de asemenea nespus de bucuroşi.
― Pe legea mea, ― spuse d'Artagnan lui Athos, ― binecuvîntat ţi―a fost gîndul; aşa
cum ai spus, am cîştigat şi faimă mare şi am şi putut lămuri lucruri de căpetenie.
― Despre care vom mai putea vorbi fără să mai fim atît de bănuiţi, căci, cu ajutorul
Domnului, o să trecem de azi înainte drept oamenii cardinalului.
În aceeaşi seară, d'Artagnan se duse să―l salute pe domnul des Essarts şi să―i vestească
totodată că fusese înaintat.
Domnul des Essarts, care ţinea mult la dArtagnan, îi propuse atunci să―i vină în ajutor:
schimbarea dintr―un corp în altul cerea cheltuieli de echipament.
D'Artagnan nu vru să primească, dar găsind prilejul binevenit, îl rugă să cerceteze
valoarea diamantului pe care i―l încredinţa, spunîndu―i că ar dori să―l schimbe în bani
peşin.
A doua zi, la opt dimineaţa, valetul domnului des Essarts intră la d'Artagnan şi―i înmînă
un săculeţ cu şapte mii de livre în aur.
Era preţul diamantului reginei.
Capitolul XVIII.CHESTIUNI FAMILIALE
Athos găsise cuvintele: chestiuni familiale. O chestiune familială scăpa de sub cercetarea
cardinalului; o chestiune familiară nu privea pe nimeni; puteai să―ţi vezi în faţa lumii de
chestiunile tale familiale.
Aşadar, Athos găsise cuvintele: chestiuni familiale.
Aramis găsise ideea: valeţii.
Porthos găsise mijloacele: diamantul.
Numai d'Artagnan nu găsise nimic, el care pînă atunci fusese cel mai născocitor dintre
toţi; dar trebuie să şi spunem că era de ajuns să audă numele: "Milady" şi încremenea pe loc.
Ba nu! Ne înşelăm: el găsise pe cumpărătorul diamantului.
Prînzul de la domnul de Tréville se desfăşură într―o încîntătoare voioşie. D'Artagnan
purta noua sa uniformă; cum avea aproape aceeaşi statură cu Aramis şi cum Aramis ―
cititorul îşi aminteşte ― bine plătit de librarul care―i cumpărase poemul, dăduse să i se facă
două rînduri de veşminte, îi trecuse prietenului său un echipament întreg.
D'Artagnan ar fi plutit pe aripile fericirii, dacă făptura acelei Milady nu s―ar fi ivit ca un
nor întunecat în zarea depărtată.
După prînz, prietenii îşi dădură întîlnire seara la locuinţa lui Athos, pentru a lua cele din
urmă hotărîri.
D'Artagnan îşi petrecu toată ziua plimbîndu―şi straiele de muşchetar pe toate uliţele
taberei.
Seara, la ceasul hotărît, cîteşipatru erau iarăşi laolaltă; nu mai rămîneau decît trei lucruri
de chibzuit:
Ce vor scrie fratelui viclenei Milady;
Ce vor scrie îndemînaticei fiinţe din Tours;
Şi care din valeţi va duce scrisorile.
Fiecare şi―l lăuda pe al lui: Athos îl pomenea pe tăcutul Grimaud, care nu vorbea decît
cînd stăpînul său îi descleşta gura; Porthos amintea purtarea lui Mousqueton, în stare să
cotonogească patru oameni de talie obişnuită; Aramis, încrezător în dibăcia lui Bazin, îşi
ridica în slăvi candidatul; în sfîrşit, d'Artagnan avea încredere oarbă în cutezanţa lui Planchet
şi istorisea purtarea lui minunată cu prilejul păţaniei din Boulogne.
Cele patru vrednice feţe se hărţuiră multă vreme pentru întîietate, dînd loc unor întreceri
măreţe, pe care nu le vom pomeni aici, de teamă să nu lungim prea mult firul povestirii
noastre.
― Din nefericire, ― vorbi Athos, ― ar trebui ca trimisul nostru să îmbine în el toate cele
patru însuşiri pomenite.
― Dar unde să dai de un asemenea valet?
― De negăsit, ― rosti Athos, ― de aceea luaţi―l pe Grimaud.
― Luaţi―l pe Mousqueton.
― Luaţi―l pe Bazin.
― Luaţi―l pe Planchet; Planchet e cutezător şi îndemînatic. Aşa că întruneşte două din
cele patru însuşiri cerute.
― Domnilor, ― grăi Aramis ― lucrul de căpetenie nu este de a şti care din cei patru
valeţi ai noştri e cel mai tăcut, cel mai puternic, cel mai dibaci şi cel mai cutezător, lucrul de
căpetenie este de a şti căruia dintre ei îi plac cel mai mult banii.
― Ceea ce spune Aramis e bine chibzuit, încuviinţă Athos. Trebuie să foloseşti mai mult
lipsurile oamenilor decît însuşirile lor; sfinţite părinte, sînteţi un mare înţelept!
― Negreşit, ― urmă Aramis, ― căci avem nevoie să fim slujiţi nu numai pentru a izbuti
în ceea ce punem la cale, dar şi pentru a nu da greş; dacă n―am izbutit, vai de capete, dar nu
de ale valeţilor!
― Mai încet, Aramis! sfătui Athos.

― Nu de ale valeţilor, ci de ale stăpînilor. Oare valeţii noştri ne sînt atît de credincioşi,
încît să―şi dea viaţa pentru noi? Fireşte că nu.
― Pe legea mea, eu aproape că aş răspunde pentru Planchet.
― Atunci, dragă prietene, adaugă la credinţa lui din fire o sumă de bani cu care s―o
ducă bine şi―n loc de o dată, poţi să răspunzi pentru el de două ori.
― Dumnezeule mare! Şi totuşi vă vor trage pe sfoară, se încăpăţînă Athos care vedea
totul în trandafiriu cînd era vorba de lucruri şi totul în negru cînd era vorba de oameni. Vor
făgădui marea cu sarea, ca să capete bani şi în drum, de teamă, nu vor face nimic. Odată prinşi
vor fi strînşi cu uşa; strînşi cu uşa, vor mărturisi. Ce dracu! Nu sîntem copii! Ca să ajungi în
Anglia (Athos coborî glasul) trebuie să străbaţi toată Franţa, împînzită cu spionii şi slugile
cardinalului; ca să te urci pe vapor îţi trebuie hîrtie de voie; ca să te descurci la Londra,
trebuie să ştii englezeşte. Iată, eu cred că―i chiar foarte greu.
― Ba de loc, îi răspunse d'Artagnan, care ţinea să―şi vadă socotelile împlinite.
Dimpotrivă, mie mi se pare că―i uşor. La naiba, se înţelege de la sine că dacă te apuci să
înşiri lordului de Winter lucruri anapoda, nelegiuirile cardinalului...
― Mai încet! stărui Athos.
― Urzeli şi taine de stat, ― urmă d'Artagnan, ascultînd de sfatul lui Athos, ― se înţelege
că ne―ar trage pe roată de vii; dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu uitaţi, cum ai spus chiar
dumneata Athos, că noi îi scriem doar pentru chestiuni familiale; că―i scriem numai cu
scopul de a o împiedica pe Milady, chiar din clipa cînd va fi sosit la Londra, să ne facă vreun
rău. Îi voi scrie deci o scrisoare cam în felul următor:
― S―auzim, făcu Aramis, luîndu―şi de la început o mutră acră.
― "Domnule şi scump prieten..."
― Poftim, scump prieten cînd scrii unui englez, curmă vorba Athos. Frumos început,
n―am ce zice, d'Artagnan! Numai pentru cuvîntul ăsta şi o să te sfîşie în bucăţi, în loc să te
tragă pe roată de viu.
― Atunci, fie; voi spune deci, pe scurt: Domnule!
― Poţi să―i spui chiar Milord, sfătui Athos, care preţuia buna―cuviinţă.
― "Milord, vă amintiţi de micul ţarc cu căpriţe de lîngă Luxemburg?"
― Bun, iată acum şi Luxemburgul! O să se creadă că te legi şi de regina―mamă! Asta ne
mai lipsea, bombăni Athos.
― Atunci, să spunem aşa: "Milord, mai ţineţi minte ţarcul unde aţi scăpat cu viaţă?"
― Dragă d'Artagnan, ― stărui Athos, ― n―o să fii niciodată în stare să ticluieşti un
răvaş ca lumea: "Unde aţi scăpat cu viaţă!" Las―o naibii, e ceva nevrednic. Unui om de lume
nu―i aduce niciodată aminte asemenea binefaceri cu care l―ai cinstit. O binefacere amintită
e totuna cu o jignire.
― Ah! dragul meu, ― răspunse d'Artagnan, ― este de nesuferit şi dacă―i vorba să scriu
sub cenzura dumitale, mai bine mă las păgubaş.
― Şi bine faci. Mînuieşte flinta şi spada, dragul meu, te descurci frumos în astfel de
îndeletniciri; dar lasă condeiul pe seama prea cuviosului, asta―i treaba lui.
― Da, într―adevăr, ― întări Porthos, ― lasă condeiul pe seama lui Aramis, el îşi scrie
teza în latineşte.
― Bine, fie! ― se învoi d'Artagnan, ― atunci scrie―ne scrisoarea, Aramis; dar, pe înalt
prea sfinţitul nostru papă, ţine―te bine căci, să ştii că la rîndul meu o să―ţi caut pete―n
soare!
― Asta vreau şi eu, ― răspunse Aramis cu acea încredere copilărească pe care orice poet
o are în el, ― dar să mi se spună întîi adevărul. Am prins de ici de colo că această cumnată e
o ticăloasă; m―am încredinţat chiar eu cînd am ascultat―o vorbind cu cardinalul.
― Mai încet, mai încet, fraţilor! spuse iarăşi Athos.
― Dar, ― urmă Aramis, ― îmi scapă amănuntele.

― Şi mie, la fel, mărturisi Porthos.
D'Artagnan şi Athos se priviră cîtva timp în tăcere. În cele din urmă, după o clipă de
reculegere, Athos, mai galben la faţă ca de obicei, făcu semn că se învoieşte şi d'Artagnan
înţelese că―i era îngăduit să vorbească.
― Atunci iată ce trebuie spus, desluşi d'Artagnan: "Milord, cumnata dumneavoastră e o
nelegiuită, care a vrut să pună pe cineva să vă omoare, ca să vă moştenească. Dar ea nu se
putea căsători cu fratele dumneavoastră căci era în acelaşi timp măritată în Franţa şi..."
D'Artagnan se opri, parcă ar fi căutat cuvîntul potrivii: cu ochii lui Athos.
― Şi izgonită de soţul ei, urmă Athos.
― Fiindcă fusese înfierată cu fierul roşu, încheie d'Artagnan.
― Ia mai taci! strigă Porthos! Cu neputinţă! Cum? A vrut să pună să―l omoare pe
cumnatu―su?
― Da.
― Adică era căsătorită? întrebă Aramis.
― Da.
― Şi soţul ei a băgat de seamă că avea o floare de crin pe umăr? strigă Porthos.
― Da.
Toţi aceşti da fuseseră rostiţi de Athos, fiecare cu un glas din ce în ce mai posomorît.
― Şi cine a văzut floarea asta de crin? întrebă Aramis.
― D'Artagnan şi cu mine, mai bine―zis, pentru a păstra adevărul faţă de scurgerea
vremii, eu şi cu d'Artagnan, răspunse Athos.
― Şi soiul acestei groaznice făpturi mai trăieşte încă? întrebă Aramis.
― Da, mai trăieşte.
― Eşti sigur?
― Sînt sigur.
Urmă o scurtă tăcere de gheaţă în timpul căreia fiecare îşi simţi sufletul mişcat potrivit
firii lui.
― Iată, de data asta, ― vorbi Athos, curmînd cel dinţii tăcerea, ― d'Artagnan ne―a dat
o minunată schiţă de scrisoare; asta trebuie scris înainte de toate.
― Ei drăcie, ai dreptate, Athos. ― recunoscu Aramis, ― e cam greu să ticluieşti aşa
ceva. Chiar ministrul de justiţie s―ar simţi încurcat să întocmească o scrisoare atît de tare şi
totuşi, domnul ministru al justiţiei aduce frumos din condei un proces―verbal. Oricum!
Tăcere, că scriu!
Într―adevăr, Aramis luă pana, se gîndi cîteva clipe, scrise opt sau zece rînduri cu
drăgălaşe slove mărunte de femeie, apoi, cu, glas dulce şi molcom, ca şi cînd fiecare cuvînt ar
fi fost grijuliu cîntărit, citi cele ce urmează:
"Milord,
Persoana care vă scrie aceste cîteva rînduri a avut cinstea să încrucişeze spada cu
dumneavoastră într―o ogradă părăsită din strada Infernului. Întrucît de atunci aţi binevoit în
mai multe rînduri să vă numiţi prietenul acestei persoane, ţine şi ea să îndreptăţească această
prietenie, printr―o povaţă folositoare. De două ori era să vă răpună o rudă apropiată, pe care
o socotiţi moştenitoarea dumneavoastră, fiindcă nu ştiţi că înainte de a se fi căsătorit în
Anglia, ca se măritase în Franţa. Dar, a treia oară, adică de data aceasta, puteţi să―i cădeţi
pradă. Ruda dumneavoastră a plecat astă―noapte din La Rocheile spre Anglia.
Supravegheaţi―i sosirea, căci are planuri mari şi groaznice. Dacă vreţi cu tot dinadinsul să
ştiţi de ce este în stare, citiţi―i trecutul pe umărul stîng."
― Foarte bine, e minunat! recunoscu Athos. Aramis dragă ai un stil de secretar de stat.
De azi înainte lordul de Winter va fi cu ochii în patru, bineînţeles dacă scrisoarea ajunge în
mîinile lui: şi chiar dacă ar cădea în mîinile eminenţei sale, tot n―am putea fi în primejdie.
Dar fiindcă valetul care va pleca ar putea să ne facă să credem că a fost la Londra şi el să se
oprească la Châtellerault, să nu―i dăm o dată cu scrisoarea decît jumătate din sumă, cu
făgăduiala că―i vom da cealaltă jumătate în schimbul răspunsului. Ai diamantul? urmă
Athos.
― Am ceva mai mult, am banii.
Şi d'Artagnan aruncă pe masă punga: la sunetul aurului, Aramis ridică ochii, Porthos
tresări; numai Athos rămase nepăsător.
― Cîţi bani ai în săculeţul ăsta? întrebă el.
― Şapte mii de livre, în ludovici de cîte doisprezece franci.
― Şapte mii de livre! se minună Porthos. Cum, fleacul acela de diamant făcea şapte mii
de livre?
― Pare―se ― răspunse Athos, ― dacă―i vezi cu ochii! Nu cred că prietenul nostru
d'Artagnan să fi pus de la el.
― Dar, domnilor, noi în toate astea nu ne gîndim la regină, aminti d'Artagnan. Să ne
îngrijim puţin şi de sănătatea scumpului ei Buckingham. Măcar atîta îi datorăm şi noi...
― E drept ― recunoscu Athos, ― asta―l priveşte pe Aramis.
― Şi atunci, ce trebuie să mai fac? întrebă acesta, roşind.
― Dar e foarte simplu, ― răspunse Athos, ― scrie o a doua scrisoare pentru cunoştinţa
aceea îndemînatică de la Tours.
Aramis luă din nou pana, începu iarăşi să se gîndească şi scrise următoarele rînduri, pe
care le şi supuse ţării sfatului lor:
"Scumpa mea verişoară..."
― Ah! ― făcu Athos, ― fiinţa aceea îndemînatică e ruda dumitale?
― Da, o verișoară primară, lămuri Aramis.
― Hei, fie şi verișoară!
Aramis urmă:
― "Scumpa mea verişoară, eminenţa sa cardinalul, ţine―l domnul în viaţă pentru
fericirea Franţei şi spaima duşmanilor regatului, e în ajunul victoriei asupra răzvrătiţilor
eretici din La Rochelle; s―ar putea ca flota engleză, trimisă în ajutorul lor, să nu mai ajungă
în faţa oraşului; îndrăznesc chiar să spun: credinţa mea e că domnul de Buckingham va fi
împiedicat să plece prin cine ştie ce împrejurări. Eminenţa sa este cel mai vestit om politie al
vremurilor trecute, prezente şi poate al vremurilor viitoare. Ar stinge şi soarele dacă soarele
l―ar stingheri. Dă aceste frumoase ştiri surorii dumitale, scumpă verişoară. Am visat că
englezul acela blestemat a murit. Nu―mi aduc aminte dacă de tăişul fierului sau de otravă;
dar ce pot să―ţi spun e că am visat c―a murit şi, după cum ştii, visele nu mă înşeală
niciodată. Poţi fi, aşadar, încredinţată că mă vei vedea în curînd".
― Minunat! ― se bucură Athos, ― eşti regele poeţilor; Aramis dragă, glăsuieşti ca în
Apocalips şi dezvălui adevărul ca sfînta Evanghelie. Nu―ţi mai rămîne acum decît să pui
adresa pe scrisoare.
― E foarte uşor, se învoi Aramis.
Împături frumos hîrtia, apoi scrise:
"Domnişoarei Michon, lenjereasă la Tours".
Cei trei prieteni se uitară unul la altul rîzînd: ce păcăleală!
― Acum ― urmă Aramis, ― înţelegeţi, domnilor, că numai Bazin poate duce scrisoarea
asta la Tours: vara mea nu―l cunoaşte decît pe Bazin şi n―are încredere decît în el; oricare
altul ne―ar face să dăm greş. De altminteri, Bazin vrea să ajungă sus de tot şi e om cu carte.
Bazin a citit istoria şi ştie că Sixt al V―lea a ajuns papă după ce păzise purceii; şi cum
socoate să îmbrace haina bisericească o dată cu mine, nu deznădăjduieşte, la rîndul lui, să
ajungă şi el într―o zi papă sau cel puţin cardinal; înţelegeţi că un om cu asemenea ţeluri în
viaţă nu se va lăsa prins sau dacă e prins, va îndura orice chin, dar nu va scoate nici o vorbă.
― Bine, bine, ― răspunse d'Artagnan, ― vi―l primesc din toată inima pe Bazin, dar
primiţi―mi―l şi mie pe Planchet: într―o zi Milady l―a gonit pe poartă cu ciomagul;
Planchet are ţinere de minte şi vă spun eu, cînd va întrezări c―ar putea să se răzbune, mai
curînd s―ar lăsa cotonogit decît să se lase păgubaş. Daca treburile de la Tours sînt treburile
dumitale, Aramis, ei bine, cele de la Londra sînt ale mele. Rog deci să fie ales Planchet care,
de altminteri, a mai fost cu mine la Londra, şi ştie să spună foarte curăţel: London, sir, if you
please şi my master lord d'Artagnan, încolo, fiţi liniştiţi; îşi găseşte el drumul şi la dus, şi la
întors.
― Atunci, ― adăugă Athos, ― Planchet va primi şapte sute de livre la plecare şi şapte
sute de livre la întoarcere, iar Bazin trei sute de livre la plecare şi trei sute de livre la
întoarcere; în felul ăsta ne mai rămîn din bani cinci mii de livre; să luăm fiecare dintre noi cîte
o mie de livre, pe care să―i cheltuim cum ne―o tăia capul şi să punem deoparte o mie de
livre, pe care să―i păstreze prea cuviosul, pentru întîmplări neprevăzute, sau pentru nevoile
noastre comune. Ce ziceţi, da sau ba?
― Dragă Athos, ― răspunse Aramis, ― vorbeşti ca Nestor care, ştim cu toţii, era
înţeleptul înţelepţilor greci.
― Atunci aşa să fie, ― se învoi Athos, ― vor pleca Planchet şi Bazin; la urma urmelor,
nu―mi pare rău să―l păstrez pe Grimaud; s―a deprins cu metehnele mele la care ţin; ziua
de ieri trebuie să―l fi zdruncinat rău, călătoria asta l―ar da gata.
Îl chemară pe Planchet şi i se dădură lămuriri; de altfel, ştia despre ce era vorba de la
d'Artagnan, care―i şi vestise în primul rînd gloria ce―l aştepta, pe urmă suma de bani şi pe
urmă primejdia.
― Voi dosi scrisoarea în mîneca hainei, ― spuse Planchet, ― şi dacă mă prinde, o înghit.
― Dar atunci nu―ţi vei mai putea îndeplini sarcina, răspunse d'Artagnan.
― Daţi―mi deseară o copie de pe scrisoare, şi mîine dimineaţă o ştiu pe de rost.
D'Artagnan îşi privi prietenii, parcă ar fi vrut să le spună:
"Vedeţi! Aşa―i c―aveam dreptate?"
― Şi acum, ― urmă el, întorcîndu―se spre Planchet ― ai opt zile ca să ajungi pînă la
lordul de Winter, şi alte opt zile ca să vii îndărăt. Cu totul, şaisprezece zile; dacă în a
şaisprezecea zi de la plecarea ta la ora opt seara nu te―ai întors, atunci ioc bani, chiar dacă
vei veni la opt şi cinci.
― Dacă―i aşa, ― zise Planchet, ― cumpăraţi―mi un ceasornic.
― Ia―l pe ăsta, ― i―l dădu Athos pe al lui, cu mărinimia―i nepăsătoare, ― şi fii băiat
de treabă. Gîndeşte―te că dacă, vorbeşti, dacă pălăvrăgeşti, sau rătăceşti haimana, stăpînul
tău plăteşte cu capul, el care te socoteşte atît de credincios, încît s―a pus chezaş pentru tine.
Mai gîndeşte―te însă, că dacă din pricina ta i se întîmplă vreo nenorocire lui d'Artagnan, eu
te dibui chiar în gaură de şarpe şi tot îţi spintec burta.
― Vai, domnule, mormăi Planchet umilit de bănuială şi mai cu seamă îngrozit de mutra
liniştită a muşchetarului.
― Cît despre mine, ― urmă Porthos, holbîndu―şi ochii ameninţători, ― ţine minte: eu
te jupoi de viu.
― Vai de mine, domnule!
― Iar eu, ― spuse şi Aramis cu glasul lui dulce şi catifelat,― eu te pîrjolesc la foc
mititel, ca un sălbatic.
― Aoleu, domnule!
Şi Planchet se porni pe plîns; n―am putea spune dacă plîngea de groază în urma
ameninţărilor căzute pe cap sau de duioşie văzînd patru prieteni atît de strîns legaţi sufleteşte.
D'Artagnan îi strînse mîna şi―l sărută.
― Vezi tu, Planchet, ― îl dumiri el, ― domnii aceştia îţi vorbesc din dragoste pentru
mine, dar să ştii că ei ţin la tine.
― Ah, domnule! ― mărturisi Planchet, ― sau izbutesc sau mă taie în patru; şi chiar de
m―o tăia în patru bucăţi, fiţi sigur că nici o bucată nu va vorbi.
Hotărîră ca Planchet să plece a doua zi―dimineaţă, la ora opt, pentru a putea, aşa cum
spusese, să înveţe peste noapte scrisoarea pe dinafară. Cîştigă astfel douăsprezece ore, încît
întoarcerea trebuia să aibă loc în a şaisprezecea zi, la opt seara.
A doua zi dimineaţa, în clipa cînd trebuia să încalece, d'Artagnan care în adîncul
sufletului avea o slăbiciune pentru duce, îl luă pe Planchet deoparte şi―i şopti ironic:
― Ascultă, după ce vei înmîna scrisoarea lordului de Winter şi după ce acesta o va fi
citit, îi vei mai spune aşa: "Vegheaţi asupra înălţimii sale, lordul de Buckingham, căci se pune
la cale asasinarea lui". Dar, ascultă, Planchet, asta―i ceva atît de grozav şi atît de însemnat,
încît nici prietenilor mei n―am vrut să le spun că―ţi voi încredinţa taina asta; de mi s―ar da
un post de căpitan, şi tot n―aş pune―o pe hîrtie.
― Fiţi liniştit, domnule, ― răspunse Planchet, ― veţi vedea că se poate bizui cineva pe
mine.
Şi călare pe un cal minunat, pe care după douăzeci de leghe trebuia să―l părăsească
pentru a lua diligenţa, Planchet plecă în goană, cu inima puţin cam strînsă din pricina întreitei
făgăduieli a muşchetarilor, dar totodată şi cu sufletul nespus de uşor.
Bazin plecă în aceeaşi dimineaţă la Tours: i se dăduseră opt zile pentru a―şi îndeplini
însărcinarea.
Cîtă vreme cei doi valeţi au lipsit, e lesne de înţeles că cei patru prieteni stăteau mai mult
ca oricînd cu ochiul la pîndă, cu nasul adulmecînd văzduhul, cu urechea ciulită. Îşi petreceau
zilele încercînd să prindă orice vorba, pîndind orice mişcare a cardinalului şi dînd tîrcoale
ştafetelor care soseau. Nu o dată se treziseră tremurînd fără voia lor, văzîndu―se chemaţi pe
neaşteptate pentru a li se încredinţa vreo sarcină. De altminteri, trebuiau să fie mereu cu ochii
în patru pentru propria lor siguranţă; Milady era o stihie care, răsărită o dată în faţa cuiva,
nu―i mai lăsa să doarmă în tihnă.
În dimineaţa celei de a opta zi, Bazin, proaspăt ca totdeauna şi surîzător ca de obicei, intră
în birtul lui Parpaillot tocmai pe cînd cei patru prieteni se aflau la masă, grăind, după cum le
fusese înţelegerea:
― Domnule Aramis, iată răspunsul verişoarei dumneavoastră.
Cei patru prieteni schimbară între ei o privire bucuroasă; jumătate din treabă era făcută; e
drept, jumătatea cea mai uşoară.
Aramis luă, roşind fără să vrea, hîrtia cu scrisul necioplit şi lipsit de ortografie.
― Doamne, Dumnezeule! ― exclamă el rîzînd, ― nu―i nimic de făcut cu biata Michon;
n―o să scrie niciodată ca domnul de Voiture13;
― Ce est ast piata Miegon? întrebă elveţianul, care stătea de vorbă cu cei patru prieteni,
tocmai cînd sosise scrisoarea.
― Doamne! mai nimic ― răspunse Aramis, ― o tînără şi nostimă lenjereasă la care
ţineam mult şi căreia i―am cerut cîteva rînduri scrise cu mîna ei, drept amintire.
― Trate! ― bîigui elveţianul, ― tacă este la ea nopil cum est scris al ei, atunci norog
mare, gamarad meu.
Aramis citi scrisoarea şi o trecu lui Athos.
― Athos, vezi te rog ce scrie.
Athos îşi aruncă privirea pe scrisoare şi ca să risipească orice bănuială, citi cu glas tare:
"Dragă vere, sora mea şi cu mine ghicim foarte bine visele şi chiar ne temem groaznic de
ele; dar visul dumitale sper să se poată spune că minte. Te lăsăm cu bine! Fii sănătos şi fă
aşa ca din cînd în cînd să mai auzim de dumneata.
Marie Michon".
13
Academician, scriitor şi reformator al prozei franceze din soc XVII.
― Şi despre ce vis e vorba? întrebă dragonul, care se apropiase de ei, în vreme ce Athos
citea scrisoarea.
― Ta, ta, ta, gare fis? întrebă şi elveţianul.
― La naiba! ― făcu Aramis, ― o nimica toată: un vis pe care l―am avut şi pe care i
l―am povestit.
― Oh, ta trate! est nimig tacă sbus fis la tine, tar la mine nu est fis niţiodat.
― Eşti foarte fericit, ― răspunse Athos, ridicîndu―se de pe scaun, ― aş vrea să pot
spune şi eu tot aşa.
― Niţiodat! repetă elveţianul, încîntat că un om ca Athos îl invidia pentru ceva. Niţiodat!
Niţiodat!
Văzînd că Athos se ridică de pe scaun, d'Artagnan făcu şi el la fel; îl luă de braţ şi ieşiră
împreună.
Porthos şi Aramis rămaseră locului, ca să răspundă glumelor nesărate ale celorlalţi doi.
Iar Bazin se duse să se culce pe un maldăr de paie; şi fiindcă avea o închipuire mai
avîntată decît elveţianul, visă că Aramis ajuns papă, el, Bazin, punea pe creştet pălăria de
cardinal.
Dar, cum am mai spus, norocoasa întoarcere a lui Bazin nu îndepărtase decît în parte
îngrijorarea ce―i frământa pe cei patru prieteni. Zilele de aşteptare sînt lungi şi, mai ales,
d'Artagnan ar fi putut jura că ziua avea acum patruzeci şi opt de ore. Uitase de încetineala
silită a corăbiilor şi prea o credea pe Milady puternică. Îşi închipuia că femeia, care i se
înfăţişase asemenea unui diavol, se bucura de ajutoare neomeneşti, ea şi dînsa; la cel mai mic
zgomot i se părea că veneau să―l aresteze şi că―l aduceau pe Planchet pentru a―l pune faţă
în faţă cu el şi cu prietenii lui. Mai mult: încrederea odinioară atît de mare în vrednicul picard
se topea cu fiecare zi. Neliniştea lui d'Artagnan era atît de cumplită, încît cîştiga pe Phortos şi
pe Aramis. Numai Athos rămînea nepăsător, ca şi cînd nu l―ar fi ameninţat nici o primejdie
şi ar fi trăit aceleaşi zile tihnite.
Mai cu seamă în cea de a şaisprezecea zi, nemaiputîndu―şi stăpîni tulburarea şi
nemaigăsindu―şi loc, d'Artagnan şi cei doi prieteni rătăceau ca nişte arătări pe drumul pe
care trebuia să se întoarcă Planchet.
― Într―adevăr ― le spunea Athos, ― nu sînteţi bărbaţi, sînteţi nişte copii, dacă o
femeie poate să vă îngrozească în halul ăsta! Şi la urma urmelor, ce se poate întîmpla? Să ne
închidă? Foarte bine, vom fi scoşi din închisoare: au scos―o ei şi pe doamna Bonacieux! Să
ne taie capul? Dar în fiecare zi înfruntăm în tranşee mai rău decît atîta, căci o ghiulea poate să
ne sfărîme piciorul şi sînt convins că atunci cînd chirurgul îţi taie un picior suferi mai mult
decît cînd călăul îţi taie capul. Aşteptaţi, oameni buni, în linişte; peste două, peste patru sau
cel mai tîrziu şase ore, Planchet va fi aici; ne―a făgăduit―o şi eu pun mare preţ pe
făgăduielile lui Planchet care―mi pare şi mie un băiat foarte cumsecade.
― Dar dacă nu vine? se îndoi d'Artagnan.
― Ei, dacă nu vine înseamnă c―o fi întîrziat pe drum, atîta tot. O fi căzut de pe cal, s―o
fi rostogolit peste vreun pod sau o fi alergat atît de iute, încît o fi căpătat vreo aprindere de
plămîni. Ei, domnilor, ţineţi seama şi de împrejurări. Viaţa e aidoma unor mătănii cu boabele
din mici neajunsuri pe care înţeleptul le ia la şir, rîzînd. Fiţi înţelepţi ca mine, domnilor, să
stăm la masă şi să bem; niciodată viitorul nu ţi se înfăţişează mai trandafiriu decît cînd îl
priveşti printr―un pahar de Chambertin.
― Foarte bine, ― răspunse d'Artagnan, ― dar m―am săturat să tot tremur cînd duc
vinul la gură, ca nu cumva să vină din pivniţele acestei Milady.
― Eşti tare cusurgiu, ― îl mustră Athos, ― o femeie atît de frumoasă!
― O femeie atît de... însemnată! adăugă Porthos, cu rîsul lui gălăgios.
Athos tresări şi, trecîndu―şi mîna pe frunte pentru a―şi şterge sudoarea, se ridică la
rîndul lui cu o mişcare nervoasă pe care n―o putu înfrînge.

Ziua trecu totuşi şi seara veni mai încet, dar, în cele din urmă trebui să vină; cîrciumile se
umplură de muşterii; Athos, care pusese mîna pe partea cuvenită din vînzarea diamantului,
nu―l mai părăsea pe Parpaillot. Găsise în domnul de Busigny, care de altfel îi poftise la un
prînz minunat, un tovarăş vrednic de el. Jucau deci ca de obicei, cînd auziră bătînd ora şapte;
tocmai treceau patrulele de ostaşi cu scop să întărească posturile; la şapte şi jumătate se auzi
sunînd şi stingerea.
― Sîntem pierduţi, şopti d'Artagnan la urechea lui Athos.
― Vrei să spui că am pierdut, ― răspunse liniştit Athos, scoţînd patru pistoli din buzunar
şi aruncîndu―i pe masă. Haideţi, domnilor, ― urmă el, ― auziţi că sună stingerea, haidem cu
toţii la culcare.
Athos părăsi birtul, urmat de d'Artagnan. Aramis plecă şi el, la braţ cu Porthos. Aramis
mormăia printre dinţi versuri, în vreme ce Porthos îşi smulgea, cînd şi cînd, cîte un fir de
mustaţă în semn de cruntă deznădejde.
Dar iată că deodată din întuneric se desprinse o umbră cu mlădieri ce nu―i erau străine
lui d'Artagnan şi un glas binecunoscut îi spuse:
― Domnule, v―am adus pelerina, că e răcoare în seara asta.
― Planchet! strigă d'Artagnan, nebun de bucurie.
― Planchet! izbucniră Porthos şi Aramis.
― Ei da, Planchet, ― spuse şi Athos ― ce vă cruciţi aşa? A făgăduit omul că se întoarce
la ora opt şi iată, chiar acum bate opt. Bravo, Planchet, ştii să te ţii de cuvînt şi dacă vreodată
îţi părăseşti stapînul, eu îţi păstrez un loc la mine.
― Nu, niciodată, ― răspunse Planchet, ― niciodată nu―l voi părăsi pe domnul
d'Artagnan!
În acelaşi timp, d'Artagnan simţi că Planchet îi strecoară un răvaş în mînă.
D'Artagnan ardea de dorinţa să―l îmbrăţişeze pe Planchet la sosire, cum îl îmbrăţişase şi
la plecare, dar se opri, de teamă ca nu cumva pornirea lui înflăcărată faţă de valet, în plină
stradă, să nu bată cuiva la ochi.
― Am scrisoarea, şopti ei lui Athos şi prietenilor.
― Bine, ― răspunse Athos, ― să intrăm înăuntru şi s―o citim.
Scrisoarea ardea mîna lui d'Artagnan: voia să grăbească pasul, dar Athos îl luă de braţ şi
tînărul se văzu silit să―şi potrivească mersul după al prietenului.
Intrară, în sfîrşit, în cort, aprinseră o lampă şi în vreme ce Planchet stătea la intrare, ca să
nu dea cineva peste cei patru prietenii, d'Artagnan, cu mîna tremurîndă, rupse sigiliul şi
deschise mult aşteptatul răspuns.
Cuprindea doar o jumătate de rînd: era un scris cu totul englezesc şi de o scurtime cu totul
spartană.
"Thank you, be easy."
Ceea ce însemna:
"Mulţumesc, fii liniştit".
Athos luă scrisoarea din mîinile lui d'Artagnan, o apropie de lampă, o aprinse şi nu―i
dădu drumul pînă ce nu se făcu toată cenuşa.
Apoi îl chemă pe Planchet şi―i spuse:
― Acum, băiatule, poţi să―ţi ceri cele şapte sute de livre, dar la drept vorbind nu
înfruntai mare primejdie cu un răvaş ca ăsta.
― Apoi eu tot am născocit fel şi chip de mijloace ca să―l dosesc.
― Hai, istoriseşte―ne, îl îmbie d'Artagnan.
― Vedeţi, domnule, e cam lungă povestea.
― Ai dreptate, Planchet, ― grăi Athos ― de altminteri a sunat stingerea şi s―ar băga de
seamă dacă am ţine lumina aprinsă mai multă vreme decît ceilalţi.
― Fie, ― primi d'Artagnan. ― să ne culcăm. Somn uşor. Planchet.
― Pe legea mea, domnule, întîia oară, după şaisprezece zile, o să dorm buştean.
― Şi eu la fel! zise d'Artagnan.
― Şi eu la fel! zise Porthos.
― Şi eu la fel! zise Aramis.
― Ei bine, vreţi să vă spun drept? Şi eu la fel, domnilor, zise Athos.
Capitolul XIX.FATALITATE
În vremea asta Milady, ieşită din minţi, răcnind pe puntea corăbiei ca o leoaică pe care o
îmbarcau, fusese ispitită să se zvîrle în mare ca să se întoarcă la ţărm, neputîndu―se împăca
cu gîndul că, deşi batjocorită de d'Artagnan şi ameninţată de Athos, părăsea Franţa fără să se
fi putut răzbuna. În curînd, gîndul acesta i se păru atît de nesuferit, încît, oricare ar fi fost
urmările, îl rugă pe căpitan cu cerul şi cu pămîntul s―o coboare pe coastă; dar căpitanul,
dornic să iasă din strînsoare prins între crucişătoarele engleze şi cele franceze ca degetul între
scoarţă şi copac, era grozav de grăbit să ajungă în Anglia, aşa că se împotrivi din răsputeri la
ceea ce el socotea drept toane de femeie; făgădui însă călătoarei sale, care de altfel îi fusese
dată în mare grijă chiar de către cardinal, s―o coboare, dacă marea şi francezii îi vor îngădui,
într―unul din porturile Bretaniei, fie la Lorient, fie la Brest: deocamdată însă, vîntul era
neprielnic, marea frămîntată, aşa că pluteau de colo―colo pe lîngă coaste. Nouă zile după
ieşirea din Charente, Milady, galbenă la faţa de atîta ocară şi sînge rău zări în sfârşit
profilîndu―se coastele albăstrii ale Finisierului.
Chibzui că pentru a străbate acest colt al Franţei şi a se întoarce la cardinal, îi trebuiau cel
puţin trei zile; încă o zi pentru debarcare, adică cu totul patru zile; prin urmare cele nouă zile
trecute şi cu alte patru zile făceau la un loc treisprezece zile pierdute; treisprezece zile în
timpul cărora multe întîmplări de seamă se puteau petrece la Londra. Îşi mai zise că, fără
îndoială, pe cardinal l―ar fi mîniat întoarcerea ei şi ar fi ascultat mai binevoitor plîngeri
făcute împotriva ei decît învinuiri pe care ea le―ar fi adus împotriva altora. Lasă deci să
treacă şi Lorient şi Brest fără a mai stărui pe lîngă căpitan care, la rîndul lui, se ferise şi el
s―o mai stîrnească. Milady îşi urmă deci călătoria şi chiar în ziua cînd Planchet se îmbarca la
Portsmouth pentru Franţa, trimisa eminenţei sale intra triumfătoare în port.
Tot oraşul fremăta de un du―te vino nemaipomenit: patru mari corăbii, de curînd
construite, fuseseră tocmai lansate pe mare; pe dig, în picioare, Buckingham, de sus, pînă jos
în aur, scînteind ca totdeauna de diamante şi nestemate, la pălărie cu o pană albă care―i
cădea pe umăr, stătea înconjurat de un stat major, aproape la fel de strălucitor ca şi el.
Era una din acele frumoase şi rare zile de iarnă, cînd Anglia îşi aduce aminte că pe cer e
un soare. Deşi palid sub vălul amurgului, astrul era neasemuit de frumos; cobora în zare,
împurpurînd bolta şi marea cu dîre de foc şi aruncînd peste turlele şi bătrânele case ale
oraşului o ultimă rază aurită, ce se oglindea în geamuri ca văpăile unui pîrjol. Trăgînd în piept
aerul mării, mult mai tare
şi mai îmbălsămat în preajma ţărmului şi măsurînd din ochi toată puterea pregătirilor pe
care avea sarcina să le nimicească şi toată puterea acelei oşti împotriva căreia trebuia să lupte
ea singură ― ea, femeie ― numai cu cîteva pungi de aur, Milady se compara în mintea ei cu
Judith, cumplita evreică, în clipa cînd pătrunsese în tabăra asirienilor şi cînd văzuse
vălmăşagul uriaş de care, de cai, de oameni şi de arme pe care trebuia să―l spulbere, aidoma
unui nor de fum, doar cu o mişcare a mîinii ei.
Corabia intră în rada portului; dar cînd să arunce ancora, un mic cuter armat ca pentru
război se apropie de vasul negustoresc, în chip de pază a coastelor şi lăsîndu―şi barca pe ape,
o îndreptă spre scara corăbiei. În barcă se aflau: un ofiţer, un contra―maistru şi opt vîslaşi;
numai ofiţerul se sui pe punte, unde fu primit cu tot respectul cuvenit unei uniforme.
Ofiţerul schimbă cîteva vorbe cu stăpînul vasului, îi dădu să citească nişte hîrtii pe care le
avea la el şi la porunca acestuia din urmă, întreg echipajul, marinari şi călători, fură chemaţi
pe punte.
În urma acestui soi de apel, ofiţerul întrebă cu glas tare numele locului de plecare, drumul
şi popasurile corăbiei; la toate aceste întrebări, căpitanul răspunse fără şovăire şi fără greutate.
După aceea, ofiţerul trecu în revistă unul după altul pe toţi cîţi erau pe vas şi, oprindu―se
lîngă Milady, o privi cu luare―aminte, dar fără să―i spună nimic.
Se întoarse pe urmă către căpitan, îi mai şopti cîteva cuvinte, apoi, ca şi cînd corabia
trebuia să asculte de atunci înainte numai de el porunci o manevră pe care echipajul o
îndeplini îndată. Vasul porni din nou, însoţit de micul cuter care plutea pe de lături,
ameninţîndu―i flancul cu gurile celor şase tunuri; în acelaşi timp, barca urma dîra ce―o lăsa
corabia, ca o biată coajă de nucă îndărătul unei namile plutitoare.
În vreme ce ofiţerul o cercetase cu privirea, Milady, cum e lesne de închipuit, îl măsurase
la rîndul ei, din cap pînă în picioare. Dar oricît era de obişnuită femeia aceasta să―şi înfigă
ochii ei de jăratic în inimile celor cărora voia să le smulgă tainele, de data asta dădu de o
mutră atît de îngheţată, încît nu izbuti să descopere nimic. Ofiţerul care se oprise în faţa ei şi o
cercetase în tăcere cu atîta luare―aminte, putea să aibă între douăzeci şi cinci şi douăzeci şi
şase de ani; era alb la faţă, avea ochii ca peruzeaua şi cam înfundaţi în orbite; gura fină şi
frumos arcuită rămînea nemişcată în conturul ei fără greş; bărbia foarte pronunţată mărturisea
o putere de voinţă care la omul britanic de rînd e mai întotdeauna doar încăpăţînare; fruntea
puţin teşită, frunte ce se potriveşte poeţilor, înflăcăraţilor şi ostaşilor, era uşor adumbrită de un
păr scurt şi rar care, ca şi barba ce―i acoperea parte de jos a obrazului, era de un frumos
castaniu închis.
Cînd corabia intră în port, coborîse noaptea. Pîcla îngroşa bezna, doar în jurul farurilor şi
al felinarelor de pe dig plutea un nimb asemeni celui din jurul lunei, atunci cînd vremea
ameninţă a ploaie. Aerul era apăsător, jilav şi rece.
Milady, femeia aceasta atît de tare, simţea că tremură fără să vrea.
Ofiţerul ceru să i se arate cuferele călătoarei şi porunci să fie coborîte în barcă. După
aceea, dîndu―i mîna, o pofti să coboare şi ea.
Milady îl privi lung, codindu―se.
― Cine sînteţi dumneavoastră, domnule, care aveţi bunătatea să vă îngrijiţi de mine?
― Puteţi să vă daţi seama, doamnă, după uniformă. Sînt ofiţer în marina engleză,
răspunse tînărul.
― Şi se obişnuieşte oare ca ofiţerii din marina engleză să ia în grija lor pe compatrioţi
atunci cînd sosesc într―un port al Marei Britanii şi să împingă bunăvoinţa pînă acolo încît
să―i însoţească pe uscat?
― Da, milady, se obişnuieşte, nu din bunăvoinţă, ci din prevedere; în vreme de război
străinii sînt găzduiţi într―un loc anumit, pentru a putea rămîne sub supravegherea guvernului
pînă ce se vor fi cules toate lămuririle asupra lor.
Aceste cuvinte fură rostite cu cea mai rece bună―cuviinţă şi cea mai desăvîrşită linişte.
Totuşi ele nu avură darul s―o potolească pe Milady.
― Dar eu nu sînt străină, domnule, răspunse ea cu accentul cel mai curat care a răsunat
vreodată de la Portsmouth pînă la Manchester, mă numesc lady Clarick şi această măsură...
― Această măsură este generală, milady, şi orice încercare de nesupunere ar fi de prisos.
― Atunci, domnule, vă voi urma.
Şi dînd mîna ofiţerului, Milady începu să coboare scara la capătul căreia aştepta barca.
Ofiţerul o urmă. Pe jos, la pupa era întinsă o pelerină mare; după ce o pofti să se aşeze peste
pelerină, ofiţerul luă loc lîngă ea.
― Daţi―i drumul, porunci el marinarilor.
Cele opt lopeţi se lăsară toate deodată, cu un singur clipocit şi o singură mişcare: barca
părea că zboară pe faţa apelor. După cinci minute erau la ţărm. Ofiţerul sări pe chei şi întinse
mîna femeii.
Tot acolo aştepta o trăsură.
― Trăsura e pentru noi? întrebă Milady.
― Da, doamnă, răspunse ofiţerul.
― E aşa departe hanul?
― La celălalt capăt al oraşului.
― Să mergem, zise Milady.

Şi se urca hotărîtă în trăsură.
Ofiţerul avu grijă ca sipetele să fie bine legate îndărătul trăsurii, apoi, aşezîndu―se lîngă
Milady, închise portiera.
Numaidecît, fără să i se dea vreo poruncă sau să―i spună încotro să meargă, vizitiul
porni în goană şi se înfundă pe străzile oraşului.
O primire atît de stranie trebuia să fie pentru Milady un bogat izvor de cugetare: cînd îşi
dădu seama că tînărului ofiţer nu―i ardea de vorbă, se ghemui într―un colţ şi începu să ia la
şir toate bănuielile care―i încolţeau în minte.
Totuşi, după un sfert de ceas, mirată de lungimea drumului, se plecă spre portieră ca să
vadă încotro o duceau. Nu se mai zărea nici o casă; doar copacii păreau că aleargă unii după
alţii în noapte, ca nişte mari stafii cernite.
Milady se cutremură.
― Dar nu mai sîntem în oraş, domnule, zise ea. Tînărul ofiţer tăcu chitic.
― Domnule, eu nu merg mai departe dacă nu―mi spui unde mă duceţi!
Ameninţarea rămase fără răspuns.
― Asta―i prea din cale afară! strigă Milady. Ajutor! Ajutor!
Nici un glas nu răspunse. Trăsura gonea la fel de iute; ofiţerul părea o stană de piatră.
Milady îi aruncă atunci una din acele groaznice căutături, atît de proprii chipului ei şi care
rareori se întîmpla să dea greş. De mînie, ochii îi scînţeiau în beznă. Tînărul rămase nepăsător.
Milady deschise portiera trăsurii şi vru să sară afară.
― Luaţi seama, doamnă, ― rosti liniştit tînărul, ― dacă săriţi, vă puteţi pierde viaţa.
Milady căzu la loc, scrîşnind; ofiţerul se aplecă şi o privi la rîndul lui, mirat să vadă
chipul acela odinioară atît de frumos, schimonosit de turbare, aproape hîd. Vicleana înţelese
că era pierdută dacă ar fi lăsat să i se vadă în suflet. Îşi însenină trăsăturile feţei, grăind cu glas
plîngător:
― În numele cerului, domnule, spuneţi―mi cui se datorează silnicia aceasta:
dumneavoastră, guvernului dumneavoastră sau vreunui duşman al meu?
― Nu sînteţi supusă la nici o silnicie, doamnă, şi ceea ce vi se întîmplă este urmarea unei
măsuri fireşti pe care sîntem nevoiţi s―o luăm faţă de toţi cei care debarcă în Anglia.
― Aşadar dumneavoastră nu mă cunoaşteţi, domnule?
― Este întîia oară cînd am cinstea să vă văd.
― Şi pe cuvîntul dumneavoastră că n―aveţi nici un fel de pică împotriva mea?
― Nici un fel, vă jur!
Era atîta seninătate, atîta sînge rece, chiar atîta blîndeţe în glasul tînărului, încît Milady se
mai potoli.
În cele din urmă, după aproape un ceas de mers, trăsura se opri în faţa unor zăbrele de fier
ce închideau un drum neted ducînd la un castel cu linii aspre, dintr―o bucată parcă, şi
singuratic. Aşa cum înaintau, pe un nisip ca pulberea, Milady desluşi un vuiet haotic pe
care―l recunoscu a fi zgomotul valurilor mării, cînd se izbesc de o coastă stîncoasă.
Trăsura trecu sub două bolţi şi se opri în sfîrşit într―o curte întunecoasă şi pătrată;
portiera se deschise aproape îndată, ofiţerul sări sprinten, şi, întinzînd mîna tinerei femei, o
ajută să se sprijine şi să coboare destul de liniştită.
― Totuşi, ― grăi Milady, privind întîi împrejur, apoi spre tînărul ofiţer, cu zîmbetul ei
cel mai fermecător, ― totuşi, orice s―ar spune, sînt ostatică; fireşte însă că nu pentru multă
vreme, adăugă ea. Conştiinţa mea şi cuviinţa dumitale, domnule, mă liniştesc.
Oricît de măgulitoare erau aceste cuvinte, ofiţerul nu răspunse nimic; scoţînd din
cingătoare un fluieraş de argint, ca cel de care se foloseau contramaiştrii pe vasele de război,
fluieră de trei ori, pe trei tonuri felurite; deodată, mai mulţi oameni se iviră, deshămară caii
din care ieşeau aburi, şi traseră trăsura sub un şopron.
Atunci, cu aceeaşi cuviinţă molcomă, ofiţerul o pofti pe Milady în casă. Iar ea, cu aceeaşi
faţă zîmbitoare, îl luă de braţ şi intră cu el printr―o uşă joasă şi strîmtă, de―a lungul unei
săli boltite care, luminată doar la capătul ei, ducea către o scară de piatră, ce se răsucea în
jurul unei muchii de piatră; se opriră apoi am îndoi în faţa altei uşi ferecate; după ce tînărul
puse în broască cheia ce avea la el, uşa se învîrti greoaie pe ţîţîni, dezvăluind vederii camera
sortită ostaticei.
Dintr―o singură aruncătură, de ochi, Milady cuprinse întreaga încăpere, pînă în cele mai
mici amănunte.
Era o cameră, al cărei mobilier putea sluji tot atît de bine unei închisori, cît şi locuinţei
unui om slobod; totuşi, gratiile ferestrelor şi zăvoarelor uşii mărturiseau deschis că era vorba
de o închisoare.
O clipă, întreaga putere sufletească a acestei fiinţe, călite totuşi în grele încercări, o
părăsi; căzu într―un jilţ, cu braţele încrucişate, cu fruntea plecată, aşteptând să vadă intrînd în
orice clipă un judecător care să―i pună tot soiul de întrebări.
Dar nimeni nu intră afară doar de doi sau trei soldaţi de marină care―i aduseră sipetele şi
lăzile, le lăsară într―un ungher şi se îndepărtară fără nici un cuvînt.
Ofiţerul supraveghea toate aceste amănunte cu liniştea―i nedezminţită pe care Milady o
băgase de seamă, nerostind la rîndul lui nici un cuvînt şi făcîndu―se ascultat doar prin
mişcări ale mîinii sau prin semnele cu fluieraşul lui. S―ar fi zis că între omul acela şi
subalterni nu era limbă vorbită, sau că graiul ajunsese de prisos. În sfirşit, nemaiputîndu―se
stăpîni, Milady rupse tăcerea.
― În numele cerului, domnule! ― izbucni ea, ― ce înseamnă toate astea? Scoateţi―mă
din nedumerire. Pot să înfrunt o primejdie pe care s―o prevăd, o nenorocire care s―o pricep.
Unde sînt şi ce sînt aici? Dacă sînt liberă, ce rost au gratiile astea şi zăvoarele de la uşi? Dacă
sînt ostatică, ce crimă am săvîrşit?
― Sînteţi aici în camera care vă este sorocită, doamnă. Am primit poruncă să vă iau de pe
corabie şi să vă însoţesc în acest castel; am îndeplinit porunca, cred eu, cu toată străşnicia
unui soldat, dar şi cu toată curtenia unui gentilom. Aici se sfîrşeşte, cel puţin pînă acum,
îndatorirea ce mi s―a încredinţat; celelalte toate privesc pe altcineva.
― Cine e ace! cineva? întrebă Milady. Nu puteţi să―mi spuneţi numele?
Tocmai atunci se auzi mare zăngănit de pinteni pe scări: cîteva voci trecură şi se stinseră
în vreme ce zgomotul unui pas singuratic se apropie de uşă.
― Iată―l ca vine, doamnă, spuse ofiţerul dîndu―se la o parte şi asteptînd într―o ţinută
plină de respect şi de supunere.
În acelaşi timp, uşa se deschise şi un bărbat se ivi în prag. Era fără pălărie, purta spadă la
şold şi în mînă mototolea o batistă. Milady crezu că recunoaşte umbra ce se desprindea din
întuneric; se sprijini cu o mînă de braţul jilţului şi―şi întinse gîtul, grăbită să se încredinţeze
că nu se înşela.
Străinul înaintă încet spre ea. Şi pe măsură ce înainta, intrînd în cercul de lumină aruncat
de lampă, Milady se dădea fără voia ei îndărăt.
Apoi, cînd nu mai avu nici o îndoială:
― Cum asta! dumneata eşti, scumpe frate? strigă ea în culmea uimirii.
― Da, frumoasă doamnă! ― răspunse lordul de Winter, salutînd―o pe jumătate
curtenitor, pe jumătate în zeflemea, ― eu, în carne şi oase.
― Dar atunci, castelul acesta?
― E al meu.
― Şi camera aceasta?
― E a dumitale.
― Prin urmare sînt ostatica dumitale?!
― Cam aşa ceva.
― Dar este o înspăimîntătoare siluire!

