Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Lucian Blaga poet, reprezentant al direcţiei moderniste, al curentului expresionist, este o

figură aparte în peisajul liricii interbelice.
Termenul „modern”, provine din latinescul „modernus” şi are o semnificaţie temporală,
prin sensul de „recent”, „de curând”, adică ceea ce se opune ideii de „vechi”, „învechit”,
„depăşit”. În eseul Modern. Modernism. Modernitate, Adrian Marino afirmă că pot fi
considerate moderne toate acele mişcări culturale care au tendinţa de a rupe legăturile cu
tradiţia printr-o atitudine anticonservatoare. Aşadar, modernismul presupune, în principal,
distanţarea de valorile tradiţionale.
În sens larg, general, modernitatea înseamnă tendinţa de înnoire şi de inovare care are loc
în diferite etape de evoluţie a unei civilizaţii. În literatură, modernismul apare ca o consecinţă a
emancipării societăţii şi cuprinde o serie de curente cu tendinţe novatoare precum simbolismul,
avangarda şi expresionismul. În sens restrâns, modernismul este o orientare literar-artistică
manifestată, în literatura română, ca reacţie împotriva sămănătorismului şi a poporanismului.
Direcţia tradiţionalistă punea accentul pe valorificarea principiilor etice şi etnice în operă, în timp
ce modernismul are în vedere în primul rând valorile estetice. Astfel, dintre caracteristicile
modernismului românesc, amintim: esenţializarea lirismului în poezie, apariţia unor tehnici
poetice noi, cum ar fi adoptarea versului liber şi încălcarea astfel a canoanelor prozodiei
clasice, o sferă tematică mai largă, cu accent pe marile probleme care vizează condiţia umană,
precum cunoaşterea şi creaţia, în raport cu timpul sau iubirea.
Expresionismul a reprezentat o manifestare a modernismului din epoca 1911-1925, legată
mai întâi de artele plastice. Literatura expresionistă este caracterizată, ca şi pictura, de un
vitalism a trăirii. Pentru expresionişti, civilizaţia tehnică însemna moarte şi de aceea cereau
întoarcerea la civilizaţia primitivă, care conserva echilibrul şi comuniunea cu universul.
Volumele sale marchează o detaşare atât de tematica rurală, socială, specifică poeţilor
ardeleni precum Octavian Goga sau George Coşbuc, cât şi de linia simbolistă deschisă de
Alexandru Macedonski. Forţa inovatoare a poeziei lui Lucian Blaga vine, prin urmare, din
părăsirea vechilor teme şi motive ale literaturii ardelene şi din afilierea la curentele de acută
sensibilitate europeană: “Adevărul este că Blaga şi-a găsit climatul poetic în atmosfera literară a
expresionismului pentru care de altfel a militat. Dar şi-a creat expresionismul său propriu,
potrivit sensibilităţii, înclinaţiilor poetice şi convingerilor sale filosofice.”
Universul liric blagian se deschide cu poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”,
publicată în volumul de debut, intitulat sugestiv “Poemele luminii”, apărut în 1919. Ea se
constituie ca o meditație filosofică modernistă cu influențe expresioniste. Dintre trăsăturile
definitorii ale modernismului se regăsesc: ambiguitatea limbajului realizată, în primul
rând, prin frecvenţa metaforei, diversitatea tematică, adâncirea lirismului în subiectiv,
folosirea procedeului poetic inovator al ingambamentului, noutatea prozodiei. Influenţele
expresioniste se remarcă prin: exacerbarea eului creator, vitalitatea şi frenezia trăirilor,
expresia pură a stărilor sufletești ale autorului “eu nu strivesc”, „eu.. sporesc”, „eu iubesc”,
„îmbogățesc”, preferinţa pentru mister şi dorinţa de contopire cu universul.

Ceea ce îl particularizează pe Blaga, în primul rând este îmbinarea de mare profunzime a

poeziei cu filosofia. În centrul universului, el plasează noțiunea de mister, asupra căruia se
exercită două tipuri de cunoaștere: paradisiacă și luciferică. Cea paradisiacă se fundamentează
pe raționamente logice, fiind de factură științifică, având ca principal țel dezlegarea misterului.
Cunoașterea luciferică, de natură poetică, are drept scop potențarea misterului, transformarea sa
într-un mister și mai mare. Spre deosebire de omul de știință, poetul pătrunde mai ușor în miezul
tainei, cu ajutorul imaginației, sporindu-i farmecul: „Câteodată, datoria noastră în fața unui
adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un
mister și mai mare”(Lucian Blaga, Pietre pentru templul meu). Lucian Blaga alege cel de-al
doilea tip de cunoaștere, cea luciferică și formulează această idee încă din titlu, printr-un limbaj
subiectiv. Astfel se remarcă prezența mărcilor gramaticale specifice eului liric, anume
pronumele personal “eu” și verbul „nu strivesc”, care sporește prin negație taina perfecțiunii
universului, redată prin metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”. Poezia este deci o
artă poetică, specie a genului liric în care se evidențiază un ansamblu de trăsături care
compun viziunea despre lume și viață a unui autor, despre menirea lui în Univers și
misiunea artei sale, într-un limbaj care-l particularizează. Artele poetice moderne se
deosebesc de cele anterioare prin faptul că nu mai privesc din exterior creaţia, ci din
interior, eul liric identificându-se cu eul auctorial.
Tema poeziei este cunoaşterea, desemnată de metafora „lumina”, dar şi atitudinea poetică
în faţa marilor taine ale Universului. Cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este
posibilă numai prin iubire: „Eu nu strivesc... căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi
morminte.” A potența misterul este egal cu a iubi întreaga „corolă de minuni a lumii”. Această
metaforă revelatorie denumeşte universul armonios şi este o sumă permanentă de taine,
imaginate ca petalele unei corole uriaşe, care se relevează eului liric într-o enumeraţie de
metafore revelatorii, cu multiple semnificaţii, desemnează temele poeziei lui Blaga: „flori”-
viaţa, frumosul, natura, „ochi”- cunoaşterea, sufletul uman, „buze”- iubirea, rostirea
poetică, „morminte”- marea taină a lumii, adică moartea.

