Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

De L. Blaga

Aspecte teoretice:

Modernismul denumește un ansamblu de curente ale gândirii și ale creației universale

(avangardismul, constructivismul, suprarealismul, expresionismul, futurismul și cubismul, cele mai
cunoscute), manifestate în plan european începând cu simbolismul, care se disting prin ruperea
legăturilor cu tradiția, prin negarea structurilor clasice, academice și conservatoare, propunând
schimbări radicale în plan estetic-rezonante cu toate mutațiile înregistrate în planul cunoașterii- și
impunând revalorizarea conceptului de frumos.

Fundamentele teoretice ale modernismului se găsesc în filozofie (Friedrich Nietzsche, Edmund Husserl,
Henri Bergson) și psihanaliză (Sigmund Freud)

Ideea centrala a sincronismului este aceea că, datorită mijloacelor evoluate de comunicare, cultura și
civilizația unui popor se dezvoltă prin imitație și adaptare- astfel spus, simulare și stimulare, într- o
strânsă iterdependență cu celelalte culturi și civilizații ale altor popoare. În virtutea acestui spirit al
veacului „legea sincronismului dictează integrarea tuturor societăților într-o aceeași formula de
civilizație, impusă prin influență. (societatea mai putin dezvoltată imprumută de la societatea mai
dezvoltata- se produce in felul acesta o aliniere).

Modernismul românesc are la bază teoria lovinesciană a sincronismului, pornind de la dezideratul

alinierii poeziei românești la nivelul celui european. Printre trăsăturile definitorii ale modernismului pot
fi enumerate următoarele aspecte: diversitatea tematică, ambiguitatea limbajului, abandonarea
versificației tradiționale și preferința pentru organizarea astrofică, măsura invariabilă și ingambament
(care presupune continuarea ideii dintr-un vers în versul următor, cu rolul de a susține muzicalitatea
interioară a discursului liric).

Perioada interbelică surprinde două direcții de manifestare a poeziei românești: pe de o parte,

modernismul (care reunește modalități diverse: de la estetica urâtului în lirica lui Tudor Arghezi, trecând
prin expresionismul de tip blagian, până la poezia ermetică a lui Ion Barbu) și tradiționalismul (Vasile
Voiculescu, Nichifor Crainic, Ion Pilat, etc).

Expresionismul- mișcare artistică modernă, manifestată la început în artele plastice, apoi și în literatura
gemană (cca1910-1925), provocat de experiența crizei dinaintea și din timpul primului Război Mondial.
Constituie o reacție împotriva imitației materiale a realității din naturalism și împotriva redării
impresiilor exterioare din impressionism. Creația artistică este expresia pur spirituală a realității
interioare și a trăirilor sufletești. Raportat la simbolism, expresionismul nu creează vagul, inefabilul, ci
imagini puternice, intense, exprimând elanul vital, impulsul interior, trăirea extatică, neliniștea
întrebărilor grave asupra existenței.

Elemente ale programului expresionist: intensitatea expresiei, urmărește să restituie expresia cea mai
autentică a trăirii, a sentimentului, surprinse în momentul lor de maximă manifestare. Expresionismul
promovează o poezie subiectivă, însă nu una care să se îndepărteze de realitatea ce condiționează
existența poetului. Între poet și natură, între poet și societate există un raport de permanentă
comunicare. Subiectivitatea celui care scrie și lumea în care el există pătimesc împreună. Realitatea
reprezentată de expresioniști este una dramatică, convulsionată, lipsită de speranță, apăsătoare.

Expresivitatea poeziei lui Blaga se realizează prin:

-capacitatea de plasticizare a ideilor: unul dintre cei mai originali creatori de imagini ai literaturii
noastre”.(E. Lovinescu)

-poeziile se construiesc în jurul unei imagini realizate prin comparația unui element abstract cu un
aspect al lumii materiale.

-prezența celor două tipuri de metaforă: metafora plasticizantă și metafora revelatorie;

-cuvintele devin instrumente de simbolizare a realității;

- cultivarea versului liber.

