Psihologia Comportamentului Deviant

lOMoARcPSD|10150641
Psihologia comportamentului deviant
Psychologie (Universitatea de Stat din Moldova)
StuDocu is not sponsored or endorsed by any college or university

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])
lOMoARcPSD|10150641
PSIHOLOGIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT

Introducere
Comportamentul reprezintă totalitatea faptelor, actelor, reacţiilor (motorii, verbale,

emoţionale) prin care persoana răspunde solicitărilor lumii exterioare, ce se transpune în fapte,
idei, gânduri, credinţe, convingeri. Orice comportament este determinat spre realizarea unor
scopuri (ca modele mentale care prefigurează şi orientează anticipativ actele şi faptele cuiva) şi
reprezintă expresia unor atitudini ale persoanei.
Comportamentul este modelat social, se supune unor norme şi reguli de convieţiure
socială. În procesul socializării, orice societate transmite membrilor săi un anumit model
normativ şi cultural. Manifestările comportamentale conforme acestor norme sociale şi culturale
prescrise şi în concordanţă cu aşteptările grupului sunt considerate dezirabile. Opus,
nonconformitatea cu astfel de norme conduce la devianţa comportamentală.
Devianţa comportamentală este un „fenomen sociologic”, în vreme ce tulburarea de
comportament este un fenomen psihic, determinat de cauze biogene şi psihogene, cu tendinţă
spre psihosocial. Tulburările de comportament sunt expresia unor deficienţe ale căror cauze,
uneori, sunt greu de precizat.
Cursul „Psihologia comportamentului deviant are menirea de a iniţia studenții în
problematica comportamentului deviant şi a mecanismelor de prevenţie şi intervenţie, în cazul
comportamentelor deviante ce apar în societate.
Psihologia comportamentului deviant se impune în pregătirea specialiştilor în domeniul
psihologiei, prin perspectivele de analiză a fenomenologiei comportamentului, clasificarea
tipurilor şi formelor comportamentului deviant, a mecanismelor determinării şi funcţionării, a
metodelor preveniţie şi intervenţie socio-psihologice.
Lucrarea dată reprezintă un instrument util şi necesar, cu valoare explicativă pentru
îmbogăţirea cunoştinţelor teoretice şi practice. Aspectele teoretice sînt corelate cu exerciţii
practice, unde studenții îşi dezvoltă capacităţile de abordare şi consiliere a diverselor probleme
legate de comportamentul deviant.
Tema I: Concepţii generale privind comportamentul deviant
Obiective Unităţi de conţinuturi

- să identifice obiectul şi subiectul Delimitări conceptuale ale psihologiei
psihologiei comportamentului deviant. comportamentului deviant
- să identifice noţiune „norma”şi Categorii de bază: normă socială şi tulburări
„anormalitate”, „norme sociale”, sociale
„norme scrise şi nescrise”. Funcţiile devianţei
- să determine tulbulările sociale Clasificarea tipurilor de devianţă
- să distingă tipurele normei
- să analizeze criteriile normei
- să compare diferite tipuri de
norme
- să evalueze rolul mecanismelor
reglementării in crearea normelor
sociale si morale
- să clasifice tipurile comportamentului
deviant după diferite criterii, concepţii.

lOMoARcPSD|10150641
Repere teoretice
Delimitări conceptuale ale comportamentului deviant

Majoritatea oamenilor dispun, cel mai adesea, de mijloacele psihologice (cognitiv-
afective) şi de condiţiile sociale necesare unei bune adaptări la mediul socio-cultural. De
asemenea, majoritatea indivizilor se conformeaza normelor societăţii în cea mai mare parte a
timpului. Acest lucru se datoreaza atât normalităţii lor psihologice şi procesului de socializare
prin care au trecut, cât şi structurilor controlului social. A fi indisciplinat la şcoală, a-ţi minţi
părinţii, a arunca intenţionat mâncarea sub masă sau sub canapea la o petrecere, a vorbi în timpul
unui concert simfonic, a fi obscen, a sparge un magazin pentru a fura, a-ţi agresa copilul, a
comite un viol sau a ucide persoana iubită de care te-ai despărţit, sunt toate abateri de conduita
normala.
Conceptul de "devianţă" a fost propus de catre Thorsten Sellin - timp de mulţi ani
preşedinte al Societăţii Internaţionale de Criminologie - în lucrarea sa "Conflictul cultural şi
crima", publicată pentru prima dată în 1938.
Din punct de vedere sociologic, devianţa se refera la orice încălcare sau abatere de la
normele scrise sau nescrise ale unei colectivităţi, care ameninţă echilibrul sistemului şi dă naştere
unei sancţiuni (de la simpla negare a normei, lipsa egalităţii, simulare sau ofensa adusa unor
persoane şi până la furt, trădare, sinucidere, crimă etc.; de la handicapul fizic şi boală psihică, la
atitudinile nonconformiste sau rebele). Sub raport judiciar, devianţa priveşte violarea normelor
legale, cu alte cuvinte, comportamentul antisocial (infracţional sau delincvenţial). Interpretată
psihopatologic şi medico-legal, devianţa se refera la tulburările de comportament ale persoanelor
cu înclinaţii patologice şi ale diferitelor categorii de bolnavi psihic (la comportamentul aberant
specific bolilor psihice). Psihologii sociali definesc devianţa prin divergenţele de opinie apărute
într-un grup social, care produc ruperea consensului şi a coeziunii grupale, dând naştere opoziţiei
minoritare-majoritare.
Psihologic, definim devianţa drept o abatere variabilă, mai mult sau mai puţin evidentă,
de la normalitatea psihică şi valorico-normativă, adesea etichetată şi sancţionată.
Din perspectiva acestor domenii, câteva dintre caracteristicile de baza ale conceptului de
devianţă sunt ambiguitatea, complexitatea şi extensia lui extraordinară.
 Ambiguitatea noţiunii este justificată de mai multe constatări. Ea rezultă din faptul că,
deşi termenul priveşte un fenomen cu largi rezonanţe şi implicaţii, în toate domeniile de studiu în
care este revendicat, "el capată o interpretare specifică, inţelesul general al termenului rămânând
acelaşi" (V. Dragomirescu, 1976, p.32).
Devianţa apare ca "ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judeca
drept ne-conforme cu aşteptarile, normele sau valorile lor şi care, în consecinţă, riscă să trezească
din partea lor reprobare şi sancţiuni" (Maurice Cusson, 1997, p.440). Nici aceasta definiţie nu
este atotcuprinzătoare şi total lipsită de ambiguitate. Pe de o parte, comportamentul deviant apare
ca fiind "rău văzut" şi sancţionat de majoritatea membrilor unui grup. Pe de alta, nu toate
manifestările deviante ale personalităţii au un efect dezorganizator asupra relaţiilor acesteia sau
asupra funcţionării societale.
De asemenea, Albert Ogien (2002) sesizează unele dualităţi care contribuie la
ambiguitatea noţiunii. Devianţa face referire la două fenomene distincte: la încălcarea unei
prescripţii prin care individul se pune sau este pus într-o situaţie de marginalitate, ca atunci când
nu se respectă un articol de lege sau normele de politeţe şi la ne-aplicarea unei reguli de
conceptualizare ce scoate individul în afara rationalităţii instituite şi acceptate social deoarece, el
nu mai inspiră încredere, apare ca iraţional, nebun sau inuman.
 Complexitatea şi extensia extraordinară a noţiunii pot fi evidenţiate prin analiza
universului devianţei cu ajutorul unei axe pe care sunt plasate patru mari categorii de devianţi,
ale caror acte variază de la cele mai puţin, la cele mai mult voluntare (cf. Maurice Cusson,
1997):

lOMoARcPSD|10150641
a<------------------------------b-----------------------------c------------------------------->d
a) Bolnavii mintal şi persoanele cu handicapuri fizice ale caror tulburări au drept cauză
factorii biologici ereditari sau care apar dintr-o leziune organică ulterioară, se află în afara
acţiunii voluntare.
b) Indivizii cu tulburări de comportament sunt persoanele în cazul cărora caracterul
voluntar al actului nu este nici clar acceptat, nici exclus. Alcoolicii şi toxicomanii, spre exemplu,
acţioneaza în mod voluntar în primele faze ale evoluţiei lor, dar după instalarea dependenţei, ei
înceteaza de a mai fi complet liberi, acţionand mai mult automatic. Nevrozele, psihopatiile sau
tulburările de caracter fac parte din aceeaşi categorie, deoarece este greu de stabilit un raport
sigur între compulsie şi capacitatea de autodeterminare a conduitei.
c) Transgresorii sunt devianţii care încalcă în mod conştient, voluntar o norma a carei
valabilitate o acceptă. Ei actioneaza din interes, oportunism sau sub imperiul pulsiunilor.
Majoritatea delincvenţilor violeaza norme a caror legitimitate o recunosc şi admit. De asemenea,
sinucigaşii sunt conştienţi de încălcarea normei care interzice (auto)suprimarea vieţii.
d) Devianţii subculturali sunt atât nonconformiştii despre care a vorbit R. Merton, cât şi
minorităţile active, despre care vorbeşte S. Moscovici. Este vorba de indivizii sau grupurile de
indivizi care neagă normele şi valorile dominante în grupurile sau societăţile de apartenenţă,
oferind şi alternative ale acestora. Artiştii nonconformişti, disidenşii, membrii sectelor religioase,
teroriştii aparţin acestei categorii.
Dacă sociologii studiază în cadrul domeniului devianţei, cu predilecţie, ultimele trei
categorii de devianţă, psihologia şi psihopedagogia comportamentului deviant abordează toate
categoriile mai sus menţionate, de la cele asociale (bolile psihice), la cele antisociale
(infracţiunile sau delictele; de la cele întotdeauna sancţionate de lege, de la cele "imorale",
incompatibile cu "codurile" culturale ale grupului sau societăţii (indecenţa, obscenitatea,
perversiunea) şi pâna la actele excentrice sau bizare (de exemplu, adoptarea unei ţinute insolite, a
limbajului verbal sau nonverbal nonconformist etc.). Datorita spaţiului pe care îl avem la
dispoziţie, indivizii cu tulburări de comportament şi transgresorii vor constitui categoriile tratate
cu prioritate.
Activităţi de învăţare / evaluare
Plasaţi pe axa prezentată mai sus următoarele comportamente deviante: sinuciderea, furtul
minor (datorat privaţiunilor materiale), omuciderea sadică, frauda produsă de un funcţionar
bancar, crimele mafiote ale “Cosei Nostra”. Argumentaţi răspunsul dumneavoastră.
Fenomenul deviantei posedă, la rândul său, unele caracteristici de baza precum:

universalitatea, variabilitatea şi relativitatea sa.
1. Universalitatea devianţei rezidă în faptul că ea a existat şi există în toate societăţile,
din moment ce toate comunităţile au cunoscut conduite blamate şi sancţionate. Este imposibil ca
toţi indivizii sa-şi interiorizeze şi să împărtăşească cu aceeaşi intensitate sentimentele de
solidaritate socială, normele şi valorile grupale. De aceea, judecăţile generatoare de devianţă au
aparut şi vor apărea în toate societăţile şi în toate epocile istorice.
Constatând permanenţa formelor grave, criminale ale conduitei deviante în societăţile
umane, E. Durkheim aprecia: "crima este normală, fiindcă o societate în care ar lipsi este cu totul
imposibilă" (apud A. Ogien, 2002, p.24); crima nu este o boală socială, deşi poate avea forme
anormale. Marele sociolog adăuga că, dacă nu există nimic morbid în crimă, pedeapsa nu poate
avea drept scop vindecarea ei, ci menţinerea regularităţii conduitelor observabile.
Conduitele universal condamnate sunt următoarele (A. Cohen, 1966, p. 35; N. Goodman,
1998, p. 142; M. Cusson, 1997, p.444):
1. omorul voluntar al unui membru al grupului de apartenenţă;
2. incestul dintre mamă şi fiu, tată şi fiică, frate şi soră;
3. violul;
4. furtul.

lOMoARcPSD|10150641
În societăţile occidentale sau de tip occidental, aceste acţiuni sunt astăzi prohibite prin
coduri legale formale, care prescriu şi pedepse pentru cei ce le comit. Există însă şi numeroase
discuţii cu privire la ceea ce este drept şi nedrept, bine şi rău, acceptabil şi inacceptabil (de
exemplu, controversele legate de pedeapsa capitala), încât se poate ajunge la impresia că totul
este relativ.
2. Variabilitatea fenomenului devianţei este aceea care a generat complexitatea şi
extensia noţiunii. Variabilitatea rezultă din faptul că normele şi valorile care "prilejuiesc"
transgresările sunt extrem de numeroase, din faptul că ele se modifică, uneori dramatic în cursul
timpului. Unele tipuri ale devianţei rezultă din încălcarea normelor morale, altele din încălcarea
normelor de politeţe, a normelor instituţionale sau organizaţionale, iar altele din încălcarea
normelor juridice. Deşi graniţa dintre ceea ce este permis şi interzis, normal şi anormal este
destul de vaga, plasarea undeva în jurul liniei de demarcaţie nu este evaluată, la fel ca şi
încălcările ei flagrante. Devianţa lejeră nu trebuie sancţionata la fel ca şi formele sale grave.
Sociologii şi istoricii afirmă că formele devianţei corespund nivelului general de dezvoltare
al unei societăţi şi că ele s-au multiplicat în decursul dezvoltării structurii sociale. Formele tot
mai numeroase şi rata în creştere a criminalităţii contemporane sunt rezultatul unor factori
precum:
 procesul modernizării, industrializării, urbanizării şi globalizării, care
caracterizează apariţia şi dezvoltarea statelor moderne şi evoluţia lor actuală;
 deplasările mari de populaţie şi părăsirea ambianţei tradiţionale;
 schimbarea compoziţiei etnice a populaţiei;
 consumul de alcool şi stupefiante;
 creşterea ponderii timpului liber neorganizat;
 libertinajul moral promovat prin orice mijloc (educational, mass-media).
Un exemplu recent, este apariţia şi dezvoltarea infracţiunilor electronice odată cu
dezvoltarea computerilor personale şi a internetului. Este o dovadă a faptului că infractorii
urmăresc şi valorifică toate oportunităţile.
3. Relativitatea devianţei rezultă din faptul că nici un comportament nu este în mod
intrinsec deviant, devianţa fiind rezultatul unei definiţii consensuale. Această caracteristică
rezidă din următoarele aspecte:
1. Un comportament poate să apară într-un context normativ ca deviant, iar in altul nu.
Schimbarea unora dintre normele şi valorile unei colectivităţi face ca la un moment dat ceea ce a
fost sancţionat să devină acceptat sau invers. De exemplu, drogurile au fost bine tolerate în alte
perioade, deţi se află astăzi în afara legii. Arabii au tolerat consumul de haşiş timp de secole, iar
creştinismul nu prohibeşte consumul de alcool, decât atunci când este excesiv. El este insa total
interzis in cultura islamica.
2. Un act va fi condamnat dacă este pus într-o anumită situaţie şi nu va fi sancţionat în
alta, din cadrul aceluiaşi context normativ. Un act nu poate fi judecat separat de situaţia în care
s-a produs. Actul sexual dintre un barbat şi o femeie este absolut firesc atunci când se petrece cu
consimtământul celor doi parteneri în intimitatea dormitorului. În public, (într-o sală de cinema
sau în parc) acelaşi act apare ca indecent şi este sanctionat legal.
3. Pentru a fi etichetat ca deviant şi sancţionat, un act trebuie mai întâi să devină vizibil
celorlalţi. Spre exemplu, numărul manifestărilor ilicite este mult mai mare decât cel al actelor
care sunt descoperite şi investigate de poliţie şi justiţie. Prin urmare, există abateri care scapa
vigilenţei şi percepţiei publice.
4. Un act apare ca deviant atunci când cei înzestraţi cu puterea de a defini devianţa (in
primul rand oamenii politici şi diversele categorii de specialişti) au un interes să facă acest
lucru. De exemplu, bătăile aplicate copiilor nu au fost catalogate drept conduită deviantă, decât
în momentul în care medicii le-au definit ca atare. Specialiştii şn medicina implicaţi în proiectele
colective de mobilitate au definit sindromul copilului abuzat, pe care-l utilizeaza pentru a-şi spori
prestigiul profesional, aprecia S.J. Pfohl.

lOMoARcPSD|10150641
5. Un act va fi socotit sau nu deviant în funcţie de status-rolul autorului său. Într-o

societate în care sinuciderea este dezaprobată, este posibil ca un capitan care a acceptat să moară
în timpul naufragiului vasului său sa un ofoţer care a luptat eroic până în ultimul moment,
împreună cu toţi soldaţii săi, să fie decorat postum.
Normele reprezintă mecanismul care menţine sistemul social într-o stare de echilibru în
condiţiile schimbărilor continui. Există diferite norme subculturale – de la cele ştiinţifice pînă la
cele penale.
Norma socială - un set de cerinţe şi aşteptări, care reprezintă comunităţile sociale (grup,
organizaţii, de clasă, societatea) cu membrii săi, în scopul reglementării activităţilor şi
relaţiilor.Norma socială stabileşte relaţia dintre comportamentul permis şi obligatoriu, ele pot
sau nu corespunde legilor de dezvoltare. Ca rezultat, abaterile sociale pot fi nu numai negative,
ci şi pozitive.
Proprietăţile principale ale normei sociale:
1. Obiectivitate
2. Istoricitate (corespudere epocii)
3. Universalitate
4. Absolutul (np: în mod implicit, o regula nescrisa)
De dificultate special sunt:
5. Relativitate
6. Dinamism
Tipuri de norme sociale:
Normele pot fi formalizată şi scrise sub formă de legi, reguli şi reglementări, dar cel mai
adesea acestea sunt în formă de conştiinţă socială sub formă de tradiţii, de opinia publică.
1. Norme spirituale şi morale – putătorii acestor norme sunt însăşi oamenii,
precum şi instituţiile, cum ar fi familia, concesiile religioase şi organizaţiile publice. Acestea sunt
valorile general umane, reprezentate în religiile lumii, arta si cultura, ştiinţă, tradiţii populare,
convenţiile şi declaraţii internaţionale.
2. Morale şi etice – reprezintă aşteptările, cerinţele unui grup social (reale sau
nominale) faţă de membrii săi.
Purtători de aceste norme sunt diferite asociaţii sociale, aceste norme de obicei textual nu
sunt înregistrate, cu mici excepţii. (ex: "Domostroy rusesc"). Uneori aceste norme intră în
conflict cu normele morale (ex: grup antisocial). Normelor de grup provoacă , crează stereotipuri
şi prejudecăţi (ex: rasiale şi etnice).
3. Juridice - aceste norme sunt înscrise în instrumentele de bază ale statului
(Constituţia, Codul penal şi civil, etc.) şi sunt reglementate de sistemul statal.
4. Politice - acestea sunt formulate în instrumente internaţionale şi acorduri
bilaterale, care vizează reglementarea relaţiilor dintre ţări.
5. Organizaţionale şi profesionale - sunt prezentate prin instrucţiuni, psihograme
pentru anumite posturi, funcţii,cerinţe pentru locul de muncă, regulamente interne şi tradiţiile
profesionale.
Este şi un alt tip de norme sociale – normă individuală, asociate cu recunoaşterea valorii
fiecărui individ.
Pentru psihologie este deosebit de important studierea mecanismelor de influenţă a normei
sociale asupra personalităţii. Deosebit de intensă este asimilarea normelor sociale în stadiile
incipiente de dezvoltare a copilului în familie.
În conformitate cu conceptele psihologice generale, normele sunt prezente în conştiinţa
individuală sub formă de atitudini sociale.
Rezultatul influenţei normei asupra personalităţii este formarea atitudinii (attitiud). Acest
termen a fost introdus de Thomas şi Zanetsky.
Smith a identificat mai târziu trei componente ale atitudinii - dorinţa / predispoziţia de a
percepe şi acţiona într-un anumit mod:
1. Cognitivă - cunoştinţe despre obiect sau fenomen.

lOMoARcPSD|10150641
2. Afectivă - atitudinea evaluativ – emoţională faţă de obiect.