― Să lăsăm vorbele mari; mai bine să ne aşezăm şi să vorbim liniştit, aşa cum se cuvine
între un frate şi o soră.
Apoi, întorcîndu―se spre uşă, şi văzînd că tînărul ofiţer îi aşteaptă porunca:
― E bine, ― îi spuse, ― îţi mulţumesc; şi acum, lasă―ne, te rog, singuri, domnule
Felton.
Capitolul XX.FRATELE ŞI SORA STAU DE VORBĂ
În timpul cît îi trebui lordului de Winter ca să închidă uşa, să tragă oblonul şi să―şi
apropie un scaun de jilţul cumnatei sale, Milady îşi cufundă visătoare privirea în adîncurile
tuturor întîmplărilor cu putinţă şi descoperi întreaga urzeală pe care nu putuse nici măcar s―o
întrevadă atîta vreme cît nu avusese habar în ce mîini căzuse. Ştia că lordul de Winter era un
gentilom vrednic, un vînător aprig, un jucător isteţ, cutezător cu femeile, dar mai ştia că era cu
totul nepriceput în ticluirii de uneltiri. Cum de aflase despre sosirea ei? Cum de pusese mîna
pe ea? Şi de ce o ţinea acolo?
Este drept, unele cuvinte ale lui Athos îi dovediseră că întrevederea ei cu cardinalul
ajunsese şi la urechi străine: dar nici nu putea crede că Athos izbutise să―i pună beţe în roate
atît de repede şi de straşnic.
Îi era mai curînd teamă să nu se fi descoperit tot ce învîrtise odinioară în Anglia. Poate că
Buckingham ghicise că ea fusese aceea care―i tăiase cele două giuvaiere şi voia să se
răzbune de această mică trădare; dar Buckingham nu era în stare să lovească într―o femeie,
mai ales dacă femeia ar fi fost împinsă la vreo faptă dintr―un simţămînt de gelozie.
Această presupunere i se păru cea mai apropiată de adevăr; crezu că era vorba de o
răzbunare pe trecut şi nu de o întîmpinare în viitor. Deocamdată şi în orice caz mai bine că se
vedea căzută în mîinile cumnatului ei, pe care nădăjduia să―l îmbrobodească, decît în mîinile
vreunui duşman făţiş şi şmecher.
― Da, să vorbim, scumpe frate, spuse ea cu un fel de voioşie, hotărîtă fiind să tragă din
convorbire, în pofida gîndurilor ascunse ale lordului de Winter, lămuririle de care avea
nevoie, pentru a şti cum să se poarte în viitor.
― Te―ai hotărît totuşi să te întorci în Anglia, ― grăi lordul de Winter, ― deşi mi―ai
mărturisit pe faţă în atîtea rînduri la Paris, că nu vei mai pune niciodată piciorul pe pămîntul
Marii Britanii?
Milady răspunse la întrebare printr―o altă întrebare:
― Înainte de toate, ― începu ea, ― dumireşte―mă cum de m―aţi pîndit atît de straşnic,
încît să afli din vreme nu numai că sosesc, dar chiar şi ziua, ora şi portul în care soseam.
Lordul de Winter folosi şi el aceleaşi mijloace ca Milady, socotind că de vreme ce
cumnata lui le folosea, erau cele mai bune.
― Spune―mi şi dumneata, scumpă soră, ― întrebă el, ― ce―ai venit să faci aici, în
Anglia?
― Dar am venit să te văd, răspunse Milady, fără să―şi dea sema ce mult întărea prin
răspunsul ei bănuielile pe care scrisoarea lui d'Artagnan le stîrnise în mintea cumnatului, şi
vrînd doar să―i cucerească bunăvoinţa printr―o minciună.
― Ah, ca să mă vezi! mormăi cu tîlc lordul de Winter.
― Fireşte, ca să te văd. Ce―i de mirare în asta?
― Şi n―ai venit în Anglia cu nici un alt scop decît să mă vezi?
― Nu.
― Aşadar, numai pentru mine ţi―ai dat osteneala să treci Canalul Mînecii?
― Da, numai pentru dumneata.
― Drace! Dar grozavă dragoste, surioară!
― Nu sînt eu oare cea mai apropiată rudă a dumitale? îl întrebă Milady, cu glasul celei
mai înduioşătoare nevinovăţii.
― Şi chiar singura mea moştenitoare, nu―i aşa? vorbi la rîndul lui, lordul de Winter,
uitîndu―se drept în ochii ei.
Oricît de mare îi era puterea de stăpînire, Milady tresări totuşi, iar lordul de Winter simţi
tresărirea, căci pusese mîna pe braţul cumnatei lui, cînd rostise ultimele cuvinte.
Într―adevăr, lovitura era făţişă şi adîncă. Cel dintîi gînd la care Milady se oprise fusese
Ketty; o trădase şi destăinuise lordului ura aceea hapsînă pe care chiar ea şi―o dăduse
copilăreşte în vileag faţă de camerista ei; îşi mai aminti de asemenea cum îşi ieşise din fire
împotriva lui d'Artagnan, fiindcă acesta cruţase viaţa cumnatului ei.
― Nu înţeleg, milord, adăugă ea pentru a cîştiga timp şi a―l face pe potrivnic să
vorbească. Ce vrei să spui şi ce se ascunde sub cuvintele tale?
― Oh! Doamne, Dumnezeule! nimic, răspunse lordul de Winter cu o voioşie prefăcută;
doreşti să mă vezi şi vii în Anglia. Eu aflu de această dorinţă sau mai bine―zis bănuiesc că o
ai şi, ca să te scutesc de plictiselile unei sosiri noaptea într―un port, de oboseala unei
debarcări, trimit pe unul din ofiţerii mei în întîmpinarea dumitale; îi dau o trăsură pe seama lui
şi el te aduce în acest castel, a cărui pază mi―a fost încredinţată, unde vin în fiecare zi şi
unde, pentru ca îndoita noastră dorinţă de a ne vedea să se împlinească, pun să ţi se
pregătească o cameră. Ce vezi dumneata mai de mirare în tot ce―ţi spun, decît în ceea ce
mi―ai spus dumneata?
― Nu, ceea ce găsesc eu de mirare este că ţi s―a dat de veste sosirea mea.
― Cu toate astea e lucrul cel mai firesc, scumpa mea soră, n―ai văzut că înainte să intre
în radă căpitanul micii dumitale corăbii a trimis o luntrişoară cu registrul de bord şi lista
echipajului tocmai pentru a căpăta voie să pătrundă în port? Eu sînt comandantul portului, mi
s―a adus registrul şi―am văzut acolo numele dumitale. Inima mi―a spus ceea ce―mi
întăreşte acum graiul dumitale, adică în ce scop ai înfruntat pericolul unei mări atît de vitrege
sau, cel puţin, atît de obositoare pe vremea asta, şi am trimis curierul meu ca să te întîmpine.
Restul îl ştii.
Milady înţelese că lordul de Winter minţea şi se înfricoşă mai tare.
― Frate, ― urmă ea, ― nu era milord Buckingham cel pe care l―am zărit pe dig, seara,
cînd am sosit?.
― Chiar el. Ah! pricep de ce vederea lui te―a izbit, ― adăugă lordul de Winter, ― vii
dintr―o ţară unde trebuie să se vorbească mult de el şi ştiu că pregătirile lui împotriva Franţei
dau de gîndit prietenului dumitale, cardinalul.
― Prietenul meu, cardinalul! exclamă Milady văzînd că şi în privinţa asta, ca şi în
cealaltă, lordul de Winter părea să ştie multe.
― Cum, nu―i prietenul dumitale? ― spuse în treacăt lordul, ― iartă―mă, aşa credeam,
dar o să mai vorbim noi de milordul duce, deocamdată să nu ne îndepărtăm de la întorsătura
sentimentală pe care o luase convorbirea noastră: spuneai că ai venit să mă vezi.
― Da.
― Bine! Ţi―am răspuns că le vei avea toate după pofta inimii şi ne vom vedea în fiecare
zi.
― Va trebui deci să rămîn o veşnicie aici? întrebă Milady cu oarecare teamă.
― Găseşti că nu eşti destul de bine găzduită, surioară? Spune―mi tot ce―ţi lipseşte şi
voi da îndată poruncă să ţi se aducă.
― Dar n―am nici femeile, nici oamenii mei...
― Îi vei avea, doamnă. Spune―mi numai cum îţi ţinea casa întîiul dumitale soţ şi, deşi
nu sînt decît cumnatul dumitale, îţi voi rîndui casa în acelaşi fel.
― Întîiul meu soţ ? strigă Milady, aţintindu―şi ochii înspăimîntaţi asupra lordului de
Winter.
― Da, soţul dumitale, francezul; nu vorbesc de fratele meu. De altminteri, dacă l―ai
uitat, cum mai e încă în viaţă, aş putea să―i scriu şi mi―ar trimite toate lămuririle.
Milady simţi pe frunte broboane de sudoare rece.
― Glumeşti, zise ea cu glas înăbuşit.
― Glumesc eu? întrebă lordul, sculîndu―se de pe scaun şi dînd un pas îndărăt,
― Sau mai curînd mă jigneşti, urmă ea apăsînd cu mîinile ca nişte gheare braţele jilţului
şi proptindu―se cu gînd să se ridice.
― Să te jignesc pe dumneata, eu? ― urmă lordul de Winter, dispreţuitor, ― crezi oare,

doamnă, că mai e cu putinţă?
― Într―adevăr, domnule, ― grăi Milady, ― sau eşti beat, sau eşti nebun; pleacă de aici
şi trimite―mi o femeie.
― Femeile nu―şi ţin gura, surioară! Nu s―ar putea oare să―ţi slujesc eu drept
cameristă? În felul acesta, tainele ar rămîne între noi.
― Obraznicule! răcni Milady şi, ca şi cînd ar fi fost împinsă de un arc, sări asupra
lordului, care o aştepta cu braţele încrucişate, dar şi cu mînă pe mînerul spadei.
― Ei! ei! ― făcu el, ― ştiu că ai obiceiul să ucizi oamenii, dar ia seama, eu mă voi apăra
chiar împotriva dumitale.
― Da, ai dreptate, ― urmă Milady, ― te cred destul de mişel ca să ridici mîna asupra
unei femei.
― Poate că da; de altminteri aş avea o dezvinovăţire îmi închipui că mîna mea nu va fi
întîia mînă de bărbat care te va fi atins.
Şi, cu o mişcare molcomă şi acuzatoare, lordul arătă umărul ei stîng, pe care―l atinse
aproape cu degetul.
Milady scoase un răcnet înăbuşit şi dădu îndărăt pînă în ungherul încăperii, asemenea
unei pantere care încearcă să se încordeze pe brînci pentru a se repezi.
― Urlă cît îţi place, ― strigă şi lordul de Winter, ― dar nu încerca să muşti, căci bagă de
seamă, asta s―ar întoarce împotriva dumitale: aici nu sînt avocaţi care să rînduiască din
vreme moştenirile şi nici cavaleri rătăcitori care să―mi caute pricină pentru frumoasa
doamnă pe care o ţin ferecată; în schimb, am la îndemînă judecători care vor hotărî de soarta
unei femei îndeajuns de neruşinate, ca să se strecoare bigamă în patul lordului de Winter,
fratele meu mai mare, şi, ia bine seama: judecătorii te vor trimite în faţa unui călău care―ţi va
dichisi amîndoi umerii la fel.
Ochii ei scăpărau asemenea străfulgerări, încît, deşi era bărbat şi înarmat cu spada în faţa
unei femei fără armă, lordul simţi bruma spaimei strecurîndu―i―se pînă în adîncul
sufletului; urmă totuşi din ce în ce mai mînios:
― Da, înţeleg, după ce l―ai moştenit pe fratele meu ţi―ar fi plăcut grozav să mă
moşteneşti şi pe mine; dar îţi spun dinainte: poţi să mă ucizi sau să pui să mă ucidă, eu
mi―am luat toate măsurile; nici o leţcaie din averea mea nu va trece în mîinile dumitale. Nu
eşti destul de bogată, dumneata care ai aproape un milion, şi nu puteai oare să te opreşti din
drumul dumitale păcătos, dacă nu făceai răul decît din plăcerea nemărginită şi nebunească de
a―l face? Uite, îţi mărturisesc, dacă memoria fratelui meu nu mi―ar fi sfîntă, te―aş trimite
într―o temniţă de―a statului, unde să―ţi putrezească oasele, sau la Tyburn, ca să saturi
poftele marinarilor; eu am de gînd să tac, dar şi dumneata îndură―ţi liniştită surghiunul; peste
zece sau cinsprezece zile voi pleca spre La Rochelle, cu armata. În ajunul plecării mele însă,
un vapor va veni să te ia şi te va duce în coloniile noastre din sud. Voi fi de faţă la plecarea
dumitale şi, fii pe pace: îţi voi da un însoţitor care―ţi va zbura creierii la prima încercare ce ai
face―o de a te întoarce în Anglia sau pe continent.
Milady asculta cu atîta luare―aminte, încît ochii din care ţîşneau flăcări i se holbaseră.
― Da, şi pînă atunci, vei locui în acest castel, urmă lordul de Winter; zidurile sînt groase,
uşile sînt zdravene, zăbrelele sînt tari, de altminteri fereastra dumitale e chiar deasupra mării;
oamenii mei, care―mi sînt credincioşi cu trup şi suflet veghează în jurul camerei dumitale şi
păzesc toate trecerile care duc spre curte; apoi, chiar ajunsă în curte, tot ai mai avea de trecut
prin trei rînduri de zăbrele. Porunca mea este limpede: un singur pas, o singură mişcare sau
vorbă care ar aduce a evadare şi se va trage asupra dumitale: dacă vei fi împuşcată, justiţia
engleză îmi va fi, nădăjduiesc, recunoscătoare că am scutit―o de o belea. Iată, trăsăturile
dumitale îşi capătă iar liniştea, chipul dumitale îşi găseşte iar siguranţa de sine: cincisprezece
zile, douăzeci de zile. Îţi spui dumneata, haida de! pînă atunci, cu mintea mea isteaţă
născocesc eu ceva; cu mintea mea drăcească, îmi dibui eu prada! Pînă în cincisprezece zile, îţi
spui dumneata, nici nu mai sînt aici. Ei bine, încearcă numai!
Văzîndu―se dată în vileag, Milady îşi înfipse unghiile în carne pentru a―şi stăpîni orice
mişcare ce ar fi trădat pe faţa ei alt simţămînt decît al spaimei. Lordul de Winter urmă:
― L―ai văzut pe ofiţerul care comandă singur aici, în lipsa mea, aşa că îl cunoşti; după
cum ţi―ai dat singură seama, este în stare să asculte o poruncă, fiindcă aşa cum te ştiu, n―ai
călătorit de la Portsmouth pînă aici fără să fi încercat să―i scoţi vorbele din gură. Ce zici? O
statuie de marmură ar fi fost mai rece şi mai mută? Ţi―ai încercat pînă acum puterea
ademenirilor dumitale asupra multor bărbaţi, şi din nefericite ai izbutit totdeauna; încearcă
însă şi asupra acestuia. La naiba! dacă―i vii de hac, atunci mărturisesc, eşti dracul pe pămînt.
Se duse la uşă şi o deschise dintr―o dată.
― Chemaţi pe domnul Felton, porunci el. Aşteaptă o clipă şi o să i te dau în seamă.
Între cele două fiinţe coborî o tăcere ciudată, în timpul căria se auzi zgomotul unui pas
molcom şi regulat care se apropia. Apoi, în umbra coridorului se ivi conturul unei făpturi
omeneşti şi tînărul locotenent, despre care am mai vorbit, se opri în prag aşteptînd porunca
lordului.
― Intră, dragul meu John, ― îl pofti lordul de Winter, ― intră şi închide uşa.
Tînărul ofiţer intră.
― Şi acum, ― grăi lordul, ― priveşte această femeie: e tînără, frumoasă şi cum nu se
poate mai fermecătoare. Ei bine, e o dihanie care la douăzeci şi cinci de ani s―a făcut
vinovată de tot atîtea nelegiuiri cîte poţi citi într―un an în catastifele tribunalelor noastre;
glasul ei ţi se strecoară în vine, frumuseţea îi slujeşte drept momeală pentru prada care―i
cade în gheare, trupul ei plăteşte tot ce a făgăduit, se cuvine să―i dăm şi ce―i al ei. Va
încerca să te ademenească, va încerca poate să te şi ucidă; te―am scos din nevoi, Felton,
te―am făcut locotenent; ba odată ţi―am scăpat şi viaţa, ştii cu ce prilej; sînt pentru dumneata
nu numai un ocrotitor, ci şi un prieten, nu numai un binefăcător, ci şi un tată; această femeie
s―a întors în Anglia, ca să uneltească împotriva zilelor mele; ţin acum şarpele în mîini; ei
bine, te chem şi―ţi grăiesc aşa: prietene Felton. John, copilul meu, păzeşte―mă şi, mai ales,
păzeşte―te de această femeie; jură―mi pe mîntuirea sufletului dumitale că o vei păzi cu
toată străşnicia, ca să―şi primească ispăşirea cuvenită. John Felton, mă bizui pe cuvîntul tău;
John Felton, am încredere în buna ta credinţă.
― Milord, ― răspunse tînărul ofiţer, încărcîndu―şi privirea―i senină cu toată ura pe
care o putu găsi în străfundul inimii lui, ― milord, vă jur că totul se va face aşa precum doriţi!
Milady primi această privire ca un osîndit stors de vlagă: nu, era eu neputinţă să―ţi
închipui o căutătură mai supusă şi mai blîndă decît aceea care plutea în acea clipă pe frumosul
chip. Chiar lordul de Winter abia putu recunoaşte tigroaica împotriva căreia, ceva mai
devreme, se simţea gata să lupte.
― Nu va ieşi niciodată din această încăpere, auzi, John, ― urmă lordul, ― nu va schimba
nici o vorbă cu nimeni; nu va vorbi decît cu dumneata, dacă bineînţeles vei binevoi să―i faci
această cinste.
― E de―ajuns, milord, am jurat!
― Şi acum, doamnă, încearcă să te împaci cu dumnezeu, căci oamenii şi―au rostit
cuvîntul lor.
Milady lăsă să―i cadă capul, ca şi cînd s―ar fi simţit strivită sub această judecată.
Lordul de Winter părăsi încăperea, făcîndu―i semn lui Felton, care ieşi în urma lui şi închise
uşa.
După o clipă se auzi pe sală pasul greoi al unui soldat din marină, care făcea de strajă cu
baltagul la brîu şi cu flinta în mînă.
Milady rămase cîteva clipe nemişcată, socotind că cineva o urmărea poate prin gaura
cheii; apoi ridicîndu―şi încet ochii, în care se oglindea aceeaşi năprasnică pornire de ură şi de
sfidare, dădu fuga să asculte la uşă şi să privească pe fereastră, şi se întoarse ca să se afunde

într―un jilţ adînc, dusă pe gînduri.
Capitolul XXI.OFIŢER
În vremea asta, cardinalul aştepta veşti din Anglia, dar veşti bune nu soseau; doar rele şi
ameninţătoare.
Oricît de împresurată ar fi fost La Rochelle, oricît de sigură părea izbînda datorită
măsurilor luate şi mai ales a digului care nu lăsa să pătrundă nici o luntre în oraşul asediat,
blocada putea totuşi să mai ţină vreme îndelungată; şi era mare ocară pentru oştirile regelui şi
mare plictiseală pentru domnul cardinal care, e drept, nu se mai îndeletnicea cu vrajba dintre
Ludovic al XIII―lea şi Ana de Austria, acesta fiind fapt împlinit, ci se gîndea cum să împace
pe domnul Bassompierre care se afla în ceartă cu ducele d'Angoulême.
Cît priveşte pe fratele regelui, deşi pornise asediul, lăsa pe seama cardinalului grija de
a―l duce la capăt.
Oraşul, în ciuda nemaipomenitei încăpăţînări a primarului, încercase un fel de răzvrătire
cu scop să se predea oştirii regeşti; primarul trimisese la spînzurătoare pe răzvrătiţi. Această
ispăşire potoli capetele cele mai înfierbîntate, care chibzuiră atunci să moară mai bine de
foame. Moartea aceasta li se părea ceva mai nepripită şi mai puţin neînduplecată decît
spînzurătoarea.
La rîndul lor, asediatorii prindeau cînd şi cînd soli, pe care cei din La Rochelle îi
trimiteau la Buckingham sau ştafete pe care Buckingham îi trimitea celor din La Rochelle. Şi
într―un fel şi în altul judecata se sfîrşea iute―iute. Domnul cardinal rostea doar un cuvînt:
Spînzurat! Regele era poftit să vină să ia parte la spînzurare. Plictisit, suveranul îşi alegea un
loc bun, ca să nu―i scape nici unul din amănuntele ispăşirii; oricum, asta îl mai distra puţin
şi―i dădea ghes să îndure asediul, dar tot nu―l împiedica să se plictisească de moarte şi să
vorbească mereu de întoarcerea lui la Paris; astfel încît, dacă ar fi lipsit solii şi spionii,
eminenţa sa, cu toată închipuirea―i bogată, ar fi fost pusă la grea încercare.
Totuşi vremea trecea şi orăşenii nu mai capitulau; cel din urmă spion care fusese prins
ducea o scrisoare. Această scrisoare vestea pe Buckingham că oraşul ajunsese la capătul
puterilor, dar în loc de a adăuga: "Dacă ajutorul dumneavoastră nu soseşte înainte de
cinsprezece zile, ne vom preda", scrisoarea lămurea: "Dacă ajutorul dumneavoastră nu soseşte
înainte de cincisprezece zile, cînd va sosi ne va găsi pe toţi "morţi de foame".
Localnicii nu mai nădăjduiau deci decît în Buckingham. Buckingham era mîntuitorul lor.
Dacă într―o zi ar fi fost încredinţaţi că nu trebuiau să se mai bizuie pe Buckingham, fără
îndoială că o dată cu speranţa li s―ar fi năruit şi dîrzenia.
Cardinalul aştepta deci cu mare nerăbdare veşti din Anglia, care să―l înştiinţeze că
Buckingham nu va veni.
Problema cuceririi oraşului pe calea armelor, dezbătută adesea în consiliul regelui, fusese
totdeauna înlăturată; în primul rînd la Rochelle părea cu neputinţă de cucerit, apoi cardinalul,
orice ar fi spus, ştia că grozăvia sîngelui vărsat într―o ciocnire în care francezii trebuiau să
lupte împotriva francezilor, ar fi întors politica cu şaizeci de ani în urmă; şi cardinalul era pe
atunci ceea ce numim azi un om al progresului. În adevăr, jefuirea oraşului La Rochelle şi
uciderea a trei sau patru mii de hughenoţi, care ar fi căzut în lupte, semăna prea mult în 1628
cu măcelul din noaptea sfîntului Bartolomeu, din anul 1572; apoi, mai presus de toate, această
ultimă măsură pe care regele, ca bun catolic, n―ar fi înlăturat―o de loc, se lovea neîndurător
de argumentul generalilor asediatori: La Rochelle nu putea fi doborîtă decît prin înfometare.
Cardinalul nu―şi putea alunga din minte şi unele temeri din pricina cumplitei sale
trimise, căci şi el înţelesese ciudatele proporţii ale acestei femei, aci năpîrcă, aci leoaică. Îl
trădase oare? Murise? În tot cazul o cunoştea îndeajuns pentru a―şi da seama că, lucrînd
pentru el sau împotriva lui, prietenă sau vrăjmaşă, tot n―ar fi rămas locului fără mari piedici
în cale; dar de unde veneau piedicile? Iată ceea ce nu putea şti.
De altminteri, el avea încredere ― şi pe bună dreptate ― în Milady: ghicise în trecutul ei
lucruri groaznice pe care numai mantia sa roşie le putea acoperi; şi simţea că, pentru o pricină
sau alta, această femeie îi va rămîne credincioasă, putînd să găsească numai în el un sprijin
mai mare decît primejdia ce o ameninţa.
Se hotărî deci să ducă singur războiul şi să nu mai aştepte nici nu ajutor străin, afară doar
de cine ştie ce noroc picat din cer. Puse deci să se înalţe mai departe faimosul ding care
trebuia să înfometeze La Rochelle; şi în vreme ce―şi arunca privirea asupra nefericitului
oraş, care închidea între zidurile lui atîta mizerie oarbă şi atîta virtute, cardinalului îi răsări în
minte lozinca lui Ludovic al Xl―lea ― înaintaşul său politic, după cum el însuşi era
înaintaşul lui Robespierre ― acea vrednică lozincă a tovarăşului lui Tristan 14: "Dezbină şi
domneşte".
Pe cînd asedia Parisul, Henric al IV―lea punea să se arunce peste zidurile oraşului pîine
şi merinde; cardinalul porunci să arunce fiţuici prin care arăta localnicilor cît era de nedreaptă,
de îngustă şi de sălbatică purtarea căpeteniilor lor; aceste căpetenii aveau grîu din, belşug, dar
nu―l împărţeau; erau credincioşi altei lozinci: ― căci aveau şi ei lozinci ― să piară femeile,
copiii, bătrînii, dar să rămînă teferi şi zdraveni bărbaţii care trebuiau să le apere zidurile. Pînă
atunci, fie din devotament, fie din neputinţă de a lupta împotrivă, această lozincă ― fără a se
bucura de încuviinţarea tuturor ― începuse a trece de la teorie la practică; dar răvaşele se
încumetară s―o lovească. Ele aminteau bărbaţiilor că femeile, copiii şi bătrînii, lăsaţi să piară
de foame, erau soţiile, fiii, părinţii lor; că ar fi fost mai drept să îndure cu toţii aceeaşi năpastă,
pentru ca starea tuturor laolaltă să fie izvorul unor hotărîri obşteşti.
Aceste fiţuici avură urmarea pe care cel ce le pusese la cale o putea nădăjdui, deoarece
ele îndemnară un mare număr de localnici să pornească negocieri pe seama lor cu oştirea
regească.
Dar tocmai pe cînd cardinalul vedea rodind ticluirile sale, bucuros fiind de a le fi folosit,
un locuitor din La Rochelle, care izbutise, Dumnezeu ştie cum, să străbată liniile ostăşeşti în
pofida straşnicei supravegheri a lui Bassompierre, a lui Schomberg şi a ducelui d'Angoulême,
supravegheaţi la rîndul lor de cardinal, un locuitor din La Rochelle, spuneam, pătrunse în oraş
venind din Portsmouth şi povesti că văzuse acolo o flotă nemaipomenită, gata să ridice ancora
înainte de opt zile. Mai mult, Buckingham vestea primarului că marea ligă împotriva Franţei
va fi în sfîrşit fapt împlinit şi că regatul se va vedea călcat în acelaşi timp de armatele engleze,
de cele imperiale şi spaniole. Această scrisoare fu citită localnicilor în toate pieţele oraşului.
Se lipiră copii în toate colţurile străzilor şi chiar acei care începuseră negocieri cu oastea
maiestăţii sale, le curmară, hotărîţi fiind să aştepte marele ajutor, vestit cu surle şi trompete.
Împrejurarea aceasta neaşteptată trezi în cardinal neliniştea de la început, silindu―l, fără
voia lui, să―şi îndrepte iarăşi privirea de partea cealaltă a mării.
În vremea asta, scutită de grijile ce frămîntau pe singura şi adevărata ei căpetenie, oştirea
regelui se pusese pe trai vesel; în tabără nu lipseau nici merindele, nici banii; toate unităţile se
întreceau în îndrăzneală şi―n veselie. Să prindă spioni şi să―i spînzure, să se încumete la
fapte năzdrăvane pe dig sau pe mare, să născocească trăsnăi, să le înfăptuiască fără teamă, iată
în ce chip îşi petreceau ostaşii zilele care li se păreau prea scurte, dar care, dimpotrivă, păreau
nesfîrşit de lungi nu numai orăşenilor măcinaţi de foame şi teamă, ci şi cardinalului care―i
împresura atît de straşnic.
Uneori, cînd cardinalul, mereu călare ca cel din urmă jandarm al oştirii, îşi plimba
privirea gînditoare asupra lucrărilor atît de încete faţă de ceea ce ar fi dorit, lucrări ridicate din
porunca lui de ingineri aduşi din toate colţurile Franţei, dacă întîlnea întîmplător vreun
muşchetar din compania domnului de Tréville, atunci se apropia de el, îl cerceta într―un
anume fel şi nerecunoscînd pe nici unul din cei patru tovarăşi ai noştri, îşi îndrepta aiurea
privirea lui atît de adîncă şi gîndirea lui atît de cuprinzătoare.
Într―o zi, pe cînd ros de o plictiseală de moarte, fără nădejde în negocierile cu oraşul,
14
Tristan ― căpetenia mareşalilor Franţei sub Carol at VII-lea şi Ludovic al Xl-lea, bărbat viclean şi crud.
fără ştiri din Anglia, cardinalul ieşise, întovărăşit numai de Cahusac şi de la Houdiniere, cu
scopul doar de a ieşi la aer şi mergea de―a lungul ţărmului, îmbinîndu―şi nemărginirea
visurilor cu nemărginirea oceanului, el ajunse cu calul la pas pe o colină: din vîrful colinei
zări îndărătul unui gard de mărăcini şapte oameni tolăniţi pe nisip, şi înconjuraţi de sticle
goale, în bătaia unui soare atît de fugarnic în acele zile ale anului. Patru dintre aceşti oameni
erau muşchetarii noştri, care tocmai se pregăteau să asculte citirea unei scrisori primită de
unul din ei. Scrisoarea era atît de atrăgătoare, încît lăsaseră baltă cărţile de joc şi zarurile pe o
tobă.
Ceilalţi trei se îndeletniceau cu destupatul unei uriaşe damigene cu vin de Collioure; erau
valeţii acestor domni.
După cum am mai spus, cardinalul era în toane rele şi cînd se afla în astfel de toane,
nimic nu―i sporea ursuzenia ca veselia altora. De altfel, îşi vîrîse de―a surda în cap că
amărăciunile lui stîrneau veselia celorlalţi. Făcînd semn lui La Houdinière şi lui Cahusac să se
oprească, descăleca şi se apropie de chefliii ce―i dădeau de bănuit, cu nădejdea că nisipul
căre―i înăbuşea paşii, şi mărăcinii care―l ascundeau vederii, îl vor ajuta să prindă crîmpeie
din convorbirea ce i se părea atît de ademenitoare. La numai zece paşi de gard, recunoscu
ciripeala gasconă şi cum ştia că cei cu pricina erau muşchetari, cardinalul nu se îndoi că
ceilalţi trebuiau să fie aşa―zişii "nedespărţiţi", adică Athos, Porthos şi Aramis.
E de prisos să mai spunem că descoperirea îi sporise dorinţa de a le asculta vorba; în ochi
îi jucă o sclipire stranie şi se apropie de mărăcini, tiptil ca o pisică; dar abia putuse prinde
cîteva silabe vagi şi încîlcite, cînd un strigăt răsunător şi scurt îl făcu să tresară, trezind
totodată luarea―aminte a muşchetarilor.
― Ofiţer! strigă Grimaud.
― Nu cumva vorbeşti, caraghiosule? mormăi Athos, ridicîndu―se într―un cot şi
pironindu―şi valetul cu priviri fulgerătoare.
Grimaud tăcu chitic, mulţumindu―se să întindă arătătorul spre gard, dînd astfel în vileag
pe cardinal cu escorta lui cu tot.
Dintr―o săritură., cei patru muşchetari fură în picioare salutînd respectuos.
Cardinalului îi sări ţandăra.
― Pare―se, domnii muşchetari nu stau decît cu strajă împrejur! Vine oare englezul pe
uscat sau poate că muşchetarii se socotesc a fi ofiţeri superiori?
― Monseniore, ― răspunse Athos, căci în mijlocul spaimei celorlalţi, numai el îşi
păstrase liniştea şi acel sînge rece de mare senior ce nu―l părăseau niciodată, ― monseniore,
muşchetarii cînd nu sînt de serviciu sau după ce şi―au sfîrşit slujba, beau şi joacă zaruri, iar
pentru valeţii lor, ei sînt ofiţeri superiori.
― Valeţi! ― mormăi cardinalul, ― valeţi care au poruncă să―şi înştiinţeze stăpînii
atunci cînd trece cineva, ăştia nu sînt valeţi, sînt străji.
― Eminenţa sa îşi dă totuşi seama că dacă n―am fi luat această măsură, s―ar fi putut
s―o lăsăm să treacă pe lîngă noi iară să―i aducem salutul nostru şi să―i mulţumim pentru
înalta sa bunăvoinţă de a ne strînge pe toţi patru laolaltă. D"Artagnan, ― urmă Athos, ―
dumneata care adineauri doreai să găseşti prilejul de a―i mărturisi monseniorului
recunoştinţa dumitale, iată sosit acest prilej; foloseşte―l.
Aceste cuvinte fură rostite cu acea nedezminţită stăpînire de sine, care―l încununa pe
Athos în ceasurile de primejdie şi cu acea minunată cuviinţă care făcea din el în anumite clipe
un rege, mai maiestuos decît regii din naştere.
D'Artagnan se apropie şi îngăimă cîteva cuvinte de mulţumire ce se pierdură iute sub
privirile întunecate ale cardinalului.
― Oricum, domnilor, ― urmă cardinalul fără a părea îndepărtat de la gîndul lui de
cuvintele lui Athos, ― oricum, domnilor, nu―mi place ca nişte simpli soldaţi să facă pe marii
seniori numai pentru că au norocul să slujească într―un corp privilegiat, cînd ştiut este că
disciplina―i una şi aceeaşi pentru toată lumea.

Athos îl lăsă pe cardinal să―şi sfîrşească în voie fraza şi, înclinîndu―se în semn de
încuviinţare, răspunse la rîndul lui:
― Nădăjduiesc, monseniore, că disciplina n―a fost încălcată în nici un chip de noi. Nu
sîntem de serviciu şi am socotit că, nefiind de serviciu, putem să ne petrecem vremea după
cum vom găsi de cuviinţă. Dac―am avea fericirea să primim vreo poruncă din partea
eminenţei voastre, vă încredinţăm că i―am da îndată ascultare. După cum îşi poate da seama
eminenţa voastră, ― urmă Athos, încruntînd din sprîncene, căci acest soi de convorbire
începea să―l scoată din sărite, ― ne―am luat şi armele ca să fim gata la cel dintîi semnal.
Şi arătă cardinalului cu mîna cele patru flinte în piramidă, lîngă toba pe care se aflau
cărţile de joc şi zarurile.
― Eminenţa voastră poate fi încredinţată, ― adăugă d'Artagnan, ― că i―am fi ieşit în
întîmpinare, dac―am fi putut bănui că se îndreaptă spre noi cu o escortă atît de restrînsă.
Cardinalul îşi muşca mustăţile şi vîrful buzelor.
― Ştiţi a ce semănaţi, tot timpul, aşa împreună, ca şi acum, mereu înarmaţi şi păziţi de
valeţii dumneavoastră? întrebă cardinalul. Parc―aţi fi patru conspiratori.
― Oh! cît despre asta, monseniore, ― răspunse Athos, ― e adevărat că uneltim; după
cum şi―a putut da seama eminenţa voastră şi acum cîteva zile, noi uneltim, dar numai
împotriva celor din La Rochelle.
― Ei, domnilor politicieni! ― urmă cardinalul încruntînd la rîndul lui din sprîncene, ―
dacă s―ar putea citi în creierul dumneavoastră aşa cum citeaţi în scrisoarea aceea pe care aţi
ascuns―o cînd m―aţi văzut venind, s―ar găsi poate taina multor lucruri pe care nu le ştim!
Athos se făcu purpuriu şi înaintă cu un pas spre eminenţa sa.
― S―ar zice, monseniore, că ne bănuiţi cu adevărat şi că sîntem supuşi unui
interogatoriu; dacă lucrurile stau aşa, atunci să binevoiască eminenţa voastră să ne vorbească
lămurit şi vom şti ce ne rămîne de făcut.
― Chiar dacă ar fi un interogatoriu, ― stărui cardinalul, ― au mai fost şi alţii supuşi la
interogatorii, domnule Athos, şi au răspuns.
― De aceea, monseniore, am spus eminenţei voastre că n―are decît să pună întrebări;
noi sîntem gata să răspundem.
― Ce era cu scrisoarea aceea pe care te pregăteai s―o citeşti, domnule Aramis, şi pe care
ai ascuns―o?
― O scrisoare din partea unei femei, monseniore.
― Da pricep, ― urmă cardinalul, ― asemenea scrisori se ţin în taină; totuşi, ele pot fi
arătate unui duhovnic, şi dumneavoastră ştiţi că eu sînt şi duhovnic.
― Monseniore, ― răspunse Athos, cu o linişte cu atât mai grozavă cu cît răspunzînd
astfel îşi punea capul în joc, ― scrisoarea e din partea unei femei, dar nu e iscălită nici de
Marion de Lorme, nici de doamna d'Aguillon15.
Cardinalul se făcu galben ca ceara, un fulger năprasnic îi scăpără în priviri; se întoarse
spre Cahusac şi La Houdinière, ca şi cînd ar fi vrut să le dea o poruncă. Athos văzu mişcarea;
făcu un pas spre flintele asupra cărora cîteşipatru îşi aţintiră ochii, fiindcă nici unul n―avea
de gînd să se lase arestat. Cardinalul şi cu ai lui erau numai trei; muşchetarii şi cu valeţii lor
erau în număr de şapte; se gîndi că jocul ar fi fost cu atît mai primejdios, cu cît Athos şi
prietenii ar fi uneltit cu adevărat; şi, printr―una din acele întorsături neaşteptate pe care le
avea întotdeauna la îndemînă întreaga sa mînie se topi într―un zîmbet.
― Haide! Haide! ― făcu el, ― sînteţi toţi tineri inimoşi, mîndri la lumina soarelui,
credincioşi la întuneric; nu―i nici un rău să veghezi asupra ta cînd veghezi atît de bine asupra
altora; domnilor, n―am uitat cînd ducîndu―mă într―o noapte spre "Porumbarul Roşu",
15
Marion de Lorme ― femeie renumită pentru frumuseţea şi aventurile ei, sub Ludovic al XlII-lea. Doamna d'Aiguillon ― nepoata lui
Richeliu.
mi―aţi slujit de escortă; dacă ar fi vreo primejdie pe drumul pe care―l iau acum, v―aş ruga
să mă însoţiţi; dar cum nu este, rămâneţi unde sînteţi, sfîrşiţi―vă în tihnă vinul, jocul şi
scrisoarea. Cu bine, domnilor!
Încălecînd din nou pe calul pe care Cahusac i―l adusese, îi salută cu mîna şi se îndepărtă.
În picioare şi nemişcaţi, cei patru tineri îl urmăriră cu privirea fără să rostească un singur
cuvînt, pînă ce cardinalul le pieri din vedere.
Apoi se uitară unul la altul.
Erau cu toţii încremeniţi, căci în ciuda acelui prietenesc rămas bun, eminenţa sa plecase
clocotind de mînie.
Numai Athos zîmbea cu zîmbetul său tăios şi dispreţuitor. Cînd cardinalul ajunsese
departe, încît nu i―ar mai fi putut nici auzi, nici vedea, Porthos, care avea mare chef să―şi
verse focul pe cineva, izbucni.
― Şi Grimaud ăsta, s―a trezit prea tîrziu!
Grimaud se pregătea tocmai să răspundă ca să se dezvinovăţească, dar Athos ridică un
deget şi valetul tăcu.
― I―ai fi dat scrisoarea, Aramis? întrebă d'Artagnan.
― Eu, ― răspunse Aramis cu vocea lui cea mai mieroasă, ― eram hotărît: dacă mi―ar fi
cerut scrisoarea, cu o mînă i―aş fi dat―o, iar cu cealaltă i―aş fi înfipt spada.
― M―aşteptam la asta, ― grăi Athos, ― şi de aceea m―am şi aruncat între el şi
dumneata. Într―adevăr, omul ăsta e grozav de nesocotit cînd vorbeşte aşa cu alţi bărbaţi;
s―ar zice că n―a avut niciodată a face decît cu femei şi cu copii.
― Dragă Athos, eu te admir, ― mărturisi d'Artagnan ― dar la urma urmei,
pare―mi―se, tot n―am avut dreptate.
― Cum, n―am avut dreptate? făcu Athos. Dar al cui e aerul pe care―l respirăm? Al cui
oceanul pe care ne rătăcesc privirile? Al cui nisipul pe care stăteam lungiţi? A cui scrisoarea
trimisă de iubita dumitale? Sînt ale cardinalului? Pe cinstea mea, omul ăsta îşi închipuie că
toată lumea e a lui; stăteai aici gîngăvind, uimit, nimicit; s―ar fi zis că vedeai Bastilia în faţa
dumitale şi că namila de Meduză te schimbase într―o stană de piatră. A fi îndrăgostit
înseamnă oare a unelti? Eşti îndrăgostit de o femeie pe care cardinalul a pus s―o închidă; vrei
s―o scapi din mîinile cardinalului; este o partidă pe care o joci cu eminenţa sa; scrisoarea
asta e jocul dumitale; pentru ce ţi―ai descoperi potrivnicului jocul? Asta nu se face. N―are
decît să―l ghicească el, foarte frumos! Că şi noi i―l ghicim pe al lui!
― La urma urmelor, ― recunoscu d'Artagnan, ― e plin de―nţelepciune ce spui
dumneata, Athos.
― Atunci să nu mai pomenim ce s―a petrecut, iar Aramis să citească mai departe
scrisoarea verişoarei lui, de acolo de unde a întrerupt―o domnul cardinal.
Aramis scoase scrisoarea din buzunar, cei trei prieteni se apropiară de el, iar cei trei
lachei se strînseră din nou în jurul damigenei.
― N―ai citit decît doar un rînd sau două, ― aminti d'Artagnan, ― aşa că ia―o de la
început.
― Bucuros, răspunse Aramis.
"Scumpul meu văr, cred că mă voi hotărî să plec la Stenay, unde sora mea a trimis pe
tînăra noastră servitoare în Mănăstirea Carmelitelor; sărmana fată, s―a supus; ştie că nu
mai poate trăi în altă parte fără ca mîntuirea sufletului să nu―i fie primejduită. Totuşi, dacă
treburile familiei noastre se rînduiesc aşa cum dorim noi, cred că ea ar înfrunta şi blestemul
iadului, numai să se poată întoarce lîngă cei de care―i e dor, cu atît mai mult cu cît ştie că
cineva e mereu cu gîndul la ea. Pînă atunci nu e prea nefericită; tot ce doreşte e o scrisoare
din partea mirelui ei. Ştiu bine că merindele de soiul acesta trec anevoie printre zăbrele dar,
la urma urmelor, dragă verişorule, după cum ţi―am şi dovedit―o, nu sînt prea
neîndemînatică şi voi lua asupra mea această sarcină. Sora mea îţi mulţumeşte pentru buna
şi trainica dumitale aducere aminte. O clipă a fost foarte îngrijorată, dar, în sfîrşit, acum e
puţin mai liniştită căci a izbutit să―şi trimită acolo solul ca să nu se întâmple nimic
neprevăzut.
La revedere, scumpul meu văr, trimite―ne veşti cît mai des cu putinţă, adică de cîte ori
vei crede că o poţi face fără teamă. Te îmbrăţişez.
Marie Michon."
― Vai, Aramis, cît îţi sînt de îndatorat! strigă d'Artagnan. Draga de Constance! Am în
sfîrşit veşti despre ea; trăieşte, e la loc sigur într―o mănăstire, e la Stenay! Dar unde vine
Stenay, Athos?
― La cîteva leghe de frontiera Alsaciei, în Lorena; odată asediul ridicat, o să putem da o
raită pînă acolo.
― Şi sper să nu mai fie mult pînă atunci, ― adăugă Porthos, ― azi dimineaţă a fost
spînzurat un spion care a mărturisit că în La Rochelle au ajuns să―şi mănînce pielea
pantofilor. Socotind că după ce or mînca pielea or să mănînce şi talpa, nu prea văd ce―o să le
mai rămînă decît poate să se mănînce unii pe alţii.
― Sărmani nerozi! îi căină Athos, golind un pahar de minunat vin de Bordeaux, licoare
care, fără să se fi bucurat pe vremea aceea de faima de care se bucură astăzi, o merita şi pe
atunci. Sărmani nerozi! ca şi cînd religia catolică n―ar fi cea mai îmbietoare şi mai plăcută
dintre religii! Totuna, ― adăugă el plescăind ca să simtă aroma, ― sînt oameni de treabă. Dar
ce dracu faci acolo, Aramis? Pui în buzunar scrisoarea?
― Da, ― spuse d'Artagnan, ― Athos are dreptate, ar trebui s―o ardem; dar chiar arsă,
cine ştie dacă domnul cardinal n―are meşteşugul lui în a iscodi cenuşa?
― Vezi bine că―l are, încuviinţă Athos.
― Şi atunci ce vreţi să faceţi cu scrisoarea? întrebă Porthos.
― Vino aici, Grimaud, îl chemă Athos.
Grimaud se ridică ascultînd porunca.
― Uite, prietene, ca să te pedepsesc că ai vorbit fără voie, vei mînca bucata asta de hîrtie,
pe urmă, ca să te răsplătesc pentru binele pe care ni―l vei fi făcut, vei bea paharul ăsta de vin;
iată mai întîi scrisoarea, mestec―o bine de tot!
Grimaud zîmbi şi cu ochii pironiţi asupra paharului pe care Athos îl umpluse cu vîrf,
măcină hîrtia şi o înghiţi.
― Bravo, cumetre Grimaud! ― se bucură Athos, ― şi acum uite paharul; lasă, te scutesc
să―mi mai mulţumeşti.
Grimaud sorbi în tăcere vinul de Bordeaux; ochii lui ridicaţi spre cer vorbeau însă tot
timpul cît ţinu această plăcută îndeletnicire, un grai care deşi mut, nu era totuşi lipsit de tîlc.
― Şi acum, ― adăugă Athos, ― afară doar dacă domnul cardinal n―ar avea năstruşnica
idee de a spinteca pîntecul lui Grimaud, cred că putem fi aproape liniştiţi.
În vremea asta, eminenţa sa îşi urma abătut plimbarea, mormăind printre dinţi:
― Hotărît lucru! Trebuie numaidecît ca aceşti patru oameni să fie ai mei!
Capitolul XXII.ÎNTÎIA ZI DE ÎNCHISOARE
Să ne întoarcem la Milady, pe care am pierdut―o cîtva timp din vedere, din pricina
privirii aruncate asupra coastelor Franţei.
O vom găsi tot deznădăjduită, aşa cum am lăsat―o, cufundată într―un noian de gînduri
negre, iad întunecat la poarta căruia a pierdut aproape orice nădejde; căci întîia oară în viaţa ei
se îndoieşte, întîia oară se teme.
În două împrejurări norocul a părăsit―o, în două împrejurări s―a văzut descoperită şi
trădată şi în amîndouă împrejurările a căzut înfrîntă de o spadă de foc, trimisă fără îndoială de
Cel de Sus, ca să lupte împotriva ei: d'Artagnan a biruit―o pe ea, această nebiruită putere a
răului.
A amăgit―o în dragostea ei, a umilit―o în mîndria ei, a înşelat―o în rîvna ei de mărire,
şi acum iată―l că loveşte în norocul ei, că unelteşte împotriva libertăţii ei, că ameninţă însăşi
viaţa ei. Mai mult, i―a ridicat un colţ al măştii, această pavăză care o acoperă şi o face atît de
puternică.
D'Artagnan a îndepărtat―o de Buckingham, pe care ea îl urăşte aşa cum urăşte tot ceea
ce a iubit odinioară, furtuna pe care Richelieu i―o stîrnise acestuia în cale prin chiar fiinţa
reginei. D'Artagnan s―a dat drept de Wardes pentru care ei i se năzărise un fel de chef
sălbatic, de nestăpînit, ca la toate femeile cu aceeaşi fire. D'Artagnan cunoaşte acea taină
îngrozitoare, iar ea a jurat că cine o va cunoaşte, va pieri. În sfîrşit, în clipa cînd a căpătat o
împuternicire în alb cu ajutorul căreia putea să se răzbune împotriva duşmanului ei,
împuternicirea îi este smulsă din mîini şi d'Artagnan e acela care o ţine ostatică şi care o va
trimite în cine ştie ce murdar Botany―Bay16 sau în cine ştie ce dezgustător Tyburn17 al
Oceanului Indian.
Căci, fără îndoială, toate astea i se trag de la d'Artagnan; de la cine altul i s―ar putea
trage atîta ocară îngrămădită asupra capului ei, dacă nu de la el? Numai el i―a putut dezvălui
lordului de Winter toate înspăimîntătoarele taine pe care le―a descoperit una după alta,
datorită unei fatalităţi. Îl cunoaşte pe cumnatul ei şi, fără îndoială, i―o fi scris.
Cîtă ură dospeşte în ea! A rămas împietrită, cu ochii sticloşi pironiţi în golul încăperii
pustii, iar gemetele înăbuşite, ce―i scapă uneori din străfundul pieptului o dată cu răsuflarea,
însoţesc mugetul talazurilor care se înalţă, ameninţă, vuiesc şi dau năvală să se sfarme aidoma
unei veşnice şi neputincioase deznădejdi, de stîncile pe care sta clădit castelul întunecat şi
trufaş. La lumina fulgerelor, ce―i scapără în minte sub vijelioasa―i mînie, ce minunate
planuri de răzbunare întrevede ea în viitorul îndepărtat împotriva doamnei Bonacieux,
împotriva lui Buckingham şi mai ales împotriva lui d'Artagnan!
Da, dar pentru ca să te răzbuni trebuie să fii slobod şi ca să fii slobod cînd eşti ostatic,
trebuie să spargi zidurile, să sfărîmi zăbrelele, să sfredeleşti podelele; toate, fapte pe care le
poate duce la bun sfîrşit numai un bărbat răbdător şi tare, dar în faţa cărora se spulberă mînia
înfrigurată a unei femei. De altminteri, ca să faci toate astea trebuie să ai vreme: luni, ani şi
ea... ea are doar zece, douăsprezece zile după spusele lordului de Winter, frăţescul şi
groaznicul ei temnicer.
Şi totuşi, dac―ar fi bărbat, le―ar încerca pe toate şi poate c―ar izbuti: cum de s―o fi
înşelat astfel cerul punînd un suflet bărbătesc într―un trup plăpînd şi firav?
Întîile clipe de închisoare au fost groaznice: cîteva turbate zvîrcoliri pe care nu şi le―a
putut înfrînge au plătit datoria ei de femeie slabă, firii omeneşti. Dar încetul cu încetul, a
izbutit să―şi învingă izbucnirile mîniei nesăbuite, tremurul nervos care i―a frămîntat carnea
s―a stins şi acum stă ghemuită în ea însăşi ca un şarpe obosit care se odihneşte.
― Haide, haide, ce nebună, eram să―mi ies din fire, murmură Milady pironindu―şi
16
Loc de deportare, ales de guvernul englez, pe coasta orientală a Australiei.
17
Cartier din Londra unde aveau loc execuţiile capitale; aci prin extensiune.
ochii în oglindă; şi oglinda îi întoarce privirea arzătoare prin care parcă ar vrea să―şi pună ea
singură întrebări. Fără violenţă, violenţa este o dovadă de slăbiciune. În primul rînd n―am
izbutit niciodată prin asemenea mijloc: dacă mi―aş încerca puterea împotriva altor femei,
poate că aş avea norocul să dau peste unele mai slabe decît mine şi atunci le―aş învinge; dar
eu lupt împotriva unor bărbaţi şi alături de ei nu sînt decît femeie. Să luptăm deci ca femeie,
puterea mea stă tocmai în această slăbiciune.
Şi, vrînd parcă să―şi dea singură seama de schimbările pe care le putea porunci
obrazului ei atît de expresiv şi de ascultător, îi împrumută pe rînd toate stările sufleteşti, de la
mînia care―i schimonosea trăsăturile pînă la cel mai dulce, mai drăgăstos şi mai ademenitor
surîs. Apoi, sub mîinile ei pricepute, şuviţele părului i se mlădiară rînd pe rînd în unduiri pe
care le socoti a―i spori farmecul chipului. În sfîrşit, mulţumită de ea însăşi, murmură:
― Haide, nimic nu e pierdut. Tot mai sînt frumoasă.
Era aproape opt seara. Milady zări un pat; se gîndi că o odihnă de cîteva ore îi va
împrospăta nu numai mintea şi cugetul, dar chiar pielea obrazului. Totuşi, înainte de a se
culca, îi fulgeră prin minte un gînd şi mai prielnic. Auzise vorbindu―se despre cină. Se afla
de un ceas în camera aceea, aşa că aducerea cinei nu putea să mai întîrzie. Fără a pierde
vreme, se hotărî să facă în aceeaşi seară o încercare pentru a―şi da seama de împrejurări,
cercetînd totodată mai de aproape firea oamenilor cărora li se încredinţase paza ei.
Pe sub uşă licări o lumină; lumina aceea vestea întoarcerea temnicerilor. Milady, care se
ridicase în picioare, îşi dădu drumul iute în jilţ, cu capul pe spate, cu frumosul ei păr despletit,
cu pieptul pe jumătate gol sub horbotele mototolite, cu o mînă pe inimă şi cu cealaltă
atîrnîndu―i.
Zăvoarele fură trase; uşa scîrîi din ţîţîni; în cameră răsunară paşi din ce în ce mai aproape.
― Puneţi masa aici, rosti un glas pe care ostatica îl recunoscu a fi al lui Felton.
Porunca fu împlinită .
― Aduceţi făclii şi schimbaţi straja, urmă Felton.
Această îndoită―poruncă dată de tînărul locotenent aceloraşi inşi o încredinţă pe Milady
că slujitorii erau în acelaşi timp şi păzitorii ei, adică soldaţi.
Poruncile lui Felton erau de altminteri aduse la îndeplinire cu o grabă tăcută, care lăsa să
se întrevadă felul fericit în care ştia să se facă ascultat.
În sfîrşit, Felton care nu o privise încă pe Milady, se întoarse spre ea.
― Ah! ah! ― rosti el, ― doarme, e bine; cînd se va trezi, va cina.
Şi făcu cîţiva paşi cu gîndul să iasă din cameră.
― Dar, domnule locotenent, ― spuse un soldat, mai puţin nepăsător decît comandantul
lui şi care se apropiase de Milady, ― femeia asta nu doarme.
― Cum, nu doarme. ― întrebă Felton, ― dar atunci, ce face?
― E leşinată; faţa―i cum e ceara şi degeaba ascult, că nu i s―aude răsuflarea.
― Ai dreptate, ― răspunse Felton, după ce se uită la Milady din locul unde era şi fără a
face măcar un pas spre ea, ― du―te de―i spune lordului de Winter că ostatica a leşinat şi nu
ştiu ce trebuie să fac; împrejurarea asta n―a prevăzut―o.
Soldatul ieşi ca să îndeplinească porunca ofiţerului, Felton se aşeză într―un jilţ care se
afla din întîmplare lîngă uşă şi aşteptă fără să spună nici un cuvînt, fără să facă nici o mişcare.
Milady stăpînea acel mare meşteşug, atît de studiat de toate femeile, de a privi printre
lungile―i gene fără a părea că deschide pleoapele: îl zări pe Felton, care şedea cu spatele la
ea; îl privi astfel aproape zece minute şi în timpul acestor zece minute nepăsătorul ei păzitor
nu se întoarse măcar o singură dată.
Se gîndi atunci că lordul de Winter va veni şi va da, prin însăşi venirea lui, îndemnuri noi
temnicerului ei: aşadar întîia încercare dăduse greş; nu―şi făcu însă sînge rău, căci era dintre
femeile care se bizuie pe puterile lor; ridică doar fruntea, deschise ochii şi oftă uşurel.
Auzindu―i oftatul, Felton în sfîrşit se întoarse.
― Iată că v―aţi trezit, doamnă! spuse el. Atunci nu mai am ce căuta aici! Dacă aveţi
nevoie de ceva, sunaţi.
― Oh! Doamne, Dumnezeule! Ce rău mi―a fost! murmură Milady cu glasul ei cîntător
care, la fel cu glasul vrăjitoarelor din vremuri, avea darul să―i farmece pe toţi pe care voia
să―i piardă.
Şi îndreptîndu―se în jilţ, Milady avu grijă să―şi mlădie trupul mai graţios şi mai
molatic încă decît cînd fusese culcată.
Felton se ridică.
― Vi se va aduce masa de trei ori pe zi, doamnă, ― spuse el, ― dimineaţa la nouă, apoi
la ora unu şi seara, la opt. Dacă aceste ore nu vă sînt pe plac, puteţi să―mi arătaţi alte ore în
locul celor pe care vi le―am spus şi, în privinţa aceasta, se va face după dorinţa
dumneavoastră.
― Adică voi rămîne veşnic singură în camera asta tristă şi mare? întrebă Milady.
― S―a trimis vorbă unei femei de prin partea locului şi mîine va fi la castel; va veni aici
de cîte ori veţi dori.
― Vă mulţumesc mult, domnule, răspunse, umil, Milady.
Felton înclină uşor din cap şi se îndreptă spre uşă. Tocmai cînd să treacă pragul se ivi pe
sală lordul de Winter, urmat de soldatul care se dusese să―l înştiinţeze că Milady leşinase.
Ţinea în mînă o sticlă cu leacuri potrivite.
― Ei, ce e? Ce se petrece aici? întrebă el în zeflemea, văzîndu―şi ostatica în picioare şi
pe Felton gata de plecare. Cum, moarta a şi înviat? La naiba, nu ţi―ai dat seama, băiatule, că
te―a luat drept un ageamiu şi că s―a jucat în faţa ta actul întîi dintr―o comedie pe care vom
avea, fără îndoială, plăcerea s―o urmărim în toată desfăşurarea ei?
― M―am gîndit şi eu la asta, milord, ― răspunse Felton, ― dar, în sfîrşit, cum ostatica
e femeie, am vrut ia urma urmelor, să nu trec peste bunăvoinţa pe care orice bărbat bine
crescut o datorează unei femei, dacă nu pentru ea, măcar pentru el.
Milady se cutremură din toate mădularele. Vorbele lui Felton i se strecurau ca mici sloiuri
de gheaţă prin vine:
― Aşadar, ― adăugă de Winter rîzînd, ― părul ăsta frumos, despletit cu atîta dibăcie,
pielea asta frumoasă şi privirea în gol, nu te―au vrăjit încă, inimă de piatră ce eşti!
― Nu, milord, ― răspunse nepăsătorul tînăr, ― şi credeţi―mă, că―mi trebuiesc mai
mult decît tertipuri şi fandoseli femeieşti ca să mă lege cineva la ochi.
― Atunci, viteazule locotenent, s―o lăsăm pe Milady să născocească altceva mai de soi
şi să mergem la masă; fii pe pace, are închipuire bogată şi al doilea act al comediei nu va
întîrzia să urmeze celui dintîi.
Spunînd aceste cuvinte, lordul de Winter îşi trecu braţul pe sub braţul lui Felton şi ieşi cu
el, rîzînd.
― Găsesc eu ac şi de cojocul tău, ― murmură Milady printre dinţi, ― nu te teme, biet
călugăr fără căpătîi, biet convertit la militărie cu uniforma―ţi croită dintr―un anteriu.
― Fiindcă veni vorba, ― mai spuse de Winter oprindu―se în pragul uşii, ― înfrîngerea
asta nu trebuie să―ţi taie pofta de mîncare, Milady. Gustă din puiul şi din peştii pe care, pe
cinstea mea, nu i―am otrăvit. Mă împac binişor cu bucătarul meu şi cum nu trebuie să mă
moştenească, am în el toată încrederea. Fă şi dumneata ca mine. La revedere, surioară, la
revedere, pînă la al doilea dumitale leşin.
Era tot ce putea îndura Milady: mîinile i se înfipseră adînc în jilţ, dinţii―i scrîşniră surd,
urmări cu ochii mişcarea uşii care se închise în urma lordului de Winter şi a lui Felton; cînd se
văzu singură, simţi că o cuprinde iarăşi deznădejdea, îşi aruncă privirea pe masă, zări
strălucind un cuţit, se repezi la el şi―l înşfăcă; dar dezamăgirea îi fu cruntă: lama cuţitului era
rotundă şi , din argint flexibil.
Un hohot de rîs izbucni de partea cealaltă a uşii care nu era bine trasă; canatul se
deschise.
― Ah ah! ― făcu lordul de Winter, ah! ah! ah! vezi şi tu acum, dragă Felton, vezi că e
adevărat ce―ţi spuneam: cuţitul era pentru tine; te―ar fi omorît, băiatule; uite, e unul din
cusururile ei: se descotoroseşte într―un fel sau altul de cine o stinghereşte. Dacă te―aş fi
ascultat, cuţitul ar fi fost de oţel ascuţit: şi―atunci, s―ar fi isprăvit cu Felton, te―ar fi
omorît, băiatule, şi după tine pe toţi ceilalţi. Ia te uită, John, ce bine ştie să ţină un cuţit în
mînă.
Într―adevăr, Milady mai păstra încă arma ameninţătoare în mîna ei înţepenită, dar aceste
din urmă cuvinte, această jignire doborîtoare îi slăbi încleştarea mîinilor, a puterii şi chiar a
voinţei.
Cuţitul căzu jos.
― Aveţi dreptate, milord, ― grăi Felton cu un glas de adînc dezgust, care răsună pînă în
adîncul inimii ei, ― aşa e, m―am înşelat.
Şi amîndoi ieşiră iarăşi din cameră.
De data asta Milady ascultă cu mai multă luare―aminte decît întîia oară; auzi paşii lor tot
mai departe stingîndu―se în fundul sălii.
― Sînt pierdută, ― murmură ea, ― iată―mă în puterea unor oameni pe lîngă care o să
am tot atîta trecere ca pe lîngă nişte statui de bronz sau de granit. Mă cunosc amîndoi pe de
rost şi au şi ei arme împotriva armelor mele. Dar totuşi, nu se poate sfîrşi aşa cum au hotărît
ei.
Într―adevăr, după cum arăta gîndul acesta din urmă şi fulgerătoarea întoarcere la
speranţă, teama şi simţirile firave nu dăinuiau multă vreme în sufletul ei adînc. Milady se
aşeză la masă, mîncă din felurite bucate, bău puţin vin de Spania şi simţi cum i se trezeşte în
suflet imboldul hotărîtor.
Înainte de a se culca scormonise, tălmăcise, întorsese pe faţă şi pe dos, cercetase sub toate
luminile, cuvintele, paşii, mişcările, semnele, pînă chiar şi tăcerile celorlalţi doi, şi din această
cercetare adîncă, dibace şi amănunţită, se încredinţase că la urma urmei, dintre cei doi
prigonitori, cel mai uşor de înfrînt era Felton.
Un cuvînt, mai ales, îi stăruia în minte.
― Dacă te―aş fi ascultat, spusese lordul de Winter lui Felton.
Aşadar, Felton pusese o vorbă bună pentru ea, de vreme ce lordul de Winter nu voise
să―l asculte pe Felton.
"Slab sau puternic, ― îşi spunea mereu Milady ― omul ăsta păstrează o licărire de milă
în sufletul lui; voi schimba această licărire într―un pîrjol care―l va mistui."
Cît despre celălalt, el mă cunoaşte, se teme de mine şi ştie la ce se poate aştepta dacă
vreodată i―aş scăpa din mîini; e de prisos atunci să fac vreo încercare asupra lui. Dar Felton
e altceva; e un tînăr prostuţ, curat la suflet, pare a fi şi virtuos; pe el îl poţi nimici.
Şi culcîndu―se, Milady adormi cu zîmbetul pe buze: cine ar fi privit―o dormind, ar fi
zis că o fată tînără îşi vedea în vis coroniţa de flori care―i va încununa fruntea la viitoarea
serbare.
Capitolul XXIII.A DOUA ZI DE ÎNCHISOARE
Milady visa că―l avea în sfîrşit în mînă pe d'Artagnan, că era de faţă la schingiuirea lui
şi privind nesăţioasă sîngele blestemat ce şiroia de sub securea călăului, încîntătorul ei zîmbet
îi înflorea pe buze.
Dormea aşa cum doarme un întemniţat legănat de întîia lui nădejde.
A doua zi, cînd intrară în cameră, ea era încă în pat. Felton se afla pe sală; însoţea pe
femeia de care―i vorbise în ajun şi care sosise chiar atunci; femeia intră şi, apropiindu―se
de pat, spuse doamnei că e gata s―o slujească.
Milady era de obicei palidă, faţa ei putea uşor păcăli pe cine o vedea întîia oară.
― Am friguri, ― spuse ea, ― n―am închis ochii nici o clipă toată noaptea asta lungă;
sufăr îngrozitor; dumneata o să fii mai omenoasă decît au fost cei de ieri cu mine? De
altminteri, tot ce cer e să―mi dai voie să stau culcată.
― Vreţi să trimit după un doctor? întrebă femeia.
Felton asculta fără să spună nici un cuvînt.
Milady se gîndea că, cu cît vor aduce mai mulţi în jurul ei, cu atît mai mulţi vor trebui
înduioşaţi şi cu atît mai tare va spori supravegherea lordului de Winter. De altminteri,
doctorul ar fi putut descoperi că boala ei era curată prefăcătorie, astfel încît, după ce pierduse
întîia partidă, nu voia s―o piardă şi pe a doua.
― Să te duci să chemi un doctor? spuse ea. La ce bun? Domnii aceştia au spus ieri că
boala mea e o comedie, şi azi ar spune la fel, căci de aseară şi pînă acum au avut destulă
vreme să dea de ştire doctorului.
― Atunci, ― zise Felton, scos din răbdare, ― spuneţi dumneavoastră singură, doamnă,
ce doriţi să vi se dea?
― Dar mai ştiu eu ce! Un singur lucru ştiu: că sufăr; daţi―mi orice vreţi, puţin îmi pasă.
― Duceţi―vă şi chemaţi―l pe lordul de Winter, porunci Felton, obosit de văicărelile
fără sfîrşit.
― O! nu! nu! ― strigă Milady, ― nu domnule, nu―l chemaţi, vă rog din suflet, sînt
sănătoasă şi n―am nevoie de nimic, nu―l chemaţi!
Rostise cuvintele cu atîta foc dogoritor, cu atîta caldă convingere, încît Felton, mişcat,
făcu cîţiva paşi prin cameră.
"O lasă mai domol", gîndi Milady.
― Totuşi, doamnă, ― urmă Felton, ― dacă suferiţi cu adevărat, vom trimite să vi se
aducă un doctor şi dacă vreţi să ne păcăliţi, ei bine! cu atît mai rău pentru dumneavoastră, dar
cel puţin în ceea ce ne priveşte, noi ne spălăm pe mîini.
Milady nu răspunse; dar, răsturnîndu―şi frumosul cap pe pernă, izbucni în hohote de
plîns.
Felton o privi o clipă cu nepăsarea―i obişnuită; apoi, văzînd că lacrimile ameninţau să
ţină multă vreme, ieşi; femeia îl urmă. Lordul de Winter nu veni însă.
― Cred că încep să văd limpede, murmură Milady cu o bucurie sălbatică, vîrîndu―se
sub plapumă, ca să ascundă ochilor ce ar fi putut―o pîndi din umbră această izbucnire de
mulţumire lăuntrică.
Trecură două ceasuri.
"Acum e vreme ca boala să înceteze, ― îşi spuse ea, ― să ne sculăm şi să ne îngrijim
chiar azi de o mică izbîndă; nu am decît zece zile înaintea mea şi pînă diseară două vor fi şi
zburat."
De dimineaţă i se adusese în cameră gustarea; Milady socotise că în curînd va trebui să
vină să strîngă masa şi că atunci îl va vedea iarăşi pe Felton.
Şi nu se înşelase; Felton veni din nou şi, fără să se uite măcar dacă Milady se atinsese sau
nu de mîncare, făcu semn să se scoată din odaie masa pe care o aducea pregătită cu toate
mîncărurile. Felton rămase cel din urmă; ţinea în mînă o carte.