Elemente moderniste:

-viziunea asupra lumii (subiectivismul);

-intelectualizarea emoției;

-influențele expresioniste;

-orfismul (lumea-cântare, trăirea-cântec);

-Imagismul puternic;

-metaforismul;

-structura poeziei/tehnică poetică: o amplă comparație, cu un termen concret, de puternic imagism, și

un termen spiritual de transparentă înțelegere.”

-înoiri prozodice: cultivarea versului liber (cu metrica variabilă), al cărui ritm interior redă fluxul ideilor și
frenezia trăirii poetice.

Arta poetică- opera literară în care autorul își exprimă crezul liric/ propriile convingeri despre arta
literară și despre aspectele esențiale ale acesteia. Este o opera literară în versuri.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Poet liric prin excelență, reprezentant al liricii interbelice, Blaga a grădinărit metafora plastică și
revelatoare, a scris, uneori în vers alb, frânt ca un cristal, a vegheat la magia incantorie a verbului. „Un
suflet în căutare și un prieten al adâncului”, Blaga este Poetul Profet al Frumosului. (I.I.)

Contextul:

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este poezia cu care se deschide volumul de debut Poemele
luminii din 1919.

Încadrarea în curentul literar

Modernismul- este o mișcare literară antitradiționalistă și anticonservatoare, ce se caracterizează prin
inovație la nivelul expresiei.

Artă poetică-poezia este o artă poetică deoarece cuprinde principiile creației lui Blaga (propriile
convingeri despre arta literară și despre aspectele esențiale ale acesteia) și viziunea asupra lumii. Prin
mijloace artistice sunt redate propriile idei despre poezie (teme, modalități de creație și de expresie).

Expresionismul se caracterizează prin câteva aspecte relevante în textul poetic: eul creator se află în
centrul universului, stăpânit de sentimentul absolutului, se identifică o interiorizare și o spiritualizare a
peisajului și o tensiune lirică.

Viziunea despre lume cuprinde atitudinea eului liric în raport cu universul și cu lumea misterelor,
ilustrând cele două tipuri de cunoaștere:

Cunoașterea paradisiacă, de tip logic, rational, care se revarsă asupra obiectului cunoașterii și nu-l
depășește , vrând să lumineze misterul pe care astfel să-l reducă, și cunoașterea luciferică al cărui scop
nu este lămurirea misterului, ci potențarea, sporirea lui. Acestor două tipuri de cunoaștere le corespund
cele două tipuri de metafore: metafora plasticizantă, care urmărește să dea concretețe faptului fără a-I
îmbogăți conținutul (ex.: Un zbor de lăstun iscălește peisajul) și metafora revelatorie care caută să
reveleze un mister esential pentru însuși conținutul faptului.

Aceste idei sunt exprimate într-o formă aforistică în „Pietre pentru templul meu”, apărut tot în
1919 ca și poezia: „Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l
adâncim așa de mult încât să-l prefacem într-un mister mai mare”.

Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potența prin trăirea interioară și prin
contemplarea formelor. Rolul poeziei- Creația este un mijlocitor între eu și lume. Actul poetic
convertește misterul, nu-l reduce.

Tema poemului conturează atitudinea eului liric față de acestă lume-corolă, definită de iubire,
sentimentul amplu și generos de sporire a tainei. „Eu nu strives corola de minuni a lumii” este expresia
viziunii poetului asupra lumii și atitudinii față de „corola de minuni”- imagine a rotundului, simbol al
perfecțiunii lumii”, „alcătuire armonioasă de splendori”.

Titlul- este o metaforă revelatorie care exprimă ideea cunoașterii luciferice; exprimă atitudinea
poetului filozof de a proteja misterele lumii izvorâte din iubire. Verbul la forma negativă „nu strivesc”
exprimă refuzul cunoașterii de tip rational și opțiunea pentru cunoașterea luciferică.

Încadrarea în tipul de lirism. Lirismul de tip subiectiv se concretizează în textul confesiune prin
atitudinea poetică transmisă în mod direct prin mărcile subiectivității: pronume și verbe de persoana I
singular („Eu nu strives…”), adjectiv pronominal posesiv de persoana I („lumina mea”).