3. Conotativă / comportamentală – dispunerea individului de a realiza un anumit tip, mod
de comportament în raport cu obiectul.
Atitudinile sociale sunt trecute prin prisma personalităţii şi ca rezultat apare atitudinea
interiorizată şi conştienţizată.
După Yadovaja, se disting 4 nivele a atitudinii sociale:
1. Modele situaţionale simple de comportament.
2. Atitudini sociale , care funcţionează în grupuri mici şi condiţii cotidiene.
3. Atitudinile sociale orientate spre activitatea anumitor sfere sociale.
4. Valorile sau atitudinile, care reglează integritatea comportamentului social sau
activităţii a personalităţii.
Valorile persoanele se deosebesc prin stilul şi motivul comportamental. Dacă o persoană
este axată pe supravieţuire, atunci eforturile vor fi axate pe asigurarea securităţii fizice şi
materiale.
Ex. Altă orientare poate fi opinia publică = > tendinţa, dorinţa de a aparţine grupului.
Adică normele sociale crează orientire, atitudini, care la rândul lor formează un comportament
dispoziţional.
Normele sociale îndeplinesc funcţiile:
1. Reglementarea cursului general de socializare.
2. Integrarea persoanelor în grupuri, grupurile - în societate.
3. Controlează comportamentul deviant.
4. Prezintă etaloane, standarde de conduită.
Funcţiile devianţei
Adesea, suntem constrânşi să adoptam o anumită conduită în funcţie de rolul jucat: de
tată/mamă, soţ/soţie, cadru didactic, coleg, prieten etc. Rolul social, ca aspect dinamic al
statutului, exprimă atât comportamentul efectiv jucat, cat şi prescripţia normativă cu privire la
acesta. Prin urmare, putem spune că rolul este un ansamblu de aşteptări consensuale funcţionând
ca o norma, care delimitează un set de comportamente şi atitudini adecvate (permise sau
dezirabile), de cele inadecvate, deviante (interzise sau indezirabile) în diversele contexte sociale.
Prescripţiile normative de rol, afirma T. Parsons (1951), pot rezulta din procesul socializării
sau din cel al interacţiunii sociale.
În raport cu procesul socializării, devianţa vizeaza rolurile inadecvate (de ex., cel de hot,
vagabond, pervers sexual etc.) care constituie o ameninţare pentru existenţa societăţii, deoarece
asumarea lor frecventă conduce la desocializarea indivizilor respectivi. Apariţia unui grup de
devianţi indică existenţa unui conflict intre majoritate şi grupul minoritar, marginal. Reactiile
deviantilor pot fi:
1. contestarea din interior a statutului marginal şi a motivelor marginalizării sau
2. indiferenţa.
În ambele situatii, devianţa ar avea - dupa Parsons (apud. A. Ogien, 2002) - o funcţie
pozitivă: în primul caz induce schimbarea socială (însa nu orice schimbare socială este şi una
dezirabilă), iar în al doilea, asigură întărirea coeziunii grupului prin fixarea pedepselor pentru
cei care nu se supun normelor grupale.
În cadrul interacţiunilor sociale, normalitatea apare atunci când individul stabileşte între
observarea unui fenomen şi interpretarea lui o corelaţie în conformitate cu modul de judecată al
majorităţii indivizilor. Devianţa apare tocmai ca abatere de la aşteptarile standard şi de la modul
obişnuit de a percepe lumea. Discrepanţele dintre reacţie şi aşteptările cu privire la aceasta
perturbă procesul comunicării, favorizând evoluţia spre disoluţia relaţiilor sociale. În acest sens,
devianţa devine generatoare de stări şi fenomene patologice.
Spre deosebire de Parsons şi apreciind caracterul normal, necesar şi funcţional al
devianţei, E. Durkheim identifică patru funcţii importante ale actelor deviante, toate pozitive
prin finalitatea lor:

lOMoARcPSD|10150641
 marcheaza graniţele comportamentului permisiv, clarificând ceea ce societatea consideră

ca este o acţiune corectă şi potrivită. Delimitarea acţiunilor corecte, dezirabile, necesită o
clarificare a ceea ce apare ca incorect şi indezirabil;
 etichetarea actelor deviante întăreşte forţa morală a comportamentului considerat
acceptabil de societate. Autoritatea conştiintei morale nu ar putea funcţiona fără existenţa
devianţei, după cum binele nu poate exista în afara răului;
 mareşte solidaritatea sociala şi unitatea oamenilor în jurul aceleiaşi atitudini faţă de
comportamentul deviant;
 genereaza schimbarea sociala, în cadrul devianţei fiind propuse alternative la normele şi
valorile existente.
Devianţa îndeplineşte şi o funcţie cathartică, deoarece devianţa asigură eliberarea de
tensiune, chiar dacă numai temporar. În acest sens, prostituţia ar permite satisfacerea nevoilor
sexuale ale celor care nu reuşesc să întreţina relaţii sexuale normale din diverse motive, tot aşa
cum homosexualitatea ar permite satisfacerea nevoilor sexuale ale persoanelor care nu pot
întreţine relaţii de tip heterosexual. De asemenea, devianţa permite manifestarea nemulţumirilor
faţa de unele norme inechitabile ale autorităţii. Astfel de nemulţumiri, pot da naştere unor acţiuni
deviante, cum ar fi protestele, demonstraţiile sau revoltele, apreciate de putere ca fiind
destabilizatoare pentru sistemul social. În toate aceste situatii, eliberarea cathartica este indiciul
în fapt al unei disfuncţii.
Sinteza funcţiilor pozitive şi a disfuncţiilor devianţei, este cea realizată de Albert Cohen
(1966). Autorul enumera patru functii pozitive ale comportamentului deviant (extrem de
apropiate de cele enunţate de Durkheim):
 definirea şi clarificarea riguroasă a normelor, în scopul înlăturării ambiguităţii acestora;
 creşterea solidarităţii emoţionale a grupului;
 producerea unor schimbări necesare în sistemul social;
 considerarea conformităţii ca fiind mai dezirabilă decat devianţa.
Funcţiile negative sau disfuncţiile enumerate de Cohen sunt:
 eliminarea motivaţiilor de conformare a membrilor societăţii;
 subminarea încrederii necesare în autoritatea normelor societăţii;
 reducerea interdependenţei necesare pentru funcţionarea normala a sistemului social şi
dezvoltarea unor conflicte intre rolurile sociale.
Deşi încălcările normelor conduc, la prima vedere, inevitabil, la destabilizarea şi perturbarea
sistemului social, ele pot avea şi un efect contrar. De altfel, considerăm ca funcţiile pozitive ale
devianţei sunt cel putin la fel de importante ca ţi disfunctiile pe care le poate crea.
Clasificarea tipurilor de devianţă
Avănd la baza perspective teoretice mai mult sau mai puţin diferite asupra
comportamentului deviant, criteriile mai frecvent utilizate în clasificarea tipurilor devianţei sunt
urmatoarele:
1. În funcţie de natura efectelor sociale ale devianţei, J. Fichter realiza distincţia
dintre devinaţa:
 pozitivă
 negativă
 neutră.
2. În funcţie de magnitudinea şi gravitatea actelor deviante, J.A. Perez (1996) a
facut distincţia între devianţa:
 gravă (omuciderea sau perversiunile sexuale) şi
 devianţa lejeră, mai puţin gravă (devianţa în traficul auto sau în consumul de alcool).
3. În funcţie de etichetarea sau nu a actelor deviante, Edwin Lemert (1951)
deosebea:
 devianţţa primară (faptul de a încalca o normă),
 secundară (recunoaşterea oficială a acestei încălcări de către o instanţă desemnată în
acest scop).

lOMoARcPSD|10150641
4. În funcţie de "transparenţa" conduitei deviante, deosebim:

 devianţa deschisă, care poate fi mai uşor observată şi evidenţiată de reprezentanţii
instituţiilor de control social,
 devianţa ascunsă sau secretă, care constă mai ales în "patologiile sexuale" sau în actele
de corupţie ale oficialilor politici şi ale funcţionarilor statului, care raman ascunse
ochiului public.
5. În funcţie de domeniul de manifestare al devianţei, distingem:
 devianţa penală, sexuală, politică, religioasă, familială, autodistructivă.
6. În funcţie de numărul celor implicaţi în realizarea actului deviant deosebim:
 devianta individuală,
 de grup.
7. În functie de sănătatea psihică a deviantului a fost deosebita:
 devianţa "normala",
 "patologică".
8. În funcţie de criteriile medico-legale şi criminologice, V.T. Dragomirescu (1976)
deosebeşte:
 comportamentul deviant,
 comportamentul aberrant,
 comportamentul antisocial sau infracţional.
Puţine dintre criteriile menţionate sunt utilizate concomitent, probabil pentru a fi evitate
confuziile ce pot să apară în condiţiile folosirii unor criterii prea apropiate sau chiar parţial
suprapuse. Apreciem ca, etichetarea şi sancţionarea actelor deviante depinde natura normelor
încălcate, de gradul de toleranţă al societăţii respective, ca şi de pericolul actual sau potenţial pe
care îl reprezintă conduita deviantă.
Treceţi actul de a fura, pedofilia şi consumul de alcool prin toate cele opt criterii
şi stabiliţi categoriile cărora li se subsumează, argumentându-vă raspunsul.
Tema II: Etiologia şi factorii comportamentului deviant.

- să determine teoriile explicative ale Teorii explicative ale comportamen - tului
comportamentului deviant deviant.
- să stabilească interconexiunea dintre Teorii cauzale
condiţiile social externe si factori biologici Teorii cauzale comprehensive
şi de ereditare Teorii non - cauzale
-să analizeze cauzele intrapersonale ale Factorii comportamentului deviant:
mecanismelor de comportament deviant. biologici, de ereditate, sociali,
- să analizeze relaţia: etiologia = cauza – psihologici.
factor
- să aprecieze factorii ce condiţionează
comportamentul deviant.
Repere teoretice
Teotii explicative ale comportamentului deviant

Există mai multe niveluri de interpretare ale devianţei: primul, urmăreşte explicarea
cauzalităţii devianţei, prin căutarea răspunsului la întrebarea “de ce anumiţi indivizi sunt mai

lOMoARcPSD|10150641
înclinaţi decât alţii să violeze normele sociale?” (teoriile cauzale, scopul cărora constă în
evidenţierea etiologiei înclinaţiei spre devianţă şi a caracteristicilor indivizilor care se disting
printr-o activitate deviantă frecventă, de regulă, indiferent de tipul acesteia); la al doilea, se
încearcă o interpretare cauzală a motivelor care conduc la transgresiune, a interpretării pe care
indivizii o atribuie acţiunii lor sau a altora şi a fixării propensiunii spre devianţă asupra unui
anumit tip de transgresiune (teoriile cauzale comprehensive ale devianţei, obiectivul este acela
al înţelegerii raportului dintre cauzele endogene şi exogene, cauze comprehensibile numai în
interacţiunea lor, şi al analizei circumstanţelor care îi determină pe indivizii înclinaţi spre
devianţă să opteze spre un anumit tip de violare a normelor şi nu spre altul), iar la al treilea nivel
se iau în calcul elementele care intră în joc în trecerea la actul criminal, făcându-se abstracţie de
elementele biografice ale deviantului, de factorii endogeni şi exogeni care ar fi putut cauza
acţiunea lui (teoriile non-cauzale ale devianţei, scopul este acela de a explica acţiunea, etapele şi
strategiile acţiunii criminale, procesele şi mecanismele care însoţesc trecerea la act).
1. Precursorii teoriilor cauzale

 Beccaria (1764): corp de legi scrise şi pedeapsa proporţională cu delictul
 Pinel (1801): teoria psihopatiei
 Gall (1810-1819): a intuit ideea localizării cerebrale
 Quételet (1835): autorul noţiunii de “om mediu”; delincvenţa = cost fix pe care societatea
trebuie să-l plătească pentru imperfecţiunile ei; legea termică
 Lombroso (1876): comportamentul criminal e determinat ereditar; identificarea prin
stigmate fizice, fiziologice şi psihologice
 Garofalo (1885): criminalul şi anormalitatea morală (lipsa milei, cinstei, altruismului)
2. Teoriile biologice
Dezvoltarea tehnicii moderne de certare din domeniul geneticii a permis studiul
cariotipului uman, prin intermediul căruia, teoria lombrosiană este parţial confirmată sub forma
teoriei aberaţiei cromozomiale. Anomaliile cromozomiale devin cauzele genetice, înnăscute ale
comportamentului antisocial şi criminal.
 Teoria etologică (Lorenz, 1952) :
- indivizii agresivi îşi sporesc şansele de a supravieţui
- agresivitatea are o bază biologic-instinctivă;
 Sociobiologia: valenţele adaptative ale a.
 Teoria aberaţiilor cromozomiale:
xxy: sindromul Klinefelter (5-10 ori mai frecvent la criminali, transgresiuni polimorfe, cu
prep. devianţei sexuale)
xxx: sindromul triplu X (inteligenţă redusă)
xyy: sindromul dublu Y (inteligenţă medie sau la limită, labilitate psihică şi
comportament agresiv, e mai frecvent şi a fost descoperit în mediul penitenciar)
 Modelul neurobiologic: structurile anatomice şi neurochimice ale a.
- Formaţiuni nervoase: disfuncţiile lobului temporal, diecefalului, a centrilor
amigdalei, lobului frontal şi ale sistemului limbic (deteriorare procesării informaţiilor cu un
puternic ecou afectiv) etc.
Agresivitatea: stereotipă (tulb. hipotalamus), afectivă (tulb. lob temporal), impulsivă
(tulb. lob frontal)
- Particularităţile sistemului nervos: funcţionarea neurotransmităţilor (S , D ),
raportul excitaţie-inhibiţie etc.
- Rolul glandelor endocrine, al testosteronului.
3. Teoriile biopsihologice
 Teoria excitaţiei (Eysenck, 1967), 2 circuite nervoase:
- bucla cortico-reticulată (cortex, talamus, sist. reticular ascendent): rol în creşterea
excitaţiei corticale → procesare informaţiilor = baza I/E; la introvertiţi excitaţia e mai rapidă şi

lOMoARcPSD|10150641
intensă; extravertiţii au un nivel cronic relativ scăzut de excitaţie, iar introvertiţii au un nivel
cronic ridicat al excitaţiei
- bucla viscero-corticală (cortex şi sist. limbic): controlează reactivitatea
emoţională, în situaţii de stres): sistem excitabil la nevrotici şi mai puţin la cele mai stabile
nervos
Concluzii:
1. Condiţionare e mai grea la extravertiţi decât la introvertiţi,
2. Extraverţiţii şi introvertiţii diferă în ceea ce priveşte intensitatea excitaţiei corticale ca
urmare a stimulărilor externe,
3. Persoanele mai stabile (sangvinii şi flegmaticii) au un autocontrol emoţional mai bun,
în timp ce persoanele cu niveluri mai ridicate de nevrotism (colericii şi melancolicii) tind să
reacţioneze excesiv.
 Teoria sensibilităţii la întărire (J.A. Gray, 1981, 1991) utilizează 2 axe:
- impulsivitatea: extaversiune ridicată şi un anumit gard de nevrozism
anxietatea: nivel ridicat de nevrozism şi un anumit gard de extaversiune
- Sistemul inhibiţiei comportamentale: uşor de activat la anxioşi, mai introverţi,
care reacţionează mai rapid la stimulii periculoşi (răspund bine la pedeapsă)
- Sistemul activării comportamentale: mai uşor de activat la impulsivi (furia domină
panica), sensibili la recompense (răspund bine la recompense).
 Teoria lui Zuckerman (1991): nu există un izomorfism între trăsăturile de personalitate
şi sistemele cerebrale.
- o super-trăsătură de personalitate: căutarea nesocializată a emoţiilor: dezinhibiliţie
în situaţii criminale (cu RÎ şi PÎ)
- creşte excitaţia corticală la stimulii tot mai intenşi
- Dopamina ridicată şi serotonina scăzută în situaţii de stimulare intensă; nivel
ridicat de testosteron
 Teoria constituţională a lui Kretschmer
Tip somatic Tip psihologic Tend. spre boală/devianţă
picnic ciclotim b. maniaco-depr./c. tardivă
astenic schizotim schizofrenie /patrimonială
atletic tip “vâscos” epilepsie /cu agresivitate
 Teoria constituţională a lui Sheldon
Tip psihologic Tip somatic
endomorf visceroton
ectomorf cerebroton
mezomorf somatoton (60,1% - delincvenţi (30, 7%))
4. Teoriile psihanalitice
Freud – agresivitatea se impune individului
 Teoria instanţelor psihice: infractorul are un supraeu slab şi o insuficientă coerenţă a
eului şi o slabă capacitate de sublimare sau absenţa ei.
 Teoria pulsiunii: impuls, puseu, presiune; pulsiunea vieţii şi a morţii
Aichorn: delincvenţii au o predispoziţie spre antisocialitate (delincvenţa latentă) şi urmăresc
compulsiv recompensele.
Abrahamsen: delincvenţii manifestă pulsiuni distructive (datorită abuzului în familie)
Alexander şi Staub: teoria criminalului nevrotic
 oamenii sunt ne-adaptaţi de la naştere
 primul act rebel: violarea normelor curăţeniei
 diferenţele mai vizibile de la 4-6 ani
 criminalitatea este atribuită nevroticilor
Friedlander: presiunile prea mari asupra sinelui sunt generatoare de devianţă
 3 etape ale adaptării sociale: formarea relaţiilor părinţi-copii, formarea supraeului,
formarea relaţiilor de grup familiale.

lOMoARcPSD|10150641
5.Teoriile criminologice
E. de Greffe: teoria instinctelor (structura afectivă);
 instinctele de apărare şi de simpatie: în conflict şi echilibru precar
 tulburările de caracter şi limitele inteligenţei
J. Pinel: teoria personalităţii criminale
 pragul delincvenţial
 nucleul personalităţii criminale: egocentrism, agresivitate, indiferenţă afectivă, labilitate
 Teoria ocaziilor criminale (privare relativă)
 Teoria constrângerii (săracii din mediul urban
6. Teoria influenţelor familiale
 Familia are cea mai mare influenţă asupra dezvoltării copiilor
 Carenţele proceselor/structurii familiale
D. Baumrind: importanţa stilului parental unitar
 Control ferm şi afecţiune ridicată: resp. ridicată
 Inconstanţa controlului/afecţiunii: resp. Scăzută
Patterson: practicile coercitive parentale timpurii duritatea, “inflaţia pedepselor”
 dezacordul parental (violenţa în familie)
 nervozitate părinţilor (mamei)
 Familiile cu management slab al practicilor educative: copii delincvenţi, puţin sensibili şi
faţă de pedepse şi de recompense Alte carenţe ale sistemului parental:
- divergenţa metodelor educative
- atitudinea hiperprotectoare (intrusivă)
- indiferenţa parentală
- părinţii demisionari
- atitudinea excesiv de autoritară
 Efectele divorţului: tulburări de comportament (la băieţi).
 Familiile criminogene.