Culcată într―un jilţ în faţa căminului, Milady, frumoasă, palidă şi resemnată, părea o
fecioară neprihănită aşteptîndu―şi martiriul.
Felton se apropie de ea şi spuse:
― Lordul de Winter, care este catolic la fel ca dumneavoastră, doamnă, s―a gîndit că
poate suferiţi fiindcă sînteţi lipsită de riturile şi slujbele religiei dumneavoastră; aşa că n―are
nimic împotrivă să citiţi în fiecare zi rugăciunile liturghei dumneavoastră; iată şi o carte
pentru aceasta.
Mirată de felul în care Felton pusese cartea pe măsuţa de lîngă Milady, de tonul cu care
rostise cele două cuvinte: liturghia dumneavoastră, de surîsul dispreţuitor care le însoţi,
Milady îşi ridică privirea şi se uită cu mai multă luare―aminte la ofiţer.
Atunci, după pieptănătura―i simplă, după îmbrăcămintea prea lipsită de orice podoabă,
după fruntea lui netedă şi lucioasă ca marmura, dar tot ca marmura de tare şi de nepătruns,
recunoscu pe unul din acei posomoriţi, puritani pe care―i întîlnise atît de des la curtea regelui
Iacob şi la a regelui Franţei unde, cu toată amintirea nopţii Sfîntului Bartolomeu, veneau
uneori să caute sprijin.
Avu deci una din acele străfulgerări ale cugetului, cum numai oamenii de geniu le au la
răscruce de nevoi, în clipe hotărîtoare de care atîrnă soarta sau viaţa lor.
Cele două cuvinte: liturghia dumneavoastră şi o fugară privire aruncată asupra lui Felton
îi dezvăluiseră însemnătatea răspunsului ce―l va fi dat.
Dar, cu isteţimea de totdeauna a minţii ei, acest răspuns îi şi lunecă pe buze:
― Eu! ― spuse ea cu un ton de dispreţ pe care―l potrivi după cel pe care―l băgase de
seamă la tînărul ofiţer, ― eu, domnule, liturghia mea? Lordul de Winter, catolicul dezmăţat,
ştie bine că nu sînt de aceeaşi religie cu el şi se vede că vrea să mă prindă în laţ.
― Atunci, care e religia dumneavoastră, doamnă? întrebă Felton cu o uimire pe care, deşi
ştia să se stăpînească, nu izbuti să şi―o ascundă în întregime.
― Voi spune―o, ― răspunse Milady, cu prefăcută înflăcărare, ― în ziua în care voi fi
suferit îndeajuns pentru credinţa mea.
Privirea lui Felton descoperi frumoasei Milady toată întinderea nemărginită ce―o
deschisese vraja acestui singur cuvînt.
Cu toate astea, tînărul rămase mut şi nemişcat; numai privirea lui vorbise.
― Sînt în mîinile duşmanilor mei, ― urmă ea cu acel glas de călduros avînt, pe care ştia
că―l au îndeobşte puritanii. Ei bine, sau mă scapă Dumnezeul meu sau pier în numele Lui!
Acesta e răspunsul pe care te rog să i―l duci lordului de Winter. Cît priveşte cartea asta, ―
adăugă ea, arătînd micul ceaslov cu vîrful degetului, dar fără să―l atingă, ca şi cînd ar fi
spurcat―o acea atingere, ― puteţi s―o luaţi înapoi şi folosiţi―o dumneavoastră, căci, fără
îndoială, sînteţi de două ori părtaşul lordului de Winter: părtaş la prigoana mea, părtaş la
erezia lui.
Felton nu răspunse nimic; luă cartea cu acelaşi simţămînt de dezgust pe care―l arătase la
început şi plecă gînditor.
Lordul de Winter veni cam pe la cinci seara; Milady avusese vreme peste zi să―şi
întocmească un plan de felul cum să se poarte; îl primi ca o femeie care avea iarăşi încredere
în puterile ei.
― Pare―se, ― începu lordul, aşezîndu―se într―un jilţ în faţa celui în care stătea
Milady şi întinzîndu―şi alene picioarele spre cămin, ― pare―se ne―am cam lepădat de
credinţa noastră!
― Ce vrei să spui, domnule?
― Vreau să spun că de cînd ne―am văzut ultima oară, ne―am cam schimbat religia; nu
cumva te―ai măritat din întâmplare, a treia oară, cu un protestant?
― Vorbeşte lămurit, milord, ― îl pofti ea privindu―l de la înălţime ― căci îţi
mărturisesc, aud cuvintele dumitale, dar nu le înţeleg.

― Înseamnă atunci că n―ai nici un fel de religie; lasă, e mai bine aşa, adăugă răspicat
lordul de Winter.
― Fără îndoială, se potriveşte mai mult cu vederile dumitale, întări cu răceală Milady.
― Da, mărturisesc, mie mi―e totuna.
― Chiar dacă n―ai mărturisi această nepăsare faţă de religie, milord, desfrîul şi
nelegiuirile dumitale te―ar da de gol.
― Cum? Dumneata vorbeşti de desfrîu, doamnă Mesalina, lady Macbeth! Sau n―am
auzit eu bine, sau, la dracu, mare neruşinată mai eşti!
― Vorbeşti astfel fiindcă ştii că se aude ce spui, ― răspunse nepăsătoare Milady, ― şi
fiindcă vrei să asmuţi temnicerii şi călăii dumitale împotriva mea.
― Temnicerii mei! Călăii mei! Mai las―o, doamnă, o iei pe ton poetic şi comedia de ieri
devine astă―seară tragedie. De altfel, peste opt zile vei fi acolo unde trebuie să fii şi sarcina
mea va ajunge la capăt.
― Ticăloasă sarcină! Nelegiuită sarcină! izbucni Milady cu înflăcărarea victimei care―şi
întărită judecătorul.
― Pe cinstea mea, ― se mînie de Winter, ridicîndu―se, ― pare―mi―se, caraghioasa
îşi pierde minţile! Ia potoleşte―te, doamnă puritană, sau de nu, te bag la carceră. La naiba! Ţi
s―o fi urcat la cap vinul meu de Spania! Dar, n―avea nici o grijă, beţia asta nu―i
periculoasă şi nu va avea urmări.
Şi lordul de Winter se depărtă înjurînd, ceea ce pe vremea aceea era un obicei cu
deosebire cavaleresc.
Cum se afla într―adevăr îndărătul uşii, Felton nu pierdu nici un cuvînt din toată scena.
Milady ghicise.
― Da, du―te! du―te! ― mormăi în urma cumnatului ei, ― dimpotrivă urmările se
apropie, dar tu n―o să le vezi, dobitocule, decît cînd n―o să le mai poţi opri.
Se făcu iarăşi tăcere; trecură două ceasuri; cînd i se aduse masa de seară, o găsiră pe
Milady făcîndu―şi cu glas tare rugăciunile pe care le învăţase de la o slugă bătrînă a celui de
al doilea soţ al ei, aspru puritan între cei mai aspri. Părea dusă de pe lume, fără să ia parte la
nimic din ce se petrecea în jurul ei, Felton făcu semn să fie lăsată în pace şi cînd totul fu
rînduit, ieşi tăcut, o dată cu soldaţii.
Ştiind că putea fi spionată, Milady îşi făcu rugăciunea pînă la sfîrşit şi i se păru că
soldatul care păzea la uşă se oprise ca să asculte.
Deocamdată, nu dorea nimic altceva; se ridică se aşeză la masă, mîncă puţin şi bău numai
apă.
Peste un ceas, veniră să strîngă masa, dar de data asta Milady băgă de seamă că Felton
nu―i mai însoţea pe soldaţi.
Îi era deci teamă s―o vadă prea des.
Se întoarse spre perete ca să zîmbească, fiindcă zîmbetul ei vădea asemenea biruinţă, încît
acel singur zîmbet ar fi putut s―o dea de gol.
Lăsă să mai treacă o jumătate de ceas, apoi cînd peste bătrînul castel coborî adîncă tăcere,
cînd nu se auzi decît veşnicul vuiet al mişcătoarelor ape, ca o uriaşă suflare a oceanului,
Milady, cu vocea ei cristalină, armonioasă şi răsunătoare începu să cînte întîiul verset din
psalmul care―n acea vreme era atît de drag puritanilor :
Doamne, tu ne părăseşti,
E piatra de―ncercare a credinţei,
Dar pe urmă tu ne dăruieşti
Cu cereasca―ţi mînă, cununa suferinţei.
Versurile acestea nu erau dintre cele mai alese, ba chiar departe de a fi alese dar, după
cum se ştie, puritanii nu se prea făleau cu poezia.
În vreme ce cînta, Milady trăgea cu urechea: soldatul care făcea de pază la uşa ei se
oprise, încremenit parcă dintr―o dată, ca o stană de piatră. Îşi putu da şi ea seama de urmările
rugii ei.
Cîntă atunci mai departe, cu un foc şi o simţire de negrăit; i se păru că sunetele pluteau
departe, sub bolţile castelului, înmuind ca un balsam vrăjit inima temnicerilor. Totuşi, ostaşul
care stătea de strajă, fără îndoială catolic zelos, risipi vraja, căci se răsti prin uşă.
― Mai tăceţi, odată, doamnă, cîntecul dumneavoastră―i jalnic ca un prohod, şi dacă în
afară de plăcerea de a fi aici în garnizoană, mai trebuie s―ascult şi asemenea lucruri, apoi îmi
iau lumea―n cap.
― Tăcere! ― porunci atunci un glas aspru, pe care Milady îl recunoscu a fi al lui Felton,
― ce te―amesteci, caraghiosule! Primit―ai poruncă să împiedici pe femeia asta să cînte?
Nu. Ţi s―a spus s―o păzeşti şi să tragi dac―o vezi că încearcă să fugă. Păzeşte―o; şi dacă
fuge, împuşc―o; dar nu schimba nimic din porunca primită.
O bucurie fără seamăn lumină chipul frumoasei ostatice, dar această bucurie pieri cu
iuţeala fulgerului şi, ca şi cum n―ar fi ascultat dialogul din care nu pierduse nici un cuvînt,
Milady îşi urmă cîntecul, însufleţindu―şi de data asta vocea cu tot farmecul, toată vlaga şi
puterea ademenitoare cu care diavolul o înzestrase.
Pentru atîtea lacrimi şi amărăciune

Pentru surghiunul şi cătuşele mele,
Am o tinereţe, am o rugăciune,
Şi pe Dumnezeu, socotitor al chinurilor grele.
Vocea ei de o sonoritate nemaiauzită şi pătrunsă de o patimă cerească împrumuta poeziei

aspre şi necioplite a acestor psalmi o vrajă şi un răsunet, pe care cei mai exaltaţi dintre
puritani le găseau arareori în cîntecele fraţilor întru credinţă, cîntece pe care se vedeau siliţi a
le împodobi cu belşugul plăsmuirii lor. Lui Felton i se păru că aude cîntînd îngerul care alina
durerea celor trei evrei cuprinşi de vîlvătaia cuptorului.
Milady urmă:
Dar ziua mîntuirii va sosi

Pentru noi, Dumnezeule mare şi sfînt,
Şi dacă―n zadar am nădăjduit,
Tot ne rămîne martiriul şi al morţii avînt!
Acest verset, în care cumplita vrăjitoare se strădui să―şi pună tot sufletul, izbuti să
semene tulburarea în inima tînărului ofiţer. Deschise dintr―o dată uşa şi Milady îi văzu în
prag, alb la faţă ca totdeauna, dar cu ochii aprinşi, aproape rătăciţi.
― De ce cîntaţi astfel, ― spuse el, ― şi mai ales, de ce cîntaţi cu astfel de voce?
― Iertaţi―mă, domnule, ― răspunse spăşită Milady, ― uitasem că în casa asta cîntecele
mele n―au ce căuta. V―am jignit poate în credinţa dumneavoastră, dar am făcut―o fără să
vreau, vă jur; iertaţi―mi deci o greşeală care, poate, e mare, dar pe care am săvîrşit―o fără să
vreau.
Milady era atît de frumoasă în clipa aceea, avîntul religios de care părea cuprinsă îi
lumina într―astfel chipul, încît Felton, înmărmurit crezu că vede cu ochii lui îngerul pe care
adineauri i se păruse doar a―l auzi.
― Da, da, ― răspunse el, ― da, tulburaţi, treziţi oamenii care locuiesc în acest castel.
Sărmanul nebun nu―şi dădea nici el seama că vorbea fără şir, în vreme ce Milady îşi
împlînta privirea―i vie şi pătrunzătoare în adîncul inimii lui.

― Voi tăcea, răspunse Milady, plecîndu―şi pleoapele; vorbea cu toată blîndeţea pe care
putea s―o dea vocii şi cu toată supunerea pe care putea s―o întipărească ţinutei sale.
― Nu, nu, doamnă, ― adăugă Felton, ― puteţi cînta dar cîntaţi vă rog mai încet, mai ales
în timpul nopţii.
Şi cu aceste cuvinte, simţind că nu―şi va mai putea păstra multă vreme asprimea faţă de
ostatică, ieşi pripit din camera ei.
― Bine aţi făcut, domnule locotenent, ― spuse soldatul, ― cîntecele astea îţi răscolesc
sufletul; dar, pînă la sfîrşit, te obişnuieşti cu ele: are un glas straşnic de frumos!
Capitolul XXIV.A TREIA ZI DE ÎNCHISOARE
Felton venise; dar mai era încă un pas de făcut; trebuia să―l ţină la ea sau mai curînd
trebuia să rămînă el singur, şi Milady nu vedea încă limpede prin ce mijloc şi―ar fi putut
ajunge scopul.
Trebuia şi mai mult: trebuia să―l facă să vorbească pentru a putea vorbi şi ea; căci
Milady ştia bine: marea ei putere de ademenire era glasu―i care trecea atît de dibaci prin
toată gama tonurilor, de la vorba omenească pînă la graiul ceresc.
Totuşi, cu toată această putere, Milady ar fi putut da greş din te miri ce, căci Felton fusese
înştiinţat împotriva ei. Din clipa aceea, începu să―şi supravegheze orice faptă, orice vorbă,
chiar şi cea mai neînsemnată privire, cea mai mică mişcare, pînă şi răsuflarea ce putea fi
tălmăcită drept suspin. În sfîrşit, studia totul ca un actor priceput, căruia i se încredinţează un
rol nou într―o ramură cu care pînă atunci nu fusese deprins.
Cu lordul de Winter mergea mai uşor; se hotărîse încă din ajun cum să se poarte: să
rămînă mută şi demnă în faţa lui, să―l întărîte cînd şi cînd printr―un dispreţ fără margini,
printr―un cuvînt sfidător, să―l mai asmuţă la ameninţări şi la siluiri care să se bată cap în
cap cu supunerea ei, acesta îi era planul. Felton va vedea toate; poate că nu va spune nimic,
dar va vedea.
Dimineaţa, Felton veni ca de obicei; Milady îl lăsă să vegheze la toate pregătirile
prînzului fără să―i spună nimic. Şi cînd îl văzu gata de plecare, o scînteie de nădejde i se
aprinse în suflet, crezînd că va deschide el vorba; dar buzele lui se mişcară fără ca gura―i să
sloboadă vreun sunet şi, stăpînindu―se din răsputeri, îşi zăvorî în inimă cuvintele gata să―i
lunece de pe limbă; apoi se îndepărtă.
Către amiază, lordul de Winter intră în cameră.
Era o zi de iarnă destul de frumoasă; cîteva raze de soare, acel străveziu soare al Angliei,
care luminează, dar nu încălzeşte, străbăteau printre zăbrelele închisorii. Milady privea pe
fereastră şi păru a n―auzi că se deschisese uşa.
― Ah! ah! ― începu lordul de Winter, ― după ce am jucat comedie, după ce am jucat
tragedie, ne―am apucat să jucăm şi melancolie.
Ostatica nu răspunse.
― Da, da, ― urmă lordul de Winter, ― înţeleg, tare ai mai vrea să fii liberă pe ţărmurile
astea; tare ai mai vrea să fii pe un vapor ca lumea şi să spinteci valurile acestei mări de
smarald; grozav ai vrea să―mi întinzi, fie pe uscat, fie pe ocean, una din acele drăgălaşe
capcane cum te pricepi atît de bine să pui la cale! Răbdare! Răbdare! peste patru zile ţărmul îţi
va fi îngăduit, marea îţi va sta înainte deschisă, mai deschisă chiar decît ai dori, căci peste
patru zile Anglia se va descotorosi de dumneata.
Milady îşi împreună mîinile şi ridicînd spre cer frumoşii ei ochi, grăi cu o blîndeţe
îngerească în mişcări şi în vorbă:
― Doamne ! Doamne! iartă―l pe acest om, aşa cum îl iert şi eu!
― Da, roagă―te, blestemato, ― izbucni lordul, ― rugăciunea ta e cu atît mai înfocată,
cu cît eşti, ţi―o jur, în puterea unui om care nu te va ierta niciodată.
Şi ieşi.
În clipa cînd lordul părăsea încăperea, o privire cercetătoare se strecură prin uşa
întredeschisă şi Milady îl zări pe Felton dîndu―se repede la o parte, pentru ca ea să nu―l
vadă.
Se aruncă atunci în genunchi şi începu să se roage.
― Doamne, dumnezeule! ― rosti ea, ― tu ştii cauza sfîntă pentru care sufăr; dă―mi
puterea să sufăr!
Uşa se deschise încetişor; frumoasa îngenuncheată se făcu că n―aude zgomotul uşii şi cu
vocea înecată în lacrimi urmă:
― Dumnezeule răzbunător! Bunule Dumnezeu! vei lăsa tu oare să se împlinească

planurile cumplite ale acestui om?
Numai atunci păru a auzi paşii lui Felton şi, ridicîndu―se repede ca gîndul, roşi, parcă
i―ar fi fost ruşine că fusese găsită în genunchi.
― Nu―mi place să tulbur pe cei care se roagă, doamnă, ― vorbi răspicat Felton, ― vă
rog din suflet nu vă tulburaţi din pricina mea.
― De unde ştiţi că mă rugam, domnule? întrebă Milady, cu glasul înecat în suspine; vă
înşelaţi, domnule, nu mă rugam.
― Vă închipuiţi oare, doamnă, ― răspunse Felton cu glas răspicat, dar ceva mai blînd, ―
că mă cred îndreptăţit să împiedic o fiinţă omenească să îngenuncheze în faţa creatorului?
Ferească Dumnezeu! De altminteri, pocăinţa le şade bine vinovaţilor; orice nelegiuire ar fi
săvîrşit un vinovat, el e sfînt pentru mine, în genunchi înaintea domnului.
― Vinovată, eu?! se scutură Milady, cu un zîmbet care ar fi uluit pînă şi pe îngerul
Judecăţii de Apoi. Vinovată! Doamne, Dumnezeule, numai tu ştii dacă sînt sau nu vinovată!
Spuneţi mai bine că sînt osîndită, domnule, aşa mai înţeleg. După cum ştiţi, Dumnezeu
care―i iubeşte pe martiri, îngăduie uneori ca nevinovaţii să fie osîndiţi.
― Orice aţi fi, osîndită sau martiră, ― răspunse Felton, ― cu atît mai mult rugaţi―vă,
doamnă; vă voi ajuta şi eu cu rugăciunile mele.
― Oh, dumneavoastră sînteţi un suflet drept! ― strigă Milady, aruncîndu―se la
picioarele lui, ― iată, nu cred să pot răbda mai multă vreme, mi―e teamă c―or să mă lase
puterile, tocmai cînd va trebui să dau lupta şi să―mi mărturisesc credinţa; înduraţi―vă şi
ascultaţi ruga unei femei deznădăjduite. Vi se ascunde adevărul, domnule, dar nu despre asta e
vorba acum; vă cer un singur lucru şi dacă mi―l împliniţi, vă voi binecuvînta pe lumea asta şi
pe cealaltă.
― Vorbiţi stăpînului, doamnă, ― o sfătui Felton, ― din fericire, eu nu sînt îndreptăţi nici
să iert, nici să pedepsesc: Dumnezeu a încredinţat această răspundere altora mai mari decît
mine.
― Nu, dumneavoastră, numai dumneavoastră vă este încredinţată această răspundere.
Decît să ajutaţi la pierderea mea, decît să ajutaţi la ruşinea mea, mai bine m―aţi asculta.
― Dacă vi se cuvinte această ruşine, dacă aţi înfruntat―o, atunci înduraţi―o,
aducînd―o jertfă lui Dumnezeu.
― Ce spuneţi? Oh! nu mă înţelegeţi! Cînd vorbesc de ruşine, dumneavoastră credeţi că
vorbesc de vreo pedeapsă oarecare, de pedeapsa cu moartea sau cu închisoarea? Ferească
Dumnezeu! Ce―mi pasă mie de moarte sau de închisoare!
― De data asta eu sînt acela care nu vă mai înţeleg, doamnă.
― Sau care vă faceţi că nu mă înţelegeţi, domnule, răspunse Milady cu un zîmbet de
îndoială.
― Nu, doamnă, pe cinstea mea de soldat, pe legea mea de creştin.
― Cum, nu ştiţi ce gînduri are lordul de Winter cu mine?
― Nu ştiu.
― Nu se poate! Dumneavoastră, omul lui de încredere!
― Nu mint niciodată, doamnă.
― Cu toate astea, prea se ascunde puţin ca să nu―i ghiceşti aceste gînduri.
― Nu caut să ghicesc nimic, doamnă; aştept să mi se facă destăinuiri şi, în afară de ce
mi―a spus faţă de dumneavoastră, lordul de Winter nu mi―a destăinuit nimic.
― Atunci, ― izbucni Milady cu o neasemuită pornire de adevăr în glas, ― atunci nu
sînteţi părtaşul lui, nu ştiţi că m―a ursit unei ruşini pe care toate pedepsele de pe pămînt
n―ar putea să o întreacă în grozăvie!
― Vă înşelaţi, doamnă, ― zise Felton roşind, ― lordul de Winter nu este în stare de atare
crimă.
"Bun, îşi zise în sinea ei Milady, nu ştie despre ce e vorba, şi―i spune crimă!"
Apoi, cu glas tare:
― Prietenul mişelului e în stare de orice.
― Pe cine numiţi dumneavoastră mişelul? întrebă Felton.
― Sînt oare doi oameni în Anglia pe care să―i poţi numi astfel?
― Vreţi să vorbiţi de Georges Villiers? urmă Felton, ale cărui priviri se înflăcărară.
― Pe care păgînii, liftele necredincioase, îl numesc duce de Buckingham, ― întări
Milady, ― n―aş fi crezut că poate fi un englez în toată Anglia care să aibă nevoie de atîtea
lămuriri ca să―l recunoască pe cel de care voiam să vă vorbesc!
― Mîna domnului stă întinsă asupra lui, ― răspunse Felton, ― nu va scăpa de pedeapsa
ce i se cuvine.
Felton nu făcea decît să tălmăcească în vorbe ura groaznică a tuturor englezilor împotriva
acelui pe care înşişi catolicii îl numeau hrăpăreţul nesăţios, mituitul, desfrînatul şi căruia
puritanii îi ziceau doar: satana.
― Oh, Dumnezeule! strigă Milady, ― cînd mă rog fierbinte să trimiţi acestui om
pedeapsa cuvenită, tu ştii că nu urmăresc răzbunarea mea, ci implor mîntuirea unui popor
întreg.
― Dumneavoastră îl cunoaşteţi? întrebă Felton.
― În sfîrşit, îmi pune întrebări, îşi spuse în sinea ei Milady, încîntată că ajunsese atît de
grabnic la o biruinţă atît de mare. Dacă―l cunosc! Vai, da! Pentru nefericirea mea, pentru
veşnica mea nefericire!
Ostatica îşi frînse mîinile, copleşită parcă de durere; Felton simţi, fără îndoială, că
puterile îl părăseau şi se îndreptă spre uşă; Milady, care nu―l slăbea din ochi, sări să―l
oprească.
― Domnule! se văietă ea, fiţi bun, fiţi îngăduitor, ascultaţi―mi rugămintea: cuţitul acela
pe care nenorocita prevedere a lordului mi l―a smuls din mîini, fiindcă el ştie ce vreau să fac
cu el! Vai! ascultaţi―mă pînă la sfîrşit! Daţi―mi îndărăt cuţitul, daţi―mi―l îndărăt pentru o
clipă, vă rog! Din tot sufletul! Cad la picioarele dumneavoastră; vedeţi, chiar dacă v―aţi
împotrivi şi tot n―aş putea să vă port pică. Doamne! Cum aş putea să vă port pică
dumneavoastră, singura fiinţă dreaptă, bună, îndurătoare pe care am întîlnit―o!
Dumneavoastră, salvatorul meu poate! Numai o clipă cuţitul, o clipă, una singură şi vi―l dau
pe urmă prin ferestruica uşii; numai o clipă, domnule Felton, şi îmi salvaţi onoarea!
― Pentru ca să vă omorîţi! ― strigă Felton îngrozit, uitînd să―şi mai tragă mîinile din
ale ostaticei, ― ca să vă omorîţi!
― Aşa e, domnule, murmură în şoaptă Milady, lăsîndu―se să cadă istovită pe podea.
Aşa e, m―am dat de gol! Ştie tot! Doamne, Dumnezeule, sînt pierdută!
Felton stătea în picioare, încremenit şi nehotărît.
"Tot se îndoieşte, ― gîndi Milady, ― nu i―am părut destul de sinceră."
Se auzeau paşi pe sală; Milady recunoscu mersul lordului de Winter. Felton îl recunoscu
de asemenea şi se îndreptă spre uşă.
Milady se repezi după el.
― Nici un cuvînt, ― îi şopti ea înfricoşată, ― nici un cuvînt acestui om despre tot ce
v―am spus , altfel sînt pierdută şi atunci dumneavoastră, dumneavoastră...
Apoi, cum paşii se apropiau, tăcu de teamă să nu i se audă vocea, apăsîndu―şi însă cu
groază, frumoasa―i mînă pe buzele lui Felton. El o împinse uşor şi ea căzu zdrobită pe un
scaun.
Lordul de Winter trecu prin faţa uşii fără să se oprească; i se auzeau paşii
îndepărtîndu―se.
Galben ca un mort, Felton rămase cîteva clipe ciulind urechea, apoi, cînd zgomotul se
stinse cu desăvîrşire, răsuflă ca un om care se trezeşte dintr―un vis; ieşi pripit din cameră.
― Aşa, aşa! ― murmură Milady, ascultînd la rîndul ei zgomotul paşilor lui Felton, care
se îndreptau în cealaltă parte decît ai lordului de Winter, ― în sfîrşit, în sfîrşit acum eşti al
meu!
Apoi fruntea i se întunecă.
"Dacă vorbeşte cu lordul, ― gîndi ea, sînt pierdută, căci de Winter, care ştie că nu m―aş
omorî, o să―mi pună în faţa lui cuţitul în mînă şi atunci o să―şi dea şi el seama că toată
deznădejdea mea era doar un joc."
Se duse şi se privi în oglindă; niciodată nu fusese atît de frumoasă.
― Da, da! ― murmură ea surîzînd, ― dar n―o să―i spună nimic.
Seara, lordul de Winter veni în timpul cinei.
― Domnule, ― îl întrebă Milady, ― e numaidecît nevoie să adaugi la întemniţarea mea
prezenţa dumitale? N―ai putea să mă scuteşti de povara şi mai mare a chinurilor de cîte ori te
văd?
― Cum se poate, scumpă surioară! ― răspunse de Winter, ― nu mi―ai mărturisit din
toată inima dumitale, cu gura asta frumoasă, atît de crudă azi pentru mine, că ai venit în
Anglia cu singurul scop de a mă vedea cît mai des? Mi―ai spus singură că atît de grozav
simţeai lipsa bucuriei de a mă vedea, încît ai înfruntat orice: răul de mare, furtuna,
închisoarea! Ei bine, fii mulţumită, iată―mă în carne şi oase! De altminteri, de data asta
vizita mea are şi un scop.
Milady se cutremură; crezu că Felton vorbise; niciodată în viaţa ei, poate, femeia aceasta,
care trecuse prin atîtea încercări grele şi felurite, nu simţise inima bătîndu―i atît de tare.
Stătea jos; lordul de Winter luă un jilţ, îl trase şi se aşeză lîngă ea; apoi scoase din
buzunar o hîrtie pe care o despături încetişor.
― Iată, ― începu el, ― voiam să―ţi arăt acest soi de paşaport pe care l―am întocmit
chiar eu şi care―ţi va sluji de azi înainte drept act doveditor în viaţa pe care mă învoiesc să
ţi―o las.
Apoi, luîndu―şi privirea de la Milady şi plecînd―o asupra hîrtiei, citi:
― "Poruncă de a duce la..." Numele este în alb, ― urmă de Winter, ― dacă―ţi place
mai mult vreo localitate, poţi să mi―o spui şi numai dacă e la cel puţin o mie de leghe
depărtare de Londra, dorinţa dumitale va fi împlinită. O iau deci de la capăt: "Poruncă de a
duce la... pe numita Charlotte Backson, înfierată de justiţia regalului Franţei şi eliberată după
ispăşire; ea va sta în această localitate fără a se putea îndepărta vreodată mai mult de trei
leghe. În caz de încercare de evadare, va suferi pedeapsa cu moartea. Pentru locuinţă şi hrană
va primi cîte cinci şilingi pe zi".
― Porunca asta nu mă priveşte ― răspunse nepăsătoare Milady ― fiindcă numele trecut
acolo nu―i numele meu.
― Numele dumitale? Ai vreunul?
― Îl am pe al fratelui dumitale.
― Te înşeli, fratele meu nu e decît al doilea soţ al dumitale, iar cel dintîi mai trăieşte
încă. Spune―mi numele lui şi―l voi trece în locul numelui de Charlotte Backson. Nu?... Nu
vrei?... Păstrezi tăcerea? Atunci vei fi înscrisă printre surghiuniţi sub numele de Charlotte
Backson.
Milady rămase tăcută; de data aceasta nu tăcea din şiretenie, ci de groază: crezu că
porunca e gata să fie împlinită; poate că lordul de Winter grăbise plecarea; poate că era
osîndită să plece chiar în seara aceea. O clipă, toate planurile făurite i se spulberară, cînd
deodată băgă de seamă că hîrtia nu purta nici o semnătură.
Bucuria stîrnită de această descoperire fu atît de năvalnică, încît nu şi―o putu ascunde.
― Da, da, ― urmă lordul de Winter, dîndu―şi seama de ceea ce se petrecea în sufletul
ei, ― cauţi iscălitura şi―ţi spui: totul nu e încă pierdut, fiindcă actul nu e semnat; mi―l
arată, ca să bage groaza―n mine, atîta tot. Te înşeli, hîrtia va fi trimisă mîine lordului de
Buckingham; poimîine se va întoarce iscălită de el şi întărită cu sigiliul lui, iar după douăzeci
şi patru de ore mă pun chezaş că va începe şi aducerea la îndeplinire. La revedere, doamnă,
asta e tot ce voiam să―ţi spun.
― Iar eu îţi voi răspunde, domnule, că această încălcare de putere şi acest surghiun sub
un nume scornit sînt o mîrşăvie.
― Ţi―ar place mai mult, Milady, să fii spînzurată pe adevăratul dumitale nume? Ştii şi
dumneata, legile engleze sînt neînduplecate cu cei ce pîngăresc căsnicia; vorbeşte deschis:
deşi numele meu sau, mai curînd, numele fratelui meu e amestecat în toate astea, voi înfrunta
scandalul unui proces public, numai pentru a fi sigur că mă voi descotorosi odată de
dumneata.
Milady nu răspunse, dar se făcu galbenă ca ceara.
― Văd că tot îţi place mai mult să hoinăreşti. Bine, doamnă, e o veche zicală după care
călătoriile îl ţin om veşnic tînăr. Pe legea mea! Nu greşeşti: la urma urmei, viaţa e frumoasă,
de aceea nici nu vreau să mi―o răpeşti pe a mea. Rămîne acum să vedem ce e şi cu cei cinci
şilingi. Nu―i aşa că―ţi par cam zgîrcit? Asta, din pricină că nu ţin de loc să―ţi mituieşti
paznicii. De altfel, mai ai şi farmecele făpturii dumitale, cu care să―i dai gata. Foloseşte―le,
dacă neizbînda pe lîngă Felton nu te―a lecuit de asemenea încercări.
"Felton n―a vorbit, ― îşi zise în sinea ei Milady, ― atunci nimic nu―i încă pierdut."
― Şi―acum, doamnă, la revedere, mîine voi veni să―ţi vestesc plecarea trimisului meu.
Lordul de Winter se ridică, o salută în zeflemea şi ieşi.
Milady răsuflă uşurată; mai avea înaintea ei încă patru zile; patru zile îi vor fi de ajuns
pentru a―l ademeni de―a binelea pe Felton.
Totuşi, un gînd înspăimîntător îi trecu prin minte: nu cumva lordul de Winter îl va trimite
chiar pe Felton la Buckingham, ca să iscălească porunca? În felul acesta, Felton i―ar fi scăpat
din mînă, căci pentru a birui, ostatica avea nevoie de jocul unei vrăji de neîntreruptă
ademenire.
Totuşi, cum am mai spus, un lucru o liniştea: Felton nu vorbise.
Nevrînd să pară tulburată de ameninţările lordului de Winter, Milady se aşeză la masă şi
mîncă.
Apoi, la fel ca şi în ajun, începu să se închine cu glas tare. Şi tot ca în ajun, soldatul se
opri ca s―o asculte.
Curînd auzi paşi mai uşori decît ai soldatului de strajă, paşi care veneau din fundul sălii şi
se opreau în faţa uşii,
― El e, îşi zise Milady.
Şi începu să dea glas aceluiaşi cîntec religios care în ajun îl zguduise atît de adînc pe
Felton.
Dar, deşi vocea ei dulce, puternică şi răsunătoare, vibra mai armonios şi mai sfîşietor ca
oricînd, uşa rămase închisă. Furindu―şi privirea spre ferestruica uşii, Milady crezu că zăreşte
printre zăbrelele dese ochii arzători ai tînărului: dar fie că―i văzuse cu adevărat sau numai în
închipuire, de data asta el se stăpîni din răsputeri fără să intre.
Cîteva clipe numai după ce―şi sfîrşi cîntecul, Milady auzi parcă un oftat adînc; apoi,
aceiaşi paşi pe care―i auzise apropiindu―se, se îndepărtară încet―încet, ca şi cum le―ar fi
părut rău că pleacă.
CAPITOLUL XXV.A PATRA ZI DE ÎNCHISOARE
A doua zi, cînd Felton întră la Milady, o găsi urcata în picioare pe un jilţ şi ţinînd în mînă
un soi de funie făcută cu ajutorul mai multor batiste rupte fîşii, împletite şi legate la capete; la
zgomotul uşii care se deschidea, Milady sări repede jos de pe jilţ, încercînd să ascundă la
spate acel soi de funie pe care o ţinea în mînă.
Tînărul era şi mai alb la faţă ca de obicei, iar ochii roşii de nesomn îl dădeau de gol că
petrecuse o noapte înfrigurată. Totuşi, fruntea―i era de o asprime mai neînduplecata ca
oricînd.
Înaintă încet spre Milady care în vremea asta se aşezase şi luînd un capăt al împletiturii
ucigaşe pe care, din nebăgare de seamă sau poate dinadins, ea îl lăsase să atîrne, o întrebă
tăios:
― Ce e asta, doamnă?
― Asta? Nimic, ― răspunse Milady, zîmbînd cu acea fluturare dureroasă cu care ştia atît
de bine să―şi strunească zîmbetul, ― nimic; plictiseala e duşmanul de moarte al
întemniţaţilor, mă plictiseam şi mi―am făcut de lucru împletind funia asta.
Felton îşi aruncă privirea asupra părţii din perete în faţa căruia o găsise pe Milady în
picioare pe jilţul în care şedea acum şi zări, deasupra capului ei, un cîrlig aurit, înţepenit în
zid, şi care putea sluji pentru atîrnat haine sau arme.
Tresări, şi ostatica văzu această tresărire căci, deşi avea ochii plecaţi, nimic din cele ce se
petreceau în jurul ei nu―i scăpa.
― Şi ce făceaţi în picioare pe jilţ? întrebă el.
― Pentru ce mă întrebaţi? răspunse Milady.
― Pentru că doresc s―o ştiu şi eu, stărui Felton.
― Nu mă mai întrebaţi, ― se împotrivi ea, ― ştiţi şi dumneavoastră că noi adevăraţii
creştini, nu trebuie să minţim.
― Ei bine, ― urmă Felton, ― o să vă spun eu ce făceaţi sau mai degrabă, ce aveaţi de
gînd să faceţi: voiaţi să duceţi pînă la capăt fapta necugetată care v―a încolţit în minte;
gîndiţi―vă, doamnă, dacă Dumnezeul nostru nu îngăduie minciuna, cu atît mai straşnic
opreşte sinuciderea.
― Cînd Dumnezeu vede o făptură de―a lui prigonită pe nedrept, avînd a alege între
sinucidere şi necinste, vă asigur, domnule, ― răspunse Milady părînd adînc încredinţată, ―
Dumnezeu o izbăveşte; căci atunci sinuciderea înseamnă martiriul.
― Aţi spus prea multe, sau prea puţine: vorbiţi, doamnă, în numele cerului, vorbiţi
lămurit!
― Să vă înşir nenorocirile mele, pentru ca să le socotiţi drept palavre, să vă vorbesc
despre năzuinţele mele, ca să mă pîrîţi prigonitorului meu? Nu, domnule; de altfel ce vă pasă
dacă o biată osîndită moare sau trăieşte? Nu răspundeţi decît de trupul meu, nu―i aşa? Şi cînd
le veţi înfăţişa un cadavru şi vor recunoaşte că―i al meu, nimeni nu vă va mai întreba nimic,
ba poate veţi primi o răsplată îndoită.
― Eu, doamnă, eu?! ― izbucni Felton, mă puteţi oare bănui c―aş primi vreodată preţul
vieţii dumneavoastră? Fireşte că nu credeţi ceea ce spuneţi.
― Lasă―mă, Felton, nu mă opri, ― se rugă Milady înflăcărîndu―se, ― orice soldat
trebuie să tindă la mai mare, nu―i aşa? Dumneata eşti locotenent. Ei bine, vei urma convoiul
meu cu gradul de căpitan.
― Dar ce v―am făcut oare, ― răspunse Felton tulburat, ― ca să―mi aruncaţi pe umeri
asemenea răspundere în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu? Peste cîteva zile veţi fi plecată,
doamnă, eu nu voi mai avea sub pază viaţa dumneavoastră şi atunci, ― adăugă el oftînd, ―
veţi face tot ce veţi crede de cuviinţă.
― Prin urmare, ― strigă Milady, ca şi cînd nu s―ar fi putut împotrivi unei sfinte mînii,
― dumneata, un om cucernic, pe bună dreptate numit om drept, dumneata nu ceri decît un

singur lucru: să nu poţi fi învinuit, tulburat de moartea mea.
― Trebuie să veghez asupra vieţii dumneavoastră, doamnă, şi voi veghea.
― Oare pricepeţi ce îndatorire îndepliniţi? Vinovată de―aş fi şi tot e crudă, dar cum aţi
putea―o socoti, cum o va socoti Dumnezeu dacă mai sînt şi nevinovată?!
― Sînt soldat, doamnă, şi aduc la îndeplinire porunca primită.
― Crezi oare că în ziua Judecăţii de Apoi Dumnezeu îi va despărţi pe călăii orbi de
judecătorii strîmbi? Nu voiţi să―mi ucid trupul, dar sînteţi unealta celui care vrea să―mi
ucidă sufletul!
― Dar, vă spun încă o dată, ― stărui Felton, adînc mişcat, ― nici o primejdie nu vă
ameninţă şi răspund de lordul Winter, ca de mine însumi.
― Smintitule! ― strigă Milady, ― sărman smintit care îndrăzneşti să răspunzi de un
seamăn cînd oamenii cei mai înţelepţi şi cei mai dreptcredincioşi şovăie să răspundă pentru ei
înşişi, sărman cinstit care treci de partea celui mai tare şi mai fericit pentru a năpăstui pe cei
slabi şi nefericiţi!
― Cu neputinţă, doamnă, cu neputinţă, ― murmură Felton, care simţea în adîncul inimii
adevărul acestui răspuns, ― ostatică, nu veţi recăpăta prin mine libertatea, în viaţă fiind, nu
veţi pierde prin mine viaţa.
― Da, ― urmă Milady, ― dar voi pierde ceea ce mi―e mai scump decît viaţa, îmi voi
pierde cinstea, Felton şi pe dumneata te voi face răspunzător în faţa lui Dumnezeu şi a
oamenilor de ruşinea şi de pîngărirea mea!
De data asta, oricît de nepăsător era sau voia să pară, Felton nu putu să mai lupte
împotriva tainicei înrîuriri care punea stăpînire pe el: să vadă pe o femeie atît de frumoasă,
albă ca cea mai neprihănită arătare, s―o vadă cînd înlăcrimată, cînd ameninţătoare, să simtă
totodată vraja durerii şi a frumuseţii ei, era prea mult pentru un visător, era prea mult pentru
un creier măcinat de visele arzătoare ale credinţei dezlănţuite, era prea mult pentru o inimă
pîrjolită la dogoarea iubirii cereşti care arde, şi a urii pămînteşti, care mistuie.
Milady îşi dădu seama de tulburarea lui; simţea flacăra patimilor potrivnice
strecurîndu―se o dată cu sîngele prin vinele tînărului fanatic, şi asemenea unei pricepute
căpetenii de oştiri care văzîndu―şi duşmanul gata să dea îndărăt, năvăleşte asupra lui cu
strigăte de izbîndă, Milady se ridică, frumosă ca o preoteasă antică, inspirată ca o fecioară
creştină şi, cu gulerul desfăcut, cu părul despletit, cu un braţ întins, iar cu celălalt trăgîndu―şi
ruşinoasă rochia peste piept, cu privirea luminată de focul ce răscolea simţurile tînărului
puritan, înaintă spre el, strigînd răspicat, cu glasul ei melodios, căruia la nevoie ştia să―i
împrumute o înfricoşătoare putere:
Aruncă―i lui Baal prada în gheare,

