(JUNETEA P5) Ep.9 - Frumosul Galaor (V3.0) A5C
(JUNETEA P5) Ep.9 - Frumosul Galaor (V3.0) A5C
(JUNETEA P5) Ep.9 - Frumosul Galaor (V3.0) A5C
PONSON DU TERRAIL
Juneţea regelui HENRIC
Partea a cincea
FRUMOSUL GALAOR
(LE BEAU GALAOR)
Episodul 9
FRUMOSUL GALAOR
—1—
— Ponson du Terrail —
─────────────────────────────────────
PONSON DU TERRAIL
LA JEUNESSE DU ROI HENRI – Tome III
PARIS, 1884
JULES ROUFF ET Cie, ÉDITEURS
14, CLOITRE SAINT-HONORÉ, 14
─────────────────────────────────────
—2—
— Juneţea regelui Henric —
PROLOG
CINSTITUL PISTACHE
(LE BONHOMME PISTACHE)
—3—
— Ponson du Terrail —
Capitolul I
Noaptea era întunecată şi Loara cu apa-i noroioasă curgea
lovind zidurile sumbre ale castelului din Amboise.
Trebuia văzut acest castel mândru, cocoţat pe o stâncă la care
se ajungea pe un drum pietruit în spirală, cu un turn principal ale
cărui picioare se scăldau în râu şi ale cărui turnuleţe îndrăzneţe se
pierdeau în nori, pentru a avea o idee despre secolul plin de
cavalerism în care fusese construit.
Micul oraş se aduna şi se punea la adăpost la poalele lui,
precum turma se adună timid în jurul păstorului său.
La ora nouă seara, semnalul stingerii suna pe străzi, cornul
răsuna pe înălţimea platformelor şi podurile mobile erau ridicate,
lanţurile lor se întindeau, grilajele din bare de fier cădeau în
locaşurile lor, închizându-se.
Regele Franţei însuşi, oricum s-ar fi numit el, nu ar fi putut
intra în castel înainte de răsăritul soarelui.
Castelele şi oraşele au destinele lor.
Uneori sunt cufundate în tăcere şi uitare, alteori, pline de viaţă,
zgomotoase şi regăsindu-şi toată splendoarea lor, în funcţie de
epocă, în funcţie de regulă, în funcţie de ghinion sau de o bună
şansă şi noroc.
Timp de o jumătate de secol, castelul d’Amboise fusese
înconjurat de întuneric şi uitare.
Doamna Catherine de Médicis, care odinioară avusese Curtea
acolo, era moartă, iar de peste zece ani, bunii locuitori ai micului
oraş Amboise aşteptau în zadar ca regele sau prinţii săi să vină să
respire aerul curat şi tămăduitor din Touraine 1, pe care răposatul
Ludovic al XI-lea îl iubise atât de mult.
Regele, de altfel, avea altceva de făcut, într-adevăr!
Regele nu se mai chema Carol al IX-lea, nici Henric de Polonia;
regele se numea Henric al IV-lea.
El cucerise regatul său, pas cu pas, oraş cu oraş, dormind pe
pământul gol şi hrănindu-se puţin.
De asemenea, în ziua când regatul era al lui şi numai al lui, în
loc să vină în Amboise, el se odihni în marele pat al răposaţilor
Valois, din sălile căptuşite cu lambriuri ale Luvrului.
Dar într-o dimineaţă, oraşul Amboise se trezi fremătând, cu
1
Touraine – provincie istorică franceză cu capitala la Tours. [n.t.].
—4—
— Juneţea regelui Henric —
speranţă şi bucurie.
Puteai vedea sosind paji eleganţi, îmbrăcaţi în tunici strâmte pe
corp din catifea albastră, dresori de şoimi îmbrăcaţi în roşu,
războinici în armuri strălucitoare, şi, de asemenea, domnişoare de
viţă nobilă care călăreau cai albi de paradă şi mesageri care sunau
din corn.
Şi, atunci când oamenii simpli şi burghezii, care se grăbiră în
faţa porţilor lor pentru a vedea defilarea acestui strălucitor alai
care urca spre castel în mare pompă, se întrebau ce oaspete
ilustru se întorsese la castel în cele din urmă, li se răspundea:
— Aceasta este Doamna Margareta, regina, mult iubita fiică a
Doamnei Catherine, care vine la culesul viilor la castelul Amboise
şi care ţine curtea în dragoste şi galanterie.
Timp de trei zile şi trei nopţi, legiuni de muncitori au lucrat
pentru a restaura castelul şi pentru a-l repune în funcţiune: timp
de trei nopţi şi trei zile vestea despre sosirea neaşteptată a reginei
s-a răspândit cu iuţeala unui fulger în întreaga frumoasa provincie
Touraine.
Şi fiecare a pornit la drum pentru a veni să i se închine, unii cu
suite numeroase de feciori de casă2 şi ofiţeri inferiori, alţii în
compania soţiilor lor, alţii care nu aveau nici feciori de casă, nici
soţii, dar erau buni gentilomi, soseau singuri, călare, cu ultima lor
moşie vândută şi transformată în haine de gală şi pinteni de aur.
Micul şi tristul oraş, liniştit de obicei şi aproape pustiu, a fost
populat dintr-o dată, ca prin magie.
Fiecare casă a primit un vizitator, fiecare han era deja plin.
Regina a ajuns chiar în aceeaşi seară, la apus de soare.
Dar oamenii din suita sa au anunţat în oraş că Majestatea Sa se
simte obosită după această călătorie şi doreşte să se odihnească,
fapt pentru care nu oferă audienţe până a doua zi.
Apoi au fost închise porţile, au fost ridicate podurile mobile şi
au fost întinse lanţurile.
2
Fecior de casă, băiat în casă – băieţi, de obicei foarte tineri, care
slujesc în casa unui nobil sau burghez, uneori având rolul similar unui
paj regal, alteori al unui valet sau chiar al unui simplu slujbaş. În casele,
prăvăliile şi atelierele burghezilor meseriaşi şi comercianţi se găseau
„băieţii de prăvălie”, care erau ucenici şi slujbaşi buni la toate, în acelaşi
timp. Este important de reţinut că pajul şi camerista regală, provin
întotdeauna din familii de nobili, timp în care feciorul de casă şi menajera
unui nobil sau burghez, provin, de regulă din familii de ţărani sau mici
meseriaşi. [n.t.].
—5—
— Ponson du Terrail —
5
Basc – din Ţara Bascilor. Ţara Bascilor sau Navarra spaniolă, este
partea sudică a Navarrei feudale şi face parte din regatul Spaniei
începând cu anul 1513. În cartea noastră, prin regatul Navarrei se
înţelege doar partea nordică a Navarrei feudale, cunoscută şi sub numele
de Gasconia sau Navarra franceză. Navarra franceză, independentă
pentru o perioadă de timp, va face parte din regatul Franţei începând cu
anul 1620, pe timpul regelui Ludovic al XIII-lea, fiul personajului nostru
principal, regele Henric al IV-lea. [n.t.].
—8—
— Juneţea regelui Henric —
—9—
— Ponson du Terrail —
— 10 —
— Juneţea regelui Henric —
— 11 —
— Ponson du Terrail —
Capitolul II
Deşi noaptea era întunecată şi ploioasă, se putea vedea Loara
care curgea la treizeci de paşi de pragul hanului şi o barcă ce
plutea pe râu.
Această barcă o adusese, fără îndoială, pe călătoare, pentru că
nu se vedea pe drum nici litieră, nici cal, nici caleaşcă, şi era greu
de presupus că o asemenea femeie drăguţă a venit pe jos.
Doi bărbaţi stăteau în picioare în barcă. De îndată ce uşa
hanului se deschise, cei doi bărbaţi împinseră barca în larg şi ea
se îndepărtă cu repeziciune.
Frumosul Galaor nu văzuse decât pe femeia care intrase, dar
ochiul pătrunzător al jupânului Pistache văzuse barca.
Or, această femeie, care coborâse pe Loara pe timp de noapte, şi
care debarcând singură, venise apoi să bată la uşa unui han, era
destul de misterioasă, pentru a stârni în cel mai înalt grad
6
A datora o lumânare – a-i fi dator pentru că i s-a salvat viaţa. Joc de
cuvinte care se referă la lumânarea ce se ţine aprinsă în prezenţa unui
om mort. [n.t.].
— 12 —
— Juneţea regelui Henric —
— 13 —
— Ponson du Terrail —
— 14 —
— Juneţea regelui Henric —
— 15 —
— Ponson du Terrail —
zicând:
— Hai, Galaor, prietenul meu, avem o sarcină de îndeplinit!
Galaor, o dată ieşit din han, urmă strada care se afla în faţa lui
şi merse până la castel.
Castelul avea patru porţi: două porţi principale şi două
poterne7.
Eroul nostru începu cu cele două porţi mari: cea care se afla în
spatele turnului principal mai întâi, apoi cea din faţa turnului,
care conducea la drumul construit în spirală.
La fiecare dintre ele vegheau doi arcaşi la exterior şi alţi o
duzină în interior.
Cum în acea noapte erau o mulţime de oameni în Amboise, nici
arcaşii care păzeau porţile mari, nici cei care erau santinele în faţa
poternelor, nu se sinchiseau prea mult de acest băiat, înfăşurat în
mantia lui, care-şi târa zgomotos pintenii săi pe pavaj, privindu-i
cu un aer cercetător.
Galaor era curajos până la nechibzuinţă, dar era un băiat de
spirit şi de sentiment, în acelaşi timp.
În timp ce el făcea turul castelului, îşi spuse:
„Ce vrea frumoasa mea necunoscută? Ca eu să fac să ajungă la
regină scrisoarea pe care mi-a dat-o. Bun! Dar pentru asta, trebuie
să pătrund în castel şi până când ar străpunge sabia mea o
jumătate de duzină de arcaşi, ar ajunge alţi şase care ar striga
după ajutor şi care mi-ar bloca drumul. Există situaţii în care forţa
nu foloseşte la nimic şi în care trucul este cel mai bun. Să intrăm
în castel printr-un şiretlic.”
Şi după această cugetare înţeleaptă, Galaor care explorase toată
partea de sud a castelului, coborî spre nord, adică spre malul
Loarei.
Aici nu exista decât o poternă.
Şi cum poterna era închisă, santinelele făceau de pază
înăuntru.
Galaor trecu şi reveni prin faţa acestei poterne care avea grilaj
de fier, prin care observă interiorul unui coridor întunecat, slab
luminat de un felinar agăţat de tavan.
Îşi aruncă privirea printre barele grilajului şi Galaor văzu un
arcaş în picioare care se plimba în sus şi în jos şi alţi o duzină
7
Poternă – poartă de mici dimensiuni, integrată în zidurile unei
fortificaţii sau ale unui castel, aflată în locuri discrete, care permitea
celor din incintă să intre sau să iasă fără a atrage atenţia sau a fi văzuţi.
[n.t.].
— 16 —
— Juneţea regelui Henric —
aşezaţi pe jos.
În plus, poterna era complet căptuşită cu fier, şi Hercule însuşi
nu ar fi reuşit s-o dărâme prin lovituri de umăr.
Galaor se retrase câţiva paşi, ceea ce-i permise să cuprindă cu
privirea toată partea de nord a castelului.
El văzu acele ziduri negre, acea terasă unde Catherine de
Médicis venea să respire aerul de seară şi acea balustradă din fier
forjat, de care fuseseră atârnate cadavrele conducătorilor
hughenoţi care au organizat Conjuraţia de la Amboise8 şi care au
fost spânzuraţi din ordinul teribilei regine.
Toate acestea aveau un aspect tăcut şi sinistru, cufundate în
întuneric şi linişte, şi deranjate uneori doar de zgomotul giruetelor
ale căror palete erau învârtite de către forţa vântul de noapte.
Dar nu există furtună, oricât de puternică şi distrugătoare, care
să nu aibă momentul său de calm, ori cer ameninţător fără steaua
sa.
O lumină strălucea, undeva sus, la o mică ferestruie gotică.
Galaor, mereu în căutarea unui mod de a pătrunde în castel,
văzu lumina.
Stând nemişcat pe malul râului, el începu să se uite la ea.
Lumina pâlpâi la ferestruia deschisă, unde o umbră apăru.
— O femeie!… murmură Galaor.
Era o femeie, într-adevăr, care îşi scosese capul pe fereastră şi
părea a explora zona din jurul castelului.
Galaor nu se mişcă.
Femeia se aplecă, păru că leagă ceva la marginea ferestrei, apoi
se retrase încet şi dispăru în interiorul castelului.
În acelaşi timp, Galaor crezu că vede o umbră agitându-se în
lungul zidurilor castelului şi întinzându-se cu repeziciune de-a
lungul zidului.
Eroul nostru se apropie.
În acelaşi timp, în apropiere, o umbră se apropia de asemenea
8
Conspiraţia de la Amboise (La conjuration d’Amboise), numită de
asemenea şi Tumultul de la Amboise, este o lovitură de stat eşuată,
organizată de nobilii hughenoţi împotriva regelui Francisc al II-lea şi
pentru eliminarea tutelei familiei de Guise. Conjuraţia a fost reprimată în
totalitate, toţi membrii au fost capturaţi şi măcelăriţi (cca. 1200–1500
morţi), conducătorii acestei mişcări fiind spânzuraţi de balustrada terasei
castelului d’Amboise, iar ceilalţi omorâţi şi aruncaţi în Loara. Este
evenimentul care anunţă venirea războaielor religioase dintre catolici şi
hughenoţi din perioada 1562-1598. [n.t.].
— 17 —
— Ponson du Terrail —
— 18 —
— Juneţea regelui Henric —
— Domnului de Pont-Ribaud.
— Nu, dar vorbeşte…
— Ei bine, messire, guvernatorul Pont-Ribaud are o menajeră.
— Ah! ah!
— O fată drăguţă, numită Périne.
— Bun! te cred. Ea este cea care era la fereastră?
— Da, domnule.
— Périne te iubeşte şi tu o iubeşti.
— Exact, răspunse grefierul.
— Camera sa este cea de acolo?
— Da.
— Şi, cum nu se poate intra noaptea pe porţi în castelul
Amboise, tu intri pe fereastră?
— Asta-i drept, oftă grefierul.
— Şi această funie foloseşte de scară?
— Exact.
Grefierul vorbea tremurând pentru că Galaor îl privea încruntat.
— Este adevărat, zise gasconul, că ea se numeşte Périne?
— Da, domnule.
— Şi este frumoasă?
— Nu există ceva asemănător în tot oraşul.
— Iată un lucru pe care îl voi verifica, spuse cu răceală Galaor.
— Poftim? făcu slujbaşul stupefiat.
— Fără îndoială, răspunse gasconul. Fiecare la rândul său. Eu
sunt cel care va urca la Périne, iar dacă este cu adevărat
frumoasă, îţi voi transmite complimentele mele.
Şi, zicând asta, puse mâna pe frânghie, spre consternarea şi
durerea săracului grefier.
Capitolul III
Marile pasiuni dau naştere la mare curaj.
Până în acel moment, sărmanul grefier în surtuc din postav
cafeniu tremurase înaintea lui Galaor, stăpânit de acea spaimă pe
care oamenii de sabie le-o inspiră, de obicei, oamenilor simpli.
El ceruse iertare; şi ar fi făcut-o în genunchi, dacă ar fi fost
necesar.
Dar Galaor spunea că va urca sus la Périne şi Périne era iubita
grefierului.
Dragostea îi da curaj amărâtului; oaia se revolta, gata să lupte
cu lupul.
— 19 —
— Ponson du Terrail —
— 20 —
— Juneţea regelui Henric —
— Continuă!
— Evident, asta înseamnă că pe ea vrei s-o vezi, spuse grefierul
a cărui furie reveni.
— Ah! pe credinţa mea! murmură Galaor, chiar dacă mi-aş
petrece o oră încercând să-l conving pe acest încăpăţânat, tot nu
m-aş descurca! Cu atât mai rău pentru el!
Şi Galaor făcu un salt spre grefier, ridică braţul drept în care
ţinea sabia şi-l lăsă să cadă în capul grefierului.
Mânerul sabiei, jucând rolul de măciucă, lovi capul bietului
Jérôme Poinsot.
Grefierul căzu fulgerător, ca un bou sub lovitura măcelarului.
„Bun! îşi zise Galaor, ştiu. Era un bătrân lanschenet 9 retras la
Nérac, care m-a învăţat cum trebuie dată lovitura asta. Se pierde
cunoştinţa, dar nu se moare.”
Şi el împinse cu piciorul corpul lui Jérôme care părea lipsit de
viaţă.
Apoi, îşi puse sabia în teacă şi apucă frânghia cu ambele mâini.
Ploaia cădea în continuare rece şi deasă, iar santinelele n-aveau
de gând să părăsească gheretele.
Galaor începu să urce cu agilitate.
Din când în când el ridica privirea şi fixa ochii pe acea lumină
binecuvântată, care-i servea ca far.
Dintr-o dată lumina fu ascunsă pentru o clipă, şi femeia, Périne
fără îndoială, se aplecă în afară.
„E prea întuneric pentru ca ea să vadă că nu e iubitul ei! îşi
spuse Galaor.”
Şi continuă să urce.
Atunci când nu mai erau decât vreo douăzeci de picioare 10 până
la fereastră, femeia dispăru.
Apoi lumina se stinse.
— Bun! şopti Galaor, iată o fată precaută.
Şi el atinse pervazul ferestrei.
Atunci două braţe drăguţe îl prinseră şi o gură proaspătă şi
parfumată îl sărută pe frunte.
În acelaşi timp, o voce dulce şi un pic tremurată spuse:
— Ai cam întârziat astăzi, iubitul meu.
Galaor sări în cameră.
9
Lanschenet – infanterist german mercenar din timpul războaielor
religioase purtate în sec. XV-XVI. [n.t.].
10
Picior – veche unitate de măsură pentru lungime; 1 picior = 0,32 m.
[n.t.].
— 21 —
— Ponson du Terrail —
— 22 —
— Juneţea regelui Henric —
— 23 —
— Ponson du Terrail —
— 24 —
— Juneţea regelui Henric —
— Nu ştiu.
— Şi contaţi pe mine?
— Am totală încredere în tine.
— Dar eu nu sunt decât menajera domnului de Pont-Ribaud.
— Ei bine?
— Nu am acces în apartamentele Doamnei Margareta.
— Oh! zise Galaor, care fusese uimit în Navarra ascultând
povestirile galante de la vechea Curte a Franţei, eu pun pariu că
un castel care a fost atât de mult timp locuit de Doamna Catherine
ar trebui să fie plin de coridoare misterioase şi pasaje secrete.
Unde este găzduită regina?
— Ea are un oratoriu al său în acest turn, oratoriu care se vede
de aici şi care iese deasupra Loarei.
Périne se duse pentru a treia oară la fereastră şi spuse:
— Sfântă Fecioară! cred că regina nu s-a culcat.
— Ah!
— Vedeţi acea lumină în turn?
— Ea vine de la oratoriu?
— Da.
— Ei bine! găseşte-mi o cale de a intra.
— Ar fi două.
— S-o auzim pe prima.
— Prima ar fi să urcaţi la apartamentele mari.
— Care sunt pline de paji, scutieri şi cameriste.
— Vai! Da.
— Să o auzim pe cea de-a doua.
— A doua constă în trecerea printr-o galerie îngustă, creată în
grosimea peretelui, şi care porneşte de la locuinţa domnului de
Pont-Ribaud şi duce la oratoriu. Dar există două uşi care trebuie
deschise şi eu nu am cheile.
— Unde sunt ele?
— Domnul de Pont-Ribaud le are la gât.
— Şi unde este el, domnul de Pont-Ribaud?
— Doarme.
— Ei bine! Atunci mergem să le luăm. Din moment ce eşti
menajeră, ai voie să întri în locuinţă în orice moment.
Şi Galaor o privi pe Périne cu un aer uşor ironic.
Périne crezu că Galaor a ghicit secretul ei, ori, pur şi simplu ea
avu un acces de sinceritate, deoarece privind în continuare la
Galaor, spuse:
— Dacă vreodată domnul Pont-Ribaud va afla ceea ce vă voi
— 25 —
— Ponson du Terrail —
— 26 —
— Juneţea regelui Henric —
— 27 —
— Ponson du Terrail —
— 28 —
— Juneţea regelui Henric —
— 29 —
— Ponson du Terrail —
— 30 —
— Juneţea regelui Henric —
— Absolut nimic.
Şi Galaor oftă.
Regina îl privea în continuare.
— Scuzaţi-mă, copilul meu, spuse ea în cele din urmă, dar
semănaţi atât de izbitor cu un gentilom gascon pe care l-am
cunoscut cândva, când eu eram mai tânără cu vreo cincisprezece
ani.
— Ah! făcu Galaor, a cărui voce tremura, Majestatea Voastră a
cunoscut un domn cu care eu mă asemăn?
— Da.
Apoi regina înlătură abajurul lămpii şi pereţii oratoriului se
scăldară brusc în lumină.
Între cele două ferestre, pe perete, era un portret al unui bărbat,
un gentilom de douăzeci de ani, purtând o haină de catifea
albastră cu un guler de dantelă.
Pictorul îl reprodusese cu barbă, o frumoasă barbă neagră cu
vârful ascuţit.
Ochii albaştri, nasul acvilin, buzele pe jumătate batjocoritoare,
acest portret părea să fie, mai puţin hainele, al frumosului Galaor.
— Priviţi! spuse Doamna Margareta.
În acelaşi timp, ea îi arătă sub portret, o mică oglindă ovală.
Galaor scoase două strigăte: unul atunci când privi portretul şi
celălalt văzându-şi propriul chip.
— Dumnezeule! spuse el, Dumnezeul meu! Cine este acest
domn? Este cumva fratele meu?
— Nu cred, spuse Margareta, pentru că acest portret este pictat
în urmă cu douăzeci de ani; el se află de cincisprezece ani aici, în
acest oratoriu. Dacă aţi avea ceva în comun cu el, atunci ar trebui
să fie tatăl şi nu fratele dumneavoastră.
— Tatăl meu!…
Şi Galaor pronunţă aceste cuvinte, cu un fel de extaz.
Margareta clătină din cap.
— Dar, spuse ea, naturii de multe ori îi place să facă astfel de
jocuri, şi poate că suntem victima unui astfel de joc al iluziei:
poate că nu aveţi absolut nimic în comun cu cel pe care îl vedeţi în
acest tablou.
— Oh! Doamnă, şopti Galaor, îngenunchind în faţa reginei, nu-
mi spuneţi cel puţin cine este gentilomul din acest portret?
Regina tresări la această întrebare.
— Nu, spuse ea, nu azi… dar… mâine…
Şi, cum Galaor voia s-o implore din nou:
— 31 —
— Ponson du Terrail —
— 32 —
— Juneţea regelui Henric —
— 33 —
— Ponson du Terrail —
picioare.
— Périne!… zise el.
— Da, Périne; prin urmare, tu ţi-ai pierdut memoria?
Această întrebare făcu să-i revină amintirile bietului grefier.
El îl recunoscu pe Galaor:
— Ah! nenorocitule! spuse el, strângând pumnii.
Galaor râse:
— Frumosul meu prieten, spuse el, punând mâna familiar pe
umăr grefierului, dacă tu mă vei asculta zece secunde, în loc de a
mă trata ca pe un mizerabil, îmi vei strânge mâna.
— Ce vrei să spui? bâlbâi grefierul.
— O iubeşti pe Périne?…
— Eu o iubeam până acum.
Şi săracul grefier avu un suspin în vocea lui.
— Pentru ce n-o iubeşti în continuare?
— Pentru că este o ticăloasă!
— Ea?
— O desfrânată!…
— Haida-de!
— Şi, spuse Jérôme înflăcărându-se din ce în ce, eu nu sunt
uşor de păcălit de trucurile dumneavoastră. Nu aţi fost acolo din
întâmplare, iar dacă m-aţi bătut pentru a vă căţăra apoi pe
această frânghie, este pentru că Périne v-a dat o întâlnire.
