JAMES PATTERSON

ALERTĂ DE GRADUL ZERO

Traducere: ROSANA NEDELCIU

 Pentru Charles și Isabelle Pa erson

Mulțumiri speciale lui Maxine Paetro care m-a ajutat să îmbrac într-o nouă
formă și să readuc la viață această înfricoșătoare poveste din vremuri de
demult

PROLOG

Clinica Medicală pentru Femei

Apusul de soare însângerase orizontul deasupra acoperișurilor

inegale din South Boston. Pe toate acoperișurile se vedeau păsări
care parcă o urmăreau pe fata ce mergea încet pe sub ele.
Kathleen Beavier își croia drum pe un trotuar în penumbră ce-i
era la fel de străin ca suprafața îndepărtată a lunii. De fapt, se afla în
acest oraș tocmai fiindcă era atât de înghețat și de neînsemnat. Purta
o jachetă, o fustă lungă cu imprimeuri și bocanci negri în genul celor
purtați de trupele de gherilă – îmbrăcăminte tipică modei urbane.
Ghetele o rodeau, făcându-i bătături circulare pe călcâie, dar ea
accepta cu bucurie durerea. O distrăgea de la lucrul inimaginabil pe
care ajunsese să-l facă.
E atât de ciudat, atât de ireal, de imposibil, se gândi ea.
 Fata de șaisprezece ani se opri să-și tragă sufletul la intersecția rar
circulată dintre străzile Dorchester și Broadway. Se vedea că nu
aparținea acestui loc. Era prea aranjată, poate prea drăguță. Exact
ceea ce urmărea. Nu dăduse niciodată peste vreun cunoscut în South
Boston.
Cu mâinile tremurându-i tare, își împinse înapoi în părul ei blond
ochelarii cu rame aurite. Cu puțin timp în urmă își spălase părul cu
șampon Aveda și-l clătise cu balsam. Părea atât de absurd și ridicol
să se îngrijoreze acum în privința părului!
Strânse din ochi și scoase un lung și disperat oftat de confuzie și
deznădejde.
În cele din urmă, Kathleen se forță să deschidă ochii. Clipi în
lumina usturătoare a razelor apusului și, pentru a mia oară în ultima
jumătate de oră, aruncă o privire la ceasul de mână Rolex Lady
Datejust.
O, Doamne, nu se poate! Era deja trecut de șase. Avea să întârzie la
medic.
Își luă inima în dinți și merse mai departe printre ruinele
orașului. Clădirea de pompe funebre Ahern se contura amenințător
în raza ei vizuală, apoi se pierdu în zare. Trecu în grabă pe lângă
casa parohială Sf. Augustin, acum distrusă, pe lângă barurile
întunecoase, pe lângă un vagabond care urina pe un perete acoperit
de graftiti. Îi veni în minte „Aqualung”, o veche piesă rock cântată
de Jethro Tuli.
Grăbi pasul mai departe, așa cum obișnuia adesea pentru a se
proteja de frigul din Noua Anglie. Din ochi îi șiroiau lacrimi,
prăvălindu-i-se pe obraji și bărbie.
Grăbește-te, grăbește-te! Trebuie să faci lucrul acesta teribil. Nu te poți
opri acum!
Trecuseră deja douăzeci de minute după șase când, într-un final,
ieși pe West Broadway. Recunoscu imediat clădirea cenușie din
cărămidă, țintuită între o spălătorie deschisă non-stop și o casă de
amanet.
Acesta este locul. Această… gură a iadului.
Pereții erau mânjiți cu ruj roșu și graffiti negru: Avortul înseamnă
crimă. Avortul este un păcat de neiertat. Văzu o ușă de sticlă și, lângă
ea, o plăcuță de bronz decolorată de soare care anunța: Clinică
Medicală pentru Femei.
O cuprinse tristețea și simți că leșină. Nu voia să facă așa ceva. Nu
era sigură că putea. Totul era teribil, îngrozitor de nedrept.
Împinse ușa și aceasta se deschise spre o sală de primire
reconfortantă. Scaune de plastic în culori pastelate se aflau de jur
împrejurul camerei. Pe pereți atârnau postere cu mame zâmbitoare și
copilași dolofani. Era bine însă că, la această oră târzie, nu se afla
nimeni aici.
Luă un formular lăsat pe pupitrul de la recepție. Găsi instrucțiuni
și-l completă cum se pricepu ea mai bine.
Se așeză confortabil într-un scaun albastru-deschis și-și notă
informațiile medicale cu litere mari. Acum, mâinile îi tremurau și
mai puternic. Piciorul, strâns în gheata soldățească, lovea cu
nervozitate podeaua.
Kathleen căută în memorie ceva, orice, care ar fi dat un sens
acestei povești.
Nu are niciun sens! Nu mi se poate întâmpla așa ceva! N-ar trebui să
fiu în clinică.
Se giugiulise cu băieți, dar, fir-ar să fie, știa foarte bine diferența
între un sărut și… sex.
Nu mersese niciodată până la capăt cu vreunul dintre ei. Nici
măcar nu-și dorise. Era prea conservatoare când venea vorba despre
sex – sau poate doar o puritană, sau doar o fată bună –, dar nu
făcuse nimic greșit. Nici măcar nu fusese atinsă acolo jos de vreun
băiat. N-ar fi știut ea dacă s-ar fi întâmplat? Bineînțeles că ar fi știut.
Așadar, cum de era însărcinată?
 Nu se putea. Fizic nu era posibil. Era un copil bun, cel mai bun.
La școală era prietena tuturor.
Kathleen Beavier era virgină. Nu avusese niciodată relații sexuale.
Dar era însărcinată.

O cuprinse o stare bruscă de amețeală care aproape că o trânti la

podea. Se simțea confuză și crezu că avea să vomite în sala de
așteptare.
— Revino-ți, murmură ea. Nu ești prima care trece prin așa ceva și nu
vei fi nici ultima, fetițo.
Privi la ceasul așezat deasupra recepției la care nu se afla nimeni.
Era aproape șase și jumătate. Unde era asistenta? Și, mai ales, unde
era medicul?
Un puternic instinct o îndemna să fugă din clinică, dar i se opuse
din răsputeri.
Nu mai putea sta aici nicio secundă! Nu mai suporta să aștepte.
Unde era toată lumea?
— S-o fac, spuse cu dinții încleștați. Acum sau niciodată. Se ridică
și se îndreptă spre ușa din lemn de pin, aflată chiar în spatele
recepției. Apăsă mânerul de metal și ușa se deschise.
Auzi o voce plăcută și suavă care venea din hol. Slavă Domnului,
până la urmă se pare că este cineva aici, gândi ea.
Se luă după sunet.
— Bună ziua, strigă ea într-o doară. Bună ziua! Este cineva aici?
Sunt o pacientă. Mă numesc Kathleen Beavier. Este cineva?
Ușa aflată în celălalt capăt al holului era parțial deschisă și
Kathleen auzi vocea plăcută venind dintr-acolo. Împinse ușor ușa la
perete.
— Bună ziua. Este cineva aici?
 Ceva nu era în regulă. Kathleen avu un sentiment ciudat. Simțea
că ar fi trebuit să plece, dar își aminti de cât curaj avusese nevoie ca
să ajungă până aici!
Aerul era greu, aproape vâscos. Mirosea a alcool. Dar mai era și
altceva? Kathleen își duse mâna la gură.
Îi trebuiră câteva secunde ca să simtă din plin efectul terifiant a
ceea ce văzu.
O femeie tânără cu părul închis la culoare atârna dintr-un cârlig
fixat undeva în partea de sus a peretelui. Era îmbrăcată într-un halat
medical. Pe ecusonul de pe halat scria Doctor Higgins. În jurul
gâtului avea, înfășurat cu cruzime, un cablu, întins încă o dată cât
lungimea lui normală.
Fața și gâtul congestionate căpătaseră o culoare urâtă, vânătă.
Ochii, înghețați de groază, indicau o hemoragie petesială. Părul
șaten cădea în cascade pe umerii femeii.
Tremurând, Kathleen întinse brațul și-i atinse acesteia mâna. Încă
era caldă și umedă. Doctor Higgins. Doctorul ei.
Femeia aceasta tocmai murise!
Panicată, Kathleen își retrase brusc mâna. Vru să fugă, dar o forță
cu totul specială o ținu pe loc. Ceva foarte puternic. Ceva îngrozitor.
Văzu un stetoscop răsucit lângă un bloc de coli de scris. Pe coala
aflată deasupra era scris numele ei.
— Oh, nuuu! țipă ea. Își simți stomacul zvâcnind, pe măsură ce
teama, vina și rușinea o năpădeau într-un mod violent, dezgustător.
În acel moment, realiză că nu mai putea suporta să trăiască în
această lume. Gândul era atât de ciudat, atât de copleșitor, de parcă
nu i-ar fi aparținut.
O trusă de instrumente strălucea lângă blocul de coli de scris.
Kathleen ridică o lamă ascuțită. Era rece ca gheața și amenințătoare
în mâna ei.
Auzi o voce, dar nu era nimeni acolo. Vocea era joasă,
dominatoare. Știi ce trebuie să faci, Kathleen. Am vorbit despre asta.
Haide, fa-o! E ceea ce trebuie să faci.
Făcu o tăietură în spațiul dintre manșeta roz a cămășii ei Ralph
Lauren din stofă Oxford și cuta încheieturii mâinii stângi. Pielea se
despică în două.
Vezi cât de ușor e, Kathleen? Nu e nimic extraordinar. Doar ordinea
naturală a lucrurilor.
În secunda următoare sângele țâșni și căzu în picături mari pe
podea. Din ochi, fetei îi șiroiau lacrimi, amestecându-se cu sângele.
Încă o tăietură. Ca să fii sigură.
Îi fu mai greu să facă a doua tăietură. Cureaua ceasului îi
acoperea cea mai bună porțiune a venei și mâna stângă era deja
slăbită.
Tăie vena din nou.
Se prăbuși în genunchi, ca pentru o rugăciune.
Reuși o a treia tăietură și apoi se cufundă în întuneric.
Căzu inconștientă sub picioarele femeii care atârna și a cărei gură
părea acum înghețată într-un zâmbet atotcunoscător.

CARTEA ÎNTÂI

Anchetatorii

Presupun că, dat fiind tot ce s-a întâmplat, nu e necesar un efort

prea mare de imaginație ca să pot spune că aceasta este una dintre
cele mai incredibile istorioare din toate timpurile și cea mai bizară cu
care am avut de-a face vreodată, însă partea cea mai ciudată este că
eu am un rol în ea. Un rol important.
Îmi amintesc cum a început implicarea mea, îmi amintesc fiecare
detaliu ca și cum s-ar fi întâmplat cu doar câteva clipe în urmă.
 Mă aflam în biroul meu mic, condamnat la un permanent talmeș-
balmeș, dar confortabil, din zona Golfului din Boston. Priveam în gol
în direcția înaltelor turnuri care includ John Hancock și clădirile
Centrului Prudential.
Cineva deschise ușa, fără să bată măcar, și am văzut intrând un
bărbat în vârstă. Purta un impecabil costum gri în dungi, o cămașă
albă și o cravată de mătase de un albastru-închis. Arăta ca un avocat
de succes din Beacon Hill sau ca un om de afaceri.
Știam că nu era niciuna, nici cealaltă. Era cardinalul John Rooney
de la Arhiepiscopia din Boston, unul dintre cei mai importanți lideri
religioși ai lumii, prieten al meu.
— Bună, Annie, mi se adresă el. Mă bucur să te văd, chiar și în
aceste împrejurări.
— Mă bucur să vă ies în întâmpinare, Eminență, am răspuns eu,
zâmbindu-i în timp ce mă ridicam de pe scaun. Totuși, nu era nevoie
să vă îmbrăcați la patru ace ca să mă vedeți. Ce împrejurări?
— Oh, dar trebuia, spuse Rooney. Vezi tu, călătoresc incognito.
Tocmai din cauza împrejurărilor.
— Înțeleg. Mișto țoale. Foarte WASP1, lucru la care aspirăm cu
toții, noi, catolicii. Aveți grijă, să nu încerce să vă agate vreo
prostituată. Intrați. Luați loc. E aproape șase. Vă pot oferi ceva de
băut, Eminență?
— În seara asta mă mulțumesc cu un John, Anne. Scotch, dacă ai.
Băutura unui bătrân pentru un bătrân. Înaintez în vârstă cu
repeziciune.
I-am turnat cardinalului un scotch și am scos din minifrigider un
Samuel Adams pentru mine.
— Sunt onorată. Cred, am adăugat în timp ce-i ofeream paharul.
În cinstea împrejurărilor vizitei dumneavoastră, am spus, ridicând
paharul de bere.
— Un toast perfect, zise Rooney și sorbi din paharul cu scotch.
 Legătura mea cu Arhiepiscopia din Boston este una destul de
complicată, dar, în ultima vreme, am lucrat de câteva ori pentru ei,
ca detectiv particular. Un caz a fost legat de o profesoară din
Andover. Fusese violată de un preot care preda la același liceu. Un
altul se referea la un adolescent de cincisprezece ani care împușcase
un băiat din aceeași parohie. Niciunul dintre cazuri nu a fost o
experiență plăcută, nici pentru mine, nici pentru cardinal.
— Anne, tu crezi în Dumnezeu? întrebă Rooney, lăsându-se pe
spătarul unuia dintre fotoliile mele confortabile, ușor tocite.
Mi s-a părut o întrebare ciudată, aproape impertinentă.
— Da, cred. În felul meu foarte ieșit din comun.
— Crezi în Dumnezeu Tatăl, în Iisus și în Maica Binecuvântată?
continuă cardinalul, sporind ciudățenia acestei întâlniri, oricum
neobișnuite.
Am clipit de câteva ori.
— Da, în felul meu.
Apoi cardinalul Rooney întrebă:
— În calitate de detectiv particular, ai permis de port armă?
Am tras sertarul biroului meu și i-am arătat unul dintre cele mai
bune pistoale Smith & Wesson. N-am considerat că era necesar să-i
spun că nu trăsesem niciodată cu el.
— Ești angajată, spuse el și dădu pe gât restul băuturii. Poți pleca
la Los Angeles în seara asta? E acolo ceva ce trebuie văzut, Anne.

Nu voi uita niciodată orașul Los Angeles și ceea ce am găsit acolo,

ce am simțit acolo.
Împreună cu milioane de oameni, pentru prima dată văzusem
imaginile teribilei boli pe postul CNN, iar apoi pe toate celelalte
posturi TV. Am urmărit, îngrozită, cum copiii din Los Angeles
veneau în valuri la Centrul Medical Cedars-Sinai, toți cu dureri la
încheieturi și febră, cu simptome care ar putea omorî un om în
câteva zile.
Când am sosit la Cedars, scena era mult mai intensă decât ce
văzusem eu la televizor. Era atât de diferit să mă aflu acolo în
mijlocul suferinței și ororii! Voiam să plec, să nu mai văd nimic și
poate că ar fi trebuit s-o fac. Poate că ar fi trebuit să alerg spre
dealurile din Hollywood și să nu mai ies niciodată de-acolo.
În fabulosul spital, în care domnea acum o învălmășeală totală,
zgomotul fricii și al haosului depășea cu mult 100 de decibeli.
Strigătele medicilor și ale asistentelor din camera de urgență și
tânguielile micilor pacienți ricoșau imediat în pereții bej de ceramică.
Era atât de trist, de amenințător! Un semn al viitorului?
Un băiețel cu părul cârlionțat, care avea în jur de patru ani, în
pijama galbenă, aștepta să fie intubat. I-am făcut cu ochiul și
băiețelul a reușit să îmi facă semn la rândul lui. Pe o altă masă, o
adolescentă era ghemuită în poziție de fetus în jurul ursulețului ei cu
blăniță aurie. Plângea, respirând cu greutate, în timp ce medicii
încercau să-i îndrepte membrele contorsionate. Alți copii erau
grupați în funcție de simptome, ocupând astfel toată camera.
Polițiștii, cu transmițătoarele lor radio care scoteau sunete
stridente, făceau scut la intrare cât de bine puteau. Îi țineau pe
părinții disperați departe de copiii lor.
Lungul hol cu linoleum era înțesat dintr-un perete în celălalt de
copii febrili, care se răsuceau în toate părțile și se încovoiau pe
păturile așezate pe podea.
Fiecare cameră aflată de-a lungul coridorului fusese transformată
în salon pentru copiii grav suferinzi. Familiile lor păreau
dintotdeauna înrudite din cauza halatelor subțiri, albastre, de hârtie
și a măștilor pe care le purtau. Fiecare nouă imagine se întipărea
pentru totdeauna în mintea mea, iar apoi în sufletul meu.
Medicul care mergea lângă mine se numea Lewis Lavine și era
directorul secției de pediatrie a spitalului. Era înalt și oarecum
stângaci, iar marea și ciudata lui pălărie neagră Pompadour îl făcea
să arate și mai înalt; dar mi-am dat seama că, în felul său unic, era un
erou. Doctorul Lavine avea prezența unei stânci aflate într-o mare de
haos. Îmi arătă tot spitalul, deși era clar că nu avea timp de așa ceva.
Aceeași profund misterioasă „boală” tocmai izbucnise în Boston.
Înainte să plec la Los Angeles, văzusem dezastrul de la Sf. Ecaterina,
un spital foarte mare administrat de Biserică. Arhiepiscopia mă
trimisese la Los Angeles cu misiunea de a găsi o explicație. Eram
anchetatorul lor.
— Știți despre ce este vorba, nu? l-am întrebat pe Lavine în timp
ce traversam în grabă holul.
— Da, bineînțeles că da, îmi spuse, dar păru să aibă rețineri în a
continua, în a spune ororii pe nume. Apoi îmi vorbi pe un ton grav.
Practic e poliomielită, doar că de data aceasta virusul acționează
mult mai rapid, este aproape letal și pare să fi apărut din neant. Am
încuviințat din cap.
— În Boston este la fel. Am vorbit mai bine de o oră cu doctorul
Albert Sassoon, de la Sf. Ecaterina. Este un medic excelent, dar este și
el nedumerit. E vorba de poliomielită – a doua izbucnire a
groaznicului flagel.
Poliomielita fusese odată boala ucigașă care făcuse mai mult de
650 000 de victime, dintre care unele erau adulți, dar majoritatea
copii. A ucis în jur de 20% dintre ei, renunțând la ceilalți, lăsând însă
în urmă membre deformate și spinări încovoiate, trupuri care nu
aveau să se mai vindece niciodată. Boala fusese eradicată, se spunea
că pentru totdeauna, de doctorul Salk și vaccinurile Sabin. Din 1957,
în țară mai fuseseră foarte puține cazuri. Această epidemie
misterioasă avea însă o rată a mortalității mult mai mare decât
vechea izbucnire a bolii.
— Toți acești copii erau vaccinați? am întrebat eu.
Lavine oftă.
 — Majoritatea. Dar nu pare să conteze. Avem de-a face cu Fiul
Poliomielitei, spuse el. Vechea amenințare într-o nouă lovitură, mult
mai puternică. A trecut de vechiul vaccin fără ezitare. Unii dintre cei
de la Organizația Mondială a Sănătății sunt de părere că o țeavă
spartă din canalizare a contaminat o sursă de apă și așa s-a
răspândit. Dar nu știm de unde dracu’ a apărut în Los Angeles! Aici.
Sau în Boston. Sau oriunde va izbucni iarăși. Și cu siguranță nu știm
cum să-i punem capăt.
Amândoi privirăm în jur la copiii bolnavi – copiii muribunzi.
Foarte mulți dintre ei nu aveau să se întoarcă acasă și era atât de
trist, de neînțeles.
— Nu, doctore, nici medicii din Boston nu știu. Nu au nici cea
mai mică idee cum de s-a ajuns aici. Dar iată-ne! Ce dracu’ se
întâmplă?

Roma, cu o săptămână înainte

Părintele Nicholas Rose i nu fusese în viața lui mai concentrat și,

cu toate acestea, atât de lipsit de gânduri luminate și creatoare. Știa
totul despre „misterele”, tragediile din Los Angeles, Boston și din
alte părți. Știa mult mai mult, atât de mult, încât își simțea capul gata
să explodeze. Credea că știe de ce izbucniseră ciuma și bolile. Știa ceva
de neconceput.
Constituția lui de om muncitor avea în spate ani buni de muncă
grea, petrecuți în ajutorul săracilor. Se îmbrăca simplu, dar cu gust.
Zâmbetul lui era dezarmant și trăda siguranță de sine, chiar și atunci
când se simțea aproape în totalitate panicat. Era de o frumusețe
misterioasă, lucru nepotrivit pentru un preot.
Născut din părinți simpli și săraci, Nicholas se dovedise însă
foarte deștept și ambițios. Înțelegea cât de puternică este Biserica
dar, cel mai important, cât de puternică poate deveni. Știa, pur și
simplu știa, că într-o bună zi va deveni cardinal.
Dar, odată hirotonisit preot, i se întâmplă un lucru neobișnuit și
neașteptat. Nicholas Rose i începu să aibă credință: primi divinul
dar al credinței. Din acel moment, îi promise lui Dumnezeu că își va
dedica viața de aici, de pe pământ, Bisericii și oamenilor ei. Era
aproape prea bun ca să fie adevărat, dar era consecvent. Astfel, în
cele din urmă, a ajuns în atenția Sfântului Scaun și a Papei Pius în
persoană. Se știa că părintele Rose i era la fel de inteligent ca orice
preot din Roma, dar el era și loial pe deasupra, un veritabil om bun,
care credea cu adevărat.
În timp ce se plimba, constată că privea la familiarele domuri
aurii care străluceau, la crucile de o tonă și turlele ascuțite ale
Bazilicii Sf. Petru. Căuta răspunsuri, dar nu găsea niciunul. Acceleră
ritmul, deja rapid.
Când dădu de familiara, ticsita Piață Sf. Petru – maiestuoasa piață
cu colonade Bernini – încă auzea spusele Sfinției Sale Papa Pius al
XIII-lea.
Cuvintele răsunau deasupra zarvei străzilor Romei înțesate de
turiști, negustori ambulanți și claxoane de automobile.
— Nicholas, îi spusese Papa Pius, vorbindu-i ca unui adevărat
confident, tu ești anchetatorul-șef al miracolelor din toată lumea.
Vreau să anchetezi un miracol pentru mine. De fapt, două miracole.
Nu trebuie să vorbești cu nimeni despre asta.
Nicholas Rose i trecu în grabă de cele patru candelabre
construite la baza obeliscului egiptean care dominase odată centrul
Circului lui Nero. Nu-i puteau ieși din minte cuvintele omului care
domina prin autoritate spirituală întreg globul.
— Acum op eci și unu de ani, la Fatima, în Portugalia,
Binecuvântata Noastră Doamnă a lăsat un mesaj. După cum știi,
„secretul” de la Fatima nu a fost niciodată dezvăluit. Împrejurările
îmi impun să-ți vorbesc acum despre extraordinarul mesaj. Trebuie
să-ți dezvălui acest secret, dar nu ai voie să-l împărtășești cu
nimeni… este de o importanță vitală, Nicholas. Are de-a face cu
izbucnirea poliomielitei din America, foametea din Asia și Africa, cu
atâtea alte lucruri… totul se leagă. Vei vedea singur foarte curând.
Rose i ajunsese deja la Porta Sant’Anna. Mai avea puțin și ieșea
din Vatican, statul papal de 44 ha. Voi ieși și de sub protecția lui? se
întreba Nicholas. Oare sunt cu adevărat singur acum?
În timp ce se întorcea pe vechea, năruita Via di Porta Angelica,
preotul fu cuprins de o ciudată senzație de amețeală. Era năucitor,
asemenea unei crize de vertij.
Simțea că era… urmărit cu privirea.
Durerea îi săgeta inima, de parcă niște cuțite îi străpungeau
pieptul lat.
Vederea îi slăbi, micșorându-se la o îngustă întrezărire a luminii.
— Oh, Doamne, șopti el. Ce se întâmplă cu mine? Ce se întâmplă?
Deodată, auzi o voce – joasă și puternică. Nu există niciun
Dumnezeu, nătângule. N-a existat niciodată! Niciodată! Este imposibil ca
un om nătâng să-l cunoască vreodată pe Dumnezeu.
Încercă să se liniștească și se prinse de un stâlp de iluminat,
simțind că-l cuprinde un alt val de amețeală. Nu se asemăna însă cu
senzația intoxicației alimentare. Era mult mai grav.
— Unui bărbat îi este rău, strigă cineva în italiană. Un bărbat se
simte foarte rău!
Nicholas Rose i gâfâi. Deodată, o durere chinuitoare țâșni în jos,
pe brațul stâng, și-i pătrunse în picior. Prin minte îi trecu un gând:
Sunt străpuns.
Auzi din nou Vocea în adâncul minții: Vei muri și acesta ți-e
sfârșitul. În câteva secunde, vei înceta să exiști. Viața ta nu a însemnat
nimic.
Era posibil să aibă un atac de cord? Nu, era prea tânăr pentru așa
ceva! Avea doar treizeci și șase de ani. Era sănătos ca un cal. Cu
câteva zile în urmă, sănătatea îi era excelentă. Cu câteva ore chiar!
Dimineață, alergase cinci mile de-a lungul Tibrului.
Exercițiile tale fizice sunt o glumă bună! Acum vezi, nu, nătângule?
Se prăbuși pe caldarâmul rece, de piatră. Cerul părea să-și
schimbe nuanța de la o clipă la alta. Culorile îi treceau cu
repeziciune prin fața ochilor. Deasupra lui se îngrămădeau chipuri
pe care le distingea cu greu. Erau grotești și-și schimbau continuu
forma.
Se gândi la incredibila revelație pe care o avusese, doar cu câteva
clipe în urmă, înăuntrul Palatului Apostolic cu domuri aurite – chiar
în apartamentele papale.
— Trebuie să-ți dezvălui un secret, rostise Papa Pius. Nu am de
ales. Ascultă-mă! Ascultă-mă cu atenție! Părinte Rose i, Doamna
Noastră, apărută la Fatima, a promis lumii un copil divin. Totul se
întâmplă chiar acum. Trebuie să găsești fecioara care va fi mamă,
Nicholas. Doar ea poate opri bolile, flagelurile din lume. Trebuie să o
găsești!
— Vă rog, ajutați-mă, spuse Nicholas cu răsuflarea întretăiată,
întins pe spate în mijlocul străzii. Nu pot să mor acum. Știu secretul.
— Cu toții îl știm, șopti cineva din mulțimea adunată deasupra
lui.
— Cu toții știm secretul, spuseră ei în cor. Zâmbiră. Știm cu toții!
Văzu acum că erau demoni – fiecare dintre ei. Străzile erau pline
cu demoni grotești, ce-și arătau colții. Păreau niște vârcolaci, niște
bestii pline de ură, vicioase, care se sprijineau pe labele posterioare.
Auzi din nou Vocea joasă.
Vei merge de timpuriu în mormânt, ducând cu tine secretul tău prețios,
Nicholas. Te duci direct în împărăția Iadului!

Newport, Rhode Island

 Kathleen Beavier scărpină cu nervozitate cicatricea purpurie și
aspră de la încheietura mâinii. Fata de șaisprezece ani își aminti de
clipa când se tăiase în Boston, dar acum nu se mai gândea la asta.
Cel puțin, încerca. Trecuseră luni de zile, dar bineînțeles că nu putea
uita.
Aruncă o privire la ziarul Boston Globe care era pe măsuța pentru
servit micul dejun, aflată lângă ea.
Titlul principal al ediției se referea la o izbucnire misterioasă de
poliomielită în Boston. În ultima vreme, întreaga lume părea s-o fi
luat razna. Sau poate că nu făcea decât să-și proiecteze propriile
temeri și sentimente asupra lumii.
Brusc, avu senzația că e ceva în neregulă cu atmosfera din casă.
Era apăsătoare și neplăcută. Fetei i se păru aproape demonică.
Încetează. Încetează odată, își impuse ea.
Acum, tot timpul avea asemenea gânduri. Auzea voci. Avea idei
nebunești. Dar, cel puțin, Kathleen știa că erau nebunești. De când
cu întâmplarea din South Boston, știa că putea să fie nebună. Dar
cine n-ar lua-o puțin razna în asemenea împrejurări? întoarse ziarul
pe partea cealaltă. Nu avea nevoie acum de știri proaste.
O siluetă îi trecu prin fața ochilor.
— Nu vreau niciun mic dejun, îi spuse ea menajerei, doamna
Walsh.
— Nu-mi vorbi pe tonul ăsta, Kathy, o dojeni cu blândețe doamna
Walsh. Așeză pe masă un mic platou plin cu bunătăți, foarte
tentante: fructe proaspete, cereale, felii de pâine prăjită.
Masa pentru micul dejun aflată pe verandă era așezată în direcția
liniei malului stâncos din spatele casei Beavier din orașul Newport,
Rhode Island. În cele din urmă, Kathleen zâmbi. Și în ciuda dorinței
ei de a fi încăpățânată, de a se înfometa, de a spune pur și simplu nu,
introduse lingura în cerealele musli.
— Îh, spuse ea.
 — Cu multă plăcere, zise doamna Walsh, menajera familiei
Beavier de pe vremea când Kathleen nu se născuse încă.
Fata începu să se joace cu porția de cereale, mandarine și pâine
prăjită de pe farfurie. Bău din ceaiul de mușețel și i se păru nici mai
mult nici mai puțin decât perfect, exact așa cum îi plăcea. Apoi dădu
la o parte șervețelul, se ridică de pe scaun și se îndepărtă ușor de
masă.
— Ai grijă, Kathleen, strigă doamna Walsh după ea.
O făcu pe fată să zâmbească. Să aibă grijă? Nu era un pic cam
târziu pentru așa ceva?

Susținându-și abdomenul proeminent cu mâna stângă, Kathleen

reuși un salt iute peste treptele decolorate de lemn, din afara casei. În
ultima vreme, singura ei plăcere nevinovată era plaja care se
întindea înaintea ochilor ei.
Pe plajă putea plânge. Putea țipa oricât dorea, vocea fiindu-i
acoperită de valurile care se spărgeau de țărm. Dacă dorea, putea să
se poarte nebunește. Și-și dorea acest lucru foarte mult. Era
însărcinată în opt luni și acesta era doar unul dintre multele lucruri
al căror sens nu-l găsea. Medicul care trebuia să-i facă întreruperea
de sarcină ori se sinucisese, ori fusese omorât – poliția nu știa încă.
Dacă un alt pacient n-ar fi sosit mai târziu, găsind-o sângerând pe
podea, ar fi murit în acea seară în South Boston.
Ajunse pe plajă și oftă adânc. Simțea că picioarele umflate îi
explodau în bascheții Nike. Și-ar fi desfăcut șireturile, dar nu-și
putea vedea picioarele, cu atât mai puțin ar fi putut să ajungă la ele.
Cum de i s-a întâmplat asta ei? Cum? De ce?
Făcându-și cu greu drum prin valurile sparte ale oceanului, își
așeză mâna pe burta imensă și făcu același gest ca toate femeile
însărcinate de pretutindeni. Mângâie ușor, în sens circular, sfera
umflată.
Voia să-l urască, dar, oricât de furioasă era pe ea însăși și pe ce i
se întâmplă, copilul era al ei. Și nu putea fi furioasă pe copil. Copilul
ei nu făcuse nimic rău.
Se așeză cu fața în direcția din care bătea vântul de dimineață și
urmări cu privirea un stol de fluierari care, pe piciorușele lor mici ca
niște bețe de chibrit, se luptau cu valurile înspumate.
Păsările colorate în alb și cenușiu o urmăreau la rândul lor.
Era imaginația ei prea bogată? Sau doar un altul dintre ciudatele
lucruri care i se întâmplau de când vechea ei viață îi fusese acaparată
cu totul de aceasta nouă?
Suspină. Își atinse din nou abdomenul cu blândețe. Prin minte îi
trecu un gând despre epidemia de poliomielită. Se strădui să-l
alunge.
Renunță, se gândi ea. Bucură-te de dimineață înainte să se
trezească părinții. Privirile jenate, agitate pe care acum toată lumea i
le arunca, îi făceau rău.
Kathleen se îndepărtă de apă și o luă în sus spre dune. În timp ce
își croia drum printre buruienile înalte, ceva țâșni și se așeză exact în
calea ei.
O veveriță roșcată.
O privea fix cu ochi strălucitori, înghețați. Era sigură că veverița o
țintuia cu privirea.
— Ce-i cu tine? o întrebă ea.
Privind înapoi spre eleganta ei casă în stil victorian, cu tocuri albe
la uși și ferestre, observă o a doua veveriță roșcată. O fixa de pe
ramura unui copac.
O alta, mare și cenușie, stătea dreaptă ca un mic urs chiar lângă
trepte. O urmărea cu privirea?
Apoi Kathleen auzi o voce stridentă deasupra capului. Privind în
sus, văzu niște aripi albe fluturând. Șase sau șapte pescăruși în cerc.
Coborând în picaj. Adunându-se. Plutind deasupra plajei albe
asemenea unor vapoare în derivă.
Și păsările acestea aveau un ochi ațintit asupra ei?
O urmăreau cu privirea?
Kathleen auzi un zumzet, bâzâitul insectelor în iarba unduioasă a
dunelor.
Exact deasupra ierbii apăru un nor de muște negre. O urmăreau cu
privirea?
Începu să tușească ducându-și ambele mâini la gură.
Jos pe plajă, doi câini golden retriever, de obicei prietenoși,
începură să latre.
Alți câini din vecinătate începură și ei să urle, să schelălăie, să
scheaune, să mârâie.
Inima începu să-i bată cu putere.
Veverițele.
Pescărușii cu glasul strident. Insectele bâzâitoare. Norul gros de
muște negre. Câinii urlând.
Cu toții păreau să se adune într-un cerc din ce în ce mai strâns în
jurul ei. O urau, nu-i așa? Înnebunesc?
— Încetați, încetați! strigă ea într-un final. Fir-ar să fie, încetați!
Protejându-și abdomenul umflat cu ambele mâini, Kathleen se
grăbi înapoi spre casă. Din piept îi ieșeau suspine înăbușite.
Trânti ușa în spatele ei și alergă în cameră. Încă respira greu când
se așeză lângă fereastra imensă, urmărind soarele dimineții, care își
continua urcușul deasupra oceanului. Nu-și imaginase nimic. Știa că
nu-și imaginase.
O urmăreau cu toții.

Panoul autostrăzii din față anunța Newport, R.I., 30 de mile.

Călătorisem la Los Angeles, apoi la Boston, iar acum mă îndreptam
spre a treia destinație, în decurs de două zile.
Ștergătoarele de parbriz lăsau să se vadă un tunel în formă de
semilună, pe dreapta, și întunecata autostradă interstatală. Mă
simțeam pierdută, puțin confuză și foarte obosită. Îmi venea
permanent în minte imaginea acelor bieți copii de la Centrul Medical
Cedars-Sinai.
Furtuna cu ploaie din această după-amiază târzie bătuse
amenințător în capota robustului meu BMW, vechi de nouă ani, dar
am ignorat avertismentul. Am izbit cu pumnul în aparatul de
dejivrare a parbrizului, apoi m-am concentrat asupra liniilor albe ce
se zăreau în ceață și care tăiau autostrada în părți egale, alunecoase,
curbate.
Mergeam cu mai mult de 110 km/oră, încercând să mă distanțez
de mulțimea de tineri muribunzi din Los Angeles – chiar și în timp
ce mă îndreptam cu viteză spre Newport, în extrem de ciudata
misiune pe care o acceptasem recent din partea Arhiepiscopiei din
Boston.
Ce legătură ar putea să fie între epidemia de poliomielită din L.
A. Și Boston și o fată din Newport? Și de ce mă angajase pe mine
Biserica pentru anchetarea cazului? De ce au fost de acord cu
onorariul meu de 300 de dolari pe zi, fără măcar să încerce să
negocieze?
Nu înțelegeam nimic și acest lucru mă enerva la culme. Mi-am
amintit de o conversație purtată de dimineață cu cardinalul Rooney.
La telefon, vocea lui fusese la fel de convingătoare ca întotdeauna.
„Cazul este investigat și de Vatican, îmi spusese el. Își trimit
anchetatorul lor. Nu-mi pasă, Arme! Vreau să te duci la Newport.”
Îmi plăcea cardinalul. Cu șapte ani în urmă, când i-am spus
motivele pentru care părăseam ordinul și nu mai puteam fi
călugăriță, a fost înțelegător. Nu am uitat niciodată asta. Mă simțeam
datoare.
 Am plecat la Harvard și, nu după multă vreme, mi-am luat
diploma de master în psihologie. Teza lucrării mele, Botezul focului:
Călătoria între vârsta de doisprezece ani și cea de douăzeci a devenit o
carte creditată cu un impact real asupra practicilor psihoterapiei
adolescenților. În poliție am intrat ca să mă pot întreține în timpul
studiilor și mi-a plăcut mai mult decât mi-aș fi putut imagina
vreodată. Am petrecut trei ani și jumătate la Departamentul Forțelor
de Poliție din Boston și mi-a plăcut totul, în afară de mecanismele
ierarhice. Așa că am plecat și am obținut permis de detectiv
particular. Făcusem bine să părăsesc Ordinul Dominican. Eram însă
sigură că, odată ce mi-am pus haina călugărească la naftalină, voi
vedea pentru ultima oară Arhiepiscopia din Boston.
M-am înșelat.
Cardinalul m-a păstrat pe lista lui de persoane active. Foarte
active. Îmi trimitea un semn de fiecare dată când eram menționată în
vreun articol de ziar. M-a angajat să lucrez la câteva cazuri delicate.
Cardinalul Rooney nu era doar inteligent, era foarte inteligent. Ar fi
trebuit să știu că păstrase legătura cu mine dintr-un motiv anume. Și,
după cât se pare, motivul apăruse.
Drumul din Boston la Newport îmi luase deja două ore, timp în
care am rememorat tot ce îmi spusese Rooney.
— În Newport, se află o fată de șaisprezece ani, mi se confesase el.
E virgină, Anne. Și este însărcinată. Vreau să te duci să vezi despre
ce-i vorba.
Îl respectam pe cardinal, dar nu mă putusem abține.
— Trebuie să fie o înșelătorie, replicasem eu repede. Suntem în
secolul XX. Suntem în America! Mă îndoiesc că fetele mai sunt
virgine la șaisprezece ani!
El râsese și recunoscuse că aceasta fusese și reacția lui inițială.
— Deci? Ce se va întâmpla?
— Anne, spusese cardinalul, fă-mi pe plac de data asta. Tu
cunoști generația tânără mai bine ca mine. Dacă ce se spune despre
fata aceasta, Kathleen Beavier, este adevărat, vei știi. Dacă nu sunt
decât vorbe goale, vei știi iarăși. Fă ce faci tu – cercetează.
— Indiferent de ceea ce voi descoperi? Și orice s-ar întâmplă
ulterior? Nu aveți nimic de obiectat în această privință, Eminență?
— Absolut nimic. Ai mână liberă. Doar asigură-te să nu ți se
întâmple ție ceva.
Era a doua oară când Rooney făcea aluzie la pericol, dar mă
cuprinse un fior de emoție. Am ieșit de pe autostradă și am intrat în
viteză în orașul Newport. Eram nerăbdătoare să o întâlnesc pe
Kathleen Beavier. Încercam din greu să nu am prejudecăți în ceea ce-
o privea, dar nu mă puteam stăpâni.
Adevărul era că, pur și simplu, nu mai credeam în povești cu
fecioare însărcinate.

Am fost întâmpinată la ușa principală de menajera casei Beavier,

care m-a prezentat în câteva cuvinte doamnei Beavier și apoi m-a
condus în „camera mea din colibă”. Se părea că aveam să stau acolo
peste noapte.
În cameră erau numai 22 de grade, dar eu reușisem să transpir
puțin gândindu-mă la Kathleen Beavier. Ajunsesem la impozantul
conac numit Coliba Soarelui la patru și jumătate. Acum, stăteam în
fața unei ferestre mari din dormitorul micului meu apartament, care
dădea spre golf. Mă pierdusem în priveliștea oceanului de neînvins.
Meditam, una dintre modalitățile mele preferate de relaxare, când
am auzit o bătaie în ușă.
— Da, cine este, vă rog?
Din hol răzbătu o voce blândă.
— Sunt doamna Walsh. Am venit să vă pregătesc baia,
domnișoară Fi gerald. Se poate?
 — Oh, ar fi… minunat, i-am spus eu, încercând să-mi ascund
surprinderea. Vă rog, intrați!
Doamna Walsh, o femeie subțire și micuță cu chipul încadrat de
un păr alb ca zăpada, se opri în ușă. Încuviință din cap, apoi se
îndreptă cu pași grăbiți spre baia de alături.
Am urmărit-o ușor uluită, prin ușa întredeschisă, în timp ce turna
uleiul de baie sub șuvoiul care curgea din robinetul strălucitor de
alamă.
— Baia dumneavoastră este aproape gata, spuse menajera,
ferindu-și capul, și apoi trecu în grabă pe lângă mine.
Baia mea e aproape gata. Nu pot să cred! Bine, pot să fac față. Cred.
I-am mulțumit și am intrat în baia cu un aspect deosebit de
plăcut. Doamna Walsh mi se părea puțin ciudată, un pic încordată,
dar nu era nimic rău în asta.
M-am delectat pur și simplu cu uluitoarele detalii ale încăperii:
suporturile de prosop victoriene, dulăpioarele de sticlă încadrate în
lemn care erau înțesate de halate de baie; cada veche cu picioare și o
splendidă oglindă de perete.
Mi-am azvârlit bluza și pantalonii kaki pe podea și m-am privit în
oglindă.
Începusem noviciatul la paisprezece ani, înainte ca trupul meu să
se maturizeze. Eram novice în mănăstirea dominicană din Boston.
Oglinzile incrustate în pereții așezământului Sf. Maria erau acoperite
cu vopsea. Singura mea oglindă în care mă puteam privi avea cam
10 cm. Timp de doi ani, am purtat o robă călugărească lungă, o
broboadă pe cap și încălțări cu șireturi din piele, cusute manual.
Chiar și când eram singură, îmi scoteam sau îmi puneam lenjeria din
bumbac pe sub voluminoasa mea cămașă de noapte. Părul îmi era
acoperit zi și noapte. Această metodă se numea mortificarea
simțurilor.
Înțelegeam acum că intrasem la mănăstirea Sf. Maria ca
alternativă la casa noastră din Dorchester. Eram, ca vârstă,
penultimul copil din cei unsprezece ai familiei Fi gerald.
Mama mea era femeie de serviciu, oficial alcoolică. Tatăl meu era
agent de asigurări și, la fel, oficial alcoolic.
Am aflat despre Sf. Maria de la o soră din gimnaziu, care-mi
înțelesese situația, și apoi am fugit la mănăstire. La Sf. Maria eram
numită „cea rezistentă din Dorchester”, lucru care mi-a fost de folos.
Surorile erau bune cu mine, de fapt, m-au iubit mai mult decât
propriii mei părinți și au încercat să mă salveze. Cine știe, poate
chiar au reușit!
Pe atunci, aș fi fost șocată dacă aș fi putut să-mi întrezăresc
viitorul. Să-mi văd trupul de femeie matură. Mă holbam la oglinda
de perete aburită, încă uluită, copleșită și distrată că trecusem de la
penajul meu de rățușcă de pe vremea monahismului la ceea ce putea
fi considerat acum drept trupul unui model. Mă rog, aproape. Ei
bine, în visele mele.
Mi-am prins cu o mână părul de pe ceafă și apoi am dat încet
drumul mănunchiului strălucitor și gros, privindu-l cum se leagănă
grațios în jurul umerilor. Odată satisfăcut narcisismul meu post-
adolescentin, mi-am zâmbit și am intrat în cada cu apă parfumată și
fierbinte.
M-aș putea obișnui cu așa ceva, am murmurat.
Am trăit o clipă de adevărată plăcere hedonistă, dar mă străbătu
un fior rece și mi-am adus aminte cu exactitate unde eram. Nu eram
o răsfățată din înalta societate care se relaxa dintr-un salon de
frumusețe într-un centru de relaxare ca Two Bunch Palms sau
Canyon Ranch. Mă aflam în casa Beavier din Newport, Rhode
Island.
Mă aflam aici ca să cercetez cazul unei fecioare însărcinate, lucru
care mi se părea, în cel mai bun caz, o imposibilitate fizică.

10
 În jurul orei cinci, am aruncat o privire în biblioteca extrem de
spațioasă și puternic luminată, simțindu-mă ca un intrus în visul
cuiva. Înainte să zăresc pe cineva, am auzit vocea unei femei.
— Bună seara, domnișoară Fi gerald.
Carolyn Beavier stătea în fața unui perete cu ferestre plumbuite,
înalte până în tavan, care dădeau spre o pajiște ce se întindea până
jos, la ocean. Făcusem cunoștință cu ea din câteva vorbe, când
ajunsesem aici. Fusese amabilă, dar formală și reținută. Se apropia
de cincizeci de ani, avea un chip oval, distins, pomeți proeminenți.
Părul ei drept, blond, era strâns la spate cu o panglică simplă de
catifea. Se potrivea de minune cu imaginea societății din Newport,
Greenwich și Palm Beach.
Mă prezentă soțului ei, Charles, un bărbat cu părul argintiu, cu
acea privire piezișă, tăioasă a războinicului, pretutindeni întâlnit.
Purta un costum de om de afaceri, cenușiu, o cămașă albă, apretată,
cu manșete franțuzești, butoni aurii și o cravată de mătase în dungi.
Mi-a răspuns politicos la salut, apoi s-a aplecat peste un birou de
scris foarte elegant și a tras clapeta unei serviete negre, închizând-o.
Carolyn s-a așezat pe o canapea acoperită cu o pânză de bumbac
înflorată, în nuanțe pale, și m-a invitat să mă așez pe un scaun cu
dungi în stilul Regence. Charles Beavier spuse:
— Aveți recomandări impresionante, domnișoară Fi gerald. Văd
că aveți licența în psihologia adolescenților. Ați acumulat experiență
la spitalul Melean din Belmont în ceea ce-i privește pe copiii cu
tulburări de comportament. Și, bineînțeles, Tot ce v-ați dorit vreodată
să știți despre adolescente, dar v-a fost teamă să întrebați.
Nu aflase prea multe, dar nu am spus nimic, doar i-am aruncat o
privire cordială, susținută. Din moment ce cardinalul Rooney nu
menționase și perioada petrecută ca detectiv în poliție, m-am decis
că nu era momentul să adaug acest detaliu în CV-ul meu.
— Îmi cer scuze, spuse apoi Charles Beavier. A fost nepoliticos
din partea mea. Sunt sigur că Botezul focului este o carte valoroasă.
 — Suntem foarte stresați, interveni Carolyn.
— Înțeleg, am spus eu.
— Fără supărare, dar chiar nu aveți cum să înțelegeți cât de
tensionați suntem, spuse pe un ton dur Charles Beavier. Când am
aflat că Kathy este însărcinată, am vrut să o sugrum. Glasul i se opri
în gâtlej.
Carolyn termină fraza în locul lui.
— Nu a fost vorba doar de sarcină, ci mai ales de faptul că nu ea
ne-a spus. Apoi, după cum știți, a încercat să se sinucidă. Aș fi
preferat să încerce să mă omoare pe mine…
— Încetează, zise Charles Beavier. Nu este vina ta, Cee!
Dar soția lui continuă:
— Îmi doresc să fi fost mai apropiate. Îmi doresc să-mi fi rezervat
mai mult timp pentru ea. Îmi doresc, îmi doresc!
Își mută privirea într-o parte. Am simțit că doamna Carolyn
Beavier nu era genul de mamă obișnuită și puternică. Îmi imaginam
vîltoarea socială Newport-Boston-New York în care trăia; viața unei
femei de societate căsătorită cu un șef corporatist.
— Kathleen și cu mine ne iubim cu adevărat, adăugă ea încet, dar
nu suntem îndeajuns de apropiate. Mai ales acum. N-am fost
niciodată prietene cu adevărat.
— Nu-mi place când vorbești așa, o întrerupse iar Charles
Beavier. Nu tu ai lăsat-o însărcinată, Cee. Nu tu i-ai tăiat venele într-
o clinică de avorturi din South Boston.
Tonul lui era foarte dur și la fel de neplăcut. Apoi, surprinzător, îl
podidi plânsul și lacrimile începură să i se rostogolească pe față.
Ce mai scenă! În mod impulsiv, am întins o mână… și, tot
impulsiv, el a strâns-o. Apoi își retrase mâna dintr-a mea și-și șterse
ochii cu o batistă albă împăturită.
— Ne cerem scuze, spuse ea. Chiar suntem foarte stresați.
— Luați-o mai ușor, le-am sugerat eu. Vă rog! Nu sunt aici ca să
vă judec. Nu-mi stă în fire să acuz. Sunt aici să o ajut pe Kathleen,
dacă pot. Și totodată, în calitate de reprezentant al Arhiepiscopiei.
Am ridicat în mâini cea mai drăguță ceașcă de ceai pe care o
atinsesem vreodată. Pe porțelanul alb cu margine aurie dansau niște
toporași foarte simpatici.
Carolyn Beavier zâmbi șovăitor.
— Sunt sigură că te vei înțelege cu ea. Este sensibilă și iubitoare.
Este o tânără foarte plăcută.
Am încuviințat din cap.
— Sunt sigură de asta.
Charles se așeză pe canapea lângă soția lui și-i luă mâna.
— Voi începe cu începutul. Atât cât știm noi despre cum au
început toate, spuse el pe un ton grav.
Făcând pauze în timp ce ordona amănuntele, Charles Beavier
încercă să explice. Primele zile fuseseră incredibil de dificile pentru
întreaga familie. Perioada aceea fusese cea mai grea. Întotdeauna
avuseseră încredere în Kathleen. Sarcina venise ca o surpriză
șocantă. Urmă dramatica, aproape tragica lovitură a tentativei de
sinucidere a fetei. Și numai când se îngrijeau de sănătatea ei, le
dezvăluise Kathleen că era încă virgină.
— O virgină să nască? Hai să fim serioși! Cum să credem așa
ceva? se întreba Charles Beavier. Dacă minte, generează un scandal
care îi va păta reputația pe viață. Dacă spune adevărul, atunci este o
anomalie medicală…
— … sau mama Mântuitorului nostru, spuse încet Carolyn.
Cuvintele-i rămaseră suspendate în aer, pe măsură ce eu mă
luptam cu acest concept.
Tăcerea fu întreruptă de o altă voce care venea din spatele nostru,
dinspre intrarea în bibliotecă.
— Aș vrea să încerc să răspund întrebărilor domnișoarei
Fi gerald.

11
 O adolescentă stătea lângă imensa bibliotecă cu ușile din sticlă,
supraîncărcată cu volume de povești și romane necartonate, fără
supracoperți, dintr-o altă epocă.
Era blondă și neobișnuit de drăguță, cu părul lung strâns într-o
coadă groasă care-i cădea pe mijlocul spatelui. Purta o rochie lungă
de stofă ecosez, care îmi amintea de cântăreața Sarah Melachlan, și
bascheți. Pe un braț își făcuse un tatuaj cu henna. Avea o siluetă
subțire, exceptând șocanta burtică umflată a unei femei însărcinate
în luna a opta.
Știam, bineînțeles, că aceasta trebuia să fie Kathleen.
I-am studiat fața căutând vreun semn de depresie, de îngrijorare,
de teamă, dar nu am găsit nimic de acest gen. Cel puțin, nu la prima
privire. Era nemaipomenit de curată, hainele fiindu-i alese nu doar
ca să o încapă, ci și fiindcă arătau bine. În niciun caz n-ai fi zis că e
un copil cu probleme care încercase să se sinucidă cu câteva luni în
urmă.
— Mi s-a spus că veți veni.
Ce zâmbet frumos și curajos! nu m-am putut abține să nu
gândesc.
— Eu sunt Kathleen, așa cum probabil vă puteți da seama după
asta. Își mângâie abdomenul imens.
— Bună, Kathleen, am spus eu.
Strângeam atât de tare brațele fotoliului, încât eram sigură că am
lăsat urme de unghii. Nu-mi puteam lua privirea de pe chipul tinerei
fete.
Chipul minunat al fetei îmi amintea de Binecuvântata Fecioară
Maria. Nu era nicio îndoială.