1. Prezentaţi comparativ meritele teoriilor cauzale prezentate în acest capitol.
2. Comparaţi teoria personalităţii criminale a lui J. Pinatel cu ce a rezistenţei la frustrare,
propusă de W.C. Reckless.
3. Care dintre formele conduitei deviante sunt explicate prin teoria rezistenţei la frustrare şi
cea a moralei deviantului şi care rămân în afara puterii explicative a acestor teorii.
Factorii comportamentului deviant: biologici şi de ereditate, sociali, psihologici.

Factorii implicaţi în determinarea comportamentului deviant al minorilor se împart în
două categorii:
 factori interni, care ţin de individualitatea subiectului:
-particularităţile şi structura neuro-psihică,
-particularităţi ale personalitatii în formare,
-particularităţi care s-au format sub influienţa unor factori externi,
-particularităţi care s-au format sub influienţa factorilor familiali .
 factori externi, care ţin de componenta socio-comunitară :
-factori socio-culturali,
-factori economici,
-factori socio-afectivi,
-factori educaţionali din cadrul microgrupurilor,
-factori educaţionali din cadrul macrogrupurilor umane .
Factori interni neuro-psihici.
Categoria factorilor neuro-psihici se împarte în mai multe subcategorii de factori, cum ar
fi :

lOMoARcPSD|10150641
– disfucţii cerebrale relevate prin EEG; majoritatea cercetărilor arată că nu se poate vorbi
despre o specificitate a traseelor EEG la delicvenţii minori, deşi unele anomalii ale acestor trasee
bioelectrice, care apar la unii delicvenţi, demonstrează existenţa unei patologii cerebrale a
acestor subiecţi;
– deficienţe intelectuale; în cadrul grupurilor de delicvenţi minori o mare pondere o au
cei care prezintă o slabă dezvoltare psiho-intelectuală;
– tulburări ale afectivităţii; în ceea ce-i priveşte pe delicvenţii minori, aceştia se
caracterizează fie printr-un nivel insuficient de maturizare afectivă ( lipsa unei autonomii
afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi
sentimentelor superioare ), fie prin diferite stări de afectare a afectivităţii ( stările de frustraţie
afectivă, sentimentele de frustraţie, conflictele afective, instabilitatea afectivă, ambivalenţa
afectivă, indiferenţa afectivă );
– tulburări caracteriale; cercetările efectuate asupra delicventului minor au scos in
evidenta faptul ca acesta se caracterizeaza printr-un nivel de imaturizare caracterologică, ce se
manifestă prin: autocontrol insuficient, impulsivitate, agresivitate, subestimarea greselilor,
subestimarea actelor disociale sau antisociale comise, dispreţ şi indiferenţa faţă de muncă,
opoziţie şi respingere a normelor social-juridice şi morale, tendinţe egocentrice, exacerbarea
unor motive personale egoiste de nivel redus, absenţa sau insuficenta dezvoltare a unor motive
superioare de ordin socio-etico-moral, dorinţa realizării unei vieţi uşoare, fără muncă.
Factori externi socio- comunitari:
1. Familia - ca prim factor, care influienţează comportamentul deviant al minorului, putem
nota familia, datorită nivelului prin care aceasta educă şi formează tinerii în vederea integrării lor
optime în viaţa şi activitatea socială.
Climatul educaţional familial este o formaţiune psiho-socială foarte complexă,
cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini etc., ce
caracterizează grupul familial pe o perioadă mare de timp.
Climatul educaţional familial poate fi analizat dupa mai mulţi indicatori, cum ar fi :
– modul de raportare interpersonală a parinţilor;
– sistemul de atitudini parentale în raport cu diferite norme şi valori sociale;
– modul în care este perceput şi considerat copilul;
– modul de manifestare a autorităţii parinteşti;
– gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;
– dinamica apariţiei unei stări tensionate şi conflictuale;
– modul de aplicare a recompenselor şi sancţiunilor;
– gradul de deschidere şi sinceritate al copilului în raport cu părinţii;
Tipuri de familii care au o influienta in determinarea comportamentul deviant al minorului:
a) familii dezorganizate
- cele mai multe statistici arata ca un numar mare de delicventi minori provin din aceste
categorii de familii ( in jur de 80% ); se considera ca, de fapt, in cazul familiilor dezorganizate nu
structura familiei ca atare se face vinovata de comportamentul deviant al minorului, ci manierele
ei: lipsurile, carenta familiei, incapaciatatea sa psihologica, incapacitatea pedagogica si
incapacitatea sa morala;
- in familia dezorganizata, integritatea este pierduta ca urmare a separarii parintilor datorita
unor motive cum ar fi: desfacerea casatoriei prin divort,, decesul unuia dintre parinti, motiv din
care se impune clasificarea familiilor dezorganizate in:
 familia incomplet unita sau nelegitima;
 familia dezmembrata, monopaternala;
 familia de tip “camin gol”, in cadrul careia partenerii traiesc impreuna, insa
nu comunica si nu au un suport emotional comun;
 familia in criza, datorita unor cauze ce determina absenta temporara sau
permanenta a unui parinte;

lOMoARcPSD|10150641
 familia in care exista situatii care determina fundamental esecurile

comoportamentului de rol marital.
b) familii cu climat conflictual
- din constatarile empirice asupra unei cazuistici extinse, precum si din observatiile
asupra unor cupluri cu un partener bolnav somatic sau somato-psihic, s-au conturat urmatoarele
aspecte ca fiind relevante:
- conflictul conjugal patogen este semnificativ in cuplurile asimetrice din punct de
vedere psihic;
– in cuplurile conjugale cu ambii parteneri normali din punct de vedere psihic, unde
conflictul conjugal continua sa se manifeste afectand realizarea optima a functiilor familiale;
- in cuplurile cu ambii parteneri nevrotici se constata o tendinta la perpetuarea unui
model interactional nevrotic;
- in cuplurile cu ambii parteneri psihopati gradul de instabilitate si manifestarile
conflictuale sunt mai mult reprezentate, desi in acest caz existenta unor cupluri nu
permite o concluzie clara in acest sens, deoarece familiile constituite in jurul unei diade
conjugale cu parteneri psihopati au efectele cele mai nocive in dezvoltarea si educarea
copiilor;
- cupluri patologice mixte, prezinta de asemeni, o bogata simptomatologie, conflictele
familiale agregind disfunctii de profunzime in nucleul psiho-social familial.
Exista 5 tipuri de casnicii cu moduri de relationala interconjugala diferite:
 tipul casniciei celor obisnuiti cu conflictele;
 tipul casniciei deviante;
 tipul casniciei pasiv-cordiale;
 tipul casniciei vitale;
 tipul casniciei bazate pe relatie totala.
c) familii cu climat hiperpermisiv - cea mai importanta consecinta a elementelor
supraprotectoare din cadrul acestor familii este detasarea intre imaginea de sine si posibilitatile
reale ale copiilor; de aceea se contureaza atitudini de ingamfare, exacerbare a eu-lui,
supraevaluare a propiilor posibilitati, tendinta de a-si impune in fata celorlalti vointa.
Parintii hiperpermisivi si hiperprotectori idolizeaza copilul, traind intr-o lume ireala si
adorandu-l pentru perfectiunea sa. Elementul negativ introdus de un asemenea tratament
educational poate conduce la conduite delicvente explicabile in cea mai mare masura prin
rezistenta scazuta la frustrare.
2. Şcoala - nivelul de adaptare şi integrare şcolară poate fi împărîit în funcţie de doi
indicatori importanţi :
 randamentul şcolar ( note, medii, rezultate, procedee etc. );
 gradul de satisfacţie resimţit de elev ( motivaţii, interese, atitudini pozitive, atracţie
preferinţe în raport cu viaţa şi activitatea şcolară ).
Copii inadaptaţi sau dezadaptaţi şcolar, care mai sunt numiţi şi “copii problemă”, se
caracterizează prin:
– insubordonare în raport cu regulile şi normele şcolare;
– lipsă de interes faţă de obligaţiile şi cerinţele şcolare;
– absenteismul la ore;
– repetenţia;
– conduită agresivă în raport cu colegii şi cadrele didactice.
3. Grupul de prieteni - în sens larg, grupul de prieteni este un ansamblu structurat, ale
cărui elemente se influienţeaza reciproc.
Grupul de prieteni se referă la grupurile formate spontan care pot fi bande de copii sau
alte micronuclee umane instituţionalizate.
Membrii acestor grupuri se supun unor reguli impuse progresiv de viaţa grupului sau care
îi sunt preexistente; unele constituie un scop în sine pentru a satisface trebuinţele socioafective,
altele sunt un mijloc de a atinge un scop.

lOMoARcPSD|10150641
Fiinţele umane au nevoie de grup, care satisface nevoile lor de securitate şi de

comunicare. Ele îi acceptă legile pentru a nu fi pedepsite sau excluse, dar mai ales pentru ca
suferă sugestia prestigiului majorităţii şi pentru ca se identifică cu grupul la care s-au ataşat.
Individul care şi-a modelat comportamentul iî funcţie de acela al grupului de prieteni, tinde să-l
ia pe acesta ca sistem de referinţă şi să-i judece pe ceilalţi în lumina normelor sale.
Grupul de prieteni se mai intitulează şi grup de referinţă sau grup de apartenenţă. Aceste
noţiuni au fost introduse pentru a explica aspectul subiectiv al statusului social: acesta nu se
poate deduce doar din factori obiectivi, ci este perceput şi estimat în raport cu entităţile sau
persoanele cu care subiectul se identifică sau se compară. Grupul de referinţă joacă, deci, în
primul rand un rol important în constituirea eului social, furnizând cadrul estimărilor noastre.
Dar alaturi de aceasta funcţie comparativă, subliniază, de asemeni, funcţia sa normativă.
Activităţi de învăţare /evaluare:

1. Deteminaţi teoriile explicative ale apariţiei comportamentului deviant.
2. Identificaţi factorii comportamentului deviant.
3. Comparaţi teoriile biologice, psihologice şi sociale ale comportamentului deviant.
4. Analizaţi studiul de caz şi evidenţiaţi ce factori au contribuit la apariţia
comportamentului deviant:
O mamă cu doi copii vine la consultaţie pentru copilul mezin. Se plînge că este un copil
dificil, cu comportamente agresive (uneori împotriva surioarei), un copil greu de mulţumit şi,
mai ales, că se masturbează. Copilul are vârsta de 3 ani. În povestirea mamei este surprinzător şi
evident frontul comun ce îl face cu celălalt copil, surioarea cu doi ani mai mare, pentru a-l
stăpâni, struni, pe copilul de care se plînge. Locul central, aparţine necondiţionat primului
copilÎntrebată despre sarcina cu cel de-al doilea copil mama dezvăluie că nu-l dorise, că se
simţea încă obosită după primul copil şi mai ales că al doilea copil fusese dorit de tată, soţul ei, şi
de soacră. Acuză, de asemenea, că între soţul ei şi soacră e o relaţie prea strânsă, pe care ea, însă,
o acceptă.
Tema III. Comportamentul agresiv

- să definească conceptele-cheie: „agresiune”, Concepţii generale ale
„agresivitate”, ”comportament agresiv” comportamentului agresiv.
- să caracterizeze tipuril şi forme comportamentului Agresiune şi comportament agresiv.
agresiv. Condiţiile formării comportamentului
- să determine condiţiile de formare a agresiv
comportamentului agresiv Agresiune şi comportament
- să determine şi analizeze relaţia agresiune – delincvent.
comportament deviant, agresiune –
comportament delincvent
Repere teoretice
Agresiune şi comportament agresiv
Agresiune (lat. – a ataca) – ca fel de „reacţie psihică“, cuprinde toate caracteristicile
decisive ale proceselor psihice (corespunde trăirilor(afecte), e înrudită cu simţămintele
circumstanţiale (simţire,suferire) şi cu pulsiuni (dinamică), are un stimul declanşator, este o
reacţie comportamentală ).
Agresivitatea umană se manifestă ca un fenomen complex ce operează la multiple nivele.
Tentativele de a înţelege agresivitatea umană la nivel generic a fost criticată ca fiind inadecvată,
în afară de cazul cînd cercetările au distins tipurile agresiunii şi determinanţii ei.

lOMoARcPSD|10150641
Într-un mod mai puţin pretenţios, agresivitatea poate fi considerată a fi o caracteristică a

acelor forme de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie
ele materiale, moral-psihologice sau mixte. Deci actul agresiv poate viza unele obiecte (casă,
maşină mobilă, etc.), fiinţa umană (individul uman izolat, microgrupurile, colectivitatea) sau
ambele.
În sens larg, conform Dicţionarului de psihologie, coordonator U. Şchiopu, agresivitatea
este explicată ca „comportamente încărcate de reacţii brutale, distructive şi de atacare”(Dictionar
enciclopedic, 1997). Parafrazând un citat de K. Lorenz, agresivitatea în limbaj uzual este
echivalent cu orice act din activitatea cotidiană, începînd de la bătaia cucoşilor şi câinilor,
încăierări între băieţi sfârşind în cele din urmă cu război şi bomba atomică.
Pînă acum am observat că termenul de agresivitate ca fenomen îşi găseşte punerea în
acţiune prin agresiune, care desemnează trecerea de la potenţialitate la actul propriu-zis. În acest
sens agresiunea semnifică în înţelesul cotidian o multitudine de acte diferite, care într-un mod
sau altul încalcă integritatea fizică sau psihică a altui om, (sau grup de oameni), îi pricinuiesc
daune materiale, împiedică realizare intereselor lui sau pot duce chiar la distrugerea lui.
Nu întîmplător agresivitatea este studiată din diferite unghiuri de vedere de specialişti din
domeniile: anatomie, antropologie, biologie, endocrinologie, medicină generală, neurologie,
psihiatrie, zoologie, psihologie şi sociologie.
Mai recent s-a pus problema dacă, în definirea agresivităţii trebuie să punem accent pe
actul agresiv în sine sau pe intenţie (S. Worchel 1991). De exemplu, un părinte poate manifesta
agresivitate faţă de copilul său, dar cu intenţia clară de a „face om din el”. Opţiunea autorului
este mai mult pentru accentuarea asupra intenţiei.
După Lagache noţiune de agresivitate ne situează la nivelul dispoziţiilor, acea tensiune care
pune organismul în mişcare, pînă cînd motivaţia actului comportamental va fi redusă sau
satisfăcută.
Comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului ci şi asupra sinelui. Şi
aici trebuie să diferenţiem între actele comportamentale autoagresive, forma cea mai gravă fiind
sinuciderea şi actele comportamentale care pot periclita sănătatea şi echilibrul organismului
(fumatul, alcoolul, drogurile). Elementul esenţial de diferenţiere îl constituie, desigur, prezenţa
intenţiei autodistructive.
În urma studiilor şi a definiţiilor examinate, constatăm că agresivitatea, sub oricare formă
nu s-ar manifesta, reprezintă un comportament, orientat spre pricinuirea unui prejudiciu sau a
unei daune morale sau fizice altei fiinţe vii, care are toate motivele să evite un asemenea
comportament faţă de sine. Această abordare complexă pune accent pe următoarele momente
cheie:
1) agresivitatea numaidecît presupune pricinuirea intenţionată şi orientată a prejudiciului
victimei;
2) se consideră agresiv acel comportament care are ca scop pricinuirea unui prejudiciu
fiinţelor vii;
3) victima trebuie să posede o motivaţie de evitare a unui atare comportament în relaţie
cu ea.
Aşadar, în sinteză, considerăm agresivitatea ca fiind orice formă de comportament orientat
cu intenţie către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor
răni, distrugeri şi daune.
Scopul agresivităţii poate fi orientat spre pricinuirea unui prejudiciu sau unei daune
morale sau fizice altei fiinţe (duşmănie), sau ca mod de atingere a unui scop (agresiune
instrumentală).
Agresivitatea poate fi orientată:
 în exterior (oameni, obiecte) – o formă asocială a agresivităţii,
 în interior ( corp sau personalitate).
Agresivitate se poate manifesta prin diferite forme:

lOMoARcPSD|10150641
 evidente – care sunt sesizabile şi manifeste (conflictualitate, impunere, răutate, apresiere

negativă, ameninţări, utilizarea forţei fizice);
 latente – forme mai puţin evidente, ascunse (evitarea contactelor, acţiunea de a face rău
cuiva, autoprovocarea durerii, sunucidere)
Clasificarea formelor agresivităţii:
1. după formele de manifestare:
 directă - fizică – vătămarea fizică directă
 indirectă – prejudicii inderecte sau verbală (umilire verbală, insulte,
ameniţări, abuz).
2. după nivelul de conştientizare:
 conştientă – are scop, persoana înţelege de ce şi cui provoacă prejudiciul
 impulsivă - scopul: de a reduce tensiunea emoţională sau ca acţiuni
reactive la anumiţi factori (mecanism de apărare, stres).
Funcţiile agresivităţii:
 susţinerea autonomiei,
 îndepărtarea sursei de ameninţare sau suferinţă,
 înşăturarea obstacolelor din calea satisfacerii trebuinţelor
 soluţionarea conflictelor interne
 creşterea stimei de sine.
Semnele comportamentului agresiv:
1. Tendinţa exagerată de dominare asupra altor persoane şi utilizarea lor în avantajul său,
2. Tendinţă distructivă,
3. Orientare spre provocarea daunelor celor din jur,
4. Tendinţă spre violenţă, provocarea durerii.
Comportamentul agresiv este determinat şi de particularităţile de vârstă. Fiecare perioadă
de vârstă are un aspect specific de dezvoltare (situaţia socială de dezvoltare) şi înaintează
anumite cerinţe pentru o dezvoltarea armonioasă a personalităţii. Adaptarea la cerinţele vârstei
deseori este însoţită de diverse forme ale comportamentului agresiv.
În copilăria fragedă, demonstrând agresivitatea copiii deseori plâng (tare şi insistent). Pot
să refuze comunicarea cu ceilalţi şi nu zâmbescl. Dorind să menţină dragostea maternă (prezenţa
a altor copii, frate, soră), poate fi crud cu un frăţior sau surioară.
Adaptarea la grădiniţă:
Copii se pot porecli, pot muşca, ciupi şi chiar înghiţi obiecte necomestibile. Aceste acţiuni
pot fi necugetate, impulsive şi demonstrative.
Agresivitatea pasivă la această vârstă se poate manifesta prin:
 Negativism,
 Încăpăţânare,
 Refuz (de a vorbi, mânca),
 Roaderea nunghiilor sau muşcarea buzelor.
Comportamentul copiilor (preşcolari) depinde de climatul emoţional din familie, iar
grupul de copii poate reflecta starea interioară a educatorului.
În general, agresivitatea copiilor poate fi partea opusă a lipsei de apărare. Copilul
încearcă să facă faţă temerilor şi recurg la comportamentul agresiv – ca reacţie de apărare.
Uneori poate îndrepta agresivitarea asupra propriei persone.
Şcolarul mic manifestă agresivitatea faţă de cei mai slabi. Se manifestă sub forma de :
ironii, presiuni, înjurături, bătăi.
Reacţiile negative a cadrelor didactice sau a părinţilor la acest tip de comportament nu
reduce din agresivitate, dar dimpotrivă – intensifică.
În adolescenţă izvorul agresivităţii este grupul şi dependenţa de grup pe fonul diminuării
autorităţii adulţilor. A fi agresiv = a fi puternic şi cu autoritate.
Comportamentul agresiv – un fenomen des întâlnit pentru aceste perioade (copilăria şi
adolescenţa) şi se manifestă:

lOMoARcPSD|10150641
1. Constructiv – adaptativ,
2. Distructiv - dezataptiv.
La adulţi, comportamentul agresiv este mai variat şi e determinat de particularităţile
individualeale. Sursele agresivităţii:
 Iritabilitatea,
 Suspiciunea,
 Prejudecăţile,
 Convingerea persoanei, că omul este săpânul destinului său,
 Atitudinea pozitivă faţă de acest tip de comportament.
O categorie aparte – extremiştii (acei oameni, care particularităţile, enumerate mai sus,
sunt dezvoltate puternic). Sunt 2 caterii:
 Autocontrol slab dezvoltat,
 Autocontrol bine dezvoltat.
Există diferenţe de gen în manifestarea agresivităţii:
 Genului masculin le este specific agresivitatea fizică şi directă,
 Genului feminin – agresivitatea verbală şi indirectă.
Un factor important a comportamentului agresiv sunt condiţiile sociale de dezvoltare a
personalităţii:
1. Mass – media - televizorul poate genera comportament agresiv: pasiunea exagerată de
anumite emisiuni – duce la apariţia unor fantezii agresive:
 identificarea cu personajul agresiv – se asimilează modul agresiv de rezolvare a
problemelor şi influenţă asupra persoanelor,
 repetarea acţiunilor agresive – utilizarea agresivităţii în rezolvarea problemelor
interpersonale,
 formarea deprinderilor agresive - nedezvoltarea competenţelor sociale şi intelectuale.
2. Familia - stilul relaţiilor din familie, violenţa fizică şi psihologică, indiferenţa, abuzul în
familie, aprecierile negative, respingerea emoţională a copilului – toate acestea contribuie
la perpetuarea comportamentului agresiv, violent.
Factorii care contribuie la formarea comportamentului agresiv (din familie):
 Coeziunea familiei scăzută,
 Conflictualitatea,
 Apropierea insuficientă între părinţi şi copii,
 Relaţii nefavorabile dintre copii,
 Stil de educaţie neadecvat (hiper - sau hipoprotecţia).
Factorii individuali, ce provoacă comportamentul agresiv:
 Teama dezaprobării sociale,
 Iritabilitatea,
 Suspiciunea,
 Autocontrol scăzut sau ridicat,
 Excitabilitatea emoţională.
Activităţi de învăţare/evaluare:
1. Corelaţi noţiunile agresiune – agresivitate – comportament agresiv.
2. Determinaţi specificul conportamentului agresiv în diferite perioade de vârstă.
3. Comparaţi comportamentul agresiv cu cel delincvent.
Tema IV: Comportamentul autoagresiv

lOMoARcPSD|10150641
- Să determine noţiune „suicid” Noţiune de suicid. Terminologie.