Galaor izbucni într-un hohot de râs.
Un hohot de râs atât de sincer şi atât de batjocoritor încât bietul
grefier fu zdruncinat.
— Ei, drace! spuse acesta din urmă, îndrăzniţi să o apăraţi?…
— Apăr adevărul, băiatul meu, şi îţi voi da o dovadă clară.
— Să vedem!
— Hai să admit pentru moment, reluă Galaor, că părea logic la
acea oră ca Périne să-mi fi dat o întâlnire.
Jérôme oftă.
— Périne este atât de frumoasă încât oricine se poate îndrăgosti
de ea, cu condiţia ca şi ea să permită asta.
O lacrimă apăru în ochii grefierului.
— Dacă cineva s-ar îndrăgosti de ea, ar fi atât de gelos, încât nu
ar mai sta de vorbă cu tine, aşa cum fac eu acum, completă
Galaor.
Acestea fiind spuse, el îl luă din nou pe Jérôme de braţ şi îl
duse la frânghia care încă atârna pe perete.
— Ascultă acum, spuse el: Périne te aşteaptă, iar ea mi-a cerut
— 34 —
— Juneţea regelui Henric —
— 35 —
— Ponson du Terrail —
lui.
Galaor se îndreptă spre hanul Calul Bălan, mintea sa fiind
preocupată de misiunea pe care urma să i-o dea regina.
Cum era toamnă, nopţile erau deja lungi.
Era numai ora trei dimineaţa, iar a doua zi era încă departe.
Galaor, mulţumită indicaţiilor lui Jérôme, găsi hanul Calul
Bălan.
O rază de lumină trecea pe sub uşă.
Galaor bătu.
Era fata cea care deschise uşa.
În ceea ce-l priveşte pe jupânul Pistache, veselul şi corpolentul
hangiu, el era în mod necuviincios adormit într-un fotoliu, fără a
avea grijă de frumoasa domnişoară, ca un călugăr ce nu-i pasă de
un pahar de apă.
— Ei bine! zise tânăra fată cu nerăbdare.
— Ei bine! am intrat în castel.
— Într-adevăr?
— Am văzut-o pe regină.
— Adevărat? făcu ea într-o explozie de bucurie.
— Aici este dovada, spuse Galaor.
Şi el îi înmână micuţa cheie de aur pe care regina i-o
încredinţase.
— Iată ordinele Doamnei Margareta, spuse el: trebuie,
domnişoară, să plecaţi din Amboise de îndată şi să călătoriţi zi şi
noapte până la Paris…
— Şi îi voi da cheia lui Nancy?
— Da.
— Sunt gata să plec, spuse fata, dar cum?
— N-aţi venit cu o barcă?
— Fără îndoială.
— Şi unde e barca?
— Ea s-a întors la Blois. Numai acolo pot găsi un însoţitor şi
cai.
— Ei bine! spuse Galaor, vreau şaua şi căpăstrul calului meu,
vă voi lua şi vă voi duce la Blois. Cât de multe mile sunt?
— Opt.
— Am timp să mă întorc pentru ora întâlnirii.
— Care întâlnire?
— Cea pe care mi-a dat-o regina.
Şi Galaor îl scutură pe Pistache, care sforăia ca un clopot de
biserică.
— 36 —
— Juneţea regelui Henric —
Capitolul IV
Jupânul Pistache ar fi vrut să ştie cum a reuşit Galaor să
pătrundă în castel, dar Galaor nu avea starea de spirit necesară
pentru a-i satisface această curiozitate.
Gasconul o privea cu un fel de extaz pe frumoasa domnişoară,
şi insistă la hangiu să-i aducă şaua şi căpăstrul calului, fără a-i
spune nimic despre binefăcătoarea sa.
— Prietene, îi spuse Galaor, merg la Blois; dar voi fi din nou aici
în această dimineaţă şi apoi vom goli o sticlă şi îţi voi spune tot ce
vrei.
Pistache, contând pe această promisiune, se duse la grajd,
lăsând-o pe domnişoară şi pe Galaor faţă-n faţă în bucătăria
hanului.
— Ah! messire, zise tânăra fată cu emoţie, cum voi putea
recunoaşte vreodată serviciul pe care mi l-aţi făcut?
— Vreţi să mă recompensaţi de îndată? făcu frumosul Galaor.
— Dacă vreau?…
— Atunci… aşteptaţi…
Şi galantul gascon luă mâna fetei şi o duse la buzele lui, zicând:
— Iată plata!
Ea roşi un pic, dar nu se arătă iritată.
— Care este numele dumneavoastră, messire? zise ea.
— Galaor.
— Este un nume frumos!
— Şi scurt, în lipsă de ceva mai bun, spuse el, râzând. Dar cine
ştie? Voi avea poate în curând o oportunitate de a-l face mai lung.
Apoi, cum voia să evite orice explicaţie, el se grăbi să adauge:
— Şi dumneavoastră, domnişoară, ce nume aveţi?
— 37 —
— Ponson du Terrail —
— 41 —
— Ponson du Terrail —
— 42 —
— Juneţea regelui Henric —
— 43 —
— Ponson du Terrail —
— Ah! ah!
— Ar trebui să vă daţi seama după cum vorbesc.
— Aşa este, spuse vidamul, ai accentul gascon, şi cred că, de
fapt, oamenii mei au greşit.
Galaor făcu un pas înapoi.
— Cum! credeţi? Nu sunteţi sigur? exclamă el.
— Şi nu sunteţi cel pe care am misiunea de a-l opri.
— Dar, de asemenea, nu-l cunoaşteţi nici pe acela? strigă
Galaor.
— Nu, tânărul meu prieten, răspunse vidamul, care era mereu
zâmbitor şi de o blândeţe prefăcută.
— Atunci, căutaţi pe cineva care îi cunoaşte, pentru că eu vedeţi
că sunt grăbit, spuse Galaor; de asemenea, pe cât de adevărat că
eu sunt un gentilom, pe atât de adevărat este că domnişoara pe
care o vedeţi aici este o domnişoară din serviciul Doamnei Regine a
Franţei.
— Ah! într-adevăr! făcu vidamul.
Apoi, făcu un semn lui Morion care sta la câţiva paşi distanţă,
cu pălăria în mână, într-o atitudine plină de respect:
— Du-ţi oamenii în camera de alături, spuse el, şi lasă-ne să
vorbim în pace, această domnişoară, acest domn şi cu mine.
În acelaşi timp, el chemă cârciumarul care asista grav în spatele
tejghelei sale de tablă, urmărind cu ochii mişcările bucătarilor săi.
Soldaţii aflaţi sub ordinea lui Morion, se retraseră.
Hangiul veni repede.
— Asiguraţi aranjarea mesei, cât mai curând posibil, ordonă
vidamul, invit la masă aceşti doi străini. Aduceţi cel mai bun vin şi
serviţi-ne ce aveţi mai rafinat.
Hangiul se înclină şi merse să-şi grăbească bucătarii.
Galaor se uita la Idoline.
Idoline părea din ce în ce mai îngrijorată. Ea şopti:
— Dar trebuie să continui călătoria mea.
— Şi eu, spuse Galaor, trebuie să fiu mâine la castelul
d’Amboise. Dar fii sigură, în cazul în care într-o oră nu suntem
plecaţi de aici, voi pune foc acestui han.
Vidamul, care o privea pe tânăra fată cu un ochi patern şi plin
de amabilitate, continuă:
— Vă invit la cină, copiii mei, şi eu voi trimite un mesaj bunului
meu prieten stareţul de Fontvieille, ca să vină aici cât mai curând
posibil, pentru ca să nu pierdeţi timpul, pentru că ştiu că sunteţi
grăbiţi.
— 44 —
— Juneţea regelui Henric —
— 45 —
— Ponson du Terrail —
— 46 —
— Juneţea regelui Henric —
Şi totuşi, era doar un călugăr cel care îşi făcuse astfel apariţia.
Părea un călugăr simplu, îmbrăcat într-o robă gri şi în sandale,
dar o cruce de aur strălucea pe piept şi un inel pe deget, ceea ce
însemna că acesta deţinea un rang superior.
— Dom Isidor! murmură vidamul, ştergându-şi sângele care-i
curgea pe faţă.
Stareţul întinse ambele mâini şi spuse:
— Puneţi săbiile voastre în teacă, aruncaţi armele, şi temeţi-vă
de a ofensa pe Dumnezeu.
Soldaţii se retraseră.
Apoi, dom Isidor îl privi cu mândrie pe vidam şi întrebă:
— Ce s-a întâmplat?
— Acest tânăr… bâlbâi vidamul, tânărul care a vrut să scape…
— Unde este fata pe care aţi oprit-o? întrebă don Isidor, fără să
se uite la Galaor.
— Iată-mă, zise Idoline care stătuse pe tot timpul luptei,
tremurând, în cel mai întunecat colţ al camerei.
Preotul se uită la ea şi exclamă:
— Aceasta nu e nepoata mea!
— Şi eu, făcu Galaor, sunt eu cel pe care îl căutaţi?
Şi el înaintă spre stareţ şi astfel se găsi în plină lumină.
Dar, dintr-o dată stareţul scoase un strigăt:
— O, Dumnezeul meu! zise el.
— Dacă domnişoara nu este nepoata voastră, zise Galaor, eu nu
pot fi persoana cu care aveţi de-a face.
— Ah! Monseniore! zise stareţul.
Şi se plecă până la pământ înaintea lui Galaor care rămase
stupefiat.
Apoi se întoarse spre vidam:
— Cum! mizerabile, l-aţi oprit pe Monsenior?
— Monsenior!?… exclamă vidamul.
— Da! spuse stareţul.
— Drept cine mă luaţi? întrebă Galaor, din ce în ce mai uimit.
Dar stareţul, care era un om în vârstă şi cu experienţă, se grăbi
să-şi reînnoiască scuzele faţă de Galaor.
— Ah! Monseniore, spuse el, niciodată nu-mi voi ierta insulta
care v-a fost făcută, pentru că eu sunt cauza reţinerii
dumneavoastră, chiar dacă eu, într-un fel, sunt nevinovat.
— Dar pentru ce mă numiţi „Monseniore” şi nu „messire”?
întrebă Galaor.
— Pentru că ştiu cine sunteţi.
— 47 —
— Ponson du Terrail —
— Haida-de!
— Şi prinţii… au dreptul la tot respectul meu.
— Cum! Eu sunt prinţ?
— Mii de scuze, Monseniore, zise stareţul, văd că Alteţa Voastră
doreşte să rămână incognito, aşa că mă voi păzi să mai rostesc
numele său. Dar o rog pe Alteţa Voastră să binevoiască să mă
ierte.
— Oh! cu dragă inimă! spuse Galaor râzând.
Şi îi întinse mâna stareţului.
Dar dom Isidor, în loc să-i strângă mâna, o sărută cu respect.
Apoi, spuse din nou:
— Alteţa Voastră a fost reţinut din călătoria sa; dacă ea doreşte
să-şi câştige timpul pierdut, iar în cazul în care calul este obosit, o
implor să accepte catârul meu, care este un bun bidiviu.
Galaor o privi pe Idoline care îşi revenise din spaimă şi începuse
să zâmbească în cele din urmă.
— Accept catârul vostru, părinte, spuse el, nu pentru mine, ci
pentru această domnişoară, care aparţine Doamnei Regine.
— Doamne, Dumnezeule! exclamă abatele, o domnişoară de
onoare a reginei, un prinţ! i-aţi arestat… mânăstirea mea în război
deschis cu regele… ce imprudenţă!…
Şi se uită urât la nefericitul vidam.
Galaor protestă în zadar împotriva titlului de prinţ pe care
stareţul i-l dăduse.
Dom Isidor nu voia să renunţe nici mort.
Vrând-nevrând trebui ca Galaor să accepte ca stareţul să-i ţină
scara şeii, în timp ce îi zise:
— Monseniore, pentru numele lui Dumnezeu, iertaţi-mă!
Idoline urcase cu agilitate pe catâr, iar bunul stareţ ceru
permisiunea să le dea binecuvântarea lui.
— Fir-ar să fie! zise Galaor, în timp ce amândoi dădeau pinteni
pe drumul spre Blois, aş da suta de pistoli care mi-a rămas în
pungă şi care este toată averea mea, pentru a afla cine este prinţul
cu care eu mă asemăn atât de mult!
— Aşteptaţi să se facă ziuă, răspunse tânăra fată, eu voi putea
probabil să vă spun asta, pentru că eu cunosc toţi prinţii lumii!
Primele raze ale revărsatului de zori apăreau la orizont, atunci
când Galaor călare pe micul său cal navarez şi frumoasa Idoline pe
catârul lui dom Isidor, vedeau apărând în depărtare turlele din
Blois şi castelul care domina oraşul, precum şi casele albe, etajate
unele peste altele, coborând până la râu.
— 48 —
— Juneţea regelui Henric —
— 49 —
— Ponson du Terrail —
— Nu.
— De ce?
— Regina mi-a spus: „Nu vă spun azi… dar… mâine…”
— Ah! ţi-a spus ea asta?
— Da. Dar tu…
— Dar, spuse Idoline, cu un zâmbet sigur, eu aparţin reginei.
— Şi ce contează asta?
— Şi eu nu vreau să-i iau plăcerea de a-ţi spunea ea însăşi cu
cine te asemeni.
— Idoline!…
Ea îl ameninţă cu degetul şi îi spuse:
— Pretindeai adineauri că mă iubeşti?
— Oh! cu siguranţă.
— Şi nu eşti de acord cu mine că prima virtute a celor care
iubesc este ascultarea?
— Fără îndoială.
— Ei bine! ascultă-mă şi nu-mi mai pune întrebări.
— Eşti crudă.
— Dacă insişti, mă voi îndoi de dragostea ta.
— Idoline!
— Şi nu ne vom mai întâlni din nou.
— Oh! strigă Galaor, dacă e aşa, aş prefera să nu ştiu nimic
despre trecutul meu.
— Vei şti totul, pentru că regina se va ţine de cuvânt şi-ţi va
dezvălui ceea ce ţi-a promis.
— Asta înseamnă că te voi revedea?
— Da, la Paris, din moment ce vei veni.
— Dar unde?
— Oh! nimic nu este mai uşor decât să mă găseşti, răspunse
fata.
— Cum?
— Vei merge direct la Luvru.
— Şi voi cere să o văd pe doamna Nancy?
— Desigur, pentru că eu sunt mereu cu ea.
În timp ce vorbeau astfel, ajunseră chiar în faţa oraşului Blois,
care, vă mai amintiţi, se afla pe malul celălalt, deoarece ei
continuaseră să urce pe malul stâng al Loarei.
Se aflau acum chiar în faţa casei podarului care mânuia bacul
şi, făcând pâlnie mâinile sale, Galaor îl strigă.
Podarul, care era culcat, sări din pat, se duse la fereastră şi
văzând oameni care păreau de rang înalt se grăbi să coboare.
— 50 —
— Juneţea regelui Henric —
Capitolul V
Să revenim acum la momentul în care Galaor o părăsea pe
regină şi la rugămintea căreia urma să se întoarcă a doua zi la
castel.
Nobilimea din Touraine se înşela crezând că acele zile frumoase
şi de glorie ale castelului d’Amboise se vor întoarce odată cu
— 51 —
— Ponson du Terrail —
— 52 —
— Juneţea regelui Henric —
— 53 —
— Ponson du Terrail —
— 54 —
— Juneţea regelui Henric —
— 55 —
— Ponson du Terrail —
— 56 —
— Juneţea regelui Henric —
Pont-Ribaud, spunându-i:
— 57 —
— Ponson du Terrail —
— Nu.
— Şi dacă el ar avea această corespondenţă?
— Dumnezeule! el ar fi în stare să o trimită Papei pentru a
decide în cazul în care Doamnei Margareta i-ar fi dificil să scrie ea
însăşi Sanctităţii Sale.
— Toate acestea, spuse camerista, nu explică de ce regina este
prizonieră.
— Din contră, aceasta vă va explica perfect.
— Cum?
— Corespondenţa pe care regele o caută este, probabil, la
Luvru.
— Bun!
— Sau în Auvergne15, în conacul care îi place reginei. Dacă
Doamna Margareta fiind la Luvru, ar fi auzit de intenţiile regelui,
ea ar fi ars scrisorile dacă le mai avea la îndemână, ori ar fi plecat
la Auvergne, dar ea a fost trimisă aici.
— În timp ce oamenii regelui pot căuta nestingheriţi.
— Asta aşa este.
Manuel ar fi continuat, fără îndoială, micul său curs de politică
în folosul gardienilor şi al cameristelor, dar un sunet sec şi metalic
de clopot îl opri.
— Aceasta este regina care are nevoie de mine, spuse o
cameristă, ridicându-se.
— Regina nu s-a culcat încă?
— Nu, pentru că acesta pe care tocmai l-aţi auzit este clopotul
din oratoriu.
— Săraca Doamna Margareta, murmură pajul, în timp ce
camerista plecă în grabă la regină.
Galaor tocmai plecase, atunci când regina lovi clopotul pentru a
chema una dintre cameristele sale.
Palidă, emoţionată, Margareta citea şi recitea scrisoarea de la
Nancy.
Iată această scrisoare:
— 59 —
— Ponson du Terrail —
— 60 —
— Juneţea regelui Henric —
— 61 —
— Ponson du Terrail —
— 63 —
— Ponson du Terrail —
— 64 —
— Juneţea regelui Henric —
Capitolul VI
În acest timp eroul nostru, – pe care l-am pierdut din vedere în
timp ce se uita cum dispare în depărtare rochia albă a nobilei
Idoline, – s-a întors pe drumul spre Amboise.
Şi, în timp ce micul cal navarez galopa, Galaor se gândea:
„Când am plecat din bunul oraş Nérac, nu credeam că voi
avansa aşa de uşor în drumul meu. Nu am ajuns încă la Paris, şi
iată că sunt deja prieten cu o tânără fată care are o bună poziţie la
Curte şi care mi-a dat să-i fac un serviciu reginei. Pariez că la
Paris voi salva viaţa regelui, dacă voi avea această şansă.”
Şi adăugă, râzând:
„Galaor, prietene, când ţi se va ivi o astfel de şansă, atunci vei
avea bastonul de mareşal în oblâncul şeii.”
Soarele strălucea la orizont de o lungă perioadă de timp, atunci
când pavajul de piatră al drumului din Amboise răsună sub
copitele micului cal navarez.
Castelul era literalmente asediat de o mulţime de gentilomi, de
doamne şi de cavaleri care se înghesuiau la toate porţile.
Galaor se apropie de una dintre porţi şi auzi pe unul dintre
ofiţerii domnului de Pont-Ribaud care spunea:
— Regina a venit la Amboise să se odihnească şi să se ocupe de
curtea sa. Nu vă aşteptaţi, deci, nici la ciocnit de pahare, nici la
mese îmbelşugate. Veţi intra doi câte doi, nu mai mult, şi după ce
o veţi saluta pe regină, veţi merge mai departe.
Bunul popor din Touraine murmura că aceasta era o bătaie de
joc. Dacă regina era bolnavă, nu putea să-şi îngrijească sănătatea
la Luvru, în loc de a veni la Amboise deranjând toată lumea,
pentru a produce tuturor o dezamăgire?
Galaor auzi toate bombănelile, şi cu nasul ascuns în mantia sa,
plecă şi se duse direct la hanul Calul Bălan.
Jupânul Pistache alergă pentru a prinde calul de căpăstru şi
Galaor descălecă.
— 65 —
— Ponson du Terrail —
— 66 —
— Juneţea regelui Henric —
— 67 —
— Ponson du Terrail —
— 68 —
— Juneţea regelui Henric —
— 69 —
— Ponson du Terrail —
aştepte.
Galaor se înclină.
— Acum, spuse Doamna Margareta, ascultaţi-mă; sunteţi
gascon?
— Da, Doamnă.
— Bineînţeles că sunteţi curajos?
— Ei! făcu modest Galaor.
— Şi trebuie să fiţi inventiv.
— Uneori.
— Aşa cum mă vedeţi, declară regina, eu, Margareta de Valois,
regina Franţei, eu sunt… prizonieră.
Galaor, uimit, făcu un pas înapoi.
— Da, continuă regina cu amărăciune, aşa cum mă vedeţi, eu
sunt prizoniera acestui înfiorător Pont-Ribaud!
— Este posibil?
— Ăsta e adevărul.
— Doamnă, spuse Galaor pe un ton cavaleresc, ştiu destul încât
să mă duc să-i străpung corpul cu sabia mea.
Şi făcu un pas spre uşă.
Regina îl opri cu un gest.
— Sunteţi nechibzuit, zise ea. Ascultaţi-mă!
Galaor reveni aproape de Doamna Margareta şi aşteptă.
Apoi, regina continuă:
— Dacă eu sunt prizoniera domnului de Pont-Ribaud este
pentru că regele i-a ordonat să mă reţină.
— Regele?
— Da. Am duşmani la Curtea de la Luvru, calomniatori!
continuă Margareta pe un ton de dispreţ.
— Mizerabilii! spuse Galaor punând mâna tremurândă pe
mânerul sabiei sale.
— Regele este înnebunit după ducesa de Beaufort şi eu sunt în
dizgraţie, dragul meu domn. Dar, dacă l-aş putea vedea pe rege…
dacă aş putea obţine o oră între patru ochi cu el… totul s-ar
schimba.
— Oh! sunt sigur, spuse Galaor, care îşi mărturisea în acest
moment că femeile nu au fost niciodată atât de frumoase ca
Doamna Margareta.
— Din păcate, încheie Margareta, regele este slab… el nu vrea
să vină la Amboise şi se teme de a mă întâlni şi de a fi în prezenţa
mea. Din păcate, eu nu pot merge să-l găsesc, deoarece sunt
prizonieră.
— 70 —
— Juneţea regelui Henric —
— 71 —
— Ponson du Terrail —
dacă am cu adevărat sânge regal în venele mele, dar voi şti mâine,
jur.
— Şi cum veţi şti? întrebă Margareta.
— Voi şti, pentru că mâine după ce vă voi scoate de aici, voi
galopa alături de litiera care o va transporta pe suverana mea,
liberă şi respectată.
Margareta îi întinse mâna:
— Regele Henric, spuse ea, vorbea cu mândrie în tinereţea sa la
fel ca dumneavoastră, şi aveţi până şi vocea sa.
Galaor se înclină emoţionat.
— Acum, continuă Margareta, ştiţi ce aştept de la
dumneavoastră?
— Da, Doamnă.
— Mergeţi şi Dumnezeu să vă ajute!
Şi, cu un gest, Margareta îl făcu pe Galaor să înţeleagă că se
putea retrage.
Tânărul îşi luă pălăria şi mantia, îşi ajustă centura cu sabia şi
făcu un pas înapoi.
Regina adăugă:
— Puneţi-vă masca la plecare. Nu este bine ca vechii soldaţi,
care l-au cunoscut pe Henric în tinereţea sa, să fie uimiţi, ca şi
mine, de această stranie asemănare.
Camerista, care participase la această întrevedere, se ridică la
rândul său pentru a-l conduce pe Galaor.
Acesta din urmă ieşi din camera reginei, cu capul semeţ, cu
inima bătându-i cu putere.
Niciodată inima sa nu simţise o emoţie atât de nobilă.
Niciodată sângele misterios ce-i curgea în vene nu-i conferise
atâta mândrie.
Şi, după ce îşi puse masca pe faţă şi în timp ce camerista îl
trăgea din nou prin pasajul întunecat şi îngust pe care deja îl
parcurseseră, el îi spuse:
— Ştiţi că avem un drăguţ proverb în ţara mea, care se
potriveşte situaţiei de faţă, frumoasa mea?
— Să auzim? zise camerista.
— Ajută-te şi Cerul te va ajuta.
— Este plin de înţelepciune, messire.
— Nu-i aşa? Ei bine! o să-l pun în practică.