12

Maam Cross, Irlanda

 Trecuse o săptămână de la misteriosul și brutalul atac asupra lui
Nicholas Rose i din Roma, chiar lângă porțile Vaticanului. Arăta
mult mai bătrân acum; se simțea mult mai bătrân.
Simțea… că cineva îl urmărea cu privirea și credea că știe cine
este și ce vrea. Singurul lui scut de apărare era hotărârea de fier de a
servi, cu orice preț, Biserica.
Recenta lui suferință îl înspăimântase și îl frustrase, iar doctorii
care îi trataseră misterioasa boală nu aveau nicio explicație. Testele
nu dezvăluiseră nimic. Nimic! Însemnând ce? Că atacul fusese doar
în mintea lui? Timp de cinci zile, fusese la un pas de moarte. Apoi,
durerile acute și febra, stările de inconștiență l-au părăsit toate la fel
de repede cum apăruseră.
Deci acum sunt bine?
Sunt vindecat?
Sunt sănătos?
Părintele conducea micul automobil închiriat peste dealurile
Irlandei, pe bruștele răsuciri ale drumului, cu o determinare
solemnă. De-abia remarca frumusețea câmpurilor arate și a pajiștilor
care încadrau drumurile de țară. Și nu vedea nici pustietatea lor
bizară, acum, că mieii fuseseră deja tăiați.
Itinerarul său de 225 de kilometri de pe strada O’Connell din
Dublin la Maam Cross din Galway se apropia de sfârșit. Însă știa că
adevărata sa călătorie de-abia începuse.
Pe măsură ce se apropia de Maam Cross, anxietatea în fața unui
alt atac fizic creștea. Dorea cu disperare să-și controleze teama, dar
își dădea seama că îi era imposibil.
De ce simțea că era urmărit? Nu se vedea nimeni pe drum.
Și, de câteva zile, nici nu mai auzise adânca și terifianta Voce.
Ceru informații despre drum la benzinăria aflată chiar la intrarea
în Maam Cross, târgul cu o înfățișare aproape medievală. Un
mecanic știrb, cu o cască unsuroasă și o salopetă înnegrită, îl
direcționă mai departe spre vest. O luă într-acolo.
Stâlpi de piatră marcau începutul unui drum lung și curbat.
Ramuri de ulm se mișcau în înaltul cerului, aruncând umbre
schimbătoare pe parbrizul mașinii. Câmpul cu iarbă și pomi de pe
ambele laturi ale drumului părea însingurat, atât de nefiresc!
Scoase un oftat de ușurare când văzu drumul șerpuind spre un
popas aflat în curtea unei frumoase case parohiale care părea bine
securizată.
Școala de Fete Sfânta Treime.
Da, acesta era locul.
Fata era aici. Fecioara Colleen.
Dacă putea crede acest lucru.
Parcă Fordul englezesc la intrare și urcă treptele late de piatră.
Printr-o fereastră deschisă, cu grilaj, se auzeau vocile fetelor care
erau la ora de curs, dulcea psalmodiere repetată a declinării latinești.
Amo, amas, amat…
Își dădu seama că repeta în minte faptele cunoscute ale anchetei
sale. O litanie de idei imposibile, legate de o profeție cumplită făcută
cu decenii în urmă la Fatima, în Portugalia.
O fecioară, aici în Republica Irlanda, locul misterioasei vizite din
1979 a Papei Leo al XIV-lea.
O fecioară însărcinată în luna a opta.
O școlăriță de paisprezece ani care se numea Colleen Deirdre
Galaher.
Un secret pe care Roma și Biserica Irlandeză se luptau din greu
să-l țină ascuns.
Și acesta era doar începutul…
Părintele Rose i ridică absent cercul greu de metal și bătu la ușa
principală a școlii. Inima îi sălta în piept și simți o mare greutate
apăsându-l. Era observat? Urmărit? Și dacă da, atunci de către cine?
Cel puțin Vocea îl lăsase în pace.
 Curând, la intrare, apăru o fată înaltă, cu pieptul plat. Eleva
Sfintei Trinități purta o bluză albă largă, o fustă gri încrețită și niște
pantofi negri conservatori. Părea să-l fi așteptat. Făcu o reverență și
apoi îl conduse în tăcere pe scări, în biroul Maicii Starețe.
Directoarea școlii îl aștepta în biroul ei mic și întunecos.
— Nu avem oaspeți prea des… cu atât mai puțin de la Roma,
spuse sora Katherine Dominica cu un zâmbet milos, care îl făcu pe
Rose i suspicios. Cu siguranță că avea îndoieli în privința elevei ei,
Colleen Galaher, și era îngrijorată de scopul vizitei musafirului de la
Roma, tocmai la școala ei. Însă sora Katherine nu avea să pună
întrebări iscoditoare. În calitate de stareță într-o provincie irlandeză,
își cunoștea bine locul.
— Semestrul acesta, Colleen urmează cursurile acasă, îi comunică
ea lui Rose i. Celelalte eleve – și în special părinții lor – n-au
reacționat deloc frumos la această situație neobișnuită.
— Neobișnuită? Da, cu siguranță așa este, încuviință Rose i.
Se strădui să zâmbească și rosti cu sinceritate:
— Eu provin dintr-un orășel, soră. Oamenii pot fi cruzi. Cred că
înțeleg ce s-a întâmplat aici.
— Vă duc să o vedeți pe Colleen. Apoi stareța încuviință scurt din
cap și adăugă: Astăzi este aici, la cererea dumneavoastră.
— La cererea mea și a Vaticanului, îi aminti el călugăriței cu o
expresie solemnă.
 13

Așadar, aceasta era fata pe care ținea Papa Pius să o vadă

Nicholas Rose i.
Inima-i grav afectată îi sări în piept în momentul în care văzu fata
de paisprezece ani. Avea o teribilă durere de cap. Pentru el, era
șocant că doar cu o lună în urmă, cu două săptămâni în urmă, era
atât de sigur pe sine, de puternic.
Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!
Fata care stătea în picioare în fața lui avea pielea albă ca laptele,
câțiva stropi de pistrui pe nas și o tunsoare neîngrijită. Vârfurile
părului ei roșcat, cârlionțat, arătau ca și cum fuseseră roase. Era
îmbrăcată într-un impermeabil bej zdrențăros, curat, dar prea subțire
pentru vremea de afară. Tivul unei rochii roșii din flanel atârna pe
dedesubt. Sub rochie avea o pereche de blugi. în picioare purta niște
șosete de lână băiețești, al căror elastic cedase, făcându-le să cadă
peste o pereche de pantofi de școală foarte vechi, rupți la degete.
Și totuși, inima continua să-i bată puternic. De ce?
Pe un birou se aflau cîteva manuale, dar și un volum broșat —
Omnivorii, de Lydia Millet. Se gândi că ar fi bine să afle ce e cu
cartea. Ce era Omnivorii?
Este ea aceea? Doamne Sfinte din Ceruri, este atât de tânără, de micuță!
Abdomenul proeminent părea un lucru prea brutal de purtat
pentru această biată fată a nimănui.
— Te rog, ia loc, spuse el. Te rog, Colleen. Nu trebuie să stai în
picioare fiindcă mă aflu eu aici. Sunt doar un simplu preot.
O soră aduse biscuiți și ceai, iar apoi Nicholas Rose i începu
interogația formală a Sfintei Congregații a Riturilor. Era primul test.
Primul din multele, dacă ea era aceea.
O tînără copilă, în vârstă de paisprezece ani, care pune foarte inocent
misterioasa ei condiție pe seama voinței Dumnezeului Tatăl, avea să scrie
în acea noapte Nicholas Rose i în carnețelul său. Dar era totuși numai
un copil.
Mă rog pentru Colleen Galaher. Privirii mele, trăsăturile ei se arată
luminoase, ca și cum ar fi luminate de o strălucire din interior. Pare să fie
fără prihană, o tînără și onestă fată irlandeză. O fată în clasa a noua. Greu
de imaginat!
Această idee m-a izbit profund. Colleen are exact vârsta pe care o avea
Fecioara Măria din Nazareth cînd l-a născut pe Iisus!
În timp ce vorbeau, o studia; nu-și putea lua ochii de la ea. Brusc,
Rose i fu cuprins de o senzație atât de hidoasă și de primitivă!
Mintea lui o luase razna.
Auzi Vocea, dar nu erau cuvinte, doar râsete. Un râs oribil,
îngrozitor, pe care preotul nu-1 putea opri.
Se îmbărbăta, pregătindu-se pentru un alt atac fizic, dar senzația
era diferită, își dădu el seama imediat. Se prinse de marginea
biroului și observă cum pielea de sub unghii își pierdea culoarea,
devenind albă.
— Vă simțiți bine, părinte? întrebă Colleen. Glasul ei era dulce,
înmuiat de o reală îngrijorare.
— Foarte bine, spuse părintele Rose i. Dar nu era așa deloc!
Vocea rosti: E atât de tînără, de mică, de strâmtă.
Era excitat. Avea o erecție puternică și se simțea acoperit de
rușine și vină. Era extrem de tentat să facă sex cu tânăra fată
însărcinată. O dorea mai mult ca pe orice altă femeie văzută
vreodată.
Posed-o chiar aici pe podea. O poți avea, Nicholas. Deși nu vei fi primul.
În graba sa de a părăsi biblioteca, părintele Rose i aproape căzu
la pământ. Fugi din școală tremurând, fără să se poată controla.
A văzut tânăra fecioară, spuse Vocea în batjocură, și îi place ce a
văzut.
 14

Newport, Rhode Island

Stăteam în capul scărilor de lemn care duceau spre plajă și o

priveam pe Kathleen Beavier, aflată mai jos.
Arunca pietricele plate în valuri și, după felul în care le azvârlea,
mi-am dat seama că avea o constituție atletică. Avea un aer de
siguranță și părea atât de ciudat, de trist și de nedrept că încercase să
se sinucidă nu cu mult timp în urmă.
Mi-am pus pe umeri un pulover de cașmir vechi, albastru, și m-
am îndreptat spre fată.
Deocamdată, Kathleen părea să-mi accepte prezența. Mi-a făcut
cu mâna, m-a complimentat pentru felul în care îmi prinsesem părul
și mi-a spus că albastrul-marin al puloverului meu era cu adevărat
„beton".
Kathleen arăta ca majoritatea fetelor de vârsta ei, deși ea era mai
drăguță și, evident, însărcinată. Purta un pulover cafeniu cu glugă,
pantaloni largi, ghete fără toc zdravene și o căciuliță de lână.
Remarcasem mărcile ei preferate: Roxy, Blue Asphalt, Union Bay.
Era fardată, dar nu prea tare.
A fost un ghid plin de entuziasm cînd am făcut un tur al pitoreștii
proprietăți Beavier. Odinioară, fusese o fermă și pe domeniu încă se
mai aflau, răzlețe, cîteva vechi dependințe. Conacul avea o structură
frumoasă, cu patru aripi impunătoare adăugate unui corp principal
victorian impresionant. Casa avea douăzeci și patru de camere și opt
băi.
— E foarte impresionantă, am spus eu.
— Nu e chiar un modest staul din Bethleem, zise Kathleen. Îmi
zâmbi. M-am gândit că cineva ar trebui să spargă gheața.
Am râs.
— S-a spart. Știi că sunt detectiv particular.
 — Porți armă? întrebă ea.
— În ultima vreme, toată lumea mă întreabă asta. Da, am o armă.
M-am îndreptat spre marginea înspumată a apei, ocolind valurile
care se rostogoleau la picioarele noastre. I-am spus:
— Poate ar trebui să vorbim despre ceea ce știu și ce nu știu
despre tine.
Trase adânc aer în piept.
— Bine, dacă trebuie.
— Trebuie, i-am spus, sperând că am fost destul de nonșalantă.
Tot ce știu sigur este că ești însărcinată și afirmi că ești virgină.
— Ciudat, dar adevărat! Și știi că am încercat să mă sinucid.
Am încuviințat din cap.
— Și mai știu că Arhiepiscopia din Boston este preocupată de
starea ta. Știu că se străduiesc să țină povestea cît mai departe de
urechile oamenilor, ceea ce e de înțeles. Dar de ce s-au implicat în
asta de la bun început?
Kathleen își dădu peste cap ochii de un albastru intens și extrem
de frumoși.
— Bine. Însă, mai întâi de toate, o mică observație. Ai spus că
Biserica este preocupată de situația mea; eu aș spune că este
îngrozită. Marele cardinal a venit aici în persoană.
N-a fost în stare să mă privească în ochi. E foarte ciudat sau, cel
puțin, așa cred.
— După ce am încercat să-i pun „lui" capăt zilelor și apoi mie, în
cele din urmă mama m-a ascultat. Normal că la început nu m-a
crezut, dar apoi a înțeles totul. Nu mă aștept să spună „Maica
Domnului"! Nu literal! Dar exact așa a spus.
Fata era amuzantă, trebuia să recunosc. Era fermecătoare.
— Și a contactat biserica locală?
— Mda. Dacă era după tata, m-ar fi trimis în Elveția și ar fi dat
copilul spre adopție...
 Kathleen se posomori. își scoase căciulită și începu s-o răsucească
în mâini. Nu m-am putut abține să nu-i pun un diagnostic în timp ce
vorbea. Avea un comportament bipolar? Unul dintre simptomele
comportamentului maniaco-depresiv este megalomania sau iluzia
grandorii. Credința că cineva avea să devină Maica Domnului cu
siguranță se încadra în această categorie.
Kathleen își scarpină cicatricea, încă vânătă, de la încheietură, și
apoi se strâmbă.
— Pe urmă, lucrurile au cam. luat-o razna pe aici. Am fost
examinată de un ginecolog costisitor pe care l-au adus din Boston.
Apoi, am fost din nou examinată tocmai de teologii de la
Universitatea Harvard. După asta, au început să vină la noi tot felul
de preoți. Iar acum, tu! Oricum, tu pari mult mai drăguță decît
ceilalți. Cred că au făcut o greșeală cînd te-au ales pe tine. Sau ești
vicleană?
— Foarte vicleană. Kathleen, te rog, ia-o de la început. Am auzit
povestea pe bucățele. E ceva legat de o zi din ianuarie. Acum opt
luni. După un banchet, ai ieșit cu un băiat, nu? Cine era băiatul? Și
despre ce a fost vorba?
Brusc, Kathleen își mută privirea. Ochii ei albaștri se întunecară.
O ușă păru să se închidă, trântindu-se, în fața încrederii pe care
tocmai o căpătasem una în cealaltă.
— Îmi pare rău, spuse ea. Dădu din cap. Nu pot vorbi despre
asta. Să lăsăm acest subiect. Vorbesc despre orice altceva.
Îi dădură lacrimile și fu nevoită să-și acopere fața cu mîinile. Mă
întrebam dacă mă ducea cu preșul. Mi-era imposibil să-mi dau
seama.
— Mi-e atât de teamă, șopti ea în cele din urmă. Sunt atât de
singură și de înspăimântată! Oamenii cred că sunt ori o mincinoasă,
ori o sfântă. Nu sunt nici una, nici alta. Sunt doar eu! Sunt eu, nu m-
am schimbat!
 Se aplecă spre mine și am cuprins în brațe biata fată care tremura
toată. Îi simțeam trăirile. Temerile ei, îngrozitoarea ei singurătate. Le
mai văzusem și înainte, dar niciodată chiar așa. Ce se întâmplase cu
Kathleen Beavier?
 15

Eram agitată după conversația cu Kathleen. Îmi plăcea fata.

Punct. Îmi pierdusem deja din obiectivitate. Am petrecut începutul
serii punând întrebări personalului, celor cinci oameni care lucrau
pentru familia Beavier. Am încercat să-mi fac treaba ca de obicei.
Personalul o idolatriza pe Kathleen și nici unul dintre ei n-o credea
mincinoasă. Credeau în ea.
Am urmărit ediția de seară a știrilor în camera mea și am aflat
mai mult despre epidemia de poliomielită, dar și despre foametea
din India și ciuma din Asia. Ce se întâmpla în toată lumea? Mi-am
dat seama că, în timp ce-l urmăream pe Peter Jennings prezentând
știrile, mă strângeam în brațe singură.
Imediat după șapte și jumătate, l-am contactat pe cardinalul
Rooney. I-am spus că făceam progrese, dar că, deocamdată, nu
aveam nimic extraordinar de raportat. Atunci a aruncat el mica sa
minge de foc. Trimitea un preot din Boston să stea în casa Beavier.
— Îl trimit pe părintele Justin O'Carroll, îmi spuse cardinalul. Îl
cunoști pe Justin.
Da, îl cunoșteam pe Justin O'Carroll.
În seara aceea, am luat cina târziu, în jurul orei nouă, dar stările
mele au continuat să se schimbe pe parcursul mesei. Kathleen mi se
băgase pe sub piele din clipa cînd am văzut-o prima oară și sfida
orice tip de etichetare facilă. Acum, mai venea și Justin O'Carroll.
Dumnezeu să-mi dea putere!
În jurul orei zece am plecat singură să mă plimb prin
împrejurimi. Mintea îmi era supraîncărcată și știam că, dacă urc în
cameră, nu voi putea dormi.
Este o înșelătorie. Trebuie să fie. Dar cum fac să dovedesc asta?
Și ce efect va avea asupra fetei?
Kathleen mă avertizase să am grijă dacă mă plimb pe afară și am
considerat sfatul ciudat. Locul era superb și extrem de bine luminat.
M-am gândit că puteam face față oricărui pericol peste care aș fi dat
aici.
 16

Aerul nopții era rece și mi s-a părut tăios. Sperasem că vuietul

valurilor mă va liniști, dar, spre surprinderea mea, sunetul a trezit în
mine un sentiment de melancolie care m-a luat pe neașteptate.
Încercasem să mă gândesc la altceva decît la tânăra fată. Și, așa
cum pilitura de fier este atrasă de magnet, așa și gândurile mele erau
atrase direct de Justin O'Carroll. La naiba, la naiba, la naiba. De ce îl
trimitea Rooney?
Nu mă mai gândisem la Justin de luni de zile, dar acum, că o
făceam, îmi aduceam aminte totul mult prea bine. Am fost călugăriță
în Ordinul dominican doar timp de doi ani și am simțit că am făcut
alegerea corectă, dar apoi s-a întâmplat ceva cu totul neașteptat. L-
am întâlnit pe părintele Justin O'Carroll, originar din comitatul Cork,
Irlanda. Și, la naiba, m-am îndrăgostit de el.
L-am văzut pentru prima dată pe cînd era un fel de asistent social
din partea Bisericii Catolice în South Boston. Purta o cămașă de
stofă, blugi, bocanci de teren. Nici măcar nu știam că era preot. Eu
lucram ca asistent social din partea cardinalului Rooney în biroul
principal al Arhiepiscopiei de pe Commonwealth Avenue.
Justin era chipeș; nu chiar în genul lui Daniel Day-Lewis, dar
undeva pe aproape. La fel credeau și toate mirenele de la Curtea de
Justiție. Avea cei mai fermecători ochi de un albastru intens și
cârlionți negri și groși. Uneori își prindea cârlionții într-o coadă de
cal și atunci era practic irezistibil.
Dar rezistasem ispitei și înainte. Știam ce aducea cu ea:
unsprezece copii și o viață de alcoolic. Chiar și cînd eram călugăriță,
bărbați atrăgători îmi făceau uneori avansuri: tații elevilor mei și
bărbați de pe stradă care nu aveau de unde să știe că eram
călugăriță, îmbrăcată fiind în hainele de oraș. Dar Justin avea ceva
atât de fascinant! O forță mai presus de orice îndoială ce mă intriga;
individualitate și încredere în propriile puteri; o aparentă indiferență
la căile crude ale lumii. Era un rebel care lupta pentru o cauză: era
devotat celor săraci, mai ales copiilor.
Justin avea totodată o inteligență aparte. Putea discuta cu multă
competență despre o serie întreagă de subiecte, de la sociologie
irlandeză, muzică și artă clasică, politică americană și cultură pop,
până la baseball. Îl adora pe Mozart; îi plăceau foarte mult U2 și The
Cranberries și l-am prins fredonând fragmente din ambele genuri
muzicale. Avea o educație umanistă și era sensibil, timid. Dar era
preot, iar eu călugăriță. Noi doi, pur și simplu, nu puteam fi
împreună.
Jos pe plajă, lângă reședința Beavier, m-am așezat pe un buștean
adus de valuri și am privit marea. Imaginile mi se desfășurau cu
repeziciune în minte, umplând locuri de a căror existență uitasem.
Mi-am amintit cît de buimacă și de prostuță mă simțeam cînd
eram în preajma lui și cît de vinovată și nătângă mă făceau aceste
senzații. Ca să fiu sinceră, nu simțisem niciodată ceva asemănător.
Normal, Justin și cu mine n-am abordat acest subiect în primul an.
Apoi am plecat la o conferință internațională în Washington, D.C.,
într-o călătorie care a durat două săptămâni.
În cea de-a doua săptămână, am primit un telefon la miezul
nopții. Era Justin.
— Ce este? S-a întâmplat ceva? l-am întrebat eu.
— Singurul lucru care s-a întâmplat este că... i-am auzit vocea
îndepărtată, visătoare, ... tu ești în Washington, eu sunt în Boston și
îmi este foarte dor de tine.
Mi-am simțit inima bătând puternic, gata să-mi străpungă
pieptul. Am fost tentată să închid telefonul. Dar înainte să fiu
nevoită să găsesc un răspuns, Justin trecuse deja de tăcerea
stânjenitoare.
— Nici nu-ți dai seama cît de greu mi-a fost să-ți dau telefon. Am
ridicat receptorul pentru ca să închid imediat de cel puțin
douăsprezece ori. Mă simt ca un idiot, Anne, dar se pare că nu am
avut de ales. A trebuit să te sun.
Ce era de spus? Expresia „a fi năucit” a fost inventată pentru
momente ca acesta. Să-i fi spus că și mie îmi era dor de el? Că toată
săptămână nu mă putusem concentra fiindcă mintea îmi zbura
mereu la el? Toată luna? Tot anul?
Nu, nu puteam. Nu aveam s-o fac.
Așa că am spus, mai degrabă cu nepăsare:
— Mă întorc în Boston lunea viitoare.
Și apoi am adăugat că trebuia să dorm și i-am închis telefonul.
Câtă voință, câtă confuzie și câtă nesinceritate!
Mi-am petrecut restul șederii în Washington gândindu-mă la noi.
Eram extrem de negativistă. Cînd m-am întors, am cerut și am primit
imediat un transfer din Boston. Depusesem jurăminte, îmi
asumasem o răspundere solemnă, nu mă mai puteam întoarce
înapoi.
Justin a părut să-mi înțeleagă decizia. Nu mi-a scris și nici nu mi-
a telefonat la noua mea școală din Andover. Cu timpul, credința și
jurămintele făcute au învins.
Apoi, într-o după-amiază, mă aștepta în fața liceului particular
unde predam.
— Trebuia să te revăd, mi-a spus pe tonul cel mai blând posibil.
Îmi pare rău, Anne! Mă simt de parcă nu mai am de ales. De parcă
nu mai am libertatea de a alege.
— Ei bine, am spus eu zâmbindu-i, și eu mă bucur să te văd. Și ai
libertatea de a alege. Ca și mine, de altfel.
Am făcut o plimbare lungă pe străzile orășelului. Am încercat să
vorbesc chibzuit, logic, calm. Îmi pare totul atât de ironic cînd mă
gândesc la discursul meu febril din acea zi. Apoi, brusc, acest bărbat
indiscutabil superb, pe care voiam să-1 iubesc, m-a prins de umeri și
m-am trezit uitându-mă în răvășitorii lui ochi albaștri. Stăteam în
picioare, în fața unui loc care se numea Pewter Pot2*. Nu-l voi uita
niciodată.
— Justin, am șoptit eu, te rog, nu.
— Te iubesc, Anne, a spus el, fără să-mi dea drumul.
Era pentru prima dată cînd auzeam aceste cuvinte.
— Nu vreau să te mai văd, i-am spus. Îmi pare rău, îmi pare
foarte rău. Apoi m-am întors la mașină și am plecat spre casă,
tremurând și suspinând tot drumul.
Luni de zile mai tîrziu, am auzit că Justin fusese transferat la
Sfântul Scaun din Roma. Nu la multă vreme după aceea, eu eram la
Harvard, dar nu mai eram călugăriță. Așa cum scria în mod repetat
Kurt Vonnegut într-unul din romanele sale, și așa mai departe.
Acum, pe o plajă pustie, bătută de vînt și rece, știam că voiam
să-1 revăd pe Justin. Voiam să-i povestesc despre Kathleen Beavier și
cît de mult mă tulburase. Voiam să vorbesc cu Justin O'Carroll și nu
aveam nici cea mai mică idee de ce această nevoie era, dintr-odată,
atât de copleșitoare.
Dar poate intuiam.
Curând, urma să împlinesc treizeci de ani.
Și eu eram încă virgină.

₁₇

Pe fotoliul din spațioasa bibliotecă a casei Beavier se afla un

musafir. Știam cine este și pentru ce se afla acolo. Era șeful secției de
obstetrică al spitalului Mount Sinai. Cu toate acestea, am fost
prezentată doctorului Neil Shapiro, care fusese adus de la New York
pentru a o examina pe Kathleen. Un medic evreu, mi-a trecut prin
minte. Ei bine, să fie acesta un fel de test acid la adresa Bisericii?
 Shapiro avea un aspect obișnuit, cu părul alb rărit, și o constituție
solidă care părea să fi fost zdruncinată de călătoria pe care o făcuse
la Newport. Vorbea repede despre cum pierduse legăturile de zbor
și despre o ciudată senzație de amețeală care-1 cuprinsese în
momentul în care intrase în oraș.
M-am așezat lângă Carolyn Beavier pe canapeaua acoperită cu o
creton de bumbac și am acceptat o ceașcă de cafea. Savuram în minte
cîteva ironii legate de vizita lui Shapiro, dar i-am acordat medicului
toată atenția.
— Înțeleg că fata a mai fost examinată, dar am fost totuși rugat să
o văd și eu. Bineînțeles, un examen ginecologic efectuat aici
limitează sever ceea ce vă voi putea spune, zise Shapiro pe un ton
profesional. În primul rând, voi folosi un sonometru manual. Și,
având în vedere că Biserica nu permite amniocenteza...
— Copilul fetei poate fi un copil sfânt, am intervenit eu, făcând
pe avocatul diavolului. Ar fi un act de inconștiență să ne asumăm
chiar și cel mai mic risc în privința siguranței lui, nu credeți?
— Nu este decizia mea, bineînțeles, spuse Shapiro și apoi surise.
Deci, cum se simte pacienta noastră?
— Sunt sigură că va fi bine, spuse Carolyn Beavier cu fermitate.
Poate că ea și Kathleen chiar se iubeau, dar, fără îndoială, nu erau
apropiate. Păreau să petreacă cît mai puțin timp posibil împreună.
— Nu a fost încântată să audă că veniți, am recunoscut eu în fața
doctorului. Și n-o pot învinovăți. Mă duc să văd ce face.
Kathleen stătea în fund, pe pat. Pe cuvertura matlasată erau
împrăștiate numere din Jump, MoXiegirl și Teen People. La radio se
auzea tare o muzică neo-swing. Expresia de pe chipul fetei arăta clar
că mai avea puțin și ceda. O înțelegeam pe deplin și eram alături de
ea.
— De ce să-1 las să mă examineze? întrebă ea pe bună dreptate.
Shapiro nici măcar nu este medicul meu. E doar un alt străin care-mi
invadează intimitatea! Mă simt de parcă aș fi într-un episod din
Dosarele X. E o violare totală a intimității.
— Te înțeleg, chiar te înțeleg.
— Bine. Atunci așa rămâne. C'est fini. Nici un străin nu-mi face
mie un examen pelvian.
— Totuși, am continuat eu, Shapiro nu are nici un interes în toată
povestea asta. Nu te cunoaște. Nu este romano-catolic. Publicul nu-1
va contesta. Și, Kathy, acest aspect vă va face viața mai ușoară și ție
și părinților tăi, ca să nu mai vorbesc de copil.
Kathleen aprobă din cap.
— Bine, spuse ea, deși buzele îi tremurau de exasperare.
Credeam că va plânge, dar reuși să-și înghită lacrimile. Era
puternică.
Am ajutat-o să se dezbrace de vesta grea, mult prea mare, și să-și
dea jos fusta în genul hainelor la mâna a doua, pe care le purtase
toată ziua. M-am gândit că mama ei ar fi trebuit să fie acolo cu ea,
dar Carolyn mă refuzase politicos.
Sânii fetei erau umflați, iar burta imensă. Arăta gata să explodeze.
De-abia așteptam să aud ce avea de spus Shapiro despre starea ei.
 18

— Pot intra? întrebă Shapiro pe un ton glumeț.

— Da, atâta timp cât nu mă atingeți, răspunse Kathleen din patul
ei. Și nu cred că glumea.
Shapiro se scuză pentru deranj și apoi se așeză într-un balansoar
de lângă fereastră. Privirea i se plimbă pe posterele de pe pereți:
Justin Timberlake din formația ’N Sync. David Boreanaz din serialul
TV Buffy, spaima vampirilor, Ma Damon și Ben Affleck. Affleck avea
lipită pe frunte o stea de aur.
Pe un ton foarte calm, cât se poate de firesc, medicul îi puse fetei
câteva întrebări despre greutate, somn, digestie, dacă avea febră și
unde era umflată.
Scoase câteva instrumente din trusa lui. Îi luă temperatura și
tensiunea. Apoi îi măsură abdomenul. Scoase din geantă un
stetoscop cu un aspect ciudat. Era o cutie de plastic de 15 centimetri
cu un difuzor pe o parte.
— Acesta este un stetoscop Doppler, îi spuse el fetei. Este ca un
mic aparat cu ultrasunete. Putem asculta inima copilului.
Apăsă stetoscopul pe abdomenul fetei, uns cu gel, și mișcă
instrumentul în toate părțile până obținu cel mai puternic sunet.
Kathleen era vrăjită, și eu la fel. Sunetul care venea din micuța
cutie era captivant, misterios și foarte real. Era bătaia rapidă a unei
inimioare.
— Kathleen, vrei să-ți dai jos chiloțeii? întrebă doctorul, deși era
clar că nu aștepta un răspuns negativ. Și vino la marginea patului.
Mersi, acum ridică-ți și îndoaie-ți picioarele.
Fata se dezbrăcă de lenjerie și se lăsă pe spate. Apoi închise ochii.
— Kathleen, întrebă el, tu n-ai făcut niciodată sex cu un băiat?
— Nu, zise ea cu ochii închiși. Niciodată. Cel puțin nu în această
viață.
— Dar ai ieșit cu băieți, nu?
 — Bineînțeles. Cine n-a făcut-o?
— Și ai fost sărutată, mângâiată și așa mai departe?
— Și așa mai departe? repetă Kathleen.
Doctorul se opri. L-am simțit cum încearcă că reformuleze
întrebarea pe un ton mai delicat.
— Știi că, pentru a rămâne însărcinată, nu trebuie neapărat ca im
băiat să te pătrundă până în interior?
Kathleen deschise ochii.
— Nu m-a atins nimeni, niciodată, acolo jos, spuse Kathleen
gâtuită de emoție. Niciun penis nu m-a atins acolo jos.
— Bine, Kathleen, mulțumesc.
— Fără nici cea mai mică plăcere.
Shapiro îmi făcu semn să-l asist. Am avut senzația că era puțin
cam arogant, dar l-am ajutat oricum. Trase un taburet de sub măsuța
de toaletă a fetei și-l aduse la marginea patului.
— Vrei s-o ții, te rog? zise el și scoase din buzunar o lanternă
subțire pe care mi-o întinse.
În mod instinctiv, am direcționat lumina așa încât să poată vedea
organele genitale ale fetei. Își așeză mâna pe partea exterioară a
coapsei ei, bătând-o ușor, ca să o calmeze, își puse o pereche de
mănuși chirurgicale din latex.
— Evident, nu pot folosi un dilatator, spuse el, dacă himenul ei
este intact.
Cu degetele acoperite de mănuși, desfăcu labia mare a fetei, apoi
labia mică.
— Uite, îmi arătă el, acesta este himenul. Membrana dinăuntru
era roz-pal, cu o mică deschizătură verticală în centru. Orificiul era
prea mic, prea îngust, ca să permită trecerea a ceva mai mare decât
un băț de chibrit. Shapiro avea o expresie uluită.
— N-am mai văzut niciodată așa ceva, îngăimă el. Trebui să se
calmeze înainte să vorbească din nou.
— Gata, Kathy, am terminat. Te poți îmbrăca.
 Își scoase mănușile de cauciuc și-i lăsă fetei fusta peste picioare.
— Nu este nicio îndoială că este însărcinată, declară expertul din
New York. Iar himenul acestei tinere este cu siguranță intact.

19

Colleen Deirdre Galaher, singură în camera ei mică, era învelită în

pături de lână, protejată de frigul nopții. În afara orășelului Maam
Cross, mai puțin de doisprezece oameni știau de starea ei și doar
câțiva dintre ei îi dădeau importanță.
Fecioara Colleen fusese deja considerată o înșelătorie sau
produsul unei tulburări mentale de către conservatoarea Biserică a
Irlandei. Vaticanul și-ar fi dorit același anonimat pentru Kathleen
Beavier, dar, în America, în Vestul Sălbatic, era mult mai greu de
ascuns ceva.
Colleen era trează și, așa cum făcea în fiecare seară, se ruga
Domnului și Fecioarei Binecuvântate pentru ca pruncul ei să se
nască sănătos.
— Ține-mi copilul sănătos, șopti ea. E tot ce îți cer. Te rog, fă ca
puiul meu să aibă o viață sănătoasă, bună. Asta e tot ce-ți cer,
Doamne!
Colleen continuă să repete rugăciunea, în timp ce afară vântul
bătea năprasnic peste câmpuri, prin copaci și peste casa ei.
— Doamne Dumnezeule, nu știu de ce a venit acel preot din
Roma. Nici nu-mi pasă. Mă rog doar ca puiul meu să se nască și să
trăiască în binecuvântarea ta divină.
Era o rugăciune atât de simplă, iar fata irlandeză o spunea
minunat, fiindcă venea din suflet.
O repetă iar și iar, până când, într-un târziu, adormi.
Între timp, afară, cineva urmărea casa, fata și copilul care creștea
în ea.
 20

Cardinalul John Rooney știa că ajunsese la o concluzie cel puțin

neobișnuită și periculoasă. Dar nu se mai putea abține. Purtase
discuții serioase cu medicul Shapiro și Anne Fi gerald. Și ulterior
vorbise cu Charles și Carolyn Beavier.
În cele din urmă, plecase la spitalul Sf. Ecaterina și se plimbase
ore întregi prin saloanele pline până la refuz cu copii bolnavi și
muribunzi. Timpul petrecut printre copiii bolnavi săraci îl ajutase să
ia o decizie. Văzu și simți o legătură între epidemia de poliomielită
și… Kathleen Beavier.
Își frecă mâinile îngrijorat. Sticla de Glenlivet nu-l ajuta cu nimic.
Poate fiindcă era extraordinar de frig în Boston în acea zi.
Copii muribunzi, o fecioară însărcinată, medita el. Doamne
Dumnezeule, oare este posibil?
În întreg orașul portuar, dâre groase de fum albastru-cenușiu se
ridicau cu forță, amestecându-se cu norii ușor amenințători din
înaltul cerului. Toată ziua, povestea unei posibile „concepții
imaculate” fusese în atenția tuturor. Se întreba cum anume apăruse
zvonul. Cine vorbise?
Într-un final, duminică seara târziu, din biroul său aflat undeva
pe Commonwealth Avenue, așternu concis pe hârtie:

CA RĂSPUNS LA INTERESUL ACORDAT SARCINII TINEREI

KATHLEEN BEAVIER, LUNI SE VA ȚINE O CONFERINȚĂ DE
PRESĂ LA COLIBA SOARELUI, REZIDENȚA BEAVIER DIN
NEWPORT. KATHLEEN BEAVIER VA FI PREZENTĂ CA SĂ
RĂSPUNDĂ LA ÎNTREBĂRI.
INTRAREA SE VA FACE NUMAI PE BAZĂ DE INVITAȚIE.
PÂNĂ LUNI, DUMNEZEU SĂ VĂ BINECUVÂNTEZE PE TOȚI!
RĂMÂNEȚI ÎN RUGĂCIUNILE MELE!
 Se lăsă pe spate, reciti anunțul și reflectă dacă ar trebui sau nu să
prezinte cazul publicului. O voce din interiorul său spunea: Da, ar
trebui. Nu știa dacă vocea era a sa sau a Dumnezeului său. Sau a
altcuiva.

21

La 9:39 seara, Les Porter, reporterul în vârstă de treizeci de ani al

ziarului newyorkez Daily News, era acasă în apartamentul său de la
etajul patru al unei clădiri fără lift din West Side. Dădu drumul
calculatorului și, în timp ce iubita sa, cu care locuia, înfigea o țepușă
lungă într-un cotlet de miel, își verifică poșta electronică. Simțea că
povestea va fi făcută cunoscută în seara aceasta. Instinctul i-o
spunea.
În momentul în care văzu mesajul „Fii pe fază!” de la sursa sa din
Roma, Porter uită de toate: mirosul fripturii, povestioara amuzantă a
Renatei despre ziua petrecută la serviciu în galeria de artă, pisica lor,
Anne e Funicello, care-și arcui spatele și trecu chiar pe sub nasul lui
cu coada ei stufoasă.
— Valea, îi spuse el, împingând pisica dincolo de tastatură. Eu
lucrez aici.
Adăugă o notă și trimise e-mailul mai departe la Tom Megoey, un
editor de știri internaționale din New York. Luă apoi telefonul fără
fir și deschise încărcata sa agendă Filofax pe măsuța de telefon
lăcuită. Apăsă tastele și, într-un final, reuși să facă legătura cu
Bostonul. Avea o confirmare din Roma, acum avea nevoie de una de
la biroul cardinalului Rooney. Omul său de legătură de acolo era
părintele Justin O’Carroll. O’Carroll era inteligent și foarte deschis
pentru un preot.
— Părinte O’Carroll, îmi puteți confirma știrea? Îmi puteți spune
ceva? Orice? Îmi puteți da vreun nume, vreo persoană pe care să o
pot contacta? Am două confirmări și aș vrea să o obțin și pe a treia. E
în interesul tuturor să obțin informațiile corecte.
Porter își făcu palma căuș în jurul receptorului. Simțea că acesta
era momentul.
— Renata, dă-l mai încet, te rog! O privi încruntat până când
coloana sonoră a filmului Les Mis deveni un murmur abia sesizabil.
— Bine, părinte. Da, da. Vă înțeleg perfect situația. Dar vă rog,
ascultați ce am de spus. Voi vorbi chiar acum cu redactorul nostru
de știri internaționale. El va trebui să clarifice situația în fața
redactorului-șef. Veți rămâne în apropierea telefonului? Da, sincer vă
înțeleg. Îmi dau seama că este o știre foarte delicată. Dar, vă rog,
rămâneți în apropierea telefonului. News va tratata știrea cu
sinceritate și corectitudine.
Cobora deja treptele clădirii, îndreptându-se spre birourile
ziarului Daily News de pe strada West Thirty-third.
La numai cincisprezece minute după ce părăsi apartamentul,
ieșind în stradă, Porter se afla la biroul lui din redacția de știri –
centrul său de comandă. Deschise agenda cu adrese din calculator.
Își trecu privirea peste numele și numerele de telefon afișate pe
monitor. Apăsă o tastă care făcea legătura telefonică între el și James
Lapinsky, un colaborator din Boston. Lapinsky era în pat și, după
vocea răgușită, dormea, când Porter îi spuse că trebuie să meargă la
sediul Arhiepiscopiei de pe Commonwealth Avenue.
— Bineînțeles că acum, Jim. Îmi pare rău să aud că ai o migrenă.
Îmi pare rău că e duminică seara. Am nevoie să-ți confirme personal.
E urgent! Părintele Justin O’Carroll îți va relata totul din punctul lor
de vedere. E irlandez get-beget și e iute la vorbă. Șovăie să ia o
poziție clară, dar știe că, oricum, povestea va ieși la iveală. Este
purtătorul de cuvânt al lui Rooney, așa că este oficial. Îmi pare rău
că-ți stric seara, dragule, murmură el, închizând telefonul.
În timp ce aștepta ca Lapinsky să-și facă treaba, o luă spre capătul
coridorului către biroul cu pereți de sticlă al lui Megoey. Ciocăni
ușor, intră și închise ușa în spatele lui.
Apoi îi spuse lui Thomas Megoey – „Colonelul”, permanent
colțos, că știrea tocmai fusese confirmată de părintele Justin
O’Carroll, de la sediul Arhiepiscopiei din Boston.
După ce ascultă tot ce avu să-i spună Porter, Megoey ridică
receptorul „liniei fierbinți” cu redactorul-șef, Joseph Denyeau. În
felul său personal, Megoey era foarte persuasiv, dar nu spunea
baliverne.
Un minut mai târziu, când închise telefonul, redactorul se
întoarse spre tânărul și extrem de ambițiosul Porter.
— Sincer să fiu, Denyeau nu știe ce dracu’ să scoată din toată
povestea asta. Fiindcă vine din biroul cardinalului, e o știre. La fel,
ne ajută faptul că nu neagă zvonul. Dar vrea să aibă ceva la mână,
Les.
La 11:45, ediția zilei, realizată pe calculator, arăta că urmau să fie
publicate alte știri în paginile 1,19 și 32.
La 11:59, tipograful-șef de la imprimeria din orașul Jersey apăsă
pe buton. Începea tipărirea ediției de noapte.
La 12:16, mașinile de tipărit imense huruiau. Câteva sute de mii
de exemplare aveau să ajungă în casele zonei metropolitane până la
micul dejun.
Les Porter părăsi clădirea redacției cu puțin înainte de ora unu
dimineața, cu un ziar proaspăt apărut sub braț. Ziarul încă era călduț
ca o felie de pâine proaspăt prăjită. La dracu’, nu, ziarul acesta era
fierbinte.
Renata îl aștepta în zona familiară a barului Cafe des Artistes,
două numere mai sus pe strada unde se afla apartamentul lor. Les
despături ziarul și îl cercetă în lumina slabă, gălbuie.
Îl strecură între Renata și paharul ei cu Smirnoff dintr-o mișcare.
Renata lăsă să-i scape un ușor „uau” când citi titlul principal așezat
deasupra numelui iubitului ei.
 BISERICA CATOLICĂ SUPRAVEGHEAZĂ ÎNDEAPROAPE O
VIRGINĂ ÎNSĂRCINATĂ DIN NEWPORT
— Un copil divin. Un afurisit de copil american divin! murmură
Les Porter în zgomotosul Cafe des Artistes. De la noi o auziți pentru
prima oară.

22

Roma, Vatican

Sfinția Sa Papa Pius al XIII-lea stătea întins în pat cu un picior

răsucit sub el. Pielea îi era ca o pânză acoperită cu răni deschise.
Suferea și era teribil de înspăimântat.
Din cauza epidemiei de poliomielită din America.
Din cauza foametei și ciumei din Asia și Mexic.
Din cauza fetelor virgine.
Din cauza propriului trup muritor și a ceea ce se petrecea cu el.
Încă putea să respire. Încă putea să înghită. Însă nu se putea
mișca, nici nu putea vorbi.
Era practic neajutorat în propriul pat. Nici măcar nu putea să
apese pe unul dintre butoanele sistemului conceput pentru cazul în
care ar fi avut nevoie de ajutor.
Și Papa își dădu seama că, pentru prima dată în viață, nu se putea
ruga.
Știa că avea să fie găsit în dormitorul lui spartan în dimineața
următoare. Cardinalul avea să confirme moartea sa în prezența
Maestrului de Ceremonii Liturgice Papale și a altor oficiali
importanți de la Vatican, toți îngrijorați. Se întreba: Voi sta atunci în
lumina sfântă a Domnului? Sau voi fi ținut aici, prizonier al propriei minți
și al propriului meu trup?
Simți că nu era singur. Credea că diavolul era cu el chiar în acel
moment și că fusese cu el pentru ceea ce i se păru o eternitate,
batjocorindu-i fragilitatea și azvârlind asupra țesuturilor moi ale
creierului său o furtună de imagini grotești.
Nu pentru sine îi era teamă, se temea doar de vidul pe care l-ar
crea trecerea sa în neființă. Se temea pentru oameni.
Și pentru fecioare, cele două fete care nu aveau nici cea mai mică
idee că destinele lor se întretăiau.
Privi fix la crucifixul din lemn aflat pe peretele din fața patului și
se întrebă plin de umilință dacă nu cumva îl dezamăgise pe
Dumnezeu. Cum de fusese învins atât de ușor? Va fi iertat? Sau
poate avea să ajungă în Iad.
Își îndreptă gândurile spre tânărul anchetator, părintele Nicholas
Rose i. Îi spusese despre miracolul de la Fatima? Nu mai era sigur.
Găsi însă amintirea acelei zile îndepărtate într-o nișă neatinsă a
minții sale tulburate.
Detaliile erau încă la fel de intacte, așa cum fuseseră pentru mai
bine de op eci de ani.
Papa își aminti ziua de 13 octombrie 1917. Faptul se întâmplase și
fusese relatat în ziarul londonez The Times și în New York Times.
Se adunaseră pe colinele Portugaliei 110 000 de martori din toată
Europa și chiar de departe, din SUA. Stătuseră în ploaia torențială,
așteptându-i pe cei trei micuți. El însuși fusese acolo.
Încă dinaintea zorilor torentul de ploaie inunda fără milă câmpia
părăsită. Mii de umbrele de culoare închisă protejau mulțimea de
ploaia rece, ce le slăbea tuturor puterea. Mirosul de miel, pui și
ceapă parțial gătite, stricate, rarefia aerul.
Era așteptat un miracol căci, la acea vreme, oamenii mai credeau
în miracole.
În cele din urmă, la unu și cinci după-amiaza, cei trei copii
apărură. Aveau ochii larg deschiși și tremurau, în mijlocul unei
procesiuni compacte de preoți și călugărițe cu aer sever. În spatele
lor veneau alți preoți în sutane, uzi leoarcă, ținând în mâini torțe
roșii care abia pâlpâiau și cruci de aur.
 Copiii – Francisco, Jacinta și verișoara lor, Lucia – începură
deodată să arate spre norii negri, amenințători. Aceea a fost cea de-a
șasea și ultima lor apariție.
— Lăsați deoparte umbrelele și ea va opri ploaia! strigase Lucia în
vârstă de zece ani.
Ordinul imperios al micuței țărăncuțe își făcu loc prin mulțime.
— Vă rog, doamnă, umbrela dumneavoastră de soare.
— Domnule, umbrela dumneavoastră, vă rog!
Pe 13 octombrie 1917, la 1:18 după-amiaza, norii negri de furtună
care acoperiseră cerul încă din zori se dădură la o parte.
Mulțimea de oameni privea în sus cu ochii holbați și gura
deschisă.
Un licăr de aur se ivi la marginea norilor, apoi soarele apăru cu o
strălucire orbitoare.
— Priviți! A ieșit soarele!
— Fecioara este aici!
Mii de oameni îngenuncheară în noroiul gros. Și, așa cum imediat
avea să fie relatat în New York Times și pretutindeni, soarele amiezii
începu să tremure și să se rotească îndreptându-se spre pământ cu o
viteză terifiantă.
O lumină strălucitoare coborî peste mulțimea încremenită, pe
măsură ce cu toții urmăreau soarele ce se rostogolea înapoi spre cer.
— Vă rog, aduceți rugăciuni Maicii Noastre, imploră micuța
Lucia. Ea spune că războiul mondial se va sfârși curând! Spune că,
de data aceasta, Diavolul va fi oprit drept semn!
Mulțimea de femei și bărbați care-i înconjurau pe cei trei micuți se
bătea în piept, strigând: „O văd! E atât de frumoasă! Maica
Domnului s-a întors pe pământ, aici, la Fatima!”
Sfinția Sa Papa Pius al XIII-lea prețuia această amintire. Copil pe
vremea aceea, fusese și el acolo. Stătuse pe umerii tatălui său. Fusese
prea mic pentru a înțelege cu adevărat.
Dar se întâmplase.
 Doamna Binecuvântată îi vorbise. Doamna Binecuvântată
apăruse. Și ea a prevăzut tot ceea ce se întâmplă acum – absolut totul!
Criza care urmă spintecă deodată creierul celui mai adorat om al
creștinătății, ștergând totul, în afară de un singur regret.
Nu va ști niciodată care dintre fecioare va da naștere copilului
divin.

23

Newport, Rhode Island

Sunt preot. Sunt aici cu o însărcinare importantă din partea Bisericii.

Părintele Justin O’Carroll stătea într-un petic de lumină pe aleea
ce ducea spre casa Beavier și încerca să-și tragă sufletul și să se
liniștească puțin. Avea să fie o adevărată provocare.
Sunt preot.
Pe chipul lui se schiță un surâs mai degrabă provocat de lumina
orbitoare decât de o anticipare fericită. În casa aceasta avea să o vadă
pe Anne Fi gerald și nu era sigur că-și dorea asta. Îi luase mult timp
să uite totul. Nu voia să retrăiască experiența care-i frânsese inima.
Totuși, credea în destin și iată-l acum, din nou, în aproprierea lui
Anne. Știa că ea va fi în casa Beavier din moment ce el era, cel puțin
parțial, răspunzător pentru asta. El o recomandase cardinalului, care
își dăduse acordul imediat. John Rooney afirmase că Anne era
rezistentă, poate chiar cinică în acest stadiu al vieții ei și tocmai de
asta era nevoie în Newport.
Ultima oară când o văzuse, Justin crezuse cu tărie că nu avea să o
mai întâlnească niciodată. Încă își amintea furia ei când apăruse la
școala de fete unde lucra. Avea dreptate să fie furioasă, dar, Doamne,
Anne îi dăduse cu vârf și-ndesat ceea ce merita.
Anne este o încercare, gândi în sinea lui. O încercare pe care o
merita. Poate că înainte a fost egoist. De data aceasta însă, nu avea să
o bată la cap cu sentimentele lui.
— Iisuse Hristoase, murmură el deodată, iat-o. Urmări cu privirea
o tânără izbitor de frumoasă și de suplă care urca dunele de nisip ce
dădeau spre corpul principal al casei. Nu era chiar pregătit pentru
așa ceva, dar ea se afla în fața lui. Prin minte îi trecu același gând ca
întotdeauna. Nu se schimbase nimic cu adevărat: încă o iubea pe
femeia aceasta. Doar că acum era îndeajuns de cumpătat ca să n-o
arate.
Mersul ei sigur îi era dureros de familiar, la fel și modul în care
părul ei negru și des se unduia în adierea vântului. Părea că se
plimbă încet – nu exista vreun alt motiv logic pentru care îi luă o
eternitate ca să ajungă până la el.
Se simțea răscolit. Oricât ar fi exersat și s-ar fi pregătit, nu avea
cum să intuiască această clipă.
În cele din urmă, se aflară față în față la intrarea casei Beavier. În
mod ciudat, spațiul în care se petrecea o dramă părea adecvat
întâlnirii lor.
Anne îl privi fix, mută, poate furioasă pe el, fiindcă o luase iarăși
prin surprindere. Ar fi putut suna, știa bine. Ar fi putut să o
avertizeze.
— Bună, Anne, spuse el. Era neobișnuit de tăcut. Și eu fac parte
din personalul Arhiepiscopiei, din toată această intrigă.
În cele din urmă, Anne îngăimă un: „Bună, Justin”. Atât. Aparent,
nu avea altceva de spus.
Justin o privi fix în ochii ei căprui mai mult decât ar fi trebuit.
Arăta mai bine, mai înțeleaptă, mai frumoasă ca oricând. Revederea
ei îi răvășea sufletul.
— Îmi pare rău că am venit așa, se grăbi el să se scuze, dar nu ai
cum să refuzi un cardinal.
— Știu, Justin. Sunt aici din același motiv.
Justin rămase împietrit pe alee, simțind cum sângele îi țâșnește cu
putere în tâmple, urmărindu-i expresia chipului, doar-doar o vedea
un semn al sentimentelor ei. Oare îi va spune că se bucură să-l vadă?
Sau se va întoarce, îndepărtându-se? Sau va începe să țipe?
Când, într-un sfârșit, un zâmbet își făcu loc pe chipul ei, Justin se
simți binecuvântat.
Anne îi întinse mâna subțire. În mod formal, dar cu căldură
totuși.
— Mă bucur să te văd, Justin. Avem multă treabă aici. Kathleen
Beavier este o tânără uluitoare. Dar eu nu cred că va fi Maica
Domnului.

24

După cinci ore, Les Porter era plin de adrenalină. Reporterul

ziarului Daily News stinse a doua țigară din acea dimineață și puse
scrumiera înapoi pe noptieră. Din spațiosul său pat dublu din
hotelul Goat Island Sheraton din Newport, Les avea o priveliște
destul de frumoasă a podului Jamestown, ușor arcuit.
— Ce au pus în mișcare Dumnezeu și ziarul News? murmură el
pentru sine. Pe pod se formase un ambuteiaj diabolic – deși poate ar
fi trebuit să folosească acest termen cu chibzuință.
Cine erau acești oameni care se grăbeau spre Newport? Erau
credincioși? Erau mânați de curiozitate? Avocați care vânează
companii aflate în criză financiară? Toate la un loc?
Cu siguranță, știrea despre fecioara însărcinată se răspândise
rapid. Fox, Hearst Entertainment, Warner Brothers încercaseră să-l
contacteze pentru dreptul de autor în cinematografie la numai la o
fracțiune de secundă după ce semnase un contract cu UTA. Noii săi
agenți, Richard și Howie, își linseseră buzele, asigurându-l că
povestea cu Kathleen Beavier avea să-i aducă beneficii importante.
Știa deja. Era un material de primă pagină chiar și pentru viitorul
îndepărtat.
 Mai întâi, speculațiile dinaintea nașterii, cu toate ingredientele
misterului, controversei, religiei și sexului. Iar apoi spectacolul
nașterii însăși. Era o farsă? Sau era real? Și apoi ce va urma?
Personal, considera că fata reprezenta cealaltă față a Tawanei
Brawley, dar, din punctul lui de vedere, nu conta dacă ea era virgină
sau doar o înșelătorie bine pusă la cale.
Aflase povestea, dar nu o putea controla. Putea însă să-și lase
amprenta personală. Și exact acest lucru intenționa să facă.
Les Porter își trase repede pantalonii de catifea, un pulover din
lână mițoasă și o haină de ploaie. Hainele costau mai mult decât
întreținerea apartamentului său. Întotdeauna avusese o pasiune
pentru îmbrăcămintea de calitate. Doar că acum, pentru prima dată,
cheltuiala avea să fie justificată. Astăzi, camerele de luat vederi vor fi
îndreptate spre el.
Mașina închiriată aștepta în fața hotelului Sheraton și, în timp ce
ieșea din parcare, realiză că făcea ceva ce nu-și amintea să mai fi
făcut de cincisprezece sau douăzeci de ani.
Les Porter, absolvent al Liceului Regis și al Colegiului Manha an,
spuse calm Tatăl Nostru. Nu fiindcă ar fi crezut din adâncul sufletului
în fecioară. Dar… cu toată bravura sa, nu prea putea să nu creadă.

25

Mulțimea a început de timpuriu să se adune în jurul „colibei”

Beavier. Poliția din Newport era prezentă „în număr mare” și am
petrecut o jumătate de oră pe baricade, vorbind cu ei. Majoritatea
polițiștilor erau foarte cinici și sceptici în privința așa-zisei fecioare
însărcinate. Exact ca mine.
Unul dintre cei mai vorbăreți oameni care asigurau paza mi-a
spus: „Nu sunt decât niște bogătași care profită de pe urma
nenorocirilor”. O frază bizară, dar cred că polițistul era cât se poate
de serios și poate chiar avea dreptate.
 Pe măsură ce se apropia ora conferinței de presă, reporterii și
câțiva prieteni de familie au primit permisiunea de a intra pe
proprietate. Am vorbit cu câțiva dintre prietenii și rudele familiei
Beavier, dar nimeni n-a fost în stare să arunce mai multă lumină
asupra misterului.
Munceam din greu, dar nu făceam mari progrese. Oamenii cu
care am vorbit erau strict împărțiți între credincioși și sceptici
agresivi.
Am văzut trei adolescente cărora li s-a refuzat intrarea pe
proprietatea Beavier și care au făcut un scandal destul de mare. Erau
îmbrăcate în obișnuitul stil urban și păreau să fie prietene cu
Kathleen. M-am îndreptat în grabă spre ele.
— Pot să vă ajut, fetelor? le-am întrebat peste baricadele de lemn
ridicate de poliția din Newport.
— Dar tu cine ești? mă întrebă sfidător una dintre fete. Purta
blugi, ghete de teren și un hanorac de culoare kaki. Toate trei aveau
brățări țesute WWJD pe mână. Știam că WWJD putea să însemne ori
What Would Jesus Do3 ori We Want Jack Daniels4. Sau ambele.
— Cine sunt eu? Păi, acum, sunt cea aflată pe partea din interiorul
baricadei. Sunteți prietene cu Kathleen?
— Am fost. Înainte de asta, spuse cea desemnată purtătorul de
cuvânt al grupului.
— Înainte ca părinții ei să-i interzică să mai vadă pe cineva, spuse
o blondă înaltă. Părinții ei și vrăjitoarea aia rea, doamna Walsh.
— Noi suntem prietenele ei ya-ya, spuse a treia fată.
Am presupus că asta avea de-a face cu cartea Secretele divine ale
frăției ya-ya, pe care, întâmplător, o adoram.
— Bine. Atunci intrați și bucurați-vă de petrecerea anului! Le-am
făcut loc să intre și noii mei prieteni polițiști își imaginară că familia
Beavier nu avea nimic de obiectat.
— Unde e ținută? întrebă liderul fetelor.
 — Jos în pivniță. De fapt, există o pivniță aflată mai jos care este
deosebit de friguroasă și murdară, am zis eu. Eu sunt Anne. Am luat
parte la organizarea de aici, dar cel puțin eu am simțul umorului. Și,
domnițelor, eu v-am ajutat să intrați.
— Sara, spuse blonda înaltă.
— Francesca, spuse cea plinuță care părea să fie italiancă.
— Chuck, se prezentă liderul.
— Bine, le-am zis, haideți să vă vedem prietena.