- Să caracterizeze forme si tipurile Concepţiile formării comportamentului
suicidului - Să stabilească particularităţi de autoagresiv .
vîrstă ale comportamentului autoagressiv. Motivaţia comportamentului autoagresiv.
- Să analizeze concept formării al Particularităţile de vârstă şi sex a
comportamentului autoagressiv comportamentului autoagresiv.
- Să evalueze motivarea Concepte-cheie:
comportamentului autoagressiv Suicid, pseudosuicid, tentative de suicid,
sindrom suicidar, suicidul disimulst, raptusul
suicidar, suicidul cronic, conduită suicidară.
Repere teeoretice
Noţiune de suicid. Tipologia suicidului
Suicidul (de la sui = omorâtor) semnifică „ orice caz în care moartea rezultă direct sau
indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, făcut de victimă însăşi, care ştie ce trebuie să producă
acest rezultat” (DurkheimE.).
Noţiunea de suicid tinde să fie înlocuită cu cea de conduită suicidară, care înglobează
suicidul reuşir, tentativele suicidare, ideile de sinucidere, sindromul presuicidar. Substituirea
probabilului şi posibilului cu neantul (vid, nimic), cu nonsemnificativul, demonstrează că
sinuciderea nu este o opţiune, ci mai degrabă negarea totală a posibilităţii de a alege. După
Shneidman, suicidul este un act uman de încetare din viaţă, autoprodus şi cu intenţie proprie.
Ideia de siucid veleinară – o dorinţă tranzitorie de autodistrugere, cu proietcţia teoretică
a actului, fără punerea în practică, dorinţa fiind generată numai de încărcătura afectivă de
moment.
Şantajul cu siucidul – apare la persoanele cu o structură psihică labilă sau cu un
coeficient scăzut de inteligenţă cu scopul de a obţine mai multe drepturi, un plus de libertate. Îl
întâlnim mai des la femei şi adolescenţi.
Tentativele suicidare – sinucideri ratate din motive tehnice (mijloace de sinucidere
inadecvate sau fortuite, intervenţia unor personae străine). Datele statistice arată însă că există
diferenţe semnificative în ceea ce priveşte vârsta şi sexul celor cu tentativă de suicid. Tentativa
suicidară pare a avea cel mai adesea semnificaţia unei nevoi crescute de afecţiune şi atenţie din
partea anturajului faţă de care subiectul se simte izolat, subestimat, respins. Tentativa de
sinucidere poate fi repetată. Există aproximativ 18 tentative suicidare pentru fiecare suicid. Nu se
poate prezice cu certitudine care dintre pacienţii cu ideaţie suicidară vor trece la act. Pentru a
facilita însă o intervenţie adecvată, trebuie evaluat riscul suicidar analizînd factorii de risc pentru
suicid şi starea psihică a individului.
Sindromul presuicidar a fost descris de Ringel ca fiind caracterizat prin restrângerea
câmpului de constiinţă şi afectivităţii şi înclinaţia către fantasmele suicidului. Mulţi autori susţin
dificultatea punerii în evidenţă a sindromului presuicidar, unii atribuindu-l unei predispoziţii de
ordin caracterial.
Suicidul disimulat (travestit) este o acoperire, o disimulare a actului suicidar sub
aspectul unui accident. Individul alege această modalitate de a se sinucide pentru a nu-şi
culpabiliza rudele şi prietenii sau pentru a-i proteja de reacţia anturajului.
Raptusul suicidar este rezultatul unei tendinţe greu reprimabile de dispariţie, a unui
impuls nestăpânit. Persoana „se aruncă în suicid”, folosind orice mijloc care are la îndemână.
Suicidul cronic (parasuicidul) constituie de fapt echivalentele suicidare, din care
menţionăm automutilările, refuzul alimentar, refuzul tratamentului, conduitele de risc şi aşa-
numitele sinucideri cornice (alcoolismul şi toxicomaniile), ele asemănându-se prin caracterul
simbolic, prin tendinţa la autodistrugere cu comportamentul suicidar, dar realizând o deturnare a
actului greu explicabilă pentru ceilalţi şi chiar pentru sine. Termenul de parasuicid a fost
introdus de Norman Kreitman în monografia sa „Parasuicide” apărută în 1970. Se presupune că
un episod parasuicidar desemnează un individ cu mecanisme reduse de inhibiţie a autoagresiunii,

lOMoARcPSD|10150641
fiind astfel capabili să acţioneze în sensul oricăror impulsuri suicidare care pot surveni. În 1979,
Morgan a sugerat introducerea termenului de autoagresiune deliberată, incluzând aici atât
intoxicaţiile cu medicamente sau substanţe chimice, cât şi automutilarea.
Conduita suicidară presupune organizarea comportamentului în vederea acestui scop, un
fel de „regie” a actului suicidar. Individul îşi vizitează locurile din copilărie, foştii prieteni, îşi
scrie testamentul după care se sinucide.
Suicidul în doi (suicidul dual)
Poate îmbrăca mai multe aspecte:
 Poate fi considerat o formă de suicid altruist. Stricto senso, exprimă situaţia în care cei
doi sunt de acord să se sinucidă împreună.
 Fiecare partener se poate sinucide separat.
 Bolnavul reuseste să îşi convingă partenerul/partenera să „îl urmeze în moarte”.
Suicidul colectiv
Astfel de cazuri au un grad crescut de sugestibilitate şi un inductor persuasiv, carismatic,
cu un plus cognitiv. „Contagiunea” suicidară se bazează frecvent pe convingeri religioase sau
culturale, conform cărora moartea ar avea un rol eliberator.
Conduitele pseudosuicidare (falsele suiciduri) din definiţia suicidului, rezultă că se
consideră ca atare acest act, atunci când subiectul îi evaluează consecinţele. Implicit, nu vor fi
cuprinse în această categorie decesele survenite în timpul stărilor confuzionale (care sunt
accidentale), sinuciderea halucinatorie imperativă din stările crepusculare epileptice şi cea din
stările demenţiale.
Factori de risc pentru suicid
Factori socioeconomic. Suicidul apare în situaţii de criză acută, şomaj, faliment.
Sărăcirea, pierderea unui statut economic şi nu sărăcia în sine favorizează suicidul. Se vorbeste
despre suicidul anomic în societatea modernă, în care dezechilibrul politic, economic, religios şi
cel moral împing individul spre autoliză. Anomia are două sensuri diferite. Pe de o parte, anomia
este considerată ca fiind răul de care suferă o societate în ansamblul ei din lipsa regulilor morale
şi juridice care îi organizează economia. Pe de altă parte, Durcheim în lucrarea sa consacrată
suicidului, el insistă asupra unui alt aspect al anomiei: relaţia individului cu normele societăţii
sale şi modul de interiorizare a acestora. Durcheim vorbeşte de instabilitatea materială şi
familială care creşte în timpul crizelor economice. Suprasolicitarea individului, competiţia
exagerată în relaţiile sociale, provoacă o stare de nelinişte care poate duce la sinucidere. Din
punct de vedere social, tendinţa de marginalizare, de excludere din grup favorizează suicidul.
 Statutul marital - rata suicidului la celibatari este dublă faţă de rata suicidului în populaţia
generală, în timp ce persoanele rămase singure prezintă o rată a suicidului de patru ori
mai mare decât la loturile martor. În rândul persoanelor văduve, riscul suicidar este de
aproape 4 ori mai mare la bărbaţi faţă de femei.
 Suicidul în funcţie de sex - în timp ce femeile au un procent mai ridicat de tentative
suicidare (6:1) faţă de bărbaţi, numărul actelor suicidare este mai mare la bărbaţi (3:1).
 Habitatul - suicidul este mai frecvent în aglomerările urbane.
 Statutul professional - sinuciderile sunt mai frecvente la cei fără statut profesional sau cu
statut profesional nesigur. Profesia intervine în măsura în care ea implică un anumit nivel
intelectual, precum şi un anumit mod de viaţă. Există anumite profesii cu un risc suicidar
mai crescut. Medicii se înscriu în categoria profesiilor cu risc crescut. La militari rata
suicidului este mai ridicată cu cel puţin 25% decât în rândul civililor.
Factorii meteorologici şi cosmic. Suicidul este mai frecvent primăvara şi toamna,
corespunzător frecvenţei crescute a debutului şi recăderilor în psihoze.
Factorii somatic. Riscul suicidar creşte în bolile somatice precum durerea cronică,
operaţii chirurgicale recente sau boli în fazele terminale. Infecţia cu HIV fără alte complicaţii nu
pare să aibă un risc suicidar crescut.

lOMoARcPSD|10150641
Ereditatea. Până în urmă cu aproximativ 25 de ani, se spunea că suicidul are un

caracter ereditar. Sucidul este însă o manifestare, un simptom apărut fie în cadrul unei depresii
majore sau a unei psihoze. Asadar, nu suicidal este ereditar, ci boala care îl ocazionează.
Suicidul în funcţie de vârstă
 0-10 ani. Nu se întâlneşte decât extrem de rar, iar atunci este rezultatul imitaţiei, ţinând
cont de faptul că sub vârsta de 10 ani, nu se poate vorbi de constiinţa morţii.
 11-15 ani. Părerea psihologilor este că la această grupă de vârstă suicidul este reactiv şi
este foarte frecvent rezultatul unor pedepse exagerate.
 16-24 ani. După vârsta de 15 ani, raportarea suicidului creşte numeric, statisticile
europene declarându-l printre primele 3 cauze de deces la adolescenţi, după accidente şi
cancer. Adolescenţii sunt supuşi bombardamentelor continue din partea sferelor fizice,
psihice şi sociale, care pe rând implică idealuri noi efemere şi tiranice şi necesită forme
noi de rezolvare. Adolescenţii cu risc înalt de sinucidere au, de obicei, legături de
prietenie slab dezvoltate, au o stimă de sine redusă şi au avut un eveniment stresant în
ultimul an.
Unele evenimente precipitante acţionează ca triggeri pentru actul suicidar al unui
adolescent: despărţiri, moartea unei rude apropiate, dispute familiale, eşecuri şcolare.
Ideile suicidare sunt un factor comun în evoluţia depresiei şi pot sau nu să fie evidente. Un
pacient care suferă şi care relatează o adâncă lipsă de speranţă este considerat cu un înalt risc
suicidar. Lipsa de speranţă pe care pacientul o simte nu este oarecare; este lipsa de speranţă a Eu-
lui, deoarece nimeni nu poate promova starea de bine a pacientului, plăcerea sau satisfacţia.
Sentimentul de neajutorare al pacientului este diferit, deoarece trecutul acuză şi condamnă
pacientul, prezentul este frustrant, iar viitorul este nesigur şi chiar mai ameninţător.
Alţi importanţi factori de risc sunt sentimentul durerii existenţiale („vidul narcisismului”)
şi lipsa speranţei. Alţi câţiva factori minori pot fi anxietatea, insomnia continuă, tendinţele
impulsive.
Este important pentru profesionişti să nu îşi relaxeze vigilenţa atunci când un pacient nu
mai vorbeste despre sinucidere şi pare să fie calm; pe de altă parte, profesioniştii nu trebuie să fie
atât de imprudenţi să creadă că, dacă un pacient vorbeste despre sinucidere, el nu va comite
sinuciderea, ca în zicala „Câinele care latră nu muscă”. Departe de aceasta: acesta este momentul
care trebuie să îl preocupe cel mai mult pe profesionist; este momentul „aşteptării calme” de
dinaintea actului, un act care apoi tinde să surprindă pe oricine. Acesta este momentul
„acumulării”. Pacientul ascunde şi depozitează pilule cu scopul de a le înghiţi toate odată;
aşteaptă să fie singur pe balcon, să pună mâna pe o armă sau pe un obiect de bucătărie.
Statisticile evidenţiază faptul că mai mult de 50% din victimele suicidului au căutat tratament
înaintea actului, dar nu au fost diagnosticate corect sau au fost tratate inadecvat. Suicidul mai
poate fi o manifestare a debutului unor psihoze. Până la vârsta de 30 de ani, se menţin aceiaşi
factori de risc şi o rată foarte crescută a suicidului.
 31-40 ani. Suicidul se datorează în special abuzului de alcool asociat depresiei.
 51-60 ani. Depresia este în prim-planul cauzelor de suicid.
 peste 60 ani. Vârstnicii sunt mai vulnerabili la evenimentele din viaţă care au acum, deşi
nu au avut în trecut, caracteristici traumatice.
Pensionarea este, în mod obisnuit, un factor de risc pentru predispoziţia persoanelor
vârstnice către depresie şi suicid, deoarece implică nu numai pierderea statutului social, dar şi
scăderea venitului obişnuit. Aceste schimbări transformă pensionarii în consumatori de alcool şi
medicamente şi afectează atât sănătatea lor fizică, cât şi echilibrul lor narcisistic. Sentimentul
constant al incapacităţii este combinat cu o scădere reală a anumitor abilităţi. În plus, pierderea
ocaziilor de întâlnire măreşte sentimentele de singurătate ale vârstnicilor; moartea rudelor
apropiate, prietenilor sau cunostinţelor face ca sentimentul terminării vieţii să fie mai acut pentru
ei. Teama şi izolarea sunt, de asemenea, frecvent observate la persoanele vârstnice. Evocarea
predomină asupra posibilităţii introspecţiei, aşa încât persoanele vârstnice se ancorează în trecut,
ceea ce constituie un obstacol pentru psihoterapie. Astfel, orizonturile vieţii devin mai înguste;

lOMoARcPSD|10150641
nu este neobişnuit ca suicidul să constituie o evadare din această situaţie, prevalent prin otrăvire
sau spânzurare.
În profilaxia suicidului, trebuie să se ţină seama pe de o parte, de cele două categorii ale
comportamentului suicidar: tentativa şi suicidul realizat, de motivaţia (semnificaţia lor pentru
subiect) şi de conţinutul diferit al stărilor de conştiinţă, iar pe de altă parte de conţinutul cauzelor
determinante. De asemenea, în munca de prevenţie eficientă a suicidului de mare importanţă este
identificarea indiciilor comportamentului suicidar, a factorilor săi predictivi. În funcţie de toate
aceste elemente şi caracteristici, care pot fi evidenţiate în urma examenului complex al
personalităţii, medicii şi psihologii ar putea lua măsurile adecvate prevenirii suicidului, asistenţei
şi reabilitării personalităţii individului care recurge la sinucidere.
Oamenii trebuie să ştie că atunci când o persoană vorbeşte despre suicid, ea trebuie luată în
serios. Afirmaţiile de tipul: “Nu mai vreau să trăiesc!” sau “Sunt o pacoste pentru toată lumea,
aşa că, mai bine ar fi să termin cu toate!” trebuie considerate drept simptomatice.
Dissertori şi Piazza (apud I. Cucu, 1983) arată că lupta contra suicidului trebuie să cuprindă
următoarele aspecte:
1. Terapia la timp a depresiei şi a tendinţelor de evadare în imaginar, concomitent cu
ameliorarea condiţiilor de viaţă, economice şi profesionale ale subiecţilor;
2. Evitarea apologiei suicidului în mass-media (sau a prezentării excesive, adăugăm noi, a
unor cazuri reale) sau în artă. Se ştie că, apariţia romanului lui Goethe “Suferinţele tânărului
Werther” a condus la o “epidemie” de sinucideri la tineri şi adolescenţi;
3. Evitarea izolării sociale a unor categorii de indivizi şi a insuficienţei controlului primar;
4. Acţiunile politice şi legislative prin care să fie diminuată starea de anomie;
5. Lupta instituţionalizată împotriva suicidului, prin participarea unui număr mare de
specialişti: medici, psihologi, psihiatrii, asistenţi sociali, pedagogi etc. Ea implică înfiinţarea
unor servicii şi organizaţii pentru prevenirea suicidului, a serviciilor telefonice de discuţie, a
clinicilor speciale şi conceperea unor companii publicitare şi a programelor speciale pentru
prevenirea şi reducerea numărului tentativelor de suicid.
Persoanele care au avut o tentativă de sinucidere ar trebui să urmeze o formă de
psihoterapie în mod obligatoriu, să fie luate în evidenţă şi supravegheate de o echipă de
specialişti (formată din medici, psihologi şi asistenţi sociali). Prin urmare, activitatea profilactică
depinde de interesul comunităţii faţă de actul deviant respectiv, dar şi de nivelul general al
dezvoltării sale socio-economice.
1. Extrageţi principale idei şi definiţii ale suicidului din perspectiva sociologică,
psihologică şi psihiatrică.
2. Ţinând seama de principalii factori sociologici, psihologici şi psihiatrici ai
comportamentului suicidar, realizaţi un portret al personalităţii subiecţilor predispuşi la
suicid şi a condiţiilor în care acesta s-a dezvoltat.
3. Detrninaţi principalii indici ai tentativei de suicid? Dar ai suicidului realizat?
4. Identificaţi semnificaţiile atribuite tentativei de suicid şi, respectiv, suicidului propriu-
zis de către autorii acestor acte?
Tema V: Comportament adictiv