Aruncă leilor a martirului fiinţă,
Domnu―ţi va arăta drumul spre căinţă!
Din genuni îl chem în gura mare!
Felton se opri sub această ciudată ameninţare îi îngăimă ca împietrit, cu mîinile

împreunate:
― Cine sînteţi, cine? Sînteţi o trimisă a lui Dumnezeu, sînteţi o unealtă a iadului, sînteţi
un înger sau un demon, vă numiţi Eloa sau Astarte!18
― Nu m―ai recunoscut, Felton? Nu sînt nici înger, nici demon, sînt o fiică a pămîntului,
sînt o soră întru credinţa ta, atîta sînt, nimic mai mult.
― Da! da! ― murmură Felton, ― mă mai îndoiam încă dar acuma cred, cred...
18
Astarte ― zeiţa cerului la popoarele semitice căreia i se aduceau jertfe omeneşti.
― Crezi şi totuşi eşti părtaşul odraslei lui Belial 19, pe nume lordul de Winter! Crezi şi
totuşi mă laşi în mîinile duşmanilor mei, a duşmanului Angliei, a duşmanului lui Dumnezeu,
crezi şi mă dai pe mîna celui care umple şi murdăreşte lumea cu necredinţă şi fapte desfrînate,
pe mîna acelui dezmăţat Sardanapal,20 pe care orbii îl numesc ducele de Buckingham, iar
credincioşii antichristul.
― Eu să vă dau pe mîna lui Buckingham! Eu! Ce spuneţi? Nu vă mai înţeleg!
― Au ochi şi nu vor vedea, ― grăi Milady, ― au urechi şi nu vor auzi.
― Da, da, ― şopti Felton, trecîndu―şi mîna pe fruntea―i îmbrobonată de sudoare,
parc―ar fi vrut să―şi smulgă din minte şi cea din urmă îndoială, ― da, recunosc chipul
îngerului care―mi apare în fiecare noapte strigînd sufletului meu care nu―şi găseşte odihnă:
"Loveşte, izbăveşte Anglia, izbăveşte―te pe tine, căci vei muri fără să fi îmbunat pe
Dumnezeu!" Vorbiţi, vorbiţi! ― urmă Felton, ― de data asta vă pot înţelege.
Un fulger de cumplită bucurie scăpără cu iuţeala gîndului în ochii ei.
Oricît de fugară fusese acea licărire ucigaşă, Felton o văzu şi tresări ca şi cînd ar fi
luminat adîncurile inimii ei.
Îi răsăriră deodată în minte cuvintele lordului de Winter, ademenirile frumoasei, primele
ei încercări de a―l cuceri chiar în ziua sosirii şi făcu un pas îndărăt, cu fruntea plecată, fără
a―şi lua însă ochii de la ea ca şi cînd, fermecat de făptura―i stranie, privirea lui nu se mai
putea desprinde de a ei.
Milady nu era femeia care să se înşele asupra tîlcului acelei şovăieli. Sub înfăţişarea―i
tulburată, sîngele rece n―o părăsea niciodată. Înainte ca Felton să―i răspundă, iar ea să fie
nevoită a înnoda o convorbire al cărei ton înflăcărat cu greu l―ar fi putut păstra, îşi lăsă
mîinile în jos şi, ca şi cînd slăbiciunea femeii ar fi învins avîntul iluminatei, zise:
― Totuşi, nu, nu mi―e dat să fiu eu Judith care va scăpa Bethulia de acest Holofern.
Sabia atotputernicului e prea grea pentru braţul meu. Mai bine lasă―mă să―mi spăl
necinstea prin moarte, lasă―mă să―mi caut scăparea în mucenicie. Nu cer libertate, cum ar
cere o vinovată şi nici răzbunare cum ar cere o păgînă. Lasă―mă să mor, asta―i tot ce―ţi
cer. Te rog din toată inima, te rog în genunchi: lasă―mă să mor şi o dată cu ultima mea
suflare îmi voi blagoslovi salvatorul.
La auzul acelei voci blînde şi rugătoare, la vederea privirii sfioase şi abătute, Felton se
apropie. Încet―încet, vrăjitoarea îşi înveşmîntase acele găteli vrăjite pe care le punea sau le
părăsea după voie, şi anume: frumuseţea, duioşia, lacrimile şi mai ales puterea de neînfrînt a
voluptăţii mistice, cea mai ucigătoare dintre voluptăţi.
― Vai! ― se tîngui Felton, ― nu pot face decît un singur lucru: să vă plîng dacă―mi
veţi dovedi că sînteţi o victimă. Dar lordul de Winter vă aduce grele învinuiri. Sînteţi creştină,
sînteţi sora mea întru credinţă; mă simt tîrît parcă spre dumneavoastră, eu, care n―am iubit
niciodată decît pe binefăcătorul meu, eu, care n―am dat în viaţă decît peste trădători şi peste
nemernici. Dar dumneavoastră, doamnă, dumneavoastră care sînteţi cu adevărat frumoasă,
dumneavoastră care păreţi atît de curată, trebuie totuşi să fi făptuit groaznice nelegiuiri pentru
ca lordul de Winter să vă urmărească astfel!
― Au ochi şi nu vor vedea, ― rosti iarăşi Milady, cu glas de neasemuită durere, ― au
urechi şi nu vor auzi.
― Dar atunci, ― se înflăcără tînărul ofiţer, ― vorbiţi doamnă, vorbiţi odată!
― Să―ţi destăinuiesc ruşinea mea? urmă Milady cu obrajii împurpuraţi, ― căci deseori
crima unuia e ruşinea celuilalt; să―ţi destăinuiesc ruşinea mea? dumitale, bărbat, eu, femeie?
Oh! ― urmă ea, acoperindu―şi sfioasă cu mîna frumoşii ei ochi, ― nu! niciodată, niciodată
n―o să pot face asta!
― Mie, fratelui dumitale? strigă Felton.
19
Belial ― în Vechiul testament căpetenia diavolilor ― regele infernului
20
Sardanapal ― tipul prinţului desfrînat, laş, afemeiat
Milady îl privi îndelung cu o căutătură pe care tînărul ofiţer o luă drept îndoială, dar care
era doar iscodire şi mai ales nestrămutată voinţă de a subjuga.
La rîndul lui, Felton îşi împreună mîinile rugător.
― Atunci, ― se hotărî Milady, mă încred în fratele meu şi voi cuteza!
În clipa aceea se auzi pasul lordului de Winter; dar de data asta groaznicul cumnat al
frumoasei Milady nu se mai mulţumi, ca în ajun, să treacă doar prin faţa uşii şi să se
depărteze, ci se opri, schimbă două cuvinte cu soldatul de strajă, apoi uşa se deschise şi lordul
se ivi în prag.
În timpul celor două cuvinte schimbate, Felton se dăduse iute îndărăt, încît, cînd lordul de
Winter intră în cameră, celălalt era la cîţiva paşi de ostatică.
Lordul înainta agale, ducîndu―şi privirea―i cercetătoare de la Milady la tînărul ofiţer.
― E cam mult de cînd eşti aici, John! ― îi spuse el, ― nu cumva şi―o fi mărturisit
nelegiuirile? Înţeleg atunci de ce a ţinut atîta vreme convorbirea.
Felton tresări, iar Milady simţi că era pierdută, dacă n―ar fi sărit în ajutorul puritanului
zăpăcit.
― Ah! ţi―e teamă să nu―ţi scape ostatica! se amestecă ea. Ei bine, întreabă pe
vrednicul dumitale temnicer ce rugăminte îi făceam chiar acum.
― Îi făceai o rugăminte? întrebă lordul, bănuitor.
― Da, milord, răspunse tînărul descumpănit.
― Şi anume ce rugăminte? stărui lordul de Winter.
― Un cuţit, pe care să mi―l înapoieze prin ferestruica uşii o clipă după ce i―l voi fi dat,
răspunse Felton.
― S―a ascuns aici cineva pe care această mlădioasă făptură vrea să―l înjunghie? vorbi
lordul de Winter, cu glasul lui batjocoritor şi plin de dispreţ.
― Da, eu, răspunse Milady.
― Te―am lăsat să alegi între Botany―Bay şi Tyburn, ― urmă lordul de Winter, ―
alege Tyburn, Milady; funia e, crede―mă, mai sigură decît cuţitul.
Felton păli şi înaintă cu un pas, amintindu―şi că atunci cînd intrase, Milady ţinea în mînă
o funie.
― Ai dreptate; ― spuse ea, ― m―am gîndit la asta, şi o să mă mai gîndesc, adăugă cu
glas înăbuşit.
Felton simţi trecîndu―i un fior prin toate mădularele; de bună seamă lordul de Winter îi
zări cutremurarea.
― Ochii―n patru, John, ― grăi el, ― John, prietene, m―am bizuit pe tine. Ia seama!
Ţi―am mai spus! De altfel, fii destoinic, băiatule, în trei zile ne descotorosim noi de
dumneaei şi acolo unde o trimit n―o să mai facă nici un rău nimănui.
― Îl auzi? Îl auzi? izbucni Milady cu tot focul, astfel încît lordul să creadă că se tînguie
cerului, iar Felton să înţeleagă că vorbea pentru el.
Felton îşi plecă fruntea şi rămase visător.
De Winter îl luă pe ofiţer de braţ, cu capul întors spre Milady, astfel încît să n―o piardă
din ochi, pînă ce va fi părăsit camera.
― Ia te uită, ― murmură ea cînd uşa se închise, ― nu stau chiar atît de bine cum
credeam. Prostul de Winter şi―a schimbat nerozia într―o prevedere de necrezut! Grozav
lucru e dorinţa de răzbunare şi cum îl struneşte pe om dorinţa asta! Cît priveşte pe Felton, se
cam codeşte! Degeaba, nu―i de teapa blestematului de d'Artagnan! Un puritan adoră numai
fecioare şi le adoră cu mîinile împreunate. Un muşchetar iubeşte femeile şi le iubeşte
strîngîndu―le în braţe.
Totuşi, Milady aştepta cu nerăbdare, căci bănuia că ziua nu va trece fără să―l mai vadă
pe Felton. În sfîrşit, un ceas după cele povestite, ea auzi vorbindu―se pe sală în şoaptă; apoi,
curînd, uşa se deschise şi în faţa ei văzu pe Felton.
Tînărul înaintă grăbit, lăsînd în urma lui uşa deschisă şi făcînd femeii semn să tacă;
faţa―i era răvăşită.
― Ce vrei cu mine? întrebă ea.
― Ascultaţi, ― răspunse Felton în şoaptă, ― am îndepărtat straja ca să pot rămîne aici,
fără să se ştie că am venit ca să vorbesc cu dumneavoastră, fără să se poată auzi ce vă spun.
Lordul mi―a istorisit ceva îngrozitor.
Surîzînd iarăşi, în chip de victimă resemnată, Milady clătină din cap.
― ...Sau dumneavoastră sînteţi un demon, ― urmă Felton, ― sau lordul, binefăcătorul,
părintele meu, e un monstru. Vă cunosc de patru zile, pe el îl iubesc de doi ani, pot, aşadar, să
şovăi între dumneavoastră doi, să nu vă înspăimînte ce vă spun: simt nevoia să vă pot crede.
Voi veni să vă văd după miezul nopţii şi―mi veţi spulbera îndoielile.
― Nu, Felton, nu frate, răspunse ea, ― jertfa e prea mare şi văd că ţi―e greu s―o faci.
Nu, eu tot sînt pierdută, nu te pierde şi dumneata o dată cu mine. Moartea mea va vorbi mult
mai deschis decît vorbeşte viaţa mea, iar tăcerea leşului meu te va convinge mai temeinic
decît cuvintele mele.
― Tăceţi, doamnă, ― o rugă Felton, ― nu―mi mai vorbiţi astfel! Am venit ca să―mi
daţi cuvîntul să―mi juraţi pe tot ce aveţi mai sfînt că nu veţi mai încerca să vă răpiţi zilele.
― Nu vreau să―ţi făgăduiesc nimic, ― răspunse Milady, ― căci nimeni nu ştie să
respecte un jurămînt ca mine şi dac―aş făgădui, ar trebui să―mi ţin cuvîntul.
― Atunci, ― urmă Felton, ― juraţi―mi doar, pînă cînd mă voi întoarce; dacă, după
aceea, veţi mai stărui încă, ei bine, veţi fi liberă să faceţi ce vreţi şi vă voi da chiar eu arma pe
care mi―aţi cerut―o.
― Bine! ― murmură Milady, ― pentru dumneata primesc.
― Juraţi―mi!
― Jur pe Dumnezeul nostru. Eşti mulţumit acum?
― Da, ― răspunse Felton, ne vom vedea la noapte.
Şi repezindu―se afară, închise uşa după el, apoi rămase cu suliţa soldatului în mînă, ca şi
cînd ar fi stat de strajă în locul lui.
Cînd soldatul se întoarse, ofiţerul îi dădu arma îndărăt.
Prin ferestruica uşii de care se apropiase, Milady îl zări pe Felton făcîndu―şi pripit
semnul crucii cu nebunească încredere şi depărtîndu―se într―un vîrtej de bucurie.
Iar ea se întoarse la locul ei cu un surîs de sălbatic dispreţ pe buze; rosti apoi, pîngărind
slava Celui―de―Sus, pe care jurase fără să fi învăţat vreodată a―l cunoaşte:
― Dumnezeul meu, ― şopti ea, ― fanatic smintit! Dumnezeul meu sînt eu, eu şi cel
care―mi va ajuta să mă răzbun.
CAPITOLUL XXVI.A CINCEA ZI DE ÎNCHISOARE
Milady ajunsese totuşi să cucerească o jumătate de biruinţă şi cîştigul acesta îi sporea

puterile.
Nu―i era greu să învingă, aşa cum făcuse pînă atunci, bărbaţi gata să se lase ademeniţi şi
pe care viaţa galantă de la curte îi împingea val―vîrtej în laţ; Milady era destul de frumoasă,
ca să nu întîmpine împotrivirea simţurilor bărbăteşti şi era destul de isteaţă, ca să înfrîngă
orice oprelişte sufletească.
Dar de data asta avea de luptat împotriva unei firi sălbatice, închise, ajunsă nesimţitoare
de atîta austeritate. Religia şi pocăinţa făcuseră din Felton un suflet oţelit în faţa ademenirilor
obişnuite. În creierul lui înfierbîntat încolţeau ţeluri atît de mari, năzuinţe atît de năvalnice,
încît nu mai rămînea loc pentru vreo dragoste de pofte trupeşti sau sufleteşti, simţămînt ce se
hrăneşte din huzur şi înfloreşte o dată cu desfrîul. Cu înfăţişarea―i mironosiţă, Milady lovise
în felul de a gândi al unui om căruia i se împănase smintea împotriva ei, iar prin
frumuseţea―i vrăjită, în inima şi simţurile unui om cast şi neîntinat. În sfîrşit, îşi dovedise
chiar sieşi puterea mijloacelor pe care nici ea nu şi le bănuise încă, prin acea încercare făcută
asupra fiinţei celui mai de neînfrînt din cîte firea omenească şi religia i le―ar fi putut înfăţişa
vreodată.
Totuşi, în timpul serii, de multe ori îi pierise nădejdea şi în soartă şi în ea însăşi; după
cum ştim, nu chema în ajutor pe Dumnezeu, dar avea încredere în duhul răului, această
atotstăpînitoare putere care domneşte în toate amănuntele vieţii omeneşti şi căreia, ca şi în
fabula arabă, un bob de rodie îi e de ajuns ca să învie o întreagă lume spulberată.
Pregătită din vreme să―l primească pe Felton, Milady avu grijă să―şi rînduiască
treburile şi pe a doua zi. Ştia că nu―i mai rămîneau decît două zile şi că de îndată ce ordinul
va fi iscălit de Buckingham (iar Buckingham va iscăli cu atît mai uşor cu cît nu―şi va da
seama despre ce femeie era vorba, hîrtia purtînd nume necunoscut), îndată ce ordinul va fi
iscălit, lordul de Winter o va şi trimite pe vapor; mai ştia de asemenea că femeile osîndite la
surghiun au la îndemînă pentru cuceririle lor arme cu mult mai puţin puternice decît
aşa―zisele femei virtuoase, a căror frumuseţe e luminată de soarele unei lumi alese, femei
proslăvite de goarnele modei şi asupra cărora razele nobleţei îşi răsfrîng licăriri fermecate. A
fi femeie osîndită la o pedeapsă păcătoasă şi înjositoare nu e o piedică pentru a fi frumoasă,
dar e o oprelişte pentru a mai ajunge vreodată puternică. Aidoma celor cu adevărate însuşiri,
Milady cunoştea mediul cel mai prielnic firii şi mijloacelor ei. Îi era silă de sărăcie; traiul
mîrşav îi umbrea simţitor strălucirea măreţiei. Milady nu era regină decît printre regine. Ca să
poată stăpîni trebuia să simtă bucuria unei trufii împlinite. Să poruncească unor fiinţe
inferioare era pentru ea mai curînd o umilinţă decît o plăcere.
Fireşte era încredinţată că s―ar fi întors din surghiun, dar se putea şti oare cît ar fi ţinut
surghiunul? Pentru o oră neastîmpărată şi plină de rîvnă ca a ei, zilele pe care nu le foloseşti
ca să urci sînt zile nefericite; găsiţi acum cuvîntul nimerit pentru zilele în care trebuie să
cobori! Să piardă un an, doi, trei adică o veşnicie! Să se întoarcă după ce d'Artagnan, fericit şi
iubitor, va fi primit din partea reginei, el şi prietenii lui, răsplata pe deplin cuvenită pentru
atîtea fapte de credinţă : iată gîndurile mistuitoare pe care o femeie ca Milady nu le mai putea
îndura multă vreme. De altminteri, furtuna care―i bîntuia sufletul îi oţelea puterile, şi dacă
trupul i s―ar fi încordat o singură clipă pe potriva minţii, Milady ar fi făcut ţăndări zidurile
închisorii.
Apoi, ceea ce o mai frămînta în mijlocul atîtor nelinişti era şi amintirea cardinalului. Ce
putea gîndi, ce putea spune despre tăcerea ei cardinalul, cu firea lui neîncrezătoare, mereu
îngrijorată şi atît de bănuitoare? Cardinalul ― nu numai singurul ei sprijin, singura ei proptea,
singurul ei ocrotitor pe vremea aceea, dar şi unealta de căpetenie a norocului ei şi a unei
răzbunări viitoare îl cunoştea bine, ştia că la întoarcerea ei, după o călătorie zadarnică,
degeaba ar fi dat ea zor cu închisoarea, degeaba ar fi înşirat suferinţele îndurate, cardinalul ar

fi răspuns cu liniştea batjocoritoare a omului sceptic, mare prin puterea şi prin geniul lui: "Nu
trebuia să te laşi prinsă!"
Milady îşi aduna atunci toată vlaga, murmurînd în adîncul gîndului numele lui Felton,
singura licărire de lumină ce pătrundea pînă la ea, în fundul iadului în care se prăvălise; şi, ca
un şarpe ce―şi încolăceşte şi―şi desface inelele pentru a se încredinţa de puterea lui, ea îl
învăluia dinainte pe Felton în miile de cute ale plăsmuirilor ei năstruşnice.
Dar vremea nu stătea pe loc, orele ce se perindau unele după altele păreau că trezesc în
trecerea lor clopotul şi fiecare lovitură a limbii de aramă răsuna în inima ostaticei. La ora
nouă, lordul de Winter veni ca de obicei, privi fereastra şi zăbrelele, ciocăni podeaua şi
pereţii, se uită la cămin şi la uşi fără ca în timpul acestei lungi şi migăloase cercetări atît el cît
şi Milady să rostească un singur cuvînt.
Fără îndoială, amîndoi înţelegeau că împrejurările erau prea grele pentru a mai pierde
vremea cu vorbe de prisos şi cu mîini deşarte.
― Haide! Haide! ― spuse lordul, părăsind―o, ― nici la noapte n―o să fie chip să fugi.
La ora zece, Felton veni ca să pună un soldat de strajă în faţa uşii. Milady îi recunoscu
pasul. Îl ghicea acum, aşa cum o iubită ghiceşte pasul iubitului ei; şi totuşi, Milady nu―l
putea suferi şi―l dispreţuia pe acest fanatic, slab de înger.
Nu era încă ceasul hotărît; Felton nu intră. După două ore, pe cînd orologiul bătea miezul
nopţii, soldatul de strajă fu schimbat. Era chiar ora hotărîtă; din clipa aceea Milady aşteptă
nerăbdătoare. Noua strajă începu să se plimbe pe sală. După zece minute sosi şi Felton.
Milady ciuli urechea.
― Ascultă, ― grăi tînărul către strajă, ― nu cumva să te mişti de la uşă, căci ştii, noaptea
trecută milord a pedepsit pe un soldat pentru că şi―a părăsit postul doar cîteva clipe, deşi,
chiar eu îi ţinusem locul în timpul ăsta.
― Da, ştiu, răspunse soldatul.
― Bagă bine de seamă, fii cu ochii în patru. Eu, ― adăugă el, ― o să intru ca să mă mai
uit o dată prin camera femeii care, teamă mi―e că şi―a pus gînd rău, aşa că am primit
poruncă să n―o slăbesc din ochi.
― Ia te uită, ― murmură Milady ― se pricepe puritanul nostru la minciuni!
Soldatul se mulţumi să zîmbească.
― Drace! mormăi el, ― ferice de dumneavoastră, domnule locotenent, că aveţi astfel de
sarcini, mai ales dacă milord v―a poruncit să vă uitaţi şi prin patul ei.
Felton roşi; în orice altă împrejurare l―ar fi luat la rost pe soldatul care―şi îngăduia
asemenea glumă, dar conştiinţa lui murmura prea tare, pentru ca buzele să―i mai scape vreun
cuvînt.
― Dacă te strig, vino; şi tot aşa, dacă vine cineva, strigă―mă!
― Am înţeles, domnule locotenent, spuse soldatul.
Felton intră la Milady, Ea se ridică.
― Ai venit? îi spuse.
― V―am făgăduit să vin şi am venit.
― Mi―ai făgăduit şi altceva.
― Ce anume? Doamne! îngăimă tînărul care, în ciuda stăpînirii de sine, simţea că―i
tremură genunchii şi i se îmbroboneşte fruntea de sudoare.
― Mi―ai făgăduit că―mi aduci un cuţit, şi că mi―l laşi după ce vom fi stat de vorbă.
― Nu mai vorbiţi astfel, doamnă, ― o rugă Felton, ― nu e pe lume împrejurare oricît de
cumplită, care să îndreptăţească o făptură a lui Dumnezeu să―şi curme singură zilele. Am
stat şi m―am gîndit că nu trebuie să mă încarc niciodată cu asemenea păcat.
― Aşa te―ai gîndit? ― grăi ostatica, aşezîndu―se în jilţ, cu un surîs de dispreţ, ―
atunci m―am gîndit şi eu...
― La ce?
― Că nu mai am nimic de spus unui om care nu―şi ţine cuvîntul.
― O dumnezeule! se înspăimîntă Felton.
― Puteţi pleca, adăugă Milady, ― nu voi scoate nici o vorbă.
― Iată cuţitul! îi spuse Felton, scoţînd din buzunar arma care, potrivit făgăduielii, o
adusese cu el, dar pe care se codise s―o dea.
― Să―l văd, ceru Milady.
― Pentru ce?
― Pe cuvîntul meu că vi―l dau îndărăt; îl veţi pune pe masa asta şi vă veţi aşeza între el
şi mine.
Felton îi întinse cuţitul, iar Milady cercetă cu luare―aminte ascuţişul, încercîndu―i
vîrful cu degetul.
― Bine, ― spuse ea, dîndu―l îndărăt tînărului ofiţer, ― e din oţel curat; eşti un prieten
credincios, Felton.
Felton luă arma îndărăt şi o puse pe masă aşa cum hotărîse Milady.
Ea îl urmări din ochi şi făcu semn că e mulţumită.
― Şi acum, ― zise ea, ― ascultă―mă.
Acest început era de prisos. Tînărul ofiţer stătea în picioare în faţa ei, aşteptînd să―i
soarbă cuvintele.
― Felton, ― vorbi Milady, cu glas solemn, plin de o visătoare tristeţe, ― Felton, dacă
sora dumitale, dacă fiica tatălui dumitale ţi―ar spune: "Tînără încă şi, din păcate, destul de
frumoasă, m―au prins într―o capcană; dar am ţinut piept. În jurul meu s―au înmulţit
capcanele, siluirile; am ţinut piept. Au hulit religia pe care o slujesc, Dumnezeul pe care―l
iubesc, tocmai pentru că am chemat în ajutorul meu pe acest Dumnezeu şi această religie; am
ţinut piept. Atunci m―au împroşcat cu ocări şi cum nu puteau să―mi pîngărească sufletul, au
vrut să―mi pîngărească pentru vecie trupul..."
Milady se opri şi un surîs amar îl înflori pe buze.
― În sfîrşit, ― spuse Felton, ― în sfîrşit, ce―au făcut?
― În sfîrşit, într―o seară au hotărît să zădărnicească această împotrivire pe care nu
puteau s―o doboare; într―o seară mi―au vărsat în apă un narcotic tare; abia sfîrşisem masa
şi am simţit că mă cuprinde o toropeală ciudată. Deşi nu bănuiam nimic, m―a cuprins un soi
de teamă; am încercat să lupt împotriva somnului, m―am ridicat, am vrut să alerg la
fereastră, să chem în ajutor, dar picioarele nu mă mai ţineau; mi se părea că tavanul îmi cade
pe cap şi mă striveşte; am întins braţele, am încercat să vorbesc, dar n―am putut scoate decît
sunete răzleţe; o amorţeală de neînvins punea stăpînire pe mine; m―am sprijinit de un jeţ gata
să cad, dar mi se muiaseră şi braţele; am căzut într―un genunchi, pe urmă în amîndoi; am
vrut să mă rog, dar limba mi―era ţeapănă; fără îndoială că Dumnezeu nu m―a văzut, nici nu
m―a auzit, căci am alunecat pe podea, aproape moartă.
Nu―mi amintesc nimic din ce s―a petrecut în vremea asta şi nici cît a ţinut somnul;
singurul lucru de care mi―aduc aminte e că m―am trezit culcată într―o încăpere rotundă,
cu mobile scumpe, în care lumina nu pătrundea decît printr―o deschizătură în tavan. De altfel
nu se vedea nicăieri nici o uşă: s―ar fi zis o minunată închisoare.
Am stat aşa, multă vreme, fără să―mi pot da seama nici de locul unde mă aflam, nici de
toate amănuntele pe care ţi le spun acum; mintea mea lupta zadarnic să alunge bezna din care
nu puteam să mă smulg; parcă mi―aş fi adus aminte de un drum străbătut, de huruitul unei
trăsuri, de un vis îngrozitor care mi―ar fi sleit puterile; dar totul, atît de întunecat şi de
încîlcit, încît aceste întîmplări păreau că sînt ale unei alte vieţi decît a mea, îmbinată totuşi cu
a mea printr―o fantastică dedublare.
Cîtva timp, starea în care mă aflam mi s―a părut atît de stranie, încît am crezut că visez.
M―am ridicat clătinîndu―mă; veşmintele mele erau lîngă mine, pe un scaun; nu ţineam
minte nici să mă fi dezbrăcat, nici să mă fi culcat. Atunci, încet―încet, am început să―mi viu
în fire, îngrozită parcă de ruşine; nu mai eram în casa unde locuiam; atît cît puteam să―mi
dau seama după lumina de afară, se apropia amurgul; eu adormisem în ajun către seară;
somnul meu ţinuse aproape douăzeci şi patru de ceasuri.
Ce se petrecuse în timpul acestui somn îndelungat?
M―am îmbrăcat cît am putut de repede. După toate mişcările mele, greoaie şi amorţite,
însemna că narcoticul nu se risipise încă de tot. De altminteri, încăperea era mobilată tocmai
pentru a primi o femeie cocheta ,cea mai desăvîrşită n―ar fi putut avea o dorinţă pe care,
rotindu―şi ochii prin cameră, să nu şi―o poată vedea împlinită.
Fireşte, nu eram întîia prizonieră care se văzuse închisă în această minunată colivie, dar,
îţi dai seama, Felton, cu cît închisoarea era mai frumoasă, cu atît creştea şi spaima mea.
Da, da, era închisoare; am încercat zadarnic să ies de―acolo; am ciocănit toţi pereţii ca
să descopăr o uşă, pretutindeni însă, peretele îmi răspundea cu zgomot plin şi înăbuşit.
Am făcut poate de douăzeci de ori înconjurul încăperii în căutarea unei ieşiri; nu era nici
una şi am căzut, sfîrşită de oboseală şi de groază, într―un jilţ.
În vremea asta, se făcuse repede întuneric şi o dată cu întunericul creştea şi spaima mea:
nu ştiam dacă trebuie să rămîn acolo unde mă aşezasem; mi se părea că mă împresurau tot
soiul de primejdii, gata să mă înghită la fiece pas. Nu mîncasem nimic din ajun, dar de frică,
nu―mi era foame.
Nici un zgomot dinafară, cu care aş fi putut măsura timpul, nu ajungea pînă la mine;
bănuiam că putea fi ora şapte sau opt seara, căci eram în octombrie şi se lăsase noaptea.
Deodată, scîrţîitul unei uşi m―a făcut să tresar; un glob de foc se ivi sus, deasupra
deschizăturii din tavan, scăldînd în lumină camera, şi atunci am văzut, înspăimîntată, că un
bărbat stătea în picioare la cîţiva paşi de mine.
În mijlocul camerei mai apăruse, ca prin farmec, o masă cu două tacîmuri şi cu o cină
gata aşezată.
Era bărbatul care mă urmărea de un an, care jurase să mă necinstească şi care, din primele
cuvinte rostite, mi―a dat să înţeleg că peste noapte se ţinuse de cuvînt.
― Ticălosul! murmură Felton.
― Da, da, ticălosul! îngînă Milady, văzînd cu ce nesaţ asculta ciudata povestire tînărul
ofiţer, al cărui suflet părea atîrnat de buzele ei. Da, ticălosul! Crezuse că o dată ce mă biruise
în timpul somnului, totul se sfîrşise; venea nădăjduind că voi primi de bună voie ruşinea,
fiindcă ruşinea era ceva împlinit; venea să―mi dăruiască averea lui în schimbul dragostei
mele.
Tot ce inima unei femei poate cuprinde ca dispreţ strigător şi ca vorbe umilitoare, le―am
aruncat asupra acestui om; fără îndoială că era deprins cu atare sudălmi, căci m―a ascultat
liniştit, cu zîmbetul pe buze şi braţele încrucişate pe piept; apoi, cînd a crezut că isprăvisem
tot ce―aveam de spus, s―a apropiat de mine; dintr―o săritură am fost lîngă masă, am
apucat un cuţit şi l―am dus la piept.
― Încă un singur pas şi o să ai pe suflet nu numai necinstea dar şi moartea mea.
Fără îndoială că în privire, în glasul şi în întreaga mea fiinţă vibra acel adevăr al gestului,
al ţinutei şi al tonului, care izbutesc să dea pe brazdă şi sufletele cele mai ticăloase, căci s―a
oprit.
― Moartea dumitale?! mi―a spus el. Nu, eşti o amantă prea încîntătoare, ca să te pierd
astfel, după ce am avut fericirea să te strîng doar o singură dată în braţe. La revedere,
frumoasa mea! Aştept să fii în toane mai bune ca să vin iar să te văd.
După cuvintele astea, a suflat într―un fluier; globul de flăcări care lumina camera s―a
urcat mai sus şi a pierit. Eram iarăşi în întuneric. Am auzit din nou, peste o clipă, zgomotul
unei uşi care s―a deschis şi s―a închis la loc. Pe urmă globul luminat a coborît iar şi m―am
trezit singură în cameră.
Clipa următoare a fost groaznică; dacă aş mai fi avut îndoieli în privinţa nenorocirii mele,
de data asta îndoielile se spulberaseră făcînd loc adevărului crud: eram în puterea unui om de
care nu numai că mi―era silă, dar pe care―l dispreţuiam, a unui om în stare de orice şi
care―mi dăduse o nenorocită dovadă de ce putea face.
― Dar, pentru Dumnezeu, cine era omul acela? întrebă Fleton.
― Am stat toată noaptea pe un scaun, tresărind la cel mai mic zgomot, căci către miezul
nopţii lampa s―a stins şi am rămas iar în întuneric. Dar noaptea a trecut fără ca prigonitorul
meu să se mai arate; s―a luminat de ziuă: masa dispăruse, iar eu tot mai ţineam în mînă
cuţitul.
Cuţitul acela era toată nădejdea mea.
Mă simţeam frîntă de oboseală; ochii îmi ardeau de nesomn; nu îndrăznisem nici măcar
să aţipesc; peste zi, m―am mai liniştit; m―am trîntit pe pat fără să dau drucul cuţitului
mîntuitor pe care―l ascunsesem sub pernă.
Cînd m―am deşteptat, am dat iar cu ochii de masa cu mîncăruri.
De data asta, cu toată spaima, în ciuda temerilor mele, simţeam că nu mai pot de foame.
De patruzeci şi opt de ore nu pusesem nimic în gură; am luat o îmbucătură de pîine şi cîteva
fructe, apoi, cu gîndul la narcoticul din apa pe care―o băusem, nici nu m―am atins de cea de
pe masă şi m―am dus să―mi umplu paharul la o fîntînă de marmură prinsă în perete,
deasupra mesei de toaletă.
Deşi luasem măsura asta, tot mi―a fost îngrozitor de teamă cîtăva vreme; dar, spaima
mea nu mai era întemeiată; ziua a trecut fără să simt ceva care mi―ar fi dat de gîndit.
Avusesem grijă să golesc jumătate din sticlă ca să nu―mi dau în vileag bănuielile.
A venit pe urmă seara şi o dată cu seara, întunericul; dar deşi nu se zărea la un pas, ochii
mei începeau să se deprindă cu bezna; am văzut cum masa coboară sub podea; un sfert de
ceas după aceea a apărut masa cu mîncăruri; şi, după o clipă, datorită aceleiaşi lămpi, camera
s―a luminat din nou.
Eram hotărîtă să mănînc numai din bucatele în care nu s―ar fi putut pune nici un
somnifer; două ouă şi cîteva fructe mi―au fost toată cina; pe urmă, mi―am umplut un pahar
cu apă la fîntîna mea blagoslovită şi am băut.
După cîteva înghiţituri, mi s―a părut că nu mai avea acelaşi gust ca de dimineaţă; mi―a
şi trecut iute o bănuială prin minte şi m―am oprit din băut; înghiţisem totuşi o jumătate de
pahar.
Am vărsat apa rămasă şi am aşteptat, îngrozită, cu sudoarea pe frunte.
Fără îndoială, cine ştie ce martor ascuns mă văzuse luînd apă de acolo şi se folosise de
încrederea mea, ca să―mi grăbească pieirea, pusă la cale cu atîta sînge rece şi adusă la
îndeplinire cu atîta cruzime.
Nu trecuse nici o jumătate de ceas şi am simţit aceleaşi tulburări; cum de data asta nu
băusem decît o jumătate de pahar, am luptat mai multă vreme împotriva somnului şi în loc să
adorm de―a binelea, am căzut doar într―o stare de toropeală, în care puteam să―mi dau
seama de ceea ce se petrecea în jurul meu, fără să am însă puterea să mă apăr sau să fug.
M―am tîrît spre pat, ca să―mi caut singura apărare cu putinţă: cuţitul meu salvator, dar
n―a fost chip să ajung pînă la el; am căzut în genunchi cu mîinile încleştate pe una din
coloanele de la picioarele patului; am înţeles atunci că sînt pierdută.
Felton avea faţa ca varul şi un fior de gheaţă îi cutremură tot trupul.
― Şi, ce era mai groaznic, ― urmă Milady cu glasul schimbat, parcă ar fi trecut prin
spaima cumplită de atunci, ― e că de data asta îmi dădeam seama de primejdia care mă
ameninţa; aş putea spune că sufletul meu veghea în trupu―mi adormit; vedeam şi auzeam, e
drept toate se petreceau ca în vis; dar asta era şi mai înspăimîntător.
Am văzut lampa care urca şi mă lăsa încet―încet în întuneric; am auzit pe urmă scîrţîitul
atît de bine cunoscut al uşii, deşi uşa nu se deschisese pînă atunci decît de două ori.
Am simţit că cineva se apropie de mine; se spune că nenorociţii rătăciţi prin deşerturile

Americii simt la fel apropierea şarpelui.
Am vrut să fac o sforţare, am încercat să strig; mi―am încordat din răsputeri voinţa, am
izbutit chiar să mă ridic, dar ca să cad la loc... ba ca să cad chiar în braţele prigonitorului
meu...
― Dar spuneţi―mi odată cine era omul acela? strigă tînărul ofiţer.
Dintr―o singură privire Milady îşi dădu seama cum îl chinuia pe Felton, stăruind asupra
fiecărui amănunt al povestirii; dar nu ţinea să―l scutească de nici o suferinţă. Cu cît i―ar fi
rănit mai adînc inima, cu atît ar fi fost mai sigură că el ar răzbuna―o. Istorisi aşadar, mai
departe, ca şi cînd nu l―ar fi auzit sau ca şi cînd s―ar fi gîndit că nu sosise încă vremea să―i
răspundă.
Numai că de data asta ticălosul nu mai avea de―a face cu un soi de leş ţeapăn, lipsit de
orice simţire. Ţi―am spus, fără să pot fi iarăşi stăpînă pe simţurile şi mişcările mele, îmi
rămăsese treaz gîndul primejdiei; am luptat deci cît am putut şi, fără îndoială, că, aşa slăbită
cum eram, totuşi mă împotriveam crunt, căci l―am auzit spunînd:
"Ale naibii puritane! ştiam eu bine că le dau de lucru călăilor, dar le credeam mai puţin
tari cu amanţii lor".
Din păcate, împotrivirea mea deznădăjduită nu putea ţine multă vreme; simţeam că―mi
pierd puterile şi de data asta mişelul s―a folosit nu de somnul, ci de leşinul meu.
Felton asculta, fără să scape nici un alt sunet decît un soi de gîfîit surd; pe fruntea―i de
marmură i se prelingeau broboane de sudoare, şi îşi înfigea mîna în carnea pieptului, pe sub
haină.
― ...Cînd mi―am venit în fire întîia mişcare a fost să caut sub pernă cuţitul la care nu
putusem ajunge; dacă nu―mi slujise să mă apăr, putea să―mi slujească măcar la ispăşire.
Dar cînd am luat cuţitul acela, Felton, mi―a trecut prin minte un gînd îngrozitor. Am
jurat să spun tot, şi nu―ţi voi ascunde nimic; ţi―am făgăduit adevărul şi―l voi mărturisi,
chiar dacă m―ar pierde.
― V―a trecut prin minte să vă răzbunaţi pe omul acela, nu―i aşa? strigă Felton.
― Da, aşa e! ― răspunse Milady, ― ştiu, gîndul meu nu era gînd creştinesc; fără
îndoială că veşnicul vrăjmaş al sufletului nostru, leul, care rage neîncetat în preajma noastră,
mi―l şoptea în taină. În sfîrşit, ce să―ţi spun, Felton? urmă Milady, cu glasul unei femei
care se învinovăţise de o crimă, m―a năpădit gîndul ăsta şi, fireşte, că nu m―a mai părăsit.
Astăzi ispăşesc acelaşi gînd ucigaş.
― Mai departe, mai departe, ― o rugă Felton, ― sînt nerăbdător să v―aud ajungînd la
răzbunare.
― Hotărîrea mea era să mă răzbun cît mai repede cu putinţă; nu mă îndoiam că va veni în
noaptea următoare. Peste zi n―aveam de ce să mă tem.
La ora prînzului nu m―am ferit să mănînc şi să beau; dar seara îmi pusesem în minte să
mă fac doar că mănînc, şi să nu pun nimic în gură; cu hrana de dimineaţă voiam să lupt
împotriva ajunării de seară.
Am ascuns doar un pahar cu apă de la prînz, fiindcă setea mă chinuise cel mai mult,
atunci cînd ajunasem patruzeci şi opt de ore în şir.
Ziua a trecut fără altă înrîurire asupra mea decît să mă întărească în hotărîrea luată: aveam
însă grijă ca faţa să nu―mi trădeze gîndul ce mă frămînta, căci eram încredinţată că mi se
urmăreau mişcările; de mai multe ori chiar am simţit fluturîndu―mi un zîmbet pe buze.
Felton, nu îndrăznesc să―ţi spun cărui gînd îi surîdeam, căci ţi―ar fi silă de mine.
― Mai departe, mai departe, ― stărui Felton, ― vedeţi bine că vă ascult şi abia aştept să
aud sfîrşitul.
― A venit seara şi o dată cu seara, toate celelalte: masa cu mîncăruri ca de obicei, pe
întuneric, pe urmă lampa de sus s―a aprins, iar eu m―am aşezat la masă.
Am mîncat doar cîteva fructe. Mă făceam că―mi torn apă din sticlă, dar n―am băut
decît din cea păstrată în pahar; de altfel, înlocuirea o făcusem cu destulă dibăcie, aşa că
spionii, dac―aş fi avut spioni, să nu bănuiască nimic.
După masă, am dat aceleaşi semne de toropeală, ca în ajun; pe urmă, ca şi cînd aş fi fost
moartă de oboseală sau ca şi cînd m―aş fi obişnuit cu primejdia, m―am tîrît spre pat,
mi―am lăsat rochia să alunece pe jos şi m―am culcat.
De data asta îmi găsisem cuţitul sub pernă şi pe cînd mă făceam că dorm, strîngeam
prăseaua cu înfrigurare. Trecuseră două ceasuri fără să se întîmple nimic nou: începuse
să―mi fie teamă că n―o să mai vină! Dumnezeule, cine ar fi putut bănui aceasta cu o seară
înainte!
În sfîrşit, am văzut lampa ridicîndu―se încet şi pierind în adîncul tavanului ,peste cameră
s―a lăsat noapte întunecoasă, dar m―am străduit să zăresc prin beznă.
Au trecut aşa ca vreo zece minute. Singurul zgomot pe care―l auzeam erau bătăile inimii
mele.
Mă rugam cerului să―l văd venind.
În sfîrşit, am auzit zgomotul, atît de cunoscut, al uşii ce se deschidea şi se închidea la loc;
am auzit, cu toată grosimea covorului, un pas sub care scîrţîia podeaua; cu tot întunericul, am
văzut şi o umbră care se apropia de patul meu.
― Mai repede, mai repede, ― o îndemnă Felton, ― nu vedeţi că fiecare din cuvintele
dumneavoastră, mă arde ca plumbul topit?
― Atunci ― urmă Milady, ― atunci mi―am adunat toate puterile, gîndind că momentul
răzbunării sau mai curînd al dreptăţii sunase; mă socoteam a doua Judith: m―am încordat din
răsputeri cu cuţitul în mînă şi cînd l―am văzut aproape de mine, întinzîndu―şi braţele ca
să―şi caute prada, atunci, cu cel din urmă ţipăt de durere şi de deznădejde, l―am lovit drept
în mijlocul pieptului.
Nemernicul! Îşi luase toate măsurile! Avea pieptul acoperit cu o reţea de fier; cuţitul se
frînse.
― Ce faci! ― strigă el, apucîndu―mă cu putere de braţ şi smulgîndu―mi arma care mă
slujise atît de prost, ― dar ce ai avut de gînd cu viaţa mea, frumoasă puritană? Asta―i mai
mult decît ură, e curată nerecunoştinţă. Ia potoleşte―te, frumoasa mea copilă, crezusem că
te―ai mai îmblînzit. Nu fac parte dintre tiranii care păstrează cu sila femeile; văd şi eu că nu
mă iubeşti; cu obişnuita mea încredere în mine mă tot îndoiam. Acum însă, m―am convins;
mîine vei fi liberă.
Nu aveam decît o dorinţă: să mă ucidă.
― Ia seama! i―am spus, libertatea mea înseamnă ruşinea dumitale.
― Dumireşte―mă, frumoasa mea sibilă21.
― Da, căci îndată ce voi ieşi de aici, voi spune tot, voi spune cum m―ai siluit, voi spune
de colivia în care m―ai ţinut închisă, voi da în vileag acest palat al nemerniciei. Eşti om cu
mare vază, milord, totuşi ar trebui să tremuri! Deasupra dumitale e regele, iar deasupra
regelui, Dumnezeu.
Oricît de stăpîn era pe el, prigonitorul meu lăsă să―i scape o mişcare de mînie. Nu
puteam să―l văd la faţă, dar am simţit că―i tremurase braţul peste care îmi ţineam mîna.
― Atunci nu vei ieşi de aici! mi―a spus el.
― Bine, bine! ― i―am strigat eu, ― dar să ştii că locul chinurilor mele va fi în acelaşi
timp şi al mormîntului meu. Bine! Eu voi muri aici, iar dumneata vei vedea dacă o stafie care
învinuieşte nu―i cumva mai de temut decît o fiinţă vie care ameninţă?
― Nu ţi se va lăsa nici o armă!
― Este una pe care deznădejdea a pus―o la îndemîna oricărei făpturi care nu se teme
s―o folosească. Mă voi lăsa să mor de foame.
21
Sibilă ― femeie căreia cei vechi îi atribuiau cunoaşterea viitorului şi darul prevestirii
― Ascultă―mă, a răspuns ticălosul, nu preţuieşte mai mult o pace, decît asemenea

război? Îţi dau chiar acum libertatea, voi striga în gura mare că eşti virtutea întruchipată, te
poreclesc Lucreţia22 Angliei.
― Şi eu spun că eşti Sextus al Angliei, eu te învinuiesc în faţa oamenilor, aşa cum te―am
învinuit şi―n faţa lui Dumnezeu; şi dacă trebuie, asemenea Lucreţiei, să semnez cu sîngele
meu învinuirea ce―ţi aduc, foarte bine, o voi semna.
― Aşa? Aşa? m―a luat duşmanul meu în zeflemea, atunci se schimbă lucrurile. Pe legea
mea, la urma urmei ţi―e foarte bine aici, n―o să―ţi lipsească nimic şi, dacă vrei să mori de
foame, o să fie numai din vina dumitale.
...Şi, cu aceste cuvinte a plecat; uşa s―a deschis şi s―a închis la loc, iar eu am rămas
zdrobită, mai puţin de durere, mărturisesc, decît de ruşine, că nu mă răzbunasem.
S―a ţinut de cuvînt. A trecut o zi şi o noapte, fără să―l mai văd. Dar şi eu mă ţineam de
cuvînt şi nu mîncam, nici nu beam nimic; eram hotărîtă, aşa cum îi spusesem, să mă las să
mor de foame.
Toată ziua şi toată noaptea m―am închinat, nădăjduind să mă ierte Dumnezeu că―mi
iau singură zilele.
A doua noapte, uşa s―a deschis; eram culcată jos pe podea, puterile începuseră să mă
părăsească.
La zgomotul uşii. m―am ridicat într―un cot.
― Ei, ce e? m―a întrebat un glas care―mi suna prea îngrozitor în urechi, ca să nu―l
recunosc; spune, ne―am mai îmblînzit un pic? Crezi că o să ne răscumpărăm libertatea cu
neînsemnata făgăduială că n―o să vorbim? Uite, eu am inimă bună, adăugă el, şi deşi nu―mi
plac puritanii, le fac dreptate ca de altfel şi puritanelor cînd sînt drăguţe! Haide! jură―mi
frumos pe cruce, eu nu cer nimic altceva.
― Pe cruce! am strigat eu, ridicîndu―mă de jos, căci la auzul glasului pe care―l uram,
mă simţeam iar plină de vlagă. Pe cruce jur că nici o făgăduială, nici o ameninţare, nici un
chin nu―mi va închide gura; pe cruce jur să te dau în vileag pretutindeni ca pe un ucigaş, ca
pe un ademenitor, ca pe un mişel; pe cruce jur că, dacă vreodată ajung să ies de aici, voi cere
întregii omeniri să mă răzbune împotriva dumitale!
― Ia seama! mi―a răspuns cu un ton de ameninţare pe care nu i―l auzisem încă, am un
mijloc grozav pe care nu―l voi folosi decît cînd mă vei fi scos din fire, un mijloc cu care
să―ţi închid gura sau, cel puţin, să împiedic a se da crezare unui singur cuvînt din cîte vei fi
spus.
Mi―am adunat toate puterile pentru a―i răspunde printr―un hohot de rîs.
Şi―a dat seama că de aci încolo între noi doi avea să fie un veşnic război, un război pe
viaţă şi moarte.
― Ascultă, a adăugat el, îţi mai las timp de gîndit pînă mîine dimineaţă şi mîine toată
ziua; chibzuieşte bine: dacă făgăduieşti că vei tăcea vei avea parte de bogăţie, de stimă şi chiar
de faimă; dar dacă ameninţi că vei vorbi, atunci te osîndesc să fii înfierată.
― Dumneata?! am strigat eu, dumneata!
― Da, cu fierul roşu, pentru vecie!
― Dumneata! strigam eu. Îţi spun, Felton, credeam că nu era în minţile lui.
― Da, eu! mi―a răspuns el.
― Lasă―mă, i―am mai spus, ieşi dacă nu vrei să―mi sfărîm capul de pereţi, în faţa
dumitale.
― Bine, a mormăit, fie cum vrei; atunci pe mîine seară!
― Pe mîine seară! i―am răspuns prăbuşindu―mă la pămînt şi muşcînd înnebunită
covorul.
22
Tînără romană care s-a sinucis, fiind prigonită de Sextus, fiul lui Superbus. Prin extensiune: femeie virtuoasă ce preferă moatea,
dezonoarei.
Felton se sprijinea de o mobilă şi Milady vedea cu o drăcească bucurie că puterile îl vor

părăsi, poate chiar înainte de sfîrşitul povestirii.
Capitolul XXVII.CA ÎN TRAGEDIILE CLASICE...
După o clipă de tăcere, în timpul căreia Milady cerceta cu privirea pe tînărul Felton, ea îşi
urmă povestirea:
― Erau aproape trei zile de cînd nici nu beam, nici nu mîncam, mă chinuiam groaznic;
uneori îmi treceau prin faţa ochilor un fel de nori care―mi strîngeau fruntea şi―mi
împăienjeneau vederea; nu mai ştiam nimic de mine. Se lăsase seara. Eram atît de slăbită,
încît leşinam mereu şi de cîte ori leşinam, mulţumeam lui Dumnezeu crezînd că, în sfîrşit, o să
mor.
În timpul unuia din leşinuri, am auzit uşa deschizîndu―se; de spaimă, mi―am venit în
fire.
L―am văzut intrînd în cameră, urmat de un bărbat mascat; purta şi el mască; dar i―am
recunoscut pasul, i―am recunoscut vocea, i―am recunoscut ţinuta falnică pe care i―a
dăruit―o iadul pentru nenorocirea omenirii.
― Ei, ce zici? a început el, eşti sau nu hotărîtă să juri aşa cum ţi―am cerut?
― Ai spus chiar dumneata: puritanii n―au decît un singur cuvînt. Pe al meu l―ai auzit:
te voi urmări pe pămînt în faţa tribunalului omenesc şi în cer, în faţa tribunalului lui
Dumnezeu.
― Aşadar, ai rămas neclintită!
― Jur în faţa lui Dumnezeu care mă aude: voi dezvălui lumii întregi crima dumitale pînă
cînd voi găsi un om să mă răzbune!
― Eşti o tîrfă, a răcnit atunci la mine, şi vei suferi cazna tîrfelor! Înfierată în ochii celor
pe care―i vei chema în ajutor, încearcă să le mai dovedeşti că nu eşti nici vinovată, nici
nebună!
Apoi, întorcîndu―se spre omul care―l însoţea:
― Călău, i―a spus, fă―ţi datoria!
― Numele lui, numele lui, se ruga Felton, spuneţi―mi numele lui, spuneţi―mi!
― Atunci, cu toate răcnetele mele, cu toată împotrivirea mea, căci începeam să înţeleg că
m―ameninţă ceva mai rău decît moartea, călăul m―a înşfăcat, m―a răsturnat pe podea,
m―a stîlcit sub strînsoarea lui şi, înecată în suspine, aproape lipsită de cunoştinţă, chemînd în
ajutor pe Dumnezeu care―şi întorsese faţa de la mine, am scos deodată un ţipăt groaznic de
durere şi de ruşine: un foc arzător, un fier roşu, fierul călăului mi se întipărise pe umăr.
Felton scăpă un geamăt adînc.
― Priveşte, ― îi spuse Milady, ridicîndu―se cu o mişcare de regină, ― priveşte, Felton,
noua mucenicie născocită pentru fata nevinovată şi totuşi pradă cruzimii unui tîlhar! Învaţă să
cunoşti inima oamenilor, Felton, şi pe viitor nu te mai face atît de lesne unealta răzbunării lor
nedrepte!
Şi, desfăcîndu―şi la repezeală rochia, sfîşiindu―şi cămaşa subţire ce―i acoperea sînul,
Milady, purpurie la faţă de mînie mincinoasă şi de ruşine prefăcută, arătă tînărului semnul de
neşters care pîngărea frumosul ei umăr.
― Dar, eu văd o floare de crin! se miră Felton.
― Tocmai, asta e mîrşăvia, răspunse Milady. Stigmatul Angliei?... Trebuia dovedit care
anume tribunal dăduse hotărîrea şi atunci aş fi făcut o plîngere către toate tribunalele
regatului; dar stigmatul Franţei... prin el, prin stigmatul Franţei, eram cu adevărat înfierată!
Ar fi fost peste puterile lui Felton să îndure mai mult. Alb la faţă, nemişcat, zdrobit de
cumplita destăinuire, ameţit de frumuseţea supraomenească a femeii care se dezgolea în faţa
lui, cu o lipsă de ruşine pe care el o găsea sublimă, sfîrşi prin a cădea în genunchi la picioarele
ei, la fel ca cei dintîi creştini la picioarele prea curatelor şi sfintelor mucenice, pe care
prigoana împăraţilor le arunca în circ pradă dezmăţului sîngeros al mulţimilor. Floarea ruşinii
păli: rămînea doar neasemuita frumuseţe a femeii.
― Iertare, iertare! strigă Felton. Iertare!