26

Kathleen rămase înmărmurită când văzu că am încălcat regulile și

i-am adus în casă prietenele, dar un zâmbet superb îi apăru pe față
când le văzu strânse în ușa dormitorului.
— Sunt doar prietenele tale ya-ya, iubito, spuse Chuck tărăgănat
și apoi intrară în încăpere și se îmbrățișară toate.
Le-am lăsat singure câteva minute, dar mai apoi m-am gândit că
deja încălcasem destule reguli și era vremea să le scot din casă.
— Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc, Anne, spuse Kathleen la
ușă și mă strânse în brațe cu putere. Ți-am mulțumit? Ei bine,
mulțumesc foarte mult. Îți rămân datoare.
Trecurăm pe lângă doamna Walsh care ne aruncă o privire.
Le-am condus pe Sara, pe Francesca și pe Chuck înapoi pe scările
din spate spre cămară și, pe drum, le-am tras puțin de limbă.
— De ce nu aveți voie în casă voi trei? le-am întrebat.
— Părinții ei sunt niște ticăloși incredibil de rigizi, rosti Francesca.
Sunt groaznici. Carolyn o tratează pe Kathy de parcă ar fi una dintre
păpușile de porțelan din sufrageria lor rece și fără viață.
— Cameră de zi, o corectă Chuck. Cameră de zi, nu sufragerie.
— Și? am întrebat eu.
— Noi, ăă, noi am ajutat-o pe Kathy cu tentativa ei de avort. Noi
am găsit clinica. Noi am aranjat totul.
 — Dar s-a dus acolo singură. De ce ați lăsat-o să meargă singură?
Chuck se înfurie. Ochii ei erau ca niște mărgelușe negre.
— Ne-a spus că programarea era pentru ziua următoare. Normal
că ne-am fi dus cu ea! Ce crezi?
Când am ajuns lângă cămară, m-am oprit din mers și le-am privit.
Îmi dădeam seama că se simțeau în largul lor în prezența mea – cel
puțin până la un anumit punct.
— Deci cine ești tu? întrebă Sara.
Am ezitat și apoi am spus:
— Sunt o persoană care încearcă să înțeleagă ceva din toată
povestea asta!
— Da, atunci bine ai venit în club. Asta depășește orice logică. Nu
se poate să se întâmple așa ceva, spuse Sara. Ergo, nu se întâmplă.
Am încuviințat din cap.
— Deci nu credeți că Kathleen e virgină?
Tăcură toate și apoi începură să șușotească între ele.
— Păi, de fapt, credem. Kathleen nu minte niciodată. Niciodată,
niciodată. Are o chestie, „un cod de onoare” al ei. Fără minciuni.
— Dar despre bărbatul misterios din toată povestea asta știți
ceva? am întrebat. Știți cine este? Aveam răsuflarea întretăiată, abia
mai puteam respira.
Francesca nu se putu abține:
— Îl cheamă Jaime Jordan al Treilea și nu este n.t. Asta înseamnă
nenorocitul de tată, apropo. Deși el zice că e. E un cretin și, fără
îndoială, nu este el tatăl noului Iisus.
Toate trei fură de acord.
Așadar acum aveam un nume: Jaime Jordan III.

27

Fetele fuseseră în casă – acele fete vulgare, stricate, hidoase! Toate

hulitoare! Menajera, doamna Walsh, crezu că o aude pe Kathleen
vorbind cu voce tare în camera ei, imediat după ce plecară ele. Cui îi
vorbea? se întrebă ea.
Curioasă, aruncă pânza albă curată pe patul din camera de
oaspeți. Apoi se strecură în holul slab luminat și se îndreptă în vârful
picioarelor spre camera fetei. Ciuli urechile pe sub părul ei alb.
Ida Walsh nu înțelegea exact ce spunea, dar cu siguranță se auzea
ca și cum Kathleen ar fi vorbit cu cineva. Dar cu cine? Nu mai văzuse
pe nimeni urcând treptele după ce plecaseră hulitoarele.
Își spunea ea rugăciunile înainte de întâlnirea importantă cu cei
de la știri? Bineînțeles, normal că era îngrozită. Chiar dacă aștepta un
copil, Kathleen era ea însăși un copil.
Ida Walsh făcu cu atenție un pas mai aproape de camera fetei.
Puse mâna pe clanța ușii și, pe cât de silențios putu, femeia de
șaizeci de ani se strecură în încăpere.
— Sfântă Inimă a lui Iisus! rosti ea pe nerăsuflate. Își duse grabnic
mâinile la gură. Nu-și putea crede ochilor sau urechilor.
În secunda următoare, menajera căzu pe spate. Mâna ei dreaptă
bâjbâia pe piept, căutând zadarnic crucifixul care-i atârna mereu de
lanțul din jurul girului.
Dispăruse! Crucifixul nu mai era acolo! Cum putea să dispară?
Dintr-odată, îi pieri vederea! Orbi pe loc!
Nu mai putu auzi! Niciun sunet! Asurzise!
Deschise gura și urlă fără să poată scoate un cuvânt. Nici să
vorbească nu mai putea! În tăcerea deplină, crezu că asurzise și
amorțise de tot sau chiar murise. Se prăbuși pe podeaua acoperită de
covor, gemând și strângând din ochi.
Apoi, printr-o teribilă străfulgerare a conștientei, își dădu seama.
Singură își făcuse asta. Era asemenea soției lui Lot, care a privit
înapoi spre Sodoma și a fost transformată într-o statuie de sare.
Îl sfidase pe DUMNEZEU!
Cu o clipă înainte să amuțească, o văzuse pe Kathleen Beavier
vorbind cu cineva. Vorbind cu voce tare. Gesticulând cu înflăcărare.
Iar apoi… Kathleen rostise cele mai infame blesteme.
Auzise un al doilea glas – și era foarte grav –, glasul unui bărbat.
Glasul nu contenea s-o numească pe Kathleen târfă! Târfa Satanei! Și
nu avea decât să recunoască. Să mărturisească tuturor la conferința
de presă.
Însă nu era nimeni altcineva în dormitorul fetei! Nimeni pe care Ida
Walsh să-l poată vedea!
Și în oglinda tinerei fete… menajera era sigură că zărise limbi de
foc galben-roșii, unduindu-se, ridicându-se. Văzuse terifiantele
flăcări ale Iadului.
— Maica Domnului, salvează-mă, șopti ea, prăbușindu-se în
convulsii pe podea, asemenea unui alienat mintal.
Tocmai văzuse Iadul cu propriii ochi și credea din tot sufletul că-l
auzise pe Satana însuși vorbind cu Kathleen.

28

O pâclă întunecoasă, umedă și petice de ceață se lăsară deasupra

Colibei Soarelui. Kathleen era condusă pe lungul șir de trepte de
lemn al verandei din spate. Deasupra, cerul era cenușiu, străfulgerat
de săgeți purpurii, lungi. Era o priveliște grandioasă. Jos, felinarele
de la ferestrele camerei de zi puteau fi văzute strălucind cald, într-o
lumină galbenă, așa cum foarte plăcut arată luminile caselor în
nopțile de toamnă târzie și de iarnă.
Întrucât sesizasem clar cum e vremea, mi-a fugit gândul la
ciudatele și înspăimântătoarele evenimente din întreaga lume:
epidemii, izbucniri de ciumă letală, foamete. Totul era extrem de
înfricoșător și nu mă puteam opri să nu caut o legătură între ele și
fecioara însărcinată. Apocalipsa? Nu puteam accepta așa ceva. Și
totuși, nu-mi puteam scoate din minte imaginile haosului și ale
răului.
 Am văzut-o pe Kathleen acoperindu-și ochii atunci când sute de
aparate de fotografiat luminară pajiștea întunecată. Era o ocazie
incredibilă pentru fotografiat!
Familia și prietenii ei formară în juru-i un semicerc protector
strâns și ea se apropie de șirul impresionant de microfoane care
fuseseră fixate pe o masă folosită de obicei la petreceri, lungă de 6
metri.
De partea cealaltă a mesei se găseau 100 de reporteri sau chiar
mai mulți, dintre care unii îmi erau cunoscuți, iar în spatele lor se
afla o orbitoare galerie de lumini. Camerele video se holbau cu ochii
lor roșii insolenți, iar pe autodubele parcate de-a lungul drumului
am văzut montate chiar discuri de transmisie prin satelit.
Șase elicoptere ale canalelor de știri bâzâiau zgomotos deasupra.
Mă îngrijora posibilitatea prăbușirii unui elicopter.
Reporterii și cameramanii se înghesuiau, se îmbrânceau pentru
poziții cât mai bune.
Și, în cele din urmă, chiar în față, era Justin. Era aici deoarece
cardinalul avea planuri mari cu el. Din ce alt motiv? De ce acum? De
ce fusesem eu și el aduși din nou împreună? Nu mă puteam opri să
cred că trebuia să fie un motiv anume. Voiam ca totul să fie clar,
răspicat și logic – dar va fi oare așa?
Kathleen privi spre scena ireală, zgomotoasă, și tremură. M-a
mișcat.
Din ce în ce mai multe camere o fotografiau și-i apăreau cu
obrăznicie în fața ochilor. Clipea repede și lacrimile îi inundară ochii.
Începu să-și apuce și să-și strângă inconștient tunica, singurul
lucru în care mai încăpea în această perioadă. Știam ce gândea,
fiindcă îmi spusese.
Ce credeau acești oameni importanți despre ea? Proști nu erau și,
în plus, erau plătiți să fie sceptici. Credeau reporterii că ea era o
mincinoasă netrebnică? Un monstru? Ce ar fi putut spune ca să-i facă
să o creadă?
 Înalt și impozant în alesele sale veșminte clericale de culoare
roșie, cardinalul John Rooney apăru într-un final în fața
microfoanelor.
Conferința de presă începuse. Lumea trebuia să audă ceva.

29

Vă mulțumesc tuturor că ați venit aici într-un timp atât de scurt,

spuse cardinalul pe un ton dintre cele mai plăcute. Zâmbi călduros
spre mulțimea nerăbdătoare, mișcătoare, părând că privește în ochi
pe fiecare dintre cei prezenți.
Nu avea să dea niciunuia de bănuit despre îngrijorarea și temerile
sale și, mai ales, despre legătura pe care o făcea el între evenimentele
apocaliptice care izbucniseră în întreaga lume în ultimele câteva
săptămâni.
— Binevoiți să luați parte, în tăcere, la o rugăciune interioară,
scurtă?
Își împreună mâinile și plecă ușor capul. Mulți, chiar și aceia care
nu fuseseră niciodată într-o biserică catolică, își plecară capetele.
După acel moment de tăcere, arhiepiscopul declară deschisă
conferința de presă pentru întrebări generale.
Începu o femeie atrăgătoare îmbrăcată într-un pardesiu cafeniu.
— Terry Mayer, Chicago Sun-Times. Eu și mulți dintre cunoscuții
mei avem impresia că Biserica trece printr-o perioadă extrem de
dificilă. Reportera avea un accent plăcut din Vestul Mijlociu. Am
auzit zvonuri despre posibilitatea unei schisme între conservatori și
liberali. Există vreo legătură între aceste probleme politice și ceea ce
se întâmplă astăzi?
Cardinalul Rooney începuse deja să-și miște capul, în semn de
dezaprobare, înainte ca Terry Mayer să termine întrebarea.
— Nu doresc să par apologetic, dar nu este cazul să ne facem
asemenea griji atunci când între liderii Bisericii există neînțelegeri.
Biserica este umană. Acesta este punctul ei slab. Dar, în același timp,
este forța și frumusețea ei. Cât despre organizarea Bisericii și
Kathleen Beavier, nu există absolut nicio legătură. Nașterea acestui
copil nu are nimic de-a face cu așa ceva.
Vocea gravă a cardinalului plană deasupra mulțimii. Era
deopotrivă serios și înțelept și cu siguranță părea că este deschis și
sincer.
Mai răspunse la câteva întrebări până când îl recunoscu într-un
final pe reporterul ziarului newyorkez Daily News.
— Les Porter, New York, Daily News. Părinte Rooney, ar putea
Kathleen Beavier să ne spună punctul ei de vedere în legătură cu
toate acestea? Se formulează o serie de ipoteze în această perioadă.
Vrem să auzim ce are Kathleen de spus.
Cardinalul dădu din cap gânditor și apoi îi făcu semn fetei să vină
în față.
— Da, Kathleen vă va vorbi. Vrea să fie auzită.

30

Kathleen avu senzația că rămăsese fără glas, că ea însăși era

amuțită și ireală. Timp de câteva secunde, în timp ce privea speriată
spre reporteri, mintea îi deveni un vid total.
Apoi, își văzu cele trei prietene, Sara, Francesca, Chuck – ceea ce
îmbunătăți situația, sau dimpotrivă. Nu era foarte sigură. În nicio
privință.
— Nu m-am adresat niciodată unui grup atât de mare și
impunător ca acesta, reuși ea să spună într-un târziu. Glasul ei tuna
de-a lungul pajiștii, surprinzând-o cu puterea lui.
Se întoarse spre Anne, care îi zâmbi și-i făcu cu ochiul ca s-o
încurajeze.
— Așadar, continuă Kathleen, nu mă pricep foarte bine la așa
ceva. Să fiu sinceră, am exersat puțin în casă de curând, și am fost
groaznică.
Kathleen zâmbi pe seama disconfortului ei evident. Deocamdată,
reporterii păreau captivați de simplitatea și onestitatea ei.
— Primăvara trecută, continuă ea, am descoperit să sunt
însărcinată deși eram – sunt – încă virgină. Bineînțeles, am fost
înspăimântată și derutată, dar am reușit să-mi fac curajul necesar de
a le spune părinților mei. Ei m-au dus la medicul familiei noastre,
care a spus că, fără îndoială, sunt atât însărcinată, cât și virgină. Au
urmat teste făcute de medici din Boston, apoi de la Universitatea
Harvard. Și o mulțime de întrebări suspicioase adresate de tot felul
de preoți, până când, într-un final, s-a implicat și Roma. Săptămâna
trecută, a venit aici un alt medic de la New York. Încă o dată, a
verificat dacă sunt intactă. E tot ce am de spus. Este tot ce s-a
întâmplat, deocamdată. Acum sunt însărcinată în opt luni. Sunt
sănătoasă. Copilul este foarte sănătos. Îl văd o dată pe lună la
sonograf.
Vocea unui reporter se ridică peste mulțime.
— Domnișoară Beavier, tocmai ați declarat: „E tot ce am de spus”.
Nu vreau să vă jignesc, dar de ce am accepta acest lucru? Mulți
dintre noi sunt de părere că se pot spune mult mai multe.
Kathleen ezită. Îi venea să-i spună totul.
Și apoi auzi Vocea: Da. Fă-o! Spune-le totul! Spune-le!
— Ei bine, în ianuarie mi s-a întâmplat ceva, șopti Kathleen.
Respirația îi era acum un huruit amplificat de echipamentul de
sunet.
— Vrei să ne spui despre ce este vorba, Kathleen?
Spune-le adevărul despre copilul tău de doi bani! Da, da, da, fă-o acum!
— Îmi pare rău! Kathleen dădu din cap și părul său blond satinat
străluci în atmosfera sumbră. Sunt câteva lucruri despre care nu vă
pot spune nimic acum. Îmi pare rău! Deocamdată, va trebui să
acceptați anumite lucruri din credință.
 Brusc, Kathleen se sufocă pe măsură ce fotografiile se înmulțeau.
Îi era frig și teamă și se simțea atât de singură în fața tuturor acelor
microfoane! Nu voia să plângă, dar nu le putea spune adevărul. Nu
era în stare să o facă.
— Vă rog să mă credeți că îmi pare rău, se aplecă ea, repetând
încă o dată.
Exact în acel moment, Kathleen păru să-și îndrepte atenția în altă
parte.
Ceva se petrecea lângă un grup de pini întunecați care stăteau
drepți, ca niște uriașe santinele, în spatele masei de reporteri.
Inima fetei începu să bată repede. Copilul se mișcă înăuntrul ei –
violent. O toropeală fierbinte puse stăpânire pe ea și i se făcu frică.
Auzi din nou Vocea: Spune-le! Spune-le adevărul, târfă! Spune-le al
cui este copilul!
Kathleen dădu din cap și apoi își ridică glasul deasupra mulțimii,
deasupra celeilalte voci.
— Ea e aici. E aici acum!
Reporterii priviră înapoi spre locul arătat de fată.
— Doamna Noastră a venit.
Blânzii ochi albaștri ai fetei se îndreptară într-acolo. Privirea-i
deveni calmă, împăcată. Fața îi strălucea.
Toate camerele se întoarseră s-o filmeze de aproape pe tânăra care
le vorbea. Cu toții doreau să prindă inocența și extazul care i se
citeau pe chip.
— Nu o vedeți? le șopti Kathleen. Pe obraji îi curgeau lacrimi.
Începu să tremure violent. Părea că e pe punctul de a leșina. Nu o
vedeți? O, te rog, Doamne, de ce eu? De ce doar eu? Ea este aici
acum și niciunul dintre voi nu o poate vedea. E aici, vă asigur. O,
Doamne, este atât de frumoasă! Chiar nu o vede nimeni?

31
 Oamenii au avut întotdeauna nevoie să creadă în ceva, dar acum
mai mult ca niciodată. Voiau să aibă credință, dar poate că uitaseră
cum să o obțină. În acea noapte am stat în camera de lucru a casei
Beavier cu Justin, cardinalul Rooney, domnul și doamna Beavier și
Kathleen. Am urmărit știrea relatată la posturile TV din întreaga
lume.
A fost cea mai incredibilă experiență. Îmi tot aminteam mai
vechea emisiune TV Ești acolo? și mă gândeam, Da, sunt.
O psalmodiere răsunătoare și tunătoare părea să se răspândească
spontan pe întreg globul: Un miracol… Un miracol!
Un italian în vârstă de op eci de ani dansa învârtindu-și soția în
magnifica, extrem de cunoscuta piață Sf. Petru din Roma. În brațele
lui, femeia întinerise. Un fotograf local prinse pe film dansul magic
al cuplului.
Clopote de aur cu un diametru de 183 cm începură să bată
deasupra pieței pavate a bazilicii maiestuoase. Dangătul clopotelor
transmitea un nou și special înțeles pentru cei peste 10 000 de
credincioși adunați sub umbra întinsă răspândită de cea mai mare
biserică din lume.
În Germania, un lung șir de oameni ieșea încet din cea mai
renumită catedrală din Berlin, Kaiser-Wilhelm-Gedachtniskirche.
Șirul se întindea mult pe strălucitoarea stradă Kurfurstendamn.
La catedrala Sf. Patrick din New York, cardinalul John O’Connor
celebra o neașteptată liturghie ia ora nouă. Aproape 6000 de
newyorkezi se înghesuită în catedrala gotică. Cardinal O’Connor știa
că trebuia transmis un mesaj sobru, prudent.
Enoriașii însă nu păreau că-și doreau să-l audă.
În Dublin și Cork, steaguri cu însemnele papale în alb și galben
fluturau la poșta principală de pe strada O’Connell, pe toate
acoperișurile barurilor și restaurantelor, pe portalul faimoasei
Gresham House.
 La catedrala Notre-Dame de Paris, uriașul clopot pe 13 tonuri din
turnul de sud trimise mai departe mesajul divin pe malul stâng, spre
La Sorbonne, Marche aux Fleurs și Les Halles. Sub marile turnuri din
Place du Paris, oamenii de pază, îndrăgostiții, comedianții și așa-
numiții „les clochards” se opriră chiar pentru un moment solemn.
Mulțimea se rugă pentru tânăra fată din America. Iar francezii erau
în mod special mândri de ea, deoarece Kathleen avea sânge
franțuzesc în vine.
La miezul nopții, dintr-un mic horn aflat deasupra palatului
papal de lângă capelă, se ridică fumul alb. Minunate lovituri de tun
ceremoniale explodară deasupra extraordinarei piețe eliptice a lui
Bernini, în fața catedralei Sf. Petru din Roma. Avem un Papă, strigau
oamenii în extaz.
Sus de tot, la una dintre ferestrele Palatului Apostolic cu domuri
aurite, apăru în cele din urmă o siluetă micuță într-o sutană albă de
mătase și un acoperământ pe cap. Sfântul Părinte, noul Papă,
Benedict al XVI-lea, își desfăcu brațele spre oameni.
Mulțimea salută figura papală îndepărtată. Papa, Papa, strigau ei
în cor. Vorbește-ne despre fecioară.

32

Maam Cross, Irlanda

În acea seară, în jurul cinei, două maici ale școlii și preotul

parohiei veniră la casa în care locuia Colleen. Fata văzu vechiul
Volkswagen al preotului înaintând pe câmp și fugi să se ascundă
într-un pod.
Într-unul din unghere se aflau un vraf de haine vechi care
miroseau a mucegai, cearșafuri de pat și o pătură zdrențuită. Era
întuneric, în ciuda becului aprins.
 Colleen se ascunse sub haine în așa fel încât să fie complet
acoperită.
Nu putea vedea nimic, simțea doar mirosul de naftalină de la
granulele pe care le împrăștiase mama ei cu ceva timp în urmă. Dar
Colleen auzea totul.
Acum se aflau în casă, jos. Vorbiră între ei și apoi o strigară.
— Colleen, Colleen, sunt eu, sora Katherine!
— Și părintele Flannery. Ești aici, Colleen? Urcară în dormitorul
fetei, împreună cu mama ei. Femeia nu avea să-i ajute să o găsească,
chiar dacă ar fi fost în stare. Rar mai vorbea pe înțelesul cuiva. Nici
nu-și mai amintea mare lucru. În această perioadă, fata era practic
singură în casă – cu excepția copilului, bineînțeles.
Își cuprinse cu grijă burta cu ambele mâini.
— Bună, puiul meu drag. Nu-ți fie teamă! Nimeni nu te va răni,
puiule. Nimeni nu ne va deranja. Suntem doar noi doi, puiul meu
drag. Suntem doar noi, dar vom fi bine. Vei vedea, puiul meu
scump. Suntem doar noi doi.

33

Irlanda

În aceeași seară, părintele Nicholas Rose i luă un avion care se

îndrepta spre aeroportul Shannon. Știa unde trebuia să meargă
acum. Trebuia să vadă cea de-a doua fată. Erau două fecioare. Una în
Irlanda. Una în America.
Era mulțumit că, datorită faptului că fata trăia într-un orășel atât
de îndepărtat și de mic, vestea nu se răspândise încă. Își dorise
același lucru și în privința fetei din America, dar acolo vestea se
răspândise cu repeziciunea focului. Rose i nu înțelegea de ce. Ce
însemna? Ce-i spunea lui? Ce spunea asta despre cele două fete?
Încercă să se relaxeze, sperând că Vocea diabolică nu va reveni.
 Umplu câteva pagini cu notițe despre Colleen. Încercă apoi să
adoarmă, dar nu reuși. În jurul lui, alți pasageri dormeau liniștiți și
nu se putu abține să nu-i invidieze.
Sprijinit pe spătarul aplecat, Nicholas Rose i reciti comentariile
scrise. Devenea obsedat, nu? Dintr-odată, micul avion începu să se
zdruncine. Își aminti de atacul din Roma. Ce se mai întâmpla acum?
Pentru numele lui Dumnezeu, ce urma acum?
Rose i privi în jurul său. Toată lumea se trezise brusc. Pasagerii
erau înspăimântați.
Și apoi motorul avionului Beech 1900 păru să explodeze. Era ca și
cum în capul său ar fi explodat o mică bombă.
Pentru o clipă crezu că avionul s-a ciocnit de un altul. Instinctiv,
își acoperi capul cu mâinile. Bărbatul de lângă el se agăță de brațul
lui.
— Ne prăbușim! Vom muri! striga el.
Țipetele care veneau din cabină erau manifestarea evidentă a
fricii. Timpul deveni elastic. Avionul se prăbușea în gol, cu smucituri
cumplite.
Nu se poate. E prea mult, nu se poate. Nu se poate, avionul nu se
prăbușește.
Dar avionul se prăbușea! Cobora în spirală, formând un cerc
amplu spre dreapta, ceea ce însemna că pilotul nu putea să vadă
încotro se îndrepta avionul. Umezeala bătea în hublou asemenea
unor dâre de gaz. Un văl de nori îi acoperi.
Țipetele dinăuntru deveniră din ce în ce mai puternice.
„ȚINEȚI-VĂ BINE, ȚINEȚI-VĂ BINE”, se auzi vocea căpitanului.
Rose i se aplecă și se prinse de glezne, strângând cât putu de
tare. Se ruga cu patos. In nomine Patris, et Filii, et Spiritus Sancti…
Prin fața ochilor îi trecură chipul mamei, al tatălui, al surorii și al
fratelui mai mare. Apoi văzu chipul fecioarei Colleen, izbitor,
înspăimântător de real, ca și cum ar fi fost chiar acolo.
Așteptă să audă Vocea înfricoșătoare, dar nu auzi nimic.
 Micul aparat de zbor coborî, lăsându-se într-o parte, și apoi se
prăbuși printre copaci, cu botul înainte.
Se auzi metalul strivindu-se. O altă explozie asurzitoare.
Cavitatea toracică i se zdrobi de genunchi în timp ce nava se rotea, se
spulbera, împrăștiindu-se în bucăți pe pământ.
Apoi fiecare particulă sonoră – umană și mecanică deopotrivă –
încetă. Pur și simplu încetă.
Deschise ochii în haosul întunecat din interiorul avionului.
Pe neașteptate, deasupra capului său țâșniră flăcări care se
întinseră cu o repeziciune uluitoare.
Voi muri prin foc. Toți oamenii aceștia vor muri. Oare sunt în Iad?
Respirând greoi, își desfăcu centura de siguranță cu degetele ude,
tremurând. Și se izbi de tavan!
Dezorientat, Nicholas Rose i își luă avânt și se rostogoli.
Descoperi că picioarele îl ascultă și-și croi drum printre bagaje
căzute și obiecte ude, moi, îndreptându-se instinctiv spre
deschizătura care fusese odată ieșirea de urgență.
În spatele avionului, lumina se răspândea peste strălucitorul
verde-smarald al lanului de porumb. De unde venea lumina?
Așa ceva nu se putea întâmpla. Dar se întâmplase. Oamenii erau
împrăștiați peste tot, fără suflare.
Ezită și apoi privi înapoi la flăcări. Căldura devenea din ce în ce
mai puternică, chinuitoare.
— Este cineva în viață? strigă el în direcția flăcărilor.
Când văzu că nu se aude decât șuieratul plasticului care se topea,
sări prin flăcările mișcătoare pe pământul stabil. Nu avea de ales.
Alergă pe picioarele-i slăbite spre mijlocul câmpului. Așteptă o altă
explozie, cu respirația întretăiată, simțind că senzația de arsură îi
sfâșie plămânii.
Întorcându-se, văzu cea mai mare parte a cabinei răsturnată,
distrusă de un imens cerc de foc.
Este Iadul, nu? O poartă direct spre Iad.
 Aerul înconjurător mirosea a policarbon și a carne arsă. Nu mai
trecuse niciodată prin așa ceva.
Singura mișcare din interiorul avionului era cea a moleculelor
fierbinți ale aerului.
Rose i își șterse fruntea cu dosul palmei și privi focul de la o
depărtare de aproximativ 50 m. Fusese singurul care scăpase din
dezastru. De ce el?
Deodată, avu o scurtă, rușinoasă izbucnire de bucurie –
supraviețuise!
Însă sentimentul acesta fu curând înlocuit de o durere
copleșitoare.
Căzu în genunchi și se rugă pentru sufletele celor morți, își aminti
cuvintele pontifului adresate lui cu puțin timp în urmă la Roma. Vei
fi singur. Vocea îl inundă, liniștindu-l ca o binecuvântare.
Sări în picioare și-și văzu rucsacul negru. Cum a ajuns acolo? își
spuse că trebuie să gândească, să întocmească un plan. Gândește!
Gândește! Dacă se afla într-un lan de porumb, înseamnă că undeva
trebuia să fie o fermă. Și un oraș.
Cămașa și pantalonii erau pătate, dar întregi. Nu-și pierduse nici
încălțămintea. Arăta de parcă nu ar fi dormit bine, dar altfel nu avea
nicio zgârietură.
Vei fi singur.
Nicholas Rose i își îndreptă jacheta și porni spre un șir de tufișuri
care marca marginea unui drum. Următoarele gânduri îi veniră în
minte cât se poate de clar.
Ceva sau cineva încearcă să mă ucidă.
Iar ceva sau cineva mă vrea în viață.

34

Newport, Rhode Island

 Fata auzi în apropierea ei o bufnitură în întuneric și deschise larg
ochii. Inima îi săltă în piept. Un bărbat se afla în dormitorul ei! Îi
vedea întreaga siluetă din profil.
— Ți-a fost dor de mine? întrebă el râzând. Vocea îi era joasă și
puternică. Se aplecă deasupra ei, trimițând umbre peste pat.
— Nici măcar o clipă, răspunse ea, pe același ton obraznic. Simțea
cum pulsul o luase razna. Îl voia adânc înăuntrul ei.
Pantalonii din postav aspru căzură la picioarele bărbatului și din
ei se împrăștiară pe jos câteva monede. Erecția lui, tare și insinuantă,
lucea în palida lumină a lunii.
Fata întinse o mână și-l atinse. El i-o duse la gură și fata îl primi
înăuntrul ei.
— Oh, Doamneeee, gemu el și apoi râse iar.
Ieși din ea și dintr-o mișcare rapidă aruncă lenjeria de pat și-și
întinse trupul vânjos alături de al ei, cald și lăptos. Își trecu mâna
aspră peste burta ei umflată cu o mișcare înceată, tot mai amplă.
— Ești un drăcușor, spuse ea, și te vreau din nou. Nu mă satur de
tine!
Un alt bărbat care stătea lângă pat îi luă locul primului.
Scotoci nervos în sacul lui de piele. Avea un cadou pentru ea, un
inel de aur, cu o piatră stacojie strălucitoare în centru.
— Nu trebuia. Tu ești cadoul meu, darul meu, spuse ea. Atinge-
mă, spuse ea. Te rog! Ești un îngeraș.
Atingerea lui era ca mătasea. Experimentat, mângâie ridicăturile
umede ale sexului ei până ce îl imploră să termine în ea…
Un al treilea bărbat îl împinse deoparte pe al doilea. Salteaua se
lăsă sub greutatea lui.
— Ai cea mai fină piele, știi? spuse el. Ești o minune!
— Știu. Ăsta e adevărul.
O pătrunse în divinul, umedul loc pe care i-l arătă ea,
cuprinzându-i sânii, țipându-i în păr de extaz.
 După ce termină cu ea, veni un al patrulea. Mirosea a apă de
mare, lână nespălată și ace de pin. Avea doar paisprezece ani și o
iubea și el. Ejaculă pe coapsa ei și apoi încă o dată după ce o
pătrunse iarăși.
Urmă un bărbat imens care îl trase cu violență pe băiat din
îmbrățișările ei. Apoi își întinse lângă ea membrele dureroase.
— Încălzește-mă, iubirea mea, spuse el. E foarte frig în noaptea
asta.
Era Șeful, cel mai experimentat, de departe cel mai bun amant.
Îmbrăcat în piele de oaie și tweed, mirosea a mosc, mirodenii și
tutun, aromă pe care fata o găsea absolut irezistibilă. Vocea lui era
joasă și plăcută și suna ca un violoncel, iar atunci când îi rosti
numele, fetei îi dădură lacrimile.
Se lăsă în genunchi lângă el, îi atinse buzele cu sânii și el îi prinse
în gură, sugându-i pe rând. Apoi fata se urcă pe el și îl călări până
când țipetele îi ieșiră din gâtlej în aerul rece al nopții într-un delicios,
întretăiat șuvoi.
— De ce nu mi te supui? urlă el deodată.
Kathleen Beavier se trezi brusc. Era transpirată și gâfâia de parcă
ar fi alergat să-și salveze viața. Și plângea!
Încă putea să audă Vocea – chinuitoare, ironică.
Era udă toată. Cearșafurile erau mototolite și transpirate, de parcă
nu le-ar fi schimbat de săptămâni întregi. Aproape că mai auzea
ultimele cuvinte ale Vocii. Cearșafurile erau îmbibate cu un miros
ciudat.
Dar era singură. Exact așa cum fusese în fiecare noapte, de luni de
zile.
În exact același moment în care se trezi Kathleen Beavier, Colleen
Galaher se ridică și ea brusc în pat și țipă. Imaginile apăreau și
pâlpâiau în fața ochilor ei ca niște baloane de săpun imense.
Cearșafurile de flanel erau strânse în jurul picioarelor ei goale. Cum
de se întâmplase acest lucru?
 Începu să plângă isteric.

35

Maam Cross, Irlanda

Bineînțeles, erau câțiva oameni care știau de Colleen. Localnicii

știau, dar păstrau secretul pentru ei. Era problema lor, treaba lor și a
nimănui altcuiva.
Fetele și băieții din Maam Cross erau cruzi, nu aveau pic de milă
sau remușcări, iar minte nici atât. Fetei îi spuneau „târfulița din
Liffey Glade”. În plus, își exprimară părerea în privința ei cu vorbe
răutăcioase așternute cu roșu pe pereții proaspăt vopsiți în alb ai
Mcdonald’s-ului din oraș: COLLEEN SUGE ȘTREMELEAGURI
FERMECATE!
Când veni în oraș, fata fu nevoită să treacă pe lângă semnul acela
obscen, oribil. I se făcu rău.
Astăzi, mergea la cumpărături. Tatăl ei murise de cancer. Mama ei
era infirmă de mulți ani. Trăiau amândouă din alocația primită de la
stat și din ce le mai dădea biserica.
DONALD MacCORMACK, BĂCANUL FAMILIEI, era al treilea
dintr-un șir de magazine cu un etaj, proaspăt vopsite, aflat la
intersecție. De când cu miliardele de lire aduse pentru refacerea
Irlandei, vopseaua proaspătă putea fi văzută pretutindeni. Culorile
clădirilor erau vii, contrastante: cea a gălbenelelor, a curmalului
japonez, a violetelor, a lacurilor. Firmele erau poleite pentru a atrage
turiștii.
Colleen credea că acum, în Irlanda, viața era mai bună ca înainte,
dar îngustimea minții și valorile învechite se țineau de oameni ca
scaiul de oaie.
Înfășură mai bine în jurul burții ei umflate haina subțire de postav
pe care o cumpărase cu trei ani în urmă de la magazinul Dunnes din
Galway. Privi în sus spre exteriorul de culoarea mandarinei al
băcăniei. Pe lângă dispozitivul de transmisie TV prin satelit, un coș
arunca fum în înaltul rece și umed.
Își coborî din nou privirea, de data aceasta peste jumătatea de tors
a unui vițel, care atârna în vitrina magazinului. Dezgustător! Scârbos!
Apoi oftă și intră pentru cumpărături. Bucurându-se de luxul
deloc familiar al magazinului cu încălzire electrică, Colleen
îngrămădi în coș o jumătate de duzină de ouă, făină, hering sărat,
cartofi, lapte, miere și o bucată mare de brânză.
În timp ce puse pe tejghea cecul de la bancă, își dădu seama că
femeia din spatele casei de marcat o scruta din priviri.
Răvășită, Colleen părăsi magazinul și se trezi direct în fața lui
Michael Colom Sheedy.
— O, fir-ar, scuzați-mă, domniță! Michael simula un zâmbet
politicos și-și luă de pe cap basca de tweed. Capul lui ras străluci.
Piatra neagră a unui cercel îi marca lobul urechii. Purta un
hanorac cu glugă și niște pantaloni largi și lungi, dar nu fiindcă ar fi
luat echipamentul tatălui său. Îmbrăcămintea de tip gangster era
foarte agreată de acești băieți, care copiau comportamentul bandelor
de oraș.
— Măi, să vezi! Băiatul de șaisprezece ani își plesni șoldurile cu
ambele mâini. E chiar micuța Colleen Galaher cu burta ei îngrozitor
de mare și rușinoasă ieșită chiar din Dosarele X. Încă mai ești
însărcinată cu Fiul Domnului? Cel de-acolo de jos este el în
persoană?
Privirea fetei trecu repede de la Michael la ceilalți din grup, care
se schimbaseră cu toții de uniformele de școală: pantaloni gri și
tricouri albastre. John O’Sullivan, Finton Cleary, Liam Meinnie și
prietena lui Michael, Ginny Anne Drury.
Își pierdeau vremea în fața magazinului cu dulciuri. În fundal se
auzea piesa de succes a lui Billie „Fiindcă vrem”. O așteptau.
 Colleen se sperie, făcu un pas înapoi, și mai că scăpă din mână
alimentele.
— Te rog, Michael, mama este foarte bolnavă. Trebuie să plec
acum.
— Îhî, Colleen. Nu durează decât o secundă, drăguțo. Noi vrem
doar să avem o mică discuție în grup. Ce vrem noi să știm e dacă
Dumnezeu te-a dus mai întâi la film sau ți-a tras-o pur și simplu pe
bancheta din spatele mașinii lui.
Fetei i se tăie respirația.
— Nu ar trebui să vorbești așa urât, Michael.
Brusc, Michael Sheedy o ridică de pe trotuar pe micuța Colleen
împreună cu grămada ei de cumpărături – direct în soarele roșu care
tocmai apunea pe după acoperișurile orașului.
Fata păli. Din ochii ei de un verde strălucitor începură să cadă
lacrimi.
— O, Doamne Sfinte, nu, Michael Sheedy!
— O, Doamne Sfinte, nu, Michael Sheedy! o maimuțări băiatul pe un
ton batjocoritor, strident.
Tovarășii lui începură să râdă și liderul golanilor o pasă pe
Colleen următorului din rând.
— Vezi ce faci, Johno. Nu scăpa mingea acum, pe Dumnezeu în
plinătatea lui.
Johno O’Sullivan, cu o greutate de aproape 159 de kilograme la
numai șaisprezece ani, chiar fu cât pe ce să scape fata. Se pricepea la
fotbal, dar nu se descurca prea bine cu mâinile.
În ultimul moment, reuși s-o împingă spre Liam Meinnie, mâna
dreaptă a lui Michael, lingușitor și imitându-l în întregime. Pe brațul
drept, Liam avea tatuată o zvastică.
— Te rog, Liam, strigă Colleen. Ginny Anne, te rog! Fă-i să
înceteze! N-am făcut rău nimănui! Sunt însărcinată!
Pistruiatul băiat irlandez o ținu pe fată sus deasupra capului.
Începu să scandeze ca la un meci de fotbal. Ceilalți îl acompaniară cu
râsete.
— Vrei să spui gravidă cu un mic bastard. Așa, târfuliță Colleen!
Cu mine n-ai vrut să ieși! Dar uite, de fapt, tu ți-o trăgeai cu Cel de
Sus.
În acel moment, pe strada pustie din Maam Cross se petrecu cel
mai neobișnuit lucru, cel mai ciudat întâmplat vreodată în anticul
oraș druid.
Din senin, cu viteza unui glonț, apăru un sturz galben-maroniu.
Micuța pasăre țipă o dată și apoi țâșni direct spre capul lui Liam
Meinnie.
Instinctiv, băiatul o puse jos pe Colleen. Își duse repede mâinile la
față ca să-și acopere ochii loviți.
— Al dracului nenorocit! țipă Liam Melnnie de durere, după ce
pasărea se repezi iar asupra lui. Oh, al dracului nenorocit! Ochii mei!
O, Iisuse! Ochii mei!
În timp ce se îndepărta de terifianta scenă, Colleen se uită înapoi.
Liam strângea din ochi. Sângele-i șiroia pe față. Fâșii de carne
însângerată atârnau din obrajii băiatului.
Pasărea nu mai era nicăieri. Dispăruse la fel de repede cum
apăruse.
Pasărea era un înger, gândi Colleen. Un înger cu adevărat, trimis
din Rai ca să-i oprească pe Liam Meinnie și pe ceilalți băieți
îngrozitori și răi.

36

New York

Nicholas Rose i se trezi brusc. Gândul îi era tot la incredibilul

secret – se gândise la el toată noaptea. Era convins că știe de ce
fusese atacat, deși nimeni întreg la minte nu l-ar fi crezut.
 Clipi, până ce îndepărtă din fața ochilor imaginile morbide și
violente și își dădu seama unde se afla. O cameră de hotel din
centrul Manha anului, un oraș pe care nu-l mai vizitase și unul care-
i displăcuse foarte mult de la bun început.
Întorcând capul, văzu tapetul de culoarea fildeșului, decolorat,
mobilierul de mahon și draperiile grele, dungate în trandafiriu, roz
și bej, care blocau lumina de pe Broadway, la nord de Times Square.
Ascultă absent sirena poliției care acoperea bâzâitul ușor al
aparatului de ventilație.
Comandă ceai și câteva cornuri. Apoi făcu un duș, spălându-se, în
sfârșit, de transpirația din timpul nopții.
Se îmbrăcă în niște pantaloni negri și un pulover de lână gri cu
guler colant. După ce așeză ceașca de ceai pe biroul aflat lângă
fereastra cu vedere la stradă, își deschise sacul negru.
Aici se afla toată munca lui la acest caz. Întinse o bucată de ziar
vechi.

CARTEA A DOUA

Kathleen și Colleen

Hârtia îngălbenită era datată 14 octombrie 1917, iar titlul

articolului era la fel de șocant ca evenimentul în sine: „Miracol la
Fatima”.
Reporterul ziarului New York Times scrisese aceste cuvinte în
octombrie: Spre uimirea acestor oameni îngroziți și nedumeriți a căror
atitudine merge înapoi până în timpurile biblice, oameni care, pălind de
teamă, cu capetele descoperite, au îndrăznit să privească spre cer – soarele a
tremurat violent cât se poate de clar. Soarele s-a deplasat lateral cu mișcări
bruște, nemaivăzute până atunci. Astăzi, soarele a făcut un dans macabru
pe cer în timp ce Maica Domnului ar fi „vorbit” unor copii, trei la număr.
 La Fatima se dăduse un avertisment terifiant. Chiar și New York
Times recunoscuse acest lucru.
Iar secretul fusese păstrat de atunci – timp de aproape op eci și
doi de ani!
În sacul său umflat se aflau cele mai recente informații și dovezi.
O depoziție de 19 pagini pe marginea întâlnirii cu fata în vârstă de
paisprezece ani din Maam Cross, Colleen Galaher.
Dedesubt, urma un pachet cu tăieturi din ziare vechi de două, trei
zile. Articole din The Times din Londra, Los Angeles Times, Observer,
Irish Press și altele. Relatări despre viruși scăpați de sub control,
ciumă, morți inexplicabile, bizare.
Rose i își simți gâtul țeapăn. Tensiunea îl cuprindea din nou, în
valuri. Îi era din nou teamă. Nu se putea ascunde, nici măcar în New
York.
Papa Pius îi dezvăluise secretul de la Fatima. Nu, vă rog! imploră
Rose i. Nu sunt demn de așa ceva!
Știa însă că secretul era adevărat. Era credincios, așadar credea.
La mii de kilometri depărtare sunt două fecioare. Una dintre fete îl va
purta pe Mântuitor, Fiul Domnului. Cealaltă îl va purta pe Fiul Satanei.

37

New York

În acea după-amiază, Nicholas Rose i se plimba pe aglomeratul

Eighth Avenue din New York, luptându-se din răsputeri cu
disperarea nemărginită care părea să fi pus stăpânire pe el. Era în
Iad, nu-i așa?
Își făcu loc prin mulțimea de pietoni caracteristică orei de vârf,
sărind ca ars la atingerea frecventă a străinilor. Era un munte de
nervi, știa bine. Tresărea la fiecare sunet, real sau imaginar.
Oștean al lui Hristos, se gândi el. Nu, doar oștean. Oștean!
 Își croi drum înainte, jelind la gândul morții recente a Sfinției Sale
Papa Pius, un Papă bun, o pierdere tragică pentru milioane de
oameni. Iar el o resimțea mai mult ca oricare dintre ei. Fusese
însărcinat cu o misiune pe care avusese grandomania să o accepte.
Și acum era singur. Fără îndoială, era în Iad. Acești locuitori ai
New Yorkului erau cu toții damnați. Vedea asta în ochii lor. Simțea
răul și pustietatea oriunde mergea.
Ziarul Daily News, găsit dimineață sub ușă, fusese cauza creșterii
deznădejdii sale. Pe prima pagină, acolo unde mai mult ca sigur nu
avea ce căuta, era un articol despre Kathleen Beavier.
Difuzarea acestei știri reprezenta o eroare regretabilă. Dar era
tipic pentru America, nu? Aici, totul era un adevărat circ. Nu existau
secrete. Kathleen era bogată și americancă – deci subiect de senzație.
Colleen era săracă și irlandeză – ce subiect putea să iasă de-aici? Își
dorea să nu se fi știut nimic despre niciuna dintre fete.
Trebuia să afle ce s-a mai întâmplat – aceasta era misiunea lui
astăzi. Dăduse câteva telefoane la Roma și apoi fusese sunat el la
New York. La ora șase, sosi la studiourile West Side, proprietatea
companiei ABC Broadcasting. Fusese escortat într-o cameră mică de
vizionări și apoi, cu indulgență, fu lăsat singur.
Se adună, cufundându-se din ce în ce mai adânc în fotoliu. Se
strădui să urmărească… știrile.
Toate erau de rău augur și… foarte înspăimântătoare.
Pelicula „nelansată”, filmată în întregime pe parcursul ultimei
săptămâni, înfățișa drama provocată de o secetă care dura de cinci
luni în statul indian Rajasthan.
În prima parte a peliculei, camera de luat vederi lumina un sat
grotesc sărăcit, care se numea Sirsa. Cu un ton autoritar, aspru,
crainicul descria imaginile prezentate pe ecran.
„În marea parte a Indiei zilelor noastre, viața nu este așa cum ni s-
a prezentat în filmele despre Compania Britanică a Indiilor de Est
sau Bengal Lancers. Statul Rajasthan, în mod special, este numit
uneori Marele Deșert Indian, din cauza vastelor sale întinderi aride
și vânturilor care nu încetează să bată, cunoscute sub numele de
simun și siroco; o gură a iadului care clocotește, cu o temperatură
medie în timpul zilei de 42°C.”
Gură a iadului, gândi Rose i. Un termen cât se poate de precis!
„Acest stat indian, cu o populație de peste 44 de milioane de
oameni, reprezintă cea mai secetoasă și săracă regiune din întreaga
lume. Din aprilie până în iulie, un soare incandescent arde pământul
și oamenii asemenea unei torțe demonice. Praful se adună pe mile
întregi. Vânturi sufocante, fierbinți, aduc cu ele praf și resturi până
în nord, la New Delhi.
Satele sunt asemenea unor furnale. Întinsele și nemișcatele dune
de nisip îți dau senzația că anticele prezențe demonice se află aici, în
deșertul indian.
Începând cu 7 septembrie anul curent, această secetă groaznică
persistă de două luni, mai mult ca niciodată. Acest stat indian a
devenit în întregime un rug funerar, arzându-și morții la foc mocnit.
600 000 de bărbați, femei și copii au murit aici începând cu luna
aprilie! Mai mult de 6000 continuă să moară în fiecare zi!”
Dacă există iadul pe pământ, atunci aici se află, în blestematul
Rajasthan.
Se apropie ceasul, gândi Rose i. Cu repeziciune. Simțea pericolul
oriunde își îndrepta privirea și nu era o simplă imaginație a lui, ci
însăși realitatea.
Pretutindeni, acestea erau semne clare ale prezenței Bestiei.
Gheena.
600 000 de oameni morți! Pentru Bestie, era o nimica toată.
Începu să enumere:
Seceta din statul Rajasthan, foametea imposibil de descris din
India.
Măcelul din Ruanda; un genocid atât de brutal și de lipsit de sens,
încât nu putea fi inspirat decât de diavol.
 SIDA care-i prinsese în ghearele morții pe locuitorii din China, pe
majoritatea celor din Africa și acum pe cei din Spania și Sicilia. Noua
formă de poliomielită schilodea Coasta de Vest și izbucnise și în
Noua Anglie.
Un virus manifestat prin hemoragii puternice, asemănător
virusului Ebola, apăruse brusc în sudul Franței, dezvoltându-se
lângă locul sfânt de la Lourdes.
Dușmanul venise întocmai cum fusese prevestit.
Oastea lui Satan era aici – îngeri căzuți, legiuni întregi.
Era vremea lor.

38

Newport, Rhode Island

Pe măsură ce mergeam pe cărarea de lângă apă, simțeam foarte

intens apropierea lui Justin. Și mai realizam că împreună făceam un
cuplu frumos, deoarece câțiva oameni care trecură pe lângă noi ne
priviră pe furiș. Numai de-ar fi știut povestea, povestea noastră! Eu
fusesem călugăriță, iar Justin era încă preot.
Însă nu eram un cuplu. Nici pe departe! Era ca și cum între noi ar
fi existat un gard gros, electrificat, care ne atrăgea și ne respingea în
același timp.
În ultimele două zile, mersesem împreună de trei ori, pe jos sau
cu mașina. Pretextul era Kathleen Beavier. Justin era trimisul
cardinalului și era foarte serios și foarte bun în ceea ce făcea. Nu-mi
dădeam seama dacă el credea în Kathleen, dar, teoretic măcar, era
deschis tuturor posibilităților.
Bineînțeles, între noi era mult mai mult de-atât. Îmi repetam
întruna: Nu mai sunt călugăriță. Mă pot gândi la Justin O’Carroll cum
vreau eu.
 În timp ce ne plimbam, i-am spus o poveste nevinovată, scurtă,
despre Cliff Walk, îngusta cărare de lângă apă, de trei mile și
jumătate, care se potrivea ca un colier în jurul coastei de sud-est a
orașului Newport.
— Odinioară, William Backhouse Astor s-a plimbat aici alături de
doamna lui, „Regina celor Patru Sute”5, i-am spus eu, probabil ca să
mă fălesc cu ceea ce știu. Se pare că John Kennedy a curtat-o pe
Jacqueline pe Cliff Walk pe vremea când era în Marină, iar ea era
debutanta anului la Newport.
Iar acum, realizam eu, Justin și cu mine mergeam pe aceeași
potecă istorică. Însă exista o diferență substanțială. Noi nu eram
iubiți și nu aveam să fim vreodată. Exceptând clipa de acum două
zile, când m-a atins cu mâna, noi doi nu ne-am atins niciodată. Ca să
fiu sinceră, îmi doream să-l îmbrățișez mai mult ca orice pe lume,
dar știam că n-o voi face.
Oare de ce am fost aduși aici, împreună? Mai degrabă, azvârliți
împreună, ceea ce-mi dovedea că Dumnezeu este sadic.
Merserăm mai departe pe cărarea șerpuită, năpădită de tufe de
mur și flancată de case boierești vechi, cu garduri înalte. Era pur și
simplu perfect Am trecut pe lângă Millionaires Row, locul unde, jură
localnicii, Henry James a inventat epitetul „elefanții albi”. Trecurăm
și de proprietatea The Breakers, de Rosecliff, proiectată de Stanford
White, de Beechwood și de obsedanta Marble House a lui Richard
Hunt.
— Știi, Annie, spuse Justin într-un sfârșit, uneori cred că tu ai o
imagine ciudată asupra propriei tale persoane. Pari foarte deschisă,
foarte liberă și comunicativă. Și totuși te ții la distanță de oameni.
M-am oprit pe potecă și l-am privit. Fie că era adevărat sau nu,
ceea ce spusese m-a rănit.
— Nu înțeleg ce vrei să spui. Am o mulțime de prieteni. Îmi place
foarte mult viața mea. Vrei să spui că nu pot fi împlinită fiindcă nu
m-am măritat?
Surâse. Nu voia să ne certăm.
— Nu asta am vrut să spun, Anne.
— Atunci, ce?
— Ah, Annie. Tot ce vreau să spun este că tu ai o pasiune foarte
aparte și încântătoare pentru viață. Te-am urmărit în Boston. Și aici,
în Newport. Deja ai reușit să stabilești o punte de comunicare
extraordinară cu Kathleen. Dar ești închisă în tine. O, la dracu’, gata,
îmi pun lacăt la gură. Și mă plimb. Și îmi las mintea să hoinărească
printre bogatele fantezii ale Americii de început de secol. Este
frumos aici, trebuie să recunosc.
Îi era teamă să mă mai privească. Și când, în cele din urmă, o făcu,
văzu lacrimile mari și sclipitoare șiroindu-mi pe obraji.
Mă rănise, mă rănise foarte tare. Mă atinsese la punctul sensibil și
nu avea niciun drept s-o facă.
Brusc, m-am îndepărtat de el. Nu mai puteam sta aici. Am
început să alerg pe poteca presărată cu cârcei de viță, fără să știu
încotro mă îndreptam. Știam doar că trebuia să plec de lângă Justin
O’Carroll.