- să definească conceptele: adicţie, Caracteristicile generale a comportamentului
comportament adictiv; adictiv

lOMoARcPSD|10150641
- să determine fazele comportamentului Modele conceptuale ale comportamentului

adictiv; adictiv
- să identifice particularităţile şi Factorii comportamentului adictiv
simptoamele comportamentului adictiv; Fenomenul de co-dependenţă
- să distingă adicţiile chimice, adicţiile Addicţiile chimice
comportamentale, alimentare Addicţiile comportamentale
Addicţiile alimentare
Concepte-cheie:
Adicţie, comportament adictiv, anorexia
nervoasă, bulimie nervoasă, gusturi perverse.
Repere teoretice
Caracteristica generală a comportamentului adictiv
Noţiunea de adicţie este o noţiune descriptivă şi defineşte comportamente sau procese.
Ea se referă la zona comportamentelor caracterizate de acte repetate în care predomină
dependenţa faţă de o situaţie sau un obiect material care este căutat şi consumat cu aviditate. În
comportamentul adictiv persoanele deviază toate celelalte centre de interes cu incapacitatea de a
alege să nu realizeze gestul adictiv, care nu constituie, de altfel, neapărat, o experienţă agreabilă
(Peele). Într-o manieră mai largă, sfera sa de aplicare nu poate fi limitată numai la alcoolism sau
toxicomanie, făcând, de asemenea, parte din aceasta: bulimia, toxicofilia, jocul patologic
(gambling), comportamente sexuale.
Termenul de comportament adictiv corespunde extensiei termenului, care serveşte a
desemna toxicomanii cu alte comportamente pe care Fenichel (1945) i-a numit „toxicomanii fără
drog”. Comportamentul adictiv este pus în raport cu eşecul în faţa unei obligaţii, eşec ce pune la
îndoială capacitatea de a reuşi (sentimentul incompetenţei personale şi sociale).
Înţelesul comportamentului adictiv este situate, în general, pe de o parte, de insuccesul
acţiunii de identificare. Impasurile de identificare sunt determinante. Comportamentul adictiv
reprezintă un eşec de “introiecţie”(act psihic de asimilare a eului unei alte persoane la propriul
eu, manifestat prin imitarea inconştientă a comportamentului acelei persoane) , de asemenea o
tentativă paradoxală de identificare, de renaştere sau unificare cu sinele.
Caracteristicile comportamentului adictiv:
 Actul adictiv produce un scurt circuit în secvenţă: nevoie, halucinaţia satisfacţiei, dorinţă,
absenţa satisfacţiei, apariţia principiului realităţii.
 Între nevoia psihologică şi halucinaţia satisfacţiei, comportamentul adictiv determină o
acţiune specifică ce suprimă toată lipsa satisfacţiei, adică toată putiinţa de a dori.
 Comportamentul adictiv realizează un “surogat” al experienţei primare a satisfacţiei.
Comportamentul adictiv nu apare de odată, este un proces de formare şi de dezvoltare
continuă, şi are început (deseori inofensiv), manifestare (conţinut) individual (cu grad sporit de
dependenţă) şi rezultat. Fiecărei etape de dependenţă are decurs motivaţional diferit, dar specific.
O particularitate a acestui tip de comportament este ciclicitarea cu următoarele faze:
 Predispunerea interioară spre comportament adictiv;
 Intensificarea dorinţei şi tensiunii;
 Aşteptarea şi căutarea activă a unui obiect adictiv;
 Obţinerea obiectului adictiv şi realizarea anumitor trăiri specifice;
 Relaxare;
 Faza de remisie (linişte relativă).
Acest ciclu se repetă cu frecvenţă şi forme de manifestare individuală. Ex. Pentru o
adicţie ciclu durează o lună, pentru alta e nevoie de o zi.
Comportamentul adictiv nu duce întotdeauna la boli sau moarte, este urmat de shimbări
ale particularităţilor personalităţii şi dezadaptare socială.
Mecanismul adictiv – un set de caracteristici cognitive, emoţionale şi comportamentale,
care determină atitudinea pozitivă faţă de adicţie, obiectul adictiv. Gândurile şi discuţiile despre

lOMoARcPSD|10150641
obiect domină, se intesifică raţionalizarea, adică justificarea intelectuală a adicţiei. Totodată, se

formează gândirea “magică” sub forma fanteziilor despre necesitatea şi importanţa obiectului
adictiv, şi în acelaşi timp scade criticismul faţă de urmările negative. Se dezvoltă neîncrederea în
ceilalţi, şi mai ales faţă de specialişti.
Minciuna şi anosognozia (nerecunoaşterea, lipsa de evaluare critică a propriei sale boli
sau adicţie) sunt parteneri ai comportamentului adictiv. Nedorinţa de a recunoaşte dependenţa,
adicţia complică comunicarea şi relaţii interpersonale, totodată, şi face dificilă posibilitatea de a
fi ajutat.
La persoanele cu comportament adictiv se manifestă: dependenţa, fuga de realitate, teama
de monotomia şi responsabilitatea vieţii, tendinţa de senzaţii tari şi noi, nedorinţa şi neputiinţa de
a fi responsabil de acţiunile şi obligaţiile sale.
În concepţia lui Peseschkian N., există 4 tipuri de “evadare” din realitate:
a. În corp – se înlocuieşte nivelul de trai tradiţional (în care se pune accentual pe familie,
serviciu, hobby) cu noi valori, care pun accentul pe dezvoltarea exagerată a propriilor
abilităţi fizice sau intelectuale;
b. În muncă – se manifestă printr-o fixare disarmonică a aspectelor vieţii(familie, serviciu,
etc.), punându-se un accent exagerat pe muncă – devenind dependent de muncă;
c. În relaţii sau singurătate – sau comunicarea devine unicul mod de soluţionare a diferitor
dificultăţi, sau comunicarea este redusă la minimum;
d. În fantezii – predilecţia la reflecţie, gânduri, fantezii şi lipsa dorinţei de a realiza ceva, de
a acţiona.
Modele conceptuale ale comportamentului adictiv:
5. Modelul moral – explică comportamentul adictiv ca consecinţă a lipsei de spiritualiate
şi imperfecţiune morală,
6. Modelul bolii – comportamentul adictiv – o boală, ce necesită asistenţă specială,
7. Modelul simptomatic – acest comportament esteun symptom comportamental sau o
deprindere,
8. Modelul psihanalitic – comportamentul adictiv este o manifestare defectuoasă a
dinamicii personale,
9. Modelul bio-psiho-social – acest comportament trebuie analizat din mai multe
perspective ca: cultural, social, juridică, psihologică şi biologică.
Tipurile adicţiei:
1. Chimică – fumatul, toxicomania, dependenţa de medicamente, de alcool, toxicofilia.
2. Tulburări ale instinctului alimentar – bulimia, anorexia, foamea.
3. Gamblingul – dependenţa de jocuri de noroc, de jocuri la computer.
4. Tulburările sexuale - zoofilia, sadomazochismul, etc.
5. Adicţia de internet.
Dependenţa chimică – un consum patologic, cronic sau periodic, impulsiv de substanţe
care modifică starea afectivă sau de conştiinţă şi crează dependenţă atât fizică, cât şi psihică. Este
rezultatul acţiunii unor factori externi şi interni, al unor interacţiuni patogene din copilărie.
Conflictele existente în copilărie în cadrul familiilor dezechilibrate si reactualizarea acestora în
adolescenŃă joacă un rol important în geneza toxicomaniilor sau dependenţei de diverse
substanţe.
Motivaţia consumului de alcool şi de droguri poate avea mai multe forme:
 Motivaţie ataractică – tentinţa de a utiliza diferite substanţe psihoactive, în scopul de a
atenua sau elimina efectele disconfortul emoţional. Cauzele: frica, anxietatea, drepresia.
 Motivaţia hedonică – modalitatea de a scăpa de realitate şi a se cufunda într-o lume
iluzorie, manifestând stări de euforie, bucurie, umor.
 Motivaţie pseudoculturală - se bazează pe concepţia despre lume şi valorile estetice ale
persoanei. Se consumă alcool sau droguri prin prisma de "gust rafinat" . Pentru această
categorie nu este important consumul de alcool, droguri , ci demonstrarea procesului
pentru ceilalţi.

lOMoARcPSD|10150641
Dependenţii de droguri au următoarele particularătăţi ale personalităţii:

 Vulnerabilitate, sensibilitate (incapacitatea de a controla emoţiile şi trările emoţionale),
 Incapacitatea de a avea grijă de sine,
 Stimă de sine scăzută, urmat de stimă de sine ridicată după utilizarea drogurilor,
 Dificultăţi în relaţii interpersonal, rezistenţă scăzută la frustrare, intoleranţă la eşecuri,
 Sentiment de inutilitate, abandon, vinovăţie.
Dependenţa alimetară - comportamentul alimentar este evaluat ca fiind echilibrat
(adecvat) sau deviant, în funcţie de loculcel ocupă procesul de alimetaţie în ierarhia de valori ale
individului, de indicatorii cantitativi şi calitativi ai alimentaţiei, de factorul estetic. Stereotipurile
comportamentului alimentar este susţinut de factorii etnici şi culturali, în deosebi în timpul
perioadei stresante. Problema eternă a valorii alimetaţiei este legătura dintre alimentaţie cu
obiectivele vieţii ("măncăm, ca să trăim sau trăim, ca să mâncăm"), luând în consideţie şi rolul
comportamentului alimentar al celorlalţi pentru dezvoltarea anumitor caracteristici personale (de
exemplu, ospitalitate).
Formele comportamentului alimentar sunt:
1. Anorexia mintală - Anorexia (în greacă an – „lipsă” şi orexis – „apetit, poftă de
mâncare”) nervoasă reprezintă un concept psihosomatic în care lipsa apetitului alimentar este de
natură psihogenă cu interferenţe socioculturale, motiv pentru care este denumită şi boală a
civilizaţiei. Este o tulburare a conduitei alimentare. Relaţia dintre psihic şi comportamentul
alimentar este de natură duală, adică psihică şi somatică, demonstrată prin faptul că tulburările
psihice duc frecvent la modificări ale apetitului şi consumului de alimente şi invers, bolile
organice intervin în modificări ale conduitelor alimentare.
Are un determinism multifactorial, afectează cu predilecţie fetele tinere, se caracterizează
printr-o restricţie progresivă, durabilă şi voluntară a consumului de alimente motivată de dorinţa
de a avea o greutate de manechin conform sistemului sociocultural referitor la estetismul
frumuseţii feminine. Acesta este un factor favorizant al anorexiei, deoarece duce frecvent la cure
de slăbire exagerate. Se poate conchide că problematica centrală a anorexiei nervoase o
reprezintă neintegrarea armonioasă a corporalităţii în structura personalităţii psihice ceea ce duce
la dezvoltarea unor contradicţii între psihism şi componenta somatică.
Riscul bolii este letal. Tratamentul anorexiei se bazează pe:
- reabilitarea nutriţională prin creşterea în greutate a bolnavilor;
- corectarea imaginii corporale;
- o echipă multidisciplinară.
2. Bulimia nervoasă - se caracterizează prin episoade paroxistice de supraalimentare
marcate de consumul rapid al unor mari cantităţi de alimente. Reprezintă o tulburare de
comportament caracteristică femeilor, care începe, de obicei, în adolescenţă sau la începutul
vârstei adulte.
Încă de dimineaţă este preocupată de hrană, ştie că va ceda încă odată şi consideră acest
comportament inevitabil şi de necontrolat. Criza apare la sfârşitul zilei când îşi cumpără
alimentele şi le mănâncă pe stradă, în maşină, în magazine, acasă. Un alt comportament frecvent
este acela de a goli frigiderul. Dacă locuieşte cu familia se va izola şi îşi va domoli senzaţiile de
tensiune interioară consumând alimente dulci şi sărate.
Pentru a stopa efectul de îngrăşare asupra corpului, persoana bulimică se va forţa să
vomite la toaletă, acasă sau chiar în restaurante. După o lungă practică a ritualului, bulimicii îşi
lasă o urmă pe mâna dreaptă de care se muşcă pentru a atenua sentimentul de culpabiliatate.
Vomitările sunt mult timp ascunse anturajului.
Criterii de diagnostic:
1. Crize recurente:
- consumul rapid al unei mari cantităţi de hrană în timp scurt 2 ore;
- sentimentul de pierdere a controlului asupra comportamentului alimentar în timpul crizei
(sentimentul că nu te mai poţi opri din mâncat sau că nu poţi controla ceea ce mănânci ori
cantitatea în care mănânci);

lOMoARcPSD|10150641
2. Comportamente compensatorii inadecvate şi recurente, care să prevină îngrăsarea cum ar

fi: vomitări provocate şi recurente care să prevină îngrăşarea, diuretice, clisme, post, exerciţii
fizice excesive;
3. Crizele de bulimie şi comportamentele compensatorii inadecvate apar, în medie, de 2 ori
pe săptămână, timp de 3 luni;
4. Respectul de sine este influenţat excesiv de greutate şi de forma corporală;
5. Tulburarea nu survine exclusiv în timpul episoadelor de anorexie mintală.
Specificarea formei
- vomitări şi purgative;
- alte comportamente compensatorii inadecvate: inaniţia (stare patologică a
organismului, manifestată prin pierdere în greutate, scăderea forţei fizice, ameţeli etc. şi cauzată
de lipsa cronică de hrană), exerciţii fizice excesive.
1. Definiţi noţiunea de adicţie şi descrieţi etapele de formare.
2. Identificaţi particularităţile unui comportament adictiv.
3. Care sunt deosebirile dintre comportamentul adictiv şi un obicei negativ?
4. Îdentificaţi comportamentele adictive cele mai des întîlnite în perioada actuală.
5. Care sunt factorii care contribuie la formarea comportamentului adictiv?
6. Enumeraţi motivele conştiente şi inconştiente a comportamentului adictiv.
Tema VI: Comportamentul deviant bazat pe hiperactivitate
Subiectul 6 Comporamentul deviant bazat pe hiperactivitate

- Să determine noţiunele Definiţia şi terminologia coporta -
„workoholism”, “gambling”, “fanatism”, mentului deviant bazat pe hiperac -
paranoia de sănătate”, “sindromul " intoxicaţie tivitate
filosofică”, “cleptomanie” , „pyromanie”, Tipurile: workogolism, gambling,
„dromomanie”, „dipsomanie” ş. a. fanatism, paranoia de sănătate,
- Să caracterizeze tipurile sidromul de „intoxicaţie filozofică”,
comportamentu -lui deviant bazat pe cleptomania, pzromania, dromomania,
hiperactivitate dipsomania, obiceiurile patologice.
- Să stabilească particularităţile tipurilor de
devianţe
- Să analizeze obiceiuri patologice
Repere teoretice
Definiţia comportamentului deviant bazat pe hiperactivitate
Un alt tip de comportament deviant sunt devierile, bazete pe hiperactivitate (Platonov K.).
Această grupă de devieri studiază acele forme care se referă la activităţile care depăşesc cu mult
media, capacităţile obişnuite, normalitatea. În aceste situaţii se poate vorbi despre talent,
suprdotare într-o anumită activitate. Dacă comportamentul delincvent se confruntă cu realitatea,
cel adictiv – fuge de realitate, atunci comportamentul bazat pe hiperactivitate – ignorează
realitatea. Persoanele consideră lumea înconjurătoare nesemnificativă şi deaceea nu
interacţionează cu ea, nu apreciază, formează atitudini emoţionale faţă de cei din jur.
Interacţiunile impuse sunt considerate de personele cu comportament bazat pe hiperactivitate ca
neînsemnate, temporare şi nesemnificative pentru dezvoltarea personalităţii lor.

lOMoARcPSD|10150641
Pasiunea - stare afectivă şi intelectuală deosebit de intensă şi stabilă, manifestată ca o

tendinţă care polarizează procesele psihice ale omului, determinându-l prin intensitatea efectelor
sau prin permanenţa acţiunii lor. Pasiunilor supraevaluate includ toate caracteristicile pasiunii
propriu-zise intensificate pâna bizar, obiectul pasiunii sau activitatea devine vectorul
determinant al comportamentulul, blocând alte obiecte sau activităţi.
Carateristicile pasiunii supraevaluate sunt:
 Concentrarea profundă şi de durată asupra obiectului pasiunii,
 Atitudine emoţională intensă faţă de obiectul pasiunii,
 Pierderea controlului asupra timpului acordat pasiunii,
 Ignorarea altor activităţi şi pasiuni.
O forma a pasiunilor supraevaluate este „paranoia sănătăţii” – atracţia faţă de acţiuni
curative, în detrimentul altor aspecte ale vieţii (serviciu, familie). Persoana activ se implică într-
un mod sănătos de viaţă – fugă, gimnastică, exerciţii de respiraţie, călire, etc. Mecanismul
formării „paranoii de sănătate” este fenomenul „schimbării motivului spre scop”, atunci când
acţiunile curative nu mai sunt mijloace a modului sănătos de viaţă, dar scop în sine – unicul mod
de plăcere. Ex. Sport – pentru sănătate, sport profesional.
Termenul de "dependenţă de muncă" a fost prima dată folosit la sfârşitul anilor 1960 şi
defineşte o relaţie patologică cu o experienţă ce provoacă modificări ale dispoziţiei interne.
Caracterizată de stări compulsive şi în final de pierderea controlului, această dependenţă nu este
întreruptă, în ciuda consecinţelor adverse, cum ar fi sănătate precară şi un grad de relaţionări
interumane foarte scăzut.
Unii cercetători aseamănă dependenţa de muncă tulburărilor obsesiv compulsive ,
deoarece implică o concentrare restrânsă, activitate neîntreruptă şi comportament "ritualistic".
Persoanele afectate care încearcă să se schimbe au deseori recidive şi au nevoie de încurajări şi
suport pentru a încerca din nou. Dependenţa de muncă nu ţine cont de genul persoanei sau de
locul de muncă.
Stadiile dependenţei de muncă
Fassel (apud. R.W. Conroy "Addiction to Work Proves Harmful") a identificat trei stadii
ale acestei dependenţe: stadiul iniţial, stadiul de mijloc şi stadiul final.
1. Stadiul iniţial - în acest stadiu , dependentul este ocupat constant, deseori încercând să
muncească mai mult decât poate. Dependentul se gândeşte la muncă tot timpul, lucrează peste
program în mod regulat şi refuză să-şi ia zile libere.
2. Stadiul de mijloc - odată cu progresarea dependenţei de muncă se poate observa
totodată şi o creştere în intensitate a altor dependenţe. Dependentul începe să renunţe la relaţii
personale până în momentul când viaţa sa socială este aproape inexistentă. Încercarile sumare de
schimbare de obicei eşuează. Ajuns în acest punct, dependentul de muncă începe să devină tot
mai epuizat fizic şi poate avea dificultăţi în a dormi. Semne mai serioase ale dependenţei sunt
pierderi scurte ale memoriei şi perioade de comatoză în care acesta priveşte în gol.
3. Stadiul final - în acest ultim stadiu dependenţa de muncă devine tot mai problematică.
Persoana dependentă poate avea dureri de cap cronice, dureri de spate, creşterea tensiunii, ulcer
şi depresie. Îmbolnăviri serioase cum ar fi accidentele vasculare cerebrale sau infarcturile pot
duce la spitalizare, aceasta determinându-l pe dependent să-şi schimbe viaţa. Specialişti în
domeniu au evidenţiat mai multe cauze care pot fi la nivel individual, la nivel interpersonal şi la
nivelul organizatiei
La nivel individual - dependenţii de muncă au fost cândva subapreciaţi şi încearcă să-i
convingă pe alţii că sunt capabili. În acest caz este vorba despre o alterare a construcţiei Eu-lui,
iar motivaţia de a munci este exterioară. O altă cauză determinantă face referire la faptul că,
distribuirea de sarcini şi responsabilităţi este disproporţionată în raport cu vârsta, iar dacă este
însoţită si de lipsa de respect sau atitudini violente, persoana devine vulnerabila si dornica de
aprecierea celor din jur.
La nivel interpersonal - dependenţii de muncă se refugiaza în muncă, fug de o situaţie
traumatizantă, stresantă din viaţa reală (divorţuri, etc).