Milady citi în ochii lui: Dragoste, dragoste!
― Să te iert? Dar de ce? întrebă ea.
― Iertare, fiindcă m―am alăturat prigonitorilor dumitale!
Milady îi întinse mîna.
― Atît de frumoasă! Atît de tînără! izbucni Felton, acoperindu―i mîna de sărutări.
Milady se îndură să―i arunce şi una din acele priviri care dintr―un sclav, fac un rege.
Felton era puritan: lăsă mîna femeii pentru a―i săruta picioarele. Nici nu o mai iubea
acum, o proslăvea.
Cînd clipele de slăbiciune trecură, cînd Milady păru iarăşi stăpînă pe ea, aşa cum de altfel
fusese necontenit, cînd Felton văzu pierind din nou sub vălul castităţii comorile de dragoste ce
i se ascundeau atît de bine numai pentru a―l face să le dorească şi mai înflăcărat, el o întrebă:
― Acum nu―mi mai rămîne decît să ştiu un singur lucru: numele adevăratului dumitale
călău, căci pentru mine nu―i decît unul singur: celălalt era unealta lui, atîta tot.
― Cum se poate, frate! ― se minună Milady, ― trebuie să ţi―l mai spun, nu l―ai ghicit
încă?
― Adică tot el e? Tot el? Mereu el?... Adevăratul vinovat...
― Adevăratul vinovat, ― urmă Milady, ― este jefuitorul Angliei, prigonitorul
adevăraţilor credincioşi, mişelul ademenitor al cinstei atîtor femei, acela care dintr―o poftă a
inimii lui păcătoase va sili Anglia să verse atîta sînge, acela care ocroteşte azi pe protestanţi
pentru ca mîine să―i trădeze...
― Buckingham! Prin urmare Buckingham! strigă Felton ieşit din minţi.
Milady îşi ascunse capul în mîini, nemaiputînd parca îndura povara ruşinii ce―i trezea
acest nume.
― Buckingham, călăul acestei făpturi îngereşti! ― se îngrozi Felton, ― şi tu,
Dumnezeule, nu l―ai trăsnit! L―ai lăsat încununat de nobleţe, de fală şi putere pentru
pierzania noastră a tuturor!
― Dumnezeu părăseşte pe cel care se părăseşte el însuşi, îl îmbărbătă Milady.
― Vrea poate să―i cadă pe cap afurisenia hărăzită blestemaţilor, urmă Felton din ce în
ce mai înfierbîntat. Vrea ca răzbunarea omenească s―o ia înaintea justiţiei cereşti!
― Oamenii se tem de el şi―l cruţă.
― Eu, ― adăugă Felton, ― eu nu mă tem de el şi nu―l voi cruţa!...
Milady îşi simţi sufletul scăldat de o drăcească bucurie.
― Dar cum se face, ― întrebă Felton, ― că lordul de Winter, ocrotitorul meu, tatăl meu,
se află amestecat în toate astea?
― Ascultă, Felton, ― răspunse Milady, ― pe lîngă mişei şi nemernici, pe lume mai sînt
şi oameni de suflet, mărinimoşi. Aveam un logodnic: un om pe care―l iubeam şi care mă
iubea; o inimă ca a dumitale, Felton, un om ca dumneata. M―am dus la el şi i―am spus tot:
el mă cunoştea bine şi nu s―a îndoit o clipă de spusele mele. Era un mare senior, un bărbat cu
nimic mai prejos decît Buckingham. N―a spus nimic, şi―a încins doar spada, s―a înfăşurat
în pelerină şi s―a dus de―a dreptul la palatul Buckingham.
― Da, da, ― răspunse Felton, ― înţeleg: deşi faţa de asemenea oameni nu spada trebuie
folosită, ci pumnalul.
― Buckingham plecase chiar în ajun, ambasador în Spania, unde trebuia să ceară mîna
Infantei pentru regele Carol I, care pe atunci nu era decît prinţ de Galles. Logodnicul meu
s―a întors.
― Ascultă, mi―a spus el, omul acela a plecat, aşa, că deocamdată scapă de răzbunarea
mea, dar, în aşteptare, să fim uniţi, aşa cum ar fi trebuit să fim şi pînă acum; pe urmă lasă în
seama lordului de Winter să apere onoarea lui, şi a soţiei lui.
― Lordul de Winter! exclamă Felton.
― Da, ― răspunse Milady, ― lordul de Winter; acum înţelegi tot, nu―i aşa?
Buckingham a lipsit aproape un an. Cu opt zile înainte de sosirea lui, lordul de Winter a murit
în cîteva clipe, lăsîndu―mă singura lui moştenitoare. Cum, de unde venea lovitura?
Dumnezeu care ştie tot, ştie fără îndoială şi asta. Eu nu învinovăţesc pe nimeni.
― Ce năprasnic! Ce năprasnic! se îngrozi Felton.
― Lordul de Winter a murit fără să―i fi spus ceva fratelui său. Groaznica taină nu
trebuia s―o ştie nimeni pînă ce va fi căzut ca un trăsnet pe capul vinovatului. Ocrotitorul
dumitale nu văzuse cu ochi buni căsătoria fratelui său mai mare cu o fată fără avere. Simţeam
că nu mă puteam aştepta la vreun sprijin din partea unui om înşelat în nădejdile lui de
moştenire. Am plecat în Franţa, hotărîtă să―mi sfîrşesc acolo zilele. Dar toată averea mea se
află în Anglia; cînd s―au închis drumurile din pricina războiului, am îndurat tot felul de
lipsuri; n―am avut încotro şi m―am întors; sînt şase zile de cînd am debarcat la Portsmouth.
― Şi atunci? întrebă Felton.
― Atunci, Buckingham a aflat, fireşte, de sosirea mea, a vorbit de mine cu cumnatul
meu, lordul de Winter, care avea dinainte pică pe mine, i―a spus că cumnata lui e o
păcătoasă, o femeie înfierată. Vocea curată şi nobilă a soţului meu nu mai era aici ca să mă
apere. Lordul de Winter a crezut tot ce i s―a spus, cu atît mai uşor cu cît îi plăcea să creadă
toate astea; a poruncit să fiu arestată, m―a adus aici şi m―a dat în paza dumitale; ştii ce a
urmat. Poimîine voi fi alungată, surghiunită; poimîine voi fi zvîrlită printre ticăloşii
ticăloşilor. Da, au ţesut bine urzeala; uneltirea e dibace, iar onoarea mea nu va supravieţui.
Vezi şi tu, Felton, că mi―e sortit să mor; Felton, dă―mi cuţitul!
Cu aceste cuvinte, ca şi cînd toate puterile ar fi părăsit―o Milady îşi dădu drumul istovită
şi moale în braţele tînărului ofiţer care, beat de dragoste, de mînie şi de voluptăţi necunoscute,
o strînse la piept pătimaş, înfiorat de răsuflarea acelei guri atît de frumoase şi înnebunit de
sînul ce palpita atît de aproape.
― Nu, nu, ― murmură el, ― nu, o să trăieşti în cinste şi curată, o să trăieşti ca să―ţi
dobori duşmanii.
Milady îl împinse uşor cu mîna, chemîndu―l însă cu privirea; Felton, la rîndul lui, o
îmbrăţişă, rugîndu―se de ea ca de o icoană.
― Moartea, moartea! şoptea ea cu glas stins şi pleoapele întredeschise, moartea mai
curînd decît ruşinea; Felton, frate scump, prietene, te rog din suflet, lasă―mă să mor!
― Nu, ― strigă Felton, ― nu, o să trăieşti, o să trăieşti răzbunată!
― Felton, eu aduc nenoroc celor din jurul meu. Felton, lasă―mă în voia soartei! Felton,
lasă―mă să mor!
― Ei bine, atunci vom muri împreună! strigă el lipindu―şi buzele de buzele ei.
Se auziră în uşă mai multe ciocănituri; de data asta Milady îl împinse cu tot dinadinsul.
― Ascultă, ― îi spuse, ― să ştii că ne―a auzit, vine cineva! S―a sfîrşit! Sîntem
pierduţi!
― Nu, ― o potoli Felton, ― e straja care dă doar de veste că soseşte rondul de noapte.
― Atunci dă fuga la uşă şi deschide.
Felton făcu întocmai; femeia aceasta era acum stăpînă pe toate gîndurile şi întreagă inima
lui.
Dădu de un sergent, căpetenia unei patrule de supraveghere.
― Ce se întîmplă? întrebă tînărul locotenent.
― Mi―aţi spus să deschid uşa dacă aud strigînd după ajutor, dar aţi uitat să―mi lăsaţi
cheia; v―am auzit eu strigînd, dar nu înţelegeam ce spuneaţi; am încercat să deschid şi cum
uşa era încuiată pe dinăuntru, am chemat sergentul.
― Şi iată, am sosit, adăugă sergentul.
Cu privirea rătăcită, aproape nebun, Felton nu scotea nici o vorbă.
Înţelegînd că trebuia să iasă din încurcătură, Milady alergă şi luă cuţitul lăsat pe masă de
Felton.
― Şi cu ce drept vrei să―mi împiedici moartea? întrebă ea.
― Dumnezeule mare! se repezi Felton, văzînd cuţitul ce―i lucea în mînă.
În clipa aceea un hohot de rîs batjocoritor răsună pe sală.
Atras de zgomot, îmbrăcat în haină de casă, dar cu spada sub braţ, lordul de Winter stătea
în picioare în pragul uşii.
― Prea bine, ― spuse el, ― iată―ne ajunşi la ultimul act al tragediei; vezi, Felton,
drama s―a desfăşurat întocmai cum ţi―am spus eu; dar fii liniştit, sîngele nu va curge.
Milady înţelese că era pierdută dacă n―ar fi dat lui Felton o dovadă grabnică şi
neînduplecată de hotărîrea ei.
― Te înşeli, milord, sîngele va curge şi dea domnul ca acest sînge să se reverse asupra
celor care―l fac să curgă!
Felton scoase un ţipăt şi alergă spre ea; dar era prea tîrziu: Milady îşi împlîntase cuţitul în
trup.
Cuţitul întîlnise însă din fericire, ba ar trebui să spunem din îndemînare, balena de fier a
corsetului, care, în acea vreme, apăra ca o platoşă pieptul femeilor; alunecase sfîşiind rochia şi
pătrunsese de―a curmezişul între piele şi coaste.
Totuşi, rochia frumoasei se pătase într―o clipă de sînge, Milady căzuse pe spate şi părea
leşinată.
Felton îi smulse cuţitul.
― Vedeţi, milord, ― spuse el încruntat, ― iată o femeie care era sub paza mea şi care
şi―a luat viaţa.
― N―avea grijă, Felton, că n―a murit, ― urmă lordul de Winter, ― demonii nu pier cu
una cu două; fii liniştit şi du―te de m―aşteaptă la mine în cameră.
― Dar, milord...
― Du―te, ţi―o poruncesc.
La această poruncă a superiorului, Felton se supuse, dar, în vreme ce ieşea, ascunse
cuţitul în sîn.
Lordul de Winter se mulţumi să cheme femeia care o slujea pe Milady; cînd aceasta sosi,
îi dădu în grijă pe doamna care nu se trezise încă din leşin, şi o lăsă singură cu ea.
Totuşi, cum s―ar fi putut ca, în pofida bănuielilor, rana să fie adîncă, lordul de Winter
trimise chiar atunci un om călare, după un doctor.
Capitolul XXVIII.EVADAREA
Aşa cum îşi închipuise lordul de Winter, junghietura viclenei Milady nu era adîncă;
rămasă singură cu femeia pe care el o chemase şi care se grăbea s―o dezbrace, rănita
deschise ochii.
Trebuia totuşi să arate că e slăbită şi că o doare; nu era ceva prea greu pentru o actriţă atît
de pricepută; biata îngrijitoare, păcălita de―a binelea, se încăpăţînă s―o vegheze toată
noaptea, deşi bolnava stăruia să fie lăsată singură.
Prezenţa acelei femei nu o împiedica însă pe Milady să―şi depene gîndurile.
Nu încăpea nici o îndoială: Felton crezuse totul, Felton era în ghearele ei; chiar dacă
tînărului i s―ar fi ivit un înger care s―o învinovăţească, în starea lui sufletească l―ar fi luat,
de bună seamă, drept un trimis al Necuratului. Şi Milady zîmbea fluturării acestui gînd, căci
Felton rămăsese singura ei nădejde, singura ei scăpare.
S―ar fi putut însă ca lordul de Winter să aibă oarecari bănuieli, s―ar fi putut ca Felton
să fie supravegheat la rîndul său.
Doctorul sosi pe la patru dimineaţa, dar în răstimpul celor cîteva ceasuri, rana se şi
închisese. Fără să―şi mai poată da seama nici de direcţia, nici de adîncimea loviturii, acesta
se încredinţa după bătaia pulsului că rănita nu era în primejdie.
A doua zi dimineaţa, sub cuvînt că nu dormise toată noaptea şi că avea nevoie de odihnă,
Milady trimise acasă femeia care veghease la căpătîiul ei.
Trăgea nădejde că Felton va veni la ora prînzului; Felton nu se arătă însă.
I se adevereau oare temerile? Simţind bănuielile lordului, Felton va da bir cu fugiţii
tocmai în ceasul hotărîtor? Nu mai avea înaintea ei decît o singură zi; lordul de Winter îi
adusese la cunoştinţă că va fi urcată pe vapor în ziua de 23 şi acum era ajunul, adică dimineaţa
zilei de 22.
Aşteptă totuşi cu destulă răbdare pînă la amiază. Deşi nu mîncase nimic de dimineaţă, i se
aduse prînzul la ora obişnuită. Milady băgă de seamă cu groază că uniforma soldaţilor de
strajă nu mai era aceeaşi. Îndrăzni atunci să întrebe ce se întîmplase cu Felton. I se răspunse
că era un ceas de cînd Felton plecase călare. Mai întrebă dacă lordul se afla încă la castel;
soldatul îi răspunse că era acolo, adăugînd că primise poruncă să―i dea lordului de ştire dacă
ostatica ar fi dorit să―i vorbească. Milady îi răspunse că deocamdată era prea obosită şi că
singura ei dorinţă era să fie lăsată singură. Soldatul ieşi, lăsînd mîncarea pe masă.
Felton fusese îndepărtat. Soldaţii din marină înlocuiţi; Felton nu se mai bucura deci de
încredere. Era ultima lovitură ce i se dădea.
Rămasă singură în cameră, Milady se sculă; patul în care stătea, numai din anumită
prevedere şi pentru ca ceilalţi s―o creadă greu rănită, o ardea ca jăraticul aprins. Aruncă o
privire asupra uşii: lordul pusese să se ţintuiască o scîndură la ferestruică; se temea, fără
îndoială, ca ostateca să nu―şi ademenească pe acolo păzitorii prin cine ştie ce mijloc drăcesc.
Milady zîmbi de bucurie; putea să se lase în voia năbădăilor ei, fără să mai fie pîndită:
umbla prin cameră în, lung şi―n lat, ca o nebună apucată de furie sau ca o tigroaică închisă
într―o cuşcă de fier. Dacă ar mai fi avut cuţitul la ea, fireşte că nu s―ar mai fi gîndit să se
omoare, ci, de data asta, l―ar fi omorît pe lordul de Winter.
La şase seara, lordul intră în cameră: era înarmat pînă―n dinţi. Omul acesta, pe care
Milady îl socotise pînă atunci drept un gentilom destul de nătîng, se arăta a fi un straşnic
temnicer: părea că simte orice, ghiceşte orice, înfruntă orice.
Dintr―o singură privire, lordul tălmăci tot ce―i clocotea ei în suflet.
― Iată, ― începu el, ― n―o să mă poţi omorî, nu mai ai arme şi, de altfel, ştiu acum să
mă păzesc. Începuseşi să―l legi la gard şi pe bietul meu Felton; suferea înrîurirea dumitale
drăcească, dar eu nu vreau să ţi―l las în gheare, aşa că n―o să te mai vadă. Gata acum!
Adună―ţi bulendrele, căci mîine vei pleca. Hotărîsem îmbarcarea pentru ziua de 24, dar
m―am gîndit că, cu cît o merge mat repede, cu atît o să fie mai bine. Mîine la amiază, o să
am hîrtia privitoare la surghiun, iscălită de Buckingham. Dacă scapi un singur cuvînt, oricui ar
fi, înainte de a te sui pe vapor, sergentul meu îţi va zbura creierii: aşa are poruncă. Dacă pe
vapor scapi un singur cuvînt, oricui ar fi, înainte să―ţi dea voie căpitanul, vei fi aruncată în
mare, aşa am hotărît. La revedere, asta e tot ce aveam să―ţi spun azi. O să te mai văd mîine,
ca să―mi iau rămas bun.
Şi spunînd aceste cuvinte, lordul părăsi camera.
Ea ascultase ameninţarea cu un surîs dispreţuitor pe buze, dar cu mînie în inimă.
I se aduse cina; Milady simţi că avea nevoie de puteri proaspete; nu ştia ce s―ar fi putut
întîmpla în timpul nopţii, care se apropia grozav de ameninţătoare: un vălătuc de nori grei se
rostogolea pe cer, în vreme ce fulgere depărtate vesteau apropierea furtunii.
Pe la zece seara, uraganul se dezlănţui. Milady simţea o alinare văzînd că întreaga fire ia
parte la zbuciumul ei sufletesc; tunetul bubuia în văzduh, la fel ca mînia din cugetu―i
răzvrătit; i se părea că aripa vijeliei îi răvăşeşte şuviţele pe frunte, aidoma copacilor cărora le
încovoia ramurile şi le smulgea frunzele; urla şi ea o dată cu furtuna, iar glasul ei se pierdea în
glasul dezlănţuit al înconjurului, care gemea parcă de atîta deznădejde.
Deodată auzi bătăi în fereastră şi la lumina unui fulger văzu ivindu―se îndărătul gratiilor
faţa unui om.
Alergă la fereastră şi―o deschise.
― Felton! ― strigă ea, ― sînt scăpată!
― Da, ― răspunse Felton, ― dar tăcere! tăcere! Îmi trebuie timp ca să tai gratiile. Luaţi
seama numai să nu ne vadă cineva prin ferestruica de la uşă.
― Înseamnă că Cel―de―Sus e cu noi, Felton, urmă Milady. Au bătut acolo o scîndură.
― Atunci e bine, le―a luat Dumnezeu minţile! şopti Felton.
― Dar ce trebuie să fac? întrebă Milady.
― Nimic, nimic; închideţi la loc fereastra. Culcaţi―vă sau măcar lungiţi―vă pe pat
îmbrăcată: după ce voi sfîrşi, o să vă bat în geam. Mă veţi putea oare urma?
― Da! da! da!
― Şi rana dumneavoastră?
― Mă doare, dar nu mă împiedică la mers.
― Atunci, fiţi gata la primul semnal.
Milady închise la loc fereastra, stinse lampa şi, cum îi spusese Felton, se cuibări în pat.
Printre vaietele furtunii auzea scîrţîitul pilei tăind gratiile şi la lumina fiecărui fulger zărea
umbra lui Felton îndărătul geamurilor.
Vreme de un ceas nu putu nici măcar răsufla: gîfîia cu fruntea scăldată în sudoare şi cu
inima strînsă de groază la fiecare mişcare ce o simţea pe sală.
Sînt clipe lungi cît anul.
După un ceas, Felton ciocăni iarăşi în geam, Milady sări jos din pat şi alergă să deschidă.
Lipseau două gratii prin deschizătura cărora ar fi putut trece un om.
― Sînteţi gata? o întrebă Felton.
― Da. Să iau ceva cu mine?
― Bani, dacă aveţi.
― Da, din fericire mi―au lăsat banii pe care―i aveam.
― Cu atît mai bine, eu i―am cheltuit pe ai mei, ca să închiriez o corabie.
― Ţine, ― spuse Milady, ― punînd în mîinile lui Felton o pungă plină cu galbeni.
Felton luă punga şi o aruncă jos, lîngă zid.
― Acum, ― urmă el, ― vreţi să veniţi?
― Sînt gata.
Milady se urcă pe un jilţ şi―şi trecu partea, de sus a trupului prin fereastră; văzu atunci
pe tînărul ofiţer atîrnînd deasupra prăpastiei pe o scară de frînghie.
Întîia oară în viaţă o pornire de spaimă îi aduse aminte că era femeie.

Golul din faţa ei o îngrozea.
― Bănuiam, îi spusese Felton.
― Nu―i nimic, nu―i nimic, ― şopti Milady, ― o să cobor cu ochii închişi.
― Aveţi încredere în mine? o întrebă Felton.
― Mă mai întrebi?
― Atunci apropiaţi mâinile: încrucişaţi―le: e bine aşa.
Felton îi legă încheieturile mîinilor cu batista lui şi pe deasupra batistei, cu o frînghie.
― Ce faci? întrebă Milady năucită.
― Treceţi braţele în jurul gîtului meu şi să nu vă fie teamă de nimic.
― Dar din pricina mea o să―ţi pierzi echilibrul şi o să ne prăbuşim amîndoi.
― N―aveţi nici o grijă: sînt marinar.
Nu era vreme de pierdut: Milady îşi trecu braţele pe după gîtul lui şi―şi dădu drumul
prin fereastră.
Felton începu să coboare încet, treaptă după treaptă. În ciuda greutăţii lor, cele două
trupuri se bălăbăneau în văzduh, luate de vijelie.
Deodată, Felton înţepeni.
― Ce s―a întîmplat? întrebă Milady.
― Tăcere, ― şopti Felton, ― aud paşi.
― Ne―au descoperit.
Cîteva clipe amîndoi tăcură.
― Nu, ― urmă Felton, ― nu―i nimic.
― Dar ce s―aude aşa?
― E patrula care―şi face rondul de noapte.
― Pe care drum?
― Chiar pe dedesubtul nostru.
― O să ne descopere.
― Nu, numai de n―ar fulgera.
― O să se lovească de capătul de jos al scării.
― Din fericire, e la şase picioare de pămînt.
― Uite―i că vin, Dumnezeule!
― Tăcere!
Amîndoi rămaseră atîrnaţi la douăzeci de picioare de pămînt, înmărmuriţi şi fără suflare,
în vreme ce soldaţii treceau pe dedesubt, rîzînd şi vorbind.
A fost o clipă groaznică pentru fugari.
Patrula trecu; se auzea zgomotul paşilor îndepărtîndu―se şi zumzetul vocilor din ce în ce
mai stins.
― Acum, ― şopti Felton, ― sîntem scăpaţi.
Milady scoase un oftat şi îşi pierdu cunoştinţa. Felton coborî mai departe. Simţind la
capătul scării că nu mai avea pe ce să―şi sprijine picioarele, începu să se agaţe doar cu
mîinile şi cînd ajunse în sfîrşit la cea din urmă treaptă, aşa, spînzurat de mîini, îşi dădu drumul
pe pămînt. Se apleca, dibui punga cu aur şi―o luă în dinţi.
Apoi, ridicînd―o pe Milady în braţe, porni repede în partea cealaltă, de cum o luase
patrula. Părăsi în grabă drumul rondului de noapte, coborî printre stînci şi, o dată ajuns la
ţărmul mării, fluieră scurt.
Un semnal asemănător îi răspunse, iar după cinci minute zări o luntre cu patru oameni
ivindu―se în depărtare.
Luntrea se apropie de mal, dar fără să―l atingă, căci fundul nu era destul de adînc. Felton
intră în apă pînă la brîu, nevrînd să încredinţeze nimănui preţioasa lui povară.
Furtuna începea să se domolească, totuşi marea se zvîrcolea înnebunită; mica luntre sălta
pe valuri ca o coajă de nucă.

― La cuter! porunci Felton şi vîsliţi cu nădejde. Cei patru oameni îşi struneau lopeţile,
dar apele erau prea învolburate ca să le poată verii de hac.
Se îndepărtau totuşi de castel; era lucrul de căpetenie. Noaptea coborîse neagră şi adîncă;
anevoie se putea deosebi din luntre ţărmul şi cu atît mai anevoie s―ar fi putut deosebi luntrea,
de pe ţărm. Un punct negru se legăna pe talazuri. Era cuterul.
În vreme ce barca se îndrepta într―acolo cu toată puterea celor patru lopătari, Felton
desfăcu frînghia, apoi batista cu care legase mîinile frumoasei Milady.
După ce―i dezlegă mîinile, Felton luă apă din mare şi o stropi pe obraz.
Milady deschise ochii, oftînd adînc.
― Unde sînt? întrebă ea.
― Scăpată, îi răspunse tînărul ofiţer.
― Scăpată, scăpată! se bucură ea. Da, uite cerul, uite marea! Aerul care―l adulmec e
aerul libertăţii. Îţi mulţumesc, Felton, îţi mulţumesc...
Tînărul o strînse la pieptul lui.
― Dar ce am la mîini? întrebă Milady; parcă mi le―ar fi zdrobit cineva într―un cleşte.
Într―adevăr, Milady îşi ridică braţele: avea la încheieturi plăgi vinete.
― Vai! gemu Felton cu ochii la mîinile acelea frumoase şi clătinînd încetişor din cap.
― Nu―i nimic, nu―i nimic! ― îl potoli Milady, ― da da, mi―aduc aminte!
Şi căută ceva rotindu―şi ochii jur―împrejur.
― E acolo jos, spuse Felton, împingînd punga eu piciorul.
Se apropiau de cuter. Marinarul de cart strigă luntrea şi din luntre i se răspunse.
― Ce corabie―i asta? întrebă Milady.
― O corabie pe care am închiriat―o pentru dumneata.
― Şi unde o să mă ducă?
― Unde vreţi, cu o singură condiţie: pe mine să mă lăsaţi la Portsmouth.
― Şi ce să faci la Portsmouth? întrebă Milady.
― Să îndeplinesc porunca lordului de Winter, răspunse Felton cu un surîs întunecat.
― Care poruncă? întrebă Milady.
― N―aţi priceput care? zise Felton.
― Nu, dumireşte―mă, te rog.
― Cum nu mai avea încredere în mine, a vrut să vă supravegheze chiar el şi m―a trimis
în locul lui ca să―i dau lui Buckingham să iscălească ordinul dumitale de surghiun.
― Dar dacă n―avea încredere în dumneata, cum de ţi―a încredinţat hîrtia?
― De unde aş fi putut să ştiu ce era în scrisoare?
― Aşa e. Şi te duci la Portsmouth?
― N―am vreme de pierdut; mîine e în 23. Şi Buckingham pleacă mîine cu flota.
― Pleacă mîine? Unde?
― Spre La Rochelle.
― Nu trebuie să plece ! izbucni Milady, neputînd să―şi mai stăpînească firea, ca de
obicei.
― N―aveţi nici o grijă, ― urmă Felton, ― nici nu va pleca!
Milady tresări de bucurie; citise în clipa aceea pînă―n adîncul inimii tînărului; moartea
lui Buckingham stătea, săpată acolo în slove mari, neşterse.
― Felton... grăi ea, ― eşti mare, mare ca Iuda Macabeul! Dacă mori, voi muri o dată cu
tine: e tot ce pot să―ţi spun.
― Tăcere! ― şopti Felton, ― am ajuns.
Într―adevăr, ajunseseră în dreptul cuterului.
Felton urcă cel dintîi scara şi întinse mîna frumoasei lui, în vreme ce marinarii o
sprijineau, căci marea era la fel de zbuciumată. Peste cîteva clipe, se aflau pe punte.
― Căpitane, ― spuse Felton, ― iată doamna despre care ţi―am vorbit şi pe care trebuie
s―o duci teafără în Franţa.
― În schimbul sumei de o mie de pistoli, adăugă căpitanul.
― Ţi―am dat cinci sute.
― Aşa e, încuviinţă căpitanul.
― Iată şi ceilalţi cinci sute, adăugă Milady, întinzînd mîna spre punga cu galbeni.
― Nu, o opri căpitanul, n―am decît un singur cuvînt şi l―am dat acestui tînăr: ceilalţi
cinci sute de pistoli nu―i voi primi decît cînd vom ajunge la Boulogne.
― Şi vom ajunge la Boulogne?
― Teferi, ― răspunse căpitanul, ― e tot atît de adevărat precum mă numesc Jack Buttler.
― Ei bine, ― urmă Milady, dacă te ţii de cuvînt, Jack Buttler, ai de la mine nu cinci sute,
ci o mie de pistoli.
― Să trăieşti atunci, frumoasa mea doamnă! se bucură căpitanul, şi deie―mi Domnul cît
mai des clienţi ca dumneavoastră.
― Pînă atunci, ― îi spuse Felton, ― du―ne în micul golf... ştii, unde ne înţelesesem să
ne duci.
Drept răspuns, căpitanul porunci manevra cuvenită şi către şapte dimineaţa, corabia zvîrli
ancora în golful amintit.
În timpul călătoriei, Milady ascultă povestirea amănunţită a lui Felton; cum în loc să se
ducă la Londra închiriase micul vas, cum se întorsese, cum se căţărase pe zid, înfigînd la
îmbucătura pietrelor, în vreme ce înainta, cîrlîge ca să―şi rezeme picioarele şi cum, în sfîrşit,
ajuns la gratii, agăţase scara; Milady ştia urmarea.
La rîndul ei, încercă şi ea să―l îmbărbăteze pe Felton în năzuinţele lui, dar de la cele
dintîi cuvinte, îşi dădu seama că tînărul fanatic avea mai curînd nevoie să fie domolit, decît
întărîtat.
Se înţeleseră amîndoi ca ea să―l aştepte pînă la ora zece; dacă pînă la zece Felton nu se
va fi întors, Milady va pleca mai departe.
Şi, presupunînd că el ar fi fost slobod, atunci va veni s―o întîlnească în Franţa, la
mînăstirea Carmelitelor din Béthune.
Capitolul XXIX.CE SE PETRECEA LA PORTSMOUTH ÎN ZIUA DE 23 AUGUST

1628
Felton îşi luă rămas bun de la Milady ca un frate care, ducîndu―se să se plimbe, îşi ia
rămas bun de la sora lui, sărutîndu―i mîna.
Întreaga lui fiinţă părea liniştită ca totdeauna; totuşi, în ochi îi sticlea o lucire stranie şi
înfrigurată. Fruntea îi era şi mai albă ca de obicei. Ţinea dinţii încleştaţi şi vorbea scurt, cu
glas întretăiat, trădîndu―şi astfel gîndurile negre ce―l frămîntau.
Cîtă vreme barca îl duse spre ţărm, nu―şi întoarse faţa de la Milady care, în picioare pe
punte, îl urmărea şi ea cu privirea. Amîndoi erau încredinţaţi că nimeni nu le dăduse de urmă;
nu se intra niciodată în camera ostaticei înainte de nouă dimineaţa, şi trebuiau trei ore ca să se
poată ajunge de la castel la Londra.
Felton puse piciorul pe uscat, urcă micul colnic ce ducea spre muchia falezei, o mai salută
o dată pe Milady şi se îndreptă spre oraş.
După o sută de paşi, cum coasta cobora, nu mai putea vedea decît catargul cuterului.
Începu să alerge spre Portsmouth, ale cărui turle şi case le zărea, profilîndu―se prin ceaţa
dimineţii, ca la vreo jumătate de milă depărtare.
Dincolo de Portsmouth, marea era împînzită cu corăbii ale căror catarge se legănau în
bătaia vîntului, asemenea unei păduri de plopi, văduvită iarna de frunziş.
Şi în vreme ce alerga, Felton îşi aminti toate învinuirile, drepte sau nedrepte, pe care doi
ani de cugetare adîncă şi o îndelungată şedere în mijlocul puritanilor i le scoseseră la iveală
împotriva favoritului lui Iacob al VI―lea şi al lui Carol I.
Cînd punea faţă în faţă nelegiuirile vieţii obşteşti ale acestui dregător, nelegiuiri
strigătoare, europene, dacă am putea spune astfel, cu cele intime şi necunoscute de care―l
învinuia Milady, Felton găsea că cea mai vinovată dintre cele două fiinţe care sălăşluiau în
Buckingham era aceea
a cărei viaţă mulţimile n―o cunoşteau. Fiindcă dragostea lui Felton atît de stranie, atît de
neaşteptată şi de înflăcărată pentru lady de Winter, îl făcea să vadă scîrnavele şi mincinoasele
ei mărturisiri ca printr―o lentilă care mărea în chip de balauri înfiorători nişte firişoare de
pulbere fără însemnătate chiar alături de o furnică.
Alergătura îi răscolea şi mai tare sîngele. Gîndul că lasă în urma lui, pradă unei cumplite
răzbunări, femeia pe care o iubea sau mai curînd pe care o slăvea ca pe o sfîntă, teama prin
care trecuse, oboseala care―l apăsa, toate îi biciuiau sufletul cu o putere mai presus de a
oricărui simţămînt omenesc.
Către opt dimineaţa intră în Portsmouth. Toată lumea era în picioare. Pe străzi şi în port
răsunau surle şi tobe. Trupele ce urmau a fi îmbarcate coborau spre mare.
Felton ajunse la palatul Amiralităţii plin de colb şi jilav de sudoare; faţa lui, de obicei atît
de palidă, era stacojie de căldură şi de mînie. Santinela vru să―i ţină calea, dar Felton trimise
după şeful postului şi, scoţînd din buzunar scrisoarea, spuse răspicat:
― Solie grabnică din partea lordului de Winter.
La numele lordului de Winter, ştiut ca unul din cei mai apropiaţi cunoscuţi ai înălţimii
sale, şeful postului porunci să―l lase pe Felton să treacă, mai ales că purta şi uniforma
ofiţerilor de marină.
Felton se repezi în palat.
În clipa cînd pătrundea în sală, un om totuna de colb intra şi el, abia răsuflînd; lăsase la
poartă un cal de poştă care, ajuns în faţa palatului, se poticnise călcînd pe genunchi.
Felton şi noul sosit se îndreptară în acelaşi timp spre Patrick, valetul de încredere al
ducelui. Felton numi pe lordul de Winter, necunoscutul nu vru să dea nici un nume, sub cuvînt
că nu―i putea spune decît ducelui cine este. Amîndoi stăruiau să treacă unul înaintea
celuilalt.
Ştiind că lordul de Winter era legat de duce şi prin treburi obşteşti şi prin prietenie,
Patrick dădu întîietate celui care venea în numele lordului. Celălalt trebui să aştepte, dar era
uşor de văzut că blestema amarnic întîrzierea buclucaşă.
Valetul îl conduse pe Felton de―a curmezişul unei săli mari, unde aşteptau deputaţii din
La Rochelle, cu prinţul de Soubise în fruntea lor, şi îl pofti într―o încăpere, unde
Buckingham, ieşind din baie, tocmai sfîrşea să se îmbrace, cu aceeaşi deosebită grijă ce o
punea, de altfel, totdeauna în ţinuta lui.
― Locotenentul Felton, ― vesti Patrick, ― din partea lordului de Winter.
― Din partea lordului de Winter! repetă Buckingham. Să intre.
Felton intră. Tocmai atunci Buckingham arunca pe o canapea un bogat halat de casă, ţesut
în fire de aur, pentru a îmbrăca o haină de catifea albastră, brodată toată cu mărgăritare.
― De ce n―a venit chiar lordul? întrebă Buckingham. Îl aşteptam azi dimineaţă.
― M―a trimis să―i spun înălţimii voastre, ― răspunse Felton, ― părerea sa de rău că
nu poate avea această cinste; a fost împiedicat din pricina pazei ce trebuie s―o facă la castel.
― Da, da, ştiu, ― spuse Buckingham, ― are o ostatică.
― Tocmai despre această ostatică voiam să vorbesc înălţimii voastre, urmă Felton.
― Poftim, vorbeşte!
― Ceea ce doresc să vă spun nu poate fi auzii decît de dumneavoastră, milord.
― Lasă―ne singuri, Patrick, ― spuse Buckingham, ― dar nu te îndepărta, ca sa auzi
cînd te sun; o să te chem îndată.
Patrick ieşi.
― Sîntem singuri, domnule, ― urmă Buckingham, ― vorbeşte.
― Milord, ― început Felton, ― lordul de Winter v―a scris deunăzi, rugîndu―vă să
semnaţi un ordin de îmbarcare privitor la o tînără cu numele Charlotte Backson.
― Da, domnule, şi i―am răspuns să mi―l aducă sau să mi―l trimită ca să―l iscălesc.
― Iată―l, milord.
― Dă―mi―l, spuse ducele.
Şi luînd hîrtia din mîinile lui Felton, aruncă pe deasupra o privire fugară. Văzînd că era
chiar ordinul despre care fusese vorba, îl puse pe masă, gata să ia o pană şi să―l iscălească.
― Iertaţi―mă, milord, ― îl opri Felton pe duce, ― ştie oare înălţimea voastră că numele
de Charlotte Backson nu este adevăratul nume ale acestei tinere?
― Da, domnule, ştiu, răspunse ducele muind pana în cerneală.
― Atunci înălţimea voastră cunoaşte adevăratul ei nume? întrebă cu glas tăios Felton.
― Îl cunosc.
Ducele apropie pana de hîrtie. Felton păli.
― Şi cunoscînd adevăratul ei nume, excelenţa voastră tot îşi va pune iscălitura?
― Fără îndoială, ― răspunse Buckingham, ― aş iscăli chiar de două ori, nu numai o
dată.
― Nu―mi vine să cred, ― urmă Felton cu glas tot mai tăios şi mai răspicat, ― nu―mi
vine să cred că înălţimea voastră ştie că e vorba de lady de Winter...
― Ştiu foarte bine, deşi mă miră că o ştii şi dumneata!
― Şi înălţimea voastră va iscăli hîrtia fără nici o remuşcare?
Buckingham îl privi dispreţuitor.
― Ia te uită! Ştii, domnule, că întrebările dumitale îmi par ciudate şi că sînt un prost
că―ţi răspund?
― Răspundeţi monseniore, ― stărui Felton, ― cumpăna e mai grea poate decît credeţi!
Buckingham îşi zise că tînărul venea din partea lordului de Winter şi că vorbea de bună
seamă în numele lui, aşa că se mai potoli.
― Fără nici o remuşcare, ― adăugă el, ― şi lordul ştie la fel ca şi mine că Milady de
Winter este o mare vinovată şi că ai mărgini osînda la surghiun înseamnă aproape a o ierta.
Ducele puse pana pe hîrtie.

― Nu veţi iscăli ordinul, milord! îl înfruntă Felton, făcînd un pas înspre duce.
― Nu voi iscăli ordinul? întrebă Buckingham. Şi de ce mă rog?
― Pentru că veţi coborî în adîncul cugetului şi veţi face dreptate acestei femei.
― I s―ar face dreptate dacă am trimite―o la Tyburn, urmă Buckingham. Milady este o
ticăloasă.
― Monseniore, ştiţi prea bine că Milady este un înger; eu cer eliberarea ei.
― Ei aş! Eşti nebun, ca să―mi vorbeşti astfel?
― Milord, iertaţi―mă! Vorbesc aşa cum mă taie capul; caut să mă stăpînesc. Totuşi,
milord, gîndiţi―vă bine la ce sînteţi pe cale să faceţi şi luaţi seama să nu întreceţi măsura!
― Poftim?... Doamne, iartă―mă, ― strigă Buckingham, ― dar cred că mă ameninţă!
― Nu, milord, eu vă mai rog încă şi vă spun: o picătură de apă ajunge ca să se verse
paharul plin; o greşeală uşoară poate chema pedeapsa asupra capului cruţat pînă acum în
ciuda atîtor nelegiuiri.
― Domnule Felton, ― porunci Buckingham, ― vei ieşi de aici şi te vei preda îndată.
― Mă veţi asculta pînă la capăt, milord. Aţi ademenit pe fata asta, aţi batjocorit―o, aţi
pîngărit―o; îndreptaţi nelegiuirile ce―aţi săvîrşit faţă de ea, lăsaţi―o să plece slobodă şi nu
vă mai cer nimic altceva.
― Nu mai îmi ceri nimic? spuse Buckingham, privindu―l uimit şi apăsînd pe fiecare din
silabele cuvintelor rostite.
― Milord, ― urmă Felton, aprinzîndu―se tot mai mult în vreme ce vorbea, ― milord,
luaţi seama, întreaga Anglie s―a săturat de fărădelegile dumneavoastră; milord, v―aţi folosit
sfruntat de puterea regală pe care aproape aţi uzurpat―o; milord, oamenii vă urăsc,
Dumnezeu va urăşte; dumnezeu vă va pedepsi mai tîrziu, eu însă, vă voi pedepsi chiar acum!
― Asta―i prea de tot! strigă Buckingham, făcînd un pas spre uşă.
Felton îi tăie drumul.
― Vă cer umil, stărui el, ― iscăliţi―i ordinul de eliberare, gîndiţi―vă că lady de Winter
e femeia pe care aţi necinstit―o.
― Ieşi, domnule, ― porunci Buckingham ― sau chem ca să te pună în lanţuri!
― Nu veţi chema, ― răspunse Felton. repezindu―se între duce şi clopoţelul de pe o
măsuţă încrustată cu argint, ― luaţi seama, milord, sînteţi acum în mîinile Celui―de―Sus.
― Vrei să spui în mîinile Satanei, strigă Buckingham, ridicînd glasul ca să―l audă lumea
de afară, dar fără să cheme chiar el.
― Iscăliţi, milord, iscăliţi eliberarea lady―ei de Winter, stărui Felton întinzînd ducelui o
hîrtie.
― Cu sila? De cine―ţi baţi joc? Hei, Patrick!
― Iscăliţi, milord!
― Niciodată!
― Niciodată?
― Ajutor! strigă ducele, repezindu―se în acelaşi timp la spadă.
Dar Felton nu―i dădu răgazul s―o tragă din teacă; ţinea strîns la piept cuţitul cu care se
înjunghiase Milady şi într―o clipă sări asupra ducelui.
Tocmai atunci, Patrick intra în cameră, vestind:
― Milord, o scrisoare din Franţa!
― Din Franţa! se întoarse Buckingham, uitînd de orice pe lume, cu gîndul numai la
cine―i trimitea scrisoarea.
Folosind clipa aceea, Felton îi împlîntă în coaste cuţitul, pînă în prăsele.
― Trădătorule! ― gemu Buckingham, ― m―ai omorît...
― Ajutor! răcni din răsputeri Patrick.
Felton îşi aruncă privirea împrejur şi, văzînd uşa deschisă, se repezi în camera vecină,
unde aşteptau, cum am mai spus, deputaţii din La Rochelle; o străbătu într―un suflet şi alergă
spre scară; pe întîia treaptă se ciocni piept în piept cu lordul de Winter care, văzîndu―l livid,
cu ochii rătăciţi, pătat de sînge pe mînă şi pe obraz, îl înşfăcă de gît, strigîndu―i:
― Ştiam, dar am ghicit cu o clipă prea tîrziu! Vai mie! Nenorocitul, ah, nenorocitul de
mine!
Felton nu se împotrivi; lordul de Winter îl dădu pe mîna ostaşilor din gardă, care―l
duseră pînă la o nouă poruncă pe o mică terasă ce se înălţa deasupra mării; alergă apoi spre
cabinetul lui Buckingham.
La strigătul ducelui, la chemarea lui Patrick, omul pe care Felton îl întîlnise la intrare se
repezi în cabinet.
Gâsi pe duce culcat, pe o canapea, apăsîndu―şi rana sub degetele încleştate.
― La Porte, ― întrebă ducele cu vocea aproape stinsă, ― La Porte, vii din partea ei?
― Da, monseniore, ― răspunse credinciosul slujitor al Anei de Austria, ― dar poate prea
tîrziu.
― Tăcere, La Porte, să nu te audă cineva; Patrick nu lăsă pe nimeni să intre; Ah! n―o să
mai pot afla ce―mi scrie! Doamne, Dumnezeule, mor!
Şi ducele îşi pierdu cunoştinţa.
În vremea asta, lordul de Winter, deputaţii, căpeteniile expediţiei, ofiţerii casei lui
Buckingham dăduseră năvală în cameră. De pretutindeni răzbeau strigăte deznădăjduite.
Ştirea, care umplea palatul de plînset şi vaiete, străbătu fulgerător zidurile şi se răspîndi în
oraş
O lovitură de tun vesti că ceva nou şi neaşteptat căzuse cu puterea trăsnetului.
Lordul de Winter îşi smulgea părul din cap.
― O clipă prea tîrziu, ― se tînguia el, ― o clipă prea tîrziu! Dumnezeule, Dumnezeule,
ce nenorocire!
Într―adevăr, la şapte dimineaţa venise să i se spună că o scară de frînghie atîrna la una
din ferestrele castelului; alergase atunci la camera ostaticei, găsise încăperea goală, fereastra
deschisă, zăbrelele de la fereastră retezate, îşi adusese aminte de vestea nescrisă ce i―o
trimisese d'Artagnan prin valetul lui şi se cutremurase pentru viaţa ducelui; dînd fuga la grajd,
încălecase pe cel dintîi cal, fără a mai aştepta să i se pună şaua, gonise apoi nebuneşte, sărise
de pe cal în curtea palatului, urcase într―un suflet scara şi pe prima treaptă, aşa cum am mai
spus, îl întâlnise pe Felton.
Ducele nu murise însă: îşi veni în fire, deschise ochii şi cu toţii începură să tragă nădejde
că ar putea să scape.
― Domnilor, ― îi rugă el, ― lăsaţi―mă singur cu Patrick şi cu La Porte.
― Ah! dumneata eşti, de Winter! Mi―ai trimis azi dimineaţă un fel de trăsnit: uite în ce
hal m―a adus!
― Vai mie, milord! ― mărturisi lordul, ― nu mă voi mîngîia niciodată.
― Ai face rău, dragă Winter, ― răspunse Buckingham, întinzîndu―i mîna, ― nu cunosc
om pe lume care să merite părerea de rău a altuia o viaţă întreagă; dar, te rog, lasă―ne
singuri.
Lordul de Winter ieşi plîngînd. Nu mai rămăseseră în cabinet decît ducele rănit, La Porte
şi Patrick. Se trimisese după un medic, dar nu―l puteau găsi nicăieri.
― Veţi trăi, milord, veţi trăi, îngînă în genunchi, la picioarele ducelui, credinciosul
slujitor al Anei de Austria.
― Ce―mi scrie? şopti stins Buckingham cu sîngele curgîndu―i şiroaie şi chinuindu―se
să―şi înfrîngă cumplitele dureri pentru a putea vorbi de femeia iubită; ce―mi scrie?
citeşte―mi scrisoarea.
― Oh, milord! se văietă La Porte.
― Ascultă―mă, La Porte; nu vezi că n―am vreme de pierdut?
La Porte rupse sigiliul şi puse pergamentul sub ochii ducelui; Buckingham încercă însă
zadarnic să deosebească slovele.
― Dar citeşte odată, ― îi rugă el, ― citeşte, încep să nu mai văd; citeşte, curînd poate că
nici n―o să mai aud, mor şi nu ştiu ce mi―a scris!
Fără să se mai împotrivească, La Porte citi:
"Milord,
Pentru tot ce am suferit prin dumneavoastră, şi pentru dumneavoastră de cînd vă cunosc,
vă rog din suflet, dacă aveţi grijă de liniştea mea, încetaţi marile înarmări ce pregătiţi
împotriva Franţei şi puneţi capăt acestui război; lumea spune cu glas tare că pricina
războiului e religia, dar în taină se şopteşte că pricina adevărată e dragostea dumneavoastră
pentru mine. Acest război poate prăvăli mari năpaste nu numai asupra Franţei şi Angliei, dar
vă poate aduce şi dumneavoastră, milord, nenorociri de care aş rămîne veşnic nemîngîiată.
Vegheaţi asupra vieţii dumneavoastră care vă este ameninţată şi care―mi va fi scumpă
din clipa în care n―aş mai fi silită să vă socotesc drept duşman.
A dumneavoastră,
Ana"
Buckingham îşi încordă toată bruma de viaţă ce mai rămăsese în el, ca să asculte
scrisoarea; apoi, după ce La Porte sfîrşi de citit, şopti, ca şi cînd scrisoarea i―ar fi pricinuit
amară dezamăgire:
― Nimic altceva n―ai să―mi spui prin viu grai, La Porte?
― Ba da, monseniore, regina îmi dăduse în grijă să vă spun să vegheaţi asupra
dumneavoastră, căci primise ştire că voiau să vă asasineze.
― Asta―i tot? Asta―i tot? întrebă Buckingham, nerăbdător.
― Mi―a mai spus să vă încredinţez că n―a încetat o clipă să vă iubească.
― Ah, ― făcu Buckingham. ― Domnul fie lăudat! Atunci moartea mea nu va fi pentru
ea moartea unui străin!...
La Porte izbucni în lacrimi.
― Patrick, ― şopti ducele, ― adu―mi caseta unde ţineam giuvaierele în diamante.
Patrick aduse cufăraşul cerut, iar La Porte, văzîndu―l îşi aminti că fusese odată al
reginei.
― Acum săculeţul de atlas alb cu iniţialele ei în mărgăritare.
Patrick îi împlini iarăşi dorinţa.
― Iată, La Porte, ― şopti Buckingham, ― iată singurele talismane ce aveam de la ea:
caseta şi cele două litere. Le vei da îndărăt maiestăţii sale: şi ca ultimă amintire... (caută în
jurul lui un obiect de preţ)... mai du―i...
Căuta mereu, dar privirea―i împăienjenită de moarte nu dădu decît peste cuţitul care
căzuse din mîinile lui Felton, fumegînd încă de sîngele purpuriu închegat pe tăiş.
― Du―i şi acest cuţit, adăugă ducele, strîngînd mîna lui La Porte.
Mai putu să pună săculeţul în fundul cufăraşului de argint, dădu drumul cuţitului înăuntru
şi făcu pe urmă semn lui La Porte că nu mai poate vorbi: apoi, într―o ultimă zvîrcolire, pe
care de data asta nu izbuti s―o înfrîngă, alunecă de pe canapea pe jos.
Patrick scoase un răcnet.
Buckingham vru să mai surîdă pentru cea din urmă oară; dar moartea îi curmă gîndul
ce―i rămase întipărit pe frunte ca o ultimă sărutare de dragoste.
În clipa aceea doctorul ducelui sosi, uluit de groaznica întîmplare; se urcase din vreme pe
vasul amiral şi trebuise să―l cheme de acolo.
Apropiindu―se de duce, îi luă mîna, o ţinu o clipă într―a lui şi o lăsă apoi să cadă.
― Totul e de prisos, ― şopti el, ― a murit.
― A murit! A murit! se tînguia Patrick.