39

Kathleen simțea că înnebunește în casa părinților. Își dorea cu

disperare să fie cu prietenele ei – Sara, Fran și Chuck cea de
nestăpânit. Se simțea strânsă ca în niște chingi de pereții casei și de
greutatea apăsătoare a propriului trup.
Coborî cu grijă treptele din spate, ținându-se strâns de balustrada
subțire. Fiecare treaptă scârțâia sub greutatea ei.
Nu se obișnuise nici acum cu schimbările prin care trecea corpul
ei. Sânii îi erau mai mari ca ai mamei sale. Degetele și gleznele i se
îngroșaseră. Ochii erau umflați și roșii. Iar faptul că nu se putea
îmbrăca în hainele ei normale era de-a dreptul enervant.
 Când se va termina totul, va redeveni vechea Kathleen? Numai
Dumnezeu știa.
Până la nașterea copilului, singura ei plăcere era plaja. Îi
mulțumea lui Dumnezeu pentru plajă!
Miraculos, Kathleen ajunse la oficiu fără să o audă careva. Mai
ales acum nu voia să dea nas în nas cu doamna Walsh. În ultimele
săptămâni, vechea ei prietenă pur și simplu nu mai părea să fie în
apele ei. Brusc, începuse să dezaprobe tot ce făcea sau spunea
Kathleen.
În spatele oficiului, încăperea de la intrare era pustie.
Sub o bancă se afla frumos aliniată încălțămintea. Kathleen își
puse o pereche de pantofi comozi. În cuier atârna cardiganul galben
al tatălui ei și fata îl îmbrăcă peste pulover.
Câteva minute mai târziu se afla pe țărm, ascultând și privind
valurile care se spărgeau hipnotic de mal. Doamne, ce mai zi! Afară
erau aproape 25°C și, deocamdată, toamna fusese incredibil de
blândă. Se dezbrăcă imediat de cardigan și îl puse pe braț.
Îi veni o idee care-i plăcu la nebunie. Citise mai demult că apa
reduce din greutatea corpului și că acest lucru este benefic pentru
copilul din pântec. Se descălță, se dezbrăcă de pulover și intră în
ocean.
Poate era nesăbuit din partea ei, dar se simțea minunat. La
suprafață, apa era caldă și senzația dată de valurile care se loveau de
picioarele ei umflate era extraordinar de plăcută. Se gândi că micile
valuri erau asemenea unor cățeluși care îi lingeau picioarele.
Făcu alți câțiva pași, fără să se îndepărteze însă prea mult de
țărm. Acum aproape că era în transă, de parcă n-ar fi fost ea însăși.
Să îndrăznească? Da, îndrăzni. Trase aer în piept și își îndoi
genunchii, în așa fel încât apa îi veni aproape până la bărbie.
Senzația era minunată!
Oh, este de-a dreptul de vis!
 Valurile o ridicau puțin și apoi o lăsau la loc în jos. Suspină. Apoi
râse cu putere. Se simțea în sfârșit ușoară, așa cum râvnise atâta
vreme! Se lăsă dusă de valurile blânde. Își întinse mâinile, se lăsă pe
spate și pluti câteva secunde. Culorile se împleteau pe cer într-o
priveliște fascinantă. De la albastru la roz, la purpuriu și indigo…
Kathleen pierdu noțiunea timpului. De cât timp plutea? Cu greu,
reuși să se întoarcă pe burtă și își dădu brusc seama unde se afla.
Era deja mult mai departe decât credea. Cum așa? Nu se poate!
Ceva nu era în regulă. Cum ajunsese așa de departe de mal?
Speriată, începu să se lupte cu apa, înotând spre țărm.
Părea că, de fiecare dată când reușea să înainteze, în momentul
imediat următor curenții o trăgeau înapoi.
Nu te panica, își spuse.
Rămâi cu ochii pe casă și înoată într-acolo.
Însă nu înțelegea cum de fusese atât de inconștientă. Știa foarte
bine de curenți, știuse asta de mică! Se întâmplase ceva foarte ciudat.
Ca și cum uitase de ea în apă. Era nebună?
Brațele o dureau. Simțea împunsături în ambele brațe, iar apa rece
o vlăguia pur și simplu. Vru să strige după ajutor, dar nu era nimeni
acolo, nimeni care s-o audă. Ca și cum oceanul ar fi fost un bărbat
foarte puternic ce-și încolăcise brațele în jurul mijlocului ei, Kathleen
era trasă înapoi și apoi împinsă sub valuri. Strânsoarea apei o speria.
Nu-ți fie teamă, auzi ea. Era Vocea, însă aproape liniștitoare.
Nu! Fu acoperită de valuri, dar reuși să ajungă iar la suprafață.
Scoase un strigăt lung și gutural.
Lasă-te purtată de apă, Kathy. Apa este universul și este eternă. Fii una
cu apa!
Se zbătea în zadar după aer, în timp ce prin fața ochilor îi treceau
frânturi de imagini. Prietenele ei, mama, tatăl ei, copilul ei…
Următorul val o împinse iar la fund. Durerea ascuțită din plămâni
se acutiză insuportabil înainte să fie stinsă de apă.
Kathleen se îneca; la fel și copilul ei.
 40

M-am oprit din alergat când încălțările mele au dat într-un târziu
de caldarâmul fermecătorului Bellevue Avenue, încadrat de copaci.
Ce se întâmplă cu mine? Ce se întâmplă?
Mi-am șters lacrimile ridicole de pe obraji cu un șervețel Kleenex,
din pachetul pe care îl țineam sub mâneca puloverului, apoi m-am
sprijinit de înaltele porți negre de fier ale uneia din case și am
urmărit cu privirea un autocar galben-aprins din Batavia, New York,
care venise încărcat cu „pelerini”.
După o vreme, am reușit să îmi vin în fire.
Știam exact de ce fugisem de Justin. Era limpede ca lumina zilei.
Încă eram îndrăgostită de el, nu? Iar acum eram și furioasă pe el. Nu
întorsesem spatele vieții!
El o făcea. El era preotul catolic irlandez. Era sociabil și știa atât
de multe, dar oare câte trăise cu adevărat?
După ce mi-am recăpătat suflul, am hoinărit prin spatele caselor
pe o alee care ducea spre plajă. Gândul mă obseda, în timp ce mă
jucam cu marginea spumoasă a oceanului. Poate chiar îl iubeam pe
Justin. Mă gândeam tot timpul la el. El își dorea să mă căsătoresc, să
fiu mamă. Poate că nu făcuse decât să exprime un gând altruist. Sau
poate că îmi reamintea ceea ce știam deja.
M-am plimbat fără țintă pe plajă, întorcând pe toate părțile acest
gând, până ce apusul acoperi cerul în nuanțe din ce în ce mai
întunecate de albastru; de la albastru-verde deasupra oceanului la
indigo presărat de stele pe marea cupolă a cerului. Am privit în jur
ca să-mi dau seama unde mă aflu. Ceva de pe plajă mi-a atras
atenția.
O siluetă era întinsă pe nisip.
Silueta unei tinere femei.
— Kathleen! am strigat.
 41

M-am repezit înainte, strigând cât puteam de tare:

— Kathleen!
Când am ajuns aproape, m-am aruncat pe nisip lângă ea. Am
întors-o cu grijă pe spate. Am prins-o de sub bărbie, pronunțându-i
încontinuu numele. I-am întors fața spre mine. Am început să-i fac
respirație gură la gură, dar nu părea să aibă nevoie de așa ceva.
Kathleen era în stare de inconștiență, dar, slavă Domnului, încă
respira. De ce era pe plajă? Cum de ajunsese udă leoarcă? Înotase?
— Doamne, Kathy, oh, Doamne!
Era prea grea ca să o iau în brațe și eram singure pe plaja
întunecată. Ce i se întâmplase? Își făcuse iar rău singură? Dar
copilul?
Încă respira. I-am pronunțat iar numele. Încercam să gândesc
limpede. Am evaluat toate opțiunile. Aveam doar două.
Să stau cu ea.
Să alerg cât de repede pot după ajutor.
— Hai, Kathy, Kathy… hai, gata, ești bine acum. Am bătut-o ușor
pe obraz.
Îi simțeam pielea încă rece. Luase o supradoză de medicamente
înainte să intre în apă? Nu aveam de unde să știu, dar nu-mi ieșea
din cap gândul că în trecut încercase să se sinucidă.
Și, exact atunci, inima aproape că a încetat să-mi mai bată în
piept. Am murmurat:
— Oh, Doamne Dumnezeule! Kathy! I-am strigat numele iar și
iar. Fetei i se rupsese apa.
Când am întors capul, l-am văzut pe Justin alergând în viteză
spre noi.
— Justin, am strigat eu, Kathleen pierde copilul!
 42

Am sosit la spital în urletul sirenei de pe ambulanță. Șase doctori

și asistente au venit imediat să ne întâmpine. Eram înfășurată în
hanoracul lui Justin și o pătură termică. Mă udasem leoarcă
încercând să o ajut pe Kathleen. Arătam ridicol, dar nu-mi păsa.
Toți ginecologii disponibili din spitalul din Newport au fost
chemați să o examineze pe Kathleen. Era conștientă. Era și calmă,
singura de altfel.
Au ajuns la un consens cu toții. Amniosul se rupsese. Trebuiau să
scoată copilul prin cezariană, înainte să fie prea târziu.
Kathleen se împotrivi cu tărie.
— Copilul va fi bine, spuse ea. Lăsați-ne în pace! Medicul ei
personal, doctorul Armstrong, o implorase să le permită doctorilor
să facă intervenția. Părinții au discutat cu ea, cu lacrimi în ochi. Dacă
încercau să scoată copilul acum, avea o șansă. Dacă aștepta, putea să
moară. Kathleen era minoră. Voința majorității ar fi putut prevala.
Dar nu era nicidecum o nimica toată să forțezi o tânără femeie total
competentă să suporte o cezariană.
— Anne, spune-le. Am văzut-o pe Doamna Noastră. Ea mi-a spus
să nu-mi fie frică.
Am pălit vizibil la sugestia ei. Din punct de vedere medical, o
cezariană era pasul cel mai corect care trebuia făcut. Kathy trăia, iar
copilul avea o șansă uriașă să supraviețuiască. Era singurul lucru
rațional.
În acest caz însă, bineînțeles că nașterea n-ar mai fi fost un
miracol. Intervenția ar fi afectat canalul de naștere, caz în care
Biserica nu ar mai fi declarat copilul un miracol.
— Kathleen, i-am spus eu, vreau să asculți ce au doctorii de spus
– lasă-i să-și spună părerea, și apoi fă așa cum crezi tu că este cel mai
bine.
 A fost o noapte îngrozitoare și n-o spun într-o doară. Ațipisem
când, brusc, am realizat că cineva mă scutura. Carolyn Beavier
plângea în hohote. Mă cuprinse în brațe.
— E bine, Kathleen e bine, îmi zise ea. Și copilul e bine.
Membrana s-a refăcut de la sine și s-a reumplut de lichid amniotic.
Kathleen este încă însărcinată. Este cu adevărat un miracol!
Mi s-a explicat că nu era vorba chiar de un miracol; dar faptul în
sine era îndeajuns de neobișnuit încât să uimească personalul
medical al spitalului din Newport. Singura persoană care nu era
surprinsă sau impresionată era chiar Kathleen.
— Îți mulțumesc că ai avut încredere în mine, îmi spuse Kathleen.
Ai fost singura care a făcut-o. Tu ești cea specială, Anne. De-asta ești
aici. Tu și părintele Justin. Voi sunteți protectorii mei speciali.
Am stat în rezerva de spital cu Kathleen până în jurul orei unu
dimineața, când Justin băgă capul pe ușă. Îmi făcu semn să ies pe
coridor. Kathleen dormea, așa că am ieșit.
Când am ajuns pe hol, am văzut că Justin era palid și avea ochii
aproape ieșiți din orbite. Mă îngrijoră.
— Ce s-a întâmplat? Ești bine? l-am întrebat.
— Ceva de necrezut s-a întâmplat aici la spital, îmi dezvălui el în
șoaptă. Anne, a apărut un caz de poliomielită. E ca și cum ar fi
urmărit-o pe Kathleen aici.

43

Irlanda

Colleen Galaher avea senzația că, dacă ar mai fi stat închisă în

casă, mintea i-ar fi explodat în mii de bucățele, imposibil de pus la
loc vreodată. Se asigură că mama ei stătea confortabil în camera sa,
apoi se furișă din casă și înșeuă calul.
 Călări pe deal, cu mâna înfășurată în coama iepei mamei sale,
Gray Lady. Cânta pentru sine una dintre piesele preferate ale trupei
Boyzone, oprindu-se în mijlocul strofei ca să facă semn cu mâna
țiganilor aflați pe câmpia de jos. Voia să fie din nou o simplă
școlăriță; își voia viața înapoi.
Țiganii nu erau în genul rromilor oacheși din Europa Centrală, ci
mai degrabă descendenți ai irlandezilor strămutați care își
pierduseră bunurile în timpul Marii Foamete din 1845. Generații la
rând se mutaseră dintr-o țară într-alta, reparând lucruri, participând
la curse de trăsuri la bâlciuri și, potrivit unora, ocupându-se cu
furturi sau chiar mai rău.
Erau disprețuiți, la fel ca ea. Nu era corect, nu era drept.
Își aminti acum, rușinată, că la rândul ei disprețuise țiganii. Apoi,
în urmă cu șase luni, se petrecu ceva care-i schimbă atitudinea.
Ca și astăzi, trecea pe câmpie îndreptându-se spre binecunoscutul
loc idilic din Maam Cross, Liffey Glade. O femeie cu părul roșu-
aprins, care purta o fustă de catifea purpurie și o jachetă din tweed
veche îi făcu semn.
Țiganca se îndreptă spre ea și ochii i se holbară. Își făcu cruce și
începu să se roage, strângând puternic rozariul de parcă ar fi fost o
ancoră de salvare legată direct de Rai.
Colleen fusese șocată de gesturile femeii, se temu, dar totuși fu
curios de îndrăzneață. Și, câteva clipe mai târziu, acceptase deja
invitația țigăncii de a bea un ceai în caravană. Pe femeie o chema
Margot, iar caravana ei era ciudat alcătuită. Acolo se aflau polițe
curate acoperite de unelte, cutii de pălării, cuiere în care hainele
atârnau aranjate după culoare și, surprinzător, un televizor nou,
scump, pe baterii.
Lângă televizor se afla un loc special închinat Sfintei Fecioare.
Avea o frumoasă Madonă din porțelan, cu mâinile ridicare întru
binecuvântare, purtând un șal albastru cu alb, acoperit de aur
veritabil, aruncat peste părul despletit.
 — Ai văzut-o în carne și oase, dar și în spirit, spuse Margot. Știu
că ai văzut-o. N-am dreptate?
Colleen se întoarse spre ea, uluită. Ce știa femeia aceasta ciudată?
— Iubești copiii, Colleen, continuă Margot, cu vocea umilă și
reverențioasă. Iar privirea îi era îndreptată fix spre abdomenul fetei,
care de-abia începuse să se umfle. Îți știu secretul, micuțo. Ești exact
ca ea. Secretul tău va schimba lumea.

44

Îți știu secretul, micuțo!

În ziua aceea, Colleen călări alene tocmai spre nordul orașului.
Acolo se afla spitalul ținutului și ea voia să facă o consultație înainte
să nască.
O legă pe Gray Lady de un stejar bătrân de pe câmpul bogat în
vegetație de lângă spital. Apoi trecu pe pajiștea din spate și intră
într-un hol mic. Colleen fusese și înainte la Sf. Brendan ca să-și
viziteze niște rude bolnave, dar nu-și amintea să fi venit vreodată
singură.
Se simți matură, și poate puțin nerușinată, în timp ce urca ușor
scara sinuoasă către al doilea etaj.
Știa unde voia să ajungă – la secția de maternitate. Imediat ce
intra pe coridorul celui de-al doilea etaj, la stânga.
Deschise ușile batante și imediat fu întâmpinată de o asistentă.
Femeia îi recunoscu starea și zâmbi.
— Bună, drăguță!
— Fac doar o plimbare, spuse Colleen. Și, de fapt, nu era o
minciună.
Într-una din încăperi, o femeie gemea puternic și câteva secunde
mai târziu începu să țipe.
Aproape instantaneu și, aparent, ca și cum ar fi înțeles-o, o a doua
femeie, într-o cameră aflată ceva mai departe pe hol, lăsă să-i scape
un țipăt ascuțit.
Colleen se rezemă de perete și încercă să se liniștească. Doamne,
pare îngrozitor. Oare, când va veni timpul, voi fi în stare să fac asta?
Le ascultă pe cele două femei care continuau să geamă și să țipe.
Una dintre ele strigă numele soțului ei iar, apoi, aproape din
aceeași răsuflare, îl blestemă.
Eu voi fi singură, se gândi Colleen. Va trebui să fiu foarte curajoasă.
Crezuse că vizita la spital era o idee bună, dar nu părea să fie așa.
Acum era, fără îndoială, mai speriată decât fusese vreodată.
Se întoarse și o luă în direcția opusă. Ce era acolo, în capătul
coridorului?
Alte săli de naștere? Alte femei în chinuri groaznice?
Fata remarcă pereții de sticlă și-i văzu pe bebelușii dinăuntru.
Unii plângeau, dar majoritatea dormeau sau, pur și simplu, priveau
în jurul lor, făcând cunoștință cu lumea.
Colleen începu să zâmbească, poate pentru prima dată după luni
de zile, și știu că va fi bine. Nu va mai fi singură. Va avea copilul.

45

Când mai avea de parcurs doar o jumătate de kilometru până

acasă, Colleen simți aerul dulce, răcoros de la Liffey Glade. De-abia
aștepta să pătrundă în grota care fusese sanctuar natural cu mult
înainte de creștini, chiar înainte de druizi. Aici, la Liffey Glade,
venea Colleen când voia să fie singură.
Un izvor rece curgea clipocind prin grotă spre Lough Corrib. Pinii
și molizii se aplecau peste apă.
Cu nouă luni în urmă, pe 23 ianuarie, la Liffey Glade trăise
Colleen ceea ce acum considera a fi fost o experiență mistică. Înainte
de seara aceea, în Maam Cross era cunoscută drept o elevă cu purtări
cuviincioase a colegiului Sfânta Treime.
 La școală, Colleen era plăcută, dar nu fusese niciodată acceptată
pe deplin de majoritatea colegilor ei. Cel mai mult era apreciată de
surorile de la mănăstire, care probabil se regăseau în tăcuta și
meditativa fată care de obicei era printre cei mai buni din clasă.
Se simțea norocoasă să-i ajute pe alții și de aceea luase decizia
aceasta. Se hotărî să devină călugăriță.
Apoi, în numai o secundă, la Liffey Glade totul se schimbă.
Colleen Galaher deveni mireasa lui Hristos, nu doar în spirit, ci și în
trup.
În această după-amiază specială de început de octombrie, Colleen
călărea cu grijă pe Gray Lady de-a lungul pajiștilor ude din spatele
căsuței.
Odată ajunsă la Liffey Glade, legă iapa de un copac și-și făcu
drum printre crengile foșnitoare, ude. Fata îngenunche pe covorul
moale de ace de pin și rășină, în micuța capelă în aer liber.
Colleen își plecă creștetul acoperit cu un păr roșu strălucitor.
— Tatăl Nostru care ești în Ceruri, sunt cea mai umilă slujitoare a
ta. Știu că simți durerea și iubirea mea pentru tine. Tată, sunt atât de
singură acum. Am fost nespus de singură aceste nouă luni.
Dar Colleen Galaher nu era singură.
Era urmărită – era întotdeauna urmărită.

46

Începeam să accept ideea că pruncul lui Kathleen Beavier avea

ceva special și acest lucru mă tulbura mai mult decât puteam
recunoaște. Ceea ce cu siguranță mă neliniștea era faptul că
începeam să cred că Kathleen ar fi putut spune adevărul și că, astfel,
îmi pierdeam obiectivitatea. Trecusem de la „e o înșelătorie” la „s-ar
putea să fie ceva adevăr aici”.
Cred că pentru prima oară de când venisem la Coliba Soarelui,
am avut câteva ore pentru mine. Kathleen ațipise în camera luminată
puternic de soare. Când am intrat să iau o ceașcă de ceai, doamna
Walsh gătea cu frenezie în bucătărie. Carolyn și Charles Beavier
plecaseră în oraș la cumpărături. Justin era și el pe undeva, să alerge.
Așteptasem cu nerăbdare să cercetez biblioteca familiei Beavier.
La fel de mare ca biblioteca unui orășel, era un loc unde puteam face
cercetări amănunțite. Pe rafturi se regăseau cărți de istorie, biografii,
metri întregi de materiale despre navigație, scoici, grădinărit, păsări
și finanțe.
Iar pe raftul aflat lângă șemineu se afla o secțiune dedicată
cărților de religie. Multe dintre ele erau recent achiziționate de la
Barnes & Noble, Lauriat’s, Maryknoll, astfel că între pagini încă se
aflau broșuri cu oferte.
Focul mocnea în șemineu. Mi-am turnat o ceașcă de ceai și apoi
am luat un maldăr de cărți despre Fecioara Maria pe care le-am
așezat pe măsuța din lemn de mahon aflată lângă un confortabil
fotoliu trandafiriu. Având în vedere că citisem aproape tot ce se
găsea despre Maria, aveam doar să fac o trecere în revistă. Am atins
coperta volumului Doamna Noastră în Evanghelie, Doamna Noastră la
Fatima, Misterele Femeii: Antichitate și Epoca Modernă și apoi am
deschis o carte minunată scrisă la sfârșitul anilor ’70 intitulată
Singura dintre femei. De fiecare dată când reciteam această carte, mă
îndrăgosteam din nou de Maria.
„Fecioara, model sublim de castitate”, notase autorul, „a rămas
cea mai sfântă ființă pe care am contemplat-o vreodată, magia-i
exercitată asupra mea fiind atât de puternică încât, timp de câțiva
ani, îmi era imposibil să intru într-o biserică fără să sufăr la gândul
protecției și frumuseții mântuirii pe care o uitasem. Îmi aduc aminte
că am vizitat Notre Dame din Paris și am stat în naos cu ochii în
lacrimi.”
Era adevărat. Astfel își lasă amprenta credința, astfel o simțisem
și eu. Puterea Mamei Binecuvântate este aceea înțeleasă de multe
femei. Mai departe, în cartea ei, Marina Warner scria: „Fecioara este
unul dintre puținele personaje feminine care au dobândit statutul
unui mit”. Îl cita totodată pe Henry Adams, care notase: „Studiul
Doamnei Noastre merge înapoi direct la Eva și înfățișează pe deplin
problema sexului”.
O dihotomie extrem de interesantă, am reflectat eu. Fecioara,
despre care nenumărați și din ce în ce mai mulți oameni consideră că
ar trebui înălțată la același nivel cu Fiul său – și Eva, care a fost
ispitită de șarpe, a mâncat din fructul pomului interzis și a fost
izgonită din grădina Raiului. Eva l-a acceptat pe Satana. Doamna
Noastră l-a strivit.
M-am pierdut în lectură, căutând indicii despre situația din
Newport și am uitat de timp. Biblia o menționează sfâșietor de puțin
pe Maria; sunt doar șase referiri în treacăt și nici documentări
istorice nu sunt prea multe despre ea.
În cercurile teologice există două teorii importante, acceptate de
regulă, bazate pe ceea ce învățații numeau în genere „tradiția
creștină”. Potrivit celui dintâi, Maria însăși a fost concepută
„imaculat”, înăuntrul pântecului mamei ei – astfel, născându-se fără
a purta păcatul originar. Cea de-a doua teorie afirmă că atunci când
a murit, probabil în orașul antic Efes din vestul Asiei Mici, Maria s-a
înălțat cu trupul și spiritul direct la Ceruri, ceea ce s-a numit
Adormirea Fecioarei Binecuvântate.
După toți acești ani, încă mă uimea faptul că Maria era cel mai
puțin cunoscută și, de departe, cea mai misterioasă dintre toate
figurile biblice.
Oare de ce?
Nu era nevoie să contactez o feministă ca să obțin un răspuns.
Maria a fost femeie și mamă. Scriptura a fost scrisă de bărbați.
De la nașterea lui Hristos s-au produs unele schimbări. Acest
binecuvântat eveniment modern din jurul lui Kathleen Beavier, dacă
era așa ceva, avea să fie nașterea cel mai atent documentată în
aproape 2000 de ani, fără îndoială, urmată de cărți și de filme.
 Și – speram că nu era o iluzie deșartă – eu voi sta la capătul
patului de naștere.
Poate atunci voi ști întregul adevăr despre fecioara Kathleen.

47

Mai aveam mult de muncă și, în cele din urmă, am găsit timpul
necesar. Mi-am luat vechiul meu pardesiu din dulapul de pe hol și
m-am îndreptat în grabă spre mașină. În doar câteva minute,
treceam în viteză de celebrul Bellevue Avenue din Newport,
îndreptându-mă spre vest, pe Memorial Boulevard.
Am parcurs o milă și jumătate până la Sachuest Point, unde se
părea că se oprise Kathleen cu un băiat, cu aproape nouă luni în
urmă, în ianuarie. Misterioasa și poate mistica seară de 23 ianuarie.
Acum, că mă îndepărtasem de Coliba Soarelui, îndoiala mea
latentă mă cuprinse din nou. Eram chiar mai descumpănită ca
niciodată în privința fetei. La o privire mai atentă, nimic nu avea
sens în întregime, totul necesita credință din partea mea. Credință.
De credință a fost vorba întotdeauna.
Cardinalul Rooney părea să accepte situația și știam că nu se lăsa
ușor păcălit. Cardinalul era un preot al vechii școli, usturător de
inteligent, cinic și cu capul pe umeri. Or, Rooney credea în Kathleen
Beavier. Părea să creadă cu adevărat că un copil sfânt era pe cale de
a se naște. Justin credea la rându-i și nici el nu era păcăliciul
nimănui.
De ce? Ce anume îi făcea să fie atât de siguri în privința ei? Ce
trebuia să aflu eu, aici, în Newport? Ce mister urma să-mi fie
dezvăluit?
Apoi, mai era Kathleen. Era virgină și însărcinată. Știam sigur
asta. Kathleen afirmase că a văzut-o pe Fecioara Binecuvântată, iar
eu, cu picioarele pe pământ și cinică la rându-mi, emoțional, eram
convinsă că spunea adevărul, sau, cel puțin, adevărul văzut prin
prisma ei.
Nu aveam dovezi, doar sentimente, dar mă invadaseră în
întregime în timp ce conduceam prin Newport.
Și mai era ceva: Kathleen încercase să se sinucidă și nu reușise.
Dacă purta Copilul Divin, de ce încercase să-i ia viața, împreună cu a
ei? Sau ar trebui să privesc reversul medaliei? Cum se face că a
primit ajutor într-o clinică de avorturi care ar fi trebuit să fie închisă
la acea oră din seară? Un alt pacient care a întârziat. Ajutor care i-a
salvat fetei viața.
Nu știa nimeni că fata avea să fie acolo în acea zi, nici măcar cele
mai bune prietene ale ei. Toate trei credeau că se ducea ziua
următoare. Așa plănuiseră.
Și, în sfârșit, trebuia luată în calcul o perspectivă istorică
importantă. Creștinismul se bazează pe credința în miracole.
Creștinii de pretutindeni credeau în concepția imaculată și în Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, devenit om. Era adevăr sau mit?
Aveam nevoie de o dovadă. Râvneam după un fapt real, oricât de
neînsemnat, care să fie dovada a ceea ce începeam să cred cu
adevărat.
În timp ce continuam să merg în jos pe Memorial Boulevard, am
văzut un indicator în auriu și albastru care arăta spre stânga, imediat
după strada Spring: LICEUL ROGERS.
Am semnalizat spre stânga. În liceu era cineva care putea să-mi
ofere ce îmi doream, o mică lumină în toată această enigmă
fantastică. Cel cu care se întâlnise Kathleen în seara de 23 ianuarie.
Jamie Jordan.
El era real.

48
 Am condus mașina spre tunelul de arțari cu un colorit minunat
numit strada Școlii și am apăsat pe accelerație.
Ceasul meu arăta 2:57. Ajunsesem exact la sfârșitul orelor.
Un clopoțel electric sună și zarva băieților umplu aerul tare de
toamnă. O mulțime de elevi se învălmășiră să iasă pe cele opt uși de
sticlă glisante principale. Claxoane de mașină trâmbițară și o minge
de fotbal decolorată și umflată, sărind dintr-o parte într-alta, apăru
din clădirea tăcută, în stil colonial.
Am căutat cu privirea în marea de puștani lățoși, încercând să
zăresc un anume adolescent dintr-atâția.
Am scrutat mulțimea de câteva ori.
În cele din urmă, privirea mi-a rămas fixată pe un băiat musculos,
înalt, cu o șuviță de păr blond căzută peste ochi.
Se împingea și se îmbrâncea cu un coleg care nu-i era pe măsură.
Am știut că el era. Văzusem în camera fetei o fotografie de grup
cu clasa și nu avea cum să fie altcineva. James Jordan era un băiat
bine făcut, de fapt, aducea mai mult a bărbat.
M-am gândit că avea cam 189 cm înălțime și aproape 90 kg. Fără
îndoială, arăta bine, dar nu reușeam să mi-l imaginez cu Kathleen.
Mi-a fost puțin teamă la gândul că poate era deplasat să forțez o
confruntare, dar am continuat. Se numește terapie antifobică, știam,
și, în general, nu este recomandată în meseria mea.
— Bună, scuză-mă, am spus, întrerupându-l din hârjoneală. Tu
ești James Jordan?
Băiatul se opri, se întoarse și îmi aruncă, sigur pe sine și fără să se
grăbească, un zâmbet evaluator.
— Presupun că asta înseamnă da, am continuat. M-am căznit să
zâmbesc în timp ce el scotea o țigară dintr-un pachet în alb și roșu.
Numele meu este Anne Fi gerald. Sunt prietenă cu Kathleen.
Jordan își aprinse țigara și apoi aruncă o privire la amicii care
începuseră să se strângă roată în jurul lui. Rânjeau și mă măsurau
din cap până-n picioare, străduindu-se să o facă într-un mod cât mai
puțin subtil.
— Mda, eu sunt Jamie. Și tu ești „prietenă” cu Kathy? Ce fel de
prietenă?
— Aș vrea să vorbesc puțin cu tine.
L-am țintuit cu privirea. Nu m-am mișcat deloc. Nu am arătat
teamă sau îndoială cum că nu ar vorbi cu mine.
Curiozitatea lui în ceea ce mă privea a câștigat teren în fața
atitudinii indiferente. Știam că așa va fi. Doar cu asta mă ocup.

49

Prietenii lui săreau de parcă ar fi fost o cireadă de tauri ațâțați.

Stăteau prea aproape de mine, încâlcind limita de spațiu invizibilă
pe care o păstrez de obicei cu străinii și știau asta foarte bine.
— Cine ești tu? Ești de la Hard Copy sau ceva de genul ăsta?
întrebă unul dintre ei.
— Nu, am răspuns eu calmă. Nu sunt reporter de scandal, doar o
prietenă.
— Bine, zise Jamie, după câteva momente bune. Hai să mergem
să vorbim, prieteno! Ai cinci minute la dispoziție să-mi captezi
atenția.
— Oh, mulțumesc, i-am răspuns și am zâmbit într-un sfârșit.
La fel a făcut și Jordan. Îmi dădeam seama că mă place și totodată
că se considera priceput la femei, chiar și când era vorba de una mai
în vârstă, ca mine.
La capătul cvartalului începea o stradă pe care se aflau case
micuțe cu jeepuri și alte mașini de acest gen parcate pe alee, biciclete
și skateboard-uri pe trotuar. Jordan era cu un cap mai înalt decât
mine și avea pieptul lat ca un cherestegiu.
Nimic nu reușise vreodată să-l dărâme pe băiatul acesta sau, cel
puțin, așa voia el să cred.
 — Bine, zise el imediat ce intrarăm pe stradă. Ai atenția mea
oricum. Cine dracu’ ești tu? Pe bune! Și ce vrei? Kathy nu e prietenă
cu tine. Atâta lucru știu și eu.
— Jaime, nu știi nimic, i-am zis eu. Și ăsta-i adevărul. I-am spus
cine sunt, dar nu i-am precizat care era misiunea mea. Totodată, am
adoptat o indiscutabilă atitudine gen „să nu te pui cu mine”.
Machismul nu putea fi o sabie cu două tăișuri.
— În ianuarie anul acesta, am continuat, ai ieșit cu Kathleen
Beavier. Și ăsta e adevărul, stabilit deja. Ați avut cel puțin o întâlnire.
Dădu din cap.
— Știam că la porcăria asta o s-ajungi! Frate, sunteți atât de
previzibili! Și tu ești una care scrie o carte, nu? Păi atunci scrie asta!
Am ieșit o singură dată cu Kathleen Beavier. O singură întâlnire. Și
câteva plimbări ca să luăm un Big Mac sau ceva de mâncare, după
ore.
— Cum de a fost doar o singură întâlnire?
— Cum de doar una? Păi, cât poate să ducă omul deodată? zise
Jordan.
Era prea orgolios ca să spună adevărul. Fără să vreau, mă
gândeam că băiatul era un produs perfect al școlii Brad Pi . El și
Kathy ar fi făcut un cuplu extraordinar, dar, totuși, nu mi-o puteam
imagina cu el. Poate că avea și ea un dram de infatuare, dar nu-i
plăceau oamenii aroganți.
— Fii, te rog, cinstit și lămurește-mă. Pe 23 ianuarie, ai dus-o pe
Kathy la o petrecere oficială a școlii. Apoi s-a petrecut ceva. Kathy
mi-a mărturisit. Dar ce anume?
O grimasă de mânie îi străbătu chipul. Am realizat cum va arăta
la maturitate și nu mi-a plăcut.
— Ascultă, nu ți-e clar? N-o să-ți spună pentru că am făcut-o
după aceea. Toată lumea știe că Kathy nu este bună la pat, recunosc,
dar asta n-o face să fie Fecioara Binecuvântată!
 Căutătura lui mă intimida. Voiam să-mi fac mâinile scut și să-i
spui, mersi, pa. Dar nu puteam să plec. Nu încă.
— Duminică seara a venit aici un medic specialist, un doctor care
nu avea niciun motiv să mintă. Jaime, am stat chiar acolo când a
controlat-o. Kathleen e încă virgină. Nu a făcut-o niciodată cu cineva!
Nu cu tine, nu cu nimeni altcineva.
— Ce porcărie! țipă el la mine. Am avut-o! Își duse mâna între
picioarele-i lungi. Cu asta!
Probabil că i-am transmis îndoiala, fiindcă mi-a aruncat o privire
urâtă. Apoi, înainte să fac vreun pas, m-a împins cu putere.
Am căzut la pământ. Mi-am prins mâna sub piept. Nu eram atât
speriată, cât jenată. Puștiul mă pusese la pământ! Mă durea partea
pe care aterizasem.
Dar m-am ridicat imediat. L-am împins pe neobrăzat. Și încă o
dată.
— Ești un tip dur, nu? Cât de dur ești? am urlat la el. M-am
repezit din nou la el. Răspunde-mi! Ce s-a întâmplat în seara aceea la
Sachuest Point? Ceva s-a întâmplat. O văd în ochii tăi mincinoși de
laș. Văd prin tine.
Brusc, s-a răsucit și a luat-o la goană. Am vrut să alerg după el,
dar știam că nu mă va ajuta la nimic.
Mă mințea – eram sigură de asta.
Dar dacă aveam dreptate, atunci avea dreptate și Kathleen.

50

Tot ce îmi doream era să aflu adevărul gol-goluț, dar oare nu asta
ne dorim cu toții? În acea seară am stat într-un balansoar vechi din
lemn de pin, pictat, lângă frumosul pat cu baldachin al fetei. Luna
tocmai se ridicase și plutea deasupra oceanului asemenea unui mare
balon galben, dar, în seara aceasta, nu reușise să mă miște cu
frumusețea sau liniștea ei.
 Capul încă îmi zvâcnea de la scurta, dar tulburătoarea întrevedere
cu Jaime Jordan. Aveam dubii în aproape orice privință. Aveam
nevoie să știu ce se întâmplase între Jordan și Kathleen la Sachuest
Point.
Kathleen era slăbită și epuizată, o vedeam pe chipul ei.
Dormitorul întunecat era luminat doar de o lampă mică aflată pe
noptieră. Am dat drumul CD playerului cu radio, aflat pe un raft din
biblioteca lăcuită, albă. Muzica invada camera și am recunoscut-o pe
Jewel. Cânta o baladă de dragoste cunoscută, pe care o îndrăgea.
— Doar nu-ți plac chestiile astea sentimentale, nu? mă întrebă
Kathleen.
— Ideea e să adormi tu, i-am răspuns. M-am reașezat și m-am
legănat în tăcere. Oricât de îngrozitoare fusese conversația mea cu
Jaime Jordan, mi-ar fi fost totuși folositoare dacă aș fi aflat ceva. De
ce nu voia niciunul dintre ei să vorbească despre seara aceea?
— Kathy, trebuie să te întreb ceva, am spus eu într-un târziu.
Ea privea în gol, părând cufundată în uitare.
— Când mi s-a rupt apa, spuse în cele din urmă, am fost
îngrozită. N-am fost niciodată atât de speriată. Iubesc copilul acesta,
recunoscu ea, pentru prima dată, față de mine. Nu pot să-l pierd
acum.
Mărturisirea ei mă mișcă. M-am legănat încet în balansoar minute
la rând, încercând să-mi stăpânesc sentimentele.
— Kathy, tu ai încredere în mine?
Pe chip îi înflori acel zâmbet incredibil de inocent, care îi dădea
un farmec aparte.
— Am încredere în tine. Bineînțeles că am. Ești foarte deschisă și
onestă.
Am răsuflat ușurată. Kathleen îmi putea schimba starea oricând
dorea, cu doar câteva cuvinte. Cum de mă afecta așa? Oare fiindcă
începeam să o cred?
 — Kathy, te rog, spune-mi despre Jamie Jordan. Astăzi am fost la
liceul Rogers să-l văd. Am vorbit cu el. Mi-a spus că…
— Ți-a spus că am făcut-o. Asta spune oamenilor, deoarece crede
că asta așteaptă ei de la el. Sincer, îmi pare foarte rău pentru Jamie.
Toată fantezia lui de bărbat dur e atât de tristă!
Mi-am dat seama că încerca să-și ascundă durerea. Strânse la
piept o păpușă făcută din cârpe și, așa, arăta chiar mai mică de
șaisprezece ani.
— Anne, nu am făcut sex. Jaime m-a dus cu mașina la Sachuest
Point, dar nu am vrut să fac nimic cu el. Nu am vrut. N-am făcut
nimic cu Jamie. E tot ce pot să spun acum, zise ea.
Sunt sigură că aveam o privire goală, dar creierul meu funcționa
la capacitate maximă.
— Mă crezi? întrebă Kathleen. Te rog, Anne, crede-mă! Dacă nu
crede nimeni… ce se va întâmplă cu mine? Ce se va întâmplă cu
copilul meu?
I-am făcut semn să tacă și apoi m-am ridicat, i-am aranjat părul și
am învelit-o cu pătura până la bărbie. În mod repetat îmi spusese că
este inocentă, dar nu-mi dădea pace ceea ce adăugase întotdeauna:
„E tot ce pot să spun acum”.
Voiam să cred că-mi spunea adevărul, fiindcă țineam la ea atât de
mult! Dar… nu puteam. În seara aceea, la Sachuest Point, fetei i se
întâmplase ceva important. Fusesem trimisă la Newport să aflu ce
anume.
Și, deocamdată, nu reușisem.

51

La nord de New York

Sf. Ioan al Crucii era adăpostit în mijlocul dealurilor împădurite,

cam la 145 km nord de New York, de-a lungul râului Hudson. Aflat
la volanul mașinii care se legăna prin hârtoape, Nicholas Rose i se
temea mai mult ca niciodată pentru viața și sufletul său. Complexul,
format dintr-o clădire în genul unui castel și douăsprezece căsuțe
din piatră de nisip, era o casă de odihnă pentru alcoolici, alienați
mintal și preoți cu abateri din cadrul Arhiepiscopiei orașului New
York.
Însă aici se afla cineva care-i dădea speranță părintelui Rose i.
Dacă exista ajutor în această lume, atunci nu putea să vină decât din
partea monseniorului Bernard Stingley. Aici era ultima oprire pe
care o făcea Rose i, înainte să plece spre Newport, pentru a vedea
cea de-a doua fecioară.
Înăuntrul clădirii aproape medievale, Rose i a fost întâmpinat de
un călugăr slab și colțuros, care îl conduse prin coridoarele din
blocuri de piatră. Ecoul vocilor și pașilor lor crea senzația unor
împușcături de revolver într-un tunel sub pământ.
La capătul celui de-al treilea sau al patrulea culoar, călugărul
ciocăni într-o ușă de stejar închisă la culoare și apoi o deschise. Un
preot în robă stătea la fereastră. Rose i își simți inima crescându-i în
piept când îl văzu.
Apoi auzi Vocea – chicotind, râzând pe înfundate. Da’ prost mai
ești! Bătrânul ăsta vanitos nu te poate ajuta. Nimeni nu te poate ajuta!
Monseniorul Bernard Stingley fusese mentorul și confesorul lui la
Universitatea Pontificală Lateran din Roma. Preotul în vârstă, care
nu mai scosese niciun cuvânt în ultimii șase ani, era un renumit
învățat, preocupat de studiul Bibliei, recunoscut în special pentru
scrierile sale pe tema Apocalipsei.
— Nicholas! Singley veni spre mult mai tânărul preot de la
Vatican și-l îmbrățișă. Nu pot să cred că tu ești. Mă bucur atât de
mult să te văd!
— Bernard, spuse Nicholas adâncindu-și fața în stofa aspră a
veșmântului bătrânului.
 Fu o îmbrățișare strânsă și, când făcu un pas înapoi, se alarmă la
vederea ridurilor care brăzdau chipul chinuit, tras, al preotului
încărunțit.
— Vă simțiți bine? întrebă el.
— Nu pentru sănătatea mea trebuie să te îngrijorezi, răspunse
bătrânul.
Din nou – Vocea râse cu putere în capul lui Rose i. Încercă să o
ignore, dar nu putu.
Nicholas Rose i închise cu grijă ușa în spatele lui și-și aruncă
privirea pe pereții acoperiți cu cărți ai încăperii. Pe latura cea mai
lungă, rafturile susțineau colecția lui Stingley de statuete din China,
Grecia și Orientul îndepărtat, înfățișând toate chipul lui Hristos. Într-
un colț se afla un pat nefăcut. Deasupra lui atârna un crucifix de
lemn simplu. Sub una dintre cele două ferestre înrămate se afla o
masă de lucru în dezordine.
Cei doi se așezară la masa cu priveliște spre fluviul Hudson care,
de sus, arăta ca o autostradă de sticlă. Schimbară condoleanțe pentru
moartea Papei Pius.
Apoi Stingley spuse:
— Cred că știu de ce ai venit, Nicholas. Am un presentiment urât.
De fapt, îl am de câteva săptămâni.
Nicholas Rose i nu se îndoia că spunea adevărul. Probabil că
vestea s-a răspândit imediat chiar din ziua când a părăsit Roma.
Comunitatea Vaticanului era mică, aproape incestuoasă. Privi direct
în familiarii ochi albaștri, reci, ai lui Stingley. Fără îndoială, nu era
cazul să stea la palavre.
— Monseniore, știu că dumneavoastră cunoașteți secretul de la
Fatima. Pius mi-a spus că dumneavoastră chiar ați citit cuvintele.
Mesajul Fecioarei: promisiunea și avertismentul.
Monseniorul nu scoase niciun cuvânt. Privirea lui nu transmitea
nimic. Asculta doar.
 Rose i continuă, dar, deodată, avu îndoieli asupra vechiului său
prieten.
— Ați stat cu Pius aproape tot timpul când s-a îmbolnăvit prima
dată. Atunci, în ’90. A vorbit despre Fatima și dumneavoastră ați fost
acolo. Ați auzit totul. Iar acum știu și eu ce știți dumneavoastră.
Pe chipul monseniorului Stingley se așternu suferința.
— Pius nu avea niciun drept. Nu avea niciun drept să-ți ceară
asta.
— Este prea târziu pentru regrete sau învinuiri reciproce. Știu
despre cele două fecioare. Una, a binelui, cealaltă, a răului.
— Atunci nu știi nimic! Stingley ridică vocea. E mult mai mult de-
atât. Dumnezeu nu creează în alb și negru. Nu e atât de ușor.
Adevărul are puțin de-a face cu logica omului.
În timp ce Stingley vorbea, Rose i simți că mica încăpere din St.
John începe să se învârtească, azvârlindu-l înapoi pe trotuarul din
Roma, unde inima îi fu străpunsă de un cuțit fierbinte. Trotuarul
care se rotea în fața ochilor deveni avionul Beech care se rostogolea
în jos, prăbușindu-se printre copaci, împrăștiind metal și oase. Era
mai mult decât o halucinație sau o amintire. Simți cum îl cuprinde
toropeala și mirosul pătrunzător de carne arsă.
Viziunea era un avertisment. Pleacă de aici! Pleacă acum!
Dar n-o făcu.
Nu putea s-o facă!
Dar de ce era avertizat? De ce fusese cruțat?
Își auzi propria voce, ca și cum venea de departe.
— Vă rog, am nevoie să știu cum să mă pregătesc pentru aflarea
adevăratei fecioare. Ce vreți să spuneți, cum adică nu știu nimic?
Vreau să îmi spuneți cum va fi. Mă tem că a început deja căderea
mea în Iad.

52
 Am început, Nicholas. Ți-ai dat și tu seama în sfârșit! Ești deja pierdut!
Sufletul tău este damnat!
Vocea râdea în hohote în capul lui Rose i. Păreau să fie sute de
voci, iar durerea era insuportabilă, ca și cum craniul i-ar fi fost
despicat.
Bătrânul preot se ridică brusc și răsturnă un scaun masiv de stejar
care scoase un trosnet răsunător.
— Sunt aici. I-ai adus aici! Ochii i se măriră de frică. Legiunile
sunt aici! Sunt peste tot! Pot să văd bastarzii păcătoși! Acum așteaptă
să fie eliberați!
Părintele Rose i încercă să se îndrepte spre fostul lui mentor, dar
nu-și putu mișca mâinile și picioarele. Le simțea grele de o tonă.
Pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmpla cu el? Avea un atac de
cord? Era acesta un alt atac? Oare ar putea supraviețui iarăși?
Nicholas privi îngrozit la aceeași forță care-l ataca pe Stingley.
Preotul dădea din mâini, încercând să îndepărteze o prezență
invizibilă. Se împiedică de pohtele pline de cărți. Respiră adânc,
greu. Apoi, corpul monseniorului Stingley se încovoie.
Când vorbi, glasul de-abia i se auzea și era răgușit, ca și cum i-ar
fi fost greu să pronunțe cuvintele.
— La început îți vei pierde controlul, spuse el, mișcându-și capul
înainte și înapoi cu repeziciune. Vei realiza că nu mai ai libertatea de a
alege.
Nu vei mai avea libertatea de a gândi. Nici libertatea de a acționa.
Și acesta este doar începutul!
Asta e nimic! auzi Rose i Vocea în capul lui. Stai să ajungă la partea
cea mai bună!
— Apoi, vei simți cum îți decade trupul, mintea, sufletul,
Nicholas. Vei pierde orice speranță. Și acea deznădejde păguboasă,
pângăritoare, acel sentiment abject de inutilitate și zădărnicie este
cea mai doborâtoare dintre toate trăirile umane.
E un om deștept, Nicholas. Pentru un preot! Ascultă-l!
 — Când se va întâmplă, când nu vei mai avea nimic în afară de
acea deznădejde întunecată și abisală, atunci vei ști că ai trecut
pragul Iadului.
Monseniorul Stingley stătea la fereastră, cu spatele încovoiat, cu
lumina țâșnind în jurul lui, orbindu-l pe preotul de la Vatican. Își
trecu de câteva ori mâna peste piept, ca și cum ar fi încercat să se
elibereze de o apăsare și apoi vorbi din nou:
— Ar trebui să-l implor pe Dumnezeu Tatăl să-ți dăruiască din
mila lui infinită. Dar asta ar însemna să-ți dau speranțe deșarte.
Rose i vru să vorbească, să ceară binecuvântarea monseniorului,
dar bătrânul începu brusc să strige. Fața lui Bernard Stingley era albă
ca varul. Buzele, marginea urechilor și degetele aveau o șocantă
nuanță violetă.
Își apăsă cu putere mâna pe stern și din piept îi ieși un șuier
adânc. Un mucus alb și spumos îi țâșni din gură și din nas.
Urlă:
— Legiunile de demoni, de îngeri căzuți sunt pretutindeni.
Privește dincolo de cele două fecioare, părinte. Privește dincolo de
fecioare! Legiunile sunt chiar în fața ochilor tăi.
Rose i încercă să se ducă la el, dar nu se putu ridica de pe scaun.
Picioarele slabe ale bătrânului se îndoiră și Nicholas îl văzu cum
cade în genunchi. Ochii i se dădeau peste cap, iar spuma continua să
se reverse peste buze, în jos pe bărbie. Lupta cu sălbăticie împotriva
unor forțe nevăzute.
Cu un efort extraordinar, Nicholas Rose i se desprinse de scaun.
Fu pus la podea. Se târî pe coate spre locul unde se prăbușise
Bernard Stingley.
— Nu, monseniore! Dumnezeule, nu! Lăsați-l în pace! Luați-mă
pe mine!
Bătrânul spuse toate acestea în șoaptă, dar șoapta lui aducea a
muget:
 — VEI FI LUAT ȘI BLESTEMAT ÎN IAD PENTRU ETERNITATE.
ÎNȚELEGI CE ÎNSEAMNĂ ETERNITATEA? PRIVEȘTE DINCOLO
DE FECIOARE. RĂSPUNSUL SE AFLĂ ACOLO!
Și, în acel moment de durere și de teroare, părintele Nicholas
Rose i crezu că a înțeles ceva.
Acum, el era cu legiunile, iar ele erau Iadul și veniseră pe pământ
din abisul focului.
Monseniorul Stingley striga din răsputeri:
— I-ai de pe mine! Te rog, te rog! Mă mănâncă de viu!

53

Kathleen simțea că o trec fiorii. Expresie mai adecvată nu exista.

Deși nu se întâmplase nimic, simți o presiune intensă crescând în
interiorul ei, intuind că ceva foarte rău se strecura în Coliba Soarelui
și în toți cei care se aflau acolo, mai ales în cei care doreau să o ajute.
Tulburată și temătoare, Kathleen trase draperiile brodate de la
fereastra dormitorului ei. La început, nu văzu decât propria reflexie
în geamul întunecat.
Apoi, prin pelicula lăsată de respirația ei pe geam, văzu lumini
gălbui licărind în întuneric; erau corpurile de iluminat aflate de-a
lungul aleii, care răspândeau o lumină slabă peste Ocean Avenue.
Câțiva agenți de securitate îmbrăcați în hanorace groase stăteau la
poarta principală. Și totuși, prezența lor nu o făcea să se simtă în
siguranță.
O mișcare bruscă îi atrase atenția.
Chiar dedesubtul ferestrei, se deschise o portieră și un bărbat ieși
din mașină.
Arăta amenințător: costum negru, pălărie neagră cu borul tras
mult în jos, un sac negru umflat sub braț.
Arăta înfiorător.
 Chiar privindu-l de sus, Kathleen putu să vadă cât de gârbovit
era, de parcă ar fi cărat în spate un munte de piatră.
Și atunci, prin minte îi trecu un gând foarte ciudat: Ei au venit
după mine. La plural. Ei sunt aici.
Deodată se auziră voci, ușa casei se deschise și părintele O’Carroll
ieși pe verandă. Întinse călduros mâna siluetei întunecate. Așa știu
Kathleen cu siguranță cine era bărbatul.
Era celălalt anchetator.
Preotul de la Roma.
Chiar înainte să intre în Coliba Soarelui, privi în sus. Kathleen se
gândi înfiorată: M-a privit direct în ochi. Știe deja adevărul, dar nu are
credința necesară. Preotul nu crede.

54

În sfârșit, sosise părintele Rose i. Acum, mă gândeam eu, eram

trei cu ochii pe Kathy, încercând să aflăm adevărul. Era prezența lui
semnul că eu dădusem greș?
Oare?
O întrevedere fusese deja stabilită. Am luat loc într-un scaun cu
spătar aflat într-unui din frumoasele saloane duble de la primul etaj
al Colibei Soarelui. Eram doar un observator. Asta era treaba mea la
această întrevedere. Însă inima îmi bătea de teamă pentru Kathleen.
Ea stătea lângă mine într-un fotoliu, cu burta ei umflată care arăta
de parcă era gata să plesnească. Speram că nu se va speria prea tare,
că nu va fi afectată prea mult de stres.
Charles Beavier ne întrebă dacă bem ceva și, întrucât refuzarăm
cu toții, își turnă pentru el un Scotch sec. Carolyn, palidă, se lăsă pe
un scaun, în partea opusă fetei. Justin stătea cel mai aproape de ușile
de stejar glisante.
Peste această adunare se lăsă liniștea. Așteptam cu toții să auzim
ce avea de spus preotul de la Roma. El cunoștea lucruri neștiute de
noi și arăta al naibii de misterios.
Preotul avea o prezență formidabilă. Straniu, fără îndoială. Un
monolit întunecat cu o misiune necunoscută.
L-am urmărit nerăbdătoare cum își frământa mâinile mari de
muncitor.
În cele din urmă, zâmbi, dar era un zâmbet forțat.
Părintele Rose i nu avea în niciun caz situația sub control, așa
cum ne lăsase să credem. Ne salută cu o voce șuierătoare, nuanțată
cu tonurile melodioase ale limbii sale native.
Apoi se repezi spre mijlocul camerei și se postă în fața lui
Kathleen.
— Kathleen, am fost trimis aici de Vatican, spuse el. Dacă te
interesează, titulatura mea oficială este aceea de anchetator-șef în
numele Sfintei Congregații a Riturilor. Sfânta Congregația a Riturilor
este parte integrantă a Bisericii și cercetează miracolele, toată
varietatea de fenomene supranaturale și pretențiile de sfințenie.
— Se pare că ați venit la locul potrivit, îi spuse Kathleen. Preotul
cu fața lată zâmbi.
— Cu toate acestea, te rog, Kathleen, nu-ți fie teamă de mine. Nu
sunt cine știe ce. În ciuda titlului pompos, sunt doar un birocrat.
Sunt ca un inspector financiar al supranaturalului.
Kathleen dădu din cap.
— Nu-mi este teamă de tine, părinte.
M-am bucurat când am auzit-o că spune asta, dar îmi făceam griji
în privința ei. Era palidă și obosită. Mi-era teamă că putea intra în
travaliu în orice moment.
Părintele Rose i nu păru să sesizeze acest amănunt. Și, fără
îndoială, nu era deloc neînsemnat.
— Kathleen, Binecuvântata Fecioară este acum, aici, cu noi?
Îi punea o întrebare ciudată, așteptând un anumit răspuns, ca și
cum ar fi știut deja totul. Ca și cum răspunsul ar fi fost tardiv.
 Kathleen răsuflă adânc și își dădu pe spate o șuviță din părul ei
blond mătăsos.
— Da, este aici, spuse ea încet.
— În casă? Chiar aici, în această încăpere, cu noi?
— Da. Chiar în această încăpere, părinte. Sunteți surprins? Nu
credeți în Binecuvântata Mamă?
— Îmi pare rău, Kathleen, spuse Rose i. Își frângea din nou
mâinile. Eu nu sunt obișnuit să o am în preajmă pe Binecuvântata
Noastră Mamă. Este foarte frumoasă? Stă în picioare, Kathleen? Sau
poate că șade în acel scaun albastru?
— Părinte Rose i, zise Kathleen, știu ce faceți, dar, vă rog, nu
încercați să mă jucați pe degete. Nu vă onorează așa ceva. Doamna
Noastră este aici cu noi. Are aparența unei doamne blânde și
frumoase. Credeți în ea, nu?
— Kathleen, ceea ce crezi tu mă preocupă, spuse trimisul
Vaticanului pe un ton tăios.
L-am sesizat foarte bine și i-am văzut mușchii feței încordându-i-
se.
Nu mai aveam absolut nicio îndoială. Trimisul Vaticanului era
complet înspăimântat de Kathleen Beavier.
De ce îi era frică de Kathleen?
Ce știa el și noi nu?
Ce venise să cerceteze aici?

55

Eram fermecată la vederea părintelui Rose i, care se mișca în cerc

în mijlocul camerei spațioase. Atmosfera dinăuntrul Colibei Soarelui
era acum mult mai încărcată de neliniște, dar și cu energie
deopotrivă. Și, ținând cont de frământările și nervozitatea din jurul
meu, era clar că situația tulbura pe toată lumea.
 Rose i însuși se comporta ca un leu în cușcă. Părea aproape
posedat. Avea siguranța aceea care vine doar dintr-o putere
absolută.
— Am vești extraordinare, spuse el în cele din urmă.
Mi se păru că, în afară de Kathleen, noi nu mai existam pentru el.
Își aținti privirea asupra ei.
— Unul dintre lucrurile pe care le-am descoperit până acum.
Unul dintre puținele de care sunt foarte sigur, spuse anchetatorul-
șef, este acela că există două fecioare. Kathleen nu este singură.
Mi s-a tăiat respirația. Am dat din cap, neîncrezătoare. Însă
Kathleen nu clipi deloc. De fapt, prin contrast cu noi, ceilalți,
Kathleen era la fel de senină ca liniștea dinaintea furtunii.
— Am simțit că suntem două. Cel puțin două, spuse Kathleen atât
de încet, încât am fost nevoită să ciulesc urechile. Arăta aproape ca și
cum ar fi fost în transă. Acum, totul se întâmplă la o scară mare.
Izbucnirile de ciumă, decesele, bolile, chiar și fecioarele. Este cea mai
înfricoșătoare perioadă din istorie.
Preotul Vaticanului o privi pe sub sprâncene.
— De unde știi tu asta, Kathleen? Trebuie să-mi spui tot ce știi.
Acum să-mi spui.
În partea cealaltă a camerei, părea că ar fi erupt un vulcan.
— Să nu mai vorbești niciodată pe tonul acesta cu fata mea!
Charles Beavier, care ținuse totul în el până atunci, fierbând la foc
mic, izbucni furios.
Din două mișcări, se repezi la voinicul preot al Vaticanului,
începând să-l lovească.
Am țipat: „Opriți-vă!” în timp ce Justin încerca să-l îndepărteze
de părintele Rose i. Se încăierară, Charles îl lovea pe preot și
amenința că-l dă afară din casă. Zidul se dărâmase. Fiica lui era din
nou hărțuită și nu putea tolera așa ceva.
După ce fiica și soția se repeziră să-l tragă deoparte, se desprinse
din strânsoare și se mai liniști.
 — Gata cu întâlnirile de gradul trei, spuse Charles Beavier pe un
ton nervos, tăios. Ce-ar fi să-mi răspundeți mie la o întrebare? Și hai
să încetăm și cu tâmpeniile gen inspector fiscal. Care e treaba
dumitale aici, părinte Rose i? De ce te afli în casa noastră, încercând
să ne înfricoșezi de moarte?
M-am uitat speriată la Justin, care mi-a întors privirea alarmată.
Kathleen se aplecă înainte. Își aținti ochii ei mari albaștri, spre
mine, apoi spre preot și tatăl ei.
— Pot să răspund eu, tăticule. Părintele Rose i a venit aici ca să
afle care dintre cele două fecioare este cea adevărată.