lOMoARcPSD|10150641
La nivel organizaţional - prin timpul acordat muncii, workoholicii simt ca îşi probează
loialitatea faţă de firmă. Exigentele managerilor şi teama de a nu-şi pierde locul de muncă,
determină mulţi indivizi să lucreze chiar şi acasă, mai ales în ziua de azi când perfecţionarea
tehnologiei îţi permite să lucrezi oricând şi oriunde.
Concluziile unor studii arată, că workoholismul este posibil în fiecare profesie,
constituind un fenomen global care nu depinde de statutul educaţional, de cultură sau de gradul
de dezvoltare economică al unei ţări.
Dependenţa de jocuri (jocul compulsiv) este o boală a controlul impulsurilor. Jucătorii
compulsivi (şi dependenţi) nu-şi pot controla impulsul de a juca, chiar atunci când ei ştiu că
jucatul/pariatul le provoacă suferinţă lor înşişi sau familiei. Jocurile de noroc sunt aproape în
permanenţă în mintea jucătorilor, în ciuda consecinţelor sau a situaţiei în care se află. Aceştia
continuă să joace indiferent de faptul că sunt euforici sau depresivi, îmbogăţiţi sau ruinaţi
financiar. Chair şi atunci când toate condiţiile sunt împotriva lor, chiar şi atunci când nu-şi mai
pot permite să piardă, persoanele cu dependenţă de jocuri de noroc nu se pot abţine să nu joace.
Dependenţa de jocuri de noroc afecteaza încet, dar sigur relaţiile cu cei dragi (soţi,
familie, prieteni, etc.) şi conduc la situaţii financiare neplăcute. Ele determină spre lucruri
nespecifice, necorespuzătoare fiinţei raţionale: furtul banilor, ascunderea lor, minciuna,
împrumutul unor sume de bani de la persoane cel puţin dubioase, luarea unor decizii în
defavoarea propriei persoane. Dependenţa de jocuri de noroc (pariuri, cărţi, aparate, ruleta,
poker, etc.) este considerată ca fiind o boala atipică, ascunsă, pentru că ea nu manifestă semne
sau simptome precum dependenţa de alcool sau de droguri. Persoanele dependente de jocuri de
noroc îşi neagă dependenţa sau refuză discuţiile ce au ca subiect jocurile sau dependenţa de ele.
În plus, ele au tendinţa de a minimiza riscurile la care se expun şi nu conştientizează adevarata
natura a consecinţelor negative pe care le pot suferi. De foarte multe ori ascund că se duc sa
joace, mint, manipuleaza sau promit că nu se mai duc la jocuri.
Conform concepţiei lui Korolenko şi Dmitrieva, factorii care predispun spre dependenţa
de jocuri sunt:
 Educaţia incorectă în familie,
 Includerea copiilor în jocurile adulţilor (domino, cărţi, Monopoly, etc.),
 Materismul, supraevaluarea valorilor materiale,
 Acsarea atenţiei pe posibilităţile financiare,
 Invidia rudelor, cunoştinţelor cu mai multe mijloace financiare,
 Convingerea că toate problemele se pot rezolvă cu bani.
Conform cercetărilor efectuate pe un eşantion de 10000 de adolescenţi din Anglia în vârstă de
12 -13 ani, au demonstrat că adolescenţii joacă practic în aceleaşi jocuri ca şi adulţii. Dar ei preferă
aparatele de joc şi biletele loteriilor naţionale. După datele cercetătorilor din Australia 5% din
adolescenţi pot fi incluşi în grupul dependenţilor de jocuri.
Dependenţa de internet ar putea fi privită din perspectiva orientării behavioriste.
Skinner a creat teoria condiţionării operante al cărei principiu este: oamenii au tendinţe de a
repeta un comportament, dacă acesta este întărit sau recompensat. Odată, ce învăţăm să asociem
răspunsul sau reacţia noastră la mediu cu consecinţele răspunsului nostru, vom continua să
răspundem în maniere care duc la rezultate plăcute şi vom rări răspunsurile urmate de rezultate
neplăcute. Timpul este foarte important pentru eficienţa oricărei recompense. Dacă recompensa
întârzie, ea îşi va pierde mult din putere şi este mai puţin probabil ca noi să o asociem cu
răspunsul nostru. Un comportament învăţat prin condiţionare operantă poate fi eliminat dacă nu
mai este întărit, însă de cele mai multe ori, comportamentul poate fi incredibil de persistent, chiar
dacă recompensa nu a apărut de mult timp. În cazul chat-ului şi a jocurilor pe internet
recompensa poate fi recunoaşterea şi atenşia din partea celorlalţi, care sunt de multe ori
necunoscuţi şi aproape sigur idealizaţi. În cazul jocurilor, o altă recompensă ar fi adrenalina
jucătorului atunci când câştigă o luptă, rezolvă o enigmă sau găseşte calea secretă către
următorul nivel. Recompensele sociale sunt, de asemenea, foarte importante. Atunci când un

lOMoARcPSD|10150641
jucător a marcat un punct, cei din echipa lui îi trimit mesaj (eşti cel mai tare) îi trimit baloane
colorate cu numele lui etc.
Unii cercetători sunt de părere că termenul de adicţie la internet este prea nespecific
pentru că nu defineşte un comportament precis şi că mai corect ar fi să se vorbească de una din
următoarele comportamente: adicţie cibersexuală, adicţie Cyberrelationship, compulsion Net,
Information overload, Interactive gaming compulsion.
Criteriile folosite pentru diagnosticarea adicţiei de internet (adaptat dupa Young):
1. Toleranţa se referă la nevoia de a petrece din ce în ce mai mult timp pe internet, pentru
a ajunge la efectul dorit, pentru a obţine aceeaşi satisfacţie.
2. Apariţia unor simptome, a unor fenomene disconfortante: agitaţie psihomotorie,
tremurat, anxietate, fantezii şi vise despre activitatea desfăsurată pe internet, mişcări involuntare
ale degetelor care imită tastarea etc.
3. Utilizarea internetului pe perioade mai lungi decât s-a intenţionat.
4. Acordarea unui timp semnificativ de mare activităţilor desfăsurate pe internet (comerţ,
lecturi).
5. Renunţarea la relaţii importante sau la oportunităţi ce ţin de carieră din cauza utilizării
în exces a internetului.
6. Eforturi repetate şi fără succes de a stopa sau, cel puţin, de a controla timpul petrecut
pe internet.
7. Stări de depresie, iritabilitate, indispoziţie, când se încearcă oprirea accesului la
internet.
8. Utilizarea internetului ca o cale de a scăpa de probleme (inclusiv cele ce ţin de
anxietate, depresie, vinovăţie).
9. Înşelarea familiei, a prietenilor cu privire la implicarea excesivă în activităţi legate de
internet.
Persoanele sunt considerate dependente dacă prezintă 5 sau mai multe simptome.
Cleptomania este o dereglare comportamentală care se caracterizează prin eşecul
controlului asupra impulsului de a fura diferite bunuri. Boala îi afectează, în special, pe cei
dependenţi de substanţe chimicale sau care manifestă un comportament anxios, ori urmează un
regim alimentar dezechilibrat. Alte dezechilibre mentale ce pot fi asociate cleptomaniei sunt
depresia cronică, atacurile de panică, fobiile, anorexia nervoasă sau comportamentul obsesiv-
compulsiv.
Cleptomanii sunt persoane care simt o plăcere în nevoia de a fura diferite lucruri. Actul
furtului se poate limita la obiecte specifice, dar acest lucru nu este întotdeauna valabil. Cel mai
adesea, cleptomanii se simt vinovaţi de faptele lor. Cleptomania debutează în adolescenţă, iar
apoi îşi urmează traseul episodic sau cronic.
Diagnosticarea cleptomaniei este destul de dificilă. De multe ori, această dereglare
comportamentală este trecută cu vederea. Una din teorii susţine că plăcerea de a fura îi ajută pe
cei care suferă de cleptomanie să diminueze simptomele unei depresii cronice de care suferă la
momentul respectiv.
Cauzele cleptomaniei sunt necunoscute. Specialiştii vorbesc însă de o componentă
genetică a bolii, care este transimisă prin intermediul rudelor de grad primar. Totodată, există o
inclinaţie destul de mare spre teoria conform căreia cleptomania poate fi cauzată de sindromul
obsesiv-compulsiv, bulimia nervoasă sau depresia clinică.
Simptomele cleptomaniei:
Eşecul repetitiv de a rezista impulsului de a fura obiecte care nu au o valoare utilitară sau
monetară pentru persoana respectivă,
Dezvoltarea unei stări de tensiune nervoasă ce apare înaintea înfăptuirii furtului
Plăcere asociată actului de a fura,
Actul furtului nu este motivat de un acces de furie sau răzbunare şi nu apare ca urmare a unei
halucinaţii sau înşelăciuni,

lOMoARcPSD|10150641
Un episod maniacal, o tulburare de conduită sau o tulburare de personalitate de tip antisocial

nu poate explica mai bine acest fenomen.
Cleptomania este diagnosticată, de obicei, când pacienţii cer ajutor pentru alte tipuri de
afecţiuni cum ar fi depresia, bulimia sau labilitatea psihică. Evaluările psihologice pot detecta şi
relaţii de familie defectuoase, conflicte relaţionale sau factori de stres. Cleptomania este un
comportament care recidivează şi care cunoaşte trei evoluţii:
 Sporadică – episoade scurte şi perioade lungi în care cleptomanul nu mai fură,
 Episodică – perioade de furt şi de remisiune care alternează,
 Cronică – prezintă un grad de fluctuaţie
Piromania este un comportament caracterizat prin multiple acte sau tentative de
incendiere a proprietăţii sau a altor obiecte, fără motiv aparent şi ca urmare a unei preocupări
persistente privind subiectele corelate cu focul şi arderea. Piromanii pot fi interesaţi chiar şi de
pompele de incendiu sau de echipamentele utilizate în lupta cu focul.
Piromania este definită ca un comportament compulsiv, premeditat şi voluntar de
incendiere. Putem vorbi de piromanie în momentul în care se manifestă următoarele
comportamente:
 Punerea pe foc intenţionată a unor lucruri, obiecte, de mai multe ori,
 Existenţa unei fascinaţii, atracţii, curiozităţi faţă de foc şi de contextele situaţionale ale
focului (de exemplu utilizări, consecinţe ale incendierii),
 Piromanul simte o stare de tensiune înaintea săvârşirii actului de incendiere,
 Punerea pe foc nu este o consecinţă a unui delir sau a unei halucinaţii. De asemenea,
punerea focului nu este realizată pentru un câştig material sau ca expresie a unor idei
politice, ori pentru a exprima mânie sau răzbunare,
 Punerea focului nu este explicată mai bine de o tulburare de conduită, de un episod
maniacal sau de o tulburare de personalitate antisocial.
Piromania are o prevalenţă mai mare în rândul bărbaţilor. Încă din perioada copilăriei,
persoanele piromane manifestă sentimente puternice de fascinaţie pentru actul provocării
incendiului. Piromania poate fi episodică sau cronică. Totodată, piromania poate fi asociată şi cu
alte tulburări comportamentale cum ar fi: tulburările alimentare, tulburările obsesiv-compulsive,
deviaţiile sexuale sau dependenţa alcoolică. În ceea ce priveşte incendierea juvenilă ea poate fi
asociată cu tulburarea de adaptare sau cu tulburarea de hiperactivitate.
Persoanele piromane îşi construiesc un plan detaliat înainte de provocarea unui incendiu
şi, de obicei, nu iau în calcul consecinţele comportamentului lor. În diagnosticarea piromaniei se
realizează o diferenţă între incendierea intenţionată (aceasta are ca scop un act de răzbunare) şi
incendierea făcută pentru atragerea atenţiei. Dacă vorbim de copiii mici, specialiştii spun că
aceştia au tendinţa de a experimenta ceva nou (cum ar fi, de exemplu, jocul cu chibriturile), de
aceea se recomandă supravegherea atentă a copiilor pentru a evita rănirea acestora.
 Dipsomania alcoolică, numită şi alcoolismul periodic, constă în îngerarea
periodică de alcool, ce survine brusc, ca un raptus, ca o necesitate imperioasă şi
irezistibilă de a bea.
 Ea durează câteva zile
 se încheie printr-un somn, urmat de o puternică senzaţie de disconfort.
Dromomania – impuls irezistibil de a vagabonda.
1. Elaboraţi un plan de intervenţie pentru prevenţia dependenţei de internet, jocuri,
luând ca punct de plecare concluziile rezultate din terapia cognitiv-behavioristă.
2. Enumeraţi şi analizaţi cel puţin patru argumente în sprijinul afirmaţiei: „Educaţia
contemporană are tot mai mult un rol socioterapeutic” (C. Neamţu, 2003, p. 397).
3. Identificaţi şi analizaţi principalele abilităţi necesare consilierului (psihologului)
şcolar în vederea realizării unei intervenţii eficiente în domeniul devianţei bazate pe
hiperactivitate.

lOMoARcPSD|10150641
Tema VIII. Devianţa şi perversiunile sexuale

Să definească conceptele Concepte generale, terminologie
cheie ale devianţei sexuale Deviaţii sexuale
Să determine tipurile şi formele Formele activităţii sexuale deviante
devierilor şi perversiunilor
sexuale
Să analizeze factorii devierilor
sexuale.
Repere teoretice
Concepte generale, terminologie
Relativitatea criteriilor de definire a sexualităţii normale sau deviante este demonstrată şi
de clasificarea diverselor conduite sexuale, în raport cu care se pot distinge o varietate de acte
faţă de care morala oficială manifestă o atitudite de ambiguitate.
Conform unei clasificări distincte, exceptând conduitele sexuale circumscrise ariei
normalităţii, există trei tipuri principale de devianţă sexuală (Mirande M., 1975):
 Devianţa „normală”
 Devianţa patologică,
 Devianţa de „grup”.
Devianţa sexuală „normală” – se referă la acele cazuri de sexualitate caracterizate de o
corespondenţă scăzută înte normele sociale, prescripţiile juridice şi comportamentele indivizilor.
Sexualitatea premăritală, masturbarea şi contactul (hetero) sexual oral sunt considerate, de cele
mai multe ori, ca fiind practici normale, deoarece sunt angajate de largi segmente de populaţie,
sunt aprobate tacit de o parte importantă a membrilor societăţii şi, în condiţiile în care au un
caracter privat, nu intrăîn conflict deschis cu morala publică.
Relaţiile sexuale premaritale sau contactul sexual oral depind de nivelul de instrucţie şi
educaţie al individului şi de categoria socială din care face parte.
Deşi revoluţia sexuală pare să fi imprimat indivizilor din toate categoriile sociale grade de
toleranţă şi permisiune sexuală, unele atitudini şi conduite tradiţionale faţă de sexualitate se
menţin încă neschimbate.
Devianţa sexuală „patologică” – implică acele cazuri de sexualiatate în care există o
corespondenţă ridicată între normele sociale, prescripţiile juridice şi conduitele indivizilor.
Devierile sexuale patologice sunt mai rare din punct de veder statistic şi ele se circumscriu
modelului dedical, deşi cei care le comit nu sunt, întotdeauna, persoane bolnave.
În această categorie de devianţă sexuală se înscriu violurile, agresiunile sexuale
îndreptate contra copiilor şi actele de incest. Asemenea acte deviante sunt condamnate atât de
legi, cât şi de normele nescrise, ele nefiind articulate cu o structură de grup, ci desprinzând , cel
mai adesea, de particularităţi individuale.
Incestul este cel mai aspru şi universal dezaprobat, deşi reprezintă o formă de devianţă
sexuală „secretă” şi greu identificabilă. Principalele cauze ale incestului dintre tată şi fiică sunt
următoarele:
 Tendinţa de alcoolism cronic care-i caracterizează pe unii taţi, aflată în corelaţie
cu incapacitatea fizică sau mentală a mamei, care determină asumarea rolului de
„soţie surogat” de către fiică;
 Tulburările de comportament şi de personalitatea care-i şi-au pierdut interesul
sexual şi afectiv faţă de propriile soţii;

lOMoARcPSD|10150641
 Lipsa din cămin a mamei, care determină asumarea rolurilor ei de către fiică.
Violul – reprezintă o formă de devianţă sexuală „patologică” numai în măsură în care
poate fi atribuită unor caractere psihice ale violatorului. Dincolo de categoria de violatori care se
recrutează din rândul de persoane psihopate, există categoria violatorilor „normali”, care au fost
socializaţi într-un climat educaţional care desconsideră femeia şi o tratează, ca pe un obiect de
plăcere pentru uzul bărbaţilor.
În cadrul devianţelor sexuale „patiologice” se mai pot menţionadelictele sexuale cu
caracter pasiv, printre care exhibiţionismul sau voyeurismul.
Aria conduitelor sexuale deviante cu caracter patologic este foarte vastă, dar
comportamentele menţionate sunt cele mai frecvente.
Devinţa sexuală cu caracter „de grup” – implică corespondenţa între normele sociale,
prescripţiile judiciare şi conduitele indivizilor, dar mult mai ridicată decât în cazul devianţei
sexuale „normale”. O asemenea formă de devianţă implică socializarea în cadrul unor subculturi
definite de norme, valori şi stiluri de viaţă distincte. Prostituţia şi homosexualitatea sunt cele mai
reprezentative forme de devianţă sexuală care implică grupul.
Atitudinile sociale faţă de prostituţie sunt ambivalente. Pe de o paret, ea este o instituţie
proscrisă, deoarece angajează promiscuitate, iar pe de altă parte, este considerată un „rău
necesar”, întrucât asigură societăţii o „supapă de siguranţă” în absenţa căreia unii indivizi îţi vor
canaliza instinctele sexuale pe căi ilicite, nocive din punct de vedere social.
Homosexualitatea începe să fie recunoscută în mai multe societăţi ca o formă de
conduită sexuală alternativă, însă la fel de normală, în raport cu normele şi valorile celor care
participă la subcultura homosexualităţii şi-şi declară preferinţa pentru persoanele de acelaşi sex.
Normal şi deviant în materie de sexualitate sunt noţiuni relative, care implică o
multitudine de criterii de definire şi numeroase atitudini caracterizate de ambiguitate. Sintezând,
s-ar putea spune că normalul este tot ceea ce este acceptat şi imprimat indivizilor de morală
oficială, iar devianţa este tot ceea ce este dezaprobat şi aflat în conflict cu exigenţele normative
ale aceleiaşi morale oficiale.
Comportamentul sexual reprezintă una dintre formele de manifestare a persoanei, fiind
cel mai intens influenţată „de factorii de modelare” veniţi din cele mai diferite direcţii. Societatea
impune adoptarea cu obligativitate a unor „modele de comportament” stricte, normate de legi,
reguli, care stabilesc modalităţile permise de manifestare şi utilizare, atât în plan individual
(intim), cât şi în plan colectiv (public), ale comportamentelor sexuale.
Factorii modelatori, adică cei care influenţează comportamentul sexual:
7. Factori represivi – reprezentaţi prin interdicţii,
8. factori eliberatori - reprezentaţi prin libetăţi permisive.
Factorii modelatori ai comportamentului sexual pot fi grupaţi în următoarele forme:
a) familiali – modele parentale, educaţie afectivă, primele interdicţii,
b) sociali – rolul instituţiilor (şcoala), legi, norme de conduită, obligaţii şi datorii, drepturi,
etc.,
c) culturali – soluţii de sublimare/compensare,
d) moral–religioşi – interdicţii, reprezentări, deturnări asupra altor obiecte, ideea de
vinovăţie, ruşine, păcat, dezonoare, care duc la devalorizarea persoanei.
Activităţi de învăţare/evaluare
1. Determinaţi şi caracterizaţi tulburările psihosexuale.
2. Identificaţi cauzele apariţiei comportamentului sexual deviant.
3. Ţinând seama de principalii factori sociologici şi psihologici, realizaţi un portret
comportamental a unui pedofil
Tema IX: Violenţa – fenomen social.