— Ah! făcu camerista.
— Gândiţi-vă bine, reluă Galaor, că oricât de grea ar fi sabia
mea, ar învinge cu greu două sute de lanscheneţi ai domnului de
— 72 —
— Juneţea regelui Henric —
Pont-Ribaud.
— Asta e sigur, spuse camerista.
— Şi nu contez acum pe absolut nimic altceva, decât numai pe
sabia mea.
— Oh! bineînţeles.
— Contez încă şi mai mult pe spiritul cu care bunul Dumnezeu
i-a înzestrat pe gasconi în ziua naşterii lor, neputând, de cele mai
multe ori, să le dea nici terenuri, nici castele, nici monede de aur.
Camerista începu să râdă.
— Urmăriţi raţionamentul meu, continuă Galaor, care ajuns la
capătul coridorului, se opri.
— Vă ascult, messire.
— Care este misiunea domnului de Pont-Ribaud?
— Să o ţină pe regină prizonieră.
— Şi a noastră?
— De a o elibera.
— Aşa este. Numai că misiunea lui Pont-Ribaud este mai uşor
de realizat decât a noastră, cel puţin în aparenţă.
— Pentru că două sute de lanscheneţi i se supun?
— Exact, şi că până acum noi suntem doar doi.
— Este adevărat, pe legea mea, spuse camerista.
— Înseamnă, continuă Galaor, că trebuie să căutăm ajutoare.
— Dar unde?
— Oh! fiţi liniştită, spuse gasconul, nu mă gândesc să angajez
lanscheneţi.
— Regina are câţiva gentilomi care să o sprijine.
— Nu contez încă pe ei, draga mea prietenă.
— Atunci, pe cine?
— Veţi vedea. Domnul de Pont-Ribaud este bătrân şi urât, nu-i
aşa?
— Este îngrozitor!
— Dar el are o cameristă foarte frumoasă, cu toate acestea.
— Puah! făcu camerista, cu o grimasă uşor dispreţuitoare, este
fiica unui băcan.
— Eu nu spun că nu, dar ea ne va fi oarecum utilă.
— Cum aşa?
— Eh! acesta este secretul meu… pentru moment, cel puţin.
— Ei bine? întrebă camerista.
— Ei bine! reluă Galaor, trebuie neapărat să vorbesc cu
menajera acestui groaznic Pont-Ribaud.
— Când?
— 73 —
— Ponson du Terrail —
— 74 —
— Juneţea regelui Henric —
— 75 —
— Ponson du Terrail —
Périne.
Périne, care nu era la urma urmei, decât menajera domnului de
Pont-Ribaud, al cărui tată era un băcan din Tours, era departe de
a se crede egala unei cameriste a reginei, care cu siguranţă,
trebuia să fie fiica unui nobil. Ea simţi, prin urmare, o oarecare
emoţie, fiind abordată de Solange, care, luând-o familiar de braţ, îi
spuse:
— Vino aici, draga mea, am să-ţi spun două cuvinte.
Menajera aruncă o privire rapidă în jurul său pentru a se
asigura că domnul de Pont-Ribaud nu era acolo, atât de mult se
temea ca teribilul guvernator să n-o vadă vorbind atât de familiar
cu oamenii reginei.
Apoi o urmă pe Solange într-o galerie în care era un soldat
bătrân ca santinelă, care fiind german, nu ştia un cuvânt în limba
franceză.
Aici, ea aşteptă ca Solange să-i facă confidenţa sa.
— Copila mea, spuse Solange lui Périne, eu sunt cea mai bună
prietenă pe care o are regina la Amboise.
— Ah! făcu Périne.
— Regina nu are secrete pentru mine.
— Adevărat?
— Dovada este că ea mi-a destăinuit că în această dimineaţă un
gentilom pe nume Galaor…
Périne tresări.
— Îl cunoaşteţi? întrebă ea.
— Nu numai că-l cunosc, dar am venit din partea lui.
— Unde este? la regină?
— Nu, în camera mea.
Périne îşi muşcă pentru o clipă buzele, încruntându-şi de ciudă
sprâncenele negre.
Dar asta nu fu decât un nor.
— Ah! răspunse ea, aţi venit din partea lui, don’şoară?
— Da.
— Ce vrea de la mine?
— Vrea să vorbească cu tine imediat.
— Bine! şi el mă aşteaptă… în camera voastră?…
Solange, care era o fată şireată şi isteaţă, începu să râdă:
— Oh! spuse ea, este în camera mea, este adevărat, dar totul
este cât se poate de onorabil… Nu-ţi face griji… am un iubit… un
paj frumos… şi oricât de atrăgător ar fi messire Galaor, eu sunt o
persoană fidelă…
— 76 —
— Juneţea regelui Henric —
— 77 —
— Ponson du Terrail —
— 78 —
— Juneţea regelui Henric —
— 79 —
— Ponson du Terrail —
— 80 —
— Juneţea regelui Henric —
Capitolul VII
Cum toată lumea se înghesuia în jurul castelului, hanul Calul
Bălan, care fusese plin cu o noapte înainte, era acum aproape
pustiu.
Dar jupânul Pistache avea buzunarele umflate cu galbeni şi
stătea în pragul uşii sale, maiestuos şi mulţumit ca un om care
constată că universul a fost creat special pentru interesul său
particular.
Când îl văzu pe Galaor reapărând cu faimoasa mască pe faţă, îi
ieşi înainte cu boneta în mână şi îl întrebă:
— Ei bine, aţi intrat?
— Desigur, am intrat.
— Serios?
— Îţi dau o veste bună. În seara asta se va dansa la castel.
— Este posibil?
— Da, este foarte adevărat.
— Dar regina a fost bolnavă?
— Am vindecat-o.
— Este adevărat că sunteţi doctor?
— 81 —
— Ponson du Terrail —
— 82 —
— Juneţea regelui Henric —
— 83 —
— Ponson du Terrail —
— 84 —
— Juneţea regelui Henric —
— 85 —
— Ponson du Terrail —
— 86 —
— Juneţea regelui Henric —
— 87 —
— Ponson du Terrail —
— Ei bine?
— Atâta timp cât lui îi place de Périne, Fritz ne aparţine.
— L-ar trăda el pe Pont-Ribaud?
— Nu, dar poate face tot ceea ce Périne va dori.
— Explică-te, atunci, tinere prieten! spuse Galaor care deveni
atent, la rândul său.
Manuel continuă:
— Fritz este un băiat voinic de douăzeci şi şase de ani, obraji
îmbujoraţi, foarte curajos, un mare dobitoc, bea ca un călugăr, şi
este amorezat peste măsură. El este îndrăgostit de Périne. Périne,
în calitatea ei de menajeră a domnului Pont-Ribaud, veghează ca
masa să fie servită la ora stabilita, să aibă un meniu delicat, vinuri
generoase, serviciu pe care Périne îl execută cu punctualitate.
Când domnul de Pont-Ribaud este la masă, Périne se află într-un
continuu du-te vino, dând ordine ici şi colo, mustrând atunci când
este nevoie, făcând un astfel de tam-tam că bunul Fritz, care este
zgomotos de felul lui, ţinând cont că este german, rămâne destul
de uluit. Pentru că trebuie să vă spun, continuă Manuel, care se
opri o clipă să respire, trebuie să vă spun că domnul de Pont-
Ribaud are un obicei ciudat.
— Care? a întrebat Galaor.
— El dă ordinele atunci când se află la masă.
— Bun! şi apoi?
— Deci Fritz, stând în picioare, cu pălăria în mână, rigid ca un
ţăruş, participă aproape întotdeauna, fără a lua parte, la masa de
prânz a guvernatorului.
— Şi el o vede pe Périne?
— Asta este un fel de a spune, el nu o pierde din ochi şi se linge
pe buze ca şi când acest frumos vânat ar fi pentru el.
— Foarte bine, spuse Galaor, să vedem care este acum ideea ta?
— Ah! iată, continuă Manuel, atunci când Pont-Ribaud
comandă, Fritz îl ascultă.
— Şi când Pont-Ribaud doarme?
— Atunci, Fritz este cel care comandă.
— Şi dacă Périne ar vrea?…
— Ar fi ea cea care comandă.
— Perfect, spuse Galaor, văd beneficiile pe care le putem trage
din ideea ta şi chiar sunt de acord că nu trebuie să căutăm mai
mult.
— De ce?
— Pentru că trebuie să reflectez; pentru moment, dă-mi voie să-
— 88 —
— Juneţea regelui Henric —
— 89 —
— Ponson du Terrail —
— 90 —
— Juneţea regelui Henric —
— 91 —
— Ponson du Terrail —
— 92 —
— Juneţea regelui Henric —
— 93 —
— Ponson du Terrail —
— 94 —
— Juneţea regelui Henric —
— 95 —
— Ponson du Terrail —
— 96 —
— Juneţea regelui Henric —
— De ce?
— În timp ce seniorul de Mare-aux-Biches va aştepta liniştit la
hanul Calul Bălan permisul său de liberă trecere, puteţi pleca din
Amboise şi să o luaţi pe drumul dumneavoastră.
— Fără nicio îndoială.
— Dar valeţii care conduc litiera?…
— Ah! va trebui să găsim alţii.
— Acest lucru nu va fi dificil, zise Jérôme, am în oraş patru sau
cinci prieteni buni care nu doresc nimic altceva decât să ne facă
acest mic serviciu.
— Serios?
— Oh! cu siguranţă. Dar ce facem cu ceilalţi?
— Nu-ţi face griji şi vino la ora şapte la hanul Calul Bălan.
— Cu prietenii mei?
— Cu ei, şi le promit câte un pistol pe zi pentru tot timpul cât
va dura călătoria.
— Un pistol! exclamă Jérôme; păi, la acest preţ, ei vor merge
până la capătul lumii.
Jérôme reveni la sediul executorului judecătoresc şi Galaor
coborî strada spre hanul Calul Bălan.
........................................
— 97 —
— Ponson du Terrail —
Capitolul VIII
Galaor continuă, adresându-se mai întâi seniorului de Mare-
aux-Biches:
— Dumneavoastră spuneţi, messire, că nu se va dansa,
deoarece domnul de Pont-Ribaud nu vrea?
— Da, zise seniorul de Mare-aux-Biches.
— Aveţi dreptate într-adevăr, spune Galaor dar…
— Dar ce?
Galaor se întoarse spre seniorul de Pont-Marand, bărbatul uriaş
care voia să fie bal cu orice preţ, în acea seară la castelul Amboise:
— Şi dumneavoastră, susţineţi că regina vrea să danseze?
— Sunt sigur.
— Aveţi dreptate, de asemenea.
Ironia lui Galaor îl înfurie pe seniorul de Mare-aux-Biches.
— Domnule, spuse el, pe un ton sec, dacă râdeţi de noi…
— Messire, răspunse Galaor, eu nu fac haz de oamenii care
poartă sabia în mână; prin urmare, liniştiţi-vă şi lăsaţi-mă să vă
explic.
— Să vedem, spuseră în acelaşi timp cei doi gentilomi.
Jupânul Pistache, între timp, pleca şi venea în apropierea
mesei, curios să vadă cum va ieşi Galaor din acest impas.
Galaor continuă:
— Domnul de Pont-Ribaud este un bătrân pedant căruia nu-i
plac nici balul, nici jocul, nici vinul bun, nici femeile; aşa că i-a
spus reginei că el va apăra porţile castelului în seara asta.
— V-am spus eu! făcu seniorul de la Mare-aux-Biches, cu un
— 98 —
— Juneţea regelui Henric —
accent triumfător.
— Aşteptaţi! spuse Galaor. Regina nu are două sute de
lanscheneţi la castel, dar ea contează pe nobleţea locuitorilor din
Touraine.
— Regina are dreptate, spuse uriaşul Pont-Marand.
— Ceea ce face ca, pe tăcute, cameristele, pajii şi gentilomii săi
să facă pregătirile pentru bal.
— Bine! spuse seniorul de Pont-Marand. Dar lanscheneţii?
— Lanscheneţii vor apăra porţile.
— Ei bine! atunci?…
— Dar gentilomii care doresc să danseze îşi vor scoate săbiile
din teacă şi se vor angaja într-o încăierare cu lanscheneţii, luând
porţile cu asalt.
— Bravo! strigă domnul de Pont-Marand.
— În acest fel, continuă Galaor, dacă gentilomii din Touraine,
care sunt în număr de cinci sau şase sute cel puţin, vor să
danseze, aceştia o vor face.
— Vorbele dumneavoastră sunt de aur, tinere domn! strigă
seniorul de Pont-Marand.
— Domnul vorbeşte ca un tânăr, spuse seniorul de la Mare-aux-
Biches, cu un ton plin de dispreţ.
— Ah! credeţi? întrebă Galaor zâmbind.
Şi el se întoarse spre domnul de Pont-Marand:
— Nu-i aşa, messire, spuse el zâmbind, că floarea nobilimii din
Touraine nu va da înapoi în faţa a două sute de germani beţi?
— Cu siguranţă că nu! spuse uriaşul, punând cu mândrie mâna
pe teaca sabiei sale, şi când îmi voi pune în minte să…
— Iată ce voiam să vă întreb, zise Galaor, făcându-i cu ochiul.
— Hm? făcu uriaşul.
Galaor se aplecă la urechea lui:
— I-am vorbit reginei despre dumneavoastră, spuse el în
şoaptă.
— Despre mine? întrebă seniorul de Pont-Marand, pe care
orgoliul îl făcu să roşească la fel ca un bujor.
— Eu nu vă cunosc, spuse Galaor, dar v-am văzut la poarta
castelului şi mi-aţi părut atât de mândru încât mi-am spus
imediat: „Acesta este căpitanul de care avem nevoie”.
— Şi aţi vorbit despre mine cu regina? întrebă gentilomul, care
se umflă ca o broască.
— Aşa cum v-am spus.
— Şi, regina ce v-a răspuns?
— 99 —
— Ponson du Terrail —
— 100 —
— Juneţea regelui Henric —
de vin.
Seniorul de Pont-Marand destupă o sticlă; seniorul de Mare-
aux-Biches întinse paharul, iar după ce-l gustă, plescăi din limbă
şi spuse:
— Un vin faimos!
Galaor ridică paharul la buze, dar el îl ascunse cu dibăcie şi îl
aruncă în spatele lui.
Cât despre Pont-Marand, el începu să râdă şi spuse:
— Eu pot să beau o tonă, credeţi-mă!
În acel moment, un fecior de casă se întoarse de la grajduri şi îi
spuse lui Galaor:
— A venit un bărbat care doreşte să vorbească cu medicul
spaniol.
— Unde este el?
— În curte.
— Bine! spuse Galaor, este Jérôme…
Şi ieşi, schimbând din nou o privire pe furiş cu seniorul de
Pont-Marand, în timp ce Mare-aux-Biches continua să bea cu
inconştienţa omului care nu cunoaşte perfidia vinului de Vouvray.
Nici nu trecură zece minute de când Galaor ieşise din sala
mare, unde seniorii de Pont-Marand şi Mare-aux-Biches continuau
să bea, când uşa se deschise şi un nou personaj intră.
Acesta era Jérôme Poinsot, grefierul executorului judecătoresc.
Seniorul de la Mare-aux-Biches avea deja vederea înceţoşată,
buzele nu mai voiau să pronunţe clar cuvintele şi limba parcă i se
îngroşase; tăria vinului de Vouvray i se urcase repede la cap.
Cu toate acestea, el îl recunoscu pe grefier.
— Ah! tu eşti? se bâlbâi el.
— Da, messire, spuse grefierul care se apropie ţinându-şi
respectuos pălăria în mână.
— Mi-ai adus biletul meu de liberă trecere?
— Am venit din partea executorului judecătoresc, spuse Jérôme
făcând cu ochiul, şi am fost însărcinat să vă transmit un mesaj
secret.
— Haida-de! spuse seniorul de la Mare-aux-Biches, nu am
secrete faţă de prietenii mei; domnul este prietenul meu, nu-i aşa,
messire?
Şi el se uită la Pont-Marand.
— Desigur, răspunse uriaşul.
— Prin urmare, poţi vorbi de faţă cu el, îngăimă seniorul deja
beat.
— 101 —
— Ponson du Terrail —
— 102 —
— Juneţea regelui Henric —
— 103 —
— Ponson du Terrail —
— 104 —
— Juneţea regelui Henric —
— 105 —
— Ponson du Terrail —
— 106 —
— Juneţea regelui Henric —
— 107 —
— Ponson du Terrail —
— 108 —
— Juneţea regelui Henric —
— 109 —
— Ponson du Terrail —
— 110 —
— Juneţea regelui Henric —
Jérôme făcu încă de două ori acelaşi traseu şi trei feciori din
patru avură aceeaşi soartă.
Atunci Jérôme urcă iarăşi şi îi spuse ultimului fecior rămas:
— Am eu grijă de cai şi de catâri; du-te şi te răcoreşte puţin.
Cinci minute mai târziu, unul din companionii lui Jérôme veni
să-i spună că totul se terminase şi că toţi cei patru feciori fuseseră
legaţi şi li se pusese căluş la gură, aşa cum procedaseră cu
scutierul.
Atunci Jérôme îi spuse:
— Litiera este a noastră. Acum trebuie să ne întoarcem la
Amboise. Veţi dezbrăca feciorii şi le veţi lua hainele.
— Dar unde mergem? întrebă unul din companioni.
— Ce vă pasă? răspunse Jérôme, doar fiecare dintre voi va primi
câte doi galbeni la sfârşitul călătoriei.
Şi Jérôme începu să-şi dezbrace îmbrăcămintea de grefier
pentru hainele din piele de bivol şi casca lui Parmesan, căruia îi
şopti:
— Nu-ţi face griji, prietene, nu vrem să-ţi facem niciun rău.
Regina Margareta are nevoie de litiera voastră, asta-i tot. În zori ţi
se va returna.
— 111 —
— Ponson du Terrail —
— Bine!
— Ce s-a întâmplat după asta a fost că, la ora şapte, el a crezut
că era ora opt şi a cerut să i se servească cina.
— Şi cina era pregătită?
— Desigur, şi eu am dublat doza ceaiului de mac pe care i-o
puneam în fiecare seară în vinul său. Oh! continuă Périne râzând,
am fost mult mai vioaie cu el decât de obicei, el m-a prins de talie,
eu nu am ţipat, apoi cum ochii i se aprinseră, i-am spus:
„Domnule, ştiţi că Fritz mi-a făcut puţină curte?” El a avut în ochi
o scânteiere de furie pe care am potolit-o cu un zâmbet.
— Fritz nu era acolo?
— Nu era, atunci eu am continuat:
„— În locul acestui locotenent morocănos, în locul acestui
german voluminos care bea vin regretând îngrozitor berea din ţara
sa natală, ceea ce este o adevărată blasfemie, mai bine aţi pune
nişte soldaţi să vă îndeplinească ordinele”.
Domnul de Pont-Ribaud a început să râdă şi m-a întrebat dacă
aş fi în stare să încalec un cal, să port armură şi să mă echipez cu
o sabie.
„— Cred că da.” i-am răspuns.
Dar Pont-Ribaud continua să râdă.
Apoi, permiţându-i acelui oribil guvernator să mă sărute, i-am
spus:
„— Fritz nu este un om rău.”
„— Cu siguranţă că nu, spuse Pont-Ribaud.”
„— Dar aş dori să-l comand o oră.”
„— De ce, draga mea?”
Am avut aerul că ezit, apoi mi-am coborât privirea şi am roşit.
Pont-Ribaud s-a încruntat.
„— Dar explică-te, draga mea”, mi-a spus el.
„— Ei bine! monseniore, i-am răspuns, nu vreau ca Fritz să
păţească vreo nenorocire.”
„— Serios? Şi ce i se poate întâmpla?”
„— Senioria Voastră se va înfuria, sunt sigură.”
„— Nu, ai încredere în cuvântul lui Pont-Ribaud.”
„— Fritz mi-a făcut curte, v-am mai spus, şi profită de
vecinătate.”
„— Cum aşa?”
„— Camera mea este lângă turnul în care îşi supraveghează în
fiecare noapte soldaţii.”
„— Este adevărat. Ei bine?”
— 112 —
— Juneţea regelui Henric —
— 113 —
— Ponson du Terrail —
Capitolul IX
În timp ce Galaor deschidea uşa lui Solange, Périne aprinse
lampa şi-i reaşeză abajurul din hârtie pe care gasconul îl
mototolise puţin.
Solange intră şi spuse zâmbind:
— Mi se pare că seniorul Galaor a venit mai devreme la
întâlnire.
— Ba a venit chiar în acest moment, spuse Périne cu
neruşinare.
— Tocmai ne sfătuiam, adăugă Galaor.
— Pentru acest lucru, continuă Solange, cred că bunul meu
prieten Manuel nu ar fi în plus dacă ar fi aici.
— 114 —
— Juneţea regelui Henric —
— 115 —
— Ponson du Terrail —
— Ei bine?
— Ce îi voi ordona?
— Să plece din turn împreună cu oamenii săi, pentru ca noi să
putem ieşi, spuse Manuel.
— Vom face un lucru şi mai bun, spuse Galaor.
— Ce anume?
— Trebuie să-i cerem o escortă pentru regină.
— Oh! de exemplu!
— Veţi vedea, spuse Galaor, lucrurile vor merge de la sine.
— Dar dacă i se va cere asta… atunci îşi va da seama…
— Voi avea grijă să nu se întâmple acest lucru, spuse la rândul
ei Périne. Ssst! Aud un pas greu şi măsurat pe coridor. El este.
Într-adevăr, suna ora nouă la clopotniţa castelului, şi imediat se
auzi un ciocănit discret la uşa cameristei.
Cheia era pe dinafară, în broască.
— Intraţi! spuse Périne.
Fritz deschise şi se opri puţin surprins, la uşă; el credea că o va
găsi pe Périne singură, iar el o găsea în compania a patru
persoane.
Dar Périne începu să-i zâmbească aşa cum i-ar fi zâmbit lui
Galaor.
— Dragul meu Fritz, îi spuse ea, intră. Camera este mică,
aşezaţi-vă acolo, din lipsă de locuri, pe colţul patului meu, şi daţi-
mi voie să vă dau o veste bună.
Fritz, roşu ca racul, rămase în picioare şi cu gura căscată.
Périne continuă:
— L-aţi auzit pe domnul de Pont-Ribaud?
— Da.
— El v-a poruncit să mă ascultaţi?
— Da.
— Orbeşte.
— Eu nu mă supun vreodată altfel, spuse corpolentul german.
— Atunci ascultaţi-mă cu atenţie şi priviţi-l pe acest domn.
Ea arătă spre Galaor.
Asemănarea tânărului gascon cu regele Henric trebuia să-l
frapeze pe soldatul care luptase cincisprezece ani sub ordinele
regelui de Navarra cucerind regatul Franţei.
— Ah! Dumnezeule! exclamă el.
— Seniorul, spuse Périne, este un prieten al regelui… El se
bucură de încrederea lui deplină.
— Este firesc, se bâlbâi Fritz, care crezu că-l vede pe regele
— 116 —
— Juneţea regelui Henric —
— 117 —
— Ponson du Terrail —
Galaor.
Fritz stătea nemişcat, în poziţia unui soldat pregătit să se
supună comandantului şi aştepta ordinele lui Galaor.
Manuel şi Solange începură să manifeste o oarecare admiraţie
faţă de Périne, menajera…
— Dragă domnule Fritz, spuse Galaor, nu trebuie să vă ascund
faptul că regina este foarte nemulţumită de metodele domnului de
Pont-Ribaud.
Fritz se înclină. Este specific speciei umane: inferiorul este
întotdeauna fericit atunci când este mustrat superiorul său. Un
zâmbet imperceptibil apăru pe buzele germanului.