56

În noaptea aceea m-am dus la culcare încercând să înțeleg vestea

tulburătoare despre existența celor două fecioare și despre
semnificația ei pentru Biserică. Era patru și jumătate dimineața când
o bătaie insistentă la ușa dormitorului meu m-a trezit dintr-un somn
profund.
O mulțime de situații de urgență îmi trecură prin cap și m-am
târât din pat – doar ca să găsesc o versiune surâzătoare și îngrijită a
părintelui Rose i stând în fața camerei mele.
— Ce s-a întâmplat? Kathleen e bine? am întrebat.
— Bună dimineața. Îmi pare rău că te trezesc atât de devreme, se
scuză el, dar fără să pară că-i păsa, de fapt. Kathleen încă doarme ca
un prunc.
Îmi spuse că ne convoca la o întrunire.
La ora cinci, mă aflam în bibliotecă, alături de Justin și de trimisul
Vaticanului. După câte se părea, cei doi discutaseră ceva vreme
înainte.
Justin îmi spuse pe scurt ce știa.
— Așa-numita a doua fecioară este o tânără din Irlanda. Numele ei
este Colleen și, după cum bine vezi, rimează cu Kathleen. Biserica se
luptă din răsputeri să țină totul secret. Acolo e mai ușor decât aici.
Părintele Rose i a vorbit cu ea…
— Și aș dori foarte mult să aflu și alte opinii, interveni Rose i.
Fără îndoială, voi sunteți cei mai în măsură să mă ajutați. O
cunoașteți pe Kathleen și puteți face o comparație. Cardinalul
Rooney și Vaticanul au fost de acord. Totodată, sunt de părere că
înțelept ar fi să păstrăm cercul restrâns.
Cuvintele lui m-au trezit cu siguranță. Ce voia să spună? Că
trebuia să plecăm în Irlanda s-o vedem pe fata aceea? Și cu Kathleen
cum rămânea? Și Jaime Jordan? Și noaptea petrecută la Sachuest
Point? Ancheta mea se desfășura la Newport, nu în Irlanda.
Ca și cum mi-ar fi citit gândurile, preotul adăugă:
— Am vorbit deja cu cardinalul din Boston. Voi sta aici cu
Kathleen și voi aștepta până vă întoarceți. Plecați repede. Vă veți
putea întoarce la timp.
M-am uitat spre Justin și privirile ni se întâlniră. Eu mă gândeam
că nu prea îmi plăcea acest preot venit de la Roma. Nu aveam
încredere în el. Și țineam la Kathleen. În plus, mai aveam multă
treabă aici, în Newport.
Apoi Rose i făcu ceva ce mă surprinse. Deveni complet umil.
— Vă rog. Am foarte mare nevoie de ajutorul vostru, spuse el.
Sunt atâtea în joc… pentru atâția oameni din întreaga lume. Iar eu
nu pot face față singur. Vă rog! Trebuie să mă ajutați.
Sufletul mi se înmuie în acea clipă.
— Bineînțeles că vom merge, i-am răspuns. Ușurarea lui Rose i
era vizibilă. Zâmbi din nou și am realizat, cu un șoc interior, că nu
era nici pe departe atât de bătrân precum crezusem eu. Avea în jur
de treizeci și opt de ani, patruzeci cel mult. Mă întrebam ce anume îl
îmbătrânise pe acest om în așa hal. Ce văzuse el înainte să vină la
Newport? Ce știa? Ce urma să vedem în Irlanda, Justin și cu mine?
Vom fi în pericol? Să-mi iau pistolul?
 — Cred că o veți găsi pe Colleen Galaher extrem de interesantă.
Are multe dintre calitățile întâlnite la Kathleen, spuse Rose i.
Mergeți și veți vedea. Vă rog, mergeți. Ar putea fi surori.

57

Irlanda

Eram în Irlanda și îmi dădeam silința să mă concentrez asupra

unei situații cu totul diferite.
Îmi luasem la revedere de la Kathleen și de la părinții ei și
vorbisem totodată cu cardinalul Rooney, care mă rugă să cooperez
cu Roma cât mai mult posibil. Așa că iată-mă… pe cale de a o întâlni
pe cea de-a doua fecioară, întrebându-mă despre semnificația acestei
noi situații. Și îmi luasem revolverul.
Am gonit pe un drum de țară într-un automobil micuț,
neobișnuit, pe care l-am condus pe partea dreaptă. Justin părea mult
mai relaxat pe pământurile natale și, aparent, într-o anumită măsură,
chiar se bucura.
Bucuria lui m-a liniștit și m-am minunat la vederea frumuseții
solemne a peisajului. Numai că, în general, eram îngrijorată și
temătoare. Deja se întâmplaseră prea multe lucruri nefaste.
După ce am condus aproape două ore printre dealurile joase,
splendide, colorate într-o sută de nuanțe de verde, am ajuns la un
indicator de lemn cenușiu care indica drumul spre oraș. Lângă
numele propriu-zis, fusese scris cu litere negre îngroșate: Ținutul lui
Dumnezeu. Într-o altă situație, ironia cuvintelor m-ar fi putut face să
surâd, dar nu acum.
După ce am întors pe un drum pavat, îngust, am trecut de o
adunătură de druizi aproape anacronici: douăzeci de săteni, cu toții
îmbrăcați în costume pământii, douăzeci de tichii de tartan și
douăzeci de perechi de ghete negre, evident creația aceluiași cizmar.
 Douăzeci de perechi de ochi aruncând priviri suspicioase spre
mașina noastră.
— Ce grup ciudat de oameni, am comentat eu.
— Ultimii țărani adevărați din toată Europa de Vest, spuse Justin,
cu un ușor surâs care ar fi putut să exprime ori mândria, ori o
oarecare jenă. Am intrat oficial în Maam Cross.
— Am senzația că am intrat într-un cătun medieval, i-am spus eu.
— Așa și este, îmi răspunse el.
Pe strada principală a satului erau câteva magazine simple. Pe
pereți erau lipite postere cu reclame mânjite de funingine: Players’s
Please, Guinness for Greatness. Într-una din clădiri se afla un grajd cu
chirie și garaj. Apoi un șir de bordeie de piatră, acoperite de curând
cu țiglă și vopsite proaspăt.
Justin îmi spuse că în fiecare dintre bordeie există o cameră de zi
de 5 m2, plină cu suveniruri, un televizor și numeroase tablouri
religioase. Dormitoarele sunt toate mici și înghesuite, iar interioarele
slab luminate și parfumate cu mirosul greu de turf.
Știam că prezentarea caselor era, în ceea ce-l privea pe Justin,
doar o conversație făcută pe fond nervos și chiar se întrerupse brusc
când văzurăm inscripția de pe peretele fast-food-ului care arăta
nelalocul lui în centrul orășelului.
O mână nervoasă trasase literele roșii cu o pensulă pe peretele
proaspăt văruit.
COLLEEN SUGE ȘTREMELEAGURI FERMECATE!
— Aah, asta explică totul, spuse Justin și zâmbi compătimitor.
Ne îndreptarăm privirile înainte.

58

Casa Galaher se afla la aproximativ 2 km și jumătate la est de

oraș. Ne îndreptarăm spre ea fără nicio problemă, ca și cum am mai
fi fost acolo.
 Aveam permanent senzația că situația ne depășea pe amândoi,
lucru care mă înspăimânta într-un mod cum nu mai simțisem
niciodată. În dimineața aceea, Herald Tribune conținea articole despre
o teribilă foamete din India, o izbucnire de ciumă din Mexic și cea de
poliomielită din Statele Unite. Articolele îmi aminteau de o carte
înfricoșătoare pe care o citisem cu ani în urmă, intitulată Zona
Fierbinte. Ebola păruse a fi opera diavolilor.
În timp ce trăgeam mașina în curtea pietruită, norii acoperiră
soarele, iar micuța casă văruită și acoperită cu paie se cufundă în
semiîntuneric. Nu era nimic primitor acolo: nici casa, nici grădina,
nici măcar aleea.
— Mirosul este de turbă arsă, mă informă Justin în timp ce ieșeam
din mașina închiriată. Sufocant și viu. Nu vei uita mirosul acesta.
Ce nu aveam să uit era sentimentul care mă cuprinse când
începurăm să înaintăm spre casă. Pentru numele lui Dumnezeu,
eram în Irlanda! Mai aveam puțin și o vedeam pe cea de-a doua
fecioară, iar părerea noastră era esențială în rezolvarea unui mare
mister.
— Tatăl fetei a murit cu aproximativ un an în urmă. Un adevărat
bărbat gen Finn Mecool6, spuse Justin. Mama ei a fost doborâtă la
pat de o criză. În plus, este aproape senilă – la patruzeci de ani. Stă
în pat majoritatea timpului – medicii de aici nu sunt foarte
competenți. Fata nu se află în cea mai bună situație. Nu se compară
cu viața în sânul familiei Beavier.
— Kathleen nu duce un trai ușor, am spus eu, simțind, pentru
cine știe ce motiv, nevoia să-i iau apărarea. Nu în ultima vreme.
— Știu asta, Anne, zise Justin. Kathleen îmi place foarte mult. Dar
acum trebuie să aflăm câte ceva despre Colleen.
— Cum ar fi modul în care a reușit Biserica din Irlanda să țină
totul secret? l-am întrebat eu.
Justin ridică din umeri.
 — Nu mă miră. Dar eu cunosc Biserica Irlandeză. Dacă Iisus
Hristos s-ar fi născut pe această insulă, se prea poate să nu se fi știut
nimic de el până acum.
În zidul de piatră ce înconjura căsuța se afla o poartă de fier
ruginită care scârțâi când o deschise Justin.
În exact același moment, ușa căsuței vopsite în albastru se
deschise. O măicuță, o femeie masivă cu o figură severă, al cărei
veșmânt negru se unduia în adierea ușoară a vântului, apăru în fața
noastră.
— Sunt sora Katherine Dominica, ne informă ea pe un ton tăios.
Dumneavoastră cine sunteți?
Ne prezentarăm călugăriței și ea încuviință din cap. Spuse că ne
aștepta. De sub boneta ei albă, strâmtă, ieșeau câteva șuvițe închise
la culoare. Ne aruncă o privire neîncrezătoare, dar ne primi
înăuntru.
Sora arăta înfricoșător, ca o prevestire sumbră, și nu exagerez
deloc. Însă am uitat de ea imediat ce m-am obișnuit cu lumina slabă
din casă.
Lângă cămin se mișcă ceva. O fată se ridică de pe un taburet
scund ca să ne salute.
Purta o rochie de casă cu imprimeuri, iar deasupra un șorț de
dantelă uzat. Pe spate îi cădea în valuri un izbitor păr roșu-închis.
— Bună, spuse ea surprinsă și cu o evidentă plăcere. Mă bucur
atât de mult că sunteți aici! Înseamnă că Biserica crede în mine.
Razele soarelui înghițite de norii de deasupra se materializară
chiar aici. Zâmbetul acestei fete reuși să lumineze interiorul mohorât
și șters al căsuței.
Mă holbam la ea, deși nu voiam să par prost-crescută. Fata
aceasta însă ar fi atras toate privirile oriunde s-ar fi dus.
Colleen Galaher arăta ca o irlandeză autentică: piele albă
transparentă, obraji plini, ochi verzi strălucitori și, bineînțeles, un
minunat păr arămiu. Însă trăsăturile ei luminoase treceau dincolo de
ceea ce putea fi considerat tipic irlandez.
O descriu exact așa cum am văzut-o. Era o fată nespus de
drăguță, o fată nespus de drăguță care purta o sarcină imensă.
Paisprezece ani. Nu puteam să mă abțin: exact vârsta pe care o avea
Măria din Nazaret când s-a născut Iisus. Părintele Rose i imprimase
acest gând în memoria amândurora. Oare el credea că fata aceasta
era adevărata fecioară?
— Dorește cineva ceai? întrebă fata pe un ton timid, dulce. Sau
puțină pâine făcută în casă, după lunga voastră călătorie din
America?
Mi-am dat seama că mi-a plăcut imediat Colleen Galaher. Cine n-
ar fi plăcut-o? Dar acest lucru îmi dădea senzația că o trădam pe
Kathleen.
Nu era de mirare că părintele Rose i avea nevoie de ajutor, m-am
gândit în sinea mea. Dilema era incredibil de dificilă.
Ambele fete păreau să fie perfecte.

59

Colleen ne dădu imediat impresia că dorea să coopereze cât putea

ea mai bine. Ne spuse că spera și se rugase ca Biserica să trimită pe
cineva.
Merserăm în șir indian pe cărarea noroioasă lăturalnică ce șerpuia
în spatele casei Galaher. Fata spuse că era un loc potrivit ca să
vorbim și să ascultăm.
— E foarte drăguț aici, i-am spus eu.
— Mulțumesc, zise ea, părând mândră de ținut. Și eu cred.
Oamenii de aici spun că este ținutul lui Dumnezeu.
Colleen mergea înainte, apoi eu, iar Justin venea în urma noastră
pe această potecă neregulată, sumbră, țesută în peisajul de un verde-
aprins.
 M-am concentrat asupra lui Colleen și la ce spunea ea. Fără nicio
îndoială, voia să ne spună totul.
— Ce vreți să știți? întrebă ea pe cel mai dulce și blând ton din
lume, întorcându-se spre noi.
Nu e cumva prea frumos ca să fie adevărat? mă întrebam eu. Dar oare
acest lucru nu era valabil și pentru Kathleen? Două fete perfecte – o
enigmă perfectă.
— Ce-ar fi să începi cu începutul? i-am sugerat eu. Care este
primul lucru pe care ți-l amintești legat de sarcină?
— Asta vă pot spune. Se prea poate să fi fost prea târziu ca să mai
ies neînsoțită, zise ea, dar vin de foarte multe ori singură la Liffey
Glade. Asta s-a întâmplat în seara când a început totul.
Câmpul se transformă într-o pădure rară și apoi în codru des.
Când ne înconjură întunericul, ieșirăm brusc într-un loc deschis,
aflat între copaci.
Colleen arătă spre o piatră plată ieșită în afară peste marginea
unui pârâu.
— Eram acolo, spuse ea, și priveam strălucirea lunii în apă – când
am auzit vocile.
— Pe cine ai auzit, Colleen? întrebă Justin. Ce voci?
O umbră se așternu pe fața fetei, de parcă liniștea i-ar fi fost
tulburată de o amintire urâtă.
— După cotitura aceea se aflau doi bărbați și un băiat, spuse ea.
Am crezut că vânau iepuri, sau poate pescuiau în pârâu. Am strigat
– și i-am întrerupt. Făceau ceva rău, spuse fata și glasul i se opri în
gâtlej. Vorbea atât de răgușit, încât cu greu am putut să înțeleg ce
spunea. Nu voiau să văd eu.
— Ce fel de rău? am întrebat-o. Ai văzut? Ce făceau bărbații?
Colleen tuși și apoi își limpezi glasul, care deveni o șoaptă
nervoasă.
— Aveau pantalonii în vine, iar unul dintre ei – un bărbat mare ca
un urs – atingea băiatul cu gura… acolo jos. Băiatul merge la aceeași
școală cu mine. Pe celălalt bărbat îl cunoșteam. E un preot din alt
oraș. Și se atingea singur.
Brusc, Colleen începu să plângă. Lacrimi mari șiroiau pe obrajii
fetei. Le șterse cu dosul mâinii ei micuțe. Lacrimile păreau reale.
— M-a recunoscut și a venit spre mine, așa că am rupt-o la fugă.
Au fugit și ei după mine. Le auzeam respirația. Le simțeam mirosul.
Am fugit cât de repede am putut.
— Bărbatul cel mare m-a prins de mijloc și m-a trântit la pământ.
M-am lovit. Preotul mi-a acoperit gura și nasul ca să nu pot țipa –
dar nu mai aveam aer! Apoi mi se păru că erau mulți, foarte mulți,
nu doar cei doi bărbați și băiatul. Mi s-a părut că erau douăzeci sau
treizeci, mai mulți decât am putut eu număra. Apoi se auzi un
trosnet puternic, mai puternic decât cel mai zgomotos tunet. Sulițe
mari de lumină au făcut ca cerul să strălucească în galben și alb!
Bărbații au dispărut. Oricâți ar fi fost. S-au cățărat pe prundiș și m-
au lăsat singură, zgâriată și sângerând în ploaia care se porni dintr-
odată în poieniță.
Colleen arătă într-acolo. Un stejar enorm era despicat în două și
părea să se fi întâmplat recent. Jumătate din copac se afla încă în
picioare, în timp ce cealaltă era culcată la pământ. Urmele focului
erau încă vizibile pe trunchiul copacului.
— Nu m-au prins, spuse fata cu fervoare. Poveștile despre mine
sunt toate minciuni, nu sunt adevărate. Am scăpat de ei neatinsă.
Sunt virgină, vă jur, spuse Colleen, acoperindu-și abdomenul cu
ambele mâini. Prin urmare, cum mi s-a întâmplat asta? Cum e
posibil? ne întrebă ea.
Stând în licărirea acestei văi, am observat aceeași strălucire
trandafirie pe care o văzusem uneori venind de la Kathleen,
luminând acum ușor în jurul acestei copile. Oare Justin o vedea? Să
fi fost un nimb?
M-am întors spre el și, spre uimirea mea, am văzut că lacrimile îi
curgeau șiroaie pe obraji. Și el vedea strălucirea. Doamne, ce
însemna asta? Ce era lumina aceasta neobișnuită?
— Dacă nu mă credeți, vă rog, întrebați-l pe doctorul meu, spuse
Colleen. Stă chiar aici în Maam Cross. Vă va spune adevărul.
O credeam. Credeam fiecare cuvințel. Și Justin la fel.
Și nu aveam nevoie de mărturia doctorului Murphy.
Devreme, cu o dimineață în urmă, părintele Rose i îmi pusese în
brațe dosarul despre Colleen, care conținea și raportul medical de la
Spitalul Treimii din Cork. La cererea Vaticanului, trimiseseră și un
medic din Dublin care o examinase pe fată.
Citisem raportul cu ochii mei, ca și Justin, de altfel.
Colleen Galaher era însărcinată în opt luni și jumătate.
Și era cu siguranță virgină.
— Vă rog, ajutați-mă, șopti ea. Sunt o fată bună.

60

Portsmouth, Rhode Island

Era nouă și jumătate și cei trei prieteni se aflau la primul sau al

doilea rând de „cocktailuri” în rău-famatul Lawn Bar al lui Neely.
Jamie Jordan se întoarse de la toaletă și-și făcu loc la barul aglomerat
unde Chris Raleigh și Peter Thompson stăteau aplecați peste câteva
halbe de Samuel Adams înspumate, cea mai bună bere din Boston
sau, cel puțin, așa susțineau reclamele. La televizorul color de
deasupra, echipa Rangers o pulveriza pe favorita locală, Boston
Bruins.
Din privirile alunecoase pe care i le aruncară, Jamie știu că
prietenii lui discutaseră toată noaptea despre Sachuest Point. Despre
ce altceva puteau să fi vorbit? Asta îl scoase din sărite. Își trecu
nervos mâna prin părul lung și blond.
— V-am spus că nu discutăm despre seara aceea. Asta înseamnă
că nu discutăm despre asta. Și asta înseamnă că voi, capete seci, nu
discutați despre asta cât sunt eu la toaletă.
Chris Raleigh își dădu ochii negri peste cap.
— Cretin paranoic. Și mai ești și dus. Ești beat. Poți să-l crezi pe
tipul ăsta?
Raleigh se întoarse spre Peter Thompson. Fața lui Jamie Jordan se
făcu roșie ca para focului.
— Thompson, vorbeați despre seara aia sau ce? Dacă nu, dau eu
runda următoare.
— Tărie sau bere? întrebă Thompson, încercând să calmeze
atmosfera.
Cei trei erau inseparabili chiar din clasele primare. Acesta era
motivul îngrijorării lor. Îl știau bine pe Jaime. Nimic nu-l afectase
atât de tare. Iar acum, se părea că totul îl dădea peste cap.
— Vorbeați sau nu? întrebă Jaime din nou. Venele de pe tâmplă i
se umflaseră și păreau că pulsează.
— Prietene, e cazul să vorbim despre asta. Toată treaba asta a ieșit
de sub control. În cazul în care n-ai observat, îi spuse Thompson și-și
îndreptă degetul arătător spre prietenul lui. Tu realizezi că lucrurile
au luat-o razna? E cazul să facem ceva. Avem nevoie de un plan.
Fără să mai stea pe gânduri și să îl avertizeze, Jamie Jordan îi
dădu acestuia un pumn în piept. Băiatul brunet se dezechilibră de pe
scaun și se prăbuși pe linoleumul strâmb.
„Onoratul” Tom Neely, proprietarul, înșfăcă un baston vechi din
lemn de esență tare și îl roti deasupra barului.
— Golani de doi bani, luați-o din loc sau vă rup picioarele! în bar
se așternu o tăcere mormântală. Muncitorii în vârstă priviră spre
colțul unde izbucnise scandalul. Cei trei tineri prieteni erau înalți și
bine făcuți și păreau să aibă în jur de douăzeci de ani. Fiecare avea
un act de identitate fals, pe baza căruia intrau în majoritatea
barurilor din zonă.
Jaime Jordan țâșni de lângă prietenii săi și se îndreptă spre ieșire.
 Se ciocni de câțiva mușterii obișnuiți de-ai barului, dar aceștia nu
făcură nimic ca să-l oprească. Jordan avea 190 cm și cu mult peste 90
de kilograme, iar prietenii lui erau la fel de impunători.
Afară, cu fața biciuită de briza oceanului, Jamie Jordan se gândi
să se întoarcă în bar și să măture podeaua cu Raleigh și Thompson.
Oh, Iisuse! Își trase o palmă. Kathleen Beavier era aceea pe care
trebuia să o cotonogească.
Își aminti că, practic, fusese nevoit să se așeze în genunchi și s-o
roage pe Regina de Gheață să iasă cu el. Luase mașina de patru ori
până la Salve Regina ca să se întâlnească cu eleva catolică după ce
ieșea de la ore. Își luase chiar și cel mai bun pulover Nautica și-și
călcase pantalonii negri.
Kathleen Beavier avea ceva special și diferit, trebuia să
recunoască. Jaime o dorise mai mult ca pe oricine. Și nu doar pentru
sex, deși cățeaua blondă era sexy. Jaime voia pur și simplu să fie în
preajma ei. Ea avea „acel ceva”. Crezuse că o iubea.
Până în acea seară la Sachuest Point.
Unde se întâmplase ceva rău.

61

Jaime Jordan ambală motorul costisitorului său Mercedes SLK.

Dădu volumul aparatului de radio la maximum și scoase în viteză
mașina sport din parcarea pe jumătate plină a barului lui Neely.
Cânta cât îl ținea gura un cântec al lui Smashing Pumpkins. Prietenii
lui aveau dreptate în privința asta – era dus de-a binelea.
În timp ce gonea pe dealul pavat și abrupt din spatele barului, se
gândi nervos la seara din 23 ianuarie, când o dusese pe Kathleen la
balul organizat de Salve Regina. Părinții lui Jaime erau și ei destul de
înstăriți, dar tot se simți intimidat când merse la reședința Beavier în
seara aceea. Purta un costum negru și știa că arăta superb, dar, cu
toate acestea, tot era nesigur pe el. Charles Beavier îi deschisese ușa
și-l invitase să intre. Era ocupat, de fapt, chiar prost-crescut; vorbea
la telefonul mobil și de-abia îl salută pe Jaime din cap.
Jaime se liniști în timp ce aștepta în camera de zi și încercă să n-o
ia ca pe ceva personal. Câteva minute mai târziu, apăru Kathleen.
Nu cu o jumătate de oră mai târziu, așa cum fac majoritatea fetelor.
Aprecie acest lucru și se mai înmuie.
De fapt, apariția ei îi tăie respirația. Ea nu era doar o altă elevă
drăguță – era pur și simplu superbă.
Purta o rochie Vera Wang fină, de un verde-pal, și nu una dintre
acele rochii pretențioase, îmbrăcate la balul de absolvire, care le fac
pe fete să arate ridicol. În părul ei lung și blond avea o cordeluță
argintie. Arăta de parcă ar fi făcut parte dintr-o familie regală, îi
trecu lui prin minte.
Din nefericire, balul de la Salve Regina se dovedi chiar mai
dezastruos decât își imaginase el. Trupa de pe scenă era un cvartet
de vârstă mijlocie, rigid, care cânta la toate ceaiurile de toată jena și
la Newport Club. În plus, cu un etaj mai sus de ringul de dans se afla
o pistă de alergări demodată, din lemn, care încercuia sala de sport.
De acolo, o grămadă de călugărițe carmelite urmăriră dansul cu ochi
de vulturi, de la început până la sfârșit. Călugărițele păreau să aibă
talentul de a râde și a bate din picioare exact în cele mai nepotrivite
momente.
Chiar după primele cinci minute își dorise cu disperare să plece.
Dar, totuși, poate că merita să treacă prin toată tortura pentru
Kathleen.
După bal, trebuia să se țină o petrecere cu fason – fuseseră trimise
chiar și invitații inscripționate. Veniți la o petrecere minunată la casa
Elaine Scaparella. Kathleen se lipise de el toată seara, înnebunindu-l
cu parfumul ei CK și deliciosul decolteu de sub linia gâtului, care,
ațâțător, nu făcea decât să-l provoace.
Când, în timpul ultimului dans, Kathleen își puse mâna pe
umărul lui, aproape că-i simți gustul. Jaime știa că și ea îl voia. Nu
avea nicio îndoială.
Nu-i veni să creadă cât de ușor reuși să o convingă să sară peste
petrecerea plicticoasă și să meargă la plimbare lângă Second Beach și
Sachuest Point. Acum, își dorea din suflet să nu fi mers acolo. Își
dorea să nu fi pus niciodată ochii și, mai ales, mâna pe Kathleen
Beavier.

62

Jaime trecu de Second Beach și farurile Mercedesului

străpungeau ceața groasă ca de basm asemenea unor săbii
strălucitoare. Era destul de amețit, dar conducea bine. Nu era prima
dată când se urca beat la volan.
Conducea înapoi la Sachuest Point – unde o dusese pe Kathleen
în urmă cu aproape nouă luni, în seara care le-a schimbat
amândurora viețile.
Ceva rău se întâmplase acolo. Ceva nebunesc.
O știa.
La fel, Thompson și Raleigh.
Și Kathleen, cățeaua aia prefăcută. Mincinoasa nenorocită.
Ciudat era că Jaime nu știa de ce anume se întorcea acolo. Era ca
și cum își pierduse controlul. Trebuia să se ducă acolo în seara asta.
Viră pe o ușoară curbă în formă de S și observă că vederea i se
încețoșă. Foarte ciudat! Iar durerea confuză, surdă din spatele
urechii stângi urcă spre ochi.
Oh, Iisuse, iarăși? gândi în sinea lui.
Privi spre bordul mașinii. Ceasul luminat arăta 9:54, iar
indicatorul de viteză peste 95 de kilometri. Și țiuitul începu.
Ceea ce însemna că, în curând, creștetul capului urma să-i
zvâcnească de durere. Durere și zgomot în același timp.
Memorial Boulevard se îngusta pe măsură ce se apropia de
Sachuest Point. În oglinda retrovizoare, Jaime vedea luminile
îndepărtate din sud-estul orașului Newport și vilele impunătoare de
pe coastă.
La un moment dat se gândi că ar fi atât de ușor să treacă cu
mașina peste parapet. Ar fi fost ca un zbor.
Se încruntă și apoi dădu din cap. Ce gând idiot! Deși, el era
rezistent. Era înalt de 2 metri. Era făcut din oțel, dar știa că mașina
nu putea să zboare.
Un alt gând neașteptat îi dădu târcoale și apoi începu să-l
domine. Kathleen. Și, cu numele ei în minte, gândul prevestitor de
moarte, insistent, îl luă în stăpânire.
Doar simpla amintire îl durea nespus. Dar nu putea să întoarcă
timpul înapoi – când, după bal, le spusese tuturor că o făcuse cu
Kathleen. „Am rupt un vagin de la Salve Regina.” Se lăudase și
bravase ca un cretin, așa cum o făcea uneori.
Jaime își duse mâna la frunte. Durerea era atât de acută, încât îi
întorcea stomacul pe dos.
Din acest motiv voia să apese pe accelerație și s-o taie acum – în
zidul de susținere din beton!
Roțile scrâșniră. Cauciucul se topi pe asfalt.
Puse ambele mâini pe volan și trase cu putere mașina spre
mijlocul șoselei. Înnebunea, asta se întâmpla cu el. Simțea că-i
explodează capul. O durere incredibilă!
Atunci pune capăt durerii, auzi el. O poți face, să știi. Tu deții
controlul. În plus, știi că meriți să mori. Știi bine ce-ai făcut.
Mercedesul galben se clătină spre stânga și trecu din nou peste
linia dublă galbenă. Volanul părea eteric. Nu-l putea prinde. Mâinile
lui Jaime se desprinseră de volan și-i acoperiră ochii.
Vezi, poți s-o faci! Poți să zbori. POȚI SĂ ZBORI!
Mașina sport ieși de sub control și fu cât pe-aici să se ciocnească
de un jeep care venea din partea opusă, cu niște unelte de pescuit
care se vedeau mișcându-se violent pe portbagaj. Doamne, a fost cât pe
ce!
 Pentru o clipă, farurile galben de crom îl orbiră. Un claxon nervos
se îndepărtă în ceața din ce în ce mai groasă.
Se ținu strâns, în timp ce mașina continua să derapeze pe șoseaua
întunecată, alunecoasă. Dintr-odată, începu să zboare în ceața
cenușie și densă. Roțile din față se desprinseră de pământ și țâșniră
drept înainte sub atracția forței centrifuge.
Farurile mașinii se îndreptară în zadar spre constelația Orion,
înainte să lumineze traiectoria mașinii în picaj. Jaime Jordan țipă și
acoperi muzica rock de la radio:
— Îmi pare atât de rău, Kathy! Oh, Doamne, îmi pare atât de rău
pentru ce am făcut! Îmi pare atât de răăuuuuu!

63

Se întâmpla ceva rău. Kathleen avea senzația că se întâmpla ceva

foarte rău.
Ceasul digital de pe măsuța de noapte indica 11:24, apoi 11:25 și
11:26. Cifrele se schimbau inexorabil. Dar Kathleen nu putea să
doarmă.
Nu vreau să dormi, auzi Vocea spunându-i. Nu vei mai dormi
niciodată. Și asta nu face bine copilului!
Telefonul de lângă ea începu să sune.
Își strecură încet mâna de sub păturile călduroase care coborau de
pe abdomenu-i ridicat. Se întinse spre telefon. Știuse că avea să sune.
Cum de știuse? Era telepată? Cum era posibil?
— Ăă… bună. Sunt Kathleen.
Auzi vocea îndepărtată și nesigură a prietenei ei Sara Petrie, care,
în ultima vreme, nu prea fusese prezentă în viața ei.
— Oh, Kathy, îmi pare atât de rău să te sun la o oră așa de târzie.
N-aș fi făcut-o, dar este extrem de important. S-a întâmplat ceva
groaznic.
— Sara, ce e? Ce se întâmplă?
 — Kathy, e oribil. Jaime Jordan s-a prăbușit cu mașina la Sachuest
Point. Tocmai am auzit la radio. Sara începu să plângă. Își pierdu
complet controlul. Apoi închise telefonul.
Năucită, plângând la rândul ei, Kathleen puse jos telefonul.
Își trase blugii cu aplicația elastică din față și se căzni să intre într-
o cămașă de flanel, fără să-i desfacă nasturii. Când se aplecă să-și
pună șosetele și ghetele îi veni să verse. Îi era atât de rău! Nu doar de
la stomac ci, mai rău, o durere în inimă, mai puternică decât orice
sentiment pe care-l avusese vreodată la pierderea cuiva.
La capătul celălalt al coridorului lumina slab un bec. Kathleen o
luă spre lumina îmbietoare și casa scrâșni sub greutatea picioarelor
ei.
Trecu printr-o anticameră mică, slab luminată, care ducea în
dormitorul tatălui ei. Ușa era întredeschisă și-l auzi sforăind ușor.
Cheile se aflau în servieta de piele de pe birou.
Le apucă și, atât cât fu în stare, o luă repede, fără zgomot, pe
scări. Înșfăcă hanoracul albastru din cuier.
Trebuia să iasă și să vadă ce era cu Jaime.
Avea sentimentul îngrozitor că, într-un fel sau altul, era vina ei.

64

Kathleen conduse Lincolnul tatălui ei pe șoseaua prunduită care

mergea paralel cu plaja și apoi întoarse după tufele de mur, la
distanță de 800 de metri în sud de casa principală.
Tremura și privirea îi era încețoșată de lacrimi. O luă pe Ocean
Avenue, acum alunecos din cauza ploii. Șoseaua de lângă plajă era
asemenea unei panglici răsucite din sticlă neagră strălucitoare. Făcea
tot posibilul să nu aibă și ea un accident de mașină, dar dorința de a
face ca totul să dispară era incredibil de intensă!
Dar în joc nu era doar viața ei. Trebuia să se gândească la copil.
Trebuia să-l protejeze.
 Astfel, Kathleen se prinse cu îndârjire de volan cu ambele mâini
și-și concentra atenția spre dungile galbene de pe mijlocul șoselei.
În timp ce conducea, începu să-și amintească de acea seară de
ianuarie.
În sfârșit, își aducea aminte! Era aproape de adevăr…
Dar pierdu iar firul evenimentelor!
Fir-ar! Fir-ar! Fir-ar!
Ajunse la Sachuest Point cu puțin peste 11:45.
— Oh, Doamne! șopti ea, în timp ce se uita la locul unde se
petrecuse accidentul.
Panta golașă, pustie, care marca începutul Rezervației Naturale
era indirect luminată de farurile unei lungi procesiuni de mașini care
veniseră din oraș. Mașinile poliției din Portsmouth și Newport erau
parcate alandala pe tot dealul. Două mașini de pompieri, roșii,
strălucitoare, își balansau scările deasupra râpei de lângă locul
accidentului.
Nu avusese nevoie de indicatoare ca să știe unde să parcheze
mașina. Știa exact unde să meargă. Aici se întâmplase! Aici începuse
totul atunci, în ianuarie!
Aproape că-și amintea – dar nu reușea să revadă totul.
Își bloca singură amintirea. Știa că asta făcea.
De ce? De ce? De ce?
Dinspre ocean venea un vânt umed și rece. Valurile se loveau ca
tunetul de stâncile din josul șoselei.
O ceață albastru-cenușie, densă, se lăsă peste întreaga zonă.
Cel puțin o sută de oameni se grăbeau să iasă din mașini,
încercând să vadă cât mai bine accidentul și să priceapă noua
întorsătură pe care o luase povestea cu Kathleen Beavier. Își croi
drum cu coatele printre mulțimea de spectatori, spre locul
accidentului, când o recunoscu șeful poliției din Newport. Din
păcate, dădu din cap, semn că n-o lăsa să treacă.
— Trebuie să cobor acolo, spuse Kathleen. Neapărat. Mă duc.
 Căpitanul Walker Depew își luă de pe cap chipiul negru și-l bătu
nervos de picior.
— Domnișoară Beavier, nu e o idee bună. E o scenă îngrozitoare.
S-a dus. Jaime Jordan e mort. Îmi pare rău. Nu vă duceți acolo.
La auzul veștii despre Jaime, Kathleen începu să plângă în
hohote. Trecu de polițistul roșu la față și agitat de parcă nici n-ar fi
fost acolo. Privi cu atenție prin ceață și văzu locul unde Mercedesul
galben se izbise de stânci, cu motorul înainte.
Aproape hipnotică, puse un picior în fața celuilalt și, legănându-și
trupul greoi, începu să coboare stânca.
Iubitul tău e mort! auzi o voce scrâșnind în capul ei. E timpul să
recunoști adevărul despre tine și Jaime. Spune adevărul, târfă!
Kathleen voia s-o facă, dar nu-și putea aminti ce se întâmplase.
— Nu știu ce s-a întâmplat, șopti ea printre dinți. Nu-mi aduc
aminte!
În spate, un murmur se ridică și se împrăștie în mulțimea care se
aduna sus, pe șosea.
— E ea! E fecioara!
— Slavă ție, Marie, cea plină de har! răsună vocea unei femei în
ceață și în ploaia mocnită. Fetei i se păru aproape un sacrilegiu.
— Nu, vă rog, spuse ea și le făcu semn să înceteze cu rugăciunile.
Plecați. Vă rog, plecați!
Merse înainte spre lumina albastră enervantă care venea de la
mașinile de poliție parcate lângă automobilul răsturnat.
Un polițist din Newport, un tânăr îmbrăcat într-o jachetă de piele
neagră, își întinse mâna puternică s-o oprească.
— Doar până aici, domnișoară.
Trecu de el fără măcar să-i arunce o privire. Niciunul dintre ei nu
avea cum s-o oprească. Acum Kathleen se afla la mai puțin de un
metru de Jaime Jordan. Văzu spuma bolborosind pe motorul
mașinii, precauție împotriva unui alt accident.
 Nu se putea abține să nu gândească: Orice s-a întâmplat aici în
ianuarie… a fost rău. Foarte rău.

65

Les Porter stătea pe șoseaua în pantă, în mașina lui închiriată,

într-o seară înghețată din Noua Anglie, fără să înțeleagă exact ce se
întâmpla; nu-i venea să creadă că se afla aici, martor la așa ceva. Nu
prea mai avea baterie la telefonul mobil, cafeaua era rece și era
frământat de tot felul de întrebări.
În privința asta, nu era singurul. Vestea se răspândise în câteva
microsecunde din epicentru, acolo unde Mercedesul galben
îmbrățișa stâncile, spre margine, unde se afla mulțimea. În câteva
minute, toată lumea era la curent cu ultimele detalii. Înainte să poți
pronunța „în direct de la Newport”, reporterii TV, fanaticii și turiștii
gură-cască, ce nu aveau ceva mai bun de făcut, se îmbulziră la locul
încețoșat unde avusese loc accidentul fatal.
Apoi sosise Kathleen Beavier. Rar văzuse Porter o scenă mai
dramatică în cariera lui de reporter. Fata se apropie de automobilul
care încă mai fumega, acolo unde băiatul zăcea întins.
Îngenunche să se roage și apoi, o lumină puternică apăru brusc
deasupra mulțimii. Cineva dintre cei adunați lângă țărm începu să
strige: „Miracol! E un miracol!”
Fanatici, își spuse Porter. Strania lumină însă păru să se
transforme într-o aureolă. Venea din ce în ce mai aproape, direct spre
Kathleen Beavier.
Porter dădu drumul la radio și căută un post de știri –
concurența. Andrew Klauk, de la postul de radio WPRO din
Newport, transmitea de pe Second Beach Road. Transmisia fu
interferată de paraziți puternici.
În cele din urmă, se auzi o voce de bărbat tânără, animată, având
acea siguranță inconfundabilă, și începu reportajul despre „Cazul
Fecioarei”.
„Kathleen Beavier îngenunchează la locul tragicului accident al
lui Jaime Jordan. Aproape tuturor ni se pare un gest mișcător și
sensibil.
Tânăra fată se află la aproximativ 10 metri de resturile mașinii.
Zona Sachuest Point este acoperită de o ceață întunecată, care
contribuie la aspectul sinistru al scenei.
Câțiva oameni au început chiar să se roage cu voce tare, alături de
Kathleen Beavier.
În aceste momente, nu poți să nu te gândești la puterea și gloria
Bisericii străvechi, la rolul pe care îl juca odinioară religia în viața
atâtor oameni.
O lumină puternică se îndreaptă direct spre fată. Unii dintre
oameni au devenit isterici. Par să creadă că lumina reprezintă ceva
divin sau mistic.
Dar, stați așa. E altceva. Există o explicație… Lumina vine dinspre
o șalupă de pe ocean. Șalupa de salvare a gărzii de coastă Castle Hill,
Forty-one, a fost atrasă la țărm de farurile și claxoanele mașinilor.
Din cauza ceții, i s-a zărit carcasa de-abia când s-a apropiat. Lumina
pe care am văzut-o cu toții erau farurile de căutare de la bordul
Forty-one.
N-a fost niciun miracol la Sachuest Point în seara asta. Lumina nu
era decât o șalupă.”
Les Porter rămase cu privirea în jos și o urmări pe Kathleen
Beavier, care se îndepărta ușor de rămășițele fumegânde ale mașinii
băiatului. A fost o înșelătorie aranjată dinainte? se întrebă el. Bineînțeles
că așa era; trebuia să fie așa.

66

Le-am văzut pe prietenele fetei când am ajuns la locul

accidentului, lângă ocean. Francesca, Sara și Chuck păreau
îndurerate și, totodată, împietrite. Din nou, fură oprite în spatele
baricadei ridicate de poliție și nu se puteau apropia de Kathleen.
Am trecut pe lângă ele, în drumul meu spre Kathy. Eram sigură
că era distrusă de ceea ce i se întâmplase lui Jaime Jordan.
— Sunteți bine? am întrebat fetele.
— E de-a dreptul îngrozitor! spuse Francesca și imediat îi dădură
lacrimile. Accidentele de mașină în care sunt implicați tineri sunt
cele mai triste tragedii. Întotdeauna pare absurd și fără sens, iar
acum cu atât mai mult.
— Îi voi spune că sunteți aici, le-am asigurat eu.
— Jaime nu s-ar fi sinucis pentru nimic în lume, mă informă
Chuck. Se prețuia prea mult. N-ar face niciodată așa ceva.
Am continuat să cobor dealul abrupt, îndreptându-mă spre locul
accidentului. De ce mi se confesa Chuck? Era posibil ca Jaime Jordan
să fi fost ucis?
— Sunt garda fetei, am spus eu, înainte să încerce careva să mă
oprească. Simțeam că am dreptul să fiu acolo.
Pe potecă, în spatele meu, se afla Justin; le spunea că era trimis
din partea Arhiepiscopiei orașului Boston și că stătea în casa Beavier.
Kathleen ne văzu venind și urcă stânca spre mine. Subit, mi se
făcu teamă pentru ea. Ne îmbrățișarăm strâns și i-am simțit durerea.
Tremura. Avea ochii roșii și părea că plânsese ore întregi.
— Anne, ceva foarte rău s-a întâmplat aici. Nu doar în seara asta –
și atunci, în ianuarie. Iar eu nu-mi pot aminti! Încerc din răsputeri,
dar nu pot. Dar din cauza asta a murit Jaime. Oh, Anne, Anne, e
doar vina mea. Nu sunt o sfântă. Sunt o târfuliță! Ce mi se întâmplă?

67

În dimineața următoare, de parcă ar fi fost un imens câine feroce,

oroarea o cuprinse în ghearele ei pe Kathleen Beavier și o trezi
violent dintr-un somn adânc. Ea se trezea aproape întotdeauna cu
sentimentul că făcuse ceva rău și că avea să fie pedepsită. Dar astăzi
știa că era adevărat.
Jaime Jordan era mort. Încă nu putea să accepte, nu-i venea să
creadă, dar știa că așa era. Simțise greutatea corpul mutilat al lui
Jaime din sacul în care-l ambalaseră, de parcă ar fi făcut parte din
echipa de medici care urcase stâncile cu el. Și se simțea secătuită de
certitudinea dispariției lui.
Dincolo de fereastra dormitorului ei, vântul adia ușor, după
furtuna năprasnică din noaptea trecută. Copacii fuseseră dezgoliți de
frunze, iar oceanul agitat.
Totul era îmbibat cu un miros murdar, greu de descris. Ca un
frigider care trebuie curățat. Sau ca rufele nespălate lăsate în
portbagaj peste vară.
Ca și cum putrezea ceva.
Kathleen se întrebă dacă nu cumva mirosul venea de la ea. Se
simțea extrem de confuză și nelalocul ei.
Își ridică picioarele amorțire, se dădu jos din pat și merse la baie.
Folosi toaleta, se spălă pe dinți și, în timp ce se holba în oglindă la
fața ei umflată de somn, Kathleen fu asaltată de viziunea repetată a
vinovăției ei.
Și-l imagină pe copilul ei cu un corp încovoiat și grotesc și cu un
craniu diform. Când plângea, glasul îi era asemănător unui vițel luat
de lângă mama lui și târât la tăiere. Era o închipuire crudă și
Kathleen știa că nu era mai mult de-atât, dar, fiindcă îi venea în mod
repetat în minte, era o imagine greu de alungat.
Kathleen avea și alte îndoieli, preocupări practice legate de ceea
ce va face după nașterea copilului, de ceea ce se va întâmpla cu viața
ei după venirea copilului pe lume.
Și mulțimea de curioși cu priviri lacome din noaptea trecută! Se
purtaseră de parcă le aparținea. Când luminile se dovediseră a fi de
pe șalupa gărzii de coastă, făcură glume răutăcioase pe seama ei.
Unii chiar o înjuraseră.
 Cum va putea ea să mai ducă o viață normală? N-a cerut așa ceva.
N-a făcut nimic ca să merite așa ceva.
Voia să spună totul despre seara aceea – 23 ianuarie! Să spună
totul. Numai de și-ar putea aminti!
În noaptea trecută, pentru prima dată, își aminti câte ceva.
Imaginea ei în rochia de bal. O mulțime de bărbați adunându-se în
jurul ei la Sachuest Point. Părea destul de improbabil, dar asta își
amintea deocamdată. O mulțime de bărbați care o încercuiseră și nu-i
dăduseră voie să plece. Și apoi ce se întâmplase?
Kathleen auzi parchetul din lemn de pin trosnind în partea
cealaltă a dormitorului ei.
— Oh, vai! Își duse mâna în dreptul inimii. M-ai speriat. Bună!
Kathleen zâmbi și privi în ochii verzi, tulburați, ai menajerei,
doamna Walsh. Însă nu auzi niciun vesel „bună dimineața” din
partea ei. Niciun cuvințel. Ce se întâmpla cu doamna Walsh?

68

Mai rău de-atât nu se putea! Acum, chiar și doamna Walsh era

împotriva ei.
Inima îi bătea cu putere. Își mută privirea de la doamna Walsh.
Era speriată și nu voia ca menajera să știe.
Se așeză pe bancheta din fața măsuței de toaletă. După ce scotoci
după șosetele ei de lână, începu mult prea greoaia încercare de a-și
introduce picioarele în ele.
Primi cu bucurie diversiunea. Oare era doar în imaginația ei? Sau
Ida se purtase extrem de ciudat în preajma ei în ultima vreme?
Venise oare menajera să vorbească despre asta? Poate să-i explice de
ce nu se mai înțelegeau?
Partea de sus a casei era nespus de liniștită. Iar asta complica
situația, se gândi Kathleen. Șoseta de lână i se împotrivi, se răsucea și
îi zădărnicea eforturile, refuza să fie o șosetă.
 — Ies într-un minut. Imediat, zise ea.
De ce nu vorbește cu mine doamna Walsh? Doamna Walsh mi-a fost
întotdeauna o prietenă dragă, mai apropiată chiar decât mama mea.
O licărire în oglindă îi atrase atenția.
Kathleen ridică din nou privirea spre femeia în vârstă. Îi luă doar
o clipă, deși timpul păru să stea în loc, ca să înțeleagă ceea ce vedea.
În mâna dreaptă, Ida ținea un cuțit cu două tăișuri. Era un cuțit
înspăimântător, în genul acelora folosite pentru tăierea și curățarea
peștilor în bucătăria Beavier.
Menajera scoase un scrâșnet și un urlet gutural:
— În numele Tatălui, îl izgonesc pe Satana și pe copilul lui
diavolesc!
Apoi se repezi cu putere spre abdomenul fetei.
Reflexul provenit dintr-un adevărat șoc o făcu pe Kathleen să se
dea imediat la o parte din calea ascuțitului cuțit scânteietor.
Lama cuțitului se înfipse adânc în măsuța de lemn, la câțiva
centimetri de Kathleen.
Kathleen sări de lângă Ida Walsh, în timp ce menajera smintită se
căznea din răsputeri să elibereze cuțitul din strânsoare.
Kathleen se strecură pe lângă ea în dormitor.
— Ida, încetează! Sunt eu, Kathleen! Ce faci?
— Nu ești una dintre oile lui Dumnezeu! Nici măcar nu ești
Kathleen! țipa Ida Walsh din toți rărunchii. Tu ești Satana.
Chipul îi era contorsionat, livid, iar ochii îi străluceau de ură.
Mușchii brațelor erau încordați și umflați. Kathleen n-o mai
recunoștea pe femeia care avusese grijă de ea din copilărie.
— Nu, Ida, te rog. Eu sunt Kathleen! Vezi, uite, sunt eu, Kathleen.
Sunt eu și copilul meu.
Țipetele fetei răsunară între pereții trandafirii ai dormitorului ei.
— Să mă ajute cineva! Oh, Doamne! Te rog, ajută-mă! Alergă cu
greu spre trepte, alunecând în pragul ușii. Se prinse de balustrada
care flanca scara.
 Reușise să pună un picior pe treaptă, când simți o îmbrâncitură
puternică în spate. Apoi o cuprinse terifiantul, îngrozitorul
sentiment de imponderabilitate.
Kathleen țipă din nou, un strigăt ascuțit, lung, un sunet care-i
părea străin.
Întinse mâna spre balustradă, însă corpul ei în cădere era prea
greu. Mâna îi rămase prinsă în șosetă și trebuia s-o scoată de acolo.
Oh, Doamne, nu! Copilul.
Căzu și se lovi brutal cu umărul de balustradă. Lemnul trosni și
apoi gravitația o trase în jos. Durerea din mână era insuportabilă.
Treptele abrupte erau ca o pantă plină de bolovani. Kathleen
începu să se rostogolească. Se izbea de fiecare treaptă, simțind
fiecare lovitură cruntă. O durere acută îi străbătu coatele și fluierul
picioarelor.
Primi o lovitură puternică și-și pierdu răsuflarea. Se temea pentru
copil.
Doamne Dumnezeule! Te rog, nu lăsa să fie acesta sfârșitul.
Durerea o săgetă în urma unei lovituri în urechea dreaptă.
Kathleen era conștientă de tot ce se întâmpla. Nu-și permitea să
leșine. Își lovi cu putere sânii umflați de podeaua ridicată. Nu-i păsa.
N-o putea lăsa pe Ida s-o prindă. Sprijinindu-se, se ridică cu greu în
genunchi.
Nu era nevoie să vadă, știa.
Ida Walsh răsufla anevoios, năpustindu-se pe scări, venind
grabnic în spatele ei. Încă ținea în mână cuțitul ucigător.
— Satană! scrâșni ea printre dinți. E înăuntrul tău! E Satana în
persoană. Nu mai poți nega.

69

Îmi săpasem un adăpost contra vântului comod printre micile

dune cocoșate care se ridicau și coborau de-a lungul plajei, în spatele
Colibei Soarelui. Stăteam întinsă pe spate pe o pătură de lână,
simțind pe față atingerea scurtei și bruștei apariții a soarelui de vară
târzie.
Am inspirat aerul răcoros și curat de octombrie, care biciuia iarba
și apa de un albastru-închis, și am ascultat țipătul îndepărtat al unui
pescăruș.
Splendid, pur și simplu splendid.
Acel țipăt răzleț, tânguitor scos de pescăruși.
Meditam la perfecțiunea acelui moment, la perfecțiunea naturii.
Apoi gândul îmi zbură la Justin și mă cuprinse o senzație de căldură.
Nu aveam nici cea mai mică idee încotro ne îndreptam „noi doi”
– și dacă – însă aveam senzația că, de data aceasta făceam ceea ce
trebuia. Recunosc, cu cât îl vedeam mai mult, cu atât devenea mai
irezistibil. Oare el ce gândea? Era îndrăgostit de mine? Îl tulburam,
ținând cont de jurământul lui de preot? Sau eram destinați să fim pe
vecie despărțiți?
Mă desfătam în splendoarea acelui moment, stând îmbrăcată la
soare, lăsând briza oceanului să mă învioreze.
Încă era foarte devreme, dar curând urma să merg în oraș.
Stabilisem să mă întâlnesc cu doi dintre cei mai buni prieteni de-ai
lui Jordan.
Am ascultat din nou țipătul îndepărtat al pescărușului și am auzit
salutul unui vapor.
Însă ceva nu era în regulă cu pescărușul acela.
Mi-am revenit brusc din visare și m-am ridicat în picioare.
Am privit în jur, subit tulburată și temătoare. Țipătul se auzi din
nou.
Un țipăt ascuțit care părea să vină din Coliba Soarelui. Crescu în
intensitate și apoi încetă brusc.
Un fior ucise senzația de căldură într-o clipă. Țipătul nu fusese al
unei păsări. Era Kathleen!
Apoi am văzut-o. Se cățăra pe acoperișul Colibei Soarelui.
 70

Kathleen alerga desculță, rănită și plină de sânge din cauza

căzăturilor. Deschise fereastra dormitorului de la nivelul doi al casei.
Nu avea timp să stea pe gânduri. Ida Walsh venea amenințătoare din
spate – cu un cuțit – cu o strălucire inumană în privire, dintre cele
mai înspăimântătoare și mai bizare. Înnebunise.
Kathleen păși pe acoperișul abrupt, proiectat în afara camerei de
zi principale.
— Nu ești dintre oile lui Dumnezeu! auzi ea strigătul din spate.
Ești Satana! Îți știu șiretlicurile! Deghizarea ta nu mă înșală pe mine!
— Du-te înapoi! țipă Kathleen la ea. Lasă-mă în pace! Eu sunt
Kathleen. Ida, te rog, sunt eu!
Se clătină, două etaje deasupra curții interioare pavate, care părea
să pulseze în ritmul inimii ei. Picioarele ei goale se sprijineau cu greu
de țiglele reci de pe acoperiș.
— Ajutor! Mă aude cineva? Ajutor! strigă ea în vântul rece, aprig.
Glasul i se pierdu în depărtare, asemenea fumului dintr-un horn.
Nimeni nu părea să o audă. Unde erau cu toții?
Auzi sunete în spatele ei. Întoarse capul și văzu ce se întâmpla.
Ida Walsh se strecurase prin fereastra dormitorului și acum
mergea pe brânci pe acoperișul extrem de înclinat, încercând să o
prindă pe Kathleen. Brațele și picioarele ei păreau incredibil de
puternice și de rezistente.
— Nu ești Kathleen! zbieră ea cu o voce de bărbat. Doi îngrijitori
de teren care munceau dedesubt se uitară spre acoperiș, îngroziți.
— Vă rog, ajutați-mă! strigă Kathleen la ei. E nebună. Are un
cuțit!
Protejează copilul, deveni singurul ei gând. Protejează copilul. Tot ce
contează e copilul. Nu este copilul Satanei. Copilul meu!
 Privi înapoi la femeia care o iubea odată, care-i pieptăna părul,
care spunea rugăciuni cu ea și o legăna până adormea. Unde
dispăruse acea femeie?
— Tu nu ești Kathleen! O cunosc pe Kathleen! Am iubit-o pe
Kathleen!
Fu cât pe-aici s-o prindă, dar Kathleen, rănită și greoaie, se
îndepărtă de ea.
Ida Walsh avea ochii holbați, goi și incredibil de strălucitori. Părul
ei alb se răspândea ca un evantai în vânt.
Într-un sfârșit, Kathleen văzu că Anne alerga dinspre plajă,
țipând și mișcându-și brațele.
— Sunt aici, Anne. Te rog, ajută-mă, strigă ea peste marginea
acoperișului.
Putea să cadă în orice moment. Era atât de aproape de margine!
Își văzu mama aplecându-se de la o altă fereastră. Nu-i venea să-
și creadă ochilor și, la rândul ei, încerca să iasă. Biata Carolyn.
Curioasă și îngrijorată. Însă niciodată de un real folos. Cu toții ar fi
ajuns prea târziu. Nu exista scăpare de doamna Walsh și cuțitul ei.
Kathleen înaintă cât putu, până ajunse într-un colț unde
acoperișul făcea un unghi de 90°. Dacă făcea doar un singur pas,
avea să cadă. Sub picioare, țiglele alunecau și se spărgeau.
Brusc, țipă la menajeră:
— Îți ordon să încetezi! Îți ordon!
Brațul alb, gol, al Idei Walsh se întinse spre Kathleen. Zgârie cu
mâna acoperișul. Femeia îi aruncă o căutătură plină de ură. Cuțitul
străluci în soare.
— Știu adevărul despre tine. Îți știu secretul murdar!
Pe alee, sub acoperiș, o siluetă începu să alerge. Fetei îi era teamă
să-și întoarcă privirea de la doamna Walsh și de la cuțitul ei. Se
gândi că era Anne. Dar cum putea s-o ajute? Cum putea s-o ajute
cineva, oricine ar fi fost?
Un zgomot tunător acoperi Coliba Soarelui.
 Kathleen rămase cu gura căscată, năucită și îngrozită.
Din gâtul Idei Walsh țâșnea sânge. Femeia gemu și chipul îi
îngheță de ură. Apoi corpul ei căzu de pe acoperiș ca o piatră grea,
se lovi de caldarâm și rămase nemișcat.
Era liniște, cu excepția zgomotului îndepărtat și al mugetului
valurilor.
Kathleen își coborî privirea spre locul unde se afla Anne. Avea
picioarele depărtate, în poziție de tragere. În mâini ținea un pistol.
Anne îi salvase viața, ei și copilului ei.