lOMoARcPSD|10150641
Subiectul 9. Violenţa – fenomen social deviant

să definească noţiune „violenta” Definirea violenţei ca fenomen social deviant.
- Să determine caracteristicile Formele şi tipurile violenţei.
generale ale violentei Victimologia, forme de manifestare.
- Să caracterizeze forme si
tipurile ale violentei
- Să caracterizeze
comportament provocator
- Să analizeze psihologia
victimei
- Să evalueze violenţa asupra
femeilor si comportament
provocator feminin
Repere teoretice
Omul se manifestă violent, distructiv, faţă de natură, faţă de sine însuşi, faţă de cei
apropiaţi: părinţi, copii, prietenii sau , în grupuri mari sau mici, faţă de un individ sau faţă de alt
grup.
Tehnicile tot mai sofisticate, cu arie largă de acţiune, de distrugere în masă, dezvoltate în
numele prevenirii războaielor, reprezintă un argument şi un promotor al globalizării violenţei. Al
doilea argument pentru globalizarea violenţei ţine de mass-media, în special, de internet. Acestea
inundă spaţiul familiei cu ştiri şi imagini de o extremă violenţă. Internetul absoarbe individul
făcîndu-l uneori sclavul unei lumi virtuale, dincolo de orice morală.
În societăţi cu nivel crescut de violenţă pedepsele ce se aplică sunt mai dure şi mai
violente. Societăţile sărace au un nivel mai crescut al tuturor tipurilor de violentă, iar în rândurile
populaţiilor sărace din tările bogate se înregistrează mai multe victime ale violenţei.
Într-o abordare ecosistemică, putem determina următoarele tipuri de violenţă:
 În microsistem (violenţa în cuplu, violenţa în familie, abuzul şi neglijarea copilului,
abuzul persoanelor de vîrsta a treia, membri ai familiei)
 În mezosistem (violenţa la locul de mucă, violenţa în şcoală, violenţa ritualurilor de
iniţiere în anumite grupuri)
 În exosistem (violenţa în comunitate, în spaţii publice, în instituţii, pe stradă, etc.)
 În macrosistem (la nivelul valorilor, al religiilor, al stereotipurilor şi reprezentărilor
sociale, etc.)
Violenţa face referire la comportamente caracterizate prin raporturi agresive, bazate pe
forţă, verbală sau fizică, politică, avînd ca scop dominarea, supunerea victimei de către agresor.
Prin violenţă, victima este desfiinţată, redusă la starea de obiect, spaţiul său vital fiind invadat de
agresor.
Jean Claude Chesnais, în 1981, face o clasificare concentrică a tipurilor violenţei umane:
 Violenţa fizică – poate provoca moartea, vătămarea corporală sau privarea de libertate a
victimei.
 Violenţa economică – raporturile omului cu bunurile materiale şi descrie delincvenţa de
toate felurile.
 Violenţa morală – se regăseşte atât în viţa privată, cât şi în cea colectivă.
În viaţa privată, conforma acesteo clasificări, avem:
 Violenţa criminală cu formele: violenţa mortală (omorârea victimei), violenţa
corporală (lovituri, răni), violenţa sexuală (viol, abuz sexual).
 Violenţa non-criminală, cu formele: suicid şi tentativă de suicid, accidente
(rutiere, de muncă, etc.)
O altă clasificare a violenţei:

lOMoARcPSD|10150641
Violenţa personală – intră acele acte de violenţă care sunt comise de un individ împotriva
altcuiva (violenţa interpersonală), a lui însuşi (suicid, automutilare), a animalelor sau a unor
obiecte (distrugerea bunurilor). Locul de desfăşurare al acestor comportamente violente poate fi
familia, spaţii publice sau de agrement din comunitate, diferite instituţii (şcoală, locul de muncă,
instituţii de protecţie socială, de reabilitate, etc.)
Violenţa colectivă – se identifică violenţa cetăţenilor contraputerii(revoluţii, terorism,
greve), a puterii contra cetăţenilor, precum şi violenţa paroxistică, războiul. Actele comise de
grupuri sunt în general de o violenţa sporită, deoarece se petreceun fenoemn de pierdere a
individualităţiiîn cadrul grupului, de pirdere a sentimentului individualal responsabilităţiifaţă de
actele de violenţă comise.
Violenţa instituţională – o formă de violenţă colectivă având la bază interesele unei
instituţii. În rândul acestor violenţe se numără acţiunile regimurilor totalitariste împotriva unor
grupuri sociale, acţiunile violente ale unor grupuri religioase, violenţa unor sisteme economice
care sacrifică anumite grupuri sociale. În ultimul timp se vorbeşte tot mai mult despre violenţa
mass-mediei şi consecinţele acestor mesaje violenţe mai ales în dezvoltarea copiilor. 0+
Victimologia şi formele de amnifestare
Conceptul de victimologie defineşte acţiunile victimei ca unic mod de reparare, de
recuperare a intereselor individuale, noile reguli şi principii comportamentale adoptate de
victimă, actele de voinţă, simţămintele, constrângerea morală, fundamentele morale, dificultăţile
de adaptare, sinteza cauzalităţii agresionale, conexiunile în acţiunile agresivo-victimologice
precum şi conflictul acestora.
Victimă - orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice,
materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale.
Întrucât victima există alături de un act agresional, determinarea acestuia va releva
identitatea manifestărilor victimale, evoluţia singulară a acestora şi efectul social al victimizării.
Modul în care victima percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are valoare
pentru stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. Expunerea exactă a
elementelor şi laturilor actului agresional, a efectelor acestuia asupra victimei reprezintă forme
specifice de definire a victimologiei.
Victima se caracterizează prin:
1. Anxietatea ridicată – senzaţie de tensiune interioară, prudenţă şi discomfort.
2. Rigiditate emoţională - persoana reacţionează emoţional inadecvat corect situaţiei.
3. Labilitate emoţională - schimbări rapide a dispoziţiei.
4. Monotomie emoţională – reacţii emoţionale lipsite de flexibilitate, cauzate de influenţe
externe şi interne, detaşare emoţională.
5. Insensibilitate emoţională – pierderea posibilităţii diferenţierii emoţionale,
imposibilitatea de a exprima corect emoţiile.
6. Alexitimia - abilitatea redusă a exteriorizării stărilor emoţionale, persoana întâlneşte
greutăţi în identificarea şi descifrarea propriilor stări şi emoţii.
Tipurile victimizării :
 Primară - particularităţile tipice, care predispun persoanele fizice sau juridice
spre statutul de victimă.
 Secundară - particularităţile tipice ale persoanelor fizice sau jurudice, care reduc
capacitatea de rezistenţă şi autoprotecţie.
 Tipologică – predispunerea persoanelor de a deveni victime din diverse motive.
 Colectivă - predispunerea unor grupe de persoane, cu carateristici demografice,
sociale, prihologice comune, în anumite condiţii să devină victime. (ex. Femeile –
victime ale violurilor)
Comportamentul victimelor violenţei:
Pasiv - incapacitatea de a opune rezistenţă, de a refuza.
Activ – provocare şi incitare spre anumite acţiuni violente.
Modalităţi comportamentale ale minorilor:

lOMoARcPSD|10150641
1. Supunere pasivă – subordonându-se agresorului manifestă diminuare a activităţii

motorie.
- Pasiv de apărare – încercări timide de rezistenţă în faţa agresorului.
- Pasiv- apatic – lentoare şi indiferenţă la ceea ce se întâmplă.
2. Pseudoprovocare – tendinaţa de a coopera cu agresorul.
3. Instabilitate – lipseşte o conduită fermă şi clară. Are loc alternarea diferitor modalităţi
comportamentale.
F. Ochberg, cercetător care s-a ocupat de terapia pentru victimele infracţiunilor cu
violenţa, a propus o listă de simptome pentru efectele traumatice ale experienţwelor de
violenţă(1988), pe care mai târziu le-a cuprins într-un sindrom – sindromul de victimizare.
Sindromul de vicimizare propus include simpromele:
A. Trăirea unuia sau mai multor epizoade de violenţă psihică, sau abuz psihic, sau
constrângere la activitate sexuală, ca victimă sau ca martor;
B. Dezvoltarea următoarelor simptome (care nu existau înaintea experienţei de victimizare):
 Sentimentul de a nu mai putea face faţă sarcinilor şi obligaţiilor zilnice, care
merge dincolo de trăirea neajutorării în situaţia traumatică specială (pasivitate
generală, lipsa autoafirmării sau neîncredere în propria capacitate de judecată),
 Convingerea de a fi vătămat în mod durabişl prin experienţa de victimizare (dacă
copilul a fost abuzat şi o victimă a violului sunt convinşi că nu mai pot fi
niciodată atractivi pentru altcineva),
 Sentimente de izolare, incapacitate de a avea încredere în alţii sau de a stabili o
intimitate cu aceştia,
 Reprimare exagerată sau exprimare excesivă a supărării,
 Minimalizarea corespunzătoare a rănilor suferite (psihice sau fizice),
 Amnezie pentru evenimentul traumatic,
 Convingerea victimei de a fi mai vinovată pentru eveniment decât făptaţul,
 O tendinţă de a expune din nou experienţei traumatice,
 Preluarea imaginii alterate despre lume a făptaşului în aprecierea
comportamentului social adecvat (presupunerea că este în ordine ca părinţii să
întreţină relaţii sexuale cu copiii lor sau că este în ordine ca un soţ să îşi lovească
soţia pentru că ea să i se supună),
 Idealizarea făptasului.
C. Durata sindromului de cel puţin o lună.
Cu această propunere, Ochgerg exprimă unele dintre particularităţile simptomatice care
iau fiinţă printr-o zdruncinare traumatică a principiului comunicativ al realităţii.
1. Descrieţi particularităţile fenomenului de violenţă în familie, şcoală.
2. Analizaţi formele de violenţă şi consecinţele acestora asupra personalităţii.
3. Determinaţi prezenţa particulariităţilor sindromului de victimizare la diferite victime ale
violenţei.
4. Analizaţi studiul de caz : o mamă , părăsită de soţ, reproşează fiicei adolescenţe că nu a
intervenit pentru a-l convinge pă tată să nu plece, să rămână cu ele. Ea spune: „ar fi putut
să-l ameninţe că se sinucide şi atunci în mod sigur el nu pleca”.
Tema X: Comportamentul delincvent

- să definească noţiune Comportamentul delincvent – forma a

lOMoARcPSD|10150641
„comportament delincvent” comportamentului deviant

- Să determine caracteristicile Condiţiile de constituire a comportamentului
generale ale comportament delincvent
delincvent Motivaţia ilegală
- Să caracterizeze forme si Personalitatea antisocială
tipurile ale comportament
delincvent
- Să caracterizeze motivaţie
ilegală
- Să analizeze condiţiile de
constituire a comportamentului
delincvent
- Să evalueze personalitate antisocială
(sociopat)
Repere teoretice
Comportamentul delincvent – formă a comportamentului deviant
Delincvenţa este un fenomen complex, care cuprinde ansamblul unor comportamente
aflate în conflict cu valorile şi relaţiile sociale protejate de legea penală.
Delincvenţa juvenilă constituie o problemă socială complexă, rezultată din interacţiunea
unor cauze sociale şi individuale şi a unor condiţii favorizante, a căror cunoaştere şi explicare
ştiinţifică trebuie să stea la baza măsurilor de politică penală şi socială, menite să conducă la
prevenirea şi diminuarea treptată a delictelor comise de minori şi tineri.
Mulţi copii şi tineri comit anumite fapte din dorinţa de a experimenta şi din recunoaşterea
celorlalţi, din protest sau pentru a se detaşa de normele lumii adulţilor, fapre care li se pot reproşa
ca fiind “criminale”. Se poate pleca de la premisa că, în cazul acestor “abateri” este vorba de un
comportament episodic, tipic vârstei, care nu anticipează o carieră criminală (precedentă
criminalităţii adulţilor), şi mai ales atunci când acestor copii şi tineri li se explică semnificaţia
faptei lor şi când au la dispoziţie o poziţie mulţumitoare în familie, la şcoală şi în cadrul
activităţilor extraşcolare.
Putem spune că principalele trăsături ale delincvenţei juvenile se constituie în sisteme de
referinţă ale personalităţii unui minor:
a. violarea unei anumite legi (penală, civilă, militară);
b. manifesterea unui comportament contrat codurilor morale ale grupului, fie ele formale
sau informale;
c. săvârşirea unei acţiuni anti-sociale, cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri
sociale.
Delincvenţii juvenili îşi au adesea ”punctul de plecare” în structurile sociale
dezorganizate şi marginale, determinate de anumite condiţii sociale şi obligând o colectivitate să
trăiască în împrejurări diferite de cele ale societăţii globale.
“Răul patologic”, de care suferă societatea modernă, este sintetic reunit sub termenul de
anomie. Sensul original al termenului provine din gândirea greacă (a nomos – fără norme),
aşadar anomia are o semnificaţie negativă, desemnând o stare de dezordine, nedreptate sau abuz.
Anomia nu este o stare caracteristică a comportamentului individual, ci o caracteristică a
structurii sociale caracterizată de dezorganizare şi conflict social.
Anomia reprezintă o stare a organizării sociale lipsite de coeziune, care favorizează
devianţa datorită pierderii caracterului orientativ al vechilor norme şi întârzierii apariţiei unei
norme noi.
Fenomenul de devianţă poate fi interpretat din punct de vedere al interacţionismului
simbolic nu plecând de la indivizi, ci de la comportamentele acestora sau de la normele şi
regulile sociale pe care aceştia le încalcă, ci de la situaţia faţă de care comportamentul devianţilor
constituie un răspuns.

lOMoARcPSD|10150641
Devianţa este o “disfuncţie”, un conflict apărut între sistemul social şi sistemul

personalităţii şi care se manifestă prin incapacitate sau încălcare cu bună ştiinţă a regulilor
sociale, prin refuzul indivizilor de a acţiona sau de a se conforma normelor în vigoare sau
normelor grupului social din care fac parte.
Delicvenţa juvenilă este o formă a comportamentului deviant. La nivelul cunoştinţei
comune, comportamentul deviant rezidă în formele de conduită aflate în discordanţă cu valorile
şi normele unui anumit sistem socio-uman. În ansamblul formelor particulare de devianţă,
delincvenţa sau infracţionalitatea apare a avea gradul cel mai ridicat de periculozitate, deoarece
afectează cele mai importante relaţii şi valori sociale şi încalcă regulile şi normele morale sau
juridice care orientează comportamentele indivizilor.
Delincvenţa juvenilă formează una din speciile fenomenului de devianţă cu mari
implicaţii pentru individ şi colectivitate. Dreptul penal dă o definiţie clară actului delincvenţial
(infracţiuni) punând accent pe caracterul socialmente periculos al faptei şi pe vinovăţie în
săvârşirea ei. Infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi
incriminată de legea penală. Raportarea la norme reprezintă mai mult un criteriu de „clasare”,
întrucât nu explicitează cauzele comportamentului deviant, ci doar îl discriminează de
comportamentul normal, socialmente acceptabil.
Delincvenţa nu mai poate fi înţeleasă doar ca o expresie a unei crize în procesul de
socializare a copiilor şi tinerilor, şi este o expresie a situaţiei societăţii, pe care copiii şi părinţii o
găsesc dezolantă.
Cauze obiective şi subiective care influenţează comportamentul minorului a. Cauze şi
condiţii obiective (independente de minor) care generează ori favorizează comiterea
infracţiunilor:
- lipsa unor fonduri materiale şi băneşti pentru asigurarea unei protecţii reale a familiei
care să asigure condiţii decente de creştere şi educare a copiilor;
- creşterea aberantă a preţurilor la toate produsele alimentare şi nealimentare,
concomitent cu scăderea puterii de cumpărare, în aceste condiţii părinţii nemaiputând să asigure
copiilor cele necesare unui trai decent;
- apariţia şi creşterea îngrijorătoare a numărului de şomeri în familiile cu mai mulţi copii -
aceste fenomene au creat panică, nesiguranţa zilei de mâine, care au fost receptate şi de copii;
- existenţa unor boli psihice ereditare la minori netratate ca urmare a dezinteresului
unităţilor sanitare, a lipsei de medicamente sau a neglijenţei părinţilor.
b. Cauze şi condiţii subiective - aceste cauze şi condiţii ţin de natura umană şi socială a
minorului, de însuşirile sale individuale, de structura sa psihică, de particularităţile
temperamentale (temperamentul, caracterul, mediul social, anturajul, carenţele educative )
Un posibil portret al minorului agresiv/ violent este:
 irascibil şi veşnic pus pe harţă;
 impulsiv(lipsa controlului asupra propriului comportament);
 reacţionează violent, ridicând pumnul, lovind cu palma;
 intră în conflict cu oricine şi din orice;
 doreşte să fie mereu în centrul atenţiei
 vorbeşte mult, neîntrebat, deranjândui pe ceilalţi
 îi provoacă intenţionat pe ceilalţi
 pretinde să fie ascultat, fără a aduce argumente
 se pretinde şef
 în cele mai multe cazuri, aspectul fizic îl avantajează
 manifestă indiferenţă faţă de alţii
 jigneşte şi umileşte
 are o părere prea bună despre el şi foarte proastă despre ceilalţi.
Vorbind la modul general, putem spune că devierile de comportament trec prin trei stadii:

lOMoARcPSD|10150641
1. tulburări uşoare – acte de indisciplină ocazionale, manifestările nu sunt

permanentizate în conduită, reprezintă pseudotulburări care, dacă nu sunt rezolvate la timp, în
sensul corectării, echilibrării, pot deveni tulburări;
2. tulburări medii – manifestările deviante ale minorului ajung să se integreze deja
în conduită, ceea ce face ca ele să fie mult mai greu de corectat;
3. tulburări grave – minorul ajunge deja în faza de delincvenţă, este vicios, turbulent,
relaţiile sale interpersonale sunt puternic conflictuale, ceea ce face aproape imposibilă
funcţionarea lor într-un colectiv şcolar normal, de cele mai multe ori fiind necesară cuprinderea
lor în instituţii de reeducare.
Clasificarea infracţiunilor după grupurile de persoane delincvente:
1. Infractor situational - acţiunile ilegale sunt provocate de situaţie.
2. Infractor subcultural – infractorul se identifică cu valorile grupului anti-social (de
multe ori copiii imita adultii de cercul său interior.)
3. Infractor nevrotic - acţiunile antisociale sunt rezultatul unui conflict intrapsihic şi de
anxietate: ex. factorul motivaţional - sentimente puternice şi inconştiente de vinovăţie.
4. Infractor organic - comiterea actelor ilegale ca rezultat a leziunilor cerebrale, cu o
predominanţă de impulsivitate, deficit mental, şi afectivitate.
5. Infractor psihopat - realizeaza prejudicii cauzate de boli psihice - psihoză, confuzie.
Realitatea este percepută într-un mod distorsionat. Frustrarea poate provoca la acţiuni agresive.
6. Personalitate antisociala - acte antisociale care rezulta din combinatia unica de
trasaturi de personalitate: ostilitate, lipsa de dezvoltare a simţurilor superioare, incapacitatea de a
închide.
Condiţiile de constituire a comportamentului delincvent
Factori microsociali:
1. Nevoia de îngrijire şi afecţiune din partea părinţilor copilului (tatăsever şi mama
neglijentă).
2. Abuz fizic, psihic sau cultul puterii în familie (ex. aplicarea constantă a sancţiunilor).
3. Neimplicarea tatălui în procesul educaţiei.
4. Traume psihice acute: boala, moartea părinţilor, divorţ.
5. Schimbarea tutorelui sau părintelui.
7. Conflicte cronice dintre părinţi.
8. Învăţarea şi preluarea valorilor delincvente din familie (familia apare ca exemplu).
Factorul de vârstă:
1. Majoritatea infractorilor au vârsta cuprinsă între 25 la 35 de ani.
2. Numărul de infracţiuni este în creştere de la 14 la 29 de ani.
3. Vârsta cu frecvenţa cea mai mare de comitere a crimelor este 29 ani. De la 29 la 40 de
ani – acest indicator este în scădere.
4. Şcolarii mci sunt predispuşi spre comportament deviant ca: comportament turbulent, o
încălcarea regulilor şcolare şi disciplinei, absenteism şcolar, fuga de acasă, minciuna şi furtul,
tendinţe spre vagabondaj.
6. Adolescenţii (12-17 ani) – comit infracţiuni: furt şi huliganism, comerţul cu droguri,
arme, extorcare de fonduri, fraudă.
Diferenţele de gen şi comportamentul delincvent:
Nivelul criminalităăţii în rândul bărbaţilor este mai mare decât în rândul femeilor.Bărbaţii
comit mai des infracţiuni comparativ cu femeile. Femeilor le este caracteristic – omorul copiilor,
furtul în magazine, prostituţia, bărbaţilor – furtul maşinilor, jafuri, furturi, vătămare corporală.
1. Descifraţi principalele noţiuni ale comportamentului delincvent.
2. Determinaţi formele comportamenului delincvent.
3. Identificaţi factorii ce contribuie la constituirea comportamentului delincvent.

