CURS 1

Introducere în psihopedagogia inadaptării şi devianţa comportamentală

În sens larg, termenul de comportament se referă la orice reacţie la un stimul,

reacţie ce poate avea loc la nivel cognitiv, motor, biologic şi emoţional. Distingem astfel, 4
nivele de analiză a comportamentului:
 Nivelul cognitiv: se referă la modul de prelucrare şi organizare a informaţiilor;
 Nivelul motor (comportamental propriu-zis): include totalitatea manifestărilor
externe, observabile şi măsurabile (nivelul motor se referă la comportament în sens
restrâns, în accepţiunea clasică, behavioristă);
 Nivelul biologic: se referă la ansamblul modificărilor de natură somatică, reacţii,
modificări ce au loc în interiorul organismului;
 Nivelul subiectiv: cuprinde reacţiile emoţionale ale persoanei.
Observaţie! Cele 4 nivele nu se află într-un raport de simplă juxtapunere, nivelul
subiectiv fiind o rezultantă a funcţionării celorlalte 3, în speţă a celui cognitiv.

Comportamentul reprezintă reacţia globală a unei persoane într-o împrejurare dată.

Prin această reacţie totală organismul uman răspunde la o situaţie trăită în funcţie de
stimulările mediului şi de tensiunile sale interne.
Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman îl reprezintă situaţia sau
contextul social (în care se include şi prezenţa celorlalţi) la care orice persoană răspunde prin
acte, mişcări şi gesturi vizibile, observabile, în strânsă corelaţie atât cu particularităţile
situaţiei, cât şi cu particularităţile şi trăsăturile personalităţii sale.
Înţelegerea conduitei unei persoane într-o împrejurare sau alta presupune în mod
necesar cunoaşterea motivelor care o animă, precum şi a scopurilor sale care prefigurează şi
orientează anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor şi a scopurilor,
comportamentul uman se află în conexiune directă cu conştiinţa sub al cărei control este.
Din perspectiva psihologiei judiciare se impune o distincţie între conceptele de
devianţă şi delincvenţă:
Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale.
Aceasta are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa
(denumită şi „devianţă penală”), deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate
deviaţiile de la comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil (Rădulescu, 1994).

1
 În orice societate şi în orice moment al evoluţiei ei există devianţă. Dincolo de
grupurile infracţionale care încalcă normativul penal, există marea masă a populaţiei care se
abate de la exigenţele convenţionale sau morale. Nici un individ nu se supune şi nu se poate
supune tuturor exigenţelor normative ale unei societăţi. Comportamentul lui în funcţie de
anumite criterii, poate lua forme de devianţă socială sau de delincvenţă.
Comportamentul deviant este un comportament „atipic”, care se îndepărtează sensibil
de la poziţia standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în
cadrul unui sistem social.
Fiind intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, devianţa
reprezintă un fenomen normal în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului, iar
individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca o fiinţă nesocializată, ca un element
parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii, el având uneori rolul unui agent reglator
al vieţii sociale (Durkheim, 1974). Devianţa, desemnând distanţarea semnificativă de la
normele de conduită şi de la valorile sociale acceptate într-un spaţiu cultural determinat, într-o
anumită societate şi la un moment dat, are atât o semnificaţie negativă, disfuncţională, cât şi
una pozitivă, funcţională. În unele situaţii devianţa facilitează funcţionarea societăţii. Cei din
afara rândurilor îi determină pe cei din „coloană” să fie mai uniţi. Altfel spus, devianţa
consolidează conformarea, sancţionează, certifică normalitatea.
Extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, în mare măsură, de
valorile şi normele care sunt încălcate, precum şi de reacţia publică faţă de aceste abateri şi
încălcări. De aceea, evaluarea devianţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a
normelor şi regulilor de conduită şi terminând cu intensitatea reacţiei sociale faţă de
încălcarea acestora.
Delincvenţa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal.
Ea este primordial, un fenomen social având consecinţe negative şi distructive pentru
securitatea indivizilor şi grupurilor.
Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi
dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă şi
culturală (Banciu, 1995):
a) dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi
spaţiu, prin evaluarea şi măsurarea în procente, medii, serii de distribuţie şi indici ai diferitelor
delicte şi crime şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social,
ecologic, cultural, geografic etc.;