71

M-am ținut bine să nu intru în stare de șoc; nu-mi permiteam așa

ceva. Credeam că am înțeles în sfârșit de ce mă aflam la Coliba
Soarelui. Am înțeles, așa cum trebuie să înțeleagă un soldat atunci
când duce un război că, uneori, nu ai de ales, trebuie să ucizi.
Mi-am amintit când mă întrebase John Rooney dacă am permis de
portarmă. Acum înțelegeam. Nu era de glumit. Nu mă aflam aici
doar pentru a cerceta cazul fetei. Eram aici și să o protejez.
Devenea din ce în ce mai greu să nu cred în nimic. În Kathleen? În
Colleen? În bine? În rău? Ce s-a întâmplat în dimineața aceea a fost
cât se poate de real. Am împușcat și au ucis pe cineva, o femeie în
vârstă de șaizeci și doi de ani, care se numea Ida Walsh. Era oribil,
terifiant, era însăși esența răului. Iar acum, ajunsesem să privesc răul
și altfel.
Kathleen și cu mine ne-am cuibărit una în cealaltă în leagănul din
încăperea scăldată în soare, privind în gol spre oceanul schimbător.
Legănam pe brațe o Kathleen cu lacrimi în ochi când am auzit
telefonul sunând jos. Ce mai era? Poliția din Newport trimisese deja
câțiva ofițeri să mă interogheze. Ambulanța luase corpul doamnei
Walsh.
O ucisesem. Cum de s-a întâmplat așa ceva?
 Cu puțin timp înainte de unu, părintele Rose i ne-a chemat iarăși
la una dintre faimoasele lui întruniri. Familia Beavier, Justin și cu
mine ne-am adunat în bibliotecă, unde Rose i ne-a informat că
primise ordine de la Roma nu cu mult timp înainte. Aparent,
întâmplarea electrizase Vaticanul. Sau poate era altceva de care nu
știam? Kathleen, împreună cu câțiva apropiați, avea să părăsească
imediat orașul Newport. Coliba Soarelui nu mai prezenta siguranță,
lucru la care mă așteptam. Dar exista vreun loc sigur?
La unu și jumătate, trei automobile Lincoln negre cotiră pe
eleganta porte-cochere de la Coliba Soarelui. În momentul în care
poarta principală se deschise, nenumărați jurnaliști se călcară în
picioare pe alee.
La un semnal, șapte dintre noi am fost escortați afară din casă, în
cele trei mașini.
Cu geamurile ridicate, portierele încuiate și centurile de siguranță
prinse strâns, mica noastră caravană a țâșnit spre poartă și a părăsit
proprietatea, în sunetele stridente ale sirenelor poliției care ne
escorta. Am trecut în viteză pe lângă reporterii uimiți.
Zgomotul asurzitor și viteza accelerată se potriveau perfect cu
starea mea.
Am luat-o pe șoseaua principală și, câteva minute mai târziu,
mergeam cu mai mult de 128 km/oră. M-am întors să privesc în
urmă.
Autodube umplute până la refuz cu reporteri frenetici erau deja la
doar câteva mașini depărtare de plutonul nostru motorizat.
M-am ținut bine și m-am rugat ca fata să fie în siguranță într-una
din celelalte mașini. Mi-era teamă ca nu cumva să intre în travaliu
din cauza hârtoapelor și cotiturilor. Mă înspăimânta ideea că o
mișcare greșită ar fi putut trimite mașina direct într-un copac sau
într-o stâncă.
Drept înainte se afla o intersecție pe patru benzi. La viteza cu care
rulam, părea periculoasă. Cei trei șoferi, care păstrau permanent
legătura prin stații de emisie-recepție, știau ce să facă. Cel puțin, așa
speram eu.
O mașină o luă spre vest, iar alta spre est.
Cea de-a treia, a noastră, se îndreptă spre nord, spre aeroportul
Logan International din Boston.
M-am cufundat în banchetă, pregătindu-mă pentru călătorie. Am
închis ochii, dar nu vedeam altceva decât corpul doamnei Walsh, în
cădere de la al doilea etaj.
— Kathleen, Kathleen, urlară reporterii când ne înconjurară
mașina pe aeroport.
Am coborât din limuzină și mi-am dat jos vălul negru ce-mi
acoperea capul. Am așezat pe bancheta din spate perna pe care mi-o
îndesasem sub rochie.
— Mi-e teamă că nu sunt Kathleen Beavier, am spus și femeia-
ofițer de poliție care se afla în mașină cu mine nu-și putu ascunde
zâmbetul.
Presa frustrată și furioasă își manifestă nervozitatea la aflarea
șiretlicului. Deghizarea menită să piardă urma fetei funcționase.
Habar n-aveau că ea se urca într-un alt avion, pe un alt aeroport.
Călătoream din nou alături de Justin. Mă întrebam de ce. Apoi m-
am lăsat pradă somnului, de care aveam neapărat nevoie. Am sosit
pe aeroportul Orly din Paris la 10:45 dimineața.
De-abia pășirăm pe pământ că am și întrezărit fotografia fetei
difuzată pe monitoarele dinăuntrul terminalului principal.
M-am oprit să văd știrea de la CNN.
Pe monitorul de deasupra imaginile rulau pe rând. Copii loviți de
febră și dureri veneau în valuri la spitalul universitar Broussair din
Paris. Din nou poliomielită. Epidemia sărise peste Oceanul Atlantic
și se răspândise în Vestul Europei.
Am simțit că mă lasă puterile și a trebuit să mă așez. Mi-am
amintit ce văzusem la Centrul Medical Cedars-Sinai din Los
Angeles.
 Mureau copii. Nu exista nicio explicație logică. Însă era aievea. Și
totul părea în mod misterios legat de Kathleen sau de copilul pe care
îl purta.

72

Colleen Galaher se trezi deprimată sau mai curând cu o stare

ciudată pe care nu și-o putea explica. Cu fiecare zi, clipă, devenea
din ce în ce mai rău, mult mai rău decât și-ar fi putut imagina ea
vreodată.
Voia să meargă să se spovedească, să-și purifice sufletul. Avea
nevoie de iertare. Acum.
O binecuvântare. Acum.
Voia s-o facă pentru copilul care-i creștea în pântec. Pentru a-l
cinsti pe Dumnezeu. Pentru a arăta că devotamentul și dragostea ei
erau de neclintit.
— Vreau să merg la biserică. Vreau să mă rog. Vă rog, îi spuse ea
măicuței Katherine pe un ton simplu, dar hotărât, imposibil de
combătut. Călugărița își dădu acordul.
Era dimineață și dealurile impunătoare care înconjurau orășelul
irlandez Maam Cross străluceau printr-un văl de ploaie cețos. Pe o
potecă străjuită de stânci, care cobora dintre coline, mergeau fecioara
și călugărița înveșmântate în negru, capetele lor legănându-se pe
fundalul unei mări de verde luxuriant. Ținutul Domnului!
După jumătate de oră sau chiar mai mult, ajunseră la răscrucea
stâncoasă, părăsită, care ducea spre oraș. Acolo, cinci săteni, ce erau
în mod evident produsul vieții aspre din regiune, așteptau camionul
cu lapte din orașul Costelloe.
Când le văzură pe cele două femei apropiindu-se, bărbații
ridicară capul.
— Colleen, tatăl este printre noi? strigă unul dintre săteni cu
glasul său pițigăiat și necizelat.
 — Nici măcar asta nu ne spui, drăguțo? Cine-i tăticul puștiului?
întrebă altul cu o față zbârcită ce se ivea de sub o șapcă trasă peste
ochi.
— Eu aș zice că e pregătită pentru Teatrul Abbey. Reprezentația ei
s-ar potrivi de minune acolo.
— Eu aș zice că e Antihristul! urlă unul imens și înspăimântător
cu o voce care semăna mai degrabă cu un răget. Vă spun eu!
Antihristul!
Colleen și măicuța Katherine Dominica înaintară câțiva pași pe
drumul plin de praf când, deodată, o piatră grea căzu cu zgomot,
ridicând un nor de praf la picioarele lor. Piatra ar fi putut lovi cu
ușurință pe oricare dintre ele.
— N-o luați în nume de rău! strigă și râse unul dintre bărbați.
Pietrele și bețele nu vă fac nimic.
— Da, târfă mică, da! Colleen stricata!
Fata se răsuci cu fața spre grupul de bărbați. Le aruncă o privire
acuzatoare, fioroasă și-și protejă burta cu mâinile.
— Da, lașilor! țipă ea. Oameni de nimic și mai rău de-atât! Sunt
fecioară! Asta sunt! Sunt o fată cuminte și așa am fost întotdeauna.
Irlandezii continuară să râdă cu poftă până când unul dintre ei,
apoi doi și, în cele din urmă, toți se uitară în sus, la cerul de
deasupra capetelor lor.
Din toate părțile, atât cât puteau cuprinde cu privirea, veneau în
zbor păsări uriașe, negre, care se adunau laolaltă, formând un nor
întunecat, imens, așa cum nu mai văzuseră niciodată.
Bărbații amuțiră pe loc.

73

Păsările dispărură la fel de repede și de misterios precum se

adunaseră și Colleen își continuă drumul în oraș fără alte incidente.
Se simțea însă mai bine. Se simțea protejată.
 Biserica Sf. Iosif era un edificiu de piatră impunător, împrejmuit
de un frumos gard de piatră de râu. Era ridicată în centrul orașului
și aspectul său impecabil, de un alb imaculat contrasta izbitor cu
celelalte clădiri, majoritatea ruinate.
Colleen se stropi cu apă sfințită din fântâna de la intrare. Anticipa
nerăbdătoare imnurile și pasajele din Scriptură, care aveau să o
aducă aproape de Tatăl. Spera că rugăciunea o va purta către El.
Tremura și ardea de nerăbdare să primească binecuvântarea.
Imediat ce ajunseră, ușa bisericii se deschise și părintele Flannery,
tânărul preot al orașului, apăru în arcada de piatră masivă. Era nou-
venit în parohie, de doar câteva luni. Preotul o țintui cu privirea o
vreme și Colleen făcu la fel. Părul lui negru, proaspăt spălat, era
atent pieptănat spre stânga. Fata începu să tremure. I se păruse cel
mai frumos bărbat pe care-l văzuse vreodată. Însă preotul care
venise din America, părintele Justin O’Carroll, îl întrecea. Unde era
părintele O’Carroll acum? se întrebă ea. Unde era ajutorul, atunci
când avea atâta nevoie de el? De ce era lăsată singură în acest sat
sărac și uitat de lume? Înseamnă că Dumnezeu avea un motiv bine
întemeiat.
— Colleen Galaher, vreau să stăm puțin de vorbă, i se adresă
preotul pe un ton blând. Vino, te rog, în casa parohială. Trebuie
neapărat să vorbim.
Se întoarse și îi făcu semn măicuței să-i lase singuri. Conduse fata
înăuntru și închise ușa grea de lemn în spatele lui.
— Ce e, părinte? Vreo veste de la Roma? S-a luat vreo decizie?
Inima fetei începu să bată din ce în ce mai tare când intră în
încăperea aflată în penumbră. Întoarse capul în direcția preotului,
așteptând nerăbdătoare instrucțiuni de la el. Era deschisă,
vulnerabilă. Îl iubea pe Dumnezeu.
Preotul își întinse mâna cu degete lungi și mângâie obrazul fetei.
Atingerea lui îi pârjoli pielea.
 — Nu ai făcut nimic rău, copila mea. Acum ești o femeie
frumoasă, foarte frumoasă. Nu-i nimic rău în asta.
Părintele Flannery întinse ambele brațe și-i cuprinse sânii în
palme.
Colleen scoase un țipăt ușor și-și strânse mâinile la piept. Făcu un
pas înapoi și se împiedică de o perniță pentru îngenuncheat. Fu cât
pe-aci să cadă.
— Nu, șopti ea. Dați-vă la o parte, dați-vă la o parte! Sunteți
preot! Sunt însărcinată.
— Dar eu te iubesc, declară părintele Flannery.
Era mai iute decât adolescenta gravidă și greoaie. O prinse și o
trase aproape de el și-și lipi buzele de ale ei. Din nou, fata își simți
carnea arzând la atingerea lui, ca și cum buzele-i erau incandescente.
— Nuuu!
Îl privi fix. Pur și simplu îl privi fix. Bărbatul se opri brusc. Începu
să geamă și să se tânguiască.
Colleen se eliberă din strânsoarea lui. Se întoarse și ieși în grabă
pe ușa îngustă, oprindu-se pe terenul prăfuit din piața satului.
Devenise din nou batjocura tuturor. Huiduieli și glume
răutăcioase cădeau în jurul ei ca grindina. Vreo șase săteni se
adunaseră deja afară. Aflaseră că sosise ea în oraș.
— Nu are dreptul să intre în biserică! strigă o femeie, căreia i se
alăturară cu toții.
— Nu în biserica noastră! Nu în biserica noastră! Un băiețel ridică
o piatră și o aruncă spre ea. Colleen încercă să fugă, dar nu putea.
Era prea primejdios și nu avea de gând să pună copilul în pericol. Se
împiedică și apoi o luă greoi pe străduțele întortocheate.
Nu era corect, nu era drept! Se întrebă dacă Maria din Nazaret
suportase aceleași insulte, aceeași cruzime și Colleen era sigură că
lucrurile se petrecuseră la fel. Chiar și Iosif, logodnicul Mariei, nu
crezuse în ea de la bun început.
 — Sunt ceea ce spun că sunt, zise ea printre lacrimi. O fecioară
însărcinată.
Pe drumul înapoi spre casă, păsările apărură în văzduh,
protejând-o.

74

Franța

M-am afundat în bancheta din piele a berlinei. Încordarea își

făcuse culcuș în ceafa mea și persistenta durere de cap îmi ajunsese
până în orbite.
Evenimentele dezastruoase se înmulțeau pe zi ce trecea. Epidemia
de poliomielită nu era decât încă o nenorocire care părea legată de
iminentele concepții imaculate. Nu înțelegeam care era conexiunea
dintre toate cele petrecute, dacă exista vreuna.
Mă gândeam la Colleen Galaher, care-și petrecea viața în cocioaba
pe care o numea casă. Kathleen – oriunde se afla cu părintele Rose i
– aștepta și ea să nască. După aceea… oare ce se va întâmpla?
În timp ce mașina noastră gonea prin ținutul tăcut, întunecat, spre
satul Chantilly, am revăzut în minte corpul în cădere al Idei Walsh.
Încă îi auzeam ultimele țipete. Nu ucisesem niciodată până atunci pe
nimeni și nu crezusem că aș face-o vreodată; nici măcar în perioada
petrecută în cadrul secției de poliție din Boston.
Subit, îmi apăru în față imaginea corpului ei zdrobit în curtea
pavată a Colibei Soarelui și în urechi mi-a răsunat explicația
părintelui Rose i.
„Diavolul, îmi spusese el, este în mod irezistibil atras de
Kathleen. Nu știu care este motivul. Nu încă. Satanas Luciferi excelsi.”
Ce voise să spună prin: „Diavolul va fi dezlegat?” Unde? Când?
De unde știa el asta? Vaticanul era renumit pentru păstrarea
secretelor și Rose i era, evident, un practicant iscusit al acestei arte.
Ce secrete știa el?
Mi-am luat privirea de la autostrada de un gri-încețoșat, hipnotic.
Un geam gros ne separa, pe mine și pe Justin, de șofer, un bărbat cu
ceafa lată, tăcut, care purta o șapcă neagră. Cine era el? De unde
aveam noi siguranța că era de încredere? În acel moment, paranoia
părea justificată. Dacă doamna Walsh a devenit brusc posedată,
atunci același lucru se putea întâmpla oricui… chiar și lui Justin sau
mie.
Satanas Luciferi excelsi.
— Știu ce s-a întâmplat astăzi, se trezi Justin din visare. Emoțional
însă, e ca și cum s-ar fi întâmplat în vis. Nu se poate să se întâmple
așa ceva, dar am văzut cu ochii mei.
— Da, i-am răspuns eu. Totul pare bizar. Același gând îmi trece
prin cap de nenumărate ori. Constant. Am fost băgată în povestea
asta ca să demasc o șarlatanie, ca să fac pe scepticul plătit, dar îmi
dau seama că n-o mai pot face. Nu pot nega ceea ce am văzut cu
ochii mei, ceea ce am făcut cu mâinile mele.
Justin își trecu mâna prin barba crescută de o zi, care-mi plăcea de
altfel. Sub ochi avea cearcăne negre și sunt sigură că nici eu nu
arătam prea bine. Nu-mi imaginam un alt om cu care să-mi fi dorit
să fiu în acel moment. Trecuserăm împreună prin vremuri dintre
cele mai îngrozitoare, care ne apropiaseră foarte mult unul de
celălalt într-un timp extrem de scurt.
— Ce se întâmplă acum îmi amintește de perioada când eram
copii în Cork. Nicio persoană dintre cele cu autoritate nu ne
răspundea la întrebări. De orice fel ar fi fost ele. Eram întotdeauna
lăsați pradă ignoranței. Am încuviințat din cap.
— De cele mai multe ori, copiii percep viața ca pe ceva magic, dar
totodată amenințător.
— Viața, spuse Justin, are ceva din ambele.
 L-am prins de mână și l-am ținut așa până am ajuns. Și mă
gândeam: Mâna unui preot.

75

M-am trezit brusc, întrebându-mă unde mă aflu. Mi-am amintit

că eram într-una din limuzinele familiei Beavier. Afară era întuneric,
iar ceața se îndesise, învăluind în întuneric tot ce nu era luminat de
farurile mașinii care gonea prin ținutul francez. Ce căutăm noi aici?
Ce se petrece?
Mergeam foarte repede, prea repede și mi-am înfipt unghiile în
brațul lui Justin. Nu avu nicio reacție, ca și cum ar fi fost foarte
departe cu gândul. Mi-am oprit privirea pe chipul lui pentru o clipă
și l-am studiat. Un val de tandrețe mă cuprinse și iarăși m-am
întrebat ce rol aveam noi doi în acest mister.
Ne îndreptam spre o casă sigură, inițial aleasă drept locație
pentru naștere. Era o fermă frumoasă, proprietatea lui Henry
Beavier, fratele mai mic al lui Charles, care trăia acolo cu soția și
copiii. Odată ajunși acolo, aveam să așteptăm instrucțiunile
părintelui Rose i. Era clar că, acum, Vaticanul și Rose i dictau.
Când se apropie de un gard viu foarte lung, cufundat în
întuneric, mașina încetini și se opri în fața unor porți negre de fier,
care se conturau amenințător. Faptul că în sfârșit ajunseserăm îmi
luă o piatră de pe inimă, numai că și cea mai mică bucurie îmi era
afectată de neliniște. Vila imensă părea amenințătoare la acea oră.
Porțile acționate de un sistem electric se deschiseră larg și,
imediat, o autodubă albă, apărută din ceață, frână brusc. Apoi se
auzi sunetul metalic, abraziv, al portierelor glisante.
Pe una dintre laturile autodubei am văzut o inscripție albastră –
GDZ-TV.
Era o ambuscadă. Mă făcea să mă simt oribil.
 Cameramani cu aparate mici, așezate pe umăr, se grăbiră să iasă
din mașină. În același timp, un grup pestriț de reporteri apăru în fața
noastră de sub niște tufișuri întunecate.
— Au sosit! Au sosit! strigă cineva în franceză. Pe capotă se auzi o
bufnitură puternică.
O figură era presată de geamul dinspre mine; era deformată, cu o
barbă țepoasă. O alta apăru la geamul din spate.
— De ce ați venit în Franța? Nu, nu se poate, nu ești Kathleen!
Unde este Kathleen Beavier?
Farurile trimiteau raze strălucitoare și lumini veneau și dinspre
curtea de dincolo de porți. Peste toată hărmălaia se făcu auzită sirena
poliției.
Șoferul nostru apăsă pe accelerație și mașina țâșni înainte. Un
reporter care se agățase de capotă fu azvârlit în tufiș.
Săgetam cu privirea împrejurimile, căutând un dușman
necunoscut. M-am oprit la un bărbat care stătea calm în
semiîntuneric. Avea părul negru, lung și purta ochelari. Era îmbrăcat
într-o haină kaki, care arăta izbitor de strălucitoare în lumina
farurilor.
L-am privit cum aruncă pe șosea o țigară, care făcu un arc grațios,
lent. Expresia lui calculată și calmă era disonantă.
Modul insistent în care ne fixa cu privirea mă deranja la fel de
mult.
Cine era? De ce supraveghea ferma? Prezența lui acolo nu-mi
mirosea a bine. În adâncul sufletului, simțeam că nu avea ce căuta
acolo. La fel și reporterii. Cine le vânduse pontul?
Un minut mai târziu, mașina se afla la ușa principală a vilei și
furăm grăbiți să intrăm înăuntru.
Doi străini ne luară hainele și ne conduseră într-o bucătărie
imensă, care mirosea îmbietor. Acolo ni se alăturară Charles și
Carolyn Beavier, care sosiseră înaintea noastră. Ne-am îmbrățișat
aidoma unor prieteni de demult; ne îmbărbătam reciproc. Eram ca o
familie.
Voiam cu disperare să mă simt în siguranță, liniștită și normală,
să nu-mi fie frică, să nu fiu paranoică. Era o delăsare din partea mea,
ce-i drept de înțeles, dar totuși, o delăsare. Am uitat de ceață și de
întuneric. Am uitat de primejdia de afară.
Mă gândeam doar la Kathleen, la Colleen și la pruncii lor.

76

Părintele Rose i se apropie de Kathleen.

— Ascultă-mă, Kathleen. Mă asculți? Trebuie să mă asculți cu
atenție. Nimic din ceea ce ai trăit până acum nu te-a pregătit pentru
așa ceva. Nimic din ceea ce am trăit până acum nu m-a pregătit
pentru așa ceva.
— Ce ușurare, fu tot ce reuși fata să răspundă.
— Ei bine, surâse Rose i, deși atitudinea ta este cu siguranță de
înțeles, nu mă ajută cu nimic.
— Îmi pare rău, spuse Kathleen în cele din urmă. Nu știu unde
suntem sau de ce ne aflăm aici. Sunt îngrijorată.
— E de înțeles. Ne aflăm acolo unde nu s-ar aștepta nimeni să
fim, acolo unde, să sperăm, nu te va căuta nimeni. Și suntem
împreună fiindcă este vital să stau o vreme alături de tine.
— Mă cercetați, mă testați?
— Da, cred că asta fac. Uite, îți spun însă că suntem în drum spre
Roma.
Kathleen și părintele Rose i stăteau într-un compartiment de
clasa a II-a, într-un tren care pleca din Franța cu destinația Italia.
Până acum, strategia lui funcționase – nimeni nu le dăduse de urmă.
Calea ferată era proprietatea Societe Naționale des Chemins de fer
Francais (SNCF). Trenul intră cu viteză într-un tunel întunecat, iar
luminile din compartiment pâlpâiră și se stinseră.
 Întunericul nu întrerupse deloc discursul lui Rose i. Nici nu
părea să observe și Kathleen se întrebă dacă părintele putea să vadă
perfect și în întuneric. Încerca să-i comunice ceva important, își
dădea seama. Dar ea era atât de obosită și de înspăimântată!
Dorul de casă era chinuitor. Era, în același timp, departe de casă
și fără nicio locuință care să fie a ei. Unde trăia ea acum? Cărui loc îi
aparținea ea? Și copilul?
— Kathleen, te rog, dă-mi voie să-ți spun un lucru, continuă
Rose i. Este ceva în care eu cred, în care crede Biserica din Roma. E
un lucru pe care te rog să încerci să-l accepți la rândul tău din
credință.
— Ce este, părinte? Sunt foarte obosită, spuse ea vlăguită. Trebuia
să se concentreze, fiindcă accentul părintelui distorsiona cuvintele.
— Eu cred că răul este o forță tangibilă și puternică aici, pe
pământ. Răul este la fel de real ca noi doi. Chiar și astăzi, Diavolul
există. Diavolul este un imitator excelent, Kathleen. Un maestru al
mimării perverse. Poate să pară că nu este nicăieri, dar el este
pretutindeni! Cei care neagă existența răului – pe temeiuri raționale,
spun ei – neagă ceea ce văd în lume, ceea ce aud, ceea ce gândesc și
simt în aproape fiecare zi din viața lor. Neagă ceea ce citesc în ziare.
Crede-mă, Kathleen, răul ne înconjoară chiar acum. Știu că este
adevărat.
— Să știți că mă speriați foarte tare, spuse ea, și sunt deja foarte
speriată. Nu mai suport. Nu vă mai pot asculta.
— Da, știu, zise el și dădu din cap. Dar tu te temi de altceva, nu
de ceea ce trebuie. Trebuie să-ți fie frică de Diavol, nu de un
întuneric inofensiv, nu de cuvintele pe care ți le spun.
Imediat ce curentul reveni, luminițele din tavan se aprinseră.
Kathleen privi fix în ochii negri ai părintelui. Îl credea. Văzuse,
mirosise, simțise răul în aer. De acum, nu mai era ferită de rău. Nici
măcar pentru o secundă. Și se simțea la mila acelei ființe sau energii
care o revendica.
 Pentru prima dată în viață, fetei îi era cumplit de frică de Diavol.
Știa că era aproape, chiar acolo, în tren, cu ei. Nu voia ca ea să dea
naștere pruncului.

77

Colleen auzi câinii lătrând și se strădui să se ridice din

balansoarul în care învăța dintr-o carte de istorie. Din prima zi de
școală avusese numai note excelente și nu vedea niciun motiv pentru
care să neglijeze învățătura, chiar și acum. Colleen descoperi că din
studiul atent al cărților afla mai multe decât din cursurile ținute de
profesorii ei.
Îi luă ceva timp ca să ajungă la ușa de la intrare, dar când izbuti
rămase cu gura căscată.
Un autobuz de școală portocaliu-aprins, pe care scria Dublin Tour
era parcat pe aleea din față.
Mai mulți oameni, majoritatea femei și câțiva copii și bărbați,
coborau din autobuz.
O femeie blondă, într-un impermeabil verde, înaintă spre casă, în
timp ce ceilalți rămaseră în spate.
Colleen deschise ușa și ieși în pridvor.
— Da? Pot să vă ajut cu ceva?
Femeia blondă zâmbi plăcut.
— Te rog, scuză-ne că te deranjăm.
Colleen nu înțelegea ce se întâmplă.
— Poftim? De ce sunteți aici?
Femeia deveni brusc jenată.
— Oh, vai mie! Am încercat să sunăm înainte, dar am aflat că nu
ai telefon.
Colleen ridică din umeri și, în cele din urmă, zâmbi.
— De fapt, avem telefon. Ce nu avem sunt banii pentru plata
abonamentului lunar.
 Femeii îi reveni zâmbetul pe buze.
— Am venit tocmai din Dublin să o vedem pe Colleen Galaher.
Tu ești Colleen?
— Da, eu și nimeni alta. Dar de ce ați veni tocmai din Dublin să
mă vedeți? întrebă ea.
O altă femeie se desprinse de grupul care rămăsese lângă
autobuz.
— Mama și sora mea locuiesc în sat. Ele mi-au spus despre
„starea ta specială”. Sora Eleanor – femeia arătă spre blondă – a
vorbit cu o prietenă a ei de la școala noastră. Suntem aici, ei bine,
deoarece credem că aici, în Irlanda, se va petrece ceva foarte special.
O naștere. Am înțeles că un preot de la Vatican a fost la școala la care
înveți.
Colleen mișcă din cap în semn de dezaprobare, dar nu putea fi
supărată pe oamenii aceia drăguți din Dublin. În plus, tânjea după
compania lor și, poate, după atenția pe care i-o acordau.
— V-aș invita înăuntru dar… spuse ea și făcu semn spre casa
mică.
Sora Eleanor dădu din cap.
— Nu e nevoie. Ne este de ajuns să te vedem. Atât. Merită să fi
făcut această călătorie. Faptul că te-am văzut și ți-am auzit vocea
reprezintă răsplata noastră.
Dintr-odată, pe Colleen o năpădi plânsul.
Cineva credea în ea – în sfârșit, cineva credea în ea.

78

M-am trezit dintr-un somn adânc, dar am realizat că încă eram

obosită și de-abia îmi puteam mișca mâinile și picioarele.
Stăteam întinsă pe un pat confortabil din casa situată în provincia
franceză. Mă gândeam la Kathleen și la Colleen și speram că
trecuseră cu bine de noapte.
 Timpul se apropia și mă întrebam dacă aveau să dea naștere
pruncilor în aceeași zi, la aceeași oră, poate în același moment.
Credeam cu adevărat că orice era posibil.
Doamne Dumnezeule, mi-am zis, cred. Cred cu adevărat.
Și exact în acea clipă am auzit o voce. Nu în cameră, ci undeva
înăuntrul capului meu. Am recunoscut-o. Era aceeași pe care o
auzeam cu mulți ani în urmă, pe când eram mai tânără și credeam și
mă rugam mereu.
Era o voce căreia mă adresam și cu care purtam conversații în
rugăciunile mele. Uneori părea să fie glasul unui bărbat, alteori al
unei femei, dar întotdeauna era înțelegător, plin de compasiune și de
iubire.
Am nevoie de ajutorul tău, i-am spus eu acestei prezențe din mintea
mea. Te rog, ajută-ne pe toți, noi cei ce trăim pe pământ, dar mai ales pe
cele două biete fete.
Apoi am auzit cel mai simplu mesaj cu putință: Anne, acum trebuie
să fii curajoasă și foarte puternică. Acesta este motivul pentru care te afli
aici. Tu ești cea mai curajoasă dintre toți. Ai fost adusă aici cu un scop.
Am ascultat cuvintele care mă liniștiră și îmbărbătară, chiar dacă
nu înțelegeam exact ce însemnau.
Pentru prima dată, de atâta amar de vreme, credeam și iubeam
acest sentiment.
Și, cred, eram iubită.

79

Roma

Un bărbat în vârstă, solid, cu o beretă și o haină lungă și grea de

Marină se plimba alene pe o alee murdară, pavată cu bolovani, aflată
dincolo de Viale dell Universita. Termini, numit după gara aflată în
apropiere, era un agitat labirint de străduțe și de alei. Era un tărâm
uitat de lume, cu încăperi ieftine mobilate cu paturi de campanie,
pline până la refuz de imigranți săraci.
Pisicile vagaboande erau prezente peste tot, cu ochii lor imobili
urmărind totul de sub mașinile parcate și ruinele băii publice
ridicate în timpul lui Dioclețian. Erau la fel de viclene și de agile ca și
supraviețuitorii unei calamități sau ai unui război. Și-l urmăreau cu
privirea pe bătrânul gârbovit.
Clădirile înconjurătoare erau interminabile și deprimante, ca și
urâtul cimitir cu alei din ciment plin de mausolee moderne. Era greu
de crezut că-și dorea cineva cu adevărat să trăiască aici.
Străinul se opri în fața uneia dintre clădirile cenușii și-și ridică
privirea spre ferestrele acoperite de funingine. Observă o antenă TV
îndoită pe acoperiș și un afiș decolorat care era de fapt o reclamă
pentru vinul Cynar. Remarcă pisicile. Bătrânul urcă cu greu treptele
crăpate și sună.
După o vreme, o femeie corpolentă, între două vârste veni
șchiopătând la ușă. În brațe ținea o pisică.
— Buongiorno, Signora. Per favore. Desidero una camera tranquilla.
(Bună ziua, doamnă. Vă rog, aș dori o cameră liniștită.)
Signora Ducci îl primi imediat pe bărbatul masiv, sărăcăcios
îmbrăcat. Se apropia de cincizeci sau șaizeci de ani, gândi ea. Încă
arăta în putere. Fără îndoială, un om muncitor. Era puțin probabil să
moară peste iarnă, cel puțin, se gândi casnica italiancă.
— Am o cameră. Trebuie să-mi dați plata pe o lună în avans.
Femeia își încleșta maxilarul ca să-și arate intransigența în această
privință. Pisica ei scoase un șuierat.
— Doresc să stau doar o săptămâna sau două, Signora. Nu am
bani mulți.
— Plata pe o lună în avans. Asta este regula mea. Sunt multe alte
camere în Roma.
Oftând, bărbatul spuse:
— Vă voi plăti cât doriți.
 O oră mai târziu, Signora Ducci îl văzu pe bărbat urcând treptele
de la intrare alături de o tânără. Fata purta haine largi, dar părea
drăguță, la o primă privire. Nu părea să i se împotrivească
bărbatului, remarcă Signora Ducci.
Zâmbi. Cuvintele mireasă copilă îi veniră pe buze. Văzuse ceva
straniu și înfricoșător în ochii bărbatului, dar acum știa despre ce era
vorba – poftă trupească.
Sus, în clădirea veche, Nicholas Rose i trase mai întâi draperiile
murdare și apoi își descheie haina.
Închise ușa.
Credea că găsise o ascunzătoare perfectă pentru el și Kathleen. Se
afla aici ca să o pună la încercare, să cerceteze – dar și ca să apere
fata, dacă avea cum.

80

Trei etaje deasupra străzii întunecate, aburite, un dreptunghi

galben de lumină strălucea aprins, ca un astru oblong, peste cartierul
roman în ruină.
Kathleen stătea lângă fereastră. Își cuprinsese cu brațele
abdomenul umflat, simțind bătaia inimii copilului înăuntrul ei. Nu
mai fusese atât de speriată de când cu vizita la clinica de avorturi,
dar senzația de acum era mult mai urâtă.
Orice mi se poate întâmpla acum. Oameni au murit, au fost uciși. Bolile
au izbucnit așa cum se întâmpla doar în vremuri de demult. Mă simt de
parcă aș fi pășit în paginile Bibliei.
Încercă să nu se mai gândească la toate acestea.
Foarte curând, voi fi mamă. Tot ce contează este copilul meu. Nimic
altceva. Îl iubesc pe copilașul acesta. Totul va fi bine datorită copilașului
meu.
De partea cealaltă a cămăruței în care erau împrăștiate ziare și
recipiente cu resturi de mâncare de la prânz și cină, Rose i se ruga
în șoaptă. Preotul era atât de prins, atât de concentrat asupra
necunoscutului și nevăzutului, încât o speria.
Se întoarse spre televizorul alb-negru, ieftin a cărui imagine
tremura, așezat deasupra unei lăzi de ambalaj. Un reporter vorbea în
italiană, în timp ce, pe ecran, imagini înfățișau fervoarea cu care era
ea căutată în Europa de Vest. Cineva relată că fusese văzută în
Franța. Altcineva spunea că se întorsese în America.
— Mi-ați spus să vă anunț când sunt pregătită, părinte, spuse
Kathleen în cele din urmă, cu o voce tremurătoare. Cred că sunt
pregătită, șopti ea.
Anul trecut pe vremea asta, dădea probe pentru echipa de
majorete, naviga pe Easton Bay, alături de echipajul Newport Newts.
Acum stătea aplecată peste burta ei mare într-o cameră mizeră din
Roma. Nu-i venea să creadă că aceasta era viața ei de acum.
Rose i își deschise sacul negru și scoase de acolo câteva lucruri: o
cruce, un patrafir, vin rozariu de argint, o sticluță cu apă sfințită și
două cărți negre, groase. Kathleen crezu că vede cu coada ochiului
umbre care apăreau și dispăreau. Mai era cineva acolo?
— Să-ți spun ce se va întâmpla, Kathleen. Mai întâi, voi citi de
aici. Rose i ridică o carte preoțească, pe coperta căreia era imprimată
o cruce roșie ca sângele. Se numește Ritualul Roman. În această carte
se află unele dintre cele mai puternice rugăciuni scrise vreodată.
— Părinte, spune-mi adevărul! Te rog, încetează cu aiurelile astea.
E un exorcism? întrebă ea cu greu.
— Nu, nu este un exorcism. Dar, Kathleen, eu cred că Diavolul
este aici, în această cameră. Diavolul se află, fără doar și poate, în
apropiere. Ceva ne protejează de el.
— Cel puțin până acum, zise fata.
— Da, până acum. Hai să menținem lucrurile așa. Îl vom învinge
pe Satana. Poate fi înfrânt. La urma urmei, e doar un înger căzut.
Rose i sărută solemn patrafirul de culoarea purpurei și apoi și-l
aruncă peste umerii lați. Kathleen văzu că mâinile lui mari tremurau.
 Vocea îi vibra ușor:
— Răul este uneori numit Moloh. Știai asta, Kathleen? Sau
Mormo – care înseamnă Regele Vârcolacilor. Sau Belzebut – care
înseamnă Împăratul Muștelor. În unele părți din Africa, oamenii îi
mai spun încă Damballa, Bestia. Dar în Europa și America, nu mai
are un nume. Asta pentru că foarte mulți oameni din aceste locuri nu
mai cred în existența lui Satana. El pare invizibil, dar este
pretutindeni.
Rose i își dădu solemn binecuvântarea. Apoi, bărbatul cu umerii
lați începu să înainteze spre Kathleen, măturând podeaua cu
patrafirul. Nu-și luă ochii de pe chipul ei nici măcar o clipă. Fata vru
să fugă de el, dar n-o făcu, nu fu în stare. Corpul părea să-i fie țintuit
de scaun.
Kathleen se cutremură și începu să se roage cu voce tare:
— Stăpâne Dumnezeule, Tatăl din Ceruri, apără copilul
dinăuntrul meu. Te rog, protejează-mi pruncul!

81

Părintele Rose i gemu, apoi se opri, ca și cum, deocamdată, nu ar

fi vrut să înceapă ritualul sfânt. Știa la ce să se aștepte. Mai întâi,
simțea Prezența atotpătrunzătoare, îngrozitoare. Apoi, urma
înfiorătoarea Voce, imposibil de uitat. Și, la urmă, poate chiar apariția
Celui Rău în persoană.
Își amintea perfect ziua în care se prăbușise la porțile Vaticanului.
Avusese atunci dovada că Diavolul era pretutindeni, chiar și la
Sfântul Scaun. Își aminti că văzuse o armată de diavoli, nu doar unul
singur. Simți că îl înconjoară și în cămăruță. Erau ca o mare de
scursori.
— Doamne Dumnezeule, te rog, dă-ne un semn. Rose i începu
cea mai importantă rugăciune din viața lui. Se simțea atât de
deznădăjduit în fața abisului! Credea din toată inima că făcea primul
pas spre Iadul etern.
În mână ținea un ceas de buzunar din argint. Îl primise la Milano,
de la părinții lui, în ziua hirotonisiră. Îi arătă fetei cadranul ceasului
vechi.
— E douăsprezece fără un sfert, îi spuse. Care dintre fecioare îl va
naște pe Mântuitorul Nostru? Care dintre fecioare va naște Bestia
odioasă a acestor timpuri? întrebă el, pe un ton extrem de ciudat,
care îi dădu fetei senzația că vorbea altcineva.
Aproape instantaneu, simți și ea îngrozitoarea Prezență. Îi văzu
pe amanții din visele ei, doar că acum se aflau cu ea în mica
încăpere. Își spuse că nu este posibil, însă amanții din vis erau cu
siguranță în cameră.
— Părinte, îi poți vedea? întrebă ea. Te rog, spune-mi că-i vezi.
— Lăsați-ne! strigă el deodată și stropi cu apă sfințită înspre ei.
La atingerea apei, se transformară brusc în animale – câini feroce,
lupi urlând și urși sprijinindu-se pe labele posterioare. Kathleen
privi nedumerită cum se metamorfozează în păsări și apoi în pisici,
exact ca cele de pe străzile cartierului Termini.
Și apoi se preschimbară la loc în amanții din vis. Zâmbeau cu
îngâmfare spre preot și Kathleen.
— Sunt diavoli, nu? întrebă ea. Ei sunt îngerii căzuți?
Rose i nu vorbi – doar asculta și observa.
Câțiva dintre amanți erau goi, iar unii purtau pantaloni strimți
sau lenjerie strâmtă, și cu toții o urmăreau cu acea teribilă dorință de
posesie în priviri. O priveau cu insistență.
Aveau ochii pironiți pe abdomenul ei. Nu clipeau, n-o slăbeau din
priviri și păreau înfometați, hămesiți. Oare vor încerca să mănânce
copilul?
— Îi mai poți vedea? îl întrebă ea pe Rose i.
— Pot să văd orice vezi tu, Kathleen. Cine sunt ăștia? Îi cunoști?
 — Nu, răspunse ea. Adică da, dar numai din vis. Nu sunt reali.
Nu se poate să fie.
— Ce se întâmplă în vis? întrebă părintele Rose i. Trebuie să-mi
spui tot ce-ți amintești. Să nu-mi ascunzi nimic.
Kathleen începu să tremure. Voia iarăși să se sinucidă, să plece de
aici. Felul în care o priveau amanții era atât de îngrozitor și de
vulgar! Nimeni n-o mai privise vreodată cu atâta ură și dispreț.
Chiar și când se transformară în animale, păstrară acea privire
abjectă.
— Vin la mine aproape în fiecare noapte… și fac dragoste cu
mine, mărturisi ea cu mare greutate. Uneori o fac ca animalele.
— Cum te simți când îți fac asta?
— E oribil! Nu, părinte, nu ți-am spus tot adevărul. Uneori, simt o
mare plăcere fizică. Mă zăpăcește.
În timp ce preotul vorbea, amanții continuau să o privească și să
se adune încet în jurul ei. Kathleen avu puternica senzație că, dacă ar
putea, ar răni-o. De ce nu o atacau? Era atât de sinistru și
dezgustător! Nu-și luau ochii de la burta ei.
Apoi, într-un sfârșit, vorbi Șeful lor, iar fata recunoscu Vocea pe
care o auzea de atâtea luni înlăuntrul său!
— Vreau doar ceea ce îmi aparține, ceea ce Tatăl mi-a promis,
nenorocitul, mincinosul. Vreau copilul. Copilul meu.
— Spune-mi cum te simți când vin la tine, continuă părintele
Rose i s-o întrebe.
— Violată, zise ea. Dar, of, părinte, am simțit și plăcere. Și o
rușine cumplită.
— Din ce cauză?
— Pentru că nu mai sunt virgină… și sunt însărcinată.
— Kathleen, întrebă părintele, tu ai cunoscut vreodată un bărbat?
Pe toți acești bărbați?
În acea clipă, amanții se năpustiră cu toții asupra ei. Mârâiau,
gemeau, scoteau sunete animalice, grotești, dar și un șuierat care
aducea a cuvântul daa. Daa. Daaa! Fetei i se făcu greață. O pătrunseră
– oriunde putură. Penisurile lor erau asemenea unor cuțite ce-i
străpungeau pielea în zeci de locuri.
Se simți din nou vinovată și rușinată. Nu voia ca preotul să vadă
așa ceva. Știa că ei se aflau acolo ca să-i rănească pruncul.
— Ăsta e copilul nostru! țipă Vocea. Noi te-am regulat și tu ai
zămislit. Spune-i preotului! Mărturisește. Spune-i lui Dumnezeu!
Spune adevărul!
Kathleen țipă, dar țipătul era unul nepământean. Își mișcă brațele
în aer. Se zvârcolea, dădea din picioare și-și mișca violent capul
înainte și-napoi. Își dădu ochii peste cap.
Dispăruseră. Pur și simplu.
În încăpere se așternu liniștea.
Era doar părintele Rose i și ceasul lui de buzunar, din argint.
— Ce s-a întâmplat? șopti ea, privind îngrozită la camera goală.
— Te-am hipnotizat, îi răspunse preotul. Poate că a fost totul
numai în mintea ta, Kathleen.

82

Sora Katherine Dominica veni acasă la Colleen în acea seară,

după plecarea autobuzului din Dublin. Călugărița în vârstă stătea în
fața fetei, în micuța cameră de zi, încălzită de un foc de cărbuni.
— Mama ta? Doarme deja? întrebă măicuța.
— E trează. Dar e tot una. Majoritatea timpului nici nu știe cine
sunt.
Călugărița dădu din cap a compătimire.
— Trebuie să-ți fie foarte greu.
— Ne înțelegem bine, zise fata. Ne descurcăm.
— Mai ai vești de la preotul ăla din Roma?
Colleen nu se putu abține să nu se încrunte.
— Eu nu mai știu nimic de el. Dumneavoastră?
 — Hm… azi, a trecut un autobuz prin oraș. Știi ceva despre asta?
Deci asta era. Acum, Colleen înțelese motivul pentru care venise
măicuța în vizită. Voia s-o mintă și să-i spună că nu văzuse
autobuzul, dar nu putea s-o facă, nu putea să mintă. Nici măcar pe
băgăcioasa soră Katherine.
— Da, autobuzul s-a oprit aici. Erau călugărițe și frați mireni. Un
preot pensionar. Au venit să mă vadă, soră. Au auzit de starea mea
specială.
Sora plescăi ușor.
— Doar atât?
Colleen se gândi la ce răspuns avea să-i dea.
— Au spus că ei cred că Mântuitorul se va naște în Irlanda. Nu
este un lucru minunat? Ei cred în concepția imaculată, soră.
Dumneavoastră credeți?

83

Franța

Am auzit sunetul prelung de gong și mi-am rotit privirea spre

căminul din marmură și lemn închis la culoare. Ceasul bătuse
miezul nopții. Era 11 octombrie. Cu două zile înainte de sărbătoarea
misterioasei apariții a Fecioarei la Fatima. Cu două zile înainte de
preconizata naștere a pruncilor.
Cel născut de Kathleen.
Cel născut de Colleen.
Nici eu, nici Justin nu părăsiserăm vila de la micul dejun.
Împrăștiasem ziare pe covor, pe mese și am dat locul peste cap din
dorința noastră de a ști. Ce se întâmpla în lume? Unde era Kathleen?
Presa din Statele Unite și din întreaga Europă nu știa unde se afla.
Vaticanul refuzase să facă vreo declarație. Și nu voia să ne pună în
legătură cu părintele Rose i sau Kathleen.
 Justin apucă International Herald Tribune și citi încă o dată
articolele cu mare atenție.
— Anne, mă simt atât de neputincios și eu nu sunt obișnuit cu
asta. Ce-ar trebui să facem? Să stăm aici pur și simplu și să așteptăm
nașterea sau, mă rog, nașterile? Oare părintele Rose i ne-a dat vreun
indiciu, ceva, orice? Sau poate a zis Kathleen ceva. Unde pot fi?
Mi-am ridicat privirea de pe ziarele împrăștiate.
Ne bătusem capul cu această situație de atâtea ori încât, în mintea
mea, totul arăta ca o hartă șifonată.
Când nu mă gândeam la oroarea din afara celor patru pereți,
mintea îmi zbura la Justin. Nu mă puteam abține. Trebuia să fie un
motiv pentru care se întâmpla asta. Exista un plan, doar că noi nu
știam care era acesta, nu încă.
— Mă duc să mă plimb, am nevoie de aer, am zis. Vrei să vii cu
mine?
În ultima oră, ceața se transformase în ploaie monotonă și densă.
În afara clădirii împrejmuite, mașinile în viteză scoteau niște sunete
asemănătoare unui utilaj gigantic folosit pentru marcat autostrada,
tras de pe caldarâm. Reporterii continuau să aștepte dincolo de porți.
Erau la fel de frustrați și de nedumiriți ca și noi de dispariția fetei.
Lângă intrare se afla o umbrelă mare și Justin o deschise. Împinse
ușa și un miros curat, proaspăt ne înconjură. Am atras adânc aer în
piept.
Am ieșit pe o cărare cu pietriș, aflată între tufele de merișor atent
îngrijite. Pașii noștri zdrobeau pietrișul la unison.
Dar nu eram în stare să mă relaxez. Nu fusesem sinceră în
totalitate cu Justin și gândul acesta mă întrista. Mă întrebam cât timp
mai aveam de stat împreună.
Trebuia să-i spun ceva, să-i spun adevărul. Care era numele
acelui joc foarte popular – Adevăr sau Provocare?
— Mă gândesc tot timpul la tine, am recunoscut în cele din urmă.
Am crezut că am rostit cele mai curajoase cuvinte spuse vreodată.
Mă protejasem singură de afecțiune sau dragoste de atâta vreme, dar
acum mă cuprinseseră cu totul. De ce acum?
Justin încetini, dar m-am sprijinit de brațul lui și l-am tras înainte.
— Te țin la distanță din ziua când te-am cunoscut. Dar nu mi-a
folosit prea mult, nu? În ultima vreme, viața mea pare să fie
întunecată de momente de disperare, iar tu te afli în mijlocul lor.
Am râs pe seama mea. Nu mă puteam abține. Cel puțin, asta îmi
rămăsese – râsul autoironie, onest, bun. Justin zâmbi.
— Nu-i de râs, am spus, continuând să zâmbesc.
Ne continuarăm plimbarea braț la braț. Îmi plăcea sentimentul.
Cărarea acoperită de pietriș ducea spre o frumoasă seră în care se
cultivau legume.
Crengi bogate de pomi fructiferi îmbrățișau zidurile. Legume de
iarnă, printre care napi, praz și varză de Bruxelles, se ridicau
mândre, ordonate pe rânduri. Arătau ca o tapiserie înfățișând
Grădina Raiului. Picături de ploaie cădeau de pe striațiile umbrelei
pe pantofii mei.
Mi-am ridicat privirea și m-am uitat direct în ochii lui. Pupilele
lui Justin erau mari și atât de frumoase, privirea-i atât de sinceră și
de caldă, încât am avut senzația că pot să-i văd sufletul.
Vocea îmi tremura.
— Săptămâna viitoare vom fi din nou departe unul de celălalt. Și
vreau doar să-ți spun… simt nevoia să-ți spun… că te iubesc mai mult
decât mi-am imaginat vreodată că ar fi posibil. Nu știu de ce îți spun
asta…
Sărutul lui fu atât de tandru, încât îmi veni să plâng. M-am dăruit
acelei clipe. I-am simțit buzele și am stat așa, încercând să memorez
fiecare senzație. Îmi foloseam buzele ca să-i transmit tăria
sentimentelor mele și să-mi cer iertare pentru toate acele momente
când îl respinsesem. Ca să învăț cum este să săruți un om din tot
sufletul.
 Am simțit umbrela căzând la pământ. Am auzit-o făcând
rotocoale, purtată de vânt, pe cărarea pietruită. Nu am fugit s-o
prind.
Justin mă ridică de la pământ într-o îmbrățișare puternică și ne-
am sărutat din nou. De data aceasta, era un sărut mult mai pasional,
care mă făcea să cedez complet. M-am lăsat purtată de senzație. Mă
simțeam atât de minunat, atât de vie! Multă, foarte multă vreme îmi
dorisem să mă iubească cineva așa. Brusc, am realizat de ce nu se
întâmplase. Fiindcă nu fusesem capabilă să dăruiesc iubire nimănui.
Acum puteam.
În timp ce ne sărutam, am ținut ochii închiși și acum,
deschizându-i, am văzut că cineva ne privea. Ce naiba? mi-am zis.
Cine-i acolo?
La început, m-am rușinat. Dar apoi mi-am amintit cât de mult mă
bucurasem că-l sărutasem pe Justin și, practic, altceva mă deranja la
cel ce ne privea.
Mi-am dat seama cine ne spiona. Era bărbatul brunet în haină
kaki din noaptea trecută – cel care mă speriase când ajunsesem.
— Justin, e cineva aici. E în spatele tău. L-am văzut și noaptea
trecută.
Justin se întoarse și apoi strigă pe un ton strident:
— Ce faci aici? Hei, tu!
Omul începu să se retragă, dar nu aveam de gând să-l lăsăm în
pace cu una, cu două. Presupun că eram înfometați după răspunsuri
– orice fel de răspunsuri.
Am început amândoi să alergăm. L-am urmărit pe tip înapoi în
livada cu meri din spatele serei. Îl ajungeam din urmă. În sfârșit,
aveam să obținem niște răspunsuri.
Omul realiză situația, fiindcă încetă să mai alerge. Se opri și ne
așteptă. Se uită fix la noi, ne privi venind prin ploaie și începu să
râdă într-o manieră dintre cele mai disprețuitoare.
 — Mă cunoașteți, zise el într-un sfârșit, când ne aflam la doar
câțiva metri depărtare. Știți exact cine sunt. Sunt dorința voastră.
Și apoi, chiar sub ochii noștri, dispăru.
— Tocmai am văzut așa ceva? l-am întrebat pe Justin.
— Amândoi l-am văzut. Era chiar acolo. Și acum nu mai este.
O voce inoportună strigă în timp ce noi stăteam descumpăniți,
privind înspre locul unde, cu doar o clipă în urmă, stătuse bărbatul.
— Justin! Anne! Sunteți acolo? Anne! Unde sunteți? Era Carolyn
Beavier. Avea o lanternă. În mână ținea un telefon mobil.
— E Kathleen, ne anunță ea. Doamne, e Kathleen la telefon! E în
siguranță.
Am întins mâna după aparat și l-am ridicat la ureche. Tânjeam să-
i aud glasul.
— Anne, te rog, vrei să vii să mă iei? Vrei să vii acum? suspină
Kathleen. E vremea să nasc.