lOMoARcPSD|10150641
Tema XI: Prevenirea şi intervenţia comportamentului deviant

- Să determine noţiune Impactul socio-psihologic asupra
„profilaxie” ,”prevenire”,„intervenţie”a comportamentului deviant
comportamentului deviant Profilaxia comportamentului deviant
- Să caracterizeze forme si tipurile de Intervenţia psihologică asupra
profilaxie a comportamentului deviant comportamentului deviant
- Să stabilească posibilităţi de profilaxie , Strategia de intervenţie socială şi psihologică în
intervenţie diferite forme a comportamentului deviant
- Să analizeze riscurile profilaxiei
- Să analizeze principiile profilaxiei de
comportamentul deviant
- Să deducă tendinţele dezvoltării
metodelor şi tehnicilor preventive si
interventive ale comportament
delincvent
- să proiecteze activităţi curente şi de
perspectivă în baza strategiilor de
prevenţie şi intervenţie în comportament
deviant
Repere teoretice
Impactul socio-psihologic asupra comportamentului deviant
Activitatea de prevenire cât şi cea de terapie reprezintă componente ale aceluiaşi proces
care cuprinde măsuri şi tehnici educative în scopul preîntâmpinării devierilor comportamentale
dar şi al recuperării elevilor, readaptării şcolare sau resocializare a acestora. Deci, separarea
prevenţiei de terapie este forţată, diferenţe existând doar sub raport metodologic şi al
momentului intervenţiei, nu şi al scopului propus. Prevenţia şi terapia au încomun următoarele
caracteristici: se bazează pe cunoaşterea personalităţii elevului şi a mediului în care acesta
trăieşte, au aceeaşi ţintă educativă, fac apel la aceeaşi gamă de metode şi tehnici educative, sunt
implicaţi aceiaşi actori (educatori-educaţi) care îşi desfăşoară activitatea pe „scena aceluiaşi
teatru” (şcoală, familie, grup social). În activităţile educative dominant preventive sunt implicaţi
atât elevii cu risc mare comportamental dar şi cei fără risc de deviere.
În ultimii ani se realiefează ca tendinţă dominantă activităţile educative preventive
deoarece se apreciază ca fiind mai eficientă, mai puţin costisitoare şi mai uşor de realizat decât
terapia propriu-zisă.
„Profilaxia comportamentelor deviante se referă la totalitatea măsurilor adresate copiilor
şi tinerilor, precum şi microgrupurilor sociale căror aparţin, luate în scopul prevenirii conduitelor
neintegrate social, prin intervenţia asupra cauzelor, condiţiilor şi circumstanţelor care pot genera
devianţa. Astfel, profilaxia ne apare ca o măsură de sănătate individuală şi colectivă. Ea nu poate
fi concepută decât ca o acţiune amplă, cuprinzătoare, desfăşurată sistematic, ca o strategie de
eradicare şi combatere a cauzelor devianţei. Pentru reuşita ai nevoie de muncă în echipă
(pedagogi, psihologi, medici, sociologi)”. (Albu, E., 2002, pp. 60-61)
Prevenţia reprezintă aplicarea unui ansamblu de acţiuni eşalonate în timp, pe parcursul a
trei etape:
1. prevenirea primară – vizează cauzele care generează apariţia manifestărilor de
comportamente deviante. Acţiunile înmtreprinse în această etapă sunt dirijate spre
cunoaşterea elevilor, selectarea şi analiza factorilor de risc care favorizează devierile de
comportament cu scopul înlăturării acestora. Prevenirea primară are drept ţintă

lOMoARcPSD|10150641
cunoaşterea copiilor orfani, a celor abandonaţi, a copiilor cu dificultăţi şcolare, a celor

care provin din familii dezorganizate sau cu probleme sociale.
2. prevenirea secundară – are drept scop depistarea din timp a cauzurilor de inadaptare şi
rezolvarea lor înainte ca acestea să degenereze în devieri comportamentale.
3. prevenirea terţiară – aplică măsurile ce trebuie întreprinse ca devierile comportamentale
odată apărute să nu se repete. O importanţă deosebită în această etapă o are educaţia
morală care apelând la utilizarea metodelor şi procedeelor difernţiate şi individualizate, la
stabilirea unuor relaţii interpersonale corecte, folosindu-se şi de influenţa educativă a
familiei reuşeşte în cele din urmă să înlăture conduitele deviante.
„În ceea ce priveşte clasificarea şi conţinutul măsurilor, sunt foarte apropiate punctele de
vedere ale autorilor V. Dragomirescu, D. Ozunu, Gh. Nistoreanu, C. Păun şi ale altora. În opinia
lor, măsurile de prevenire trebuie întreprinse, în paralel, pe planurile: socio-psihologic şi
psihopedagogic, socio-profesional, psihoprofilactic (medic-psihologic) şi juridic.„ (Albu, E.,
2002, p. 61)
Măsurile de ordin socio-psihologic se referă la influenţa pozitivă a familiei cu ajutorul
socioterapiei şi psihoterapiei familiei, făcând apel la acţiuni cu pronunţat caracter de asistenţă
socială, ajungându-se chiar până la înlocuirea familiei din punct de vedere educativ cu persoane
specializate care pot asigura copilului un climat educativ normal.
Măsurile socio-profesionale sunt îndreptate spre evitarea riscurilor datorate alegerii unei
profesii care se află în dezacord cu înclinaţiile elevului. Pentru a se evita apariţia acestor cazuri,
şcolii îi revine sarcina de a îmbunătăţi acţiunile educative referitoare la dezvoltarea în carieră.
În plan psihoprofilactic sau medico-psihologic se întreprind acţiuni pentru descoperirea,
excluderea sau diminuarea influenţei unor factori cauzali de natură organică , neuropsihologică ,
cu un pronunţat caracter patologic care favorizează declanşarea comportamentelor deviante
(tulburări caracteriale, instabilitate emotivă, tendinţe agresive, psihopatii). În situaţii extreme se
impune dispensarizarea pentru a efectua investigaţii de natură neuropsihiatrică şi
endocrinologică.
Măsurile social-juridice sunt axate pe cunpoaşterea legislaţiei penale ceea ce poate contribui
la reprimarea conduitelor comportamentale deviante.
Din practica psihopedagogică se desprinde concluzia că greşelile de educaţie din domeniuş
afectiv conduc la întârzierea formării trăsăturilor pozitive de caracter şi facilitează apariţia
dificultăţilor în adaptarea şcolară a elevilor. De aceea, în programul managerial al şcolilor s-a
acordat o atenţie deosebită dezvoltării armonioase a vieţii afective în relaţiile intraşcolare.
O atenţie deosebită s-a dat şi acţiunilor de colaborare a şcolii cu familia urmărindu-se
cunoaşterea psihopedagogică şi educativă a copiilor, exercitarea statului de partener în efortul de
combatere a greşelilor educative, creşterea încrederii în posibilităţiile copiilor şi dezvoltarea
capacităţii de control prin valorificarea însuşirilor pozitive şi sprijinirea pe acestea în vederea
înlăturării celor negative.
Există diverse forme de prevenire şi profilaxie a comportamentului deviant (E.V.
Zmanovsky:
1. Organizarea mediului social - se consideră aspect determinant privind formarea
comportamentului deviant. Influenţând şi modificând factorii sociali, se poate preveni
comportamentul nedorit al individului. Se poate de orientat atât asupra societăţii, cât şi asupra
familiei, grupului social (şcoala, clasa) sau asupra persoanei concrete.
2. Informarea – cea mai cunoscută şi utilizată metodă de prevenire, care se realizează
prin formele: prelegere, discuţii, seminare, difuzarea literaturii. Scopul ei este de a informa şi
influenţa asupra proceselor cognitive pentru o capacitate decizională constructivă mai eficientă.
3. Învăţarea activă şi de formare a abilităţilor sociale - acest model se realizează în
formă de instruire de grup. Diferite tipuri de trainining: formarea deprinderilor şi abilităţilor de
viaţă, asertivităţii, diminuării agresivităţii, anxietăţii, toleranţei, dezvoltarea încrederii în sine.
4. Organizarea activităţii alternative comportamentului deviant - această formă de
muncă este asociată cu conceptul de efect de substituţie a comportamentului deviant. De

lOMoARcPSD|10150641
exemplu, adicţia poate avea un rol important în dinamica dezvoltării personale - creşterea stimei
de sine sau integrarea în mediului de referinţă. Se presupune, că oamenii folosesc substanţe
psihoactive ce îmbunătăţesc starea de spirit, atât timp până când nu găsesc altceva mai eficient.
Forme alternative de activizare şi mobolizare sunt: cunoaşterea (călătorii, excursii), verificarea
propriilor posibilităţi (marşuri turistice, sport), comunicarea eficientă, dragostea, creativitatea,
activitatea (inclusiv profesională, religioasă, de caritate).
5. Organizarea modului sănătos de viaţă – dezvoltarea responsabilităţii personale pentru
sănătate şi armonia corpului cu lumea. Sunt considerate eficiente şi valoroase capacitatea omului
de atingere a unei stări optime şi dezvoltarea rezistenţei la factorii stresanţi ai mediului. Stil
sănătos de viaţi include o alimentare sănătoasă, exerciţii fizice regulate, respectarea regimului de
muncă şi odihnă, odihnă activă, excluderea oricărui tip de exces (alimentar, medicamentos, etc.)
6. Activarea resursele personale – implicarea adolescenţilor în diverse cercuri sportive,
manifestarea creativităţii, participarea în grupuri de comunicare şi creştere personalăî, terapia
prin artă – toate acestea activează resursele personale, care mobilizează personalitatea, dezvoltă
rezistenţa la diverse influenţe negative.
7. Minimizarea efectelor negative ale comportamentului deviant - această formă de
activitate este utilizată în cazul unui comportament deviant deja format. Este orientată spre
profilaxia şi prevenirea comportamentului deviant repetat. De exemplu, adolescenţii dependenţi
de droguri pot primi îngrijiri medicale, precum şi cunoştinţe referitor la diverse boli şi tratarea
acestora.
Activităţi de învăţare /evaluare

1. Elaboraţi un ghid de interviu pentru investigarea unui caz de maltratare a copilului.
2. Analizaţi comparativ strategiile de prevenţie secundară şi cele de prevenţie terţiară
adoptate în situaţia unui abuz fizic (sexual) asupra unui minor.
3. Comentaţi rolul şi eficienţa „familiei de sprijin” ca procedeu de intervenţie.
4. Exprimaţi-vă opiniile personale cu privire la cazul prezentat în text şi construiţi un plan
de intervenţie şi consiliere psihologică adecvat acestuia.
5. Analizaţi comparativ prevenţia defensivă (axată pe valorile fricii şi excluderii) şi
prevenţia emancipării (axată pe valorile includerii şi integrării).
6. Identificaţi şi analizaţi principalele abilităţi necesare consilierului (psihologului) şcolar în
vederea realizării unei intervenţii eficiente în domeniul devianţei şcolare.
BIBILIOGRAFIE SELECTIVĂ
 Boncu Şt. (2000), Devianţa tolerată, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
 Dragomirescu V. (1976), Psihosociologia comportamentului deviant Editura Științifică și
Enciclopedică, București .
 Dumitru I. (2008), Consiliere psihopedagogică. Baze teoretice şi sugestii practice.,
Polirom.
 Enăchescu C. (2003), Tratat de psihosexologie, Polirom.
 Muntean A., Munteanu A. (2011), Violenţa, traumă, rezilienţă, Polirom.
 Neamţu C. (2003), Devianţa şcolară, Editura Polirom, Iaşi.
 Neculau A.; Ferreol, G. (2003), Violenţa. Aspecte psihosociale, Editura Polirom, Iaşi.
 Rădulescu S. M. (1998), Sociologia devianţei, Editura Victor, Bucureşti.
 Rădulescu S. M., Banciu, B. (1996), Sociologia crimei şi criminalităţii, Casa de Editură şi
Presă „Şansa”, Bucureşti,
 Rădulescu S. M. (1991), Anomie, devianţă şi patologie socială, Editura Hyperion,
Bucureşti.

lOMoARcPSD|10150641
 Răşcanu R. (1994), Psihologia comportamentului deviant, Editura Universitatea,

Bucureşti.
 Stoica C.; Neculau A. (1998), Psihologia rezolvării conflictului, Editura Polirom, Iaşi.
 Turliuc M. (2007), Psihosociologia comportamentului deviant Editura: INSTITUTUL
EUROPEAN.
 Азарова Л.А. (2009), Девиантное поведение и его профилактика (курс лекций),
Минск.
 Баженов В.Г., Баженов В.П. (2007), Психологические меканизмы коррекции
девиантного поведения школьников, Ростов –на Дону.
 Дюркгейм Э. (1994), Самоубийство: Социологический этюд, Москва.
 Дюркгейм Э. (1995), Социология, Москва.
 Змановская Е.В. (2003), Девиантология (Психология отклоняющегося поведения),
Москва, Акадкмия.
 Клейнберг Ю.А. (2001), Психология девиантного поведения, Москва.
 Клейнберг Ю.А. (2007), Практикум по девиантологии, СПб, Речь, Москва.
 Личко А.Е. (1991), Психопатии и акцентуации характера у подростков, Ленинград.
 Лабковская Е.Б. (2000), Юридическая психология: Теории девиантного поведения:
Учеб. пособие., СПб.
 Леонгард К. (1989) Акцентуированные личности, Киев.
 Личко А.Е. (1983), Психопатии и акцентуации характера у подростков, Ленинград.
 Личко А.И. Битенский B.C., (1991), Подростковая наркология, Ленинград.
 Лоренц К. (1994),Агрессия, Москва.
 Малкина-Пых И.Г. (2006), Психология поведения жертвы. Справочник
практического психолога, Москва.
 Нельсон Джоунс Р. (2000), Теория и практика консультирования, СПб.
 Энциклопедический словарь медицинских терминов/Под ред. Б.В.Петровского,
(1983), Москва.
 Berkovitz L. (1964), „Frustration-aggression hypothesis”, în Psychological Bulletin, 106,
USA.
 Berkowitz L. (1993). Agression: its causes, consequences and control, New York, Mc
Graw Hill Inc., University of Wisconsin Madison.

Psihologia Comportamentului Deviant

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihologia Comportamentului Deviant

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihologia Comportamentului Deviant

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

lOMoARcPSD|10150641

Psihologia comportamentului deviant

Psychologie (Universitatea de Stat din Moldova)

StuDocu is not sponsored or endorsed by any college or university

PSIHOLOGIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT

Comportamentul reprezintă totalitatea faptelor, actelor, reacţiilor (motorii, verbale,

Tema I: Concepţii generale privind comportamentul deviant

Obiective Unităţi de conţinuturi

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

Delimitări conceptuale ale comportamentului deviant

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

Fenomenul deviantei posedă, la rândul său, unele caracteristici de baza precum:

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

5. Un act va fi socotit sau nu deviant în funcţie de status-rolul autorului său. Într-o

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

2. Afectivă - atitudinea evaluativ – emoţională faţă de obiect.

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

 marcheaza graniţele comportamentului permisiv, clarificând ceea ce societatea consideră

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

4. În funcţie de "transparenţa" conduitei deviante, deosebim:

Tema II: Etiologia şi factorii comportamentului deviant.

Obiective Unităţi de conţinuturi

Teotii explicative ale comportamentului deviant

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

1. Precursorii teoriilor cauzale

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

Activităţi de învăţare / evaluare

Factorii comportamentului deviant: biologici şi de ereditate, sociali, psihologici.

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

 familia in care exista situatii care determina fundamental esecurile

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

Fiinţele umane au nevoie de grup, care satisface nevoile lor de securitate şi de

Activităţi de învăţare /evaluare:

Tema III. Comportamentul agresiv

Obiective Unităţi de conţinuturi

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

Într-un mod mai puţin pretenţios, agresivitatea poate fi considerată a fi o caracteristică a

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

 evidente – care sunt sesizabile şi manifeste (conflictualitate, impunere, răutate, apresiere

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

Tema IV: Comportamentul autoagresiv

Obiective Unităţi de conţinuturi

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

- Să determine noţiune „suicid” Noţiune de suicid. Terminologie.

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

Ereditatea. Până în urmă cu aproximativ 25 de ani, se spunea că suicidul are un

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

Tema V: Comportament adictiv

Obiective Unităţi de conţinuturi

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

- să determine fazele comportamentului Modele conceptuale ale comportamentului

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

obiect domină, se intesifică raţionalizarea, adică justificarea intelectuală a adicţiei. Totodată, se

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])

Dependenţii de droguri au următoarele particularătăţi ale personalităţii:

Downloaded by Cristina Silistraru ([email protected])