Galaor continuă:
— Când regele l-a numit pe domnul de Pont-Ribaud guvernator
al castelului, nu se aştepta, fără îndoială, la modalităţile brutale şi
nepoliticoase ale acestui mitocan şi nu prevăzuse venirea Doamnei
Margareta la Amboise. De la început, Doamna Margareta a fost
tratată cu multă răceală de către Pont-Ribaud. Din fericire, regele
mi-a dat puteri depline, şi când am venit la Amboise, regina mi-a
spus: „Pentru numele lui Dumnezeu, scăpaţi-mă de acest
bădăran!” Ceea ce am şi făcut, luând asupra mea comanda
castelului.
Fritz se înclină a doua oară.
— Regina este acum foarte jenată, continuă Galaor. Ea
oscilează între nobilimea din Touraine, care vrea să danseze cu
orice preţ, şi medicii săi personali, care îi interzic organizarea unui
bal.
— Credeam, spuse Fritz, care nu era prea isteţ, că domnul de
Pont-Ribaud era cel care nu voia să se organizeze bal.
— Vă înşelaţi, spuse Galaor cu răceală.
Fritz nu răspunse.
— Iată deci, acum, continuă gasconul, ce doreşte regina: să
plece din Amboise în noaptea aceasta şi să meargă la Blois.
Fritz se încruntă.
— Nobilimea din Touraine, la rândul său, vrea neapărat să
danseze, se va prezenta la porţile castelului şi va încerca să le
forţeze. Dar lanscheneţii dumneavoastră le vor ţine bine, nu-i aşa?
— Oh! răspund pentru asta, spuse Fritz. Totuşi, dacă regina
este bolnavă…
Şi Fritz aruncă o privire sfidătoare spre Solange şi Manuel.
— Ei bine? făcu Galaor.
— Ar fi mai bine să amâne călătoria sa pe mâine; nopţile sunt
— 118 —
— Juneţea regelui Henric —
reci…
— Domnule Fritz, spuse Galaor cu emfază, regina face ce vrea şi
dumneavoastră trebuie să vă supuneţi ordinelor mele, pentru că
eu sunt noul guvernator al castelului.
— Mă voi supune, spuse Fritz, care începea să constate că
domnul de Pont-Ribaud avea un mod foarte ciudat de a transmite
comanda sa, servindu-se de Périne ca intermediară.
Galaor continuă:
— Veţi pregăti o escortă formată din zece oameni.
— Am înţeles, spuse Fritz.
— Veţi da dispoziţii ca această escortă să aştepte la malul
râului, în partea de jos a turnului pe care îl supravegheaţi de
obicei.
— Am înţeles, repetă Fritz.
— Veţi coborî imediat la uşa principală a castelului şi o veţi
apăra, pentru că în mod sigur uşa va fi atacată.
— Da, spuse Fritz încă o dată.
— Mergeţi! spuse Galaor, şi totul să fie gata într-o oră.
Fritz făcu un pas spre uşă, dar când ajunse la prag, se întoarse.
— Câţi oameni să rămână în turnul dinspre malul apei? întrebă
el.
— Niciunul, răspunse Galaor.
Fritz plecă.
Când ajunse în coridor, el murmură:
— Măi, să fie! este curios ceea se întâmplă.
Castelul era într-un vacarm de nedescris. Circulau zvonuri care,
vagi la început, deveniră din ce în ce mai ameninţătoare.
Era vorba despre domnul de Pont-Marand şi oamenii lui care se
prezentară la porţile castelului şi care cereau să participe la bal
dacă nu, erau gata să se lupte.
Fritz plecă. Solange, Manuel, Galaor şi Périne se priviră.
— Ei bine! spuse aceasta din urmă, ce ziceţi de autoritatea pe
care o am? Nu sunt un adevărat guvernator al castelului?
— Pe legea mea! da, spuse Manuel, dar această putere nu va
ţine mult timp.
— Cum aşa?
— Trebuie să profităm repede de acest moment şi să acţionăm
înainte ca Fritz, care este oarecum surprins, să-şi revină din
această surpriză.
— Sunt de acord, spuse Galaor. Regina este gata?
— Da, spuse Solange.
— 119 —
— Ponson du Terrail —
— 120 —
— Juneţea regelui Henric —
— 121 —
— Ponson du Terrail —
la soldat.
Această santinelă era un francez, şi chiar mai mult, un gascon,
care, voluntar, servea în această trupă germană comandată de
domnul de Pont-Ribaud.
— Şi, ce ai găsit? întrebă Fritz.
— Dacă vreţi să mă urmaţi, vă voi arăta, spuse gasconul, care
se numea Caroubiac.
Caroubiac îl conduse pe Fritz la malul apei, sub fereastra lui
Périne şi îi arătă frânghia cu noduri care continua să atârne de-a
lungul zidului.
— Măi, să fie! strigă Fritz, iată un mod ciudat de a intra în
castel; unde duce?
— Acolo sus, la această fereastră, spuse Caroubiac.
— Bine! Trebuie să văd…
Şi Fritz începu să numere ferestrele pentru a şti cui aparţinea
acea fereastră, şi el se convinse că era cea a lui Périne.
Cum servitoarea îi era la inimă, avu o reacţie plină de gelozie şi
mânie.
— Să rămâi acolo, îi spuse el lui Caroubiac.
— După aceea? făcu gasconul.
— Şi dacă un bărbat va veni şi va urca pe această frânghie, îl
vei lovi cu muscheta în stomac.
— Vreţi să spuneţi, atunci când va coborî, domnule Fritz.
— Ce vrei să spui? făcu Fritz. Prin urmare, a urcat deja?
— Da.
— Şi nu l-ai împuşcat?
— Nu.
— Înseamnă că nu ţi-ai făcut datoria şi te voi împuşca cu
muscheta, făcu Fritz, pe care gelozia îl scoase din minţi.
— Ascultaţi-mă totuşi, spuse gasconul, veţi vedea că nu puteam
face acest lucru.
— Să omori un om cu muscheta?
— Da, atunci când acest om este un personaj de marcă.
— Cine este acest personaj?
— Medicul spaniol care poartă o mască şi care a vindecat-o pe
regină.
Un fulger străbătu mintea înceţoşată a lui Fritz.
— Un om de înălţime medie, nu-i aşa? spuse el.
— Da, domnule Fritz.
— Cu o haină mare de culoare gri?
— Acesta este.
— 122 —
— Juneţea regelui Henric —
— 123 —
— Ponson du Terrail —
— 124 —
— Juneţea regelui Henric —
— 125 —
— Ponson du Terrail —
— 126 —
— Juneţea regelui Henric —
— 127 —
— Ponson du Terrail —
vitejie.
„Avem un sfert de oră înaintea noastră”, îşi zise Galaor.
Şi ajunse alergând la camera lui Périne, unde Manuel şi cele trei
femei se baricadaseră.
— Eu sunt, spuse el, lovind în uşă, deschideţi!
Continuau să se audă loviturile cu patul de muschetă care
zguduiau uşa turnului.
Galaor blocă uşa camerei lui Périne, apoi alergă la fereastră.
Frânghia cu noduri era încă bine fixată.
Gasconul se aplecă şi văzu o masă neagră, nemişcată, pe malul
apei.
Era litiera.
În mijlocul vacarmului care se auzea în tot castelul, un zgomot
se înălţa până la urechile sale.
Erau catârii care îşi scuturau capul împodobit cu pene şi care
făceau, astfel, să sune clopoţeii.
Atunci Galaor se întoarse spre regină:
— Doamnă, spuse el, o fiică a Franţei trebuie să aibă curajul să
înfrunte toate pericolele. Majestatea Voastră nu mai are de ales.
— Nu contează răspunse regina, câtă vreme aceasta este calea
spre libertate.
Şi ea i se încredinţă lui Galaor, care o luă în braţe şi care
încălecă pervazul ferestrei.
Apoi, ţinând-o pe regină cu o mână şi agăţându-se cu cealaltă
de frânghia cu noduri:
— Trăiască regina şi Dumnezeu să ne apere! spuse el.
Aplecaţi pe marginea ferestrei, Manuel, Solange şi Périne,
urmăreau cu teamă cum acest grup de oameni îşi puseră viaţa în
joc încrezându-se în rezistenţa acelei frânghii cu lungimea de o
sută de picioare.
Pe măsură ce Galaor cobora, ei îşi ţinură răsuflarea şi gâtul lor
crispat nu lăsă să le scape niciun sunet…
Dar, în cele din urmă Galaor şi regina atinseră pământul
sănătoşi şi nevătămaţi.
Atunci Manuel şi cele două femei scoaseră un strigăt de
bucurie.
— Acum dumneavoastră, spuse Périne pajului.
— Eu? făcu Manuel.
— Fără îndoială, don’şoara Solange este fiică de nobil şi foarte
sensibilă, astfel că şi-ar învineţi mâinile pe frânghie, dar eu, care
sunt o fată de la ţară, ştiu bine cum să cobor singură… mai întâi
— 128 —
— Juneţea regelui Henric —
voi!
Manuel o luă pe Solange în braţe şi încălecă pe pervazul
ferestrei, la rândul său.
Capitolul X
Aceasta era, într-adevăr, litiera, furată direct de la seniorul de la
Mare-aux-Biches, pe care Galaor o zărise, înainte de a coborî pe
frânghie.
Tovarăşii lui Jérôme aveau aerul unor paji adevăraţi şi chiar lui
însuşi îi stătea foarte bine în spenţerul din piele de bivol a lui
Parmesan.
Regina, odată ce primul moment plin de emoţie trecuse – pentru
că nu fusese lipsită de emoţie atâta vreme cât fusese suspendată
în aer – regina, după cum spuneam, nu putu să nu admire curajul
şi spiritul cutezător al lui Galaor.
— Oh! îi spuse ea, dacă aş avea vreo o îndoială cu privire la
originea dumneavoastră, această îndoială ar dispărea în acest
moment.
Galaor făcu o plecăciune, tremurând de mândrie, apoi îşi ridică
privirea spre fereastra lui Périne şi-l văzu pe Manuel coborând
încet de-a lungul frânghiei, cu Solange pe umeri.
Jérôme înaintă la rândul său şi îi spuse:
— Ah! messire Galaor, sper că nu aveţi de gând să o lăsaţi pe
Périne în castel?
— Cu siguranţă nu, spuse Galaor.
— Cum va coborî?
— Aş prefera să o aduc eu.
Dar nu fu nevoie de această ofertă a lui Galaor făcută acestui
neghiob, pentru că după ce Manuel şi Solange abia atinseră solul,
o văzură pe Périne urcând cu agilitate pe pervazul ferestrei şi
dându-şi drumul singură de-a lungul frânghiei cu noduri.
Naivul Jérôme scoase un strigăt de groază.
— Prostule! spuse Galaor, nu vrem să-i facem vreun rău.
— Dar este o femeie, spuse sensibilul Jérôme.
— Haida-de! răspunse Galaor râzând, este femeie, aşa cum
spui, dar eu garantez că este mult mai puternică decât tine.
Jérôme, cu ochii fixaţi pe logodnica lui, era prea emoţionat
pentru a mai fi atent la ironia lui Galaor.
În cele din urmă Périne atinse pământul la rândul său şi se
aruncă sfârşită în braţele lui Jérôme spunând:
— 129 —
— Ponson du Terrail —
— 130 —
— Juneţea regelui Henric —
— 131 —
— Ponson du Terrail —
— 132 —
— Juneţea regelui Henric —
— 134 —
— Juneţea regelui Henric —
Capitolul XI
Călătoria dură toată noaptea.
În zori, ajunseră în faţa oraşului Blois, deoarece escorta regală
urmase malul stâng al Loarei.
Regina, care nu dorea să întâlnească mulţimi de curioşi, hotărî
să nu treacă râul şi să continue acest drum pe malul stâng al
fluviului.
Pe la ora zece dimineaţa, ajunseră la un mic han izolat de pe
— 135 —
— Ponson du Terrail —
— 136 —
— Juneţea regelui Henric —
— 137 —
— Ponson du Terrail —
— Pentru că, spuse el, vreau să văd cu ochii mei dacă semăn cu
adevărat cu regele Franţei.
Regina îi întinse mâna:
— Sunteţi un gentilom curajos şi vă las să mergeţi pe drumul
dumneavoastră, spuse ea. Plecaţi, nu vă voi uita.
Galaor sărută cu respect mâna doamnei Margareta şi încălecă
pe cal.
— Cum, întrebă Solange, ne părăsiţi?
— Da, spuse Galaor. Dacă aveţi un mesaj pentru doamna
Nancy, pot să-l transmit.
— Nu, răspunse Solange.
— Într-adevăr, spuse pajul Manuel, ar trebui să staţi cu noi.
— Ei, drace! făcu Galaor, dumneavoastră sunteţi în slujba
reginei, dar eu nu sunt încă în slujba nimănui. Dumneavoastră v-
aţi găsit norocul, eu sunt în căutarea lui.
Périne, la rândul ei, veni să-şi ia la revedere de la Galaor.
Galaor se aplecă la urechea ei:
— Draga mea, îi spuse el, plecarea mea nu are niciun alt motiv
decât gelozia pe care mi-ai sădit-o în inimă.
— Eu? făcu inocent menajera.
— Crezi că timp de şase zile am jubilat văzând cum te mângâie
acest necioplit de Jérôme?
— Ah! Doamne! răspunse Périne cu naivitate, ce să fac dacă
trebuie să mă căsătoresc cu el?… şi dumneavoastră nu vă veţi
căsători cu mine!
— Nu, dar atunci când veţi fi căsătoriţi, mă voi întoarce.
Şi Galaor strânse cu mâna frâul micuţului cal navarez şi-l
îndemnă la galop murmurând:
— La Paris, acum! şi păzeşte-te, Galaor, prietene, să-i spui
regelui că tu ai eliberat-o pe Doamna Margareta din mâinile lui
Pont-Ribaud!
........................................
— 138 —
— Juneţea regelui Henric —
MÂNA STÂNGĂ
(LA MAIN GAUCHE)
— 139 —
— Ponson du Terrail —
Capitolul I
— Ventre-saint-gris!18 strigă regele, este atât de frig în acest
Luvru, ca într-o biserică de la ţară, care-i deschisă tuturor
pelerinilor.
Şi regele se ridică din fotoliul său, decorat cu flori de crin, şi
puse simplu, chiar el însuşi, un buştean în cămin.
Se aflau, într-un colţ al sălii, o jumătate de duzină de curteni
care vorbeau în şoaptă şi care se aflau la o distanţă respectabilă.
Printre ei era şi domnul d’Épernon.
— Hei! domnilor, spuse el în şoaptă, regele este într-o dispoziţie
proastă, astăzi.
— Se simte furtuna în aer, murmură un alt domn.
— O furtună care se va înteţi din cauza plânsului unei femei,
adăugă un al treilea.
Cina regelui fu servită pe o mică masă ce se afla în apropierea
focului.
Dar regele nici nu o observă.
Aşezat picior peste picior, cu bărbia în gulerul plisat 19 şi
mototolind pe jumătate acest guler cu mâinile sale, Henric de
Navarra, acum regele Franţei, moştenise atât veselia Bourbonilor,
dar în acelaşi timp cu tronul, părea să fi moştenit şi plictiseala pe
care cei din familia Valois, predecesorii săi, au simţit-o timp de o
jumătate de secol, sub lambriurile reci ale Luvrului.
Domnul d’Épernon zise din nou în şoaptă:
— Frumoasa Gabrielle are un caracter insuportabil; ea
obişnuieşte să plângă. Cunoaşteţi ceva mai enervant ca o femeie
care e cu ochii în lacrimi de seara până dimineaţa?
Un gascon, cavalerul d’Estourbiac, se aplecă la urechea lui
d’Épernon şi îi spuse:
— Sunteţi sigur, domnule mareşal, că starea proastă a regelui
are această cauză?
18
Ventre-saint-gris – înjurătură folosită de regele Henric al IV-lea,
derivată din „ventre de Saint-Denis” (pântecele Sfântului Dionisie).
Potrivit tradiţiei creştine, Saint Denis (numit şi Dionisie, Dennis, sau
Denys) este un sfânt şi martir creştin, fost episcop al Parisului în secolul
al treilea. [n.t.].
19
Este vorba despre gulerul înalt, plisat şi scrobit, purtat de regi şi
înalta nobilime în sec. XVI-XVII. [n.t.].
— 140 —
— Juneţea regelui Henric —
— 141 —
— Ponson du Terrail —
— 142 —
— Juneţea regelui Henric —
— 143 —
— Ponson du Terrail —
nimic, continuă:
— Tu nu găseşti că se moare de plictiseala aici, mareşale?
— Asta depinde, Sire.
— Ce vrei să spui?
— Luvru este o foarte frumoasă locuinţă.
— Mi s-a părut chiar prea frumoasă, oftă Henric, de pe vremea
fraţilor şi a verişorilor mei, răposaţii regi.
— Pe legea mea! Sire, spuse d’Épernon, atunci nu eraţi încă
rege.
— Te înşeli, eram… eram rege al Navarrei, şi era foarte
distractiv.
— Pfu! făcu mareşalul, ridicându-şi pe jumătate buza
superioară.
— Castelul meu din Pau era o cocioabă, dar ce privelişte
frumoasă!… şi vinul din pivniţe!… cum nu găseşti aici. Şi o
jumătate de duzină de tovarăşi de seamă drept curteni… Şi
frumoasa Corizande… şi Fleurette… şi multe altele…
Regele se opri, dar faţa i se lumină şi inima i se încălzi la aceste
amintiri din tinereţea sa, cu gândul la primele sale iubiri.
— Şi multe altele?… repetă mareşalul.
Regele tresări, apoi aruncă o privire în spatele lui şi văzu acel
grup strălucitor alcătuit din curteni şi ofiţeri care păstraseră o
tăcere pioasă în timp ce regele vorbise cu domnul d’Épernon.
— Sst! spuse el, unele povestiri sunt ca vinul vechi.
— Cum aşa?! exclamă mareşalul.
— De exemplu, spuse regele: să zicem că ai un vin de o sută de
ani, de culoarea cojii de ceapă. În familia ta, obişnuiţi să beţi câte
o sticlă la fiecare naştere şi la fiecare căsătorie.
— Ei bine?
— Tu nu vei invita să ciocnească un pahar cu voi şi să deguste
acest nectar decât pe cei mai dragi prieteni şi pe rudele cele mai
apropiate.
— Desigur.
— Ei bine, pentru a relata aceste povestiri, trebuie să fii faţă în
faţă cu un vechi prieten. Toate urechile profane nu vor înţelege
tâlcul povestirii.
— Acest lucru este oarecum adevărat, Sire.
Regele aruncă o nouă privire în sală, nu pentru a vedea
curtenii, ci ca să se uite la masa încărcată cu bucate alese ce se
afla lângă foc.
— Vrei să cinezi cu mine, mareşale? întrebă el.
— 144 —
— Juneţea regelui Henric —
— 145 —
— Ponson du Terrail —
— Ah!
— Era jalnic, Sire. Toţi erau tentaţi să creadă că regele trebuia
să cheme un duhovnic.
— Oh! Nu mi-e foame în fiecare zi, prietene, spuse regele
râzând; dar mi-a trecut prin minte o amintire din copilărie care m-
a făcut să mă simt bine în seara asta.
— Este o povestire pe care Majestatea Voastră mi-o promite?
— Exact.
Regele oftă încă o dată şi spuse:
— Dacă doamna ducesă de Beaufort ar fi fost aici, mi-ar fi creat
o mie de necazuri. Această femeie este geloasă pe trecut chiar mai
mult decât pe prezent.
— Şi… pe viitor… Sire? făcu mareşalul, cu un surâs fin.
Regele făcu o mişcare pe scaunul său şi se uită la d’Épernon.
— Prietene, spuse el, bănuiesc că vrei să mă faci să bârfesc.
— Eu, Sire?
— Despre domnişoara d’Entragues.
Domnul d’Épernon luă un aer de uimire şi nu se încruntă.
Regele îi spuse:
— Atunci, îţi voi spune imediat povestirea în cauză.
— Vă ascult, Majestate.
Regele continuă să vorbească cu gura pe jumătate plină:
— Era în luna septembrie, la o lună după acea „petrecere de
familie” organizată de draga mea soacră, regina Catherine, şi care
s-a numit noaptea Sfântului Bartolomeu. Am scăpat ieftin şi, dacă
Doamna Margareta, soţia mea, nu m-ar fi ascuns sub patul său,
cred că nu am fi luat cina împreună în această seară. Îţi poţi
imagina că nu am rămas în Paris. Am pus o sută de leghe între
mine şi Luvru şi am călătorit câteva zile, Doamna Margareta şi cu
mine, pentru a merge în Navarra şi pentru a domni în linişte pe
teritoriul nostru. Sunt încă puţin îndrăgostit de regină, aşa este,
dar nu mai este la fel ca pe vremea în care mi se spunea la Paris
messire de Coarasse şi pe când Nancy m-a introdus în Luvru pe
micuţa scară dinspre malul apei. Îţi voi mărturisi chiar că
apartenenţa la altă religie a favorizat apariţia unei răceli între noi.
Şi apoi, prietenii mei mi-au povestit o grămadă de baliverne despre
Doamna Margareta.
— Într-adevăr! Sire.
— Oh! calomnii, bârfă… pentru că regina este o femeie cinstită;
dar, în cele din urmă, mi s-a vorbit despre domnul de Guise o
dată, despre domnul de la Mole altădată… ce să-ţi mai spun?
— 146 —
— Juneţea regelui Henric —
— 147 —
— Ponson du Terrail —
reginei:
„— Dacă veţi cina insuficient, dacă veţi bea un vin prost şi dacă
veţi dormi pe un pat detestabil, să nu vă plângeţi, draga mea,
pentru că dumneavoastră sunteţi cea care a vrut să se oprească
aici.”
Bătrânul, care părea a fi un fel de majordom, a aprins focul, a
pregătit o masă şi a plecat fără să spună un cuvânt. Bătrâna
doamnă nu a mai apărut. Un sfert de oră mai târziu, bătrânul s-a
întors, urmat de trei alţi valeţi, la fel de bătrâni, care au adus vin
şi friptură rece. Am încercat să-l chestionăm, dar ne-a răspuns
sec.
„— Cui aparţine acest conac?” a întrebat Turenne.
„— Doamnei.”
„— Care doamnă?”
„— Văduva baronului.”
„— Care baron?”
„— Baronul Beaupertuis.”
„— Şi baroneasa ne va face o vizită?” întrebă regina.
„— Nu.”
Apoi bătrânul şi cei trei valeţi au ieşit.
Friptura a fost bună, vinul excelent; noi aveam o foame mare şi
am luat cina cu o poftă de mâncare excelentă. Acel vin de
Gasconia mi-a creat întotdeauna o stare bună, continuă regele.
Spre sfârşitul cinei eram toţi bine dispuşi şi le-am spus că, dacă
tot era clar de lună şi dacă noaptea era călduroasă, ar fi fost bine
să pornim la drum. Dar regina era obosită şi însoţitorilor noştri le
era somn.
„— Plecăm în zori”, mi-a spus Doamna Margareta.
Bătrânul s-a întors, urmat mereu de cei trei servitori bătrâni şi
ne-a spus că erau pregătite camerele noastre. Regina l-a urmat pe
majordom. Turenne şi însoţitorii săi s-au mulţumit cu o cameră
mare în care erau pregătite două paturi şi s-au culcat doi câte doi.
În ceea ce mă priveşte, am spus că voi sta într-un fotoliu mare
care era alături de pat şi am rămas în sala în care am luat cina,
gata să-mi petrec noaptea învelit în mantia mea. O oră mai târziu,
toată lumea dormea în castel şi ochii începeau să mi se închidă,
atunci când un zgomot uşor m-a trezit. Acel zgomot suna ca un
geamăt. M-am ridicat şi mi-am ciulit urechea îndreptându-mă spre
uşa sălii. Pe măsură ce mă îndepărtam de cămin, în care încă se
mai vedea puţin jăratec, zgomotul devenea mai clar. Am auzit o
voce de femeie, o voce tânără care gemea. Am deschis uşa şi m-am
— 148 —
— Juneţea regelui Henric —
— 149 —
— Ponson du Terrail —
— 150 —
— Juneţea regelui Henric —
— 151 —
— Ponson du Terrail —
— 152 —
— Juneţea regelui Henric —
— 153 —
— Ponson du Terrail —
— 154 —
— Juneţea regelui Henric —
decât în mine.