La strigătele lui, lumea năvăli în sală; erau cu toţii buimăciţi, se îmbulzeau, dădeau unii
peste alţii...
Îndată ce lordul de Winter văzu că Buckingham murise, dădu fuga la Felton păzit de
soldaţi, pe terasa palatului.
― Nemernicule! răcni el tînărului care, din clipa morţii lui Buckingham, se înarmase cu
liniştea şi nepăsarea ce n―aveau să―l mai părăsească. Nemernicule, ce―ai făcut?
― M―am răzbunat, răspunse el.
― Tu? ― se răsti lordul de Winter ― mărturiseşte că ai fost unealta acelei blestemate;
dar, îţi jur, crima asta va fi şi ultima ei crimă.
― Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, ― urmă netulburat Felton ― şi nu ştiu despre cine vreţi să
vorbiţi milord; am ucis pe domnul de Buckingham, fiindcă v―a refuzat în două rînduri, chiar
pe dumneavoastră, să mă faceţi căpitan; l―am pedepsit pentru nedreptatea săvîrşită, atîta tot.
De Winter privea năuc la oamenii care―l legau pe Felton şi nici nu ştia ce să creadă
despre asemenea nepăsare.
Totuşi, un anume gînd înnora fruntea senină a lui Felton. La orice zgomot auzit,
prostănacului puritan i se părea că recunoaşte pasul şi vocea frumoasei Milady, alergînd să i
se arunce în braţe pentru a se învinui singură şi a muri o dată cu el.
Deodată, tresări. Privirea îi încremeni într―un loc, pe apa mării care, de pe terasa unde se
afla, putea fi îmbrăţişată pînă departe, în larg; cu ochii de vultur ai marinarului, deosebise
acolo, unde oricare altul n―ar fi văzut decît un pescăruş legănîndu―se pe valuri, pînza unui
cuter ce se îndrepta spre ţărmurile Franţei.
Galben ca ceara, duse mîna la inima―i ce―şi oprise bătăile: pricepea întreaga trădare.
― O ultimă dorinţă, milord! şopti el lordului de Winter.
― Care? întrebă acesta.
― Cît e ceasul?
Lordul scoase ceasornicul.
― Nouă fără zece.
Milady îşi grăbise plecarea cu o oră şi jumătate; cum auzise lovitura de tun vestind
năprasnica întîmplare, poruncise să se ridice ancora.
Corabia plutea pe valuri sub un cer albastru, la mare depărtare de coastă.
― Aşa a vrut Dumnezeu, murmură el, cu resemnarea fanaticului, dar fără să―şi poată
lua ochii de pe corabie; i se părea că zăreşte pe punte stafia albă a celei căreia avea să―şi
jertfească viaţa.
De Winter îi urmări privirea, îi iscodi suferinţa şi ghici adevărul.
― Ia―ţi pedeapsa mai întîi tu, nemernicule, ― spuse lordul de Winter lui Felton, care se
lăsa parcă dus, cu privirea rătăcind peste talazuri, ― dar îţi jur pe amintirea fratelui meu, pe
care―l iubeam atît că nici ea, părtaşa ta, nu va scăpa!
Felton îşi plecă fruntea fără să răspundă.
Cît priveşte pe lordul de Winter, el coborî repede scara şi se îndreptă spre port.
Capitolul XXX.ÎN FRANŢA
Cînd a aflat de moartea lui Buckingham, cea dintîi teamă a regelui Angliei Carol I, a fost
ca îngrozitoarea veste să nu slăbească dîrzenia apărătorilor oraşului La Rochelle; el încercă,
― scria Richelieu în Memoriile sale, ― să le ascundă ştirea cît mai mult cu putinţă,
poruncind să se închidă toate porturile regatului său, şi îngrijind de aproape ca nici o corabie
să nu părăsească Anglia înainte ca armata, pregătită de Buckingham, să fi pornit; îşi luă
sarcina să supravegheze chiar el plecarea oştirii, în locul marelui său dregător.
Împinse pînă acolo străşnicia poruncii, încît opri în Anglia pe ambasadorul Danemarcei,
care―şi luase rămas bun de plecare şi pe ambasadorul Olandei, care trebuia să ducă în portul
Flessingue vapoarele din India, pe care Carol I le dădea îndărăt Ţărilor de Jos.
Dar cum nu se gîndise a da această poruncă decît peste cinci ceasuri de la nenorocita
întîmplare, adică la ora două după amiază, două corăbii apucaseră să iasă din port: întîia avea
pe punte, după cum ştim, pe Milady care, aşteptîndu―se dinainte la cele întîmplate, îşi întări
bănuiala cînd văzu steagul negru fîlfîind pe catargul vasului amiral. Cît priveşte a două
corabie, vom spune mai tîrziu pe cine ducea şi cum de putuse pleca.
De altminteri, în tot acest răstimp nimic nou nu se petrecuse în tabăra din La Rochelle.
Regele, care se plictisea grozav, ca de obicei, ba poate ceva mai mult în tabără decît aiurea,
hotărî să petreacă incognito sărbătorile Sfîntului Ludovic la Saint―Germain şi ceru
cardinalului să―i pregătească o escortă alcătuită doar din douăzeci de muşchetari. Cardinalul,
molipsit şi el uneori de plictiseala regelui, încuviinţă bucuros acest răgaz regescului său
locotenent, care―i făgădui că se va întorce pe la 15 septembrie.
Înştiinţat de eminenţa sa, domnul de Tréville se pregăti de plecare şi cum ştia, fără a
cunoaşte adevărata pricină, dorinţa vie şi chiar grabnica nevoie a prietenilor lui de a se
întoarce la Paris, fireşte că―i alese şi pe ei, să facă parte din escortă.
Cei patru tineri aflară ştirea numai cu un sfert de ceas după domnul de Tréville, căci ei
fuseseră cei dintîi cărora acesta le―a trimis―o. D'Artagnan îşi dădu atunci seama de
însemnătatea bunăvoinţei cardinalului, cînd îi îngăduise, în sfîrşit, să intre în rîndul
muşchetarilor: fără această împrejurare norocoasă ar fi fost silit să rămînă pe loc, în vreme ce
tovarăşii lui ar fi plecat.
E de prisos să mai spunem că nerăbdarea lui de a pleca la Paris se datora primejdiei care
ar fi ameninţat―o pe doamna Bonacieux, dacă s―ar fi întîlnit la mănăstirea din Bethune cu
Milady, duşmana lui de moarte. Şi, după cum ştim, Aramis scrisese numaidecît Mariei
Michon, acea lenjereasă din Tours care avea cunoştinţe atît de înalte, pentru a căpăta din
partea reginei încuviinţarea ca doamna Bonacieux să iasă din mănăstire şi să se adăpostească,
fie în Lorena, fie în Belgia. Răspunsul nu întîrziase şi, după opt, zece zile, Aramis primise
următoarea scrisoare:
"Dragul meu văr,

Iată încuviinţarea din partea surorii mele de a scoate slujnicuţa noastră din mînăstirea
Béthune, unde ţi se pare că aerul nu―i prieşte. Sora mea îţi îndeplineşte bucuros cererea,
căci îi e nespus de dragă fetiţa căreia nădăjduieşte să―i fie de folos mai tîrziu.
Te sărut,
Marie Michon"
La această scrisoare era adăugată împuternicirea cerută, cu următorul cuprins:
"Stareţa mînăstirii din Bethune va preda în mîinile aducătorului acestei scrisori pe sora
care a intrat în mînăstre, datorită bunăvoinţei mele şi care se află acolo sub oblăduirea mea.
Luvru, 10 august 1628
Ana"
E lesne de înţeles cîtă apă la moară dădu veseliei celor patru tineri ai noştri legăturile de
rubedenie între Aramis şi o lenjereasa care o numea pe regină sora ei; după ce se îmbujorase
de două―trei ori pînă în albul ochilor de glumele pipărate ale lui Porthos, Aramis îşi rugase
prietenii să înceteze odată pentru totdeauna, mărturisind că dacă i se va mai spune un singur
cuvînt, nu―şi va mai folosi verişoara ca mijlocitoare în astfel de treburi.
Aşadar, cei patru muşchetari nu mai pomeniră de Marie Michon: căpătaseră, de
altminteri, tot ce doreau: încuviinţarea de a o scoate pe doamna Bonacieux din mînăstirea
Carmelitelor din Béthune. Este drept că această încuviinţare nu le―ar fi putut sluji la mare
lucru, cîtă vreme se aflau în lagărul din La Rochelle, adică la celălalt capăt al Franţei; de
aceea d'Artagnan se şi pregătea să―i ceară domnului de Tréville un concediu,
mărturisindu―i făţiş nevoia de a porni la drum, cînd, atît el, cît si ceilalţi trei prieteni
primiseră ştirea că regele avea să plece la Paris, însoţit de douăzeci de muşchetari şi că făceau
şi ei parte din acea escortă.
Mare le fu bucuria! Îşi trimiseră valeţii înainte, cu cele de trebuinţă, iar ei o porniră a
doua zi dimineaţa.
Cardinalul însoţi pe maiestatea sa în drumul de la Surgéres la Mauzés, iar acolo regele şi
marele său dregător îşi luară rămas bun unul de la altul, cu nesfîrşite dovezi de prietenie.
Dornic de distracţii, deşi călătorea cît putea mai repede, căci voia să ajungă la Paris
înainte de 23, regele se oprea totuşi, cînd şi cînd, ca să doboare din zbor coţofene, petrecere al
cărui gust i―l deschisese odinioară De Luynes şi pentru care păstrase totdeauna o deosebită
înclinare. Din cei douăzeci de muşchetari care―l însoţeau, şaisprezece se bucurau foarte de
aceste plăcute petreceri; patru din ei bodogăneau însă mereu. Mai ales lui d'Artagnan îi ţiuiau
întruna urechile, lucru pe care Porthos îl tălmăcea astfel:
― O domnă de mare vază mi―a spus că asta―i semn că―ntr―un anume loc te
pomeneşte cineva.
În sfîrşit, în noaptea de 23, alaiul străbătu tainic Parisul; regele îi mulţumi domnului de
Tréville şi―i îngădui să dea concedii de patru zile, fără însă ca vreunul din cei care s―ar
bucura de această îngăduinţă să se poată arăta în vreun loc public, sub ameninţarea Bastiliei.
Se înţelege de la sine că cele dintîi patru concedii au fost date celor patru prieteni ai
noştri. Mai mult: Athos căpătă de la domnul de Tréville şase zile în loc de patru, adăugînd
celor şase zile încă alte două nopţi; într―adevăr, muşchetarii plecară în ziua de 24, la cinci
seara, iar domnul de Tréville, dintr―o mare bunăvoinţa, înscrisese pe foaia lor de concediu ca
dată a plecării, dimineaţa zilei de 25.
― Ei, Doamne! ― spunea d'Artagnan care, după cum se ştie, credea în steaua lui, ― prea
ne prăpădim cu firea pentru un lucru de nimic: în două zile şi dînd gata doi―trei cai (puţin
îmi pasă, am bani destui) sînt la Bétune, dau stareţei scrisoarea reginei şi duc scumpa mea
comoară, după care am pornit, nu în Lorena, nici în Belgia, ci la Paris, unde va fi mai la
adăpost ca nicăieri, mai ales cîtă vreme domnul cardinal va rămîne în La Rochelle. Şi cînd ne
vom fi întors din război, atunci pe jumătate prin bunăvoinţa verişoarei lui, pe jumătate de
hatîrul celor ce am făcut chiar noi pentru maiestatea sa, vom căpăta din partea reginei tot ce
vom dori. Aşadar, ar trebui să rămîneţi aici şi să nu vă obosiţi degeaba; pentru atare ispravă
ajung doi oameni; eu şi Planchet. La acestea, Athos răspunse, liniştit:
― Şi noi avem bani: căci eu n―am băut încă toată bucăţica mea de diamant, iar Porthos
şi Aramis nu şi―au mîncat―o încă pe a lor. Vom da deci gata patru cai în loc de unul. Dar,
gîndeşte―te d'Artagnan, ― adăugă el cu glas atît de posomorît încît tînărul nostru se înfioră,
― gîndeşte―te că Bethune e oraşul în care cardinalul a dat întîlnire unei femei care
pretutindeni pe unde calcă seamănă nenorocire. Dacă ar trebui să dai piept cu patru bărbaţi,
te―aş lăsa singur, d'Artagnan, dar vei da piept cu muierea aceea; hai să mergem toţi patru şi
facă domnul ca laolaltă cu cei patru valeţi ai noştri, să nu fim prea puţini!
― Mă înspăimînţi, Athos, ― se cutremură d'Artagnan, ― dar ce te face să―ţi fie atît de
teamă, Dumnezeule?
― Totul! răspunse Athos.
D'Artagnan îşi plimba privirea asupra celorlalţi prieteni: toate chipurile oglindeau aceeaşi
mare îngrijorare ca a lui Athos. Îşi urmară aşadar cu toţii drumul, gonindu―şi nebuneşte caii,
fără să mai spună niciunul vreun cuvînt.
În seara zilei de 25, pe cînd intrau în Arras, iar d'Artagnan descăleca la hanul "Grapa de
Aur", ca să bea un pahar de vin, un călăreţ ieşi din curtea staţiunii de poştă, unde―şi
schimbase calul, pornind în goană spre Paris, pe un roib odihnit. Tocmai cînd ieşea prin
poarta cea mare în stradă, vîntul îi desfăcu pelerina în care se înfăşurase, deşi era luna august,
şi―i smulse de pe cap pălăria pe care călăreţul o ţinu totuşi cu mîna, trăgînd―o apoi repede
peste ochi.
D'Artagnan, care avea privirea aţintită asupra acelui bărbat, se făcu alb ca varul şi scăpă
paharul din mînă.
― Aveţi ceva, domnule? se repezi Planchet... Săriţi, săriţi, domnilor, stăpînului meu i―a
venit rău!
Cei trei prieteni dădură fuga şi―l văzură pe D'Artagnan care, în loc să―i fie rău, alerga
să―şi încalece calul. Îl opriră în pragul uşii.
― Unde dracu te duci aşa? îi strigă Athos.
― El e! izbucni d'Artagnan galben de mînie şi cu fruntea îmbrobonată de sudoare, el e!
Lăsaţi―mă să―l ajung din urmă!
― Cine el? întrebă Athos.
― El e omul!
― Care om?
― Omul blestemat, piaza mea rea care mi―a ieşit în cale de cîte ori m―a ameninţat o
năpastă, cel care o însoţea pe zgripţoroaica aceea cînd am întîlnit―o pentru întîia oară, cel pe
care―l căutam cînd am stîrnit pe prietenul nostru Athos, cel pe care l―am zărit în dimineaţa
cînd a fost răpită doamna Bonacieux! L―am văzut, el e! L―am recunoscut cînd i―a dat
vîntul pelerina la o parte.
― Drace! mormăi Athos visător.
― Pe cai, domnilor, pe cai; să―l urmărim şi―l vom ajunge din urmă.
― Dragul meu, ― grăi Aramis, ― gîndeşte―te că el merge într―o parte şi noi tocmai în
cealaltă, gîndeşte―te că are un cal odihnit, iar noi nişte bieţi cai obosiţi şi că o să ni―i
omorîm fără măcar să―l putem ajunge din urmă. Hai să lăsăm bărbatul, d'Artagnan, şi să
scăpăm femeia.
― Ei, domnule! ― strigă un argat, alergînd după necunoscut, ― ei, domnule! v―a căzut
din pălărie o hîrtie! Ei, domnule, ei!
― Prietene, ― îi spuse d'Artagnan, ― o jumătate de pistol pentru hîrtia ceea!
― Pe legea mea, domnule, v―o dau bucuros, poftim!
Încîntat de norocul care dăduse peste el, argatul se întoarse în curtea hanului; d'Artagnan
despături hîrtia.
― Ce scrie? îl întrebară prietenii, strîngîndu―se în jurul lui.
― Un singur cuvînt, răspunse d'Artagnan.
― Da, ― spuse Aramis, ― dar cuvîntul e un nume de oraş sau de sat.
― "Armentières", citi Porthos. Armentieres! N―am auzit niciodată de aşa ceva...
― Şi numele acestui oraş sau sat e scris chiar de mîna ei! recunoscu Athos.
― Ia să punem noi bine hîrtia asta, ― încheie d'Artagnan, ― poate că n―am aruncat în
vînt ultimul meu pistol. Pe cai, prieteni, pe cai!
Şi cei patru prieteni se îndreptară în goană pe drumul ce ducea spre Bethune.
Capitolul XXXI.MĂNĂSTIREA CARMELITELOR DIN BETHUNE
S―ar zice că marilor criminali le e hărăzit să treacă peste toate piedicile şi să scape de
toate primejdiile pînă în ceasul cînd soarta plictisită ridică o stavilă norocului lor nelegiuit.
Aşa s―a întîmplat şi cu Milady: trecu printre crucişătoarele celor două naţiuni şi ajunse
la Boulogne fără nici o neplăcere. Cînd coborîse la Portsmouth, Milady era o englezoaică pe
care prigoana din Franţa o alungase din La Rochelle: debarcă la Boulgne, după o călătorie de
două zile pe mare, se dădu drept franţuzoaică hărţuită de englezi la Portsmouth, în ura lor
nesecată împotriva Franţei.
Milady avea de altminteri cel mai preţios dintre paşapoarte: frumuseţea ei, înfăţişarea
nobilă şi mărinimia cu care împărţea pistolii. Scutită de obişnuitele formalităţi prin
binevoitorul surîs şi curtenitoarea purtare a bătrînului guvernator din port, care―i sărută
mîna, ea rămase la Boulogne atît cît îi trebui pentru a pune la poştă o scrisoare cu următorul
cuprins:
"Eminenţei Sale, Monseniorul cardinal de Richelieu, în tabăra de lîngă La Rochelle".

"Monseniore, Eminenţa Voastră poate fi liniştită: înălţimea Sa, ducele de Buckingham,
nu va pleca spre Franţa
Boulogne. 25, seara.
Milady de***."
"P. S. ― Potrivit dorinţelor Excelenţei Voastre plec la mănăstirea Carmelitelor din
Béthune, unde îi voi aştepta poruncile."
Într―adevăr, chiar în aceeaşi seară Milady porni mai departe: o prinse noaptea pe drum;
se opri şi se culcă într―un han; a doua zi la cinci dimineaţa, porni din nou şi după trei ceasuri
pătrundea în Béthune. Întrebă de mănăstirea Carmelitelor şi se îndreptă grabnic într―acolo.
Stareţa mănăstirii îi ieşi în întîmpinare; Milady arătă ordinul cardinalului. Călugăriţa
porunci să i se dea o cameră şi să i se aducă de mîncare.
Trecutul, greu de întîmplări, pierise din faţa ochilor ei. Cu privirea aţintită asupra
viitorului, nu mai vedea decît răsplata pe care i―o sorocea cardinalul, căci îl slujise într―un
chip atît de fericit şi fără ca numele―i să―i fie cu nimic amestecat în sîngeroasa ispravă.
Mistuită mereu de noi patimi, viaţa ei era aidoma acelor nori care plutesc pe cer, răsfrîngînd
aci azurul, aci vîlvătaia focului, aci negrul ameninţător al vijeliei, nori ce nu lasă alt soi de
urme pe pămînt decît doar pustiire şi moarte.
După prînz, călugăriţa trecu pe la Milady; într―o mănăstire sînt puţine distracţii şi prea
cinstita stareţă ardea de nerăbdare să―şi cunoască mai de―aproape noua musafiră.
La rîndul ei, Milady ţinea să placă stareţei; şi nu era lucru prea greu pentru această
femeie, cu însuşiri într―adevăr de seamă. Căutînd să pară apropiată, izbuti să fie chiar
încîntătoare şi cuceri pe buna călugăriţă prin vorba ei atît de însufleţită şi farmecul întregei
sale fiinţe.
Călugăriţei, mlădiţă de neam nobil, îi plăceau mai ales întîmplările de la curte care
ajungeau arareori pînă la capătul regatului şi care mai ales izbuteau atît de greu să străbată
zidurile mănăstirilor în pragul cărora se sting zgomotele lumii.
Milady, dimpotrivă, cunoştea fir cu fir toate iţele tainice ale înaltei nobilimi în mijlocul
cărora trăise mereu vreme de cinci sau şase ani; se porni deci să dezvăluie blajinei călugăriţe
obiceiurile zilei la curtea Franţei, îmbinate cu nemărginita cucernicie a regelui; îi povesti apoi
un şir de păţanii deocheate de―ale doamnelor şi curtenilor, pe care călugăriţa îi cunoştea bine
după nume, pomeni în treacăt legătura de dragoste dintre regină şi Buckingham, înşirîndu―le
toate pe nerăsuflate.
Dar călugăriţa se mulţumi să asculte şi să zîmbească fără să răspundă. Văzînd că
asemenea istorisiri îi descreţesc totuşi fruntea, Milady nu―şi curmă spusele; aduse binişor
vorba şi despre cardinal.
Era însă foarte încurcată; nu ştia dacă stareţa era regalistă sau cardinalistă: prevăzătoare,
se ţinu pe o linie de mijloc; la rîndul ei, călugăriţa se păstră şi mai la depărtare,
mulţumindu―se să―şi încline adînc capul de cîte ori călătoarea rostea numele eminenţei
sale.
Milady începu să se teamă că se va plictisi grozav în mînăstire. Hotărî deci să arunce
undiţa pentru a şti la ce să se aştepte. Vrînd să vadă pînă unde ar merge buna credinţă a
vrednicei călugăriţe, începu să―l vorbească de rău pe cardinal, întîi pe ocolite, apoi chiar cu
amănunte. Povesti despre legăturile lui de dragoste cu doamna d'Aiguillon, cu Marion de
Lorme şi cu alte cîteva femei galante.
Călugăriţa ascultă cu mai multă luare―aminte şi înviorîndu―se încet―încet, surîse.
― Bine, ― îşi zise Milady, ― începe să se mai dezgheţe; dacă o fi cardinalistă, cel puţin
nu―i fanatică.
Trecu apoi la prigoana pe care cardinalul o dezlănţuia asupra duşmanilor. Călugăriţa se
mulţumi să―şi facă semnul crucii fără să arate nici încuviinţare, nici împotrivire.
Aceasta o întări pe Milady în părerea că stareţă era mai curînd regalistă decît cardinalistă.
Milady îşi urmă firul vorbii din ce în ce mai apăsat:
― Nu ştiu nimic din toate chestiunile acestea, ― rosti în sfîrşit călugăriţa, ― dar oricît de
departe sîntem de curte şi oricît ne―ar fi de străine ţelurile lumii dinafară, avem aici pilde
nespus de triste despre ceea ce―mi povestiţi; una din oaspetele noastre a avut multe de
îndurat de pe urma răzbunării şi a prigoanei domnului cardinal.
― Una din oaspetele dumneavoastră? întrebă Milady. Dumnezeule, sărmana femeie, o
plîng, nenorocita!
― Şi pe drept cuvînt, căci e într―adevăr vrednică de plîns: închisoare, ameninţări,
schingiuiri, a îndurat de toate. Dar, la urma urmei, ― adăugă călugăriţa, ― poate domnul
cardinal şi―a avut temeiurile lui cînd a făcut astfel şi cu toate că femeia pare un înger, nu
trebuie să judeci niciodată oamenii după înfăţişare.
"Bun! ― îşi zise în sinea ei Milady ― cine ştie! Te pomeneşti că voi descoperi ceva
pe―aici; norocul meu!"
Şi se sili să împrumute căutăturii ei cea mai desăvîrşită nevinovăţie.
― Da, ştiu! ― răspunse Milady, ― chiar se spune că nu trebuie să judeci după ochii
cuiva, dar în ce să te încrezi dacă nu în cea mai minunată plăsmuire a Domnului? Cît despre
mine, aş putea să mă înşel toată viaţa, dar eu tot voi avea încredere în fiinţa al cărei chip îmi
va place.
― Ar fi deci ispitită să credeţi că această tînără e cu adevărat nevinovată? întrebă
călugăriţa.
― Domnul cardinal nu urmăreşte numai crimele; anumite virtuţi le urmăreşte şi mai
grozav încă decît anumite fărădelegi.
― Îngăduiţi―mi, doamnă, să vă spun mirarea mea, îi curmă vorba călugăriţa.
― Privitor la ce? întrebă Milady neştiutoare.
― La cele ce―mi spuneţi.
― Şi ce găsiţi de mirare in ceea ce vă spun? adăugă ea zîmbind.
― Sînteţi prietena cardinalului, de vreme ce vă trimite aici, şi totuşi...
― Şi totuşi îl vorbesc de rău. Întregi Milady gîndul stareţei.
― Dar nici de bine nu―l vorbiţi!
― Pentru că nu sînt prietena lui, ― urmă Milady oftînd, ― sînt victima lui.
― Totuşi, scrisoarea aceasta prin care eminenţa sa îmi trimite mie ştire...
― Este o poruncă pentru mine să stau într―un soi de închisoare pînă or veni să mă
scoată de aici oamenii lui.
― Dar de ce n―aţi fugit?

― Şi unde să mă duc? Credeţi oare că e vreun loc pe pămînt unde să nu poată ajunge
cardinalul, dacă îşi dă osteneala să―şi întindă mîna? Să fi fost bărbat, tot ar mai fi mers; dar o
femeie, ce vreţi să facă o femeie? Tînăra aceea pe care o aveţi aici a încercat să fugă?
― Nu, e adevărat; dar cu ea e altceva: Cred că pe ea o ţine în Franţa o dragoste.
― Atunci, ― răspunse Milady oftînd iarăşi, ― dacă iubeşte, nu―i chiar atît de
nefericită.
― Aşadar, ― urmă stareţa privind―o pe Milady cu tot mai multă luare―aminte, ― am
în faţa mea încă o sărmană prigonită, nu―i aşa?
― Din păcate, da! încuviinţă Milady.
O clipă călugăriţa se uită cu grijă la noul oaspete, ca şi cînd i―ar fi trecut prin minte altă
bănuială.
― Nu cumva sînteţi o duşmană a sfintei noastre credinţe? întrebă ea.
― Eu, ― se scutură Milady, ― eu, protestantă! Nu, vai de mine, îl iau martor pe
Dumnezeu din ceruri: sînt, dimpotrivă, o catolică înfocată!
― Atunci, doamnă, ― urmă călugăriţa surîzînd, ― fiţi pe pace: casa în care vă găsiţi nu
va fi o închisoare prea aspră şi vom face tot ce va trebui că să vă fie dragă şederea la noi; ceva
mai mult: o să vă întîlniţi aici cu tînăra despre care v―am vorbit, prigonită fără îndoială în
urma urzelilor de la curte. E o femeie apropiată, drăgălaşă.
― Cum o cheamă?
― Mi―a fost trimisă de cineva foarte de seamă, sub numele de Ketty. N―am încercat să
aflu celălalt nume al ei.
― Ketty? se miră Milady. Sînteţi sigură?...
― Că o cheamă aşa? Da, doamnă, nu cumva o cunoaşteţi?...
Milady zîmbi la gîndul că femeia aceea tînără putea să fie fosta ei cameristă. Fiindcă de
amintirea fetei se lega amintirea unei mînii, o aprigă dorinţă de răzbunare îi tulbură trăsăturile;
îndată însă, vicleana cu o sută de feţe îşi aşternu pe chip liniştea şi bunăvoinţa, pierdute doar o
clipă.
― Şi cînd aş putea să văd pe această tînără doamnă, care simt că―mi va fi deosebit de
dragă? întrebă Milady.
― Astă―seară, ― răspunse călugăriţa, ― poate chiar mai curînd. Dar, mi―aţi spus
singură că de patru zile sînteţi pe drum; azi dimineaţă v―aţi sculat la cinci, aşa că trebuie să
aveţi nevoie de odihnă. Culcaţi―vă şi dormiţi: la ora prînzului o să vă deşteptăm din somn.
Adulmecînd îmbietoarea licărire a unei noi isprăvi, Milady s―ar fi lipsit şi de somn, după
pofta inimii ei, însetată de urzeli; urmă totuşi sfatul stareţei; de douăsprezece sau
cincisprezece zile trecuse prin tot soiul de nelinişti, încît chiar dacă trupul ei de fier ar mai fi
putut îndura oboseală, sufletul ei, în schimb, avea nevoie de odihnă.
Se despărţi de călugăriţă şi se culcă, uşor legănată de gîndurile răzbunătoare pe care i le
stîrnise în chip firesc numele cameristei. Îşi amintea acea făgăduială, aproape fără margini, ce
i―o făcuse cardinalul dacă ar fi izbutit în încercarea ei. Şi izbutise; îl avea aşadar pe
d'Artagnan în mînă!
Un singur lucru o înspăimînta: amintirea soţului ei, contele de La Fère, pe care îl crezuse
mort, sau cel puţin plecat din ţară şi care i se înfăţişa acum sub numele de Athos, cel mai bun
prieten al lui d'Artagnan. Dacă era însă prietenul lui d'Artagnan, fireşte că―l ajutase în toate
ticluirile, datorită cărora regina zădărnicise planurile eminenţei sale; dacă era prietenul lui
d'Artagnan era prin urmare şi duşmanul cardinalului; atunci, fără îndoială că―l putea învălui
şi pe el în răzbunarea sub ale cărei falduri nădăjduia să―l înăbuşe pe tînărul muşchetar.
Nădejdile acestea erau pentru Milady tot atîtea gînduri dragi; adormi curînd în dulcea lor
legănare.
Un glas blajin ce răsuna la picioarele patului o trezi din somn. Deschise ochii şi văzu pe
călugăriţă însoţită de o tînără cu păr bălai şi pielea obrazului străvezie, care pironea asupra ei
o privire plină de binevoitoare curiozitate.
Chipul femeii tinere îi era cu desăvîrşire necunoscut; în vreme ce schimbau între ele
obişnuitele vorbe de cuviinţă, se cercetară una pe alta cu multă luare―aminte; amîndouă erau
foarte frumoase, dar fiecare de o frumuseţe felurită. Totuşi, Milady surîse la gîndul că o
întrecea cu mult pe cealaltă printr―o linie falnică şi o ţinută de înaltă nobleţe. E drept că
îmbrăcămintea de soră pe care o purta tînăra nu prea era potrivită pentru a înfrunta atare
bătălie.
Călugăriţa le prezentă pe una celeilalte, apoi acest început de cunoştinţă fiind pus la cale,
cum îndatoririle ei o chemau la biserică, lăsă pe cele două femei singure.
Văzînd că Milady stătea culcată, sora vru să iasă în urma stareţei, dar Milady o opri.
― Cum, doamnă, ― îi spuse ea, ― abia te―am văzut şi vrei să mă şi lipseşti de prezenţa
dumitale, pe care, îţi mărturisesc, mă cam bizuiam pentru timpul cît va trebui să stau aici?
― Nu, doamnă, ― răspunse sora, ― dar mi―a fost teamă că vă stingheresc: dormeaţi şi
trebuie să fiţi obosită.
― Şi ce pot să―şi dorească cei care dorm? ― zise Milady, ― o deşteptare plăcută.
Dumneata mi―ai dăruit―o; lasă―mă acum să mă bucur în voie.
Apoi, luînd―o de mînă, o trase uşor spre un jilţ de lîngă pat.
Sora se aşeză.
― Doamne, Dumnezeule, ― începu ea, ― ce rău îmi pare! Sînt de şase luni aici şi
n―am avut cea mai mică distracţie, iar acum, cînd aţi sosit şi aş fi putut să―mi petrec şi eu
timpul mai plăcut, iată, se pare că, dintr―o clipă într―alta, voi părăsi mănăstirea.
― Cum! ― făcu Milady, ― o să plecaţi de aici?
― Cel puţin aşa nădăjduiesc, răspunse sora cu o bucurie pe care nici nu încerca s―o
ascundă.
― După cîte am aflat, aţi avut multe de suferit de pe urma cardinalului, ― urmă Milady
― cu atît mai mult ar fi trebuit să ne apropiem.
― E adevărat ce mi―a spus buna noastră măicuţă că şi dumneavoastră sînteţi o victimă a
preotului acesta hain?
― Sst! făcu Milady ― nici aici să nu vorbim aşa de el. Toate nenorocirile mi se trag,
fiindcă am spus şi eu odată cam ce ai spus dumneata acum, în faţa unei femei pe care o
credeam prietenă şi care m―a trădat. Ai căzut şi dumneata pradă unei trădări?
― Nu, răspunse sora ― sînt prada credinţei mele; a credinţei faţă de o femeie pe care o
iubeam, o femeie pentru care mi―aş fi dat viaţa, şi pentru care mi―aş da―o şi acum, dacă ar
fi nevoie.
― Şi care te―a părăsit, nu―i aşa?
― Am fost nedreaptă crezînd că m―a părăsit, dar sînt două sau trei zile de cînd,
mulţumesc cerului, am avut dovada că nu―i de loc aşa: m―ar fi durut să ştiu că m―a uitat.
Dar dumneavoastră, doamnă, ― urmă sora, ― mi se pare că sînteţi liberă şi n―atîrnă decît de
dumneavoastră ca să fugiţi de aici.
― Unde vrei să mă duc, fără prieteni, fără bani, într―o parte a Franţei pe care n―o
cunosc şi pe unde n―am mai fost niciodată?...
― Oh! ― îi curmă vorba sora, ― cît despre prieteni, îi veţi avea oriunde vă veţi duce,
păreţi atît de bună şi sînteţi atît de frumoasă!
― Totuşi, asta nu împiedică, ― urmă Milady, îndulcindu―şi surîsul, aşa ca să răsfrîngă
o îngerească nevinovăţie, ― nu împiedică să fiu singură şi prigonită.
― Ascultaţi―mă pe mine, ― o povăţui sora, ― omul nu trebuie să piardă niciodată
nădejdea în Dumnezeu; vedeţi, odată şi odată tot vine ceasul cînd binele pe care l―ai făcut îţi
ia apărarea în faţa Domnului şi poate că m―aţi întîlnit spre norocul dumneavoastră, aşa umilă
şi lipsită de putere cum sînt; căci, dacă izbutesc să ies de aici, ei, bine, atunci voi avea cîţiva
prieteni puternici care, după ce s―au străduit în tot felul pentru mine, vor putea sări şi în
ajutorul dumneavoastră.
― Ştii, cînd am spus că sînt singură, ― adăugă Milady, în nădejdea că vorbind despre ea
va îndemna pe cealaltă să vorbească, ― asta nu înseamnă că n―am şi eu cîţiva cunoscuţi de
seamă, dar aceşti cunoscuţi tremură şi ei în faţa cardinalului; nici regina nu îndrăzneşte să se
împotrivească acestui cumplit dregător; am chiar dovadă că maiestatea sa, cu toată inima―i
bună, a fost silită deseori să părăsească în voia eminenţei sale pe cei care o slujiseră.
― Credeţi―mă, doamnă, regina poate avea aerul că i―a părăsit, dar nu trebuie să se ia
cineva după ceea ce i se pare: cu cît acele fiinţe sînt mai prigonite, cu atît maiestatea sa se
gîndeşte mai mult la ele: şi adesea tocmai cînd ele se aşteaptă mai puţin, le vine dovada că
n―ai fost părăsite.
― Da, da, ― încuviinţă Milady, ― cred , regina e atît de bună!
― Prin urmare, o cunoaşteţi pe această frumoasă şi nobilă regină, dacă vorbiţi astfel de
ea, izbucni sora înflăcărată.
― Vreau să zic, ― adăugă Milady, dînd îndărăt, ― că n―am avut cinstea s―o cunosc
personal, dar cunosc o seamă de prieteni de ai ei, dintre cei mai apropiaţi, cunosc pe domnul
de Putange, am cunoscut în Anglia pe domnul Dujart, cunosc pe domnul de Tréville.
― Pe domnul de Tréville ― se bucură sora, ― îl cunoaşteţi pe domnul de Tréville?
― Da, îl cunosc bine, aş putea spune chiar foarte bine.
― Pe căpitanul muşchetarilor regelui?
― Da, pe căpitanul muşchetarilor regelui...
― Atunci o să vedeţi, ― urmă sora, ― că o să fim repede cunoştinţe cum nu se poate
mai bune, aproape prietene; dacă―l cunoaşteţi pe domnul de Tréville, fireşte c―aţi fost şi la
el acasă?
― Adesea ― răspunse Milady care intrată pe făgaşul acesta şi văzînd că minciuna
prinde, voia s―o ducă pînă la capăt.
― Acasă la el aţi văzut ,fără îndoială, şi pe cîţiva muşchetari de―ai lui?
― Da, pe aceia pe care―i primeşte de obicei, răspunse Milady tot mai prinsă de
netăgăduita însemnătate a convorbirii.
― Numiţi cîţiva dintre cei pe care―i cunoaşteţi şi veţi vedea că sînt şi prieteni de―ai
mei.
― Dar, ― răspunse încurcată Milady ― cunosc pe domnul de Souvigny, domnul de
Courtivron, pe domnul de Ferussac.
Sora o lăsă să spună, apoi văzînd că se opreşte, o întrebă:
― Nu cunoaşteţi un gentilom cu numele de Athos?
Milady se făcu la fel de albă la faţă ca şi cearşafurile patului; oricît de stăpînă ar fi fost pe
ea, nu―şi putu opri un strigăt, în vreme ce apucînd mîna celeilalte, o pironi cu privirea parcă
ar fi vrut s―o înghită.
― Ce este? Ce aveţi? Doamne, Dumnezeule! se temu sărmana tînără. Am spus ceva care
v―a jignit?
― Nu, dar m―a izbit numele, pentru că şi eu l―am cunoscut pe gentilomul acesta şi mi
s―a părut ciudat să găsesc pe cineva care să―l cunoască bine.
― Da! Bine! Bine de tot! Şi nu numai pe el, dar şi pe prietenii lui, pe domnii Porthos şi
Aramis.
― Aşa e! Îi cunosc şi eu! adăugă Milady, simţind cum îi îngheaţă inima.
― Atunci, dacă―i cunoaşteţi, trebuie să ştiţi că sînt prieteni buni şi de temei; de ce nu le
vorbiţi lor, dacă aveţi nevoie de sprijin?
― La drept vorbind, ― îngăimă Milady ― n―am legături de aproape cu nici unul din ei;
îi cunosc pentru că l―am auzit pe unul din prietenii lor, pe domnul d'Artagnan vorbind mult
de ei.
― Îl cunoaşteţi pe domnul d'Artagnan, se repezi la rîndul său sora, apucînd mîna

celeilalte şi sfredelind―o cu privirea. Apoi, băgînd de seamă ciudata sticlire din privirea
frumoasei călătoare, adăugă: Iertaţi―mă, doamnă, dar spuneţi―mi, în ce fel îl cunoaşteţi?
― În ce fel? bîigui Milady încurcată. Dar... ca prieten.
― Nu e adevărat doamnă, răspunse sora. Aţi fost iubita lui!
― Dumneata ai fost iubita lui, îi spuse la rîndul ei Milady.
― Eu? mormăi sora.
― Da, dumneata; te cunosc acum: eşti doamna Bonacieux.
Tînăra se dădu îndărăt uluită şi înspăimîntată.
― Nu nega! Răspunde! o înfruntă Milady.
― Ei bine, da, doamnă, mărturisi sora, nu cumva sîntem rivale?
Chipul celeilalte se lumină de o vîlvătaie atît de sălbatică, încît în orice altă împrejurare
doamna Bonacieux ar fi luat―o la fugă de spaimă, dar în clipa aceea o copleşea gelozia.
― Haide, mărturisiţi ― stăruia doamna Bonacieux cu o încăpăţînare de care nimeni
n―ar fi crezut―o în stare, ― aţi fost sau mai sînteţi încă iubita lui?
― Nu, nu, se împotrivi Milady cu un ton deschis, care înlătura orice îndoială. Nu!
Niciodată! Niciodată!
― Vă cred, ― rosti doamna Bonacieux, ― dar atunci, de ce aţi ţipat aşa?
― Cum, nu înţelegi? răspunse Milady, care―şi venise în fire din tulburarea de o clipă şi
era din nou stăpînă pe ea.
― Cum vreţi să înţeleg? Nu ştiu nimic!
― Nu înţelegeţi că domnul d'Artagnan, fiind prietenul meu, mi―a făcut mărturisiri?
― Adevărat?
― Nu înţelegi că ştiu tot, răpirea dumitale din căsuţa de la Saint―Germain, disperarea
lui, a prietenilor lui, cercetările lor zadarnice, de atunci şi pînă acum! Cum vrei să nu fiu
uluită cînd, fără să bănuiesc măcar, mă trezesc faţă în faţă cu dumneata, cu dumneata despre
care am stat de vorbă atît de des unul cu altul, cu dumneata, pe care te iubeşte din toată
puterea inimii lui, cu dumneata, pe care m―a făcut să te iubesc înainte de a te fi văzut! Ah,
scumpă Constance, dumneata eşti, te văd în sfîrşit cu ochii mei!
Şi Milady întinse braţele spre doamna Bonacieux, care copleşită de tot ce i se spusese, nu
mai văzu în femeia pe care cu o clipă mai devreme o crezuse potrivnică, decît o prietenă cu
suflet deschis şi credincios.
― Iertaţi―mă! Iertaţi―mă! se ruga, aplecîndu―şi capul pe umărul ei. Îl iubesc atît de
mult!
Amîndouă rămaseră cîtăva vreme strîns îmbrăţişate. Dacă Milady ar fi avut atîta putere pe
cît de crîncenă era ura ei împotriva doamnei Bonacieux, fireşte că aceasta din urmă n―ar fi
scăpat vie din îmbrăţişare, dar neputînd să―i înăbuşe răsuflarea, îi zîmbi.
― O, frumoasa mea dragă! Scumpa mea micuţă! se bucura Milady. Ce fericită sînt că te
văd! Lasă―mă să te privesc. Şi spunînd aceste cuvinte, o mînca într―adevăr din ochi. Da,
dumneata eşti! După cîte mi―a destăinuit, te recunosc acum, te recunosc foarte bine.
Biata femeie nu putea bănui ce amarnică cruzime sălăşluia îndărătul acelei frunţi senine,
îndărătul acelor ochi atît de strălucitori, în care, ea nu citea decît mărinimie şi milă.
― Atunci ştiţi şi dumneavoastră cît am suferit, dacă v―a spus tot ce suferea el, ―
adăugă doamna Bonacieux, ― dar e o adevărată fericire să sufăr pentru el.
Milady spuse şi ea:
― Da, e o fericire.
Se gîndea însă la altceva.
― Şi apoi, chinurile mele se apropie de sfîrşit, ― urmă doamna Bonacieux, ― mîine,
astă―seară poate, îl voi vedea şi atunci trecutul va fi mort pentru mine.
― Astă―seară? Mîine? întrebă Milady, trezită din visare de cuvintele celeilalte. Se vrei
să spui? Aştepţi vreo veste de la el?

― Îl aştept chiar pe el.
― Pe el? D'Artagnan, aici?
― Chiar el.
― Dar nu se poate! E la asediul La Rochelle―i acum, împreună cu cardinalul! Nu va
putea veni decît după cucerirea oraşului.
― Aşa credeţi dumneavoastră, dar e pe lume ceva cu neputinţă pentru d'Artagnan al meu,
pentru nobilul şi vrednicul gentilom?
― Nu! Nu pot să te cred!
― Citiţi atunci, se încăpăţînă sărmana tînără şi, în culmea mîndriei şi―a fericirii, îi
întinse o scrisoare.
"Scrisul doamnei de Chevreuse, îşi spuse în sinea ei Milady. Eram sigură că pe―acolo se
puneau toate la cale".
Şi citi, nesăţioasă, aceste cîteva rînduri:
"Scumpa mea copilă, fii gata: prietenul nostru te va vedea curînd şi te va vedea ca să te
smulgă din închisoarea unde siguranţa vieţii dumitale cerea să rămîi ascunsă; pregăteşte―te
deci de plecare şi nu―ţi pierde niciodată nădejdea în noi.
Încântătorul nostru gascon s―a arătat viteaz şi credincios ca totdeauna; spune―i că
cineva îi e recunoscător de înştiinţarea dată".
― Da, da, ― făcu Milady, ― da, scrisoarea e limpede. Ştii oare despre ce înştiinţare e
vorba?
― Nu. Dar poate c―o fi dat de ştire reginei despre cine ştie ce nouă lucrătură de―a
cardinalului.
― Da, fireşte, asta trebuie să fie! încuviinţă Milady, înapoind scrisoarea doamnei
Bonacieux şi lăsînd să―i cadă capul îngîndurat pe piept.
Tocmai atunci se auzi tropotul unui cal venind în goană.
― Ah! ― strigă doamna Bonacieux, alergînd la fereastră. ― o fi şi venit?
Milady rămase culcată în pat, împietrită de uimire: atîtea lucruri neaşteptate i se
întîmplau, încît întîia oară în viaţa ei îşi pierdea capul.
― El! El! şopti uşor. El să fie oare?
Şi nu se mişca din pat cu ochii pierduţi în gol.
― Vai! Nu! spuse doamna Bonacieux. Nu e el, e un bărbat pe care nu―l cunosc, dar care
pare că vine aici; da, îşi domoleşte mersul, se opreşte la poartă, sună!
Milady sări jos din pat.
― Eşti sigură că nu e el? întrebă ea.
― Da, da, chiar foarte sigură!
― Poate că n―ai văzut bine.
― Mi―ar ajunge pana pălăriei sau un colţ al pelerinei şi l―aş recunoaşte!
Milady dădea zor să se îmbrace.
― Oricum! Spui că vine încoace?
― Da, a şi intrat.
― Atunci sau e pentru dumneata, sau pentru mine.
― Doamne! Cît păreţi de tulburată!
― Da, mărturisesc, nu sînt încrezătoare ca dumneata; m―aştept la orice din partea
cardinalului.
― Sst! ― făcu doamna Bonacieux, ― iată că vine cineva.
Într―adevăr, uşa se deschise şi stareţa mînăstirii intră în odaie.
― Dumneavoastră veniţi de la Boulogne? o întrebă pe Milady.
― Da, ― răspunse aceasta, şi încercînd să se stăpînească, urmă: cine întreabă de mine?

― Un bărbat care nu vrea să―şi spună numele, dar care spune că vine din partea
cardinalului.
― Vrea să vorbească unei doamne care soseşte din Boulogne.
― Şi vrea să―mi vorbească mie? întrebă Milady.
― Atunci vă rog, doamnă, lăsaţi―l să intre.
― Vai de mine, ― şopti doamna Bonacieux, o fi vreo veste rea?
― Mi―e teamă că da.
― Vă las singură cu străinul, dar o să mă întorc îndată ce va pleca, bineînţeles dacă―mi
daţi voie.
― Cum să nu! Te rog chiar!
Stareţa şi doamna Bonacieux ieşiră.
Rămasă singură, Milady îşi pironi ochii asupra uşii; după o clipă, se auzi zgomot de
pinteni pe scară, apoi paşii se apropiară, uşa se deschise şi un bărbat se ivi în prag.
Milady scoase un strigăt de bucurie: era contele de Rochefort, cel mai credincios slujitor
al eminenţei sale.
Capitolul XXXII.DOI DEMONI FELURIŢI
― Cum! ― strigară într―un glas Rochefort şi Milady, ― dumneata eşti?

― Da, eu!
― Şi vii de la?... întrebă Milady.
― La Rochelle; dar dumneata?
― Din Anglia.
― Buckingham?
― Mort sau rănit greu de tot; pe cînd plecam fără să fi putut obţine nimic de la el, tocmai
îl asasinase un fanatic.
― Ia te uită, ― se minună Rochefort surîzînd, ― ce întîmplare fericită! Domnul cardinal
o să fie încîntat! I―ai dat de veste?
― I―am scris din Boulogne. Dar cum de eşti aici?
― Eminenţa sa, îngrijorată, m―a trimis în căutarea dumitale.
― Am sosit abia ieri.
― Şi ce―ai făcut de ieri pînă azi?
― Nu mi―am pierdut timpul degeaba.
― Nici nu mă îndoiesc.
― Ştii pe cine am întîlmt aici?
― Nu.
― Ghiceşte,
― Cum vrei să ghicesc?...
― Tînăra aceea pe care regina a scos―o din închisoare.
― Amanta flecuşteţului de d'Artagnan?
― Da, doamna Bonacieux; cardinalul nu―i dibuise încă vizuina.
― Aşadar, încă o întîmplare oarecum pereche cu cealaltă; domnul cardinal e într―adevăr
un mare norocos!
― Înţelegi uimirea mea, ― urmă Milady, ― cînd m―am trezit faţă în faţă cu femeiuşca
asta?
― Te cunoştea?
― Nu.
― Atunci treci în ochii ei drept o străină?
Milady zîmbi.
― Sînteni cele mai bune prietene!
― Pe cinstea mea, ― se bucură Rochefort, ― numai dumneata eşti în stare, scumpă
contesă, să faci asemenea minuni.
― Şi mi―a prins bine, cavalere, ― urmă Milady, ― căci ştii ce se întîmplă?
― Nu.
― Mîine sau poimîine vor veni s―o ia de aici, cu un ordin al reginei.
― Adevărat? Şi anume cine?
― D'Artagnan şi prietenii lui.
― O să întindă atîta coarda, că o să fim siliţi să―i trimitem la Bastilia.
― De ce n―aţi făcut―o pînă acum?
― Ce vrei! Cardinalul are pentru oamenii ăştia o slăbiciune pe care eu n―o înţeleg.
― Adevărat?
― Da.
― Atunci spune―i aşa, Rochefort: spune―i că tot ce am vorbit noi la hanul "Porumbarul
Roşu", a fost ascultat de aceşti patru inşi; spune―i că după plecarea lui unul din ei s―a urcat
la mine în cameră şi mi―a smuls hîrtia de liberă trecere pe care mi―o dăduse. Spune―i că
i―au vestit lordului de Winter călătoria mea în Anglia; spune―i că şi de data asta era cît
p―aci să―mi zădărnicească misiunea, aşa cum mi―au zădărnicit―o pe cea cu diamantele;
spune―i că din toţi patru, numai doi sînt de temut: d'Artagnan şi Athos; spune―i că al
treilea, Aramis, e iubitul doamnei de Chevreuse; pe el să―l lase să trăiască, i se cunoaşte
taina şi poate fi de folos; cît priveşte cel de al patrulea, Porthos, e un nerod, un înfumurat şi un
prost, nu face să―şi bată capul cu el.
― Dar cîteşipatru trebuie să fie acum la asediul La Rochelle―ei.
― Aşa credeam şi eu, dar o scrisoare pe care a primit― o doamna Bonacieux din partea
soţiei conetabilului şi pe care a avut nesocotinţa să mi―o citească, mă face să cred că,
dimpotrivă, toţi patru au şi pornit la drum, ca să vină s―o răpească.
― Drace! Ce―i de făcut atunci ?
― Ce ţi―a spus cardinalul în privinţa mea?
― Să―mi dai veştile dumitale fie în scris, fie prin viu grai, să mă întorc numaidecît şi
după ce va şti ce―ai făcut îţi va da de veste ce trebuie să faci.
― Adică, să rămîn aici?
― Aici sau în împrejurimi.
― Nu poţi să mă iei cu dumneata?
― Nu: porunca e limpede; în preajma taberei ai putea fi recunoscută şi înţelegi că
prezenţa dumitale ar stînjeni pe eminenţa sa.
― Aşadar, să aştept aici sau în împrejurimi.
― Numai să―mi spui de pe acum unde o să aştepţi veştile cardinalului, ca să ştiu şi eu
unde să te găsesc.
― Ascultă, cred că n―am să pot sta aici!
― De ce?
― Uiţi că duşmanii mei pot să sosească dintr―o clipă într―alta?
― Adevărat: dar atunci o să scape şi femeiuşca din mîna cardinalului.
― Ei aş! făcu Milady, zîmbind aşa cum numai ea ştia să zîmbească. Uiţi că sînt cea mai
bună prietenă a ei?
― Da, e adevărat! Va să zică să spun cardinalului în privinţa acestei femei...
― Că poate fi liniştit.
― Atîta tot?
― Ştie el ce înseamnă asta.
― O să ghicească. Şi acum, spune―mi, te rog, ce să mai fac?
― Să pleci numaidecît; cred că pentru ştirile ce―i duci, face să te grăbeşti.
― Mi s―a stricat caleaşca pe cînd pătrundeam în Lilliers.
― De minune!
― Cum, de minune?
― Am tocmai nevoie de caleaşca dumitale.
― Şi eu cum să plec?
― În goană, pe deşălate.
― Îţi dă mîna să vorbeşti; o sută patruzeci de leghe!
― Ei şi?
― Bine. Le vom face. Pe urmă?
― Pe urmă, cînd treci prin Lilliers, îmi trimiţi caleaşca, şi dai poruncă servitorului
dumitale să mă asculte orbeşte.
― Bine?
― Cred că ai la dumneata vreo hîrtie din partea cardinalului.
― Deplină împuternicire.
― O arăţi stareţei şi―i spui că fie azi, fie mîine, o să vină cineva după mine şi că va
trebui să urmez pe cel care va sosi aici în numele dumitale.
― Foarte bine!
― Nu uita să mă iei la rost cînd vei vorbi cu călugăriţa de mine.