2
 b) dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte
antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi
felul sancţiunilor adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;
c) dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea şi prevenirea socială a delictelor
şi crimelor, în raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în
societate şi cu formele de reacţie socială faţă de diferitele delicte;
d) dimensiunea psihologică - evidenţiază structura personalităţii individului
delincvent şi individului normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea
delincventului faţă de fapta comisă (răspunderea, discernământul etc.);
e) dimensiunea economică sau „costul crimei” - evidenţiază consecinţele directe şi
indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material şi moral (costurile financiare
acordate victimelor, martorilor, reparaţiei bunurilor etc.);
f) dimensiunea prospectivă - evidenţiază atât tendinţa generală de evoluţie a
delincvenţei, cât şi tendinţa anumitor indivizi şi grupuri sociale spre delincvenţă;
g) dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor normative şi culturale
cu care este investită delincvenţa în diverse societăţi şi culturi. Există diferenţe sensibile din
punct de vedere cultural, în definirea anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea intensităţii şi
gravităţii acestora. Gradul de periculozitate al unui comportament antisocial depinde, în mare
măsură, de caracterul coercitiv sau, dimpotrivă, permisiv al normelor sociale. Marea
diversitate şi variabilitate a culturilor implică deci, comportamente eterogene din punct de
vedere al semnificaţiei lor sociale, moralitatea, imoralitatea, binele sau răul fiind într-o strânsă
legătură cu normele şi valorile grupului respectiv. „Normalul” este reprezentat de
comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modelele culturii din care face parte
individul.
După cum se observă, termenii de devianţă, inadaptare, delincvenţă se raportează la o
anumită normă, de aici şi legătura lor indisolubilă cu conceptul de normalitate. În dicţionarul
de psihologie La Rousse, normalitatea este definită ca o „noţiune relativă, variabilă de la un
mediu socio-cultural la altul şi în timp. Este ceea ce se observă cel mai adesea într-o societate
la un moment dat, la data cutare”.
În cazul unei distribuţii normale a datelor (datele se grupează sub forma unui clopot)
normalitatea este reprezentată de media datelor. Cele care se situează la extremităţile curbei
reprezintă anormalitatea.

3
 Wolfensberger defineşte devianţa ca fiind o caracteristică a unei persoane dacă aceasta
este percepută ca fiind „semnificativ diferită de alţii sub un aspect care este considerat relativ
important şi dacă această diferenţă este evaluată negativ”.
Sociologul Maurice Cusson se întreba dacă este oportun, corect să se includă în
termenul de devianţă lucruri atât de diferite ca şi omuciderea şi surditatea. În cadrul devianţei
trebuie să se ia în considerare faptul că există o gradaţie de la involuntar la voluntar.
Persoanele cu dizabilităţi sunt percepute ca deviante, în măsura în care ele se abat de la
normalitate. Devianţa lor este însă involuntară, spre deosebire de cei care comit furturi,
omucideri sau alte infracţiuni. Goffman propune termenul de „deviant involuntar” sau de
„deviant normal” pentru persoanele cu deficienţe.
Din perspectiva normalităţii, se includ în sfera devianţei atât cazurile de sub-
normalitate, cât şi cele de supra-normalitate.
Florin Emil Verza reuneşte problemele de inadaptare şi devianţă comportamentală sub
sintagma de „handicap de comportament” (Verza, 2002). Tulburările de comportament, din
perspectiva autorului, sunt abateri de la normele şi valorile umane pe care le promovează un
anunit tip de societate. Indivizii care manifestă astfel de comportamente aberante prezintă
dezechilibre sau o stare deficitară în unul sau toate din următoarele paliere: maturizare
psihică, structura conştiinţei de sine şi a conşiinţei sociale, asimilarea valorilor şi normelor
socio-culturale, structura motivaţional-caracterială, maturizarea socială.
Conform literaturii de specialitate, tulburările de comportament includ o gamă
foarte largă de probleme, comportamente problematice, prezente atât la adult, cât şi la
copil. Cauzele tulburărilor de comportament sunt multimple, de la maladia Alzheimer, până la
dificultăţi şi insucces şcolar.
ICD-10 (Clasificarea Internaţională a Maladiilor) prezintă categoria nosologică a
tulburărilor comportamentale şi emoţionale cu debut în copilărie şi adolescenţă (F90-F99),
în care sunt incluse următoarele:
1. Tulburări hiperkinetice:
 tulburare a activităţii şi a atenţiei;
 tulburare hiperkinetică de conduită;
 alte tulburări hiperkinetice;
 tulburare hiperkinetică nespecificată.
2. Tulburări ale conduitei:
 tulburare de conduită limitată la contextul familial;
 tulburare de conduită nesocializată;