— Şi ce doreşte?
— Să obţină dreptate din partea Majestăţii Voastre.
— Despre ce este vorba?
— Messire de Miossens a murit.
— Ştiu asta.
— Şi, după moartea sa, el a lăsat moştenire toate bunurile soţiei
sale, spunând în testamentul său că are convingerea că soţia sa a
fost calomniată şi că vrea să repare, după moartea sa, acest
prejudiciu pe care el i l-a cauzat în timpul vieţii.
— Iată un lucru foarte bun, spuse regele.
— Dar, continuă Nancy, nepoţii domnului de Miossens contestă
valabilitatea testamentului.
— Hm! făcu Henri de Bourbon.
— Ceea ce face doamna de Miossens este să spere ca Majestatea
Voastră să-şi amintească de ea.
— Ventre-saint-gris! Dacă îmi aduc aminte?!…
— Şi să declaraţi testamentul ca fiind valid.
— Dar, drăguţo, spuse regele, acest lucru nu-l pot face eu,
crede-mă.
— Cine ar putea face acest lucru, Sire?
— Parlamentul meu.
— Fie, dar dacă Majestatea Voastră spune Parlamentul meu,
este pentru că Parlamentul este al său.
— Ei bine?
— Şi Parlamentul se va supune regelui.
— Drăguţo, spuse regele, vei vedea că lucrurile nu sunt atât de
simple pe cât crezi.
— Dar, Sire…
— În primul rând, am motive întemeiate să cred că messire de
Miossens a greşit crezând că soţia lui a fost calomniată.
— Oh! făcu Nancy zâmbind, este destul de mult timp de atunci.
— Apoi, cei din familia Miossens sunt într-un fel verii mei.
— Cum aşa, Sire?
— Îţi aminteşti că am avut ca doică pe Jeanne de Miossens?
— Da, desigur, dar aceşti Miossens despre care vorbeşte
Majestatea Voastră sunt béarnezi.
— Şi acela care a murit era gascon, nu-i aşa?
— În mod sigur.
— Păi, îmi sunt veri şi, mai mult, dacă nu mă înşel, ei sunt
béarnezii care trebuie să-l moştenească pe gascon. Dacă îi voi da
— 155 —
— Ponson du Terrail —
— 156 —
— Juneţea regelui Henric —
— 157 —
— Ponson du Terrail —
— 158 —
— Juneţea regelui Henric —
— 159 —
— Ponson du Terrail —
Capitolul II
După ce Henric de Navarra a devenit rege al Franţei, el a fost
obligat să schimbe într-o oarecare măsură eticheta plină de
bonomie ce intra în uzanţa foştilor săi companioni.
După ce a venit la Paris, împreună cu bravii săi fraţi de arme
care îl tutuiau şi care, unii dintre ei, îl numeau „Henric”, el i-a
reunit şi a avut cu ei această discuţie:
— Bunii mei prieteni, iată că, mulţumită vouă, am devenit rege
al Franţei şi, desigur, acest fapt nu este lipsit de dificultate. Am
dormit la Luvru în tinereţea mea şi ştiu că se doarme foarte prost.
Am stat la masa fraţilor mei defuncţi, regii Carol şi Henric, şi aş fi
dat din toată inima, cina lor fastuoasă în schimbul fripturii de
capră, a brânzei şi a vinului alb, care alcătuiau meniul meu
obişnuit când eram la Coarasse sau la castelul din Pau. Acest
lucru nu i-a împiedicat pe locuitorii Parisului să creadă că sunt cel
mai norocos dintre prinţi şi că aş fi făcut o mare greşeală dacă n-
aş fi dormit la Luvru pe ambele urechi şi dacă nu aş fi luat cina
aşa cum se obişnuia. Dar aceşti oameni curajoşi care m-au
ovaţionat ca rege al lor sunt nobili adevăraţi şi ei nu m-ar
considera un prinţ adevărat, dacă voi m-aţi trata la fel ca la Pau,
Nérac sau la Coarasse. De acum înainte, va trebui să dorm într-un
pat mare în care voi muri de frig, să locuiesc în acest palat atât de
mare încât te poţi rătăci de bună voie pe coridoarele sale, să beau
dintr-o cupă de argint şi să mănânc dintr-o farfurie de aur: toate
lucrurile cu care un biet prinţ ca mine nu a fost deloc obişnuit şi
care m-ar jena foarte mult; dar, nu astea sunt cele mai rele dintre
lucruri, dragii mei prieteni. Va trebui să cinez singur sau să accept
cel mult unul sau doi companioni la masa mea, să am ofiţeri şi
paji în spatele scaunului meu, care să-mi urmărească gesturile,
reţinerile din cuvintele mele, să aud cum mă numesc „Majestate”
şi nu „Henric al nostru”, să am paznici care să mă îmbrace în
mătase, să primesc ambasadori şi cine ştie câte şi mai câte? Dacă
nu aş face aceste lucruri, locuitorii Parisului ar începe să
bârfească, spunând că i-am înşelat şi că liturghia pe care am
ascultat-o nu ar fi fost un gest sincer. Deci, trebuie să mă supun
voinţei acestor nobili şi să mă resemnez.
Şi, după ce le vorbi astfel, bunul rege Henric intră în Luvru şi
Luvrul îşi reluă obiceiurile pe care le avusese pe vremea celor din
— 160 —
— Juneţea regelui Henric —
casa de Valois.
Erau gărzi în anticamere, şambelani, ofiţeri în uniforme brodate
cu argint şi aur, paji în spenţere strălucitoare şi cameriste foarte
cochete.
Regele începu să cineze singur; când dorea să aibă un oaspete,
acesta se considera extrem de onorat.
În fine, nu se mai putea ajunge la regele Franţei aşa cum se
intra în cortul regelui de Navarra.
Vechii săi tovarăşi de arme, după ce începură să şuşotească,
deveniră curteni şi, astfel, nu mai şuşotiră sau, cel puţin, nu mai
considerau că era un lucru neobişnuit.
Un necunoscut, care spunea că este gentilom, se prezentă la
intrarea în Luvru pe care o luă cu asalt; el intră tulburând
santinelele care se opuneau trecerii sale, distribuind încolo şi
încoace ghionturi oricui încerca să-i împiedice intrarea şi strigă:
— Regele va fi încântat să mă vadă!
Şi acest gentilom, care nu era nimeni altul decât Galaor, ajunse
până la rege care rămase stupefiat; şi, după ce intră în camera
regelui, el îşi dezbrăcă haina şi îşi desfăcu centura, ca şi cum s-ar
fi aflat într-un han.
Regele rămase uimit în faţa unui asemenea comportament.
Chiar şi pe Nancy o trecură câţiva fiori.
Galaor strigă:
— Sunt, probabil, fiul Majestăţii Voastre!…
Practic, regele era încântat, dar eticheta… această scorţoasă
etichetă la care nobilimea din Paris ţinea atât de mult!…
Regele puse mâna, prin urmare, pe bagheta pe care o folosea
pentru a lovi un clopot.
Dacă bagheta ar fi atins acel clopot, doi paznici ar fi intrat, l-ar
fi apucat pe Galaor de umeri şi l-ar fi aruncat dincolo de poartă.
Dar mâna regelui se opri înainte de a atinge acel clopot.
Henric îl privea pe Galaor la fel cum Nancy îl privise deja, şi îşi
spusese că bărbatul semăna foarte bine cu regele Henric, pe când
era cu douăzeci de ani mai tânăr.
— Ah, bunul meu prieten, spuse el cu o voce care încerca să-l
mustre, fără succes însă, spuneţi-mi cine sunteţi?
— Numele meu este Galaor, Sire.
— Bine! Şi?
— Sunt gascon.
— Acest lucru este evident.
— Semăn cu Majestatea Voastră…
— 161 —
— Ponson du Terrail —
— 162 —
— Juneţea regelui Henric —
— 163 —
— Ponson du Terrail —
— La Amboise.
Regele tresări.
— Ah, te-ai oprit la Amboise?!…
— Da, Sire.
— Regina e acolo chiar acum, ai văzut-o?
— Nu, Sire, răspunse cu îndrăzneală Galaor.
Nancy, la rândul său, se uită la Galaor şi îşi spuse:
„Iată un băiat discret.”
— Dar, continuă Galaor, am făcut cunoştinţă la Blois cu o fată
foarte drăguţă.
— Ah! ah!
— Care voia să ajungă la Paris.
— Şi ai devenit cavalerul ei?
— Aproape, Sire.
— Cum se numeşte?
— Idoline.
Nancy îl privi pe Galaor a doua oară şi îi făcu un semn cu
ochiul, fără să fie surprinsă de rege.
— Idoline? spuse regele, este un nume destul de drăguţ. Dar,
spune-mi, Nancy, nu cumva ai o cameristă care poartă acest
nume?
— Da, Sire. Dar, nu cred că este aceeaşi fată despre care
vorbeşte domnul Galaor.
— De ce, drăguţo?
— Păi, pentru că ea nu a plecat din Paris.
— Ah! Serios?
Şi regele zâmbi într-un fel care o puse pe gânduri pe Nancy şi
care-i tăie respiraţia.
Galaor ştia acum că trebuia să vorbească cu Nancy.
El pricepu, de asemenea, că frumoasa Idoline îi spusese cuvinte
de bine despre el.
În fine, nu era nicio îndoială că regele nu ştia că Doamna
Margareta fugise din castelul din Amboise.
Regele continuă.
— Vii tocmai din Nérac, asta-i bine. Ţi s-a spus că semeni cu
mine şi crezi că eşti fiul meu, este şi mai bine. Dar, de fapt, ce vrei,
compatriotule?
— Să mă pun în slujba Majestăţii Voastre.
— Înseamnă că nu vei fi supărat dacă vei fi numit locotenent
sau căpitan undeva.
— Doamne!
— 164 —
— Juneţea regelui Henric —
— 165 —
— Ponson du Terrail —
Capitolul III
În timp ce Galaor şi Nancy ieşeau fără zgomot din camera
regală, regele deschidea mesajul adus de Fritz. Acest mesaj nu era
de la Pont-Ribaud, ci de la executorul judecătoresc din Amboise,
care scrisese sub inspiraţia unui soldat curajos, aşa cum se va
vedea.
„Sire,
Când veţi fi primit acest mesaj, o mare nenorocire se va fi produs.
Messire de Pont-Ribaud, senior de Cureboure şi de alte locuri, care a
fost întotdeauna un bun companion, mare mâncău şi băutor faimos,
îşi va fi străpuns trupul cu sabia, pentru a se pedepsi pentru
nesupunerea faţă de Majestatea Voastră regală…”
— 166 —
— Juneţea regelui Henric —
Regele continuă:
„Ce s-a întâmplat? nici Pont-Ribaud, nici eu, nici Fritz nu ştim
precis.
— 167 —
— Ponson du Terrail —
— 169 —
— Ponson du Terrail —
— 170 —
— Juneţea regelui Henric —
— 171 —
— Ponson du Terrail —
— 172 —
— Juneţea regelui Henric —
— 173 —
— Ponson du Terrail —
— 174 —
— Juneţea regelui Henric —
— 175 —
— Ponson du Terrail —
Capitolul IV
Nu era niciun minut de pierdut.
Nancy îl conduse pe Galaor în afara camerei sale şi, în loc să
meargă pe coridorul care ducea la scara principală, care era calea
pe care o urmaseră pajul Olivier şi Fritz, se întoarse brusc spre
stânga, scoase din buzunar o cheie şi, folosind cheia, deschise o
uşă mică aflată în grosimea peretelui – şi, într-adevăr, pereţii erau
groşi în Luvru.
După ce deschise această uşă, ei se găsiră în pragul unei galerii
înguste, care era cufundată în întuneric.
— Mergeţi fără teamă, spuse Nancy. Nu există capcane şi nici
trape.
Nancy îl trase în acea galerie şi închise uşa.
Galaor merse pentru câteva minute într-o beznă completă.
— Nu cunoaşteţi pe nimeni la Paris? îl întrebă Nancy.
— Absolut pe nimeni, spuse Galaor.
— Şi la ce han locuiţi?
— La Croix-du-Trahoir, strada l’Arbre-Sec.
— Este prea aproape de Luvru: trebuie să mergeţi în altă parte
şi vă recomand să treceţi dincolo de apă.
— Bine! făcu gasconul.
— Veţi traversa podul Change, apoi insula, veţi ajunge la podul
Saint-Michel şi veţi merge pe strada Saint-André-des-Arts.
— Apoi?
— Acolo este un han frecventat de ucenici şi de călugări, cu
numele Calul Negru. Îi veţi spune hangiului că sunteţi unul din
prietenii mei şi vă va găzdui. Închideţi-vă în camera care vi se va
da şi staţi liniştit până veţi primi veşti de la mine.
În acelaşi timp, Nancy împinse o a doua uşă.
— 176 —
— Juneţea regelui Henric —
— 177 —
— Ponson du Terrail —
— 178 —
— Juneţea regelui Henric —
— 179 —
— Ponson du Terrail —
— 180 —
— Juneţea regelui Henric —
— 181 —
— Ponson du Terrail —
— 182 —
— Juneţea regelui Henric —
Cei doi care mergeau în faţă erau cei doi gentilomi; ceilalţi doi,
barcagiii care trecuseră cu barca pe sub arcada podului Change.
Aceştia din urmă îl purtau pe umerii lor pe Galaor, încă
inconştient, dar pe rana căruia fusese aplicat un prim pansament
pentru a-i opri sângerarea.
La sunetul produs de căderea ciocanului asupra uşii de stejar,
uşa se deschise.
— Iată cei patru pistoli ai voştri, spuse Armand barcagiilor;
plecaţi şi dacă vreţi să trăiţi mult timp, nu vorbiţi cu nimeni
despre ceea ce aţi văzut şi auzit.
Apoi, în timp ce barcagii se îndepărtau, Armand şi Rémy îl luară
pe Galaor în braţele lor şi îl transportară în uriaşul vestibul.
De îndată ce uşa se deschise, partea de sus a scărilor se lumină
şi o femeie apăru cu o lampă în mână, pe ultima treaptă.
— Tot tu eşti, Rémy? întrebă ea.
— Da, frumoasă verişoară, dar sunt însoţit, iarăşi.
— De domnul Armand! făcu Henriette pe un ton dispreţuitor.
— Chiar de el, frumoasă domnişoară, răspunse gentilomul în
vârstă.
— Aţi ieşit, fără îndoială, dintr-un tripou sau dintr-un cabaret?
În timp ce punea această întrebare, Henriette d’Entragues
coborî câteva trepte, şi razele lămpii căzură asupra lui Galaor, care
stătea culcat într-un colţ.
Domnişoara d’Entragues scoase un strigăt de groază.
— Un cadavru! spuse ea.
— Ei, nu! făcu Rémy, un rănit… pentru care cerem ospitalitate.
— Aici?
— Da.
— Eşti nebun, Rémy!
— Nu, am sentimente umane, şi astfel voi repara cât mai e
posibil răul pe care l-am făcut.
— Ce vrei să spui?
— Acest om, pe care nu-l cunosc, mi-a căutat ceartă. Noi ne-am
duelat. Dar nu e mort încă… şi am avut ideea de a-l transporta
aici.
— Dar… nefericitule… ştii bine că…
— Ştiu că avem timp suficient pentru a-l pune într-un pat şi a-l
pansa înainte de a veni regele.
— Taci!
Henriette se apropie puţin câte puţin de Galaor, care rămase
încă nemişcat pe dalele vestibulului.
— 185 —
— Ponson du Terrail —
— 186 —
— Juneţea regelui Henric —
draperii arătau opulenţă şi bun gust, iar lumina care-i lovise ochii
era aceea a unei lămpi plasate pe o măsuţă rotundă aflată lângă
pat.
Pe aceeaşi măsuţă era un pocal de argint frumos ornamentat, şi
în acest pocal, un lichior gălbui-roşcat, care părea a fi o poţiune.
Galaor poseda acea naivitate, acea îndrăzneală şi acea filosofie a
oamenilor de arme.
El luă pocalul, îl duse la buze şi-i goli conţinutul.
— La naiba! murmură el, iată o băutură care nu mă
nemulţumeşte.
Şi el continuă să se uite în jur.
— Frumos adăpost! spuse el cu un oftat de satisfacţie. Aceia
care îl deţin sunt gentilomii care m-au adus aici şi care sunt
gentilomi adevăraţi.
Cum el şopti aceste cuvinte, auzi un zgomot uşor.
Un pas alunecă pe covor, o umbră apăru în cameră, între
lumină şi el, şi o femeie se apropie de pat.
Era o tânără femeie, a cărei frumuseţe îl orbi pe Galaor într-atât
încât în acel moment nu găsi niciun cuvânt, niciun gest, nicio
simplă exclamaţie.
Tânăra puse frumoasa ei mână albă pe pat şi îl întrebă pe
Galaor:
— Cum vă simţiţi, messire?
— Mă aflu cu siguranţă în casa unei zâne, răspunse Galaor care
îşi regăsi galanteria sa obişnuită.
— O zână terestră, spuse ea, zâmbind. Cum vă simţiţi, messire?
repetă ea întrebarea.
— Oh! foarte bine, spuse Galaor.
— Suferiţi din cauza rănii?
— Nu, când vă privesc!
Ea zâmbi din nou şi şopti cu jumătate de voce:
— Dar este şarmant!
— Este adevărat, doamnă, spuse Galaor, că nu sunteţi zână?
— Nu sunt zână, cu siguranţă, nu.
— Oh!
— Şi de ce mă luaţi drept o zână?
— Pentru că n-am crezut până acum că există femei atât de
frumoase.
— Sunteţi un linguşitor, domnul meu.
— Doamnă…
— Şi mă veţi face să regret că v-am primit. Deoarece, în cele din
— 187 —
— Ponson du Terrail —
— 188 —
— Juneţea regelui Henric —
— 189 —
— Ponson du Terrail —
— 190 —
— Juneţea regelui Henric —
— 191 —
— Ponson du Terrail —
— 192 —
— Juneţea regelui Henric —
este superstiţioasă.
— Da.
— Că ea îşi petrece viaţa chemând pe lângă ea ţigănci,
ghicitoare care ghicesc viitorul şi care dau în cărţi, ceea ce-l face
să râdă pe rege şi pe domnul Sully să ridice din umeri.
— Ştiu toate astea, spuse domnişoara d’Entragues.
— Gabrielle, continuă Rémy, este mereu preocupată de viitor.
Va fi regină, nu va fi? Va trăi mult sau va sucomba brusc din
cauza excesului de greutate, care o zdrobeşte? Aceste întrebări
serioase îi frământară mintea de dimineaţa până seara şi îi tulbură
somnul noaptea. Un italian i-a prezis, anul trecut, că un copil îi va
schimba viaţa. Care dintre ei este? Ar trebui să-i fie frică de Cezar,
fiul său cel mare, sau fiica sa, Henriette? Ducesa nu a reuşit să
închidă un ochi din cauza acestei profeţii timp de câteva
săptămâni.
— Unde vrei să ajungi? întrebă Henriette.
— Aşteaptă. Italianul care a prevăzut aceste lucruri rele, a fost
înlocuit cu o tânără de la ţară din mahalaua Rome 22, care se
numeşte Geronima. Aceasta i-a prezis numai lucruri fericite. Ea a
desenat semne cabalistice pe nisip sau îşi întreba cărţile de tarot,
iar viitorul părea să fie roz. Aşa că, doamna de Beaufort este
încântată şi nu vrea să se despartă de ea. O ia cu ea peste tot pe
unde merge; Geronima stă acum, acasă la seniorul Zamet, cel mai
bogat bancher italian, prietenul său, casă în care ea obişnuieşte să
locuiască, şi Geronima împarte camera cu camerista ducesei.
— Apoi? apoi? spuse Henriette care găsi că povestea vărului său
nu s-a terminat.
— Doamne! continuă Rémy, dacă îţi dau anumite detalii, este
pentru că altfel nu vei înţelege absolut nimic din ceea ce vreau să-
ţi spun.
— Continuă, atunci.
— Geronima este cea care i-a spus ducesei că tot ce-şi va
propune va reuşi, dacă de fiecare dată va vărsa o anumită
cantitate de lacrimi.
— Deci, îl întrerupse Henriette cu un zâmbet ironic, acum îmi
explic aceste averse de lacrimi, care-i irită nervii regelui, de care el
se plânge atât de mult.
Rémy continuă:
— Geronima este nebună după Gaëtan care este un superb
22
Rome – stradă, arondisment (cartier, mahala), aflate la momentul
respectiv la marginea Parisului. [n.t.].
— 193 —
— Ponson du Terrail —
— 194 —
— Juneţea regelui Henric —
— Unde merge?
— Pe strada Rue-aux-Prouvaires, într-un apartament pe care
pajul Olivier l-a închiriat în secret pentru a o primi.
— Eu tot nu văd unde vrei să ajungi.
— La asta: mâine noapte Geronima va amesteca în băutură un
narcotic puternic, care o va face pe Gabrielle să cadă într-un somn
atât de profund încât nici toate clopotele de la Notre-Dame puse în
mişcare nu ar putea-o trezi.
— Şi apoi?
— Trebuie să-ţi spun, continuă Rémy, că dormitorul doamnei
de Beaufort comunică cu apartamentul lui Zamet printr-o uşă
ascunsă de o draperie şi care este încuiată cu un zăvor pe partea
ducesei. Casa de bani a lui Zamet este într-un dormitor unde se
găseşte patul său. El poartă întotdeauna cheile agăţate de gâtul
lui. Este un seif special construit din oţel călit, care a fost fabricat
la Milano, oraşul armurierilor, şi care ar trebui spart, în cazul în
care cheile nu ar fi cele bune. În plus, încuietoarea are un secret,
şi Zamet crede că este singurul care posedă acest secret. El ar fi în
stare să lase cheia în broască, ştiind că nimeni în afară de el nu ar
reuşi să o deschidă. Dar, domnul Gaëtan a fost armurier în
tinereţea lui şi chiar a lucrat la maestrul care i-a făcut lui Zamet
seiful, şi acesta spune, prin urmare, că îl poate deschide, cu
condiţia să aibă cheia. Ori, după ce Gratienne va fi plecată, ca de
obicei, pentru a merge să se alăture pajului Olivier, atunci când
Gabrielle va cădea în somnul de plumb pe care i-l va induce acea
băutură, Gaëtan va pune o altă scară la fereastra Geronimei.
— Şi va intra în casă?
— Împreună cu o duzină de tovarăşi curajoşi, sufletele lui
blestemate. Ei vor traversa camera doamnei Gabrielle adormite,
vor pătrunde în camera lui Zamet pe care-l vor lovi în somn şi care
va fi mort înainte de a putea chema pe cineva în ajutorul său,
apoi, luându-i de la gât cheia seifului, vor jefui conţinutul acestuia
în linişte şi luând tot aurul, bijuteriile şi diamantele, vor pleca pe
unde au venit.
— Foarte bine, spuse Henriette cu răceală, dar nu văd cum
asasinarea şi jefuirea comorilor lui Zamet mă vor apropia de tronul
Franţei.
— Aşteaptă. Nu ţi-am spus totul. Geronima îl va urma pe
Gaëtan. Retrăgându-se, ei vor avea grijă să dea foc perdelelor din
apartamentul lui Zamet şi al doamnei Gabrielle. Înainte ca cineva
să fie capabil de a da alarma, înainte ca servitorii treziţi brusc să
— 195 —
— Ponson du Terrail —
— 196 —
— Juneţea regelui Henric —
Capitolul V
Când atinse solul, eroul nostru se clătină o clipă pe picioare,
deoarece era încă slăbit.