― La ce bun?
― Sînt o victimă a cardinalului. Trebuie să cîştig încrederea bietei doamne Bonacieux.
― Aşa e. Şi acum vrei să―mi faci un raport despre tot ce s―a întîmplat?
― Dar ţi―am povestit la şir toate întîmplările; ai ţinere de minte, spune―le pe toate aşa
cum ţi le―am spus eu, o hîrtie se poate pierde.
― Bine; aş vrea numai să ştiu unde te pot găsi, ca să nu cutreier zadarnic prin
împrejurimi.
― Aşa e, stai puţin...
― Vrei o hartă?
― Nu, cunosc bine meleagurile astea.
― Dumneata? Ai mai fost cîndva pe aici?
― Am crescut prin părţile astea.
― Adevărat?
― Vezi că tot foloseşte să fi fost crescută pe undeva.
― Atunci să m―aştepţi la...
― Stai să mă gîndesc. Uite! Am găsit... la Armentières.
― Ce―i aceea Armentières?
Un orăşel pe rîul Lys; n―am decît să trec rîul şi sînt în ţară străină.
― De minune! Dar se înţelege că nu vei trece rîul decît ameninţată de vreo primejdie.
― Fireşte.
― În cazul ăsta cum să ştiu unde eşti?
― Ai spus că n―ai nevoie de lacheul dumitale?
― Nu.
― E om de încredere?
― Chiar încercat.
― Atunci dă―mi―l mie! Nu―l cunoaşte nimeni, îl las în locul de unde plec şi el te
duce acolo unde sînt.
― Şi zici că mă aştepţi la Armentières?
― Da, la Armentières.
― Scrie―mi, te rog, numele, pe o bucată de hîrtie, ca să nu―l uit; nu e nimic primejdios
într―un nume de oraş, nu―i aşa?
― Cine ştie! Dar fie, ― se învoi, Milady, scriind numele pe o jumătate de foaie, ― să
înfrunt şi primejdia asta.
― Bine! răspunse Rochefort, luînd din mîinile ei hîrtia pe care o împături şi o vîrî în
căptuşeala pălăriei. De altfel fii liniştită, o să fac şi eu cum fac copiii: dacă pierd hîrtia o să
spun numele tot lungul drumului. Şi acum, asta―i tot?
― Cred că da.
― Va să zică: Buckingham mort sau foarte greu rănit; convorbirea dumitale cu cardinalul
ascultată de cei patru muşchetari; lordul de Winter încunoştiinţat despre sosirea dumitale la
Portsmouth; d'Artagnan şi Athos la Bastilia; Aramis amantul doamnei de Chevreuse; Porthos
un îngîmfat; doamna Bonacieux regăsită; să―ţi trimit cît mai curînd caleaşaca; să―ţi dau
valetul meu; să fac din dumneata o victimă a cardinalului, ca să nu bănuiască nimic maica
stareţă; Armentières, pe malurile rîului Lys. E bine?
― Într―adevăr, scumpul meu cavaler, ai o minunăţie de memorie; şi uite, mai adaugă
ceva...
― Ce anume?
― Am văzut nişte pădurici frumoase, care, cred că se întind pînă în grădina mănăstirii;
spune că am voie să mă plimb prin pădurice; cine ştie? Voi avea poate nevoie să ies prin vreo
poartă din fund...
― Te gîndeşti la toate.
― Şi dumneata uiţi un lucru...
― Care?
― Să mă întrebi dacă îmi trebuiesc bani.
― Aşa e, cît vrei?
― Tot aurul pe care―l ai la dumneata.
― Am aproape cinci sute de pistoli.
― Şi eu am cam tot atîta; cu o mie de pistoli faci faţă la orice; goleşte―ţi buzunarele.
― Poftim.
― Bine! Şi cînd pleci?
― Peste un ceas; cît să mănînc şi eu ceva şi să trimit după un cal.
― Minunat! La revedere, cavalere!
― La revedere, contesă!
― Spune cardinalului o vorbă bună pentru mine.
― Şi satanei o vorbă buna pentru mine.
Milady şi Rochefort îşi zîmbiră unul altuia şi se despărţiră.
Peste un ceas, Rochefort se îndrepta în goana calului, iar peste cinci ceasuri trecea prin
Arras.
Cititorii noştri îşi aduc aminte că fusese recunoscut de d'Artagnan şi că îngrijorarea ce―i
stîrnise. Îi îndemnase pe cei patru muşchetari să―şi zorească şi mai grozav călătoria.
Capitolul XXXIII.PICĂTURA DE APĂ
Îndată ce Rochefort ieşise, doamna Bonacieux intră în cameră. O găsi pe Milady cu

zîmbetul pe buze.
― Tot n―aţi scăpat de ce v―a fost teamă, ― spuse tînăra, ― astă―seară sau mîine
cardinalul trimite să vă ia de aici.
― Cine ţi―a spus asta, fetiţo? întrebă Milady.
― Am auzit―o chiar din gură trimisului.
― Hai, vino aici lîngă mine, o pofti Milady.
― Iată că vin.
― Aşteaptă, să văd dacă nu cumva ne ascultă cineva.
― De ce atîta grijă?
― O să afli numaidecît.
Milady se ridică şi se duse la uşă, o deschise, privi pe sală şi se întoarse iarăşi lîngă
doamna Bonacieux.
― Şi―a jucat bine rolul, spuse ea.
― Cine?
― Cel care a spus stareţei că e trimisul cardinalului.
― Cum adică, jucat un rol?
― Da, copila mea.
― Prin urmare, omul acela nu e...
― Omul acela, ― spuse Milady coborînd glasul, ― e fratele meu.
― Fratele dumitale? se miră doamna Bonacieux.
― Sst! numai dumneata ştii taina asta; fata mea; dacă spui cuiva, atunci sînt pierdută şi o
dată cu mine poate că şi dumneata.
― Doamne, Dumnezeule!
― Uite ce se întîmplă: fratele meu care venea să mă ajute să ies de aici, chiar luptînd
dac―ar fi fost nevoie, a întîlnit pe trimisul cardinalului care venea şi el în căutarea mea: l―a
urmărit. Ajuns într―un loc al drumului singuratic şi dosnic, şi―a scos spada şi i―a cerut
trimisului să―i dea hîrtiile pe care le avea la el; trimisul cardinalului a vrut să se apere şi
atunci fratele meu l―a omorît.
― Vai! se cutremură doamna Bonacieux.
― Gîndeşte―te că n―avea încotro. Fratele meu s―a hotarît atunci să înlocuiască
puterea prin viclenie: a luat hîrtiile, a venit aci, s―a dat drept trimisul cardinalului şi peste un
ceas sau două, o să vină o trăsură să mă ia, trimisă chipurile de eminenţa sa.
― Înţeleg, trăsura o trimite fratele dumneavoastră.
― Întocmai. Şi nu―i tot: scrisoarea pe care ai primit―o şi care crezi că e de la doamna
de Chevreuse...
― Da.
― Nu e de la ea.
― Cum asta?
― Nici gînd; te―au tras pe sfoară, ca să nu te împotriveşti cînd or veni să te ridice de
aici.
― Dar va veni chiar d'Artagnan.
― Scoate―ţi asta din cap. D'Artagnan şi prietenii lui sînt la asediul La Rochelle―ei.
― De unde ştii dumneata?
― Fratele meu a întîlnit nişte trimişi de―ai cardinalului îmbrăcaţi în haine de
muşchetari. Te―ar fi chemat la poartă, ai fi crezut că e vorba de prieteni şi nici una, nici
două, te―ar fi răpit şi dus la Paris.
― Doamne! Mi se―nvîrte capul în vălmăşagul ăsta de mişelii. Simt că dacă o mai ţine
aşa, o să înnebunesc, rosti doamna Bonacieux, ducîndu―şi mîinile la frunte.

― Aşteaptă...
― Ce e?
― Aud tropot de cal; e fratele meu care pleacă; hai sa mai îmi iau o dată rămas bun de la
el, vino.
În vreme ce deschidea fereastra, Milady îi făcu semn doamnei Bonacieux şi tînăra se
apropie de ea. Rochefort trecea în goana mare.
― Cu bine, frate! îi strigă Milady.
Cavalerul ridică ochii, văzu cele două femei la fereastră şi făcu din goana calului un semn
prietenesc aşa―zisei surori.
― Inimosul de George, şopti ea închizînd fereastra: chipul ei oglindea şi dragoste, şi
adîncă restrişte.
Se întoarse apoi şi se aşeză la locul ei, adîncită parcă in propriile―i gînduri.
― Scumpă doamnă, ― se rugă doamna Bonacieux, ― iertaţi―mă că vă rup firul
gîndurilor, dar ce mă sfătuiţi să fac? Dumnezeul meu! Sînteţi mai pricepută decît mine,
vorbiţi, vă ascult !
― Mai întîi ― răspunse Milady, ― poate că mă înşel, poate că d'Artagnan cu prietenii
lui o să vină într―adevăr în ajutorul dumitale.
― Vai! Prea ar fi fost frumos, ― oftă doamna Bonacieux, ― nu mi―e sortită mie atîta
fericire!
― Atunci înseamnă că e doar o chestiune de timp, un fel de goană, cine soseşte cel dintîi.
Dacă prietenii dumitale ajung mai repede, atunci ai scăpat; dacă le―o iau înainte oamenii
cardinalului, atunci eşti pierdută.
― Da, da, pierdută fără scăpare! Ce―i de făcut atunci? Ce―i de făcut?
― Ar fi un mijloc foarte firesc, la mintea omului..
― Care? Spuneţi―mi―l!
― Ar fi să aştepţi ascunsă pe undeva, prin preajmă şi să vezi cu ochii dumitale cine sînt
oamenii care vin să te caute.
― Dar unde să aştept?
― Oh! Asta nu―i greu; şi eu o să mă duc să mă ascund la cîteva leghe de aici, pînă o
veni fratele meu să mă ia: uite! Te iau cu mine, ne ascundem şi aşteptăm împreună.
― Dar n―o să mă lase să plec. Sînt aici aproape ca într―o închisoare.
― Cum stareţa ştie că cu plec din porunca eminenţei sale, n―o să creadă că eşti chiar
gata să mă însoţeşti.
― Şi atunci?
― Atunci trăsura e la poartă; îţi iei rămas bun de la mine, te urci pe scara trăsurii ca să
mă mai îmbrăţişezi o dată, servitorul fratelui meu care vine să mă ia le ştie toate din vreme,
face semn vizitiului, şi o pornim în goana mare.
― Şi d'Artagnan? Dacă vine d'Artagnan?
― Crezi că n―o să aflăm noi dacă vine?
― Dar cum?
― Nimic mai uşor. Trimitem îndărăt la Bethune pe servitorul fratelui meu, în care, după
cum ţi―am spus, putem avea toată încrederea; se îmbracă într―un fel oarecare şi se aşează în
faţa mînăstirii: dacă vin trimişii cardinalului, el nu se mişcă de acolo, dar daca vine domnul
d'Artagnan cu prietenii lui, atunci îi aduce pe toţi în locul unde vom fi noi.
― Cum! Îi cunoaşte?
― Fireşte, nu l―a văzut pe domnul d'Artagnan la mine acasă?
― Da, da, aveţi dreptate; atunci e foarte bine, cum nu se poate mai bine, dar să nu ne
depărtăm prea mult de aici.
― Cel mult la şapte sau opt leghe; să stăm, de pildă, chiar la frontieră şi la cea dintîi
alarmă plecăm din Franţa.

― Dar pînă atunci, ce facem?
― Aşteptăm.
― Şi dacă sosesc?
― Trăsura fratelui meu o să sosească înaintea lor.
― Dar dacă vin să vă ia tocmai cînd eu sînt departe de dumneavoastră, la masă, de pildă?
― Uite, fă aşa:
― Cum?
― Spune stareţei că îi ceri voie să iei masa cu mine, ca să fim toată vremea împreună.
― O să―mi dea voie?
― Şi de ce s―ar împotrivi?
― Foarte bine, atunci nu ne mai despărţim de loc.
― Du―te acum la ea şi cere―i voie; mi―e capul ameţit, duc să mă plimb puţin prin
grădină.
― Duceţi―vă, dar unde vă întîlnesc?
― Aici, peste un ceas. Vai, ce bună sînteţi! Vă mulţumesc.
― S―ar putea să n―am eu grijă de dumneata? Chiar dacă n―ai fi frumoasă şi atît de
încîntătoare, nu eşti prietena unuia din cei mai buni prieteni ai mei?
― Dragul de d'Artagnan, cum o să vă mulţumească!
― Nădăjduiesc şi eu. Haide! Acum ne―am înţeles, putem coborî.
― Vă duceţi în grădină?
― Da,
― Luaţi―o atunci de―a lungul sălii, o să daţi de o scara tainică şi ajungeţi drept acolo.
― Minunat! Mulţumesc.
Cele două femei se despărţiră cu cel mai fermecător zîmbet pe buze.
Milady spusese adevărul, îşi simţea capul groaznic de ameţit; născocirile―i încîlcite i se
ciocneau în minte ca într―un soi de iureş turbat. Trebuia să rămînă singură ca să―şi mai
rînduiască gîndurile. Nu vedea limpede în viitor; avea nevoie de linişte şi de reculegere pentru
a da gîndurilor ei nedesluşite un contur lămurit, un ţel hotarît.
Lucrul cel mai grabnic era să răpească pe doamna Bonacieux, s―o ducă într―un loc
sigur şi, la nevoie, s―o păstreze ca ostatică. Milady începea să se teamă de sfîrşitul acestui
duel îngrozitor, în care duşmanii arătau o încăpăţînare la fel de aprigă ca şi înverşunarea ei.
De altminteri, simţea, aşa cum se simte venind furtuna, că sfîrşitul nu era departe şi că nu
putea fi decît cumplit.
După cum am mai spus, lucrul de căpetenie pentru ea era să nu―i dea drumul doamnei
Bonacieux. Pentru d'Artagnan, doamna Bonacieux era însăşi viaţa lui, ba era mai mult decît
viaţa lui: era viaţa femeii iubite, era, în cazul unor împrejurări vitrege, un mijloc de a cădea la
învoială şi de a smulge foloase cît mai mari.
Pasul acesta însă era ca şi făcut: doamna Bonacieux o urma fără umbră de neîncredere; şi
odată ascunse laolaltă în Armentières, putea uşor s―o facă să creadă că d'Artagnan nu venise
la Béthune. Peste cel mai tîrziu cincisprezece zile, Rochefort va fi îndărăt: iar în timpul celor
cincispreceze zile, ea va chibzui asupra tot ce trebuia făcut ca să se răzbune pe cei patru
prieteni. Nu se va plictisi, căci, slavă Domnului, se va bucura de cea mai dulce petrecere pe
care împrejurările o pot îngădui unei femei cu atare fire: îşi va pregăti răzbunarea, o cît mai
minunată răzbunare.
În vreme ce visa, îşi roti ochii jur împrejur, întipărindu―şi în minte topografia grădinii.
Milady era asemenea unui bun general, care prevede totodată biruinţa, dar şi înfrîngerea şi
care e gata în orice clipă, după cum îl călăuzesc sorţii bătăliei, să înainteze sau să dea îndărăt.
După un ceas auzi o voce dulce care o chema; era vocea doamnei Bonacieux. Blajina
stareţă se învoise, fireşte, la toate şi deocamdată puteau lua masa împreună.
Ajungînd în curte auziră huruitul unei trăsuri care tocmai se oprise la poartă.
Milady ascultă.
― Auzi? întrebă ea.
― Da, zgomot de trăsură.
― E trăsura pe care ne―o trimite fratele meu.
― Oh! Dumnezeule!
― Hai! Ţine―ţi cumpătul!
Tocmai suna la poarta mînăstirii. Milady nu se înşelase.
― Urcă―te în camera dumitale, ― îi spuse doamnei Bonacieux, ― desigur că ai cîteva
giuvaere pe care vrei să le iei cu dumneata.
― Am scrisorile lui, îi răspunse ea.
― Bine! Du―te de le ia şi vino pe urmă în cameră la mine. Vom lua masa în grabă;
poate că o să ne apuce noaptea pe drum, trebuie să prindem puteri.
― Doamne, Dumnezeule! murmură doamna Bonacieux, ducîndu―şi mîna la inimă. Simt
că mă înăbuş, nu mai pot merge.
― Nu te lăsa aşa! Hai, nu te lăsa! Gîndeşte―te că peste un sfert de ceas eşti scăpată şi nu
uita că tot ce faci e numai pentru el.
― Da, da, numai pentru el! M―aţi înviorat cu un singur cuvînt, duceţi―vă, vă ajung din
urmă.
Milady urcă repede la ea în cameră; găsi acolo pe valetul lui Rochefort şi―i dădu
lămuriri.
Trebuia să aştepte la poartă; dacă din întîmplare se iveau muşchetarii, trăsura ar fi plecat
în goană, ar fi înconjurat mînăstirea şi ar fi aşteptat―o pe Milady într―un mic sat aşezat de
cealaltă parte a pădurii; în cazul acesta, Milady ar fi străbătut pădurea de―a curmezişul şi
s―ar fi dus pe jos pînă―n sat; după cum am mai spus, cunoştea de minune aceste meleaguri
ale Franţei.
Dacă muşchetarii nu se iveau, toate trebuiau să urmeze aşa cum fusese hotărît din vreme;
doamna Bonacieux se urca în trăsură ca şi cum ar fi vrut să―şi ia rămas bun de la Milady, iar
aceasta o lua cu ea.
Doamna Bonacieux intră în cameră; atunci pentru a―i risipi orice bănuială, dacă
întîmplător ar fi avut vreuna, Milady mai spuse încă o dată valetului ultimele sale porunci.
Apoi îi puse şi cîteva întrebări în privinţa trăsurii: era o caleaşcă trasă de trei cai, mînaţi
de un soi de surugiu. Valetul lui Rochefort trebuia să călărească în frunte, ca ştafetă.
Se înşela Milady cînd credea că doamna Bonacieux ar fi putut bănui ceva; sărmana tînără
era prea curată sufleteşte ca să bănuiască pe o femeie de atîta rea credinţă; dealtminteri,
numele contesei de Winter, rostit de călugăriţă, îi era cu desăvîrşire necunoscut, după cum nu
avea habar că numita femeie avusese o vină atît de mare şi de neînduplecată în nenorocirile
vieţii ei.
― Vezi, ― spuse Milady, după ce valetul ieşi din cameră, ― totul e gata. Călugăriţa nu
ştie nimic şi crede că vine să mă ia din partea cardinalului. Omul s―a dus să dea ultimele
lămuriri; îmbucă ceva, bea un deget de vin şi hai să plecăm.
― Da, ― spuse mecanic şi doamna Bonacieux, ― da, să plecăm.
Milady îi făcu semn să se aşeze în faţa ei, îi turnă puţin vin de Spania şi―i dădu din
pieptul de pasăre.
― Uite, ― vru s―o îmbărbăteze, ― o să ne meargă în plin: se lasă noaptea; cînd o miji
de ziuă, noi o să fim în văgăuna noastră şi n―o să―i treacă nimănui prin minte unde sîntem.
Haide, ţine―ţi firea, mănîncă ceva.
Doamna Bonacieux înghiţi pe nemestecate cîteva îmbucături şi―şi muie buzele în
paharul cu vin.
― Haide, haide, ― o sfătui Milady, ducîndu―şi paharul la buze, ― haide, fă ca mine.
Dar în clipa cînd îşi ducea paharul la gură, mîna îi rămase în aer: auzise pe drum tropotul
unor cai în goană, care parcă se apropiau; în acelaşi timp i se păru că aude şi nechezatul lor.
Zgomotul o smulse din bucuria ei, aşa cum vuietul furtunii ar trezi pe cineva în mijlocul
unui vis frumos: se îngălbeni la faţă şi alergă la fereastră, în vreme ce doamna Bonacieux se
ridică tremurînd, sprijinindu―se de scaun, ca să nu cadă.
Nu se vedea încă nimic. Se auzea doar goana cailor care se apropiau tot mai mult.
― Doamne! ― şopti doamna Bonacieux, ― ce―i zgomotul care se aude?
― Sînt sau prietenii, sau duşmanii noştri, răspunse Milady, cu groaznica ei linişte. Stai
acolo! îţi spun eu.
Doamna Bonacieux rămase în picioare, mută, nemişcată şi albă ca o statuie.
Zgomotul se înteţea; caii un puteau să fie la mai mult de o sută cincizeci de paşi; dacă nu
se zăreau încă, era din pricină că drumul făcea acolo o cotitură. Totuşi, tropotul era atît de
desluşit încît s―ar fi putut număra caii după pocnetul ritmic al potcoavelor.
Milady privea, încordîndu―se din răsputeri; era atîta lumină cît să poată deosebi pe cei
care veneau.
Deodată zări strălucind după cotitură pălării cu galoane şi cu pene fluturînd; numără doi,
apoi cinci, apoi opt călăreţi; unul dintre ei era în fruntea celorlalţi, la două lungimi de cal
depărtare.
Milady scoase un geamăt înăbuşit: călăreţul care gonea în frunte era d'Artagnan.
― Dumnezeule! oftă doamna Bonacieux. Ce se întîmplă?
― E uniforma ostaşilor domnului cardinal; nici o clipă de pierdut! strigă Milady. Să
fugim! Hai să fugim!
― Da, da, să fugim! spunea şi doamna Bonacieux, dar fără să poată face un pas, ţintuită
în loc de spaimă.
Se auzeau călăreţii care treceau pe sub fereastră.
― Vino odată! Haide, vino! se răsti Milady, încercînd s―o tîrască pe tînăra femeie de
braţ. Tot mai putem fugi prin grădină; am cheia; dar să ne grăbim, peste cinci minute o să fie
prea tîrziu.
Doamna Bonacieux încercă să meargă, făcu doi paşi şi căzu în genunchi. Zadarnic
încercă Milady s―o ridice şi s―o ia de acolo. În clipa aceea se iviseră muşchetarii. Urmară
trei―patru detunături de armă.
― Te mai întreb o dată: vrei să vii? răcni Milady.
― Doamne, Dumnezeule, vedeţi bine că n―am putere; vedeţi că nu pot merge; fugiţi
singură.
― Să fug singură? Să te las aici? Nu, nu niciodată! răspunse Milady.
Deodată se opri; o străfulgerare sălbatică îi scăpără în ochi; alergă la masă şi
desfăcîndu―şi uimitor de iute piatra inelului, dădu drumul grăuntelui de dedesubt în paharul
doamnei Bonacieux.
Micul grăunte roşiatic se topi numaidecît.
Apoi, luînd hotărîtă paharul în mînă, îi spuse:
― Bea! Vinul ăsta o să―ţi dea putere, hai, bea!
Şi apropie paharul de buzele sărmanei tinere, care bău fără a se gîndi la nimic.
― Nu în felul ăsta aş fi vrut să mă răzbun, îşi spuse Milady, punînd, cu un surîs drăcesc,
paharul pe masă; dar zău, la urma urmei, faci ce poţi.
Şi se repezi afară din cameră.
Doamna Bonacieux o văzu fugind fără s―o poată urma, aidoma celor care visează că sînt
urmăriţi şi se străduiesc zadarnic să fugă.
Trecură astfel cîteva clipe; la poartă se auzea larmă asurzitoare; doamna Bonacieux se
aştepta s―o vadă din clipă în clipă pe Milady, dar Milady nu se arăta.
De cîteva ori, fără îndoială de spaimă, o sudoare rece îi umezi fruntea înfierbîntată.
În sfîrşit, auzi scîrţîitul porţilor care se deschideau; zgomotul cizmelor şi al pintenilor

răsunară pe scară; ajungea pînă la ea zumzetul mai puternic al mai multor voci care se
apropiau din ce în ce şi i se păru chiar că aude rostindu―se numele ei.
Deodată scoase un strigăt de bucurie şi se repezi la uşă: recunoscuse glasul lui
d'Artagnan.
― D'Artagnan! D'Artagnan! strigă ea, dumneata eşti? Vino pe aici! Pe aici!
― Constance! Constance! ― răspunse tînărul, ― unde eşti? Pentru numele lui
Dumnezeu, unde eşti?
În clipa aceea uşa chiliei, împinsă din afară, se deschise furtunos, mai mulţi bărbaţi
dădură năvală în cameră; doamna Bonacieux căzuse într―un jilţ, fără să mai poată face nici o
mişcare.
D'Artagnan aruncă din mînă un pistol încă fumegînd şi căzu în genunchi în faţa iubitei;
Athos îşi puse îndărăt pistolul la cingătoare. Porthos şi Aramis, care―şi ţineau in mînă spada,
o puseră şi ei în teacă.
― Oh, d'Artagnan! Iubitul meu d'Artagnan! În sfîrşit, ai venit: nu m―ai înşelat, dragule!
Tu eşti!
― Da, da, Constance! Sîntem unul lîngă altul!
― Degeaba spunea ea că nu vei veni, ştiam eu că tot o să vii; n―am vrut să fug; ah! ce
bine am făcut, ce fericită sînt!
La cuvîntul de ea, Athos, care se aşezase liniştit, se ridică dintr―o dată.
― Ea! Cine ea? întrebă d'Artagnan.
― Tovarăşa mea, aceea care, din prietenie pentru mine, voia să mă scape de prigoană;
care crezînd că sînteţi ostaşi ai cardinalului, a fugit chiar acum de aici.
― Tovarăşa dumitale? rosti d'Artagnan, mai alb la faţă decît vălurile iubitei. De care
tovarăşă vrei să vorbeşti?
― De aceea a cărei trăsură era la poarta mînăstirii, de o femeie care zice că e prietena
dumitale d'Artagnan; de o femeie căreia i―ai povestit toate.
― Numele ei, numele ei! stăruia d'Artagnan. Dumnezeul meu, nu ştii numele?
― Ba da, şi l―a spus în faţa mea; aşteaptă.., dar ce ciudat... mi se tulbură mintea, nu mai
văd bine...
― Ajutor! prieteni, ajutor! Mîinile―i sînt reci ca gheaţa! strigă d'Artagnan. Şi―i e rău,
Dumnezeule mare! Îşi pierde cunoştinţa!
În vreme ce Porthos chema în ajutor cît îl ţinea gura, d'Artagnan alergă la masă ca să ia
un pahar cu apă; dar se opri văzînd ce groaznic se schimbase la faţă Athos, care, în picioare,
cu părul zbîrlit, cu ochii holbaţi d spaimă, îşi pironise privirea pe unul din paharele de pe
masă, părînd pradă celei mai îngrozitoare bănuieli.
― Nu, ― spunea Athos, ― nu se poate! Dumnezeu nu va îngădui atare nelegiuire!
― Apă, apă, striga d'Artagnan. Apă!
― O! biata femeie! Biata femeie! murmura Athos cu vocea sugrumată.
Doamna Bonacieux deschise ochii sub sărutările lui d'Artagnan.
― Îşi vine în fire! se bucură tînărul. Doamne. Dumnezeule! Îţi mulţumesc!
― Doamnă, ― întrebă Athos, ― doamnă. În numele cerului, al cui e paharul ăsta gol?
― Al meu domnule... răspunse tînăra femeie cu vocea stinsă.
― Dar cine v―a turnat vin în pahar?
― Ea.
― Şi cine este ea?
― Ah! Mi―aduc aminte, ― murmură doamna Bonacieux, ― contesa de Winter...
Cei patru prieteni scoaseră într―un singur glas acelaşi strigăt, dar al lui Athos răsunase
mai puternic decît toate celelalte.
În clipa aceea, faţa doamnei Bonacieux se făcu pămîntie, o durere sfîşietoare o doborî,
căzu gîfîind în braţele lui Porthos şi ale lui Aramis.

D'Artagnan apucă mîna lui Athos cu o groază neînchipuită.
― Ce e? întrebă el. Tu crezi...
Vocea i se stinse într―un hohot de plîns.
― Cred tot, răspunse Athos, muşcîndu―şi buzele pînă la sînge, ca să nu izbucnească în
lacrimi.
― D'Artagnan! D'Artagnan! îl chema doamna Bonacieux. Unde eşti? Nu pleca de lîngă
mine, nu vezi că mor?
D'Artagnan dădu drumul mîinilor lui Athos pe care le ţinea în mîinile sale încleştate şi
alergă la ea. Faţa ei atît de frumoasă era răscolită de chinuri, ochii sticloşi nu mai aveau viaţă.
Trupul i se zvîrcolea, sudoarea îi şiroia pe frunte.
― În numele cerului! Alergaţi, strigaţi! Porthos, Aramis, chemaţi în ajutor!
― Zadarnic, ― şopti Athos, ― zadarnic, împotriva otravei pe care o toarnă ea, nu e nici
un leac.
― Da, da, ajutor! Ajutor! murmura stins doamna Bonacieux. Ajutor !
Apoi, cu bruma de puteri ce―i mai rămînea, luă capul tînărului în mîinile ei şi
privindu―l o clipă, ca şi cum şi―ar fi pus tot sufletul în privirea aceea, îşi lipi gura de gura
lui, cu un hohot înăbuşit.
― Constance! Constance! gemu d'Artagnan.
Un oftat uşor se desprinse de pe buzele doamnei Bonacieux, atingînd ca o adiere buzele
lui d'Artagnan; era sufletul ei de înger curat şi iubitor care se înălţa spre ceruri.
D'Artagnan nu mai strîngea în braţe decît un leş neînsufleţit.
Scoase un strigăt şi se prăbuşi alături de iubită, la fel de livid şi de îngheţat ca şi ea.
Porthos izbucni în plîns, Aramis ridică ameniţător pumnul spre cer, Athos îşi făcu semnul
crucii.
Tocmai atunci, în pragul uşii se ivi un bărbat aproape la fel de palid ca şi cei din cameră
şi, aruncîndu―şi privirea jur împrejur, văzu pe doamna Bonacieux moartă şi pe d'Artagnan
leşinat.
Nimerea tocmai în clipele de uluire care urmează loviturilor năprasnice.
― Nu m―am înşelat, ― grăi el, ― iată―l pe domnul d'Artagnan, iar dumneavoastră
sînteţi cei trei prieteni ai lui, domnii Athos, Porthos şi Aramis!
Muşchetarii, ale căror nume fuseseră rostite, îl priveau uimiţi pe străin. Li se părea că―l
cunoaşteau şi ei.
― Domnilor, ― urmă noul venit, ― sînteţi ca şi mine în căutarea unei femei care, ―
adăugă el cu un surîs groaznic, ― trebuie să fi trecut pe aici de vreme ce văd un cadavru!
Cei trei prieteni nu răspunseră; după voce însă şi după chipul străinului, li se părea că―l
mai văzuseră o dată; totuşi nu―şi puteau aduce aminte în ce împrejurări.
― Domnilor, ― urmă noul venit, ― fiindcă nu vreţi să recunoaşteţi pe un om care poate
că vă datorează de două ori viaţa, trebuie să―mi spun numele: sînt lordul de Winter,
cumnatul acelei femei.
Cei trei prieteni scăpară un strigăt de uimire.
Athos se ridică şi―i întinse mîna.
― Fiţi bine venit, milord, spuse el. Sînteţi de―ai noştri.
― Am plecat din Portsmouth cinci ore după plecarea ei, ― urmă lordul de Winter, ― am
sosit la Boulogne cu trei ore după ce plecase de acolo şi la Saint―Omer numai cu douăzeci de
minute; în sfîrşit, la Lilliers i―am pierdut urma. Mergeam la voia întîmplării, întrebînd pe
toată lumea, cînd deodată v―am văzut trecînd în goană: l―am recunoscut pe domnul
d'Artagnan; v―am strigat, dar nu mi―aţi răspuns. Am vrut să vă ajung din urmă, însă calul
meu era prea obosit ca să se ţină de ai dumneavoastră. Şi totuşi, cu toată graba, aţi sosit
pare―se prea tîrziu.
― După cum vedeţi, răspunse Athos arătînd lordului de Winter pe doamna Bonacieux
moartă şi pe d'Artagnan, pe care Porthos şi Aramis încercau să―l trezească la viaţă.
― Au murit amîndoi? întrebă netulburat lordul de Winter.
― Din fericire nu, răspunse Athos. Domnul d'Artagnan e numai leşinat.
― A! cu atît mai bine! zise lordul de Winter.
Într―adevăr, în clipa aceea d'Artagnan deschise ochii.
Se smulse din braţele lui Porthos şi ale lui Aramis şi se zvîrli ca un nebun peste trupul
iubitei.
Athos se ridică, înaintă spre prietenul lui încet şi solemn, îl sărută duios şi, văzîndu―l că
izbucneşte în lacrimi, îi spuse cu glasul lui atît de nobil şi de pătrunzător:
― Prietene, fii bărbat! Femeile îşi plîng morţii, bărbaţii şi―i răzbună.
― Da, da, zise d'Artagnan, da! Pentru ca s―o răzbun, sînt gata oricînd să te urmez!
Folosind clipa în care nădejdea răzbunării înviorase pe nefericitul său prieten, Athos făcu
semn lui Porthos şi lui Aramis să se ducă s―o cheme pe maica stareţă.
Cei doi prieteni o întîlniră pe coridor, zăpăcită şi cutremurată de atîtea întîmplări; chemă
mai multe călugăriţe, care, în pofida obiceiurilor mănăstireşti, se treziră deodată în faţa a cinci
bărbaţi.
― Doamnă, ― grăi Athos, trecîndu―şi braţul pe sub braţul lui d'Artagnan, ― lăsăm în
smerita dumneavoastră grijă trupul acestei nefericite femei. A fost un înger pe pămînt înainte
de a fi un înger în ceruri. Priviţi―o ca pe una dintre surorile dumneavoastră. O să ne
întoarcem într―o zi, să ne rugăm pe mormîntul ei.
D'Artagnan îşi ascunse faţa în pieptul lui Athos şi izbucni în lacrimi.
― Plîngi, ― îi spuse Athos, ― plîngi inimă plină de dragoste, de tinereţe şi de viaţă!
Cum aş vrea să pot plînge şi eu ca tine!
Îşi trase apoi după sine prietenul, drăgăstos ca un tată, mîngîietor ca un preot şi mare ca
un om care a suferit mult în viaţă.
Şi urmaţi de valeţii care duceau caii de dîrlogi, toţi cinci se îndreptară spre oraşul
Bethune, ale cărui mahalale începuseră să se şi zărească; se opriră apoi în faţa celui dinţii han
care le ieşi în cale.
― Dar n―o urmărim pe femeia aceea? întrebă d'Artagnan.
― Mai tîrziu, răspunse Athos. Am de luat anumite măsuri.
― O să ne scape, ― stărui tînărul, ― o să ne scape, Athos şi numai din vina ta.
― Răspund eu de ea, îi făgădui Athos.
Atîta încredere avea d'Artagnan în cuvîntul prietenului, încît îşi plecă fruntea şi intră în
han fără să răspundă nici un cuvînt.
Porthos şi Aramis se uitau unul la altul, neputînd înţelege pe ce se bizuia Athos.
Lordul de Winter credea că muşchetarul vorbea astfel pentru a mai amorţi durerea lui
d'Artagnan.
― Şi acum, domnilor, ― vorbi Athos, după ce se încredinţă că în han se găseau cinci
camere libere, ― să ne ducem fiecare în camera noastră; d'Artagnan are nevoie să rămînă
singur, ca să plîngă şi să doarmă. Fiţi pe lăsaţi toate în grija mea.
― Mi se pare totuşi, ― spuse lordul de Winter, ― că dacă trebuiesc luate unele măsuri
împotriva contesei, atunci asta mă priveşte pe mine: este cumnata mea.
― Iar în ceea ce mă priveşte, ― adăugă Athos, ― este soţia mea.
D'Artagnan surîse, căci pricepu că Athos îşi ţintea fără greş răzbunarea, de vreme ce
dezvăluia asemenea taină; Porthos şi Aramis se priviră îndelung, cu faţa ca de ceară; lordul de
Winter îşi mai zise că Athos nu era în toate minţile.
― Duceţi―vă deci fiecare în camera dumneavoastră, ― urmă Athos, ― şi lăsaţi―mă să
fac aşa cum cred eu de cuviinţă. În calitatea mea de soţ, toate astea mă privesc. Te rog însă,
d'Artagnan, dacă n―ai pierdut fiţuica ce―a zburat din pălăria bărbatului acela, şi pe care e
scris numele satului... dă―mi―o încoa!

― Da, da, ― îşi aminti d'Artagnan, ― înţeleg acum, numele acela scris de mîna ei...
― Vezi bine! răspunse Athos, tot e un Dumnezeu in ceruri!
Capitolul XXXIV.OMUL CU PELERINA ROŞIE
O durere cruntă luă locul deznădejdii lui Athos, limpezindu―i parcă şi mai mult mintea
lui, atît de clarvăzătoare. Prins în vadul unui singur gînd, al făgăduielii făcute şi al răspunderii
luate, se retrase cel din urmă în camera sa, rugă pe hangiu să―i dea o hartă a ţinutului, se
aplecă pe deasupra, cercetă liniile însemnate, şi dîndu―şi seama că patru drumuri diferite
duceau de la Bethune la Armentières, porunci să―i cheme pe cei patru valeţi.
Planchet, Grimaud, Mousqueton şi Bazin se şi înfăţişară pentru a primi poruncile limpezi,
hotărîte şi tăioase ale lui Athos.
Trebuiau să plece a doua zi dimineaţa, în zori, şi să se ducă la Armentières, fiecare pe alt
drum. Planchet, cel mai isteţ dintre toţi patru, trebuia să urmeze drumul pe care se îndepărtase
trăsura asupra căreia cei patru prieteni trăseseră focurile de armă, trăsură însoţită, după cum
îşi amintesc cititorii, de―un slujitor al lui Rochefort.
Athos îi punea în mişcare întîi pe valeţi, deoarece descoperise la fiecare din ei, de cînd
erau în slujba lui şi a prietenilor, felurite şi preţioase însuşiri.
Apoi, nişte valeţi care pun tot soiul de întrebări trecătorilor dau mai puţin de bănuit decît
stăpînii lor şi se bucură de mai multă bunăvoinţă din partea celor întrebaţi
În sfîrşit, Milady cunoştea pe stăpîni, dar nu―i ştia pe valeţi: dimpotrivă, valeţii o
cunoşteau bine pe Milady.
Toţi patru trebuiau să se întîlnească după aceea, într―un anume loc, a doua zi la
unsprezece: dacă ar fi descoperit unde se ascundea Milady, trei din ei trebuiau să rămînă de
strajă, iar cel de al patrulea urma să se întoarcă la Béthune, ca să―i dea de veste lui Athos şi
să slujească de călăuză celor patru prieteni.
Odată aceste hotărîri luate, cei patru valeţi se retraseră şi ei la rîndul lor.
Atunci Athos se ridică de pe scaun, îşi încinse spada, se înfăşură în pelerină şi ieşi din
han: era aproape zece. Se ştie că la zece seara, în provincie străzile sînt puţin umblate. Cu
toate astea, Athos căuta vădit pe cineva căruia să―i poată pune o întrebare. Întîlnind în cele
din urmă, un trecător întîrziat, se apropie de el şi―i spuse cîteva cuvinte. Deşi dăduse îngrozit
îndărăt, trecătorul răspunse totuşi la întrebarea muşchetarului, arătîndu―i drumul cu mîna.
Athos vru să―i dea o jumătate de pistol, ca să―l însoţească, dar omul îşi văzu de drum.
Athos se înfundă în strada ce―i fusese arătată de departe, dar ajuns la o răspîntie se opri
iarăşi, vădit încurcat. Cum însă putea mai uşor întîlni pe cineva la o răspîntie decît în altă
parte, rămase locului. Într―adevăr, peste cîteva clipe, văzu trecînd un paznic de noapte.
Athos îi puse aceeaşi întrebare pe care o pusese şi celui dintîi trecător; paznicul se arătă la fel
de îngrozit şi neprimind la rîndul lui să―l însoţească, îi arătă lui Athos, cu mîna, drumul pe
care trebuia să―l urmeze.
Tot înaintînd spre partea arătată, Athos ajunse într―o mahala de la un capăt al oraşului,
opus celui pe unde intrase împreună cu prietenii lui. Neliniştit şi încurcat, se opri şi acolo
pentru a treia oară.
Din fericire, un cerşetor, care tocmai trecea, se apropie de Athos, ca să―i ceară de
pomană. Athos îi arătă un taler, spunîndu―i să―l însoţească pînă unde se duce. Cerşetorul
şovăi o clipă, dar la vederea banului de argint lucind în întuneric, se hotărî totuşi să primească
şi o porni înaintea muşchetarului.
Ajuns la capătul unei străzi, îi arătă de departe o căsuţă singuratică, pustie parcă, şi tristă.
În vreme ce Athos se îndrepta într―acolo, cerşetorul care―şi primise plata, o luase la
sănătoasa, repede, cît îl duceau picioarele.
Athos făcu înconjurul casei, ca să dea de uşa ce se pierdea în mijlocul vopselei roşiatice
de pe ziduri: nici o lumină nu străbătea prin crăpăturile obloanelor, nici un zgomot nu trăda că
înăuntru ar fi locuit cineva. Căsuţa era tristă şi tăcută ca un mormînt.
De trei ori ciocăni Athos în uşă, fără ca cineva să―i răspundă. La a treia lovitură, auzi
înăuntru paşi ce se apropiau; în sfîrşit, uşa se întredeschise şi în prag se ivi un bărbat înalt, cu
chipul palid, cu părul şi barba neagră.
Amîndoi schimbară în şoaptă cîteva cuvinte, apoi bărbatul cel înalt îi făcu semn
muşchetarului că poate să intre. Athos se grăbi să primească şi uşa se închise în urma lui.
Omul, în a cărui căutare Athos pornise atît de departe şi pe care―l găsise cu atîta
greutate, îl duse în laboratorul său, unde lega tocmai cu sîrmă oasele unui schelet care se
bălăbăneau, ciocnindu―se între ele; rînduise trupul întreg, afară doar de cap, care se mai afla
încă pe o masă.
Tot ce se vedea împrejur arăta că locuitorul casei se îndeletnicea cu ştiinţele naturale:
erau acolo borcane pline cu şerpi, aşezate după specii; şopîrle uscate cu străluciri de smarald
şlefuit, înrămate în rame mari de lemn negru; în sfîrşit, mănunchiuri de buruieni sălbatice
înmiresmate şi, de bună seamă, înzestrate cu însuşiri necunoscute muritorilor de rînd, atîrnau
în ungherele tavanului.
Încolo, nici familie, nici servitori; bărbatul cel înalt locuia singur în toată casa.
Athos aruncă o privire rece şi nepăsătoare asupra tuturor lucrurilor din încăpere şi, poftit
de gazdă, se aşeză lîngă el.
Îi lămuri după aceea pentru ce venise la el şi ceea ce îi cerea, dar n―apucă să―şi
isprăvească vorba şi necunoscutul, care rămăsese în picioare în faţa muschetarului dădu înapoi
îngrozit, nevrînd să primească. Athos scoase atunci din buzunar un petic de hîrtie pe care erau
scrise doar două rînduri, însoţite de o semnătură şi de o pecete, şi i le arătă celui care îi
respinsese cererea prea în pripă. Bărbatul cel înalt n―apucă bine să citească cele două rînduri,
să se uite la semnătură şi la pecete, că se şi înclină în semn că nu mai are nimic de zis şi că e
gata să se supună.
Era, de altminteri, tot ce dorea Athos; se ridică, salută, ieşi, o luă iarăşi pe drumul pe care
venise, se întoarse la han şi se închise în camera lui.
Dis―de―dimineaţă, d'Artagnan se duse la el în odaie, ca să―l întrebe ce trebuie să facă.
― Să aştepţi, îi răspunse Athos.
Peste cîteva minute, stareţa mănăstirii trimise vorbă muşchetarilor că înmormîntarea va
avea loc la amiază. În privinţa otrăvitoarei, nu aveau încă nici un fel de ştire: atît doar, că
fugise, fără îndoială, prin grădină, căci se descoperise pe nisip urma paşilor ei şi se găsise
poarta încuiată; cheia porţii dispăruse.
La ora hotărîtă, lordul de Winter şi cei patru prieteni se duseră la mănăstire; clopotele
sunau în înaltul cerului; capela era deschisă: zăbrelele stranei erau închise. În mijlocul stranei
odihnea trupul moartei în veşmintele ei de soră. De fiecare parte a stranei şi îndărătul
zăbrelelor ce dădeau spre mănăstire se aflau toate călugăriţele carmelite, ascultînd de acolo
prohodul şi îmbinîndu―şi cîntecul cu al preoţilor, fără a―i vedea pe mireni şi fără a fi văzute
de ei.
La uşa capelei, d'Artagnan simţi că puterile îl părăsesc iarăşi; se întoarse să―l caute din
ochi pe Athos, dar Athos se făcuse nevăzut.
Credincios misiunii sale răzbunătoare, Athos ceruse să se ducă în grădină; acolo,
urmărind pe nisip paşii uşori ai femeii, care, pretutindeni pe unde trecuse, lăsase o dîră de
sînge, ajunse pînă la poarta din fund; puse să i―o deschidă şi se înfundă în pădure.
Şi toate bănuielile lui se dovediră adevărate: drumul pe care se îndepărtase trăsura făcea
ocolul pădurii. Athos o luă cîtva timp pe drumul acela, cu ochii aţintiţi pe pămînt; uşoare
urme de sînge, fie de la o rană a celui care însoţea trăsura ca ştafetă, fie de la vreunul din cai,
se iveau din loc în loc. După vreo trei sferturi de leghe, la cincizeci de metri de satul
Festubert, se desluşea o pată mai mare de sînge; acolo pămîntul era bătătorit de cai; între
pădure şi locul cu pricina, cu puţin îndărătul pămîntului bătătorit, se vedea aceeaşi urmă de
paşi mici ca şi în grădină; fără îndoială trăsura se oprise acolo.
În locul acela, Milady ieşise din pădure şi se urcase în trăsură.
Mulţumit de descoperirea care―i întărea bănuielile, Athos se întoarse la han şi găsi pe

Planchet, care―l aştepta nerăbdător.
Totul se petrecuse aşa cum prevăzuse Athos.
Planchet urmase drumul pe care o luase trăsura, văzuse ca şi Athos, petele de sînge şi
descoperise, tot ca Athos locul unde se opriseră caii; dar el mersese şi mai departe cu
cercetările, astfel încît, la un pahar de vin, într―o cîrciumă din satul Festubert, aflase, fără să
fi avut nevoie să mai întrebe, că în ajun, pe la opt şi jumătate seara, un bărbat rănit, însoţitor al
unei doamne care călătorea într―o trăsură cu cai de poştă, trebuise să se oprească, neputînd
merge mai departe. Întîmplarea fusese pusă pe seama unor hoţi care opriseră trăsura în
pădure. Omul rămăsese în sat, iar femeia, după ce schimbase caii, îşi văzuse de drum.
Luînd―o pe urmele vizitiului care mînase, Planchet izbuti să―l dibuie. O dusese pe
călătoare pînă la Fromelles, iar de la Fromelles aceasta plecase spre Armentières. Planchet
tăie drumul de―a curmezişul şi la şapte dimineaţa era în Armentières. Nu se afla acolo decît
un singur han, al Poştei.
Planchet pătrunse înăuntru în chip de valet, doritor să găsească slujbă. După zece minute
de vorbă cu slugile hanului, află că o femeie singură sosise la unsprezece noaptea, luase o
cameră şi chemîndu―l pe hangiu îi spusese că avea de gînd să rămînă cîtva timp prin
împrejurimi.
Nici nu dorea Planchet să afle mai multe. Alergă la locul întîlnirii, îi găsi pe cei trei valeţi,
sosiţi acolo la ceasul hotărît, îi puse de pază la toate ieşirile hanului şi dădu fuga să―l
găsească pe Athos; acesta sfîrşea tocmai de primit lămuririle lui Planchet, cînd prietenii săi
intrară cu toţii în odaie.
Toate chipurile erau întunecate şi crunte, pînă şi chipul blînd al lui Aramis.
― Şi acum ce să facem? întrebă d'Artagnan.
― Să aşteptaţi, răspunse Athos.
Fiecare se duse în camera lui.
La ora opt seara, Athos porunci să se pună şaua pe cai şi trimise veste lordului de Winter
şi prietenilor să se pregătească de drum.
Într―o clipă, toţi cinci fură gata. Îşi încercă fiecare armele şi le încărcară. Athos coborî
cel din urmă şi―l găsi pe d'Artagnan călare, părînd nerăbdător.
― Un dram de răbdare, ― spuse Athos, ― mai lipseşte cineva.
Cei patru călăreţi priviră miraţi împrejur, întrebîndu―se zadarnic în sinea lor cine era
acel cineva care ar fi putut să le lipsească.
În clipa aceea, Planchet aduse calul lui Athos şi muşchetarul sări zvelt în şa.
― Aşteptaţi―mă, ― le spuse el, ― mă întorc numaidecît.
Şi o porni în goană.
După un sfert de oră se întoarse într―adevăr. Însoţit de un bărbat mascat, înfăşurat
într―o pelerină roşie.
Lordul de Winter şi cei trei muşchetari se priviră întrebător. Nici unul din ei n―ar fi
putut da celuilalt vreo lămurire, căci nimeni nu ştia ce era cu bărbatul acela. Îşi ziseră totuşi că
aşa trebuia să fie, de vreme ce aşa hotărîse Athos.
La ora nouă, micul alai de călăreţi, în frunte cu Planchet, o porni pe drumul pe care―l
urmase trăsura.
Ce jalnic alai! Şase bărbaţi călări alergau în tăcere, fiecare adîncit în gîndurile lui şi toţi
şase posomorîţi ca deznădejdea şi întunecaţi ca ispăşirea.
Capitolul XXXV.JUDECATA
Era o noapte neagră şi vijelioasă; nori grei se rostogoleau pe cer, întunecînd sclipirea
stelelor: luna răsărea tocmai către miezul nopţii.
Cînd şi cînd, la lumina unui fulger care scăpăra în zare, se vedea drumul
desfăşurîndu―se alb şi pustiu; apoi, cum se stingea fulgerul, bezna cobora peste tot
înconjurul.
Athos îl striga mereu pe d'Artagnan, care călărea în fruntea celorlalţi şi îl silea să―şi ia
locul, de unde, după cîteva clipe, o pornea iarăşi; căci d'Artagnan n―avea decît un singur
gînd: înainte, să meargă mereu înainte...
Străbătură în tăcere satul Festubert, unde se oprise slujitorul rănit, o luară apoi de―a
lungul pădurii Richebourg; ajungînd la Herlier, Planchet, care călăuzea pe călăreţi, coti la
stînga.
În mai multe rînduri, lordul de Winter, Porthos şi Aramis încercaseră să―i vorbească
omului cu pelerină roşie, dar la fiecare întrebare, el se înclinase fără să răspundă. Pricepînd
atunci că nu din senin necunoscutul dorea să păstreze tăcerea, călăreţii încetară să―i mai
pună întrebări.
Dealtminteri, furtuna se înteţea, fulgerele săgetau văzduhul unul după altul, se auzea
bubuitul tunetului, iar vîntul, ştafetă a vijeliei, şuiera prin penele şi pletele,
călăreţilor.Începură atunci a goni.
Ceva mai departe de Fromelles, izbucni furtuna: îşi puseră pelerinele; mai rămîneau de
străbătut trei leghe: străbătură şi cele trei leghe, sub ropotele ploii năprasnice.
D'Artagnan îşi scosese pălăria şi nu―şi pusese nici pelerina; îi plăcea să simtă apa
şiroindu―i pe fruntea înfierbîntată şi pe trupu―i cutremurat de fiori.
Călăreţii trecuseră dincolo de Goskal şi se apropiau de staţia de poştă, cînd un om,
adăpostit sub un copac, se desprinse de trunchiul cu care părea contopit în întuneric şi,
înaintînd pînă în mijlocul drumului. Îşi puse degetul pe buze. Athos recunoscu pe Grimaud.
― Ce e, ― strigă d'Artagnan. ― a plecat din Armentières?
Grimaud dădu din cap în senin de încuviinţare. D'Artagnan scrîşni din dinţi.
― Tăcere, d'Artagnan, ― spuse Athos, ― mi―am luat toate asupra mea, lăsaţi―mă
atunci să―l întreb eu pe Grimaud.
― Unde e acum? întrebă Athos.
Grimaud întinse braţul înspre albia rîului Lys,
― Departe de aici? întrebă Athos.
Grimaud îi arătă stăpînului arătătorul îndoit.
― Singură? mai întrebă Athos.
Grimaud făcu semn că da.
― Domnilor, ― lamuri Athos ― e singură, la o jumătate de leghe de aici, în direcţia
rîului.
― Bine, ― răspunse d'Artagnan, ― du―ne la dînsa, Grimaud.
Şi Grimaud o luă peste cîmp în chip de călăuză.
După vreo cinci sute de paşi ajungînd la un pîrîu, îl trecură prin vad.
La lumina unui fulger, zăriră satul Enguinghem.
― Acolo e, Grimaud? întrebă Athos.
Grimaud clătină din cap în semn că nu era acolo.
― Tăcere atunci! porunci Athos.
Şi călăreţii îşi urmară drumul.
Alt fulger străluci pe boltă; Grimaud întinse braţele, şi, în scăpărarea albăstrie a şarpelui
de foc, zăriră deodată o căsuţă singuratică pe malul rîului, ca la o sută de paşi de un pod
plutitor. Avea şi o fereastră luminată.
― Am ajuns, spuse Athos.