84

A doua zi, dimineața devreme, am plecat spre Roma împreună cu

Justin. Mai era foarte puțin timp până la momentul nașterilor, motiv
pentru care eram mai mereu tensionată. Jocul misterios al lui Rose i
nu mă ajutase cu nimic.
Ofițeri de poliție, alături de câțiva soldați din armata italiană au
reușit să distragă atenția reporterilor care veniseră să ne aștepte la
aeroport. Am găsit un șir de taxiuri Fiat, mici și îndesate. Undeva,
între ele, se afla limuzina noastră.
În timp ce limuzina gonea pe Via Cristoforo Columbo, alunecoasă
din cauza ploii, și apoi spre centrul Romei, l-am ținut de mână pe
Justin. Apoi șoferul ne azvârli în umbrele clădirilor antice din
Termini, unul dintre cartierele mizere ale Romei.
— De ce stau aici și nu la Vatican? mi-am exprimat cu voce tare
gândurile, știind că Justin nu avea niciun răspuns. Toată situația asta
mă face să mă gândesc la filme de groază. Rose i e înnebunit să
dețină controlul.
Justin cuprinse cu privirea străzile mohorâte ale orașului.
— În ultima vreme îmi vine în minte imaginea bătăliei dintre
Arhanghelul Mihail și Lucifer cu legiunile sale, o luptă între bine și
rău.
M-am uitat la el.
— Și tu ești Mihail? l-am întrebat. Glumeam doar pe jumătate.
Justin surâse.
— Nici pe departe.
— Ei bine, avem nevoie de Mihail și de îngerii lui. Se pare că
suntem prea puțini. Puterile întunericului sunt pe cale să câștige
lupta.
Mașina noastră frână lângă trotuarul unei străzi rău famate din
Termini. Am coborât și am urcat în grabă treptele de la intrarea unei
vechi clădiri dărăpănate.
Ușa era descuiată. Înăuntru, scara se ridica în cercuri spre etajul
cufundat în întuneric.
Am urcat amândoi treptele în salturi spre un hol de la ultimul
etaj, în capătul căruia se aflau trei uși cenușii, murdare, și o lucarnă
care lumina slab din cauza funinginii. O pisică neagră sări dintr-un
ungher întunecat și ne sperie pe amândoi.
Justin se întoarse spre mine și spuse:
— Devine din ce în ce mai ciudat.
— Asta e partea la care spectatorii care urmăresc filmul strigă:
„Nu vă duceți acolo!”
— Așa că, bineînțeles, noi continuăm să înaintăm, zise el. Brusc,
una dintre uși se deschise și inima începu să-mi bată cu putere.
Nicholas Rose i stătea în lumina albă care inunda holul și scara.
— Slavă Domnului, Justin și Anne! Vă rog, intrați. Vă mulțumesc
că ați venit.
 Rose i încercă să zâmbească, dar era incredibil de palid. În mai
puțin de o săptămână, anchetatorul Vaticanului părea să fi slăbit
aproape 10 kilograme. Era pământiu la față și pielea i se lăsase în
jurul obrajilor și a ochilor săi negri. Părintele Rose i arăta de parcă
se afla în pragul morții…
— Sunteți bine? l-am întrebat.
— Bineînțeles, bineînțeles. Mă bătu ușor pe umăr și ne conduse
înăuntru. Sunt mai puternic decât par, și eu par puternic.
În partea cealaltă a încăperii mici și goale, Kathleen stătea pe o
canapea de două locuri, lăsată sub greutatea ei. Se ridică cu greutate
și înaintă spre noi, clătinându-se. Și ea părea epuizată și avea o
paloare cadaverică.
Mă luă în brațe și începu să plângă.
— Mă bucur atât de mult să te văd, spuse ea printre lacrimi. Îmi
este nespus de frică. E îngrozitor! Să fiu însărcinată și să mă aflu aici.
Anne, trebuie să vorbim.
— Ce se întâmplă aici? M-am întors și am țipat nervoasă la
Rose i. Ce i-ați făcut? De ce ați venit aici? Kathleen trebuie să fie
văzută de un medic.
Rose i făcu un semn cu mâna, de parcă întrebarea mea era mult
prea neînsemnată ca să-mi răspundă.
— Pur și simplu nu am timpul necesar să-ți explic totul! îmi
vorbea pe un ton dur, care se potrivea cu cel folosit de mine.
Kathleen n-ar fi fost în siguranță dacă nu eram eu cu ea. Dacă nu
înțelegi, n-ai decât. Dar acum trebuie să plecăm de aici. Mergem în
sfântul sanctuar al Vaticanului, unde trebuie să se nască pruncul.
Justin, care era înalt și bine făcut, se îndreptă furios spre Rose i.
Pe vremuri, fusese un fotbalist dur și acum, cu siguranță, dădea
această impresie.
— I-ați pus viața în primejdie – a ei și a copilului, țipă el.
— Nu, n-am făcut așa ceva. Nu aș pune niciodată în pericol viața
cuiva. Pur și simplu nu înțelegeți cum stau lucrurile.
 — Atunci spuneți-ne cum stau. Spuneți ceva, urlă Justin, cu venele
gâtului umflate. Încă arăta gata-gata să-l lovească pe Rose i. Ce știți?
Spuneți-ne!
Mi-am pus mâna pe brațul lui Justin și i-am simțit încordarea și
puterea.
— Sunt de aceeași părere, părinte Rose i. Ne-am săturat să fim
ținuți în întuneric. Spuneți că aveți nevoie de ajutor, dar nu ne
spuneți niciodată de ce. Credeți, spuneți dumneavoastră. În ce să
credem?
— Îmi pare rău, zise Rose i pe un ton care-i trăda oboseala. Am
încredere în amândoi. Este foarte greu pentru mine, dar am
încredere. Știu că țineți la Kathleen. Știu că sunteți amândoi niște
oameni buni. De asta și sunteți aici. Dar nu pot. Am promis. Oh,
Doamne…
Părintele Rose i începu să vorbească despre un foarte
înspăimântat Sfânt Părinte care știa un secret terifiant.
— Și apoi, zise Rose i, Papa a fost răpus în somn! Eu acceptasem
deja misiunea. Înainte de asta, fusesem un preot obișnuit al Sfintei
Congregații a Riturilor. Calitățile mele constau în faptul că eram un
anchetator meticulos și un preot bun. Sunt detectiv din partea
Bisericii. Dacă mă ajutați acum, continuă el, veți afla totul curând.
Fiecare întorsătură infernală a situației din ultima vreme, fiecare
șiretlic al abominabilei Bestii! Sunteți siguri că vreți să știți ce trebuie
să fac? Sunteți gata să înfruntați Răul în persoană? Aveți amândoi
harul necesar?
— Dar dumneavoastră? l-am provocat pe Rose i. Arătați ca un
nebun. Vă așteptați să facem cum spuneți dumneavoastră, doar
fiindcă veniți din prea-înaltul și sfințitul Vatican, Sfântul Scaun.
Spuneți-ne adevărul! Spuneți-ni-l acum!
Rose i oftă, dădu din cap și apoi cedă, sau cel puțin așa părea.
Vorbi în șoaptă, în așa fel încât să auzim numai noi.
 — Foarte curând, Diavolul se va naște sub chip de om. Numai
după nașterea pruncului se pot înmulți legiunile pentru a lua în
stăpânire pământul. Dar se va naște în același timp și un Mântuitor.
Un Mântuitor se va naște din una dintre cele două fecioare. Anne,
Justin, încă nu știu care dintre fete este aceea. Trebuie să mă ajutați
să aflu.

86

A doua zi dimineața, i-am așteptat pe Kathleen și pe părintele

Rose i într-o cafenea jalnică din cartierul Termini. Eram atât de
încordată, că nu-mi puteam ține mâinile locului și nici nu-mi puteam
potoli gândurile în acel moment imposibil de descris.
Chiar voiam să aflu ceea ce Rose i pretindea că știe? Voiam să joc
după regulile lui?
Eram pregătită să înfrunt răul, oricare era acesta?
Întrebările păreau complet absurde și melodramatice. Și totuși,
trebuia să aflu răspunsurile. Am realizat că mă schimbasem foarte
mult din ziua în care venisem la New-port. Credeam că avea să se
întâmple ceva extrem de important, doar că nu știam ce anume.
Micuța noastră masă de metal era prinsă între un radiator, un
perete de culoarea fisticului pe care atârnau partituri muzicale și un
bărbat masiv care își hrănea schnauzerul cu resturi de mâncare. Era
greu să porți o conversație în zarva acelei ore din dimineață, dar,
într-un fel, zgomotul și mirosurile erau reconfortante. Păreau
normale. Lumea reală încă exista.
Tocmai ne petrecuserăm noaptea pe podeaua camerei închiriate
de Rose i pentru el și Kathleen. Părintele se rugase neîntrerupt toată
noaptea și chipul îi era atât de contorsionat de parcă ar fi îndurat o
durere cumplită.
În semiîntuneric, la lumina slabă a unui corp de iluminat din
stradă, mi-am imaginat că Rose i stătea la pândă. O santinelă
solitară ascultând, așteptând să se apropie… ce? O altă boală
mortală? Demonii? Propria-i moarte?
Apoi ne-a vorbit timp de o oră. Ne-a spus ce aveam de făcut și de
ce. Ne-a zis că aveam două opțiuni: ori plecam, ori ne bazam pe
cuvântul lui.
Justin mă privi în ochi.
— Anne, știi că nu trebuie să facem ceea ce ne-a cerut Rose i.
Am încuviințat din cap. Știam că Justin avea îndoieli în privința
credinței sale, dar, într-un mod oarecum pervers, a mea devenise
mai puternică.
— Justin, eu trebuie s-o fac. Rose i vine din partea Sfintei
Congregații a Riturilor. Nu-i o păcăleală. Așa cum nu sunt nici
Kathleen și nici Colleen. Trebuie să-l ajutăm!
Eram amândoi supărați și înfricoșați și foarte, foarte obosiți. În
câteva minute, aveam să ne despărțim. Unul dintre noi avea să
meargă cu Kathleen la Vatican. Celălalt trebuia să plece în Irlanda, să
stea lângă Colleen. Unul dintre noi s-ar putea afla în mare pericol.
Poate amândoi.
Și aici nu era vorba numai despre o suferință trecătoare,
cotidiană, ci despre suferința eternă.
Fără să-mi dau seama, mi-am fărâmițat prăjitura papassino. Justin
își împinse la o parte farfuria și aruncă pe masă câteva monede. Ne-
am ridicat și ne-am îndreptat stingheri spre ieșire.
Eu m-am oprit chiar în fața intrării și am întins mâinile după el.
Am simțit pe cineva trecând pe lângă mine pe trotuarul îngust,
murmurând „Scusi”, dar nu am ridicat privirea să văd cine era. Totul
era atât de straniu și devenea din ce în ce mai greu de suportat, ceva
foarte intens, era aproape imposibil de înțeles.
Mi-am cufundat fața în puloverul lui și i-am simțit brațele
cuprinzându-mă. Lacrimile îmi șiroiau pe obraji. Nu le puteam opri.
În ultima vreme mă schimbasem atât de mult, încât nici nu mă mai
recunoșteam. Odată ce, în sfârșit, îmi permisesem să simt, nu-mi mai
puteam reține emoția. Sentimentele se contopeau în mine în valuri
amețitoare, înalte. Mă întrebam dacă mai aveam vreun control
asupra mea.
— Te iubesc, i-am spus printre lacrimi, fără să-mi ridic capul. De
ce nu am fost în stare să-ți spun un lucru atât de simplu?
— Poate fiindcă nu este chiar atât de simplu, răspunse el. Mă
ținea strâns, sprijinindu-și obrazul de creștetul meu și mă legăna
încet, în timp ce trecătorii italieni ne ocoleau. Era atât de puternic,
atât de bun! Cum de am putut să renunț la el atunci, demult? Ce
avea să se întâmple cu noi de acum încolo?
— Mă întorc, îmi spuse. Promit.
Două berline de culoare albastru-închis sosiră în parcarea de
lângă hotelul mizer unde petrecusem ultimele douăzeci și patru de
ore. În cele din urmă, apărură și Rose i cu Kathleen. Am privit
chipul fetei. Era tot palid, iar fata arăta la fel de epuizată. Curând,
avea să intre în travaliu.
Ce va urma apoi?
Noaptea trecută adormise atât de repede și căzuse într-un somn
așa de adânc, încât nu am avut ocazia să vorbim. Apoi, dimineața,
mi se păru că Rose i o ținea departe de mine.
Venise vremea să plecăm, venise vremea să mă despart de Justin.
Eu plecam cu Kathleen.
El pleca spre Colleen.
Ne-am îmbrățișat pentru ultimă dată și, brusc, m-am gândit că
poate nu aveam să-l mai văd niciodată pe Justin O’Carroll.
După ce plecă Justin, eu și părintele Rose i am rămas împietriți
pe trotuar. Preotul îmi luă ambele mâini într-ale sale și, surprinzător,
atingerea îi era caldă. Părea aproape uman.
Îmi spuse în șoaptă:
— Anne, ceea ce-ți voi cere te va îngrozi, îți va provoca repulsie.
Va trebui să treci dincolo de orice principiu. Dar am nevoie să-mi
promiți asta.
 Gura mi se uscă în timp ce-l ascultam. Mă rugam să am putere.
Nu aveam nici cea mai mică idee unde voia să ajungă, dar știam că
nu avea să-mi placă deloc.
Rose i continuă:
— Sper că în curând voi ști adevărul despre cele două fecioare.
Mesajul de la Fatima ne-a oferit o cale de urmat. Biblia ne-a furnizat
indicii în scrierile apocaliptice.
Rose i strânse din ochi, ca și cum ar fi primit o lovitură bruscă.
— Dar, Anne, nu sunt sigur. În cele din urmă, totul va fi o
chestiune de credință. Nu va fi simplu. Nimic nu este simplu.
Vocea îi deveni aspră.
— Trebuie să fii atentă la un semn clar. În momentul nașterii, ni
se va da un semn, așa cum ni s-a promis. Vom ști care dintre copii
este Bestia și care este Mântuitorul. Tu vei ști.
Mă simțeam de parcă mă priveam singură într-un vis. Totul părea
ireal.
— Am înțeles, părinte. Dar apoi ce fac?
Fu ferm, de neclintit:
— Anne, Bestia trebuie ucisă. Copilul Diavolului trebuie omorât.
Iar copilul Domnului trebuie protejat cu orice preț. Cu orice preț.
Văzându-mi șocul întipărit pe față, Rose i își făcu semnul crucii.
— Când va veni timpul, vei ști ce să faci, îmi șopti. De asta te afli
aici.
Aveam credință, dar una era să cred în Dumnezeu și alta să omor
un nou-născut. Puteam să fac așa ceva? Nu credeam că voi mai fi în
stare să ucid.
— Nu știu, părinte, am îngăimat.
— Anne, eu cred în tine, îmi zise Rose i. Ești un om bun. Tu ești
cea mai puternică dintre noi toți. Numai tu poți învinge Bestia.

88
 Acesta era motivul pentru care mergeam eu cu Kathleen? Fiindcă,
aparent, eram o persoană puternică? Dar de ce în Irlanda mergeau și
Justin și Rose i? De ce, dintr-odată, lui Colleen i se acorda mai multă
atenție?
Am pătruns în interiorul rece al limuzinei care mă aștepta.
Kathleen s-a întins spre mine și am îmbrățișat-o. În același timp însă,
am simțit o durere în inimă. Va trebui să o trădez? Pe ea și copilul ei?
Va trebui să fac ceva mult mai rău de-atât?
Mașina fusese trimisă de Vatican. Era un Fiat fabricat special, cu
numere oficiale. Înăuntru se aflau doi membri ai Gărzii Elvețiene7.
Unul conducea, iar celălalt stătea lângă el înarmat. Vederea lor mă
făcu să mă gândesc la escapadele părintelui alături de Kathleen din
ultimele zile, dar, așa cum știusem întotdeauna, necunoscute și
ciudate sunt căile Bisericii.
De îndată ce am ieșit pe șosea, am tresărit la vederea unui
furnicar de ofițeri de poliție pe motociclete. Apăruseră brusc și ne
flancaseră mașina. În câteva clipe, am înțeles de ce era necesară atâta
securitate. Aparent, se aflase unde era Kathleen.
Trotuarele se transformaseră într-o masă solidă de oameni care
țipau și se îmbrânceau – cu toții încercând să o vadă pe tânăra
fecioară americancă. Mii de credincioși, dar și amatori de curiozități,
se înghesuiau pe ambele laturi ale îngustei șosele de beton. Se
atârnau de pasajele superioare, din piatră, ale drumului.
Kathleen îmi ținea mâna atât de strâns, că aproape îmi oprise
circulația. Când ne apropiarăm de Porțile Vaticanului, de-abia
puteam să mai respir.
— Doamne, Kathleen, am șoptit. Toți oamenii aceștia au venit
pentru tine, tot ce se întâmplă este pentru tine.
— Nu, Anne, zise ea. Nu e deloc pentru mine. Nimic din toate
astea. E pentru el. Pentru copilul din mine.
 Ne aruncarăm privirea spre mărețele Porți ale Vaticanului,
palatele cu stucaturi și crucile de aur care străluceau pretutindeni în
înalt. Pe trotuarul cu buticuri și restaurante de pe Via Merulana,
formând o coloană lungă, credincioșii o întâmpinau cu bucurie pe
fecioară.
Șoferul ne vorbi într-o engleză stricată:
— Ei spun că sunt 200 000 de oameni și ăsta este doar începutul.
Când trecurăm pe lângă mulțimea impresionantă, nenumărate
flori bombardară mașina. Strigăte de bucurie se revărsară asupra
noastră într-un val imens de emoție.
Partea din mine care rămăsese o bună creștină înțelegea foarte
bine. Oamenii aceștia își doreau cu disperare să creadă în ceva. Scena
copleșitoare, maiestuoasă care se desfășura în fața noastră ne mișca
profund. Devotamentul și iubirea sinceră din privirile oamenilor
erau umile. Mă trecură fiorii la gândul impactului pe care l-ar avea
un miracol în această epocă așa-zis rațională, dar straniu de
sensibilă. Tremuram de emoție și mă simțeam incredibil de năucă.
Intram în Vatican pentru prima dată în viață, șezând alături de o
fată care, după cât se părea, avea să-l nască pe Mesia.
Îndoiala mea dispăruse complet. Aveam iarăși credință și era cel
mai minunat sentiment pe care îl trăisem vreodată.

89

Pe măsură ce priveam la marea de chipuri, am simțit că mă

metamorfozez. Un sentiment ciudat, care-mi dădea fiori, îmi
cuprinse tot corpul. M-am uitat la Kathleen.
— Kathy, voiai să-mi vorbești, i-am amintit.
— Da. În ultimele zile, cât am stat cu părintele Rose i, mi-am
adus aminte de ceva. Așteaptă până ajungem la spital și mă liniștesc.
Îți spun atunci. Încă mai este timp.
— Oare? am întrebat-o. Ești sigură?
 — Da, sunt sigură. Este timp. Își întoarse privirea spre stradă.
Doamne, uită-te la toți oamenii ăștia!
Fără îndoială, Kathleen habar nu avea de ce fusese ea aleasă
pentru asta, dar un lucru era cert: își știa rostul. Știa de ce se află pe
pământ. Eram la fel de mișcată ca și ea. Ochii îmi jucau în lacrimi.
Când mașina se opri în fața spitalului unde Kathleen urma să
nască, am văzut un soi de gard colorat, format din ofițeri ai Gărzii
Elvețiene care ne așteptau. Făcură repede un cerc de protecție în
jurul limuzinei. Țineau deoparte mulțimea de oameni care fluturau
batiste, săreau și se împingeau ca să o zărească pe Kathleen.
Câteva rânduri de preoți, în stihare albe și sutane negre care
fluturau în vânt, au îngenuncheat și au făcut semnul crucii. Păreau
cuprinși de extaz. Le-am perceput dragostea ca pe o forță fizică. Era
copleșitoare!
Am coborât din mașină și i-am întins mâna fetei. După ce se
strădui să iasă și atinse pământul cu picioarele, un murmur puternic
cuprinse tot bulevardul.
Pe fată o năpădi plânsul. Mie nu mi-au dat lacrimile, dar era cât
pe ce. Mi-am amintit cuvintele lui Rose i: Tu ești cea mai puternică
dintre noi toți… De ce trebuia să fiu puternică?
Privirea îmi zbură spre mulțimea viu colorată și agitată. Am
văzut o spărtură în gardul viu făcut de agenți și ofițeri de poliție. O
mișcare rapidă.
Apoi l-am văzut. Inima mi se opri.
Era cel care ne urmărise pe mine și pe Justin.
Am strigat cât de tare am putut ca să acopăr larma:
— Acolo! Opriți-l!
Arătam spre un bărbat îmbrăcat într-un impermeabil kaki, cu un
păr negru tuns scurt și ochelari. Era bărbatul din ținutul francez – cel
care dispăruse chiar în fața ochilor mei. Diavolul? Unul dintre îngerii
căzuți? Un asasin?
 Își făcea loc prin spărtură și înaintea încet spre Kathleen. Ceva în
mâna lui strălucea în lumină.
— O armă! am strigat. O armă! Nu eram singura care o văzusem.
Inima îmi sălta în piept. Eu nu aveam pistolul, era împachetat în
bagaje. Bărbatul se aplecase puțin mai în față și se apropia din ce în
ce mai mult. Apoi începu să alerge spre noi cu brațul drept ridicat.
— Are o armă! am strigat din nou.
Apoi m-am aruncat între bărbatul care venea în viteză și
Kathleen. Nu am stat pe gânduri nicio clipă.
Timpul se dilată. Gâtul mi se răsuci brusc spre dreapta. Pieptul
îmi zvâcni, primind o îngrozitoare lovitură.
Apoi am dispărut în îmbulzeala de soldați căzuți și polițiști. Mă
simțeam absorbită într-un hău.
În mijlocul zidului gros de oameni avu loc o explozie puternică,
albă, orbitoare. Kathleen țipă lung și ascuțit. Am țipat și eu.
Polițiștii speriați își răsuceau bastoanele de cauciuc în toate
părțile.
O auzeam pe Kathleen, dar nu puteam s-o văd.
— Anne! striga ea plângând. Anne!
Stăteam întinsă la pământ. Vedeam că bărbatul în impermeabil
sângera. Avea răni la cap și la gât. În timp ce era târât spre autoduba
poliției, mă țintui cu privirea. Vorbi în engleză, vărsând ură din el:
— Kathleen Beavier nu este una dintre oile lui Dumnezeu!
Trebuie s-o omori. Tu trebuie să omori copilul. Tu trebuie s-o faci.
Dintr-odată, nu mai eram sigură dacă era același bărbat pe care-l
văzusem în Franța. Vederea mi se întunecă și totul se învârti în jurul
meu. Se derula totul atât de repede! M-am căznit să mă ridic în
picioare, în ciuda sfaturilor și îndemnurilor polițiștilor italieni.
— Kathleen! am țipat, văzând că era dusă în spital.
Ea mă strigă pe nume și așteptă să vin, apoi ne grăbirăm
amândouă să trecem dincolo de ușile grele. Ne-am îmbrățișat strâns.
 — Am crezut că ai murit, că te-a împușcat și ai murit, rosti ea
printre suspine. Of, Anne, mi-a fost așa de teamă pentru tine!
— Sunt bine, sunt bine, am murmurat eu, fără să-i dau drumul
din îmbrățișare.
Mă gândeam că era o fată bună. Diavolul nu putea să fie
înăuntrul acestei tinere femei. Nu înăuntrul ei. Colleen Galaher
trebuia să fie aceea.
Și totuși, și ea mi se păruse o fată atât de cumsecade!

CARTEA A TREIA

Nașterea

90

Colleen se simțea surprinzător de bine, având în vedere că mai

avea foarte puțin timp până la termen. Curând voi fi mamă cu adevărat!
Un copil micuț de tot va ieși din mine, se gândi ea. Încă nu-i venea să
creadă. Îi dădea o speranță și o bucurie care o ajutaseră să meargă
înainte și să treacă peste nopțile lungi petrecute în căsuță.
Colleen făcea un ceai din plante medicinale pentru ea, mama ei și
pentru sora Katherine. Tăie felii dintr-o bucată de pâine de casă,
însemnată cu tradiționala cruce.
Simplul act al preparării unui ceai o ajuta să nu se mai gândească
la tot ce se întâmpla, la toate acele lucruri pe care nu le înțelegea și
pe care, probabil, nu avea să le înțeleagă niciodată.
Cum voi avea grijă de mama și de micuț? Voi putea să mă întorc la
școală?
— Am doar paisprezece ani, șopti în cele din urmă fata. Mâinile ei
mici și pistruiate îi tremurau atât de tare, încât capacul ceainicului
zdrăngăni. Vă rog, să mă ajute cineva. Sunt o fată cumsecade.
 Aduse ceaiul și pâinea fierbinte în camera de zi. Unde era sora
Katherine? Fusese acolo cu doar câteva minute în urmă.
Colleen o strigă. Niciun răspuns. Mama ei adormise din nou. Nu
avea să se trezească timp de câteva ore. Descuie ușa de la intrare și
ieși afară.
Sora Katherine nu era nicăieri.
O siluetă întunecată însă își croia drum, sus, pe cărare. Colleen
văzu că era un preot! Of, Doamne, era părintele Flannery din oraș.
Cum de îndrăznea să vină?
Se ascunse după niște grozame, ale căror ramuri formau o
baricadă groasă. O văzuse? Credea că nu.
Nu suporta să fie în preajma lui. Era ceva în neregulă cu preotul
acela. Trebuia să fie. Altfel, de ce ar fi atins-o și ar fi sărutat-o în casa
parohială?
Colleen se strădui să parcurgă cât de repede putu cei douăzeci de
pași până la șopron. Împinse ușa cu greutatea corpului ei.
Gâfâind, se strecură înăuntru. Dintr-odată, se simți obosită și fără
răsuflare. Și foarte, foarte speriată, îl auzi pe preot strigând-o patetic:
— Colleen, am venit să te binecuvântez, copilă.
— Dumnezeu să mă ajute, dar nu o vei face, șopti ea. Colleen
cuprinse cu privirea șopronul întunecos. Fânul de pe podea părea să
facă vârtejuri în jurul picioarelor ei și un curent de aer cald îi
mângâie obrajii. Gray Lady necheză în semn de întâmpinare. Fata se
simțea protejată de ceva nevăzut. De ceva sau de cineva care o iubea.
În spatele șopronului se afla o boxă. Era întunecată și impregnată
cu miros de lanolină, iar acum era ocupată de o oaie bătrână, ținută
pentru lână.
— Taci, Bridey, zise Colleen spre oaie, dând-o la o parte. Se
strecură în cel mai îndepărtat ungher și se acoperi cu paie. Mirosul îi
înțepa nările și se abținu să nu strănute.
Afară, glasul părintelui Flannery deveni lingușitor, plângăcios.
— Colleeeen! Hai, vino la mine. Sunt preotul tău.
 Apoi vocea îi deveni tăioasă, plină de furie.
— Colleen, nu te mai ascunde! Am venit aici trimis de
Dumnezeu.
Nu, nu cred. Dumnezeu nu pipăie și nu sărută fetele. Dumnezeu nu
este un porc!
Colleen închise ochii și-i ținu cât de strâns putu. În cele din urmă,
nu mai auzi decât sunetul scos de animale, care dădeau din picioare
și mestecau fân în șopron. Aici era pace și mirosea plăcut. Prin pod
se strecura o rază de soare, o săgeată strălucitoare de lumină.
Atunci își dădu seama. Se potrivea perfect. Aici avea să dea
naștere pruncului.
Așa cum se întâmplase în Bethlehem, Dumnezeu îi arătase calea
spre o iesle.

91

Nicholas Rose i sosise în Maam Cross și îngrozitoarea, diabolica

Voce încă îl urma, încercând să-i distragă atenția de la misiunea pe
care o avea, să-i ia mințile. Ajunse aici înaintea lui Justin O’Carroll.
Acesta plecase la Dublin să vadă un medic care o examinase pe
Colleen.
Nimeni nu are dreptul să-ți ceară așa ceva. Să te condamni singur la
chinurile Iadului pentru eternitate, îi șopti Vocea în ureche. Eternitatea
înseamnă o vreme lungă, foarte lungă, Nicholas. Tu habar n-ai, dar eu știu!
Părintele Rose i se căzni să ajungă în camera mică de hotel. Își
aruncă sacul pe podeaua cleioasă, acoperită cu un covor ros. Nici
măcar nu se obosi să aprindă lumina.
Da, obișnuiește-te cu întunericul. Vezi tu, în Iad, focul nu răspândește
lumină. Nu știai asta, nu? Dar eu știu.
Se îndreptă spre o fereastră pe care șiroia apa și stătu acolo,
privind orașul ud și liniștit. Trebuia să fie aproape de adevăr și totuși
se temea că nu făcea decât să cadă în păcatul orgoliului crezând
astfel.
Acum coșmarurile îl urmăreau nu numai noaptea, ci și în timpul
zilei. Inima lui mare părea să o ia razna fără vreun avertisment și îi
dansa în cadențe neregulate în piept. Dar își păstrase mintea
ascuțită. Bestia recursese la șiretlicuri, iluzii, imitații, subminări, îl
îndrumase pe căi greșite. Nicholas Rose i vedea dincolo de toate
acestea sau, cel puțin, așa credea.
Încă era în viață, nu? Nu fusese azvârlit în Iad. Nu încă.
Curând, Nick, îl tachina Vocea. Ești atât de aproape de porțile eterne
ale osândei! Ai grijă pe unde calci. Foarte mare grijă. E o cădere lungă,
foarte lungă.
În sac avea documentele care dezvăluiau ceea ce știa. Înainte să
plece să o vadă pe Colleen Galaher va lăsa hârtiile în seiful hotelului.
Nu există loc ferit de mine, Nick. Încă nu știi asta?
O bătaie în ușă îl trezi din reveria lui chinuitoare. Ar trebui să fie
Justin, slavă Domnului.
Dar în hol nu stătea Justin O’Carroll, ci un bărbat sfrijit, nu mai
înalt de 1 în și 67 cm, îmbrăcat într-un costum de tweed de bună
calitate. Părea să aibă în jur de patruzeci și cinci de ani și avea aerul
unui profesionist.
— Sunt Dennis Murphy. Deirdre mi-a spus jos, la recepție, că ați
sosit, spuse omul din fața ușii. Doctorul Dennis Murphy, adăugă.
Acum paisprezece ani, am adus-o pe lume pe Colleen Galaher. M-
am gândi că ar trebui să vedeți asta, vorbi el cu accent irlandez.
Rose i rămase mut în ușă în timp ce doctorul Murphy îi întinse
un plic pe care timpul își lăsase amprenta. În colțul din dreapta sus,
era notat cu creionul un nume, în stilul frumos, cursiv dat de
educația școlii catolice.
Rose i luă plicul și citi numele inscripționat. Colleen Galaher.
Apoi desfăcu plicul și citi ce era înăuntru. Urechile îi țiuiră
puternic și simți o gheară în coșul pieptului.
 Lumea din jurul lui se prăbuși. Pielea îi deveni rece ca gheața.
Asta avea nevoie să știe, nu? Acesta era semnul pe care îl căuta.
Acesta trebuia să fie semnul.
Își ridică privirea, dar doctorul Murphy nu se mai afla acolo.
Alergă pe hol, dar nici acolo nu era nimeni. Sună jos, la recepție,
unde exista o Deirdre.
— Părinte, nu înțeleg, zise ea, Dennis Murphy a murit cu cel
puțin zece ani în urmă. Doctorul Murphy este mort.
Rose i închise telefonul și, imediat, auzi în mintea sa râsete
puternice.
Deci unde este semnul tău prețios, Nicholas? Cum vei afla adevărul?
Răspunsul este atât de simplu! N-o vei face.

92

În noaptea aceea, paznici înarmați stăteau în fața rezervei unde se

afla Kathleen. Supravegheau holul, dar eu cercetam minuțios orice
persoană care intra în cameră.
La spital erau foarte multe fețe străine și fiecare necunoscut era o
posibilă amenințare pentru copil.
Se spunea că existau legiuni de diavoli, așadar, de ce nu puteau să pună
stăpânire pe noi pur și simplu? Ce anume îl ținea pe Cel Rău la distanță?
Trebuia să existe un motiv pe care eu nu-l înțelegeam.
M-am așezat pe un scaun tare, lângă patul fetei, și am urmărit
știrile împreună. Tentativa de asasinare era reportajul principal. Un
reporter cu o expresie aspră spuse că Kathleen Beavier intrase în
Salvatore Mundi, un spital privat, unde veneau cardinalii și chiar
Papa pentru îngrijiri medicale. O echipă de medici americani și
italieni urmau să asiste nașterea, așteptată dintr-un moment într-
altul.
Prima declarație oficială din partea spitalului Salvatore Mundi o
dădu chirurgul-șef. Am urmărit anunțul pe CNN.
 Doctorul Leonardo Annunziata era un bărbat brunet, elegant,
care se apropia de cincizeci de ani. Se impuse cu ușurință în fața
reporterilor, într-o sală de conferințe de un alb imaculat.
— Domnișoara Kathleen Beavier este într-o stare excelentă.
Medicul vorbea în engleză și avea o voce plăcută. Anticipăm
nașterea copilului în următoarele 12 până la 24 de ore. Suntem de
părere că nu vor exista complicații.
Ne-am privit și am început să râdem amândouă, pentru prima
dată de zile întregi.
— Pe doctorul Annunziata s-ar putea să-l aștepte o surpriză, zise
ea.
În noaptea aceea, pe CNN se derulară numai știri negative.
Dezastrele naturale de pe întreg globul continuau și, de fapt, păreau
să se întețească.
În timp ce ne uitam la știri, ne țineam de mână. Nu exista nicio
legătură logică între boli, foamete și evenimentele petrecute la Roma
și Maam Cross, Irlanda, dar instinctul îmi spunea că o conexiune
trebuia să existe și că, în curând, aveam să aflăm care era aceea.
— Poate că vine sfârșitul lumii, spuse Kathleen gânditoare. Sau
poate că puiul meu va opri toate acestea.
Sau copilul născut de Colleen, nu m-am putut eu abține să nu
gândesc.

93

Cu fiecare oră paranoia noastră se accentua. Percepeam scurgerea

timpului deopotrivă ca prea lentă sau prea rapidă. Așteptarea
chinuitoare se apropia de sfârșit, dar eu nu eram încă pregătită
pentru ce avea să urmeze.
În sfârșit, Kathleen ațipi, iar eu simțeam că am nevoie de o pauză,
trebuia să încerc să-mi limpezesc mintea. Cu greu puteam să fiu o
stâncă a Gibraltarului când, la rândul meu, mă simțeam atât de
nesigură și de șovăielnică.
Ieși la o mică plimbare, am auzit. Meriți.
Eu am spus asta? Cred că eu.
I-am spus paznicului din fața ușii ce aveam de gând să fac. Apoi
am ieșit pe coridorul pustiu din marmură și piatră, care mirosea
puternic a dezinfectant. Așezat într-un lung rând de statui religioase,
un tânăr polițist italian cu o pușcă în mână privea în timp ce mă
apropiam de el.
— Signorina, zise el. Își duse mâna la cozoroc, știind că eram
însoțitoarea fecioarei. Se simte bine? Tânăra fată, Kathleena, e bine?
— Da, totul este în regulă, l-am asigurat. Acum doarme.
Încălțările mele scârțâiau pe podeaua impecabil de curată și ecoul
răsuna în liniștea dimineții. Mă întrebam ce făceau Justin și Rose i.
Probabil că ajunseseră deja la căsuța unde locuia Colleen.
Mă gândeam adesea la Colleen și o făceam cu drag. Era mai mică
decât Kathleen și, mai mult ca orice, foarte inocentă. Mi-am amintit
pielea ei albă, transparentă și aura trandafirie pe care părea s-o
emane.
Ambele fete păreau perfecte pentru rolul destinat lor. Dar atunci,
care dintre ele se prefăcea? Care ar fi putut fi o mincinoasă?
Am ocolit un alt ungher întunecat și am realizat că ajunsesem la
capătul celălalt al clădirii. Mersesem prea departe.
Mă cuprinse brusc neliniștea, așa că m-am întors și practic am
alergat înapoi spre încăperea unde dormea Kathleen. Era în
siguranță? Cum de m-am dus așa departe? Ce-a fost în capul meu?
Am dat buzna în mica încăpere. Kathleen dormea împăcată. Cu
răsuflarea întretăiată, m-am aplecat peste ea și am urmărit-o
dormind liniștită pentru o bună perioadă de timp.
Recent, citisem câteva cărți pe tema maternității. Înăuntrul fetei,
mă gândeam eu, se afla un copil care stătea cu capul în jos în
pântecul ei, asemenea unui acrobat de la circ. Copilul ținea ușor
cordonul ombilical cu o mânuță.
Capul era blocat în colul uterin. Membrele, degetele mâinilor, ale
picioarelor, unghiile, sprâncenele și genele erau toate complet
formate. Bătaia inimii era regulată și perfectă. Simțul văzului, al
auzului și al pipăitului nu erau încă dezvoltate, dar aveau să se
dezvolte curând, în urma expunerii la stimuli.
Copilul avea probabil 50 de centimetri și puțin peste 3,5
kilograme – dimensiuni obișnuite. În fiecare celulă minusculă a
creierului existau iubirea și bunătatea, capacitatea pentru tristețe și
fericire deopotrivă, genialitatea, spiritul, toată dragostea pentru
frumos și dorința de supraviețuire în rândul rasei umane.
În toate aceste privințe, acesta era un copil ca oricare altul.
Mă rugam ca pruncul ei să fi tras biletul cel norocos, fiindcă mă
îndoiam din toată inima că, chiar dacă ar ieși cu coarne și coadă, voi
fi îndeajuns de puternică să-i iau răsuflarea prețioasă.
Cum să omor un nou-născut? Orice nou-născut? Cum ar putea
cineva să facă așa ceva? Dar, mai ales o femeie?
M-am așezat pe scaun și m-am înclinat ușor pe spate. Am privi
prin fereastră și am zărit soarele, colorat în nuanțe de portocaliu-
aprins și roșu, răsărind deasupra cartierului Trastevere.
Era un răsărit superb.
Și, cu siguranță, un semn.

94

Am ațipit pe scaunul de lângă pat. Kathleen a gemut în somn și

m-a trezit brusc.
— Anne, a sosit timpul, îmi șopti repede.
Era patru dimineața. Eram singure în rezerva 401-401A a
spitalului Salvatore Mundi, amândouă îngrozite și pretinzând că nu
exista niciun motiv de îngrijorare.
 Clădirea spitalului avea patru etaje, era construită din cărămidă
de culoare galben-pai și avea ferestre mari, în genul celor din
biserică. Era înconjurată de un zid înalt de cărămidă, adăpostită la
umbra unor pini înalți.
Auzisem că în afara zidului se adunaseră 80 000 de oameni. Alte
sute de mii se adunau în Piața Sf. Petru.
Mă tot întrebam ce se întâmpla în acest timp în micuțul târg
Maam Cross din Irlanda.
Lângă mine, în rezerva de spital de un albastru-deschis,
reconfortantă, Kathleen își cuprinse abdomenul cu mâinile. Scoase
un sunet, o combinație între un geamăt și un țipăt. Apoi se relaxă la
loc.
— Kathy, nu împinge, i-am spus. Nu împinge deocamdată, într-
un fel, mă simțeam de parcă aș fi născut eu. Așa, respiră… și acum,
odihnește-te.
— Doamne, mă doare atât de tare! zise ea printre dinți. Părul ei
lung și blond era transpirat. Chipul îi era deja tras din cauza
efortului. Știam amândouă că încă nu era pregătită să nască. Dar mai
avea puțin.
În timp ce-i puneam un șervețel umed pe frunte am remarcat că
fata se uita undeva, dincolo de mine. I-am urmărit privirea și mi-am
dat seama că nu mai eram singure. M-a speriat al naibii de tare.
Sub arcada din piatră care dădea în încăpere, stătea un bărbat. Un
bărbat în vârstă, demn, pe care l-am recunoscut imediat.
Papa Benedict al XVI-lea venise în persoană să o vadă pe
Kathleen.
Razele oblice ale soarelui de dimineață, care pătrundeau prin
fereastră, îi învăluiră umerii înguști făcându-l să pară asemenea unei
icoane din aur pur, de parcă nu mai avea nimic omenesc în el.
Ne-am privit reciproc. În cele din urmă, Papa vorbi:
— Kathleen, ai ceva de spus? Vrei să te spovedești? o întrebă pe
fată pe un ton plin de forță. Sunt aici să te ajut.
 Kathleen păli.
Apoi, brusc, avu o criză. Își dădu ochii peste cap. Nările i se
lărgiră. Deschise gura mai mult decât credeam că este posibil. Începu
să țipe, iar și iar. Nu mai fusesem niciodată mai surprinsă sau mai
speriată. Subit, am avut senzația că n-o cunosc absolut deloc pe
Kathleen.
Când m-am uitat înapoi spre ușă, am văzut că Papa Benedict
pleca. Nu a privit înapoi.

95

Un preot tânăr și arătos, cu părul negru, stătea cu fața spre

superba terasă de piatră a Palatului Apostolic. În fața lui, se aflau
mai mult de 400 000 de oameni, care umpleau până la refuz
grandioasa Piață Sf. Petru, întinzându-se cât puteai cuprinde cu
privirea.
Vorbi la un microfon pe care îl ținea în mână. Vocea lui plină, de
bariton, tună peste marea masă de capete din Piața Sf. Petru. Acesta
era motivul pentru care îmbrăcase haina preoțească – această putere
glorioasă, această măreție.
Mulțimea din Roma răspunse rugăciunii sale în cor, cu puterea
unui tunet.
În Mexico, aproape trei sferturi de milion de credincioși
participau la o slujbă la fel de impresionantă în interiorul și în jurul
Bazilicii Guadalupe, locul unde Binecuvântata Fecioară i se arătase
unui localnic indian în secolul al XVI-lea.
În Spania și Olanda, în Franța și Belgia, în Polonia, Germania,
Irlanda și Anglia, mărețele catedrale începeau să se umple din nou la
întreaga capacitate. Locuitorii Europei doreau să creadă iar în ceva.
Acum, aveau în ce.
La răsăritul soarelui, șiruri lungi se revărsară în bisericile din
Amsterdam, Munchen, Paris, Bruxelles, Frankfurt, Londra, Madrid,
Hamburg, Varșovia și Berlin. Versurile imnului Ave Maria se înălțau
maiestuos în aerul de toamnă.
În Statele Unite, un satelit TV a permis conexiunea imediată a
celor din New York, din Vestul Mijlociu și din California. Orice om
care avea un televizor în casă urmărea știrile să afle despre naștere.
La Los Angeles, se ținu o întrunire specială în amfiteatrul
Hollywood Bowl, proiectat de Frank Lloyd Wright. Întins pe o
suprafață de peste 50 de acri, în amfiteatru puteau intra mai mult de
70 000 de oameni. Acustica naturală era furnizată de dealurile
dimprejur, făcând microfoanele de prisos pentru celebritățile și
oaspeții religioși.
În acea dimineață, slujba fu ținută pentru o numeroasă adunare
de familii și prieteni ai celor loviți de poliomielită. Spuseră
rugăciunile împreună. Se rugau pentru un miracol. Se rugau la
Fecioară să-i vindece, cu blândețea Sa, pe cei dragi.
La Bazilica Sf. Petru, ecoul glasului tânărului preot continua să se
răspândească între colonade și coloanele antice deosebit de
impunătoare.
— Roagă-te pentru noi, păcătoșii, acum și în ceasul morții
noastre. Amin.
— Avem credință în voia Domnului! strigau oamenii împreună,
într-un cor asurzitor.
În toată lumea, după ani de greutăți, după decenii de slăbire a
spiritualității, foarte mulți oameni încă mai aveau credință.
Dar bolile, foametea, izbucnirile inexplicabile de poliomielită, mai
ales la copii, își continuau neabătut drumul.
Pretutindeni, oamenii vorbeau despre Apocalipsă, despre
sfârșitul lumii.
Ceea ce explica, poate, de ce, dintr-odată, atâția oameni mergeau
la biserică.

96
 Justin și Rose i se apropiau de casa Galaher. Niciunul nu mai
văzuse vreodată atâtea păsări. Copacii erau plini de ele, precum și
cerul întunecat.
Fordul englezesc bâzâia de-a lungul drumului de țară care
șerpuia lin. Justin simți apăsarea cerului metalic, greu, care se ridica
deasupra lui. Era pus la încercare acum. În minte îi răsună o voce
puternică.
Știi că n-ar trebui să fii aici. Credința ta nu-i îndeajuns de puternică.
Nici măcar nu mai vrei să fii preot.
Vrei să fii cu ea. E singurul lucru care mai contează pentru tine. O
iubești pe Anne Fi gerald mai mult decât îl iubești pe Dumnezeu. Pleacă
de aici.
Du-te la Anne.
Sau mori!
Nu putea să pună capăt gândurilor tulburătoare. Se întrebă dacă
părintele Rose i îi simțea chinul interior. Întoarse mașina pe aleea
care trecea printr-un câmp deschis.
În cele din urmă, ajunseră la casa Galaher, situată la ieșirea din
Maam Cross. Dar e ciudat, se gândi Justin, privind la bizarul șopron
tencuit care apăruse în fața prăfuitului lor Ford Cortina.
Nu era ca înainte. Ceva se schimbase.
— Ceva nu-i în regulă, murmură el și opri mașina în fața casei.
Rose i nu scoase o vorbă. Tăcuse mai tot timpul drumului.
Justin studie casa mică. Văzu o antenă TV pe care nu și-o amintea.
Arăta ca o ramură răsucită, prinsă de acoperișul din stuf. Atârna, ca
și cum fusese azvârlită de o furtună. Iarba era galbenă acum, nu mai
avea acea culoare verde-aprins. Căsuța părea să se lase într-o parte.
Nu era bine deloc, și era aproape sigur că memoria nu-i juca feste.
Totul arăta diferit sau era numai imaginația lui?
Șiretlicuri! gândi iarăși. Diavolul recurge la șiretlicuri. Diavolul este
aici, la Maam Cross?
 Când ajunseră la ușă, văzu că Rose i deveni extrem de agitat.
Deschise ușa grea din lemn fără să bată. Căută prin casă timp de
câteva secunde și apoi ieși în fugă afară. În ochii măriți i se citea
groaza.
— Justin, mama fetei este moartă. Atârnă de tavan. La fel și
călugărița de la școala de maici. Trebuie să o găsim pe Colleen.
Ajută-mă, părinte.
O luară spre hambar și în față le apăru un tânăr preot voinic.
Vântul îi răsfira pletele roșcate. Preotul le blocă intrarea în hambar.
Avea pumnii strânși și ochii măriți.
— Colleen e aici înăuntru, zise el tare. Eu sunt părintele Flannery,
de la parohie. Eu am grijă de ea acum. Noi avem grijă de ai noștri.
— Dispari, Satană! urlă Rose i la preot. Nu ai nicio putere asupra
mea! Nu ai nicio putere asupra părintelui O’Carroll. Nu ai nicio
putere aici pe pământ. Cel puțin, nu încă.
Rose i îl împinse pe preotul roșcat dintr-o singură mișcare
puternică. Flannery își recăpătă imediat echilibrul. Trecu pe lângă
Rose i și se aruncă din nou între el și intrare.
— Nu puteți să intrați! Nu vă privește! Fata e de-a noastră!
— Nu! țipă Rose i cu toată puterea. Niciodată! Nu ai nicio putere
asupra acestei biete copile inocente.
În timp ce Justin îi privea, Rose i înșfăcă o furcă sprijinită de
șopron.
— Mișcă, îl avertiză pe un ton ce anunța pericolul. Mișcă sau îți
străpung inima drăcească!
— E copilul meu, zise deodată preotul șuierând și chipul i se
schimonosi de furie. Eu sunt tatăl acestui copil. Eu sunt unul dintre
tații copilului! zise și apoi râse zgomotos.
— Tu nu ești tatăl! izbucni Rose i. Ținea furca în ambele mâini,
ridicată la nivelul pieptului lui Flannery. Ai venit din Iad și acolo te
vei întoarce!
 Nicholas Rose i înfipse cu putere furca în pieptul preotului
roșcat. Acesta căzu pe spate și rămase nemișcat în noroiul din curte.
Ochii săi goi erau ațintiți spre ceruri.
— Du-te direct în Iad! zise Rose i.

97

Nicholas Rose i purtă fata pe brațe afară din hambar. Colleen își
vârî capul sub bărbia lui. Părea să se lase complet în voia lui,
acceptându-i protecția. Era atât de tânără și atât de aproape de a
naște!
— Mințea, zise Colleen. Nu știu de ce, dar mințea. Nu e tatăl
acestui copil. Vă jur. Trebuie să mă credeți.
— Știu, Colleen. Nu-ți face griji. Trebuie să fii puternică de dragul
copilului.
Rose i i se adresă lui Justin, care îl urma îndeaproape:
— Sora Katherine nu a fost îndeajuns de puternică! zise el în timp
ce traversau curtea. Noi trebuie să fim puternici, Justin. Ieri mi-ai
cerut să am încredere în tine. Ei bine, am. Am încredere doar în noi
doi. Atât. Nu pierde din ochi corpul părintelui Flannery. Dacă este
necesar, ucide-l din nou pe Flannery!
Când pătrunse în căsuță, pe Justin îl cuprinse amețeala. Totul se
învârtea în jurul lui. Camera de zi arăta altfel. O pendulă mare de
mahon care atingea grinda ticăia sumbru. Nu fusese aici înainte.
Doamne, tocmai asistase la uciderea unui preot. Și nu făcuse
nimic. De ce?
Deoarece credea în rău? Deoarece era înconjurat de el? Deoarece Iadul
era chiar aici, pe pământ?
— Copilul Beavier ar trebui să se nască în secret. Ferit de ochii
lumii, exact ca acesta, se plânse Rose i. Mulțimea din Roma… e o
mare greșeală.
— De ce suntem aici? întrebă Justin. De ce Colleen?
 — Și eu îmi pun aceeași întrebare, părinte. Vom afla foarte
curând.
Aplecându-se ca să evite grinzile grele, Rose i și Justin intrară în
încăperea mică prin bucătărie. Justin dădu la o parte păturile uzate.
Îl ajută pe Rose i s-o așeze pe fata însărcinată confortabil pe pat.
— Oh, durerea e îngrozitoare, țipă Colleen. Își încleștă pumnul în
jurul crucifixului care-i atârna de un lanț la gât.
Rose i se uită spre Justin.
— Justin, vrei te rog să-mi aduci patrafirul? Și Manualul. Era
evident că fata avea spasme severe și intrase în durerile nașterii. Fața
ei pistruiată părea lipsită de viață. Era acoperită de sudoare. Justin
văzu că, sub pături, în pântecul umflat al fetei, pruncul se mișca.
— Unde este medicul? întrebă el deodată. De ce nu a ajuns
doctorul până acum?
Rose i se încruntă.
— Noi vom aduce copilul pe lume, șopti el.

98

Cerul nu fusese niciodată atât de întunecat și de rău prevestitor

deasupra Romei. Apoi săgeți de lumină fulgerară orașul. Ploaia
cădea torențial.
Sala de nașteri din spitalul Salvatore Mundi era liniștită,
încăpătoare și strălucea de curățenie, deși fetei i se păru probabil
înfiorătoare ca o morgă. Mie cel puțin, îmi lăsă această impresie.
Kathleen părea să se simtă din nou bine. Țipase și-și pierduse
controlul când intrase Papa în rezerva ei, dar acum era din nou ea
însăși și nu-și amintea deloc vizita lui sau reacția ei, îngrozitoare,
aproape violentă.
Un grup agitat de surori medicale, îmbrăcate în halate de un alb
imaculat și cu bonete pe cap, trecuse repede la treabă, asistând
echipa specială de medici. Părinții fetei veniseră la spital, dar
niciunul dintre ei nu părea să se simtă confortabil în sala de nașteri.
Și, aparent, nici Kathleen nu le dorea prezența acolo.
— Anne, tu rămâi? mă întrebă îndată ce plecară ei.
— Bineînțeles. Stau cât vrei tu.
Două dintre surorile medicale o mutară fără niciun efort din
cărucior pe masa de nașteri și Kathleen închise ochii.
Surorile începură să o pregătească. Cu grijă, îi prinseră picioarele
în bride obstetrice de metal, reci. Atât.
Rotiră o oglindă în așa fel încât să se poată vedea. Se uită în
propriii ei ochi și m-am întrebat ce anume vedea ea acolo.
— Nu! Vă rog! țipă Kathleen de răsună întreaga sală.
— Liniștește-te, Kathleen! Totul merge de minune, auzi o voce
liniștitoare de bărbat.
Ne întoarserăm amândouă capul spre locul de unde venise vocea.
Am văzut un bărbat arătos îmbrăcat într-un halat alb. Ochii
căprui îi străluceau de încântare. În spate licărea supărător o rază de
lumină. Parcă țâșnea din ochiul drept al medicului.
— Eu sunt doctorul Annunziata. Îți aduci aminte de mine? Am
făcut cunoștință seara trecută, în rezerva ta. Kathleen, aș vrea să-ți
dau ceva care să te ajute să naști. Noi îi spunem anestezie epidurală.
Bine?
Kathleen răspunse cu un geamăt adânc.
— Nu mă simt bine. Cred că ceva nu e în regulă. Am o senzație
ciudată în stomac. O senzație foarte neplăcută. Ca și cum ar fi mai
mulți copii, nu doar unul singur.
Medicul Annunziata dădu din cap, în semn că-i înțelege temerile.
— E doar un copil, îți promit. Chiar dacă nu mă crezi, află că,
până acum, totul a decurs absolut perfect. Ești sănătoasă tun, așadar
ai starea necesară pentru a avea un copil superb astăzi.
— Sper, îngăimă Kathleen.
Un al doilea medic înfipse în ea un ac subțire și lung. Mă durea
numai vederea acelui ac care-i pătrundea în carne. Apoi văzu că o
priveam de după o mască albă, sterilă.
— Nu vei pleca, așa-i? Indiferent ce se va întâmpla?
— Indiferent de ce se va întâmpla, i-am promis și am mângâiat-o.
Nici dacă aș fi vrut, nu puteam să plec. Aveam de îndeplinit o
misiune.
— Kathleen, vei avea un copil frumos, îi zise medicul. Acesta este
cel de-al 4364-lea copil pe care îl aduc pe lume. Știai? E cât se poate
de adevărat. E o nimica toată, îi șopti apoi ca s-o îmbărbăteze. Nu se
poate întâmpla nimic rău.