El pierduse mult sânge şi o natură mai puţin energică decât a
sa, ar fi fost biruită. Dar Galaor întrezări în expediţia pe care
încerca să o facă, nu doar iertarea regelui, ci chiar favorurile sale,
şi spiritul aventuros triumfă în faţa slăbiciunii trupului său.
Mai mult decât atât, Armand de Maurevers, personajul negativ
cu părul grizonat, care devenise stăpânul sufletului blestemat al
lui Rémy, vărul Henriettei d’Entragues, Armand de Maurevers,
după cum spuneam, nu exagera deloc spunând că este chirurg. El
îl pansase de minune pe Galaor, acoperindu-i rana cu un balsam
care avea rolul de a grăbi vindecarea, şi pe care îl avea de la însuşi
domnul Gaëtan, care nu se mulţumea să fie un pungaş, ci era şi
vânzător de leacuri uneori.
Aerul curat îi dădu putere lui Galaor.
— 197 —
— Ponson du Terrail —
El începu să meargă.
Eroul nostru nu era la Paris decât de câteva ore, dar ştia deja că
toate drumurile duceau în mahalaua Rome şi că toate străzile
duceau la Luvru.
Începu atunci să meargă la întâmplare, spunându-şi că
semnalul care anunţa stingerea nu putea fi mai bine auzit în Paris
decât la Nérac, şi că, în ciuda orei avansate, va întâlni în cele din
urmă un locuitor întârziat care să îi arate drumul.
Şi, continuând să meargă pe jos drept înainte, la întâmplare şi
fără să ştie unde se duce, ajunse dintr-o dată la malul apei.
— La naiba! murmură el, nu mai am nevoie de nimeni, mi se
pare.
Într-adevăr, în câteva minute, cu toate că noaptea era
întunecoasă şi cu toate că Rémy avusese motive să se plângă de
zgârcenia consilierilor municipali care luminau atât de prost
oraşul Paris, Galaor reuşi să se orienteze.
El se afla pe malul stâng al Senei, şi nu pe malul drept.
Galaor avea în faţa lui Luvrul, la dreapta insula din mijlocul
Senei şi noul pod aflat în construcţie, la stânga dealurile din Passy
şi din Chaillot.
Numai că, dacă voia să ajungă la Luvru, el trebuia să ajungă la
un pod care ar fi traversat râul spre dreapta, şi primul pe care
urma să-l găsească era destul de departe încă.
Să traverseze Sena înot era o nebunie la care Galaor nici nu se
gândea măcar, în starea de slăbiciune în care era.
Dar îşi aminti că auzise de multe ori vorbindu-se la Nérac,
despre vechii hughenoţi din provincie care au scăpat din masacrul
din noaptea Sfântului Bartolomeu cu un bac din Nesle care se afla
aproape de ruinele vechiului turn cu acest nume.
Galaor recunoscu, în descrierea care i se făcuse, silueta
întunecată a turnului conturându-se pe cer, la stânga sa.
Şi el începu să meargă pe malul apei în aval.
În câteva minute se afla sub zidurile turnului.
Apoi i se păru că vede la nivelul apei, ca o moară de apă, o casă
din lemn, cu un singur etaj, în apropierea căreia se afla o barcă.
„Iată aceasta este ceea ce caut”, gândi el.
Şi se apropie de această casă şi bătu la uşă.
Nimeni nu-i răspunse.
Dar un om care era culcat pe fundul bărcii se ridică pe jumătate
şi spuse:
— Ce-i cu acest zgomot?
— 198 —
— Juneţea regelui Henric —
— 199 —
— Ponson du Terrail —
— 200 —
— Juneţea regelui Henric —
umăr.
Galaor se întoarse şi făcu un pas înapoi şi, în acelaşi timp, o
grimasă.
Omul pe care-l avea în faţa lui nu era nimeni altul decât Fritz,
locotenentul lanscheneţilor, căruia regele îi dăduse misiunea de a-l
spânzura pe Galaor.
— Io, io! Măi, să fie! exclamă germanul, te-am prins.
Şi îl apucă pe Galaor de ambii umeri, astfel încât să-l împiedice
de a-şi utiliza sabia.
Galaor nu se aştepta la aşa ceva.
Mâna de fier a lanschenetului, apăsându-i umărul, îi atinse
rana, îi deranjă pansamentul şi-l făcu pe Galaor să simtă o durere
atât de violentă încât scoase un ţipăt.
— Neîndemânaticule! bădărane! strigă el.
Fritz nu slăbi strânsoarea.
El lăsă să-i alunece o mână de pe umărul lui Galaor şi apucă
sabia acestuia, o trase uşor din teacă, aceasta din urmă rămânând
goală, prinsă de centura gasconului.
Galaor scoase un nou strigăt.
El era dezarmat.
— Măi, să fie! repeta Fritz, te-am prins.
— Fie, spuse Galaor, m-ai prins… Şi?
— Regele mi-a dat ordine.
— Ştiu; ţi-a poruncit să mă cauţi la Luvru şi prin oraş.
— Ja! spuse Fritz.
— Şi să mă spânzuri.
— Ja!
Galaor îşi încrucişă braţele, îl privi pe Fritz, şi începu să-i râdă
în nas, fără ruşine.
— Prietene Fritz, spuse el, eşti un idiot.
Fritz se retrase stupefiat. Dar, cum avea în mână sabia lui
Galaor, rămase foarte calm. Dacă ar fi încercat să scape, el i-ar fi
înfipt sabia în rinichi sau între umeri, şi totul ar fi sfârşit.
— Ah! Măi, să fie! Sunt un idiot, spuse el. Vom vedea.
Şi el trase un pachet destul de voluminos din buzunarul aflat în
pantalonii săi largi.
— Ei, drăcie, dar-ar ciuma! spuse Galaor, eşti un om precaut.
Mii de complimente, domnule Fritz.
Obiectul pe care Fritz îl avea acum în mână era pur şi simplu o
funie frumoasă din cânepă, cu totul nouă.
— Aceasta te-a costat cel puţin douăsprezece parale, spuse
— 201 —
— Ponson du Terrail —
Galaor.
— Ja, spuse lanschenetul.
— Douăsprezece parale pierdute.
Şi Galaor continuă să-i râdă în nas lui Fritz, luat uşor prin
surprindere.
Galaor continuă:
— Douăsprezece parale pierdute, domnule Fritz, pentru că nu
vei avea bucuria de a mă spânzura.
Fritz făcu un semn afirmativ.
— Te voi spânzura! adăugă el.
— Pentru a spânzura un om, spuse Galaor, nu ajunge să ai o
frânghie.
— Ce trebuie în plus?
— O spânzurătoare.
Fritz întinse mâna spre una din ferestrele de la parterul
Luvrului. Această fereastră, aflată la o înălţime de şapte-opt
picioare, era garnisită cu bare de fier transversale.
— Voi lega frânghia mea acolo sus, spuse lanschenetul.
— Singur?
— Oh! nu. Vei vedea…
Şi el se apropie de ghişeu poternei, fără a înceta să-l strângă pe
Galaor cu mâinile sale de fier.
„Dacă aş fi avut doar un vârf de pumnal la brâu, gândi Galaor,
cât de repede aş fi scăpat de tine”.
De cealaltă parte a ghişeului, pe coridor, se afla o santinelă.
Această santinelă era un lanschenet.
Toţi lanscheneţii, fiind germani, vorbeau astfel aceeaşi limbă, şi
Galaor uitase să înveţe limba teutonilor.
El nu înţelesese ce-i spuse Fritz lanschenetului prin gratiile
ghişeului; dar ghici că lanschenetul recunoscuse pe deplin
autoritatea lui Fritz care purta pe braţ însemnele gradului său.
„Aceşti germani, gândi Galaor, se înţeleg precum hoţii la târg.”
Lanschenetul deschise poterna şi ieşi.
Apoi, Fritz i-l arătă mai întâi pe Galaor, fereastra cu gratii şi, în
cele din urmă, frânghia.
— Ja! spuse lanschenetul pe un ton flegmatic asemenea unui
om obişnuit să se supună necondiţionat.
Fritz îi dădu frânghia.
Lanschenetul o luă şi începu să urce cu agilitate până la gratii.
Când fu la înălţimea necesară, el legă bine frânghia şi pregăti
liniştit laţul.
— 202 —
— Juneţea regelui Henric —
— 203 —
— Ponson du Terrail —
— Ei bine! aceea este barca regelui. Noaptea este puţin cam
răcoroasă; dar, în fine, fiecare face ce poate, şi dacă vrei să aştepţi
o jumătate de oră aici…
— Îl vom vedea pe rege când se va întoarce?
— Exact. Aşa că, dacă regele îţi va ordona, mă vei expedia
imediat.
Nu se puteau aranja lucrurile mai bine decât o făcuse Galaor.
— Ja! spuse Fritz, aşa vom face.
Şi el prinse sub braţ sabia lui Galaor.
Lanschenetul de la poternă, după ce legase frânghia, coborî şi
aştepta un semn de la Fritz pentru a trece laţul în jurul gâtului lui
Galaor.
Dar Galaor puse, la rândul său, mâna pe umărul lui Fritz.
— Ascultă-mă! spuse el.
— Ce este? făcu germanul.
— Noaptea este prea întunecată ca să putem vedea. Dar nu ai
auzit un sunet de rame lovind apa?
— Într-adevăr…
— Ei bine! nu vom mai avea mult timp să aşteptăm.
Şi Galaor gândea:
„Am scăpat. Sunt liniştit acum: pe lângă faptul că, regele oricât
de furios ar fi, se va gândi de două ori înainte de a da ordin să fie
spânzurat un om care ar putea fi fiul lui, va fi de ajuns să-i spun
vreo două vorbe despre proiectele domnului Gaëtan şi de pericolul
care o pândeşte pe frumoasa Gabrielle, ca să redevenim cei mai
buni prieteni din lume.”
Zgomotul vâslelor devenise mai distinct. De îndată Fritz şi
Galaor văzură un punct negru care aluneca rapid pe râu.
Capitolul VI
La puţin timp după ce Galaor debarcă pe malul drept al Senei şi
se află faţă în faţă cu lanschenetul Fritz, un gentilom, înfăşurat cu
grijă în mantia sa, ieşi din hotelul d’Entragues murmurând cu o
voce joasă, plină de furie, de mai multe ori:
— La dracu’ cu femeile, Ventre-saint-gris!
Acest gentilom, aţi ghicit, nu era altul decât regele.
Şi regele era nervos tare, supărat şi furios.
Un bărbat, care stătuse nemişcat până în acel moment sub
veranda unei case, ieşi la lumina unicului felinar aflat la răscrucea
de drumuri.
— 204 —
— Juneţea regelui Henric —
— 205 —
— Ponson du Terrail —
— 206 —
— Juneţea regelui Henric —
— 207 —
— Ponson du Terrail —
— 208 —
— Juneţea regelui Henric —
Cu toate acestea, călătoria dură chiar mai mult de şapte sau opt
minute şi, în acest interval de timp, care i se păruse enorm regelui,
gândul său, vioi şi uneori neliniştit, se duse la Gabrielle.
Ea se afla în pericol, spusese Galaor.
Ori acest gascon era ultimul caraghios, ori spunea adevărul.
În acest ultim caz, trebuia să-l găsească cu orice preţ.
Navailles, care nu-l văzuse niciodată pe Galaor, se simţea deja
cuprins de o reală simpatie faţă de el.
Mai mult decât atât, Navailles era gascon, şi gasconii se iubesc
şi se sprijină.
Navailles foarte intrigat şi regele foarte nerăbdător puseră
piciorul pe mal.
Spre uimirea lor, văzură silueta a trei bărbaţi în faţa poternei
prin care Henric spera să se strecoare înapoi în Luvru.
— Bine! spuse el, ce mai este şi cu aceşti nefericiţi? Sunt
înconjurat de oameni care, în loc să doarmă, se plimbă toată
noaptea şi se amestecă în treburi care nu-i privesc.
Dar o voce clară, sonoră, puţin sarcastică şi puternic
influenţată de accent meridional, îi ajunse la ureche:
— Vezi bine, domnule Fritz, spunea vocea, că nu eşti decât un
ticălos, că am avut perfectă dreptate şi regele a apărut.
— Ventre-Saint-Gris, el este! spuse Henric.
— Galaor? făcu Navailles.
— Da, Galaor, şi va avea de-a face cu mine.
Şi regele îşi mări paşii şi în câteva secunde se găsi faţă în faţă
cu Galaor, Fritz şi lanschenetul de la poternă.
— Sire, spuse Galaor, nu-i aşa că i-aţi ordonat domnului Fritz
să mă aresteze şi să mă conducă la Majestatea Voastră înainte de
a mă spânzura?
— Este adevărat, spuse regele.
— Ei bine, acest bădăran a vrut să mă spânzure înainte. Priviţi
mai bine!
Şi Galaor luă în mâinile sale capătul liber al frânghiei prinse de
gratiile ferestrei şi i-l arătă regelui.
Henric se încruntă.
— Ah! a vrut să te spânzure? întrebă el.
— Da, Sire.
— Era foarte grăbit.
— Aşa mi-a spus şi mie.
— El ar fi trebuit să ştie că toate lucrurile se fac aşteptând
momentul potrivit.
— 209 —
— Ponson du Terrail —
— 210 —
— Juneţea regelui Henric —
— 211 —
— Ponson du Terrail —
— 212 —
— Juneţea regelui Henric —
— 213 —
— Ponson du Terrail —
— 214 —
— Juneţea regelui Henric —
numele lor, ceea ce este un motiv mai mult decât suficient pentru
a explica refuzul meu; apoi, dacă aş şti, nu aş spune.
— Ventre-Saint-Gris! dar trebuie totuşi să o salvez pe Gabrielle.
— O voi salva eu! spuse Galaor cu mândrie.
Şi el avu o atitudine atât de cutezătoare şi de frumoasă, că
Henric de Navarra se simţi reînviind în întregime în acest băiat de
douăzeci de ani, şi murmură:
— Iată cum eram şi eu!
Capitolul VII
Urmă un moment de tăcere între Galaor şi rege.
În cele din urmă, regele spuse:
— Sunt sigur că eşti curajos…
Galaor făcu o reverenţă.
— Că eşti îndrăzneţ: tu mi-ai dovedit-o.
Galaor se înclină din nou.
— În fine, vrei să o salvezi pe Gabrielle de la pericolul ce o
pândeşte.
— Doresc şi sunt convins să fac acest lucru, spuse Galaor.
— Este o intenţie frumoasă, dar, spuse regele, aş avea mai
multă încredere în cincizeci de elveţieni şi germani pe care-i voi
caza în hotelul lui Zamet, decât numai pe sabia ta, oricât de
curajos ai fi.
— Majestate Voastră are dreptate, spuse Galaor, şi este în
drepturile sale să se asigure astfel.
— Nu-i aşa?
— Dar dacă o rog pe Majestatea Voastră să-mi încredinţeze
comanda acestor inşi pe care intenţionează să-i angajeze?…
— Asta-i cu totul altceva.
— Apoi, dacă voi fi la conducerea acestor oameni, nu doar că o
voi salva pe doamna Gabrielle, ci şi seiful şi casa domnului Zamet,
aşa că Majestatea Voastră îmi va onora această cerere.
— Da, desigur!
— Ei bine! spuse Galaor, aş vrea ca Majestatea Voastră să-mi
dea ordinul de a-l aresta şi de a-l duce la Vincennes pe acest domn
frumos care m-a străpuns cu o lovitură de sabie.
— Dar el cunoaşte această bandă de italieni?
— Da…
— Atunci, voi face şi mai mult, spuse regele, el va fi spânzurat.
Galaor începu să zâmbească.
— 215 —
— Ponson du Terrail —
— 216 —
— Juneţea regelui Henric —
— 217 —
— Ponson du Terrail —
— 218 —
— Juneţea regelui Henric —
— 219 —
— Ponson du Terrail —
— 220 —
— Juneţea regelui Henric —
— 221 —
— Ponson du Terrail —
Capitolul VIII
Exact la miezul zilei, pajul Olivier era la întâlnirea pe care i-o
dăduse Galaor în curtea Luvrului.
Olivier era foarte intrigat.
Noaptea precedentă, părăsindu-l pe Galaor, el se strecurase
afară din Luvru şi, ca de obicei, se îndreptase spre acea casă
misterioasă în care Gratienne, camerista doamnei de Beaufort, îl
aştepta.
Sosise cu fruntea încruntată şi cu inima plină de furie, din
pricina geloziei.
Gratienne îl ascultase mai întâi cu profundă uimire, apoi sfârşi
prin a râde de el, spunându-i că niciodată nu-l văzuse pe seniorul
Galaor şi că era pentru prima dată când auzea pronunţându-i-se
numele.
Olivier se linişti în cele din urmă, dar rămase surprins în cel
mai înalt grad şi, a doua zi, la prânz, cum Galaor se lăsa aşteptat,
nerăbdarea pajului ajunsese la cote maxime.
În sfârşit, Galaor apăru.
Olivier se îndreptă vioi spre el.
Galaor puse mâna pe umărul pajului şi îi spuse:
— Te-am făcut să mă aştepţi puţin, dar nu mai dormisem de
mult timp, aşa că m-am lăsat cuprins de somn.
Olivier îl privi pe Galaor cu o curiozitate crescândă.
— Tinere prieten, spuse Galaor, ţi-ai văzut iubita, probabil, în
această noapte?
— Da, desigur.
— Ea v-a spus că nu mă cunoaşte…
— Într-adevăr.
— Şi cred că a fost foarte surprinsă aflând despre faptul că
trebuie să o văd.
— Uimirea ei nu s-a încheiat.
— Dragul meu domn Olivier, continuă Galaor, ascultă-mă cu
atenţie.
— Vorbiţi…
— 222 —
— Juneţea regelui Henric —
— 223 —
— Ponson du Terrail —
— 224 —
— Juneţea regelui Henric —
prieten?
— Altfel spus, dacă regele nu ar fi ţinut la mine, aş fi fost
concediat cu mult timp în urmă din funcţia de paj, iar ducesa mi-
ar fi declarat un război încrâncenat.
— Ei bine, îţi repet, spuse Galaor, lucrurile se vor schimba cu
totul.
— În curând?
— Înainte de a trece douăzeci şi patru de ore.
După ce Galaor făcu această promisiune, ajunseră la poarta
hotelului domnului Zamet.
Un bărbat corpolent, într-o ţinută din stofă brună şi cu o
înfăţişare de ţăran, se certa cu doi feciori de casă în haine aurii, ce
nu voiau să-l lase să treacă.
— Monseniorul nu vă va primi, spuneau ei.
Galaor se apropie şi o exclamaţie de uimire îi scăpă:
— Jupân Pistache! strigă el.
La auzul numelui său, bărbatul corpolent se întoarse, scoase
un strigăt recunoscându-l pe Galaor şi se repezi să-l îmbrăţişeze.
Era, într-adevăr, jupânul Pistache, destoinicul hangiu, stăpânul
hanului Calul Bălan, din Amboise.
Purta hainele sale de duminică şi avea sub braţ o valiză care
părea foarte grea.
— Dumneata, la Paris? întrebă Galaor.
— Da, monseniore, de acum o oră.
— Dar ce faci aici?
— Oh! aceasta este o adevărată istorie, credeţi-mă!
— Ei bine! spune-mi-o, zise Galaor. Îi permiteţi, Olivier?
— Cum să nu, spuse pajul.
— Nu mai sunt hangiu, spuse Pistache.
— Haida-de!
— Pentru simplul motiv că nu mai am hanul.
— L-ai vândut?
— Nu, mi l-au incendiat.
— Cine?
— Acel oribil Pont-Ribaud, care a vrut să se răzbune că v-am
găzduit şi servit.
— Pont-Ribaud nu e mort?
— Cu siguranţă, nu!
— Am crezut că şi-a trecut sabia prin trup.
— Ah! Ei bine, nu, spuse Pistache, el era beat, asta-i tot.
— Şi executorul judecătoresc?
— 225 —
— Ponson du Terrail —
— 226 —
— Juneţea regelui Henric —
— 227 —
— Ponson du Terrail —
— 228 —
— Juneţea regelui Henric —
— 229 —
— Ponson du Terrail —
— 230 —
— Juneţea regelui Henric —
— 231 —
— Ponson du Terrail —
— Doamne Dumnezeule!
— Dacă un muşchi al feţei dumneavoastră, dacă un gest de
teamă, dacă un cuvânt imprudent vă va trăda emoţia, totul este
pierdut. Asasinii îşi vor amâna proiectul pentru o altă zi şi în acea
zi poate că nu voi mai fi în stare să vă apăr.
— Ei bine! spuse Zamet, ce ar trebui să fac?
— Să fiţi tăcut şi impasibil.
— Bine!
— Ca şi prietenul nostru Pistache, spuse Galaor privindu-l pe
bunul hangiu, căruia îi spun ca după ce va ieşi de aici, să meargă
şi să se închidă în camera de la han şi să nu vorbească cu nimeni
despre ceea ce a văzut şi a auzit.
— Oh! Fiţi fără teamă, spuse Pistache, voi fi mut ca un
mormânt.
— Şi prietenul nostru Olivier? continuă Galaor.
— Ei bine! făcu pajul.
— Îl sfătuiesc să mă însoţească până diseară.
— Fie, spuse Olivier.
— Şi vă rog, domnule Zamet, să trimiteţi pe unul dintre feciorii
de casă, să o aducă pe Gratienne, regina inimii sale.
— De ce? întrebă Olivier.
— Veţi vedea, răspunse gasconul.
Zamet lovi un clopot.
La acest sunet, un fecior intră.
— Băiete, îi spuse bancherul, du-te până la apartamentul
doamnei ducese de Beaufort pe scara principală.
Feciorul se înclină.
— Când vei ajunge, îi vei spune don’şoarei Gratienne că vreau
să-i vorbesc, fără întârziere.
Feciorul ieşi.
Galaor făcu turul camerei ai cărei pereţi erau acoperiţi cu o
ţesătură de mătase şi lovi undeva în partea de jos, cu pumnul.
La un moment dat peretele sună a gol.
— Ah! spuse el, aici se află uşa?
— Da.
— Cum se deschide?
— Uşa este încuiată cu zăvoare pe ambele părţi.
Galaor ridică draperia şi trase zăvorul.
— Ce faceţi? întrebă Zamet.
— Verific dacă voi putea intra.
— Când?
— 232 —
— Juneţea regelui Henric —
— 233 —
— Ponson du Terrail —
— 234 —
— Juneţea regelui Henric —
— 235 —
— Ponson du Terrail —
familiaritate protectoare.
— De douăzeci şi cinci de galbeni cel puţin, răspunse pajul cu
neruşinare.
— Aici ai cincizeci, spuse Zamet.
Şi Galaor îşi muşcă buzele ca să nu zâmbească.
Apoi, întinzând mâna spre bancher:
— La revedere, domnule Zamet, spuse el, pe diseară.
Şi de data aceasta se îndreptă spre uşă.
Dar Pistache se adresă bancherului:
— Domnule Zamet, spuse el, să înţeleg că nu vreţi banii mei?
— Cum să nu, prietene, răspunse Zamet. Lasă-mi valiza,
păstrează cheia lacătului. Revino mâine şi, dacă voi mai fi încă în
viaţă, voi face documentele necesare.
Zamet încercă să zâmbească, dar un tremur uşor îl cuprinse.
În momentul în care deschidea uşa, Galaor se întoarse:
— Domnule Zamet, spuse el, aţi reţinut că trebuie să nu suflaţi
o vorbă şi să rămâneţi impasibil?
— Da, da, spuse bancherul.
— Messire Galaor, spuse Pistache, vin cu dumneavoastră.
Şi el ieşi împreună cu gasconul şi pajul.
Mulţimea continua să se adune în curtea mare şi lacheii
reuşeau cu dificultate să-i primească.
Galaor începu să dea din coate şi îşi făcu drum, ca un vier într-
un tufiş.