În aceeaşi clipă, un om culcat într―un şanţ se ridică în picioare; era Mousqueton; arătă
cu degetul fereastra luminată.
― E acolo, zise el.
― Dar Bazin? întrebă Athos.
― Eu păzeam fereastra şi el păzea uşa.
― Bine, ― spuse Athos, ― sînteţi cu toţii slujitori credincioşi.
Aruncînd frîul în mîinile lui Grimaud, Athos sări de pe cal şi înaintă spre fereastră, după
ce făcu semn celorlalţi să se îndrepte spre uşă.
Căsuţa era împresurată de un gard viu, înalt de două―trei picioare. Athos trecu peste
gard, ajunse pînă la fereastra care nu avea obloane, dar ale cărei jumătăţi de perdele erau bine
trase.
Se căţără pe brîul de piatră al ferestrei, ca să poată privi pe deasupra perdelelor.
La lumina unei lămpi văzu o femeie înfăşurată într―o mantilă de culoare mohorîtă,
şezînd pe un scăunel la gura unui foc aproape stins; îşi ţinea coatele rezemate de o masă
prăpădită şi―şi sprijinea capul în mîinile―i albe ca fildeşul.
Nu i se putea deosebi faţa, dar un surîs înfiorător pluti pe buzele lui Athos. Ar fi fost greu
să se înşele: era chiar aceea pe care o căuta.
Tocmai atunci unul din cai necheză; Milady îşi ridică ochii, văzu lipit de geam chipul
palid al muşchetarului şi scoase un ţipăt.
Înţelegînd că fusese recunoscut, Athos împinse fereastra cu genunchiul şi pumnul;
cerceveaua se desprinse, geamurile se sparseră.
Asemenea unei stihii a răzbunării, Athos răsări în odaie.
Milady alergă la uşă şi o deschise; mai galben la faţă şi mai ameninţător încă decît Athos,
d'Artagnan stătea în prag. Milady dădu atunci îndărăt cu un ţipăt lung. Crezînd că ar mai avea
pe unde fugi şi de teamă să nu―i scape, d'Artagnan scoase un pistol din cingătoare, dar Athos
îl opri cu o mişcare a mîinii.
― Pune arma la loc, d'Artagnan, ― îi spuse el, ― femeia asta trebuie să fie judecată, nu
ucisă. Încă puţină răbdare şi vei fi mulţumit. Intraţi, domnilor!
D'Artagnan se supuse, căci Athos avea glasul solemn şi ţinuta neînduplecată a unui
judecător trimis de însuşi dumnezeu. După d'Artagnan, intrară în odaie Porthos, Aramis,
lordul de Winter şi bărbatul cu pelerina roşie.
Cei patru valeţi păzeau uşa şi fereastra.
Milady căzuse pe un scaun cu mîinile întinse, parcă ar fi vrut să alunge aceea groaznică
vedenie: zărindu―şi cumnatul, dădu un strigăt de fiară.
― Ce căutaţi aici? întrebă ea.
― Noi o căutăm, ― glăsui Athos, ― pe Charlotte Backson, care s―a numit mai întîi
contesa de La Fère, apoi lady de Winter, baroană de Sheffield.
― Eu sînt, eu sînt! bîigui ea, îngheţată de spaimă. Ce vreţi de la mine?
― Vrem să te judecăm pentru crimele săvîrşite, urmă Athos. Vei fi liberă să te aperi şi să
te dezvinovăţeşti, dacă poţi. Domnule d'Artagnan, dumneata ai cel dintîi cuvîntul.
D'Artagnan înaintă.
― În faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, ― începu el, ― învinuiesc pe această femeie de
a fi otrăvit pe Constance Bonacieux, moartă ieri seară.
Se întoarse spre Porthos şi Aramis.
― Adeverim şi noi, adăugară dintr―un singur imbold cei doi muşchetari.
D'Artagnan urmă:
― În faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, învinuiesc pe această femeie că a vrut să mă
otrăvească şi pe mine cu un vin pe care mi l―a trimis de la Villeroi, împreună cu o scrisoare
mincinoasă, ca şi cînd băutura mi―ar fi fost trimisă de către prietenii mei; Dumnezeu m―a
scăpat, dar un om, pe nume Brisemont, a murit în locul meu.

― Adeverim, vorbiră într―un glas Porthos şi Aramis.
― În faţa lui Dumnezeu şi oamenilor învinuiesc pe această femeie că m―a îndemnat
să―l ucid pe contele de Wardes şi, deoarece nu este nimic aici care să adeverească atare
învinuire, o adeveresc eu însumi. Am zis.
Şi d'Artagnan trecu de partea cealaltă a odăii, alături de Porthos şi de Aramis.
― E rîndul dumitale, milord, spuse Athos.
Lordul înaintă şi el cîţiva paşi.
― În faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, învinuiesc pe această femeie de a fi pus să―l
ucidă pe ducele de Buckingham.
― Ducele de Buckingham ucis? strigară, deodată, toţi cei de faţă.
― Da, ― întări lordul, a fost ucis! În urma înştiinţării pe care mi―aţi trimis―o; pusesem
să aresteze pe această femeie şi o dădusem în paza unui slujitor credincios. Ea l―a ademenit
însă, i―a pus pumnalul în mînă şi l―a îndemnat să omoare pe duce; în clipa aceasta poate că
Felton plăteşte cu viaţa crima acestei fiare.
La auzul acestor fărădelegi, necunoscute încă de ei, judecătorii se cutremurară.
― Şi asta nu e tot, urmă lordul de Winter; fratele meu, care te lăsase moştenitoare, a
murit în trei ceasuri de o boală ciudată, care lasă plăgi vinete pe tot trupul. Surioară! Spune,
cum a murit soţul dumitale?
― Ce grozăvie! se înfiorară Porthos şi Aramis.
― Ucigaşă a lui Buckingham, ucigaşă a lui Felton, ucigaşă a fratelui meu, cer dreptate
împotriva dumitale şi mărturisesc sus şi tare că dacă nu mi se face dreptate, atunci o să mi―o
fac eu singur.
Şi lordul de Winter se duse de se aşeză lîngă d'Artagnan, făcînd loc acuzatorului următor.
Milady îşi lăsă capul în mîini, încercînd să―şi adune minţile; simţea că înnebuneşte.
― La rîndul meu, ― glăsui Athos, tremurînd ca leul în faţa unui şarpe, ― o învinuiesc şi
eu pe această femeie. M―am însurat cu ea cînd era tînără de tot, m―am însurat împotriva
voinţei familiei mele; i―am dat avutul meu, i―am dat numele meu şi într―o zi am văzut că
femeia asta era înfierată: fusese însemnată cu floarea de crin pe umărul stîng.
― Nu, nu! se împotrivi Milady, ridicîndu―se în picioare: desfid să găsiţi tribunalul care
a rostit împotriva mea sentinţa asta netrebnică. Desfid să găsiţi pe cel care a executat―o.
― Tăcere, vorbi un glas. De data asta eu trebuie să răspund.
Şi omul cu pelerină roşie se apropie la rîndul lui.
― Cine―i omul ăsta? Cine e? strigă Milady, înăbuşidu―se de groază, în vreme ce
şuviţele părului despletit se ridicau pe creştet, însufleţite parcă deodată.
Toate privirile se îndreptară asupra omului, căci nici unul, afară de Athos, nu―l
cunoştea.
Şi chiar Athos îl privea la fel de uimit ca şi ceilalţi, căci nu ştia în ce chip putea fi şi el
amestecat în drama cumplită ce se desfăşura acolo.
După ce se apropie de Milady, cu un pas rar şi impunător, astfel încît doar masa să―l mai
despartă de ea, necunoscutul îşi scoase masca.
Milady privi îndelung, din ce în ce mai îngrozită, chipul acela palid cu părul şi favoriţii
negri, a cărui singură căutătură era o nepăsare de gheaţă; apoi se ridică de pe scaun şi dînd
îndărăt pînă la perete, strigă ca scoasă din minţi:
― Nu! Nu! Nu! E o arătare a iadului, nu―i el! Ajutor! Ajutor! strigă din răsputeri,
întorcîndu―se cu faţa la perete şi vrînd parcă să―şi croiască drum cu mîinile:
― Dar cine eşti dumneata? întrebară toţi cei de faţă.
― Să vă spună ea, ― răspunse omul cu pelerina roşie, ― vedeţi că m―a recunoscut.
― Călăul din Lille! Călăul din Lille! strigă Milady, nebună de spaimă şi sprijinindu―se
cu mîinile de pereţi ea să nu cadă.
Se dădură cu toţii în lături; omul cu pelerina roşie rămase singur în mijlocul încăperii.
― Îndurare! Îndurare! Iertare! strigă ticăloasa, căzînd în genunchi.
Necunoscutul aşteptă, să se facă linişte.
― V―am spus că m―a recunoscut! urmă el. Da, sînt călăul oraşului Lille, şi iată
povestea mea:
Ochii tuturor erau aţintiţi asupra acestui om ale cărui cuvinte le aşteptau atît de tulburaţi.
― Această tînără femeie a fost odinioară o fragedă fată la fel de frumoasă cum e şi azi.
Era călugăriţă în mănăstirea Benedictinelor din Templemar. Un preot tînăr, suflet curat şi
credincios, slujea în biserica mănăstirii; ea şi―a pus în gînd să―l ademenească şi a izbutit; ar
fi putut ademeni şi pe un mucenic.
Jurămîntul amîndurora era sfînt, pe toată viaţa: legătura lor nu putea ţine multă vreme
fără să―i nenorocească pe amîndoi. Ea l―a îndemnat atunci să părăsească ţinutul; dar pentru
a părăsi ţinutul, pentru a fugi împreună şi pentru a putea ajunge în altă parte a Franţei, unde să
trăiască liniştiţi şi neştiuţi de nimeni, aveau nevoie de bani. Nici unul, nici celălalt n―aveau
însă bani. Preotul a furat sfintele odoare şi le―a vîndut, dar tocmai cînd se pregăteau să fugă,
au fost arestaţi amîndoi.
Peste opt zile ea a ademenit pe fiul temnicerului şi a fugit din închisoare. Tînărul preot a
fost condamnat la zece ani temniţă grea şi la înfierare. Pe vremea aceea eram călăul oraşului
Lille, aşa precum v―a spus. Am fost silit să―l înfierez pe vinovat şi vinovatul, domnilor, era
fratele meu.
Am jurat atunci că femeia asta, care îl nenorocise şi care era mai mult decît părtaşa lui,
fiindcă ea îl împinsese să săvîrşească nelegiuirea, va suferi măcar o parte din pedeapsa lui.
Am bănuit unde se ascundea, am urmărit―o, am dat de ea, am legat―o cobză şi am
înfierat―o cu stigmatul cu care―l înfierasem şi pe fratele meu.
A doua zi după întoarcerea mea în Lille, fratele meu a fugit şi el din închisoare: pe mine
m―au învinuit de complicitate şi m―au osîndit să ispăşesc pedeapsa în locul lui pînă în ziua
cînd el se va fi predat de bună voie. Bietul frate―meu nu ştia nimic de hotărîrea acesta; s―a
dus iarăşi după ea şi au fugit amîndoi la Berry, unde i s―a încredinţat o mică parohie. Femeia
trecea drept sora lui.
Seniorul pămînturilor pe care se afla biserica unde slujea fratele meu, a văzut―o pe
aşa―zisa soră a preotului şi s―a îndrăgostit de ea: s―a îndrăgostit atît de tare, încît a
cerut―o în căsătorie. Ea l―a părăsit atunci pe cel pe care―l nenorocise ca să―l urmeze pe
cel pe care avea să―l nenorocească şi a ajuns astfel contesa de La Fère...
Toate privirile se întoarseră spre Athos, al cărui adevărat nume fusese rostit şi care făcu
semn cu capul că era aşa precum grăise călăul.
― ...Atunci, ― urmă acesta, ― nebun de durere, deznădăjduit şi hotărît să se lepede de o
viaţă căreia femeia asta îi răpise totul ― şi onoare şi fericire ― sărmanul meu frate s―a
întors la Lille; aflînd că fusesem osîndit în locul lui, s―a predat, şi în aceeaşi seară s―a şi
spînzurat de ferestruica celulei.
De altminteri, trebuie să recunosc, cei care mă osîndiseră s―au ţinut de cuvînt. Îndată ce
s―au încredinţat cine era sinucigaşul, m―au şi lăsat slobod.
Iată crima de care o învinuiesc, iată pentru ce a fost înfierată.
― Domnule d'Artagnan, ― întrebă Athos, ― ce osândă ceri împotriva acestei femei?
― Osînda cu moartea, răspunse d'Artagnan.
― Milord de Winter, ― urmă Athos, ― ce osîndă ceri împotriva acestei femei?
― Osînda cu moartea, răspunse lordul de Winter.
― Domnilor Porthos şi Arămis ― mai întrebă Athos, ― dumneavoastră care sînteţi
judecătorii acestei femei, ce pedeapsă rostiţi împotriva ei?
― Pedeapsa cu moartea, răspunseră eu glas înăbuşit cei doi muşchetari.
Milady scoase un răcnet groaznic şi înaintă cîţiva paşi spre cei de faţă, tîrîndu―se în
genunchi.
Athos îşi întinse braţul:
― Charlotte Backson, contesă de la La Fère, Milady de Winter, ― rosti el, ― crimele
dumitale au obosit pe oamenii de pe pămînt şi pe Dumenzeu din ceruri; dacă ştii vreo
rugăciune, spune―o, căci eşti osîndită la moarte şi vei muri!
La auzul acestor cuvinte, care nu―i mai lăsau nici o nădejde, Milady se ridică în picioare
şi vru să vorbească, dar nu mai avea putere; simţi cum o mînă vinjoasă şi necruţătoare o
înşfacă de păr şi o tîrăşte, neînduplecată, ca şi soarta ce nu―şi cruţă omul; nici nu încercă să
se împotrivească şi ieşi din cocioabă.
Lordul de Winter, d'Artagnan, Athos, Porthos şi Aramis ieşiră în urma ei. Valeţii îşi
urmară stăpînii şi odăiţa rămase goală, cu fereastra ei spartă, cu uşa deschisă şi lampa
fumegînd trist pe masă.
Capitolul XXXVI.OSÎNDA
Se apropia miezul nopţii; o felie de lună, însîngerată sub ultima biciuire a furtunii, se
înălţa pe bolta cerului, îndărătul orăşelului Armentières, care―şi profila în firava―i lumină
albăstrie conturul mohorît al caselor şi scheletul înaltei clopotniţe îndantelate. În faţă, rîul Lys
îşi rostogolea apele, asemenea unui şuvoi de cositor topit, în vreme ce pe celălalt mal, masivul
negru al copacilor se proiecta pe un cer frumos, năpădit de nori groşi, arămii, ce păreau că
revarsă un soi de amurg în toiul nopţii. La stînga se ridicau dărîmăturile unei mori vechi şi
părăsite, cu aripile ţepene, de unde pornea la răstimpuri egale ţipătul ascuţit şi monoton al
unei bufniţe. Pe cîmpie, la dreapta şi stînga drumului, urmat de jalnicul alai, arbori scunzi şi
îndesaţi se iveau ici―colo, ca nişte pitici hîzi care pîndeau pe brînci trecătorii, la ora aceea
înflorată.
Cînd şi cînd, un fulger cît cerul aprindea zarea întreagă, şerpuia deasupra masivului negru
al copacilor şi, asemenea unui iatagan înspăimîntător, tăia bolta şi apele in două. Nici o adiere
nu străbătea prin năduful văzduhului. O tăcere de moarte strivea tot înconjurul; pămîntul era
umed şi clisos din pricina ploii căzute, pe cînd buruienile înviorate îşi răspîndeau şi mai vîrtos
mireasma.
Doi valeţi o duceau pe Milady, ţinînd―o fiecare de cîte un braţ; călăul mergea în urma
lor, iar lordul de Winter, d'Artagnan, Athos, Porthos şi Aramis mergeau îndărătul călăului.
Planchet şi Bazin încheiau alaiul.
Cei doi valeţi o duceau pe Milady înspre rîu. Gură ei era mută, dar ochii vorbeau cu
negrăita lor putere cerînd îndurare fiecăruia pe rînd.
Cum mergea la cîţiva paşi înaintea celorlalţi, şopti valeţilor:
― Cîte o mie de pistoli pentru fiecare din voi dacă mă ajutaţi să fug; dar dacă mă daţi pe
mîna stăpînilor voştri, se află aici, în preajmă, oameni care o să mă răzbune şi care o să vă
facă să plătiţi scump moartea mea.
Grimaud şovăia. Mousqueton tremura din toate mădularele.
Athos, care o auzise vorbind, se apropie repede; la fel şi lordul de Winter.
― Îndepărtaţi pe aceşti valeţi, ― stărui el, ― le―a spus ceva şi nu ne mai putem încrede
în ei.
Planchet şi Bazin, chemaţi în pripă, înlocuiră pe Grimaud şi pe Mousqueton.
Ajunşi la marginea apei, călăul se apropie de Milady şi―i legă picioarele şi mîinile.
Curmînd deodată tăcere, ea se porni să răcnească:
― Sînteţi nişte mişei, sînteţi nişte ucigaşi de rînd; v―aţi strîns zece bărbaţi ca să omorîţi
o femeie; luaţi seama: dacă nu―mi sare nimeni în ajutor, tot se va găsi cine să mă răzbune.
― Nu eşti o femeie, ― răspunse nepăsător Athos, ― nu faci parte din neamul omenesc,
eşti un demon scăpat din iad şi pe care o să―l trimitem îndărăt.
― Luaţi seama, domnilor, bărbaţilor neprihăniţi! ― strigă Milady, ― cel care se va
atinge de un singur fir de păr din capul meu va fi la rîndul lui un ucigaş!
― Călăul poate să ucidă fără să fie un ucigaş, doamnă, ― grăi omul cu pelerina roşie,
lovindu―şi cu mîna sabia, ― călăul este judecătorul de pe urmă atît şi nimic mai mult:
Nachrichter cum spun vecinii noştri, germani.
Şi cum, în vreme ce rostea aceste cuvinte, călăul o lega, Milady, scoase două sau trei
răcnete sălbatice care, luîndu―şi zborul în noapte, se pierdură deznădăjduit şi straniu în
adîncurile pădurii.
― Dar, dacă sînt vinovată, dacă am făcut cu adevărat crimele de care mă învinuiţi, ―
urlă Milady, ― duceţi―mă atunci în faţa unui tribunal, voi nu sînteţi judecători ca să mă
puteţi osîndi!
― Am vrut să te trimit la Tyburn, ― spuse lordul de Winter, ― de ce n―ai primit?
― Pentru că nu vreau să mor! ― strigă Milady, zbătîndu―se, ― pentru că sînt prea
tînără ca să mor!
― Femeia pe care ai otrăvit―o la Béthune era mai tînără ca dumneata şi totuşi a murit,
răspunse d'Artagnan.
― Voi intra într―o mînăstire, mă voi călugări...
― Ai mai fost într―o mînăstire, ― grăi călăul, ― şi ai fugit de acolo ca să―mi
nenoroceşti fratele.
Milady urla înnebunită şi se prăbuşi în genunchi. Călăul o ridică de subsuori, vrînd s―o
târască spre luntre.
― Dumnezeule! strigă ea. Doamne, Dumnezeule! Ai de gînd să mă îneci?
Strigătele acestea aveau în ele ceva atît de sfîşietor, încît d'Artagnan, care se arătase la
început cel mai îndîrjit în urmărirea ei, se aşeză pe un buştean şi, plecîndu―şi capul, îşi
astupă urechile cu palmele: dar degeaba, că tot o mai auzea ameninţînd şi răcnind.
Cum era cel mai tînăr dintre toţi de acolo, lui d'Artagnan i se făcu milă.
― Nu, nu pot să văd spectacolul ăsta groaznic! Nu pot primi ca femeia asta să moară
astfel!
Auzindu―i cuvintele, Milady simţi în suflet o licărire de nădejde.
― D'Artagnan! D'Artagnan! ― strigă ea ― adu―ţi aminte că te―am iubit!
Tînărul se ridică şi făcu un pas spre ea. Dar Athos se ridica şi el şi, trăgîndu―şi spada din
teacă, îi taie drumul.
― Dacă mai faci un singur pas, d'Artagnan, ― îi spuse el, ― încrucişăm spadele.
D'Artagnan căzu în genunchi şi începu să se roage.
― Călău, ― urmă Athos, ― haide, fă―ţi datoria!
― Bucuros, monseniore, ― răspunse călăul, ― căci pe cît e de adevărat că sînt bun
catolic, pe atît de încredinţat sînt că nu păcătuiesc făcîndu―mi meseria faţă de această
femeie.
― E bine atunci.
Athos făcu un pas înspre Milady.
― Te iert, ― spuse el, ― pentru tot răul pe care mi l―ai făcut; te iert pentru viitorul meu
năruit, pentru cinstea mea pierdută, pentru dragostea mea pîngărită şi pentru orice izbăvire
moartă în mine, din pricina deznădejdii în care m―ai aruncat. Mori în pace!
Lordul de Winter înaintă la rîndul lui.
― Te iert, ― spuse el, ― că l―ai otrăvit pe fratele meu, că ai ucis pe înălţimea sa ducele
de Buckingham; te iert că l―ai ucis pe sărmanul Felton, te iert că ai încercat să mă ucizi pe
mine. Mori în pace.
― Iar eu, ― urmă d'Artagnan, ― te rog să mă ierţi, doamnă, că printr―o înşelătorie
nevrednică de un gentilom, ţi―am stîrnit mînia şi, în schimb, te iert pentru moartea sărmanei
mele prietene şi pentru crudele dumitale răzbunări încercate asupra mea. Te iert şi te plîng.
Mori în pace!
― I am lost23, ― murmură în englezeşte Milady, ― I must die24.
Se ridică atunci singură de jos, aruncă jur―împrejur una din acele priviri limpezi care
păreau că ţîşnesc dintr―un ochi de flăcări.
Nu văzu nimic. Ascultă, dar nu auzi nimic. N―avea în jurul ei decît duşmani.
― Unde voi muri? întrebă ea.
― Pe malul celălalt, răspunse călăul.
O urcă în luntre şi, în clipa cînd se pregătea să se urce şi el, Athos îi dădu o sumă de bani.
― Ţine, e plata execuţiei; să se vadă bine că fapta noastră e faptă de judecători.
― Bine, ― răspunse călăul, ― să ştie acum la rîndul ei această femeie, că eu nu―mi
îndeplinesc meseria, ci―mi fac doar datoria.
23
Sînt pierdută (s-a terminat cu mine)
24
Trebuie să mor
Şi zvîrli banii în rîu.

Luntrea se îndepărtă apoi către malul stîng al rîului Lys, ducînd pe vinovată şi pe călău;
toţi ceilalţi rămăseseră pe malul drept, unde căzuseră în genunchi.
În umbra norului uşor, ce tocmai trecea peste ape luntrea luneca încet―încet de―a
lungul funiei podului plutitor.
Nu―şi conteni lunecarea decît în pragul celuilalt ţărm; cele două făpturi se profilau în
negru pe zarea roşiatică,
În vreme ce trecuse rîul, Milady izbutise să―şi desfacă funia care îi lega picioarele;
ajungînd la mal, sări iute din luntre şi o luă la fugă.
Pămîntul era însă clisos; sus, pe muchia dîmbului, osîndita alunecă şi se prăbuşi în
genunchi.
Deodată un glas răscolitor de superstiţios îi izbi mintea: înţelese în sfîrşit că cerul îi era
potrivnic şi rămase încremenită locului, aşa cum se găsea, cu capul plecat şi mîinile
împreunate.
Cei de pe celălalt mal, văzură atunci pe călău ridicînd încet amîndouă braţele şi în vreme
ce o rază de lună se răsfrîngea încet pe tăişul lat al săbiei, cele două braţe căzură deodată din
tot înaltul; se auzi şuieratul fierului şi strigătul osînditei, apoi un trunchi retezat se prăvăli sub
lovitură...
Călăul îşi scoase atunci pelerina roşie, o întinse pe jos, puse pe ea trupul, pe urmă capul
alături de trup, îi înnodă cele patru capete, o luă pe umăr şi se urcă în luntre.
Ajuns în mijlocul rîului Lys, opri luntrea şi, ridîcînd povara deasupra valurilor, strigă cu
glas tare:
― Lăsaţi să treacă dreptatea lui Dumnezeu!
Zvîrli apoi leşul în adîncul adîncului şi apele se închiseră pe deasupra.
Peste trei zile cei patru muşchetari se întorceau la Paris; nu lipsiseră mai mult decît li se
dăduse voie şi chiar în seara aceea se duseră, ca de obicei, să―l vadă pe domnul de Tréville.
― Ia spuneţi―mi, domnilor, îi întrebă inimosul căpitan, aţi petrecut bine în plimbarea
dumneavoastră?
― Cum nu se poate mai bine! răspunse Athos în numele lui şi al celorlalţi prieteni.
ÎNCHEIERE
În ziua a şasea a lunii următoare, potrivit făgăduielii făcute cardinalului de a părăsi

Parisul şi a se întoarce în La Rochelle, regele plecă din capitală, uluit încă de vestea proaspăt
răspîndită că Buckingham fusese ucis.
Deşi înştiinţată din vreme că viaţa omului care―i fusese atît de drag era în primejdie,
cînd i se aduse ştirea morţii lui Buckingham, regina nu vru să―i dea crezare. Avu chiar
nesocotinţa să strige:
― Nu e adevărat, abia mi―a scris!
A doua zi însă, trebui totuşi să dea crezare năprasnicei veşti. La Porte, care, ca şi toţi
ceilalţi, nu putuse părăsi Anglia, din porunca regelui Carol I, sosi aducînd cu sine darul
mortuar, cel de pe urmă dar pe care Buckingham îl făcea reginei.
Regele se bucurase din toată inima; nu―şi dădu măcar osteneala să―şi ascundă bucuria,
ba chiar o lăsă voit să izbucnească în faţa reginei. Ca toate firile slabe, Ludovic al XlII―lea
era lipsit de mărinimie.
Curînd însă, regele se întunecă, sănătatea―i slăbea, fruntea lui nu era dintre cele care să
rămînă senine vreme îndelungată; simţea că, întorcîndu―se în tabără, va îndura iarăşi robia
cardinalului şi totuşi se întorcea.
Cardinalul i se înfăţişa aidoma şarpelui cu putere de vrajă, el fiind pasărea ce zboară din
ramură în ramură fără a găsi scăpare.
Astfel fiind, întoarcerea în La Rochelle era negrăit de tristă. Mai ales cei patru prieteni ai
noştri stîrneau uimirea camarazilor; călătoreau strînşi laolaltă, unul lîngă altul, cu privirea
posomorîtă şi capul plecat. Doar Athos îşi mai înălţa cînd şi cînd fruntea lui largă; un fulger îi
lumina ochii, un surîs amar îi înflorea pe buze, apoi la fel ca şi prietenii, se lăsa iar în voia
gîndurilor.
Cum ajungeau într―un oraş, după ce―l însoţeau pe rege cu tot alaiul pînă la cartierul
regal, cei patru prieteni se duceau, fie la ei acasă, fie într―o cîrciumă lăuntrică, unde nici nu
jucau, nici nu beau; vorbeau doar pe şoptite, cu ochii în patru, ca să vadă dacă nu―i ascultă
cineva.
Într―o zi, pe cînd regele făcuse un popas în căutare de coţofene şi pe cînd cei patru
prieteni, în loc să urmărească vînătoarea, intraseră ca de obicei într―o cîrciumă din marginea
drumului, un călăreţ, ce venea în goana calului din La Rochelle, se opri în uşa cîrciumii, ca sa
bea un pahar de vin; aruncîndu―şi totodată privirea înăuntrul încăperii, străinul zări pe cei
patru muşchetari care stăteau la o masă.
― Hei! Domnule d'Artagnan! ― strigă el, ― dumneata eşti, nu―şi aşa?
D'Artagnan îşi ridică capul şi dădu chiot de bucurie.
Bărbatul cu pricina, pe care―l numea umbra lui, era necunoscutul din Meung, din strada
Groparilor şi din Arras.
D'Artagnan trase spada şi se repezi la uşă.
De data asta, în loc să fugă, necunoscutul sări jos de pe cal şi înaintă spre d'Artagnan.
― Ah, domnule, ― îi spuse tînărul, ― în sfîrşit am dat de dumneata; ştiu că n―o să mai
îmi scapi!
― Dar nici n―aveam de gînd, domnule, fiindcă de data asta veneam chiar în căutarea
dumitale; în numele regelui, te arestez. Va trebui să―mi predai spada, domnule, şi aceasta
fără împotrivire: îţi pun în vedere că altfel ai plăti cu capul.
― Cine eşti dumneata, mă rog? ― întrebă d'Artagnan, ― coborîndu―şi spada, dar
nepredînd―o încă.
― Sînt cavalerul de Rochefort, ― răspunse necunoscutul, ― aghiotantul domnului
cardinal de Richelieu, şi am primit poruncă să te aduc în faţa eminenţei sale.
― Domnule cavaler, ― rosti Athos, înaintând, ― şi noi tot la eminenţa sa ne întoarcem;
vă rog să aveţi încredere în cuvîntul domnului d'Artagnan că se va duce de―a dreptul spre La
Rochelle.
― Trebuie să―l predau ostaşilor de strajă, care―l vor însoţi în tabără.
― Îi vom sluji noi drept strajă, domnule, pe cuvîntul nostru de gentilomi, dar tot pe
cuvîntul nostru de gentilomi, ― adăugă Athos încruntînd din sprîncene, ― domnul
d'Artagnan nu se va despărţi de noi.
Cavalerul de Rochefort aruncă o privire în spatele lui şi văzu că Porthos şi Aramis se
aşezară între el şi uşă; pricepu că se afla în mîinile celor patru muşchetari.
― Domnilor, ― răspunse el, ― dacă domnul d'Artagnan vrea să―mi predea spada şi să
adauge cuvîntul lui de cinste la cuvîntul dumneavoastră, mă voi mulţumi cu făgăduiala ce
mi―aţi făcut că―l veţi însoţi pe domnul d'Artagnan pînă la cartierul eminenţei sale.
― Aveţi cuvîntul meu, domnule, ― răspunse d'Artagnan, ― poftiţi spada mea.
― Cu atît mai bine, ― adăugă Rochefort, ― mai ales că trebuie să―mi urmez călătoria.
― Dacă vă duceţi după Milady, ― grăi netulburat Athos, ― e degeaba, căci n―o s―o
mai găsiţi.
― Dar ce s―a întîmplat cu ea? întrebă repede Rochefort.
― Întoarceţi―vă în tabără şi o să aflaţi.
Rochefort rămase o clipă gînditor, apoi cum nu se aflau decît cale de o zi de Surgeres,
unde cardinalul trebuia să iasă în întîmpinarea regelui, hotărî să urmeze sfatul lui Athos şi să
se întoarcă o dată cu ei.
De altminteri, această întoarcere îi folosea la ceva; putea să―şi supravegheze chiar el
prizonierul.
O porniră iarăşi la drum.
A doua zi, la trei după―amiază, ajunseră la Surgeres. Cardinalul îl aştepta acolo pe
Ludovic al XIII―lea. Marele dregător şi regele se salutară cu tot soiul de alintături,
felicitîndu―se de fericita întîmplare ce scăpa Franţa de duşmanul înverşunat care stîrnea
Europa împotriva ei.
După aceea, cardinalul, căruia Rochefort îi adusese la cunoştinţă arestarea lui d'Artagnan,
fiind nerăbdător să―l vadă, se despărţi de rege, poftindu―l să vină a doua zi să se bucure de
lucrările digului de curînd sfîrşit.
Pe seară, cînd se întorcea la cartierul său de la Podul de Piatră, cardinalul găsi stînd în
picioare în faţa casei unde locuia, pe d'Artagnan fără spadă şi pe cei trei muşchetari înarmaţi.
De data asta, simţindu―se tare, eminenţa sa le aruncă tuturor o privire aspră şi făcu lui
d'Artagnan semn cu ochiul şi cu mîna ca să―l urmeze.
D'Artagnan se supuse.
― Te aşteptăm aici, d'Artagnan, vorbi Athos cu glas tare, astfel încît Richelieu să―l
audă.
Eminenţa sa încruntă din sprîncene, se opri o clipă, apoi îşi urmă drumul fără să spună
nici un cuvînt.
D'Artagnan intră după cardinal, iar după d'Artagnan, uşa se închise, străjuită.
Eminenţa sa trecu în încăperea ce―i slujea drept cameră de lucru şi―i făcu semn lui
Rochefort să―l cheme pe tânărul muşchetar.
După ce îndeplini porunca, Rochefort se depărta.
D'Artagnan rămase singur cu cardinalul; era a doua sa întrevedere cu Richelieu şi după
mărturisirile de mai tîrziu, în clipa aceea fusese încredinţat că va fi şi ultima.
Richelieu stătea în picioare, rezemat de cămin; între el şi d'Artagnan era o masă.
― Domnule, ― începu cardinalul, ― ai fost arestat din porunca mea.
― Mi s―a spus, monseniore.
― Şi ştii pentru ce?
― Nu, monseniore, căci singurul lucru pentru care aş putea fi arestat, eminenţa voastră
nu―l ştie încă.

Richelieu îşi pironi privirea asupra tînărului.
― Adică ce înseamnă asta?
― Dacă eminenţa voastră vrea să―mi destăinuiască mai întîi crimele de care sînt
învinuit, îi voi spune pe urmă faptele pe care le―am săvîrşit.
― Eşti învinuit de crima care au făcut să cadă capete mai de seamă decît al dumitale,
domnule! răspunse cardinalul.
― Care crime, monseniore? întrebă d'Artagnan cu o linişte care―l uimi pînă şi pe
cardinal.
― Eşti învinuit de legături în scris cu duşmanii regatului, eşti învinuit de a fi smuls taine
ale statului, eşti învinuit de a fi încercat să zădărniceşti planurile generalului dumitale.
― Şi cine mă învinuieşte de toate astea, monseniore? ― urmă d'Artagnan, care bănuia că
învinuirile veneau de la Milady: o femeie înfierată de justiţia ţării noastre, o femeie care s―a
măritat cu un bărbat în Franţa şi cu altul în Anglia, o femeie care şi―a otrăvit cel de al doilea
soţ şi care a încercat să mă otrăvească şi pe mine?
― Ce tot îndrugi acolo, domnule, ― îi tăie vorba cardinalul mirat ― de care femeie
vorbeşti aşa?
― De Milady de Winter, ― răspunse d'Artagnan, ― da, de Milady de Winter, ale cărei
crime fără îndoială că eminenţa voastră nu le cunoştea atunci cînd i―a făcut cinstea să―i
dăruiască încrederea sa.
― Domnule, ― vorbi cardinalul, ― dacă Milady de Winter a săvîrşit crimele pe care le
aminteşti, ea va fi pedepsită.
― A şi fost, monseniore.
― Şi cine a pedepsit―o?
― Noi.
― E în închisoare?
― E moartă.
― Moartă! ― murmură cardinalul, care nu―şi putea crede urechilor, ― moartă! Am
auzit oare bine ce―ai spus?
― De trei ori a încercat să mă ucidă şi am iertat―o, dar a ucis femeia pe care o iubeam.
Atunci prietenii mei şi cu mine am prins―o, am judecat―o şi am osîndit―o.
D'Artagnan povesti otrăvirea doamnei Bonacieux în mănăstirea Carmelitelor din
Bethune, judecata din căsuţa singuratică şi osînda pe malul rîului Lys.
Un fior trecu prin tot trupul cardinalului, care nu era totuşi om să se înfioare prea lesne.
Apoi, deodată, ca sub înrîurirea unui gînd tainic, chipul, pînă atunci întunecat al
cardinalului, se lumină încet―încet, aidoma cerului care pe nesimţite îşi recapătă seninul.
― Aşadar, ― rosti cardinalul cu un glas, a cărui blîndeţe nu se potrivea cu asprimea
cuvintelor, ― v―aţi făcut singuri judecători, fără să vă gîndiţi că cei care nu sînt
împuterniciţi să pedepsească şi care pedepsesc sînt doar nişte ucigaşi!
― Monseniore, vă jur că n―am avut de gînd nici o clipă să―mi apăr capul în faţa
domniei voastre. Voi suferi pedeapsa pe care eminenţa voastră va binevoi să mi―o dea. Nu
ţin atît de mult la viaţă, ca să mă tem de moarte.
― Da, ştiu, domnule, eşti un om inimos, ― rosti cardinalul cu o voce aproape
prietenoasă, ― pot să―ţi spun de pe acum că vei fi judecat şi chiar osîndit.
― Un altul ar putea răspunde eminenţei voastre că―şi are iertarea în buzunar; eu însă mă
voi mulţumi să vă spun: Porunciţi, monseniore, sînt gata!
― Iertarea dumitale? întrebă Richelieu mirat.
― Da, monseniore.
― Şi de cine semnată? De rege?
Cardinalul rosti aceste cuvinte cu un ciudat glas dispreţuitor.
― Nu, de eminenţa voastră.

― De mine? Eşti nebun, domnule?
― Excelenţa voastră îşi va recunoaşte fără îndoială scrisul.
Şi d'Artagnan înmînă cardinalului preţioasa hîrtie pe care Athos i―o smulsese fostei sale
soţii şi pe care i―o dăduse lui d'Artagnan cu gînd să―l ocrotească.
Eminenţa sa luă hîrtia şi citi încet, apăsînd pe fiecare silabă:
"Din porunca mea, purtătorul acestei hîrtii a făcut tot ceea ce a făcut.
Tabăra din La Rochelle, 5 august 1628
Richelieu."
După ce citi rîndurile scrise, cardinalul se adînci într―un noian de gînduri, dar nu―i
înapoie lui d'Artagnan hîrtia.
"Stă să chibzuiască la soiul de osîndă cu care să mă trimită pe cea lume, îşi zise în sinea
lui d'Artagnan. Pe legea mea! O să vadă el cum ştie să moară un gentilom."
La gîndul că va muri voiniceşte, tînărul muşchetar se simţea în toane minunate.
Richelieu rămăsese pe gînduri, sucind şi răsucind mereu hîrtia în mîini. Ridică în sfîrşit
fruntea, îşi aţinti privirea―i de vultur pe chipul sincer, deschis şi isteţ din faţa lui, citi pe
obrazul brăzdat de lacrimi, tot amarul îndurat în ultima lună şi cugetă pentru a treia sau a patra
oară la viitorul ce―l aştepta pe acel copil de douăzeci şi unul de ani şi la foloasele ce le―ar fi
putut trage un bun stăpîn din vlaga, din cutezanţa şi din deşteptăciunea lui.
Pe de altă parte, nu o dată fusese înspăimîntat de fărădelegile, de puterea şi de geniul
drăcesc al acelei femei. Simţea un fel de tainică uşurare că scăpase pentru totdeauna de o
părtaşă deosebit de primejdioasă.
Rupse încetişor hîrtia pe care d'Artagnan i―o dăduse îndărăt cu atîta mărinimie.
"Sînt pierdut", îşi zise în sinea lui d'Artagnan.
Şi se înclină adînc în faţa cardinalului ca unul care spune: "Doamne, facă―se voia ta!"
Cardinalul se apropie de masă şi, fără să se aşeze, scrise cîteva rînduri pe un pergament
din care două treimi erau împlinite dinainte; apoi îşi puse sigiliul.
"E osînda mea, îşi mai zise d'Artagnan; mă scuteşte de plictiseala Bastiliei şi de
încetinelile unei judecăţi.
― Poftim, domnule, ― spuse cardinalul tînărului, ― ţi―am luat un act pe care nu era
scris nici un nume şi―ţi dau altul în schimb. Numele lipseşte de pe această foaie de numire
şi―l vei pune chiar dumneata.
D'Artagnan luă şovăitor hîrtia şi―şi aruncă privirea pe deasupra slovelor.
Era o numire în postul de locotenent al muşchetarilor.
D'Artagnan căzu la picioarele cardinalului.
― Monseniore, îmi voi da viaţa pentru dumneavoastră, faceţi de azi înainte ce vreţi cu ea;
dar bunăvoinţa cu care mă cinstiţi nu mi se cuvine mie: am trei prieteni mult mai de seamă şi
mai vrednici decît mine...
― Eşti un băiat cumsecade, d'Artagnan, îi curmă vorba cardinalul, încîntat că―i
îngenunchease firea răzvrătită şi bătîndu―l prieteneşte pe umăr. Fă ce―ţi place cu hîrtia asta,
dar nu uita că deşi numele e lăsat în alb, eu dumitale ţi―am dat―o.
― N―o voi uita niciodată, răspunse d'Artagnan. Eminenţa voastră să nu se―ndoiască o
clipă.
Cardinalul se întoarse şi chemi cu glas tare:
― Rochefort!
Cavalerul care, de bună seamă se găsea îndărătul uşii, intră numaidecît.
― Rochefort, ― îi spuse cardinalul, ― îl vezi pe domnul d'Artagnan, eu îl primesc
printre prietenii mei. Aşadar îmbrăţişaţi―vă şi fiţi cuminţi dacă vreţi să vă păstraţi capul pe
umeri.
Rochefort şi d'Artagnan se sărutară din vîrful buzelor, dar cardinalul era acolo şi―i
privea cu ochiul lui cercetător.
Ieşiră amîndoi din cameră în acelaşi timp.
― O să ne mai întîlnim noi, nu―i aşa, domnule?
― Cînd veţi dori, răspunse d'Artagnan.
― N―o să ne scape prilejul, stărui Rochefort.
― Cum? întrebă Richelieu, deschizînd uşa.
Cei doi bărbaţi îşi zîmbiră, îşi strînseră mîna şi salutară pe eminenţa sa.
― Începusem să ne pierdem răbdarea, îl întîmpină Athos.
― Aici sînt, prieteni! ― le răspunse d'Artagnan, ― şi nu numai liber, dar mă bucur şi de
mare bunăvoinţă.
― Ai să ne povesteşti şi nouă?
― Chiar astă―seară.
Într―adevăr, în aceeaşi seară, d'Artagnan trecu pe la Athos care tocmai îşi golea sticla cu
vin de Spania, îndeletnicire îndeplinită cu sfinţenie la fiecare sfîrşit de ziuă.
Îi povesti cele întîmplate între cardinal şi el şi scoţînd din buzunar hîrtia de numire, îi
spuse:
― Poftim, scumpul meu Athos, e ceva ce ţi se cuvine pe deplin dumitale.
Athos zîmbi cu surîsul lui blînd şi catifelat.
― Prietene, ― răspunse el, ― pentru Athos e prea mult, pentru contele de La Fère e prea
puţin. Păstrează―ţi numirea, e a dumitale; Dumnezeule, că scump ai mai plătit―o!
D'Artagnan ieşi de la Athos şi intră în cameră la Porthos.
Îl găsi îmbrăcat într―o haină de―o rară frumuseţe, toată brodată în mîndre izvoade; se
privea într―o oglindă.
― Ah! Ah! ― făcu Porthos, ― dumneata erai, dragă prietene! Cum găseşti că―mi şed
straiele astea?
― De minune, ― răspunse d'Artagnan, ― dar eu vin să―ţi propun altă haină, care o să
te prindă si mai bine.
― Care? întrebă Porthos.
― Aceea de locotenent de muşchetari.
D'Artagnan povesti lui Porthos întrevederea sa cu cardinalul şi, scoţînd foaia din buzunar,
îi spuse:
― Iată, dragul meu, scrie―ţi numele aici şi vezi să―mi fii o bună căpetenie.
Spre marea mirare a lui d'Artagnan, după ce―şi aruncă privirea pe numire, Porthos i―o
dădu îndărăt.
― Da, ― spuse el, ― într―adevăr m―ar măguli mult, dar nu m―aş putea bucura prea
îndelung de această bunăvoinţă, în vreme ce noi eram la Béthune, soţul ducesei mele a murit;
aşa că, dragul meu, sipetul cu aur al răposatului întinzîndu―mi braţele, mă însor cu văduva.
Uite, îmi încercam tocmai hainele de nuntă; păstrează―ţi locotenenţa, dragul meu,
păstreaz―o.
Şi dădu hîrtia îndărăt lui d'Artagnan.
Tînărul intră la Aramis, îl găsi îngenuncheat pe un scaun de rugăciune, cu fruntea lipită
de micul ceaslov deschis înaintea lui.
Îi povesti şi lui întrevederea cu cardinalul şi scoţînd pentru a treia oară hîrtia din buzunar,
îi spuse:
― Dumneata, prietenul nostru, lumina noastră, ocrotitorul nostru, primeşte această
numire, ţi se cuvine mai mult ca oricui pentru înţelepciunea dumitale şi pentru sfaturile ce au
avut totdeauna urmări atît de fericite.
― Din păcate, dragul meu prieten, ― răspunse Aramis, ― ultimele noastre isprăvi
m―au scîrbit cu desăvîrşire şi de viaţă şi de spadă. De data asta hotărârea mea e de

neînlăturat: după asediu intru în rîndul Lazariştilor. Păstrează numirea pentru dumneata,
d'Artagnan: eşti făcut pentru slujba de ostaş. O să fii un căpitan şi inimos şi năzdrăvan.
Cu ochii umezi de recunoştinţă şi strălucitori de bucurie, d'Artagnan se întoarse la Athos,
pe care―l găsi tot la masă, privindu―şi în zare, la lumina lămpii, ultimul pahar de Malaga.
― N―au vrut nici ei să primească, îi spuse d'Artagnan.
― Pentru că nimănui nu i se cuvine numirea asta mai mult ca dumitale.
Luă o pană, scrise pe foaie numele lui d'Artagnan şi i―o dădu îndărăt.
― Atunci n―o să mai am de azi înainte prieteni, şopii tînărul. Vai mie! Nimc altceva
decît amintiri amarnice!
Şi îşi lăsă capul în mîini, în vreme ce două lacrimi îi lunecau de―a lungul obrajilor.
― Eşti încă tînăr, d'Artagnan, ― îi răspunse Athos, ― toate amarnicele dumitale amintiri
au destulă vreme să se schimbe în duioase şi dulci amintiri.
EPILOG
Lipsit de ajutorul flotei engleze şi al diviziei făgăduite de Buckingham, oraşul La

Rochelle s―a predat după un asediu de un an. Actul de capitulare a fost iscălit în ziua de
douăzeci şi opt octombrie a anului 1628.
Regele s―a întors la Paris la douăzeci şi trei decembrie al aceluiaşi an. I s―a făcut o
primire triumfală, parcă ar fi învins un vrăjmaş, nu pe francezi. A intrat în oraş prin cartierul
Saint―Jacques, sub arcuri de verdeaţă.
D'Artagnan şi―a luat în primire postul de locotenent. Porthos şi―a părăsit slujba şi s―a
însurat în anul următor cu doamna Coquenard: sipetul, atît de mult jinduit, oblojea opt sute de
mii de livre.
Mousqueton a primit în dar o livrea minunată şi şi―a văzut cu ochii visul lui de o viaţă
întreagă: să stea la spatele unei caleşti aurite.
După o călătorie în Lorena, Aramis s―a făcut deodată nevăzut şi a încetat să mai scrie
prietenilor. S―a aflat mai tîrziu prin doamna de Chevreuse, care a destăinuit la vreo doi―trei
iubiţi de―ai ei, că Aramis îmbrăcase haina monahală într―o mînăstire din Nancy.
Bazin s―a aciuat frate într―o mănăstire.
Athos a rămas muşchetar sub ordinele lui d'Artagnan, pînă în anul 1631 cînd, în urma
unei călătorii în Touraine, a părăsit şi el slujba, sub cuvînt că―i rămăsese o mică moştenire în
Roussillon.
Grimaud l―a urmat pe Athos.
D'Artagnan s―a bătut de trei ori în duel cu Rochefort şi de trei ori l―a rănit.
― Te pomeneşti că la a patra întâlnire te omor, i―a spus, întinzîndu―i mîna, ca să―l
ajute să se ridice.
― Socot că e mai bine şi pentru dumneata şi pentru mine să ne lăsăm păgubaşi, i―a
răspuns rănitul. La naiba! Îţi sînt mai prieten decît crezi, căci dacă aş fi strecurat un singur
cuvînt cardinalului, aş fi putut de la prima întîlnire, să―ţi pun capul în primejde.
S―au săturat, dar de data asta nesiliţi de nimeni şi fără nici un gînd ascuns.
Lui Planchet, Rochefort i―a dat gradul de sergent în corpul ostaşilor gărzii.
Domnul Bonacieux trăia liniştit, fără să aibă habar şi nici să―i pese de soarta nevesti―si.
Într―o zi, a avut nesocotinţa să―i scrie cardinalului pentru a―i aminti de el; cardinalul i―a
trimis răspuns că va îngriji să nu―i mai lipsească nimic în viitor.
Într―adevăr, a doua zi, plecînd de la el de acasă la şapte seara pentru a se duce la Luvru,
domnul Bonacieux nu s―a mai întors în strada Groparilor; după părerea celor care păreau a
şti mai multe decît toţi ceilalţi, domnul Bonacieux era hrănit şi găzduit în vreun castel regesc,
pe socoteala mărinimoasei eminenţe.

Cei Trei Muschetari 2-Dumas

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cei Trei Muschetari 2-Dumas

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cei Trei Muschetari 2-Dumas

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1|cei trei muschetari (II) alexandre dumas

CEI TREI MUSCHETARI

Capitolul XV.ÎNTRE SOŢI.................................................................................................................................78

Capitolul I.ENGLEZI ŞI FRANCEZI

La ora hotărîtă, muşchetarii se duseră împreună cu cei patru valeţi îndărătul

picior nu―şi mai găsea astîmpăr sub rochie.

Capitolul II.UN PRÎNZ LA UN AVOCAT

Ajunseră în cabinetul avocatului după ce străbătură anticamera, unde se aflau secretarii şi

care ar fi avut cinstea să poarte spre culmi glorioase pe Porthos şi pe Mousqueton.

Capitolul III.CAMERISTĂ ŞI STĂPÎNĂ

― Cum îl cheamă? Ai? Cum îl cheamă? se repezi d'Artagnan.

d'Artagnan nu se întoarse acasă decît la cinci dimineaţa.

loc să le deschidă contele. Milady te va goni, iar tu o cunoşti: nu e femeia care să se

Capitolul IV.UNDE SE VORBEŞTE DESPRE ECHIPAMENTUL LUI ARAMIS ŞI AL

Doamna Coquenard se duse, tremurînd ca varga, la locul întîlnirii, căci prevedea

Capitolul V.NOAPTEA TOATE PISICILE SÎNT NEGRE

Sosi, în sfîrşit, şi seara aşteptată cu atîta înfrigurare de Porthos şi d'Artagnan.

Capitolul VI.VIS DE RĂZBUNARE

― Nimic mai firesc, ― se bucură d'Artagnan, ― mă aşteptam la răvaşul acesta. Am mai

― Ceea ce înseamnă că te codeşti acum.

Capitolul VII.TAINA FRUMOASEI MILADY

Capitolul VIII.CUM ŞI―A GĂSIT ATHOS ECHIPAMENTUL FĂRĂ A MIŞCA UN

― Cealaltă? îngînă Athos, atît de înăbuşit încît d'Artagnan abia îl auzi.

După ce răspunse tot prin semne că a priceput, Grimaud se îndepărtă.

― Mi―ai făgăduit să mă ocroteşti, mi―ai făgăduit să mă scapi de mînia ei; nu uita că de

vezi dacă tot mai stă în uşă.

Drept răspuns, Athos se mulţumi să ridice din umeri.

Capitolul X.O VEDENIE ÎNSPÂIMÎNTĂTOARE

îndoială, în voia aceleiaşi puteri care o răpise.

cu gradul de stegar, dar că el se ferise să primească.

Capitolul XI.ASEDIUL ORAŞULUI LA ROCHELLE

neputînd izbuti să se întoarcă în Franţa ca ambasador, ţinea cu tot dinadinsul să se întoarcă în

― Şi de unde ştii tu că iubesc pe o tînără, şi că am crezut―o moartă? întrebă d'Artagnan.

Capitolul XII.VINUL DE ANJOU

În urma zvonurilor deznădăjduite despre rege, ştirea însănătoşirii sale începea să se

în cimitir creştinesc. Adevărat că săvîrşise cîndva o crimă, dar s―a pocăit.

― Ia staţi! se amestecă Porthos, eu cred că tot ar fi ceva de făcut...

Capitolul XIII.HANUL "PORUMBARUL ROŞU"

Această coaliţie era îndreptată împotriva Franţei.

― Şi cum s―a sfîrşit gîlceava? întrebă cardinalul încruntînd din sprîncene.

Capitolul XIV.DESPRE FOLOSUL BURLANELOR DE LA SOBE

― Va crede el oare că eminenţa voastră e în măsură să―şi îndeplinească ameninţarea?

Franţei de norocul împăratului Austriei?

Capitolul XV.ÎNTRE SOŢI

― Şi acum, ― încheie Athos, luîndu―şi pelerina şi potrivindu―şi pe cap pălăria, ―

vină neîntîrziat la locuinţa celor trei muşchetari, îndată ce se va fi întors acasă.

Capitolul XVI.BASTIONUL SAINT―GERVAIS

mîncarea, adăugă sticlele şi luă coşul sub braţ.

Capitolul XVII.SFATUL MUŞCHETARILOR

spumos. Ticăloşenia lui de hangiu! În loc de şampanie ne dă vin de Anjou şi crede că o să ne

― Într―adevăr, ― murmură Aramis, ― e o dezlegare în toată legea.

― Da, spuneai că te bate un gînd, răspunse Athos.

Athos îşi chemă cu un semn valetul.

― Oricum ar fi, ― zise Porthos, ― dar aş vrea să înţeleg şi eu...

― Poate chiar cincisprezece.

nu mai ştiu cîţi localnici.

Capitolul XVIII.CHESTIUNI FAMILIALE

― Mai încet, Aramis! sfătui Athos.

― Dar, ― urmă Aramis, ― îmi scapă amănuntele.

rîndul lui cu o mişcare nervoasă pe care n―o putu înfrînge.