99

Nimeni nu avea cum să înțeleagă prin ce trecea Kathleen. Fetei

încă nu-i venea să creadă că i se întâmpla așa ceva. În această
privință, nu se schimbase nimic de când cu clinica de avorturi din
Boston. Închise ochii și-i strânse cât de tare putu.
Așa, era totul mai viu și mai luminos decât în sala de nașteri. Avu
senzația că cineva o ridică și o poartă departe de Salvatore Mundi. În
veșnica mișcare a universului și în timpul infinit, copilul ei era
nesemnificativ.
Totul este peste puterea mea de înțelegere. E oribil. Trebuie să fie un
coșmar.
Ce se întâmplă? Oh, Doamne, mor? se gândi ea. Te rog, lasă-mă să mă
trezesc din visul acesta.
— Împinge, o auzi pe Anne îndemnând-o și, pentru o clipă,
vorbele ei o aduseră înapoi în prezent. Părintele Rose i îi spusese să
aibă încredere în Anne, indiferent ce avea să se întâmple. Avea
încredere în ea. Anne era singura pe care se baza. Anne era cea mai
bună dintre toți cei aflați în încăpere, cea mai puternică, poate cea
mai sfântă.
Printre genele-i întredeschise, o imagine îi trecu fugar prin fața
ochilor. Se întâmpla acum nouă luni. Era noaptea cu dansul, 23 ianuarie.
 Își aminti totul ca și cum se petrecea din nou.
Rochia ei, o creație Vera Wang de satin, de un verde-pal, pentru
care își implorase mama în magazinul din Boston ca să i-o cumpere
era șifonată, ridicată până sub sâni. Pe piept simțea o greutate
apăsătoare. Abia izbutea să respire.
Se văzu în Mercedesul galben în viteză. Da, își amintea asta.
Jaime conducea și arăta absolut superb. Îi vedea fiecare detaliu al
feței și al părului și felul în care o privea. Frumusețea lui o speria,
dar îi făcea o mare plăcere în același timp.
Mașina avea un interior închis la culoare, lucios și un bord plin de
beculețe strălucitoare. La radio se auzea tare muzică rock, o trupă
după alta – Matchbox 20, Silverchain, Green Day, ’N Sync.
Apoi totul se schimbă – într-o clipită.
Au oprit în parcare, iar el voia să meargă până la capăt. Aștepta
același lucru de la ea. Brusc, Jaime începu să țipe la ea, acoperind
muzica rock. Folosea un vocabular obscen, crud și deosebit de
sugestiv. Kathleen își ținea ambele mâini la urechi.
Se aflau la Sachuest Point, în întuneric și în ceață, târziu în noapte.
Nu mai era nimeni prin preajmă.
— Ți-am spus nu! strigă în cele din urmă la el. Nu înseamnă nu.
Jaime, te rog! Te rog, ascultă ce-ți spun. Să nu cumva să îndrăznești
să mă atingi! Du-mă acasă! Mă exprim destul de limpede pentru
tine?
Apoi, Jaime o luă complet razna, deveni furios și amenințător.
Kathleen îi simți mâna prinzându-i grosolan sânii, presând-o între
picioare. Vocea lui Jaime deveni brusc mult mai joasă și
înfricoșătoare. Era mai greu decât ea cu 50 de kilograme și avea
forță.
Îi era îngrozitor de frică de el. Și se simțea atât de neajutorată în
parcarea pustie și întunecată!
Nu știa ce să facă sau cum să-l oprească. Îl mușcă adânc de mâna
întinsă. Jaime urlă de durere.
 Deschise ușa de pe partea ei și apoi o împinse brutal. Jaime striga
la ea, folosind cuvinte obscene, cele mai dure pe care le auzise ea
vreodată, chiar și la școală. Fața lui era incredibil de roșie.
— Du-te acasă pe jos, Ice Queen8! Du-te pe jos, curvă!
Dintr-odată, o altă mașină trase la locul îndrăgostiților.
Din ea ieșiră doi băieți. Se clătinau, păreau beți sau drogați, ori
ambele. Îi cunoștea. Erau Peter Thompson și Chris Raleigh.
Merseseră în spatele Mercedesului?
Kathleen se împiedică pe șoseaua înghețată care-i scârțâia sub
picioare. Mirosul oceanului rece ca gheața îi umplu nările. Corpul îi
tremura din cauza frigului usturător.
Jaime și ceilalți doi băieți veniră pe la spate. Jaime se repezi la ea.
Niciodată nu mai văzuse pe cineva care să-și piardă complet
controlul și atât de furios ca el. Ceilalți doi băieți erau aproape la fel
de răi.
Nu voia să-și mai amintească nimic din noaptea aceea.
Nu voia să și-l amintească pe Jaime Jordan și ceea ce se
întâmplase cu adevărat la Sachuest Point.
— Împinge, Kathleen, auzi ea.

100

Transpirația îi curgea șiroaie lui Justin de pe frunte pe obraji. În

dormitorul micuț era zăpușeală și un aer închis, neplăcut. Era cea
mai intimă experiență de care avusese vreodată parte – să asiste la o
naștere, să vadă această copilă aducându-și pruncul pe lume.
Auzea la nesfârșit cuvintele dinlăuntrul său: Dacă nu crezi că acum
se întâmplă un miracol, o naștere divină cum poți să spui că ai avut
vreodată credință?
Colleen Galaher se dilatase deja îndeajuns și se străduia din greu
să nască pruncul. El era chiar acolo, lângă ea.
 Justin se întreba dacă fata de paisprezece ani fusese pregătiră în
vreun fel pentru durerea intensă prin care avea să treacă. Acum,
înțelegea puțin din ceea ce i se întâmpla unei femei la naștere.
Experiența îl umplu de umilință. În același timp, simți dragoste și
tandrețe pentru răbdătoarea fată aflată în suferință. Și, mai mult ca
orice, se simțea binecuvântat.
Dacă nu crezi că acum se întâmplă un miracol…
Dar credea, pentru numele lui Dumnezeu, credea cu adevărat!
De câteva ori, gândul îi zbură dincolo de micuța încăpere din
Maam Cross. Se întreba ce se petrecea la Roma. Îi era îngrozitor de
frică pentru Anne și Kathleen. Nu și-ar ierta niciodată dacă li s-ar
întâmpla ceva rău.
În ultimele minute suferi o schimbare profundă. Începea să
creadă că micuța Colleen era adevărata fecioară, că al ei era pruncul
divin. Dacă așa stăteau lucrurile, ce urma să se întâmple la Roma? Ce
se întâmpla de fapt? Fusese Anne pusă în pericol de părintele Rose i?
În patul îngust cu pături zdrențăroase, copila irlandeză plângea
încet și încerca să fie curajoasă. Era mult mai drăguță decât crezuse.
Nașterea copilului ei era tensionată și înfricoșătoare, dar era totodată
și cel mai frumos lucru la care asistase vreodată Justin în viața lui.
— Fii gata pentru orice, îl auzi pe Rose i avertizându-l din partea
cealaltă a patului. Te lași purtat de gânduri. Concentrează-te, Justin,
rămâi aici cu noi!
— Sunt aici, părinte. Sunt pregătit.
— Ești pregătit pentru asta? întrebă Rose i.
Justin privi atent. Un cap micuț începu să iasă dintre picioarele
subțiri ale fetei. Brusc, vedea viața într-un fel pe care nu-l înțelesese
înainte. Înțelese ceva legat de căsătorie, dragoste și sex, ceva ce nu
concepuse înainte.
Justin întinse mâna și și-o plasă cu grijă sub capul micuț al
copilului. Avea un păr des, închis la culoare, exact ca Iisus. Fu
copleșit de admirație, de teamă și de uimire, toate laolaltă.
 — E aici! anunță Colleen pe un glas evlavios, cald. A venit!

101

— Împinge, auzi Kathleen.

Împinse. Doamne, cum mai împinse. Îl împinse deoparte pe Jaime
Jordan și încercă să alerge cât de repede putu spre drumul care ieșea
din Sachuest Point.
Partea de jos a rochiei ei de satin era strâmtă și-i limita
posibilitatea de mișcare. Și-o ridică în jurul taliei și alergă. Jaime
înnebunea când nu obținea ce-și dorea. Ce era în capul lui? Ce făcea?
Dar ceilalți băieți? Ce căutau acolo?
În spatele ei, ambele mașini accelerară, azvârlind pietricele, fum
alb, nisip și praf. Jaime și ceilalți băieți se întorceau la Newport fără
ea?
Oh, Doamne, îngheț de frig, realiză ea și intră în panică. Nu se poate
să mă lase aici pur și simplu. Cum poate să fie atât de furios? Nu-i aparțin.
Nu are niciun drept. Nu l-am dus de nas. Nu i-am promis nimic.
Lacrimile îi încețoșaseră vederea. Vântul puternic, aspru, care
venea dinspre ocean bătea direct prin îmbrăcămintea ei și îi zbură de
pe cap frumoasa cordeluță argintie. Fulgi pufoși de zăpadă se roteau
în vârtejuri în jurul pantofilor ei cu talpă subțire.
Trebuie să se întoarcă după mine, altfel îngheț aici. Pot să mor. Voi
muri!
Kathleen merse mai departe pe drumul greu. Nu avea de ales. Era
singurul drum spre oraș și se întindea pe mile întregi.
Se îndreptă spre pâlcul de lumini îndepărtat care era orașul
Newport. Oriunde privea, pământul avea o strălucire stinsă, sinistră.
Oceanul mugea ca un escadron de avioane care zboară la altitudine
joasă. Nimeni nu-i putea auzi strigătele după ajutor.
Se lovi cu un picior de o piatră ascuțită. Căzu și se izbi cu putere
de pământ. Gemu și începu să plângă iarăși. Își scrântise piciorul. Se
ghemui la pământ. Se simțea mai bine așa, decât să stea în bătaia
vântului.
Se întrebă cum ar fi să adoarmă aici. Dimineața ar fi bine, numai
să doarmă. Nu, ar muri. Ar îngheța de frig.
Cum putuseră Jaime și ceilalți să o lase singură aici?
Apoi auzi niște mașini venind în viteză pe șoseaua care ducea
spre parc. Luminile puternice străluceau printre copacii dezgoliți, în
sus, spre șoseaua întunecată și pustie. Imagini optice îi dansau în
fața ochilor. Trimiteau cercuri roșii și violete. Rotocoale de argint, ca
într-o sală de bal feerică.
Kathleen se ridică în genunchi. Pietre ascuțite îi intrau în mâini.
Își scutură rochia pătată și ruptă, care fusese odată atât de
frumoasă…
Apoi, o lovitură veni din spate și o nimeri în direct în cap.
În timp ce căzu, îl recunoscu pe Jaime. O lovise incredibil de tare.
Unde era? Cădea, cădea, cădea în întuneric.
— Își revine, auzi ea. Era Chris Raleigh. Era aplecat deasupra ei.
Cu toții erau.
Peter Thompson își freca brutal mâinile de sânii ei. Apoi îi scoase
din rochie. Mâinile băiatului erau îngrozitor de reci.
— Nu, te rog, șopti ea. Te rog, nu mă atinge. Te rog. Prin ceață,
Kathleen văzu chipul amenințător al lui Jaime deasupra ei. Ținea
ceva în mână. Fața îi era roșie și trăda un efort deosebit.
Ceva alb îi țâșni din mână!
Kathleen știa ce e. Îi văzu penisul umflat. Jaime Jordan ejacula pe
corpul ei. Era oribil, indescriptibil, inimaginabil să-i simtă sperma
caldă împroșcând-o.
— Împinge, auzi ea. Kathy, trebuie să împingi!
Kathleen țipă. Nu era în Newport! Își dădu seama că se afla în
sala de nașteri din Roma. Chipuri acoperite de măști albe erau
aplecate toate deasupra ei. Doctori și asistente medicale. Aplecați
deasupra ei.
 — Gata, Kathleen, liniștește-te! Trebuie doar să mai împingi.
Împinge!
Ce se întâmpla? Se afla la granița dintre două realități – plaja de
lângă Newport și spitalul din Roma. Trecea dintr-una în cealaltă,
fără să se poată controla.
— Dați-vă jos de pe mine! Dați-vă jos de pe mine! Luați asta de pe
mine! țipă ea.
Avea chiloții înfășurați în jurul gleznelor. Jaime își freca penisul
între picioarele ei. Era umedă și lipicioasă acolo jos.
Jaime! Jaime o făcuse. Acum știa. În sfârșit, își amintea! Jaime o
lăsase însărcinată în noaptea aceea, pe plajă.
Era virgină, însă nașterea copilului ei nu avea cum să fie divină.
Oare așa era? Jaime Jordan o lăsase însărcinată. Era cât se poate de
sigură. Își aminti totul de parcă se întâmplase cu câteva secunde în
urmă.
Se auzi un plânset!
Cine plângea?
Unde se afla?
Își deschise brusc ochii. Bineînțeles. Era la spitalul din Roma.
Simți un șoc puternic în corp, o senzație cutremurătoare, de parcă ar
fi primit un pumn. Pelvisul i se contractă. Era obosită cum nu fusese
niciodată.
Văzu luminițele din tavan mișcându-se ca niște sfârleze deasupra
capului ei. Apoi pe asistentele și pe medicii care mișunau în jurul
său și, în sfârșit, pe Anne, care stătea chiar lângă pat.
Apoi văzu capul copilului ieșind. Văzu un chip și leșină.

102

Colleen Galaher începu să plângă în hohote când văzu foarfecă

ascuțită pătrunzând în abdomenul ei.
 Ce-i făceau cei doi preoți? Se uită la părintele O’Carroll, care tăie
cu grijă cordonul ombilical și imediat după aceea, preotul, transpirat
și epuizat, îl înnodă. Părintele Rose i îi ținea copilul în brațe.
Fata simți că i se făcuse dreptate. Era o fecioară adevărată, iar
acum născuse copilul. Ce se va întâmpla cu ei de aici înainte?
Copilul era ținut sus, ca un miel minunat, ca un potir ridicat la
Liturghia Sfintei Euharistii în mâinile puternice ale preotului.
Voia să-i vadă chipul. Surâse la acest gând.
Întinse mâinile și văzu că-i tremurau foarte tare. Era incredibil de
slăbită; nu se simțise niciodată așa. Bineînțeles că nu; doar era mamă
pentru prima oară.
— Părinte, te rog, lasă-mă să-l văd!
I se păru că lumina care pătrundea prin fereastră țesea un
veșmânt de aur în jurul umerilor copilului. Avea ochii în lacrimi.
Sunt mamă.
— Vreau să-l văd. Vreau să îmi văd copilașul. Pot?
— Imediat, Colleen.
Părintele Rose i începu să frece gâtul copilului cu mișcări de du-
te-vino. Apoi îl curăță de mucozități cu o bucată de pânză
dezinfectată. Îi lovi ușor tălpile, ca să se asigure că respiră.
— E viu și sănătos, îi spuse pe un ton blând fetei. E foarte bine.
— Vreau să-l văd, îl rugă ea din nou. Vreau să-mi țin copilul în
brațe.
Dar părintele Rose i duse copilul afară din dormitor. N-o lăsă pe
mamă să-și atingă pruncul. N-o lăsă nicio clipă să vadă chipul fiului
ei.
O lăsă pe Colleen plângând. Fata încă nu înțelegea nimic din cele
petrecute.
— Vă rog, copilul meu. De ce nu mă lăsați să-mi văd copilul?

103
 Cei doi preoți părăsiră în grabă căsuța singuratică și se îndreptară
spre mașină. Cu siguranță arătau de parcă ar fi răpit copilul, gândi
Justin. Dar poate tocmai asta făcuseră.
— Părinte, așteaptă, strigă el. Cum rămâne cu fata? Biata Colleen!
Dar Rose i grăbi pasul, purtând în brațe copilul înfășat. Se urcă
în grabă pe bancheta din spatele mașinii.
— Condu, părinte. Seminarul Woodbine. Mergi drept înainte.
— Dar fata? Colleen? insistă Justin.
— Îi trimitem ajutor când ajungem la Woodbine. Condu. Fă cum
îți spun.
Mașina acceleră pe drumul de țară pietruit și se îndepărtă de
căsuța părăsită. Îi ducea pe părintele Justin O’Carroll și pe
anchetatorul-șef al Sfintei Congregații a Riturilor, care îl legăna încet
pe nou-născut.
Justin fierbea de atâtea întrebări și avea sentimentul că făcea o
greșeală enormă. Ce aveau să-i facă copilului? Ce plan avea părintele
Rose i?
Care era adevărul despre copilul născut de Colleen? Dar despre
cel născut la Roma de Kathleen? Avea un sentiment ciudat, rău-
prevestitor.
Conduse mașina fără să scoată o vorbă. Se simțea amorțit. Trăia
un coșmar fără sfârșit. Ce căuta el în mașina aceasta? De ce el? Răpise
copilul fetei. O lăsase pe biata Colleen singură, la doar câteva clipe
după ce născuse.
— Părinte Rose i! Nu pot să fac asta.
— Condu, fir-ar să fie! Te afli aici la ordinul Sfântului Părinte din
Roma. Supune-te lui! Supune-te mie! Condu!
Pe drumul spre Costelloe, trecură pe lângă ferme în paragină,
sinistre. Trecură de câmpuri întinse de cartofi și orz. Trecură de niște
bărbați cu părul roșcat, care mergeau într-o căruță descleiată trasă de
un măgăruș și care-i priviră încruntați și de o tânără femeie
îmbrăcată într-un impermeabil, cu o bonetă din material plastic pe
cap – o fată care-i aminti de biata Colleen.
Se întoarse cu fața spre bancheta din spate.
— Părinte, întrebă iar, cum rămâne cu biata fată?
Dar Rose i refuză să-i răspundă. Trecuse într-o lume numai a lui,
dar nu-și lua privirea de la copil nicio clipă.
Urcară pe un drum șerpuit și dădură peste o mlaștină secată. O
ceață înecăcioasă începu să se ridice din pământ, formând rotocoale,
sfâșiindu-se imediat ce mașina goni direct prin ea. Cerul era
incredibil de întunecat și de amenințător.
O teamă teribilă își făcu loc în sufletul lui Justin. Simțea că nu
putea să respire. Se întoarse, încercând să-l zărească pe copilul
înfășurat în pătură, dar nu reuși să-i vadă decât șuvițele negre.
— Unde anume se află acest Seminar Woodbine spre care ne
îndreptăm? întrebă el.
— Drept înainte. E aproape. Ți-am spus, condu. Și te rog să taci
din gură.
În acea clipă, drumul coti spre Marea Irlandeză și trecură de un
mic indicator din lemn care anunța: Woodbine 7 km.
— Woodbine, repetă el pentru sine, ușurat că există un asemenea
loc.
În timp ce conducea mașina de-a lungul stâncilor calcaroase, îl
auzi pe Rose i rugându-se în latină pe bancheta din spate. Justin își
încleștă mâinile pe volan.
Auzi clar:
Requiem aeternam dona eis.
Îngheță. Părul i se făcu măciucă.
Recunoscu sfintele rugăciuni din Ungerea Bolnavilor.
Rugăciunile romano-catolicilor pentru cei grav bolnavi sau recent
decedați.
Rugăciuni pentru cei aflați în pericol de moarte.
Justin apăsă puternic pedala de frână.
 Micuța mașină gri se răsuci mult spre stânga și lăsă o urmă
adâncă pe caldarâm. Masca mașinii reteză și împrăștie un șir de
arbuști de pin. Anvelopele scrâșniră și sunetul lor aducea a plânset
de banshee9.
Mașina se roti cu 360°, printre pietre și tufișuri cioturoase, și, în
cele din urmă, se lovi puternic de un brad bătrân.
Justin se izbi cu tâmpla de parbriz. Capul i se răsuci într-o parte și
apoi bărbia îi căzu pe piept.
Deși rănit, văzu cu coada ochiului o mișcare, un salt iute.
Rose i sărea din mașină. Într-unul din brațe ținea strâns o
legăturică din pături roz. Copilul plângea și Justin știu că trebuia să-l
salveze.

104

Justin se rostogoli afară din mașină și se luă după ei, clătinându-

se. Briza rece a mării îi biciuia fața și corpul. Cerul devenea din ce în
ce mai întunecat. Vântul scotea un geamăt ascuțit, pătrunzător.
— Părinte! Părinte, te rog, oprește-te! Unde te duci? Părinte
Rose i! strigă Justin. Oprește-te, nemernicule! Criminalule!
Începu să alerge, încordându-și mușchii și apăsându-și pieptul
arzând de durere. În fața lui, copilul continua să plângă.
Marea Irlandeză i se arătă în fața ochilor imediat ce ajunse în
vârful unui promontoriu pustiu, un bloc de piatră proiectat în afară,
deasupra apei. Stânca înaltă și abruptă, învăluită în întuneric, îi tăie
respirația.
Erau cel puțin 90 de metri până jos, unde valuri imense mugeau
în momentul în care se izbeau de rocile ascuțite, asemenea unor
pietre funerare.
Pretutindeni, deasupra apei, erau păsări, mii de păsări care țipau
mai strident decât îi fusese lui dat să audă vreodată.
 — Doamne Dumnezeule! urlă el. Ce se petrece aici? Justin sări,
clătinându-se, peste o margine de 30 de centimetri, pe următorul
platou de piatră, care era presărat cu licheni. Vântul aspru îi trecea
prin haine și-i biciuia pielea. Se strădui să se ridice pe o piatră
șistoasă care se înclina cu un unghi de 60°.
Broboane de transpirație îi străluceau pe frunte. Avea senzația că
plămânii lui erau gata să explodeze. Doamne, dă-mi putere!
La 9 metri deasupra lui, silueta lui Rose i, înveșmântată în negru,
stătea ridicată pe o altă stâncă înclinată. În jurul capului său, cerul
era acoperit de păsări. Totul devenea incredibil de întunecat
dedesubtul lor. Deși era miezul zilei, era întuneric ca noaptea.
Justin văzu o bucată din pătura roz. Copilul! Bietul prunc
continua să plângă.
— Părinte, te rog, oprește-te! Nu poți fi sigur! Ești sigur?
— Ți-ai pierdut credința. Vocea puternică a părintelui Rose i
răsună între stâncile abrupte. Niciunul dintre voi nu mai crede! Nici
în Domnul Dumnezeu, nici în Satana! Nu mai credeți în nimic!
Rose i ținea copilul cu un singur braț. Erau amândoi pe marginea
stâncii.
Un gând îl înfioră pe Justin. I se făcu greață. Rose i ar putea să fie
însuși Satana. De unde știu eu că nu e așa? În acest moment, Satana ar
putea să-l țină în mâini pe Mântuitorul omenirii.
Trebuia să vadă cu ochii lui chipul copilului. Aceasta era misiunea lui.
Doar de asta se afla aici, nu?
Îngrozit, îl văzu pe Rose i ridicând copilul în aer cu imensele-i
mâini. Ochii preotului deveniseră niște găuri negre, abisale.
Deasupra stâncii, păsările se năpusteau asupra lor. Mii de păsări
zburau agitat în toate direcțiile. Zgomotul țipetelor lor era asurzitor.
Vântul vuia aproape la fel de tare.
Justin era atât de înspăimântat, încât cu greu putea respira. Se
petrecea ceva supranatural. Urechile îi țiuiau și începură să-l doară.
Vocea lui Nicholas Rose i era aspră și de nerecunoscut.
 — Aceasta este Bestia! Să nu te îndoiești, Justin! S-au împlinit
toate semnele prevestite la Fatima. Fecioara m-a îndrumat întocmai
spre acest loc, cu acest copil. Iată Bestia! Satana este atât de înțelept,
nici fata nu a știut nimic. Îți este chiar atât de greu să crezi? Nu mai
ai puterea să accepți ceva doar din credință? Crezi în Dumnezeu,
Tatăl Nostru Ceresc? Doar credința ta te va salva acum, căci te afli în
pericol de moarte. Toate aceste păsări negre, odioase, sunt diavoli.
Îngeri căzuți. Copilul e stăpânul lor. Copilul le-a chemat aici.
Justin nu-și putea lua ochii de la bietul prunc neajutorat. Nu
putea să creadă pur și simplu. Trebuia să vadă.
— Cine ești tu? urlă la Rose i.
— Dacă ți-aș spune că sunt Arhanghelul Mihail? Te-ar mulțumi?
Bine atunci, eu sunt Mihail! Eu sunt Mihail. Dacă altfel nu poți, atunci
crede asta.
— Lasă-mă să văd copilul! Ai spus că ai încredere în mine. Lasă-
mă să-l văd, părinte!
Deasupra lor, stânca se ridica la o înălțime de 60 de metri. Cele
mai înalte ridicături păreau să străpungă norii. Din ce în ce mai
multe păsări negre se strângeau în cerc peste capetele lor. Țipau
nervos. Țipau la Rose i. Erau acestea legiunile? Spunea Rose i
adevărul despre diavoli și despre copilul care le poruncea?
Justin își ocroti ochii și strigă iar la Rose i:
— Cum poți să fii sigur? De unde știi că nu ții în brațe un prunc
nevinovat? Părinte! Eu nu văd niciun semn.
— Ești ca Toma necredinciosul. Trebuie întotdeauna să vezi ca să
crezi? Atunci cum poți fi sigur că Iisus Hristos s-a întrupat? Vocea lui
Rose i răsuna de furie. Cum poți fi sigur că Iisus Hristos ne-a salvat
sufletele de la focul etern al Iadului?
— Oare a făcut-o? îl întrebă la rândul lui Justin. Ne-a mântuit el,
ne-a scăpat de flăcările Iadului? Eu aș spune că porțile Iadului sunt
larg deschise chiar acum.
 — E timpul lor, e rândul lor. Dar îi putem opri. Încă nu au putere
pe pământ. Ei pot acționa doar prin oameni. Copilul este om.
Ideea era monstruoasă și era în concordanță cu tot ceea ce citise
Justin despre îngerii căzuți.
Îl cuprinse amețeala. Purta el un dialog cu Diavolul? Sau lua
parte lui Satana, împotriva a tot ceea ce era sfânt și bun în lume? Ce
știa părintele Rose i? Ce văzuse el? Ce ținea în mâini?
Justin știa că nu putea să privească în jos la vârtejul care-l ispitea,
încercând să-l atragă dincolo de stâncă.
Încă o dată, strigă peste valurile care se izbeau de stânci, peste
țipetele stridente ale pescărușilor, ciorilor și gâștelor de mare care
acopereau cerul deasupra falezei. Urlă peste țipetele diavolilor.
— Putem merge la Seminarul Woodbine! Putem exorciza copilul.
Părinte! Stai să vorbim. Știi că e cel mai bine cum spun eu.
Justin privi spre cer și văzu umerii lați ai lui Rose i încovoindu-se
în față. Preotul făcu cu grijă un pas înapoi, îndepărtându-se de
marginea stâncii. Din colțul gurii, începu să-i curgă un lichid galben-
închis. Din nas îi curgea sânge. Era pe moarte?
— Vino aici, părinte, spuse preotul Vaticanului, pe un ton ciudat
de calm. Dacă trebuie neapărat, vino la mine. Vino să vezi copilul cu
ochii tăi.
Justin făcu un singur pas pe stâncile șubrede, mișcătoare. Briza îi
biciui fața. Ceva îl avertiză să nu urce mai mult de atât. Să nu se
apropie de Rose i și de copil. Să nu urce mai sus, pe stâncile alunecoase,
învăluite în întuneric.
Dar păși ferm pe stânca abruptă. Își simțea brațele ca niște blocuri
de piatră. Îi era teamă că, dacă ajunge lângă Rose i, nu va fi în stare
să țină copilul. Îi era teamă că urma să moară, fără să fi știut
adevărul despre cele două fecioare.
Piciorul greu ca de plumb se mișcă înainte, împotriva voinței lui.
Când, în cele din urmă, își ridică din nou privirea, se uita direct în
ochii învăpăiați ai părintelui Nicholas Rose i.
 — Vrei să vezi? Atunci privește, Justin O’Carroll. Desfată-ți ochii.
Privește copilul. Privește! Privește!

105

Kathleen rosti în șoaptă:

— Doctore, copilul meu? E bine?
Era glasul unei fete de șaisprezece ani, nespus de emoționată și de
temătoare. Glasul unei copile devenite mamă.
Își ridică privirea la copilul gol și oacheș. Medicul ținea bebelușul
la capătul celălalt al mesei de naștere. Se căzni să-i vadă chipul.
— S-a întâmplat ceva? l-am întrebat pe doctorul Annunziata în
șoaptă, ca nu cumva să mă audă Kathleen.
— Nu, nu, bineînțeles că nu, îngăimă el, dar nu știam dacă să-l
cred sau nu. Medicul se comporta ciudat.
Între timp, ceilalți doctori și asistentele de la Salvatore Mundi se
uitau la mamă și la copil în tăcere, copleșiți, aproape cu venerație.
Ofițerii Gărzii Elvețiene priveau și ei și așteptau.
Agenții de pază încă păreau tensionați. Ce așteptau? Ce ordine
aveau? Am remarcat că erau înarmați. Se aflau aici pentru protecția
fetei și a copilului? Sau dintr-un alt motiv?
Șeful secției de obstetrică îi dădu copilului o palmă ușoară la
funduleț. Micuțul își făcu datoria și începu să plângă, scoțând sunete
fără îndoială umane, descumpănite.
Într-un sfârșit, doctorul Annunziata zâmbi. Toți cei prezenți, din
partea Bisericii sau a spitalului, zâmbiră și ei la naturalețea
răspunsului copilului. Chiar și membrii Gărzii Elvețiene se relaxară
puțin și zâmbiră.
La rândul meu, încercam să gândesc pozitiv. Copilul era ca noi.
Copilul era uman. Copilul era bun și frumos. O nouă viață apăruse
pe lume și, ca întotdeauna, era un miracol.
 Era însă nașterea totodată un semn? Fusese ea promisă la Fatima,
cu mai mult de op eci de ani în urmă?
M-am apropiat de doctorul Annunziata.
— Doctore, e vreo problemă?
Medicul se uită la mine.
— Nu, nu chiar o problemă. Dar e o… situație delicată.

106

Nicholas Rose i își dădu seama că se liniștise brusc și se întreba

dacă nu era doar un alt tertip folosit de Satana. Curând, avea să
scape de imensa povară pe care o purtase de când îl întâlnise pe
Papa Pius. Își încheiase ancheta, treaba lui se sfârșise. Credea că
aflase adevărul.
— Trebuie să știu, strigă Justin O’Carroll încercând să acopere
urletul vântului și țipetele înfiorătoare ale păsărilor. Părinte, urc la
tine!
Doar dragostea și mila îl făcură pe Rose i să-i mărturisească
tânărului preot:
— Dacă nu mai ai pic de credință, atunci crede asta, zise el. Crede
în medicină. Crede în știință. Ascultă-mă. Colleen Galaher a fost
botezată Colin Galaher. Copilul s-a născut cu ambele tipuri de
organe genitale. Medicul din oraș a făcut tot ce a putut.
— Nu înțeleg, răspunse Justin, făcând semn cu mâna spre copil.
Ce vreți să spuneți?
— Colleen Galaher nu are ovare, spuse Rose i răgușit. I-au fost
extirpate.
Rose i ținea copilul în aer. Avea un glas chinuit, aproape
incomprehensibil.
— Copilul acesta este nimeni altul decât copilul diavolului.
Copilul acesta va schimba lumea.
 Un plânset înfundat izbucni de sub pătura roz și-l sperie pe
Justin. Era plânsetul unui prunc.
Îndoiala îi invadă gândurile. Pe cine să creadă? Diavolul era
inteligent și prezent pretutindeni.
Vântul înghiți iute plânsetul și păsările se adunară în jurul
părintelui Rose i. Păreau gata să coboare și să-i smulgă copilul din
brațe.
Justin auzi un strigăt în agonie, venind de deasupra sa.
— Părinte O’Carroll, roagă-te pentru mine.
Preotul Vaticanului, ale cărui mâini tremurau, dădu la o parte
pătura de lână. Șopti o rugăciune și, cu degetul, făcu semnul crucii
pe fruntea nou-născutului. Micuțul urlă de durere și se zbătu cu
putere.
Apoi, părintele Rose i îi arătă lui Justin chipul.
Justin privi fix în ochii copilului – și mii de ochi îl priviră de
acolo. Vedea limpede nenumărați ochi, în interiorul celor ai
pruncului. Legiunile erau chiar acolo.
Făcu un pas înapoi, se împiedică și fu cât pe ce să pășească în gol.
Inima îi bătea cu putere în piept. La început, văzuse chipul unui
copil, dar imediat, acesta dobândi chipuri nebănuite chiar în fața lui.
Ce văzu el era grotesc. Deveni fața celui mai fioros animal, apoi a
multor animale, cuprinse într-unui singur, și răgea plin de furie la el.
Încercase să-l sperie și aproape că reușise.
Sunetul era hidos și nepământean. Animalul se smuci furios, cu o
putere incredibilă și, apoi, când realiză că preotul nu-l elibera din
strânsoare, își înfipse dinții ascuțiți în obrazul lui. Animalul, Bestia,
urla neîncetat. Era ca și cum toți diavolii dinăuntrul copilului urlau
în același timp.
Dar preotul nu se lăsă. Nicholas Rose i continua să țină Bestia
ridicată în dreptul feței lui.
— Ai văzut, Justin. Ochii, legiunile. Știi. Acum, întoarce-te la
Roma. Fecioara adevărată este acolo. Te rog, părinte, roagă-te pentru
mine!
Rose i păși dincolo de marginea stâncii. Preotul și pruncul căzură
în gol împreună. Timp de câteva secunde, părură să fie suspendați
de o frânghie invizibilă. Copilul continua să se zbată și-și înfipse
dinții în bărbia lui Rose i.
Păsările pluteau în jurul preotului în cădere. Aripile lor huruiau
ca niște mii de brațe de elice. Țipau și păreau să încerce să-l prindă
pe Rose i, să-l oprească din cădere.
Într-un sfârșit, Rose i și copilul loviră apa învolburată și rece și
dispărură sub valurile agitate și obscure. Un nor de fum se ridică din
mare. Apa șuieră răsunător.
Păsările de mare de deasupra stâncii începură să țipe mai tare ca
oricând și se năpustiră în număr mare în apă. Își schimbau forma,
devenind lupi zburători. Plonjară în valuri, fără să mai apară, fără să
mai iasă la suprafață.
În cele din urmă, Justin coborî stânca înaltă, rostind neîncetat
printre suspine Requiem aeternam dona eis. Se ruga pentru sufletul
nemuritor al lui Nicholas Rose i și pentru propriul său suflet.
Văzuse chipul lui Satana.

107

Sesizasem din plin liniștea aproape nefirească ce se așternuse

peste sala din spital. Mai întâi tăcere, apoi râsete și… din nou, tăcere.
Medicii, asistentele și tehnicienii de la Salvatore Mundi stăteau
nemișcați, privind uimiți și oarecum temători la primele mișcări
stângace ale copilașului. Arătau de parcă trăiau cel mai frumos și
important moment din viața lor.
Era imposibil să fie cineva mai afectat ca mine. Începusem să
tremur, simțeam că îngheț de frig, deși încăperea era încălzită.
La timpul potrivit, vei știi ce să faci. Ești cea mai puternică dintre noi
toți. În mod repetat, auzeam cuvintele pe care mi le adresase preotul
Rose i când îl văzusem ultima oară.
Anne, mă rog și sper că acum știu adevărul despre tinerele fecioare. Dar
Bestia trebuie ucisă.
Eram amețită și pe punctul de a intra în panică, dar, brusc, mi-am
auzit numele. Cineva îl rostise cu o voce rezonantă și joasă. Nu știam
ce să fac.
M-am uitat la medicul de lângă mine. Nu el îmi rostise numele.
M-am întors cu fața spre un tehnician cu părul șaten-închis, care
monitoriza aparatul EKG. Vocea nu era nici a lui.
Îmi vorbi din nou. Mai tare. Mai ferm. Mai aproape.
Anne, mă îmbie. Trebuie să moară sau murim noi. Imaginează-ți o
eternitate de suferință pentru omenire. Ucide Bestia, Anne! Ucide copilul
acum!
M-am apropiat de medic. M-am apropiat de copil.
Tremuram din tot corpul.
În numele Tatălui, ucide-l pe copilul întunericului!
Un semn ni s-a promis în momentul nașterii, îmi spusese părintele
Rose i. Mă avertizase că este o chestiune de credință. Aveam eu
credință? Și de ce eu? De ce am fost eu aleasă să fiu la Roma?
Am spus în gând câteva rugăciuni din copilărie. Bucură-te, Marie!
Slavă Tatălui! Mă simțeam îngrozitor de singură în camera de spital.
Am auzit din nou Vocea gravă.
În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh – UCIDE COPILUL!
Mâinile îmi tremurau și nu mai aveam vlagă în picioare. Cu greu
puteam să stau dreaptă, dar am mai făcut un pas spre copil.
Am inventariat cu privirea o masă pe care se aflau instrumente de
metal ascuțite, folosite în timpul nașterii. Exista un bisturiu pe care îl
puteam folosi.
Gândul îmi provocă o stare de leșin. Era respingător.
Trebuie, Anne. Acesta este motivul pentru care te afli aici.
— Dați-mi-l, am rostit în cele din urmă, dar aveam senzația că
vocea nu era a mea. Dați-mi copilul să-l țin. Să i-l dau lui Kathleen.
 Am întins brațele, dar doctorul Annunziata se răsuci brusc pe
picioare și dădu copilul uneia dintre asistente.
Ceva din privirea medicului mă puse pe gânduri.
Era imaginația mea? Sau observase ceva la Kathleen? Ceva ce
trebuia să știu.
Medicul îmi vorbi încet, în secret:
— Fata nu mai este intactă. Kathleen Beavier nu mai este virgină.
I-am sesizat regretul din glas.
— Acesta nu este un copil divin. Dar este, fără doar și poate, un
copil al Domnului.
Vocea din capul meu încetă brusc. Pruncul nu era Mântuitorul.
Dar era un pui de om inocent.
Asistenta îl înfășă din câteva mișcări agile. Apoi îi arătă fetei
bebelușul.
Kathleen își luă copilul în brațe. Începu să plângă. Am observat că
micuțul avea aceiași ochi albaștri ca ai ei.
Kathleen se uită la chipul dulce al copilului și am văzut dragostea
maternă învăluind-o.
— Fiul meu, zise ea. Puiul meu!
Credeam. Credeam în mamă și în fiul ei. Și mai credeam că
ancheta se încheiase.

108

În sfârșit, se termina. Aparent, suferința se sfârșise pentru

nenumărați alți oameni.
În seara aceea, se duse vestea că în India plouase acolo unde, timp
de luni întregi, oamenii nu avuseseră parte decât de soare arzător și
zăpușeală chinuitoare. În spitalele din Boston, Los Angeles și din alte
părți, încetaseră să mai vină copii bolnavi de poliomielită. Ciuma
care izbucnise violent în Mexic și Asia dispăruse brusc, miraculos.
Era treaba altcuiva să interpreteze și să scoată de sub aripa
misterului tot ceea ce se întâmplase.
În niciun caz a mea.
Încă nu știam ce se petrecuse în Irlanda. Nu puteam da de Justin
sau de Colleen. Nimeni de acolo nu sunase la Roma, sau cel puțin eu
nu știam.
La hotelul din apropiere îmi fusese rezervată o cameră și m-am
hotărât să merg pe jos până acolo, de la spital. Eram epuizată, dar
oricum, nu credeam că eram în stare să dorm.
Am încercat să mă țin departe de străzile principale, de teamă să
nu fiu recunoscută. Nici nu știam numele străduței înguste și
pietruite pe care pășeam, dar nu conta. Voiam să fiu singură, și
eram.
Deodată, am fost răpusă în genunchi de o puternică lovitură în
spate. Sufeream cumplit, dar când am reușit să mă întorc, nu am
zărit pe nimeni.
Corpul începu să-mi tremure fără întrerupere.
O voce gravă îmi vorbi și simțeam în nări o răsuflare puturoasă,
fierbinte.
Ți-ai dezamăgit Biserica. Ai ratat din nou.
Nu vedeam pe nimeni în jur.
— Nu cred, am protestat. Nu am ratat!
Am fost lovită din nou, chiar mai puternic decât prima dată. Apoi
am fost țintuită la pământ, cu fața pe strada pavată cu bolovani. În
gură aveam praf și propriul meu sânge. Eram îngrozită, dar am
refuzat să o arăt.
Ești îndărătnică și nesupusă. Și acum, ți-a venit și ție rândul să mori.
Poți să te alături părintelui Rose i și părintelui O’Carroll. Ei sunt deja
morți. Au suferit o moarte cumplită în Irlanda.
— Nu! am strigat cât de tare am putut, cu nasul și gura lipite de
pământ. Nu sunt morți. Lasă-mă în pace!
 Am primit o altă lovitură cumplită, ca și cum mi-ar fi dat cineva
cu o bâtă de baseball peste cap și ceafă.
M-am atins în locul unde primisem lovitura. Nu era nicio picătură
de sânge!
— Nu-mi poți face niciun rău! am urlat, de data aceasta chiar mai
tare.
M-am ridicat în picioare și am privit sfidător în direcția din care
părea să vină Vocea.
— Unde ești? De ce nu te arăți? Lașule! am urlat. Brusc, în fața
mea apăru Nicholas Rose i.
Stătea în picioare, dar mi-am dat seama că era mort. Pielea îi era
palidă și albăstruie pe alocuri ca de ceară. Nu-și mișca ochii deloc.
Dar Vocea ieșea din gura lui, asemenea unui truc ieftin de ventriloc.
Ți-am spus că Rose i e mort. Acum crezi în puterea mea? Încă mai crezi
că nu-ți pot face niciun rău?
M-am uitat, îndurerată și șocată, la bietul părinte Rose i. Apoi, în
locul lui apăru Justin. Justin arăta mai plin de viață decât Rose i.
Trăia?
Încă mai crezi că nu-ți pot face niciun rău, Anne? întrebă iar Vocea.
— Da. Da. Cred, am strigat. Nu poți!
M-am îndreptat spre Justin cu lacrimi în ochi. Nu m-am oprit
nicio clipă și, când am ajuns lângă el, am întins încet mâna.
Justin dispăru brusc, înainte să-l pot atinge.
— Nu ai nicio putere asupra mea! am urlat ca o nebună în strada
pustie. În numele DOMNULUI, pieri! Nu-mi poți face niciun rău.
Dispari! Naiba să te ia, dispari!
Nu mă lăsam. Eram puternică. Părintele Rose i avea dreptate în
această privință.
În secunda următoare am leșinat. M-am prăbușit la pământ ca un
sac de nisip. Dar nu era un simplu leșin, ci o pierdere cumplită a
cunoștinței, așa cum nu mi se întâmplase niciodată.
Îmi era teamă să nu mor.
 109

Am trăit senzația că am ieșit din propriul meu timp și am avut o

viziune amplă, complicată. Am încercat să fiu sceptică, așa cum se
cade unui anchetator, dar nu am reușit. Viziunea era mult prea
puternică, de-a dreptul copleșitoare. Nu aveam de ales, trebuia să o
accept.
Am văzut o casă din lut, ridicată undeva deasupra unei piețe
aglomerate. Aerul era uscat și fierbinte și am știut imediat că mă
aflam într-un orășel numit Nazaret. Habar nu aveam cum, dar știam.
O tânără fată cobora treptele dinspre casa de lut în care locuia.
Merse alături de mine. Mă privi cu niște ochi verzi-albăstrui
fascinanți. Era foarte tânără și avea burtica mare. Am știut că fata
aceasta care îmi zâmbea era Fecioara Maria. Era mama lui Iisus
Hristos.
Am privit adânc în ochii Mariei și am zărit în ei adevărul despre
feminitate, adevărul despre mine.
— Ai dreptate, Anne. Nu-ți poate face niciun rău. Nu aici pe
pământ. Doar în Iad. Ești prea puternică să te poată atinge. Ești o
persoană specială. Dumnezeu să te aibă în grijă și să te
binecuvânteze!
La scurt timp după aceasta, nenumărate imagini îmi trecură prin
fața ochilor. Apăreau și dispăreau în câteva fracțiuni de secundă. Mi-
am dat seama că percepeam toate detaliile cu multă ușurință, ca și
cum știam deja totul, iar viziunea era doar o simplă amintire.
În depărtare, peste o întindere de nisip, l-am văzut pe Iisus, dar
parcă eram în prezent. Era țintuit pe o cruce de lemn grosolană, cu
membrele contorsionate grotesc. Apoi, eram lângă el, îi priveam
chipul aflat deasupra mea și plângeam, văzându-l chinuit într-un fel
atât de obscen și de înspăimântător!
 Iisus era un bărbat plăcut, cu tenul închis. Avea ochii închiși.
Corpul îi era biciuit și plin de răni. O coroană împletită din spini,
hidoasă, îi străpungea capul. Citisem relatările din Evanghelie
despre răstignirea pe cruce. Dar acum le înțelegeam pentru prima
oară.
Imaginea se schimbă. Am avut o străfulgerare din prezent. Știam
cine sunt și unde mă aflu. Ce este viziunea aceasta? m-am întrebat. Am
înnebunit?
M-am gândit iar la Justin. Oare trăia?
Apoi gândul mi-a zburat la mănăstirea unde îmi depusesem
jurămintele monahale.
Mi l-am amintit pe bietul părinte Rose i și întrebările lui
pătimașe și am știut că, într-adevăr, murise.
Imaginile care se perindau cu repeziciune se schimbară. Ceva
asemănător unui cutremur de pământ mă zgâlțâi. Priveam terorizată
la un val de flux care acoperea străzile unui oraș mare. Clădirile se
prăbușiră. Mii de oameni muriră într-o secundă încărcată de oroare
și nenorocire. Am simțit prezența pătrunzătoare, atotputernică a
Bestiei. Vocea îmi rosti iar numele și totul era atât de real! M-am
rugat. Resping Răul cu toată forța mea. Resping Răul. Resping Răul.
Am deschis ochii.
Am simțit o mișcare înăuntrul meu. Era dureroasă dar, curând, s-
a liniștit. Am știut că se întâmplase un miracol. Și mi se întâmplase
mie.
Știam, în sfârșit, ce căutam eu în toată această poveste, știam de ce
mă aflam aici.
Eram însărcinată și eram virgină.

110

În dimineața următoare, m-am trezit devreme, la țârâitul

telefonului de lângă patul din camera de hotel. Am ridicat receptorul
și am auzit:
— Sunt aici. Anne, pot să urc?
Mi-au dat lacrimile. Tremuram din tot corpul.
— Da, vino acum, i-am răspuns lui Justin. Trăia și era la Roma!
Au trecut câteva minute până să urce la etaj, timp în care m-am
spălat cu puțină apă pe față și m-am pieptănat. Aveam o senzație
ciudată în burtă, dar nu era nevoie să mi se aducă aminte că sunt
însărcinată. Eram sigură. Înainte să merg la culcare, cumpărasem un
test de sarcină care ieșise pozitiv.
Se auzi o bătaie în ușă și m-am grăbit să deschid. Mi-am dat
seama că eram desculță și purtam o cămașă de noapte veche, dar nu-
mi păsa.
Am deschis ușa și m-am aruncat în brațele lui. Am izbucnit în
plâns. Ne-am îmbrățișat și Justin m-a sărutat. Dacă mai aveam vreo
urmă de îndoială asupra dragostei mele pentru el, ei bine, dispăru
pe loc.
M-am dat înapoi, să-l văd mai bine. Îmi era nespus de drag. Nu-
mi venea să cred că lăsasem să treacă atâția ani fără să simt ce
simțeam acum. Atâta vreme în care nu știusem ce este dragostea!
Trebuia să existe un motiv, iar acum credeam că știu care era.
— Anne, șopti Justin, mi-a fost dor de tine, foarte dor. Anne, mi-a
fost teamă că n-am să te mai văd niciodată. Gândul m-a înfiorat mai
tare decât ideea că voi muri în Irlanda.
— Spune-mi totul. Justin, pruncul născut de Kathleen nu este
Mântuitorul. Kathleen nu este fecioară.
— Știu, zise el. În ultimele ore petrecute împreună, părintele
Rose i mi-a spus tot ce știa. E mort. A avut o moarte cumplită, la fel
și copilul născut de Colleen. Copilul era Bestia.
I-am povestit ce văzusem pe străduța lăturalnică dintre spitalul
Salvatore Mundi și hotel. Apoi i-am mărturisit că eram însărcinată.
Justin mă privi în ochi.
 — Rose i mi-a spus că fecioara adevărată este aici, în Roma.
Anne, la tine se referea. Mi-a spus că, potrivit mesajului de la Fatima,
sunt mai multe fecioare însărcinate și că una va naște Mântuitorul și
una va naște Bestia.
— Colleen? l-am întrebat. Trăiește? E bine?
— Am dus-o la Seminarul Woodbine. Primește îngrijiri acolo.
Anne, l-am văzut pe Satana. Ochii legiunilor de îngeri căzuți erau
înăuntrul ochilor pruncului. Mii de ochi, ca niște gămălii de ac
minuscule. Exista atâta răutate și ură în acei ochi! Nu se aseamănă cu
nimic din ce am văzut sau mi-am imaginat vreodată.
— Ține-mă strâns, i-am spus, și Justin mă îmbrățișă. Mă simțeam
protejată în brațele lui. Mă simțeam deplin acceptată și iubită.
— Anne, te iubesc atât de mult!
Îmi spuse ceea ce simțeam deja cu toată ființa.
— Te iubesc, Justin. Ce ne facem noi doi?
Îngenunche în fața mea și-și plecă ușor capul.
— Te iubesc din tot sufletul. Știu că te voi iubi o eternitate.
Trebuie să renunț la preoție. După aceea, te rog, te măriți cu mine?
mă întrebă.
Am îngenuncheat și eu. Voiam să fiu cât mai aproape de el.
Simțeam nevoia să-l privesc în ochii lui frumoși.
— Da, mă mărit cu tine, i-am răspuns.

111

Nouă luni mai târziu, Spitalul de Pediatrie, Boston, Massachuse s

Cine poate ști căile Domnului? Cine poate înțelege cu adevărat?

Cu siguranță, nu eu.
Țineam în brațe cel mai scump și micuț bebeluș. Se născuse cu
doar câteva clipe în urmă. Avea ochii deschiși și mă privea lung, de-a
dreptul insistent. Nu o mie, ci doi ochi albaștri superbi. Era un copil
perfect și nu aveam nevoie ca medicina să-mi confirme acest lucru.
Știam. Pur și simplu știam.
Doctorița Maria Ruocco se aplecă spre mine. Era o femeie
drăguță, care nu se afla în spital din partea Bisericii. Cu blândețe, îmi
dădu părul de pe frunte la o parte. Am zărit ceva în privirea ei. Acest
medic, sigur pe sine, care adusese pe lume mii de copii, era tulburat.
În cele din urmă, îmi vorbi:
— Anne, zise respectuoasă, ușor temătoare, ai rămas intactă.
— Știu, i-am spus.
Copilul scânci, începu să plângă și apoi mă trase cu putere, într-
un mod absolut glorios. Lacrimi de fericire îmi mângâiară obrajii.
Mi-am desfăcut halatul și i-am dat pruncului sânul. I-am mulțumit
lui Dumnezeu. Nu înțelegeam totul, dar știam că e bine, că e așa cum
trebuie să fie. Trecuseră nouă luni de când primisem, subit și
misterios, darul incredibil al maternității.
Zămislisem fără să am relații sexuale. Iar acum, născusem un
copil sănătos.
Justin stătea aproape de mine. Masca sterilă îi atârna la gât.
Chipul lui frumos răspândea lumină. Privirea îi era încărcată de
iubire, pentru mine și copil. Pe perioada sarcinii, Justin mi-o
dovedise de mii de ori. Acum, îl iubeam chiar mai mult decât în ziua
aceea, la Roma.
Și credea – amândoi credeam în miracolul de sub ochii noștri.
Nu știam ce se va întâmpla după ce voi părăsi spitalul, cum va fi
viața copilului sau a mea. Dar în acea zi am aflat ce înseamnă
fericirea și voiam să nu se sfârșească niciodată.
Îl priveam pe acest copil – pe acest copil sfânt –, această fetiță
numită Noelle.
Mântuitorul nostru era o fetiță.

EPILOG
 Noelle, Noelle

112

Noelle avea optsprezece ani când fu martoră la teribilul accident

de mașină de pe Vandemeer Avenue. Trăia cu frații, surorile, mama
și tatăl ei, „clanul O’Carroll”, într-un orășel din Mâine.
Era studentă și voia să devină medic, să facă bine, atât cât îi va sta
în putere. Învățase acest lucru de la părinții ei, amândoi oameni de
suflet. Predau la Universitatea Maine, dar se îngrijeau totodată de un
cămin pentru tinerele fete rebele. Fuseseră întotdeauna părinți
grijulii, iubitori.
În cei optsprezece ani ai săi, Noelle nu mai văzuse ceva atât de
îngrozitor ca accidentul de la intersecția Vandemeer Avenue, de
obicei liniștită. O șocă și o întrista, smulgându-i lacrimi. O făcu să se
simtă vulnerabilă, muritoare și temătoare.
Dintr-odată, o cuprinse o îndoială teribilă și chiar furia, în ceea ce
privea căile de neînțeles ale Domnului. Își luă privirea de la mașina
distrusă, respingătoare.
Camioneta Volvo galbenă se izbise de un castan. Copacul
neînduplecat rupsese în două vehiculul, trecând prin carcasa
motorului și locurile din față și din spate.
Șoferul și tânăra sa soție muriră pe loc. Trei copii mici păreau să
fie și ei morți. Era totul atât de absurd și de tragic!
Un al patrulea copil, o fetiță adorabilă, în pijama și papuci, fusese
azvârlită afară din mașină. Era întinsă pe terenul din fața unei case,
grav rănită.
Fetița plângea încet și era îngrijită de oamenii din cartier, care
veniseră în grabă la locul accidentului.
Noelle nu mai putea suporta nicio clipă cumplita suferință.
Moartea acestor oameni o înfuriase. Se întoarse cu spatele la
suferința insuportabilă, la sirenele asurzitoare ale ambulanțelor și
mașinilor de poliție care se apropiau.
Nu fusese niciodată atât de afectată. O durea capul. Nu putea
suporta. Trebuia să facă ceva să ajute familia.
Se rugă din toată inima pentru reîntregirea familiei. Nu știa dacă
putea să o facă. În mintea ei, îi văzu vii și nevătămați.
Privi apoi la fetița din iarbă – nu se întâmplase nimic.
Lasă această familie să trăiască. Merită o a doua șansă. Dă-le o altă
șansă, se rugă ea.
Veniți la viață! Veniți la viață, micuților! Veniți la viață, mamă și tată!
Auzi țipete lângă mașină:
— Sunt vii! Cu toții. Sunt vii!
Adusese familia la viață, întocmai cum făcuse Iisus cu Lazăr, din
compasiune și dragoste. Era primul ei miracol și, în timp ce se uita la
copilași, la mama și tatăl lor, inima îi tresăltă de bucurie și împlinire.
Noelle se îndepărtă în grabă, ca nu cumva să fie văzută. Nu avea
de unde să știe că era urmărită.
Ochii o urmăriră cu nesaț în timp ce urca strada liniștită,
mărginită de stejari. Tot drumul, până acasă. Erau ochii fantomatici
ai unui tânăr care fusese purtat de valuri, înfometat și înghețat, pe o
plajă, cu nouăsprezece ani în urmă. Un băiat care fusese aruncat în
recea Mare Irlandeză și supraviețuise totuși.
Pe fruntea tânărului era un semn roșu estompat, o cruce făcută cu
degetul de un slujitor al Domnului.
Semnul îl ardea mereu și îi canaliza ura.
Așteptase toți acești ani. Fusese răbdător. Dar acum, privind la
Noelle și la familia ei, intenționa să-i ia ceea ce-i aparținea lui de
drept.
O urmărea… cu mii de ochi satanici, răzbunători.
Notes

[←1]
Abrevierea de la White Anglo-Saxon Protestant - Protestant anglo-saxon alb, un
american a cărui familie era originară din nordul Europei, prin urmare era considerat
ca făcând parte din cea mai importantă clasă a societății (n.tr).
[←2]
* Urcior de cositor (n.tr).
[←3]
Ce ar face Isus? (n.tr).
[←4]
Noi vrem Jack Daniel’s (n.tr).
[←5]
Caroline Astor era adesea numită „Regina celor Patru Sute”, cu referire la numărul
de oameni care încăpeau confortabil în sala ei de bal (n.tr).
[←6]
Personaj legendar, conducătorul elitei militare Fianna, a străvechii Irlande, care îl
apăra pe rege (n.tr).
[←7]
Corp de armată, înființat în anul 1506 de Papa Iulian al II-lea, pentru protecția Papei
și a Va canului (n.tr).
[←8]
Regina de Gheață (n.tr).
[←9]
În folclorul irlandez, zână preves toare de moarte (n.tr).