Olivier şi Pistache mergeau în urma lui.
După ce ieşiră din hotel şi ajunseră la râu, Galaor se întoarse
spre cei doi tovarăşi ai săi.
— M-am trezit mai târziu, spuse el, aşa că nu am mâncat
prânzul.
— Nici eu, spuse Pistache. M-am grăbit să mă debarasez de
banii mei, de frica hoţilor.
— Eu, spuse Olivier, am luat dejunul, dar cum deseori iau
masa de prânz de două ori pe zi, vă voi ţine companie. Unde
mergem?
— La hanul Calul Negru, desigur! răspunse Galaor.
Apoi, lovindu-l prieteneşte pe umăr pe Pistache:
— Deci, iată-te la Paris?
— Da, messire.
— Şi vrei să rămâi?
— Desigur.
— Ce vei face?
— 236 —
— Juneţea regelui Henric —
— 237 —
— Ponson du Terrail —
încheiat.
Şi îi întinse mâna lui Pistache, adăugând:
— Acum, hai să luăm masa de prânz!
Capitolul IX
Să-i lăsăm o clipă pe Galaor, pe Pistache şi pe pajul Olivier
pentru a ne întoarce la răscrucea Buci şi a reintra în hotelul
d’Entragues.
Aici domnea o anumită agitaţie, după cum se va vedea, şi
pentru a înţelege mai bine, trebuie să ne raportăm la evenimentele
din timpul nopţii.
Să ne amintim că, după ce constataseră că Galaor dormea în
patul său, Henriette şi vărul ei, Rémy, reveniseră într-o cameră
alăturată, începuseră să vorbească liber, fără să suspecteze că
somnul gasconului nu era decât aparent şi că ar fi putut auzi tot
ceea ce spuneau.
Şi iată, după cum vă reamintiţi, cum Galaor fusese pus la
curent, pe nesimţite, cu planul de atac de la hotelul lui Zamet.
Conversaţia celor doi veri fusese întreruptă de sosirea regelui.
Rémy şi Armand de Maurevers, ascunşi într-o cameră vecină,
participaseră fără să fie văzuţi la scena de dragoste, care avansa
cu mare greutate şi pe care regele obişnuia să o joace în fiecare
seară la genunchii frumoasei Henriette.
Apoi, după ce regele plecase, furios şi jurându-se că nu va mai
reveni, Armand de Maurevers şi Rémy ieşiseră din ascunzătoarea
lor.
Henriette îşi chemase slujitorii.
Aceştia se grăbiseră să servească o cină bogată şi delicată, iar
Henriette se aşezase la masă alături de cei doi oaspeţi ai săi.
În timpul cinei, care fusese foarte veselă, Rémy şi Maurevers o
convinseseră pe Henriette că nu va avea nimic de-a face cu urâta
aventură care urma să i se întâmple doamnei de Beaufort.
Henriette nu acceptase la început, apoi cedase încetul cu
încetul.
Ea nu-i va spune regelui, nu-i va spune nimic.
Mai mult decât atât, regele care plecase furios, nu ar fi revenit
probabil în seara următoare, şi dacă s-ar fi întors, ar fi fost tocmai
în momentul în care domnul Gaëtan şi-ar fi pus planul de atac în
aplicare.
Prin urmare, ar fi fost prea târziu, chiar dacă ar fi vrut, pentru
— 238 —
— Juneţea regelui Henric —
— 239 —
— Ponson du Terrail —
„Draga mea,
Aţi fost crudă cu mine.
Dar vă iert şi ţin să mă iertaţi şi dumneavoastră…”
— 240 —
— Juneţea regelui Henric —
ar fi fost mai mult mort decât viu. Pot să merg să-i liniştesc pe
Rémy şi Henriette şi să-l las pe Gaëtan să-şi ducă la bun sfârşit
micuţa sa expediţie.”
Şi neghiobul se întoarse pe drumul către răscrucea Buci.
Doamna Gabrielle d’Estrées, ducesă de Beaufort şi amantă a
regelui, se duse la culcare.
Geronima era cu ea.
Gratienne, după ce o ajută pe ducesă să se dezbrace, cum nu
mai avea nimic de făcut, se retrase în camera ei.
Aşa că frumoasa şi superstiţioasa favorită a regelui rămase în
întregime în puterea Geronimei.
Italianca etală un set de cărţi de tarot pe faţa albă de masă, iar
cărţile prevestiră bogăţie, demnitate, o coroană…
Gabrielle bău poţiunea misterioasă, ca de obicei, poţiune care
trebuia să alunge soarta adversă.
În fine, Geronima îi vorbise despre viitor în termenii cei mai
veseli şi mai încrezători.
— Deci, spuse Gabrielle, crezi că voi deveni regină?
— V-am văzut în cărţile mele, purtând pe umeri mantoul cu
însemnele regale cu flori de crin, doamnă.
— Cât de curând se va întâmpla?
— Înainte de un an.
— Şi fiul meu?
— Fiul dumneavoastră va domni.
— Să te audă Dumnezeu, Geronima! spuse ducesa, care-şi
trecu mâna peste frunte.
— Doamnă, spuse italianca, Alteţa Voastră este bolnavă?
Gabrielle zâmbi.
— Deja! spuse ea. Deja îmi spui Alteţă.
— În curând vă voi spune Majestate.
Şi, în timp ce ea se bucura la gândul de a fi regină:
— Majestatea Voastră este cumva bolnavă, pentru că am văzut
că v-aţi dus mâna la frunte?
— Îmi simt capul greu.
— Ah!
— Cred că băutura pe care mi-ai dat-o mi-a ars gâtul şi inima.
— Adevăra?! făcu Geronima, care manifestă o mare bucurie.
— Ei bine! ce înseamnă asta? întrebă ducesa.
— Asta înseamnă, doamnă, că începe să-şi facă efectul!
— Ah!
— Şi că virtutea acestei licori devine tot mai puternică.
— 241 —
— Ponson du Terrail —
— 242 —
— Juneţea regelui Henric —
— 243 —
— Ponson du Terrail —
— 244 —
— Juneţea regelui Henric —
— 245 —
— Ponson du Terrail —
— Bine!
— Dar ei aşteaptă mai întâi să vă vadă intrând la braţul lui
Olivier în acea casă în care vă întâlniţi în fiecare seară.
— Ah! Am înţeles, spuse Gratienne.
— Şi acum, încheie Galaor, să aveţi încredere în mine indiferent
ce se va întâmpla.
— O, Doamne! murmură Gratienne, dacă nu veţi fi atât de
puternic.
— Fiţi liniştită, voi avea companie.
— Adevărat?
— Şi, din moment ce regele are încredere în mine…
— Regele ştie, prin urmare, totul?
— Da.
— Şi dumneavoastră aţi fost numit să o protejaţi pe doamna
ducesă?
— Da, eu sunt acela. Şi, iată dovada.
Şi Galaor îi arătă pe degetul său inelul magic.
Atunci Gratienne nu mai ezită.
Ea încălecă pervazul ferestrei şi puse piciorul său micuţ pe
scara pe care Olivier continua să o ţină de jos, apoi coborî.
Galaor îi văzu pe amândoi îndepărtându-se braţ la braţ.
Şi când dispărură din vederea sa, el puse două degete la gură şi
începu să fluiere într-un anumit fel.
La acest zgomot, nişte umbre începură să se mişte la ambele
capete ale străzii.
Apoi, aceste umbre se apropiară una câte una de scară, care
rămăsese sprijinită de zid şi care ducea până la fereastră.
— Fritz? şopti Galaor, în timp ce una din aceste umbre începu
să urce scara, dumneata eşti?
— Ja! se auzi vocea groasă a germanului.
— A venit toată lumea?
— Ja!
— Atunci, urcă şi, mai ales, fără niciun zgomot.
Apoi Galaor murmură, în timp ce Fritz urca primul:
— Încep să cred că domnul Gaëtan va avea cu cine să
vorbească.
........................................
— 246 —
— Juneţea regelui Henric —
Regele scria:
„Nu mi-aţi răspuns, îngerul meu, la scrisoarea mea din această
dimineaţă. Trag concluzia că sunteţi încă supărată pe mine şi vin să
vă cer iertare. Un cuvânt de iertare, ca să nu mă respingeţi. Dacă
mă veţi ierta, vă voi face o vizită diseară, la ora obişnuită.
Al dumneavoastră, Henric.”
— 247 —
— Ponson du Terrail —
proiectul?
Rémy începu să râdă şi răspunse:
— Îmi dau seama că speri că nu.
Şi cele două personaje negative plecară, în timp ce Rémy repeta:
— Vei fi regină!
În acelaşi timp, italianca Geronima spunea acelaşi lucru despre
Gabrielle d’Estrées, ducesa de Beaufort.
— Acum, spuse Maurevers, putem fi foarte liniştiţi. Să mergem
să-l prevenim pe Gaëtan.
Rémy îl luă de braţ; amândoi parcurseră toată strada Saint-
André-de-Arts şi ajunseră la malul apei, discutând.
— Vrei, deci, să trăieşti o aventură? întrebă Rémy.
— Desigur, asta vreau. Trebuie să am partea mea.
— Şi eu pe a mea.
— Da, dar tu ai indicii care sunt mai bune decât lovitura de
sabie. În timp ce eu…
— Tu, tu eşti prietenul meu.
— Fie. Dar Gaëtan este un om ciudat. El vrea ca fiecare să aibă
partea sa de pericol şi de glorie.
— Cu toate acestea, gândeşte-te la un lucru.
— La care?
— Dacă această aventură eşuează.
— Ei bine?
— Gărzile regelui te vor aresta.
— Voi fi spânzurat sau bătut, puţin îmi pasă, spuse Maurevers
cu răceală.
— Dar se ştie că eşti prietenul meu.
— Bine!
— Şi că eu sunt vărul Henriettei. Acest lucru mă va compromite
atât pe mine, cât şi pe ea.
Maurevers ridică din umeri.
— Nu-ţi face griji, spuse el, nimic din toate acestea nu se va
întâmpla.
Ei ajunseră la podul Saint-Michel, trecură prin apropierea
catedralei de la Notre-Dame, apoi traversară podul Change, piaţa
Châtelet şi se angajară pe întunecata şi întortocheata stradă din
Grand-Hurleur.
Aici se afla o cocioabă infectă în care şeful gărzilor de noapte şi
sergenţii săi nu intraseră niciodată, probabil.
Era cârciumă şi tripou, în acelaşi timp.
Acolo se consuma băutură şi se jucau tot felul de jocuri de
— 248 —
— Juneţea regelui Henric —
— 249 —
— Ponson du Terrail —
— 250 —
— Juneţea regelui Henric —
— 251 —
— Ponson du Terrail —
— 252 —
— Juneţea regelui Henric —
oprească.
— Vedeţi această fereastră unde se află o lumină? spuse el.
— Da, spuse Piétro.
— Ei bine! când voi apărea la această fereastră şi vă voi chema,
să veniţi.
Bandiţii se opriră la colţul străduţei şi Gaëtan, Rémy şi
Maurevers înaintară singuri sub fereastră.
— Suntem puţin în întârziere, spuse Gaëtan, dar e mai bine
aşa. Vom fi siguri că toată lumea doarme.
— Cu excepţia Geronimei.
— Oh! ea a pregătit totul, ne aşteaptă. Vedeţi lumina.
Gaëtan făcu încă doi paşi mai departe.
— Şi, vedeţi scara, spuse el.
Într-adevăr, scara pe care Gratienne o folosise pentru a coborî şi
a i se alătura lui Olivier, era încă rezemată de perete.
— De ce i-aţi lăsat acolo pe oamenii dumneavoastră? întrebă
Rémy.
— Pentru că vreau să-mi iau, înainte de toate, măsurile de
precauţie. Ar fi inutil să facem zgomot înainte de momentul
potrivit.
Şi Gaëtan puse piciorul pe scară.
Cu toate acestea, înainte de a urca, el scoase un mic strigăt ce
părea al unei păsări de noapte.
Acest strigăt era un semnal convenit între el şi Geronima.
De obicei, la auzul acelui strigăt, Geronima se arăta imediat la
fereastră.
De data aceasta, ea nu răspunse.
— Poate că ducesa nu doarme încă? spuse Rémy.
— După miezul nopţii, e imposibil!
Şi Gaëtan îşi reînnoi semnalul său.
Geronima nu apăru la fereastră.
— Oh! oh! spuse Gaëtan, ce înseamnă asta?
O suspiciune trecu prin mintea lui Maurevers:
— Eşti sigur de Geronima? întrebă el.
— Dacă sunt sigur?! exclamă Gaëtan. Ea ar trece pentru mine
prin flăcările veşnice.
— Deci, este incapabilă de a te trăda?
— Sigur că da!
— Atunci, spuse Rémy, poate că a intervenit un obstacol
neprevăzut. Trebuie să aşteptăm.
— Nu, spuse Gaëtan. Rămâneţi aici şi aşteptaţi-mă…
— 253 —
— Ponson du Terrail —
— 254 —
— Juneţea regelui Henric —
Geronima nu se trezi.
El o strigă din nou, dar în zadar.
Apoi, începu să o zgâlţâie, dar fără niciun rezultat!
Gaëtan avea sudoare pe frunte.
El reveni în camera lui Gratienne, se aplecă pe fereastră şi îl
chemă pe Maurevers.
Acesta urcă cu agilitate şi Rémy îl urmă.
— Ei bine, unde este Geronima? întrebă Maurevers trecând de
fereastră.
— Acolo, spuse Gaëtan.
— Totul e gata?
— Nu ştiu.
Rémy şi Maurevers observară atunci că Gaëtan era foarte palid.
— Geronima a adormit, spuse el, şi nu o pot trezi.
Amândoi intrară în camera ducesei imediat după Gaëtan.
Acesta din urmă, o luă pe Geronima în braţe şi o scutură mai
tare.
Dar Geronima nu-şi deschise ochii.
— Ce ciudat! spuse Maurevers.
— Ciudat! repetă Gaëtan.
Rémy se apropie de ducesă, al cărei braţ atârna pe lângă pat.
Îi luă braţul şi îl ridică aşezându-i-l înapoi pe piept.
Ducesa nu se trezi.
— Ei bine! spuse Rémy, sunteţi uimit puţin de ceea ce se
întâmplă, domnule Gaëtan.
— Ah! Credeţi?
— Geronima i-a dat să bea ducesei un narcotic, nu-i aşa?
— Asta este sigur.
— Ei bine! ea a băut din acelaşi narcotic.
— Dar de ce… dar cum?
— Nu ştiu.
Maurevers spuse:
— Mi se pare că ni s-a întins o capcană.
— Şi mie, făcu Rémy, şi am face bine să batem în retragere.
Gaëtan ezită.
Rémy făcu un pas spre uşă, apoi se opri.
— Aş fi prost să plec astfel! spuse el.
Şi se întoarse spre patul ducesei, care încă dormea.
— Ce vrei să faci? întrebă Maurevers.
Rémy scoase pumnalul pe care-l avea la şold:
— Înainte să plec, spuse el, voi face ceva pentru verişoara mea
— 255 —
— Ponson du Terrail —
Henriette: voi înlătura o rivală şi, astfel, o voi apropia mai mult de
tron.
Şi Rémy ridică pumnalul asupra frumoasei Gabrielle, care
zâmbea în timpul somnului…
Gaëtan sări asupra lui Rémy şi îi smulse pumnalul.
— Nu, spuse el, nu!
— Ce faceţi? strigă Rémy uimit.
— Nu vreau să omorâţi pe această femeie.
Rémy începu să râdă.
— Şi, de ce? spuse el.
— Am jurat că nu o vom răni.
— Cui?
— Geronimei.
Rémy ridică din umeri.
— Dragul meu senior, spuse el, sunteţi nebun!
— Este posibil, spuse italianul.
— Şi vă voi dovedi: pentru ce am venit noi aici?
— Să-l asasinăm pe Zamet, spuse Gaëtan.
— Ei bine, şi apoi?
— Să-i jefuim casa de bani.
— E perfect! Dar nu am fost de acord, de asemenea, ca la
plecarea noastră să incendiem casa?
— Fără îndoială.
— Atunci această femeie, care este sub influenţa unui narcotic,
nu va putea să se salveze şi va arde.
— Mi-e indiferent, spuse italianul, am jurat că nu-i voi vărsa
sângele, dar nu am spus că o voi salva pe doamna Gabrielle de
incendiu.
Rémy ridică din umeri a doua oară.
— Nu există italieni, spuse el, care să fie atât de superstiţioşi.
Dar ţin să-ţi respect jurământul pe care l-ai făcut.
— Ah! făcu Gaëtan.
— Cu o condiţie, însă.
— Care?
— Deoarece suntem aici, să ne punem planul în aplicare.
Gaëtan ezita încă.
Maurevers interveni.
— Dragă Gaëtan, spuse el, cred că Rémy are dreptate, nu avem
de ce să ne temem.
— Cu toate acestea, Geronima este adormită.
— Nu ştiu ce înseamnă asta, continuă Maurevers, dar este sigur
— 256 —
— Juneţea regelui Henric —
— 257 —
— Ponson du Terrail —
— 258 —
— Juneţea regelui Henric —
Galaor era deja în gardă şi avea vârful sabiei îndreptat spre faţa
lui Rémy, zicând:
— Cred că îmi datoraţi o revanşă, dragul meu domn.
— Cine se luptă cu mine pierde întotdeauna ambele partide,
răspunse vărul Henriettei d’Entragues, care îşi redobândise
sângele rece şi prezenţa de spirit.
Lanschenetul Fritz ieşise din alcov în fruntea oamenilor săi şi ei
îi înconjurară pe Gaëtan şi Maurevers.
Acesta din urmă îşi trase sabia.
Dar Gaëtan, care era un laş, căzu în genunchi şi cerea îndurare.
Zamet râdea.
— Dragă domnule, strigă Galaor, cred că nu este o problemă
dacă facem puţină gălăgie în casa dumneavoastră?
— Mi-e indiferent! răspunse Zamet.
Aceste cuvinte fuseseră, fără îndoială, convenite în prealabil,
deoarece acestea erau un semn pentru Fritz.
Germanul avea un pistol în centură, îl scoase, îl ţinti pe
Maurevers şi trase.
Maurevers, lovit în piept, căzu.
Rémy scoase un strigăt de furie şi se aruncă asupra lui Galaor,
cu sabia scoasă.
— Asasinule! Asasinule! spuse el.
Gaëtan, care rămase în genunchi, cerea iertare cu mâinile lipite
în semn de rugăciune.
— Dragă domnule Zamet, strigă Galaor din nou, pentru că
acestui caraghios îi este frică să moară, cruţaţi-l şi încredinţaţi-i-l
lui Fritz. El îl va închide undeva până când va fi judecat de
parlament.
Maurevers se zvârcolea pe podea, scăldând-o cu sângele său.
Între timp, Galaor şi Rémy se luptau cu furie.
Dar Rémy îşi pierdu calmul, pe când Galaor şi-l păstră în
întregime.
— Dragă domnule, spuse el, aţi avut un vis frumos, dar-ar
ciuma! Guvernator de provincie, o sută de mii de scuzi pentru a vă
plăti datoriile şi vărul unei regine a Franţei. La dracu’! cum se
spune în Nérac, aveţi pofte, nu glumă.
— Şi voi digera bine, pe dată, spuse Rémy care îi administră lui
Galaor aceeaşi lovitură secretă ca în noaptea precedentă.
Dar de data aceasta lovitura fu parată.
— Nu a avut succes a doua oară, dragă domnule, continuă
Galaor râzând! Acum, cred că suntem la egalitate, ce credeţi?
— 259 —
— Ponson du Terrail —
— 260 —
— Juneţea regelui Henric —
devenise nemilos.
— Să-i facem pe plac regelui, răspunse Galaor.
— Ah!
— Şi călăul, care, cu siguranţă are drepturi asupra acestui cap,
să nu greşească.
— Mizerabile! murmură Rémy, tu vei fi spânzurat în piaţa
Grève.
Lacheii lui Zamet executară ordinele lui Galaor.
Îl aruncară pe Maurevers pe fereastră şi-l transportară pe Rémy
în patul bancherului.
Atunci, Galaor îi spuse lui Fritz, arătând spre Gaëtan care era
stăpânit de teamă:
— Du-l pe acest aventurier la Châtelet, cu recomandarea să
aveţi grijă.
Fritz îl aruncă pe Gaëtan de umeri.
Italianul avea mâinile legate la spate.
Dar Zamet făcu un semn şi se întoarse spre Galaor:
— Vreţi să-mi acordaţi o favoare? spuse el.
— Spuneţi.
— Este timp destul, continuă Zamet, pentru a-l conduce pe
acest om la Châtelet. Mâine dimineaţă, de exemplu.
— Ce vreţi să faceţi cu el aici? întrebă Galaor.
— Am o temniţă în hotel, continuă Zamet.
— Ah!
— Şi mi-ar face plăcere să închid aici un nemernic care a vrut
să mă omoare şi să mă jefuiască.
— Cum doriţi, spuse Galaor.
Zamet luă o torţă.
— Dacă domnul Fritz vrea să mă urmeze, spuse el, îi voi arăta
drumul.
Capitolul X
A doua zi după acea noapte în care domnul Zamet scăpase atât
de frumos, îl regăsim pe Galaor acasă la Nancy.
Vechea cameristă a reginei Margareta asculta cu gravitate
povestirea lui Galaor despre evenimentele din noaptea precedentă.
— Deci, aţi fost îngrijit de către domnişoara d’Entragues, spuse
Nancy, şi dumneavoastră aţi trădat-o?
— Trebuia să o las pe doamna Gabrielle să ardă? întrebă Galaor
cu uimire.
— 261 —
— Ponson du Terrail —
— 262 —
— Juneţea regelui Henric —
— 263 —
— Ponson du Terrail —
— Da.
— Unde este regele?
— În biroul său.
— Bine, mă duc.
Olivier făcu un pas spre uşă, dar Nancy îl opri.
— Drăguţule, întrebă ea, regele este bine dispus?
— Nu, doamnă. Dimpotrivă, când am plecat de lângă el era
încruntat.
— Într-adevăr! Şi este singur?
— Lăcătuşul Aventure Bonhomet este cu el.
— Ah! bine, spuse Nancy, ştiu despre ce este vorba.
După ce pajul plecă, Nancy deschise panoul secret din lambriu,
care ascundea o ţeavă, şi arătând-o lui Galaor:
— Haideţi, spuse ea, aşezaţi-vă acolo şi veţi putea auzi tot ceea
ce voi discuta cu regele.
Apoi îl închise pe Galaor în camera sa şi se duse la rege.
........................................
— 264 —
— Juneţea regelui Henric —
— 265 —
— Ponson du Terrail —
— 266 —
— Juneţea regelui Henric —
Capitolul XI
Celebrul bancher nu exagerase spunându-i lui Galaor în
noaptea precedentă, că avea o adevărată temniţă în casa lui.
Această temniţă era situată la treizeci sau patruzeci de metri în
subteran, cu intrarea aflată în partea de jos a scării ce ducea la
pivniţă.
În acea epocă, fiecare gentilom de rang nu foarte înalt îşi aroga,
pe proprietatea lui, dreptul de a-şi face singur dreptate.
Nu era vreun scutier care să nu aibă o spânzurătoare în partea
de sus a crescătoriei sale de porumbei, niciun senior care să nu
aibă o închisoare proprie.
Zamet nu era un gentilom, dar regele l-a înnobilat trimiţându-i
o scrisoare cu titlul de baron. A fost de ajuns ca acesta să pretindă
să facă justiţie.
Când şi-a construit hotelul, a vrut să aibă temniţa lui.
Această celulă fusese deja folosită.
Domnului Zamet i-a trecut prin minte ideea de a închide
aproape patruzeci şi opt de ore pe unul din feciorii săi de casă
care-i furase un ac montat într-un diamant.