Viziunea despre lume a poetului Lucian Blaga reflectă dorinţa de potenţare a misterului
cosmic.

O primă secvenţă ilustrativă pentru viziunea despre lume a poeziei este reprezentată de
versurile 1-5, care reiau la incipit titlul poeziei, pentru a exprima, într-o formă concentrată, cu
ajutorul verbelor „nu strivesc”, „nu ucid”, atitudinea poetică faţă de tainele lumii- refuzul
cunoaşterii logice, raţionale, poziţia protectoare a creatorului în raport cu misterul. Nu
întâmplător, verbele sunt folosite la forma lor negativă. Se subînţelege, astfel, ideea că poate
exista şi un alt tip de atitudine. Semantismul lor exprimând duritatea atipică asupra fragilităţii
lumii, a gingăşiei şi a purităţii ei. Verbele la prezentul gnomic( = prezent care exprimă o acțiune
care se îndeplinește indiferent de timp, prezent etern), alături de forma pronominală la persoana
I. amplifică atitudinea expresionistă a instanţei lirice de potenţare a tainelor lumii. “Calea” eului
liric, metaforă pentru drumul vieții este presărată cu „flori”, „ochi”, „buze” și „morminte”,
elemente ce reprezintă înfăţişările concrete ale misterelor universale, echivalente „corolei de
minuni a lumii”.

A doua secvență semnificativă, versurile 6-18, este construită pe o dublă antiteză între
„eu”-„alții”, „lumina mea” și „lumina altora”. Relația de opoziție sugerează cele două tipuri de
cunoaștere. Modalitatea de cunoaștere a oamenilor de știință, numită metaforic „lumina altora”
distruge misterul. Pe de altă parte, cunoașterea poetică, „lumina mea”, introdus prin conjuncția
adversativă „dar”, marchează individualitatea poetică, care potențează taina lumii. Această
relaţie de opoziţie este adâncită de distribuirea verbelor: eu „sporesc”, „îmbogăţesc”, alţii
„sugrumă”. Acţiunile exprimate de aceste verbe reprezintă expresia metaforică a efectelor
cunoaşterii asupra spaţiilor necunoscute. La modul poetic, el optează pentru potenţarea
misterului, pentru amplificarea lui prin imaginaţie, creativitate. „Lumina mea” este simbolul
ambivalent al cuvântului poetic, care înfiinţează lumi, însă „lumina altora” desfigurează lumea,
pentru că, în loc să creeze, cuvântul acestora distruge.
Comparația amplă, în care demersul poetic este asemănat cu efectul de semiobscuritate
produs de lună subliniază atitudinea poetului în fața marilor taine ale universului. Luna, motiv
literar romantic, nu mai reprezintă astrul protector al cuplului, ci un simbol care amplifică taina
nopţii, în acelaşi fel în care creatorul sporeşte misterele universului.. Plasticizarea ideii poetice se
realizează cu ajutorul elementelor imaginarului poetic blagian: „luna”, „noapte”, „zare”, „fiori”,
„mister”. Un câmp semantic al misterului se concretizează prin intermediul metaforelor
revelatorii: „vraja nepătrunsului ascuns”, „adâncimi de întuneric”, „taina nopţii”, „întunecata
zare”, „sfânt mister”.

Poezia se remarcă prin inovația formală de factură modernistă, prin care se renunță la
elementele tradiționale prozodice în favoarea dezvoltării ideilor artistice. Poezia este alcătuită din
20 de versuri, alternând versuri scurte cu versuri lungi. Lucian Blaga folosește versul liber, cu
măsură variabilă. De asemenea, se remarcă și utilizarea tehnicii ingambamentului, care permite
o mare libertate de exprimare.

Expresivitatea poetică se realizează printr-o îmbinare de tehnici şi mijloace:

-relaţia de opoziţie este vizibilă în raport cu ideea principală a poemului, diferenţa dintre cele
două tipuri de cunoaştere;

-recurenţa metaforelor revelatorii „flori, ochi, buze, morminte”, ce surprind teme fundamentale
în creaţia lui Blaga, dar şi a laitmotivului luminii, care în acest poem semnifică cunoaşterea;

- figuri de stil: comparaţia amplă, metafora revelatorie, metafora plasticizantă, enumeraţia;

Criticul literar Eugen Lovinescu afirma că poetul din Lancrăm este “unul din cei mai
originali creatori de imagini ai literaturii noastre”, iar Dumitru Micu spunea că: „modernismul
blagian este înainte de orice «metaforă revelatorie»”.