Structura. Poezia este alcătuită din trei secvențe lirice, care compun un discurs subiectiv ,
interiorizat, a cărui sensibilitate exacerbată a eului stabilește raportul dintre creator și creație prin
afirmarea cunoașterii de tip luciferic.

Incipitul poeziei este o reluare a titlului ce configurează crezul artistic al poetului de a proteja misterele,
stabilind rolul iubirii ca modalitate de cunoaștere și înțelegere. Termenii sunt simbolici- pronumele
personal eu este cuvântul-cheie al poeziei, iar prin repetiția lui obsedantă definește poetul. Corola de
minuni reprezintă misterele universale, „flori, ochi, buze, morminte” sunt elemente sacre, generatoare
de mister ce simbolizează gingășia, cunoașterea, iubirea, moartea.

A doua secvență lirică motivează sursa dublei antiteze: „eu/alții”; „lumina mea-lumina altora”. Aceste
relații de opoziție sugerează cele două tipuri de cunoaștere teoretizate filozofic, lumina mea exprimând
cunoașterea poetică, iar lumina altora- cunoașterea de tip paradisiac. Rolul celor două tipuri de
cunoaștere este exprimat cu ajutorul verbelor predicative după cum urmează: cunoașterea luciferică-
lumina mea-„nu strives, nu ucid, nu sugrum și sporesc, îmbogățesc, iubesc; cunoașterea paradisiacă-
„sugrumă” (lumina altora).

Comparația amplă , așezată între linii de pauză, oferă o explicație asupra modalității poetice
de a contempla universal „întocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește
și mai tare taina nopții”. Astrul nocturn amplifică taina nopții la fel cum creatorul sporește tainele
universului.

Ultima secvență lirică are rolul unei concluzii explicative introduse prin conjuncția-„căci” și reia
parțial versul- cheie al poeziei: „căci eu iubesc și flori, și ochi, și buze, și morminte”. Atitudinea de
protejare a misterelor este explicată prin iubire. Dar iubirea nu are la Blaga doar o funcție sentimentală;
reprezintă mai mult decât un raport afectiv. Este un instrument al cunoașterii, o cale de pătrundere în
misterele lumii prin trăirea nemijlocită a formelor lor tangibile, care se supun simțurilor. Poezia
înseamnă intuire în concret, în particular a universului.

La nivel stilistic se observă preponderența metaforei, o trăsătură esențială a expresionismului

prin capacitatea de a resemantiza (interpreta realitatea). Lumina e una dintre metaforele revelatorii cu
valori polisemantice, implicând sensul de reflectare în conștiință, de revelare a sinelui și a misterului, de
transfigurare, de creativitate, de iubire prin spirit, lumina devine una dintre metaforele centrale ale
imaginarului liric blagian.

Comparația „întocmai cum cu razele ei albe luna” vine să completeze rolul poetului, de
amplificare a misterului.

Textul literar are ca punct de plecare ideile filozifice ale sistemului de gândire blagian,
metamorfozate în imagini artistice definitorii pentru stilul poetului. Ideea de mister este exprimată
printr-o diversitate de cuvinte și sintagme din câmpul semantic al acestuia: „nepătrunsul ascuns”, „a
lumii taină”, „taina nopții”, „ne-nțelesuri”.

La nivel prozodic, poezia se remarcă prin inovație formală de origine modernistă, prin care se
renunță la elementele tradiționale prozodice, în favoarea dezvoltării ideilor artistice. Poezia este
alcătuită din douăzeci de versuri, alternând versuri scurte cu versuri lungi. L. Blaga folosește versul liber
cu măsură variabilă și ritm interior. Se remarcă utilizarea tehnicii ingambamentului, care permite o mare
libertate de exprimare a ideilor, de construire a unor imagini artistice representative.

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” aparține esteticii expresioniste prin raportarea
eului la perspectiva cosmică, ilimitatul, elanul vitalist „eliberarea sentimentului”- exprimate într-un
limbaj de o expresivitate simbolic-metaforică.
 Versul liber, ingambamentul, acumulările prin adverbul repetitiv (și…și) susțin cee ace la nivel
conceptual se constituie ca metaforă revelatorie, ca vziune asupra lumii, refuzând limitările.