Astfel, Zamet fusese fericit să le arate drumul spre această
temniţă lui Galaor şi lui Fritz, care îl împingea înaintea lor pe
Gaëtan cu mâinile la spate.
Această temniţă, cu toate acestea, fusese construită în stilul
celulelor din Vincennes.
Aerul intra printr-o răsuflătoare, pereţii boltiţi erau umezi;
puţine paie serveau drept pat prizonierului, şi şobolanii mişunau.
În această mică temniţă fu închis domnul Gaëtan.
Căpitanul, care nu se opri din tremurat timp de o oră, se dovedi
a fi fericit că scăpase atât de ieftin.
În loc să-l ucidă, se limitaseră doar să-l închidă.
Este adevărat că puteau să-l judece şi apoi să-l spânzure.
Dar când îl vor judeca? Când îl vor spânzura?
Avea timpul înaintea lui, şi pentru un prizonier, timpul
înseamnă speranţă.
Lăsându-l singur, au avut omenia să-i dezlege mâinile.
Uşa era solidă, dotată cu un sistem de închidere bun, prevăzut
cu un zăvor triplu; pereţii erau groşi, astfel încât orice evadare era
imposibilă.
— 267 —
— Ponson du Terrail —
— 268 —
— Juneţea regelui Henric —
— 269 —
— Ponson du Terrail —
— 270 —
— Juneţea regelui Henric —
— 271 —
— Ponson du Terrail —
de Beaufort.
Când uşa se închise şi rămaseră singuri, italianca îl îmbrăţişă.
— Cred că te voi salva! spuse ea.
Şi ea îi povesti despre discuţia cu doamna Gabrielle şi despre
teama pe care o sădise, într-un mod ingenios, în acest suflet
superstiţios.
— Crezi deci, o întrebă Gaëtan, că ducesa te va chema din nou?
— Sunt sigură.
— Şi vei reuşi să o convingi că moartea mea poate să-i poarte
ghinion?
— Da, desigur.
Gaëtan clătină din cap.
— Să zicem că o vei convinge pe ducesă, spuse el, dar dacă
regele nu va fi de acord să mă graţieze?
— Regele va face tot ceea ce va dori doamna Gabrielle.
— Dar Zamet va face un adevărat tam-tam dacă nu voi fi
spânzurat.
— Zamet nu este mai puternic decât regele.
— Te înşeli.
— Oh!
— Zamet este bogat; regele are tot timpul nevoie de bani.
Bancherul îl va împrumuta pe rege cu douăzeci sau treizeci de mii
de scuzi în schimbul capului meu.
— Ah! spuse Geronima, dacă acest lucru se va întâmpla, ducesa
va muri de mâna mea.
— Ai ucide-o?
— Mă mai întrebi?
— Cum?
— I-aş înfige stiletul meu în inimă, spuse răzbunătoarea
italiancă.
— Nu se ucide totuşi cu un pumnal.
— O voi ucide.
— Am un mod mai sigur să ţi-l indic, continuă Gaëtan.
— Care dintre ele?
— Ştii unde este casa mea?
— Da, pe strada Grand-Hurleur.
— Dar numai dacă vreodată vei fi liberă.
— Bine!
— Vei găsi, în singurul cufăr în care îmi păstrez hainele, o
micuţă casetă din fildeş alb care conţine un unguent alb, ce
seamănă cu untura. Vei lua această casetă.
— 272 —
— Juneţea regelui Henric —
— După aceea?
— În ziua în care vei dori să o ucizi pe ducesă, înainte cu câteva
ore, vei unge cu această pomadă lama unui cuţit.
— Ah!
— Apoi, te vei asigura că ducesa va tăia cu acest cuţit fie un
fruct, fie un aliment pe care-l va duce la buze.
— Şi ea va muri?
— În câteva ore, şi nimeni nu s-ar putea gândi să te învinuiască
de moartea sa.
— Dar nu-ţi face griji, spuse Geronima, vei fi graţiat.
........................................
— 273 —
— Ponson du Terrail —
nu e Gaëtan?
— Nu ştiu, doamnă; există, v-am mai spus, între mine şi el un
nor, care mă împiedică să-i văd faţa.
— Poate că-l vei vedea mâine?
— Este probabil, pentru că astăzi ceaţa ce-l înconjoară este deja
mai subţire ca cea de ieri.
Doamna Gabrielle o chestionă mult pe Geronima, dar în zadar;
inteligenta şi prudenta ţigancă se rezumă la indicii vagi,
continuând să afirme că exista o spânzurătoare între doamna
Gabrielle şi tron.
— Micuţo, spuse ducesa, regele trebuie să vină să mă vadă în
seara asta. Voi încerca să-l conving să vă graţieze pe tine şi pe
iubitul tău şi aceasta să fie ultima noapte pe care o vei petrece în
temniţa lui Zamet.
Geronima îşi ascunse bucuria.
— Doamnă, spuse ea, Gaëtan este vinovat, dar eu sunt
nevinovată. Totuşi, în ciuda crimei lui, cum îl iubesc în continuare
pe acest mizerabil, aş fi plănuit să împart captivitatea cu el.
— Adevărat? făcu Gabrielle, nu ai fost complicea lui?
— Să mor pe loc dacă v-am minţit! spuse ţiganca, neavând
teamă de un jurământ fals.
— Te cred, spuse ducesa.
În acel moment se auzi o bătaie la uşă şi regele intră.
Văzând-o pe ţigancă, Henric făcu un gest de enervare:
— Iarăşi o văd pe această ţigancă aici! spuse el.
Şi el îl strigă pe Zamet, care veni imediat.
— Du-o înapoi la închisoare pe această mizerabilă şi să n-o mai
văd vreodată, spuse el.
Geronima îl urmă pe Zamet; dar ea plecă însoţită de un zâmbet
al doamnei Gabrielle.
Acest zâmbet părea să-i promită graţierea lui Gaëtan.
Într-adevăr, imediat ce Gabrielle rămase singură cu regele, ea
începu să plângă.
Capitolul XII
Orice bărbat, fie el chiar şi rege, are punctul său slab, o zonă
lipsită de armură, aşa cum se spune.
Această slăbiciune, pentru regele Henric, era o aversiune bine
determinată pentru lacrimi.
Când vedea o femeie plângând, se simţea neputincios şi orice
— 274 —
— Juneţea regelui Henric —
mânie dispărea.
Doamna Gabrielle folosise din plin acest mod de a-l convinge.
Regele, văzând-o plângând, căzu în genunchi şi îi spuse:
— Dar ce aveţi, draga mea?
— Sunt cea mai nefericită femeie, răspunse Gabrielle.
— De ce?
— Pentru că o nenorocire cumplită mă ameninţă.
— Geronima v-a vorbit despre asta?
— Da.
— Ei bine! nu vă faceţi griji, spuse Henric râzând, Geronima, nu
mai mult decât mine, nu ştie să ghicească viitorul.
Gabrielle dădu din cap.
— Nu credeţi în cărţile de tarot? întrebă ea.
— Bineînţeles că nu.
— În schimb, eu cred.
— Cărţile Geronimei, dacă sunt atât de clarvăzătoare, continuă
regele cu un dram de ironie, ar fi putut să vă arate, în urmă cu
două zile, pericolul de care aveţi de gând să fugiţi.
Gabrielle ridică din umeri.
— Din moment ce acest pericol a fost evitat, cărţile nu puteau
să îl prevadă!
— Atunci, pericolul care vă ameninţă este sigur?
— Da, Sire.
— Nimic nu l-ar putea înlătura?
— Doar un singur lucru.
— Ah!
Şi regele începu să râdă:
— Cred că ştiu despre ce este vorba, spuse el. Gratienne mi-a
povestit mai devreme.
Gabrielle îl privi pe rege cu nerăbdare.
Regele continuă:
— Se pare că un om care ar trebui să fie spânzurat, vă va aduce
ghinion.
— Vai! murmură ducesa, care îşi dublă porţia de lacrimi.
— Şi acest om, se subînţelege, este domnul Gaëtan, iubitul
Geronimei?
— Nu ştiu.
— Bine! Eu ştiu şi acest amănunt. O ceaţă s-a aşezat între
cărţile de tarot şi acest om, nu-i aşa? Încă un detaliu pe care mi l-
a descris Gratienne. Mâine ceaţa va dispărea şi spânzuratul va
apărea în chipul domnului Gaëtan. Este foarte ingenios, termină
— 275 —
— Ponson du Terrail —
— 276 —
— Juneţea regelui Henric —
— Cum?
— Dacă Majestatea Voastră este de acord cu mine, doamna
Gabrielle şi Zamet vor fi satisfăcuţi amândoi.
— Să vedem? spuse regele.
— Întocmai, spuse Galaor, iată-l pe domnul Zamet care tocmai
traversează curtea. Chemaţi-l.
— Zamet! strigă regele.
Bancherul se apropie cu capul descoperit.
— Domnule Zamet, spuse Galaor, insistaţi ca domnul Gaëtan
să fie spânzurat?
— Dacă insist?! răspunse Zamet. Gândiţi-vă, dragă seniore, că
dacă regele îl va graţia pe acest mizerabil, el ar reîncepe din prima
zi criminalele sale tentative.
— Sunt de aceeaşi părere, spuse Galaor, dar doamna
Gabrielle…
— Doamna Gabrielle crede tot ce-i spune această ţigancă,
Geronima. Dar noi ştim bine, noi care suntem oameni în toată
firea, că aceste cărţi nu înseamnă nimic.
— Cu toate acestea, doamna Gabrielle plânge…
— Ca o fântână, spuse regele.
— Regele mi-a dat cuvântul său, spuse Zamet.
— Fie, dar ţineţi morţiş ca Gaëtan să fie spânzurat?
— Cu tot dinadinsul.
— Cu toate acestea, este posibil ca el să fie gentilom.
— Ei bine!
— În acest caz, poate fi decapitat…
— Oh! modul în care va muri îmi este indiferent.
— Şi doamna Gabrielle nu ar mai avea nimic de spus.
— Ventre-saint-gris! strigă regele lovindu-l prieteneşte pe Galaor
pe umăr, eşti un băiat inteligent, amice!
— Am cu cine să semăn, răspunse Galaor cu modestie, care
realiza din ce în ce mai mult faptul că regele nu era străin de
originea sa.
Şi el trase din punga sa micuţul carneţel pe care Idoline i-l
dăduse în aceeaşi dimineaţă.
Regele se uită la Galaor neştiind ce voia să facă cu acest
carneţel.
Galaor îi spuse:
— Sire, dacă domnul Zamet este atent, vă jur că doamna
Gabrielle se va înveseli în zece minute.
— Cum aşa? întrebă regele.
— 277 —
— Ponson du Terrail —
Regele scrise:
„Draga mea,
Frumoşii tăi ochi plini de lacrimi m-au convins; nu există nimic,
draga mea, ce ţi-aş putea refuza.
Acest netrebnic Gaëtan nu va fi spânzurat.”
— 278 —
— Juneţea regelui Henric —
— 279 —
— Ponson du Terrail —
El citi:
„Sire,
Sunt disperată şi vreau să mor. Sunt două zile de când vă aştept
la ora obişnuită şi nu aţi venit.
Vai! Acum ştiu de ce.
Un mizerabil, care poartă numele tatălui meu, a vrut să comită
una dintre cele mai grave crime.
Mă cutremur, gândindu-mă că Majestatea Voastră ar putea să
creadă că sunt complicea lui.
Sire, în genunchi, în numele lui Dumnezeu cel Atotputernic, care
doreşte să vă păstraţi coroana, vă rog să veniţi să mă vedeţi pentru
ultima dată.
Henriette.”
— 280 —
— Juneţea regelui Henric —
francheţea lui Galaor, dar îşi aminti faptul că atunci când era de
vârsta gasconului, el nu se tocmea în ceea ce priveşte adevărul cu
cei care-i cereau părerea şi, întorcându-se spre el:
— Vrei să mă însoţeşti din nou?
— Oh! din toată inima, spuse Galaor. Cu atât mai bine…
— Cu atât mai bine? spuse regele.
— Cu atât mai bine cu cât aş putea fi de folos Majestăţii
Voastre.
— Cum adică, dragul meu?
— Dacă Majestatea Voastră ar fi prea credul, de exemplu.
— Prea credul!
— Şi dacă ar fi tentat să creadă că doamna Henriette este
complet nevinovată.
— Crezi că ea a fost complicele acestui mizerabil Rémy?
— Nu cred, Sire, sunt sigur.
— Ah!
— Şi dacă Majestatea Voastră va binevoi să-mi permită, vă voi
dovedi.
— Ei bine! spuse regele, pentru care tentaţia de a o vedea pe
Henriette d’Entragues era prea puternică pentru a rezista, îmi vei
povesti pe drum.
— De ce nu acum? făcu Galaor, sperând totuşi să-l determine
pe rege să rămână.
— Pentru că pereţii au urechi.
Galaor îşi lăsă capul în jos şi îl urmă pe rege.
Ei ieşiră din nou din Luvru, nu pe poarta principală şi pe scara
de onoare, lucru care ar fi produs rumoare în tot palatul, ci printr-
un coridor obscur, folosind o micuţă scară şi poterna, atât de
dragă răposatei Doamne Catherine.
Când ajunseră la malul apei, regele fluieră.
Acesta era semnalul convenit de-a lungul timpului cu tânărul
d’Estourbiac care, în fiecare noapte, se transforma în barcagiu.
Dar, cum în timpul ultimelor două nopţi, d’Estourbiac îl
aşteptase în zadar pe rege, în acea noapte acesta nu era la postul
său.
— Dumnezeu s-a implicat, Sire, spuse Galaor. El nu vrea ca
Majestatea Voastră să meargă acasă la doamna Henriette.
— Ventre-saint-gris! Nu-mi pasă, răspunse regele. Vino, vom
face un ocol pe la podul Change.
Galaor oftă şi tăcu.
Regele îl luă de braţ şi începu să meargă într-un ritm alert.
— 281 —
— Ponson du Terrail —
— 282 —
— Juneţea regelui Henric —
— 283 —
— Ponson du Terrail —
Capitolul XIII
Trecură două ore.
După ce rămase aşezat mult timp pe o bornă de piatră, Galaor
începu să măsoare răscrucea în lung şi în lat.
Se făcuse frig şi gasconul îşi sufla în palme pentru a se încălzi.
„Galaor, prietene, îşi spuse el, îţi garantez că dacă doamna
Nancy ar fi fost aici, ea ţi-ar fi dat un sfat bun. Un sfat care ţi-ar fi
indicat să-ţi iei tălpăşiţa şi să te duci oriunde în altă parte decât la
Luvru. Iată, sunt două ore de când regele este la doamna
Henriette… Nu stai, de obicei, două ore acasă la o femeie dacă ai
numai reproşuri să-i faci, doar dacă aceste reproşuri nu sunt
urmate de o reconciliere. Totuşi, nu trebuie să pleci, pentru că eşti
curajos şi nu ţi-e teamă de nimic, şi pentru că deja ai riscat să fii
spânzurat, nu văd ce anume ţi-ar putea înrăutăţi situaţia.”
Şi Galaor rămase în aşteptare.
În cele din urmă, uşa hotelului se deschise şi regele reapăru.
Galaor se aşeză din nou pe bornă şi aşteptă ca regele să vină la
el.
Regele era radios.
Avea o privire jovială, un zâmbet înfloritor, ceva anume care-i
întinerea înfăţişarea.
Nu mai fusese văzut altfel din seara unei bătălii încununate cu
victorie.
„Hm! gândi Galaor, doamna Henriette şi-a făcut foarte bine
treaba; nu voi mai fi de folos, aşa că sunt numai bun de aruncat la
câini.”
— Vino, îi spuse regele pe un ton puţin ironic.
Galaor porni în urma augustului său companion, fără să spună
vreun cuvânt.
Această tăcere îl obosea pe rege, care se simţea tânăr ca la
cincisprezece ani.
— Ei bine! spuse el, nu mă întrebi ce s-a întâmplat?
— Bănuiesc, Sire.
— Da? atunci, spune.
— Doamna Henriette v-a spus că nu a ştiut niciun cuvânt
despre conspiraţie?
— Te înşeli.
— Într-adevăr?
— Ea chiar a recunoscut că ştia totul.
— 284 —
— Juneţea regelui Henric —
— 285 —
— Ponson du Terrail —
— 286 —
— Juneţea regelui Henric —
— 287 —
— Ponson du Terrail —
— 288 —
— Juneţea regelui Henric —
d’Entragues?
— Nu, într-adevăr, spuse Galaor.
Şi el plecă să ducă cele două mesaje ale regelui.
Acesta din urmă se pregăti de plecare.
Curtea era plină de persoane obişnuite cu vânătorile regale.
Vânătorii şi şoimarii erau călare şi regele se pregătea să urce în
şa, când o litieră intră direct pe poarta principală şi, din această
litieră, ieşi Zamet răsuflând precipitat.
— Ah! Sire, spuse el, alergând spre rege, dacă aţi şti…
— Ce s-a întâmplat? spuse Henric încruntându-se.
— Prizonierul meu a evadat.
— Gaëtan? strigă regele.
— Nu, Rémy.
— Ah, haida-de!
— A legat lenjeria patului de fereastră şi a evadat în această
noapte.
Regele nici măcar nu se încruntă.
— Este regretabil, spuse el. Dar, la urma urmei, este mai bine
că a evadat el decât Gaëtan.
Zamet era uimit să-l vadă pe rege că primeşte această veste cu
atâta indiferenţă.
— Vezi dumneata, continuă Henric, Rémy este un gentilom pe
când Gaëtan nu este decât un aventurier. De fiecare dată când un
cap de gentilom cade, se produce o rumoare puternică în regat. Cu
atât mai bine, atunci când se poate evita această rumoare. Nimeni,
dimpotrivă, nu va considera că ar fi rău să scape de italian.
— Dar acest mizerabil este capabil de orice, strigă Zamet,
făcând aluzie la Rémy. El îşi va relua tentativele sale criminale.
— Haida-de! spuse regele cu un aer puţin misterios şi alunecos,
verişoara sa Henriette mi-a promis că el va fi cuminte în viitor.
Şi regele, după această confidenţă, se săltă cu uşurinţă în şa.
Capitolul XIV
Ce se întâmplase, între timp, în temniţa lui Gaëtan?
Geronima revenise la el, spunându-i:
— Vei fi graţiat. Doamna Gabrielle, pe care am speriat-o, mi-a
promis.
Şi italianca îi povesti iubitului ei cum abuzase de credulitatea
ducesei arătându-i în cărţile de tarot, un om care, dacă va fi
spânzurat, îi va aduce ghinion şi care o va împiedica să devină
— 289 —
— Ponson du Terrail —
regină.
— Să aşteptăm până mâine, îi spuse ea, şi vei vedea că uşile
acestei temniţe se vor deschide şi că nu vei mai fi spânzurat.
Geronima greşea spunând „mâine” pentru că nu trecuse o oră
de când cei doi iubiţi se reîntâlniră, când uşa temniţei se deschise.
Zamet apăru din nou.
— Ţiganco, spuse el, urmează-mă; doamna ducesă de Beaufort
vrea să te vadă.
— Acum vei spera? strigă Geronima, pe un ton triumfător,
uitându-se la căpitan.
Şi ea îl urmă pe Zamet.
Gabrielle era foarte veselă. Ea primise din mâinile lui Zamet
biletul prin care regele o avertiza că Gaëtan nu va mai fi
spânzurat.
Cu toate acestea, ea nu arătă acest bilet Geronimei.
— Dă-mi în cărţi, spuse ea cu autoritate.
Acest lucru era uşor pentru că ţiganca niciodată nu se
despărţea de cărţile sale de tarot, pe care le purta totdeauna într-o
pungă de piele atârnată la brâu.
— Trebuie, îi spuse ducesa, să vezi cine este acel om care
urmează să fie spânzurat.
Geronima nici nu tresări.
Ea îşi întinse cărţile pe podea, le amestecă, le întoarse două câte
două, apoi patru câte patru, apoi câte trei şi cinci, câte cinci şi opt,
la fel de serioasă ca şi cum ar fi văzut în realitate ce se întâmpla,
în aceste diverse combinaţii ale cărţilor, un colţ al destinului.
Apoi, dintr-o dată, ea strigă:
— Văd!
— Pe cine, pe acel spânzurat?
— Da, doamnă.
Şi Geronima ştiu să dea vocii sale un ton foarte convingător.
Apoi ea continuă, în timp ce Gabrielle o asculta cu nerăbdare.
— Văd… Văd spânzurătoarea… Văd călăul… mulţimea este
numeroasă…
— Îi vezi faţa?
— Nu, nu încă… este întors cu spatele.
— Încă mai are mâna întinsă spre mine?
— Da.
— Şi exprimă un gest de furie?
— Da.
— Dar cine este acest om? strigă Gabrielle, care avea sudoare
— 290 —
— Juneţea regelui Henric —
pe frunte.
Geronima scoase un strigăt:
— Îl vezi? spuse ducesa.
— Da.
— Spune-mi, atunci. Cine este?
— Gaëtan.
Şi Geronima căzu la picioarele ducesei murmurând:
— Iertare! Iertare!
Atunci faţa ducesei Gabrielle se însenină imediat.
— Nu-ţi fie teamă, spuse ea.
— Dar, doamnă…
— Gaëtan nu va fi spânzurat!
Şi Gabrielle îi arătă Geronimei biletul de la rege.
În acelaşi timp Zamet intră.
— Bunul meu Zamet, îi spuse ducesa, nu-i aşa că Gaëtan nu va
fi spânzurat?
— Desigur, doamnă.
— Şi că regele l-a graţiat?
— Nu ştiu decât ce v-a scris regele, doamnă.
— Şi dacă îţi cer o favoare, bunul meu Zamet? spuse ducesa.
— Vorbiţi, doamnă.
— Nu vreau ca Geronima să se întoarcă în închisoare.
— Ea poate să rămână în serviciul dumneavoastră, spuse
Zamet.
Ochii Geronimei străluceau de bucurie. Era sigură că viaţa
iubitului ei fusese salvată.
Seara trecu, apoi şi a doua zi.
Geronima obţinu favoarea de a-l vedea pe Gaëtan şi de a-i
anunţa vestea cea nouă.
În timpul acestei zile se află vestea plecării regelui la
Fontainebleau.
Dar Gabrielle era radioasă; cărţile Geronimei îi făcuseră
promisiuni mirifice şi favorita regelui se vedea deja pe tronul
Franţei.
Italianca îşi reluă toate funcţiile sale obişnuite pe lângă doamna
de Beaufort.
Ea se culcă, noaptea următoare, într-o cameră vecină cu
dormitorul ducesei.
Gratienne, care încercă să o convingă de contrariul pe ducesă,
fu aspru muştruluită şi fu nevoită să se retragă în camera ei.
— Pe legea mea! murmură camerista, dacă aşa stau lucrurile,
— 291 —
— Ponson du Terrail —
— 292 —
— Juneţea regelui Henric —
— 293 —
— Ponson du Terrail —
„Draga mea,
Sunt întristat că nu v-am acordat tot ce mi-aţi cerut, cu atâta
insistenţă, dar tocmai binele dumneavoastră îmi porunceşte să vă
refuz.
Ştiţi că vă iubesc, draga mea, şi puteţi ghici durerea pe care o
simt; dar o ţigancă – pentru că ţigani găseşti peste tot, chiar şi în
Fontainebleau – mi-a dat în cărţi chiar în această dimineaţă şi mi-a
spus că binele tău depinde de moartea acestui mizerabil Gaëtan.
Vă sărut mâna.
Al dumneavoastră, Henric”
— 294 —
— Juneţea regelui Henric —
— 295 —
— Ponson du Terrail —
— 296 —
— Juneţea regelui Henric —
— 297 —
— Ponson du Terrail —
— 298 —
— Juneţea regelui Henric —
— 299 —
— Ponson du Terrail —
— 300 —
— Juneţea regelui Henric —
Episodul 9
MÂNA STÂNGĂ
(La main gauche)
— 301 —