4
  tulburare de conduită socializată;
 tulburare defiantă, opoziţională cu provocare;
 altă tulburare de conduită;
 tulburare de conduită nespecificată.
3. Tulburări mixte, ale conduitei şi emoţiei:
 tulburare de conduită depresivă
 alte tulburări mixte, ale conduitei şi emoţiei;
 tulburare mixtă de conduită şi emoţie, nespecificată.
4. Tulburare emoţională cu debut specific în copilărie:
 tulburare de tip anxietate de separare, în copilărie;
 tulburare anxios-fobică în copilărie;
 tulburare de tip anxietate socială în copilărie;
 tulburare de rivalitate fraternă;
 alte tulburări emoţionale cu debut specific în copilărie;
 tulburare emoţională în copilărie, nespecificată.
5. Tulburări ale funcţionării sociale cu debut specific în copilărie şi adolescenţă:
 Mutism electiv;
 Tulburare reactivă de ataşament a copilăriei;
 Tulburare de ataşament de tip dezinhibat;
 Alte tulburări ale funcţionării sociale cu debut specific în copilărie şi adolescenţă;
 Tulburare a funcţionării sociale în copilărie, nespecificată.
6. Ticuri:
 Tic tranzitoriu
 Tic motor sau vocal cronic
 Tic vocal asociat cu tic motor multiplu (sindromul Tourette);
 Alte ticuri;
 Tic, nespecificat
7. Alte tulburări comportamentale şi emoţionale cu debut obişnuit în copilărie şi
adolescenţă:
 Enurezis non-organic;
 Encoprezis non-organic;
 Tulburare a instinctului alimentar în perioada de sugar şi copilărie;
 Pica în perioada de sugar şi copilărie;
 Mişcări stereotipe;

5
  Balbism;
 Bolboroseală;
 Alte tulburări comportamentale şi emoţionale cu debut obişnuit în copilărie şi
adolescenţă, specificate
 Tulburări comportamentale şi emoţionale cu debut obişnuit în copilărie şi
adolescenţă, nespecificate
8. Tulburare mentală nespecificată

La baza tulburărilor de comportament se pot afla o serie de tulburări în plan intern:

 anxietate, frustrări prelungite;
 instabilitate afectivă, depresii;
 ostilitate şi neacceptarea colaborării cu cei din jur;
 slaba dezvoltare afectivă şi indiferenţa;
 trăirea unor tensiuni exacerbate;
 conştientizarea unor deficienţe;
 repulsie faţă de activitate;
 dereglări ale unor funcţii psihice.
Mariana Neagoe subliniază că aceste tipuri de comportamente pot să apară şi ca
urmare a unor tulburări de dezvoltare, care determină o încetinire a dezvoltării prin
menţinerea infantilismului, o dezvoltare inegală în unele paliere psihice şi o distorsionare a
dezvoltării.
La nivel cauzal se menţionează şi predispoziţiile înnăscute, sechelele datorate
leziunilor cerebrale, ca urmare a meningo-encefalitei sau a traumatismelor, modificări
endocrine etc.
Influenţa negativă a anturajului, lipsa de supraveghere a părinţilor, lipsa de autoritate
sau autoritatea excesivă, neantrenarea în activitate sunt tot atâtea cauze ale inadaptării şi
devianţei comportamentale.
Unii autori consideră că tulburările de comportament au cea mai mare frecvenţă între
14-16 ani, după care se atenuează, iar când se manifestă la vârsta adultă, ele devin trăsături
caracteriopate cu tendinţe spre stabilizare şi repercursiuni antisociale.