Cursurile IV-V

MARI CREATORI DE LA JUNIMEA

MIHAI EMINESCU (15.01.1850 – 15.06.1889)

Periodizarea creaţiei
Prima etapă de creaţie (1866-1870): sub semnul înaintaşilor

Etapele creaţiei eminesciene şi structura universului

eminescian

Opera eminesciană scrutează evoluţia poeziei româ neşti. În ea se

întîmplă – pe durata a numai 17 ani de activitate intermitentă de poet (vorba
lui B.P.Haşdeu, poetul nu tot timpul este poet...) ceea ce au cuprins altminteri
3 generaţii literare sau poetice. Eminescu parcurge codul poetic paşoptist. În
acest sens Ion Negoiţescu îl plasa pe Eminescu în contextul istoriei literare
prin analogie cu ierarhiză rile din poemul Epigonii : „Mai mult decît o
hiperbolă tendenţioasă şi mai mult decît o apreciere vizionară a trecutului
poeziei noastre, elogiul bă trînilor din Epigonii determină locul în istorie al lui
Eminescu însuşi. El apare în adevă r, la capă tul acelei critici de vră ji, ca o
sinteză a tot ce au împlinit predecesorii să i, aşa cum ritmul istoriei se face şi se
desface după legi care îşi au partea lor de alchimie spirituală , de caleidoscop şi
destin.”1 Astfel, poetul se încearcă în romantismul retoric francez... practic,
evoluează foarte rapid şi în 4 ani, atinge tonalită ţile poeziei paşoptiste
româ neşti, care, în fond, se defineşte prin el şi îşi atinge apogeul prin creaţia
sa. Mai mult decît atâ t, în ultimii trei ani de activitate, poezia lui depă şeşte
structurile consolidate ale romantismului şi deschide porţile spre o poetică
postromantică , spre o viziune tragică asupra lumii.
Cursurile despre Eminescu încep, cuminţi, cu o prezentare a periodiză rii
creaţiei poetului. Aş zice că este o cuminţenie necesară .

Periodizarea creaţiei eminesciene

Problema periodiză rii creaţiei unui scriitor este una dintre cele mai
dificile. De regulă pă rerile cercetă torilor diferă . Opera lui Eminescu nu face
excepţie, dimpotrivă . Cred că este scriitorul asupra că ruia s-au exersat cele
mai diverse opinii.
De regulă periodizarea creaţiei se face în funcţie de mişcarea poetului în
timp. În istorie. Este o periodizare identificabilă cu cronologia.

1
Ion Negoiţescu, Poezia lui Eminescu (ediţia a IV-a revăzută), Cluj - Napoca, Dacia, 1995, p. 17.
1
 Drept confirmare a se vedea principiile de organizare a Vieţii lui Mihai
Eminescu de George Că linescu.2
G. Munteanu, spre exemplu, segmentează biobibliografia lui Eminescu în
felul urmă tor:
1866 – 1869 – perioada studiilor la Cernă uţi. Debutul. „Laboratorul”
este cel mai promiţă tor aspect al activită ţii din această perioadă ;
1869 – 1874 – studiile la Viena şi Berlin;
1874 – 1877 – la Iaşi;
1877 – 1883 – la Bucureşti, la Timpul;
1884 – 1889 – ultimul.3 Conceptul lui G. Munteanu se edifică pe punctul
de echilibru între textele antume şi „laborator”, care conţine un material
poetic cu totul deosebit.
Deşi nu operează o periodizare propriu–zisă , autorul Istoriei literaturii
române de la creaţia populară la postmodernism, Dumitru Micu, îşi
alimentează modul de interpretare a lui Eminescu din biografia autorului, plus
biografia creaţiei, - moduri de existenţă inseparabile: „Mitizată , demitizată ,
remitizată de biografi (Blaga o aseamă nă cu „o legendă biblică”), viaţa lui
Mihai Eminescu este, în datele structurante, oricum am privi-o, propria sa
creaţie. Este „opera” altfel spus. Toţi, de altfel, ne autoconstruim sau ne
autodistrugem (ar specifica Sartre), în funcţie de finalitatea opţiunii
esenţiale”.4

I. Deci, prima etapă , cuprinsă între anii 1866-1870 (?), este marcată
de formula retorică a romantismului paşoptist. Eminescu
stă pîneşte un cod poetic de care se va înstră ina, în scurt timp.

 Între anii 1870-1872 unii cercetă tori atestă o scurtă perioadă de

tranziţie.

II. A doua etapă cuprinde anii (1870) 1872 - 1881, anul cînd
apare Scrisoarea I.

III. A treia etapă este acea a marilor antume din anii 1881-1883.
Eminescu realizează acum o sinteză poetic-filosofică între
gîndirea lui Hegel şi cea a lui Schopenhauer, „construind o viziune
tragică asupra lumii”5.

2
George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu; Ion Creangă. Viaţa şi opera, Chişinău, Literatura artistică, 1989.
3
George Munteanu, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici (ediţia a doua, revăzută şi adăugită), vol. I,
Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994, pp.164-183.
4
Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Bucureşti, Saeculum I.O.,
2000, p.124.
5
A se vedea în acest sens cartea Ioanei Em. Petrescu, Mihai Eminescu – poet tragic, indicată în lista bibliografică.
2
 IV.(?) Am putea vorbi şi despre o eventuală a patra etapă - mai
puţin discutată în studiile de specialitate – plasată între anii 1884
– 1889.6

Celor de-a II şi a III etape le este caracteristică coexistenţa unor texte

romantice cu altele ce pot fi considerate, într-adevă r, postromantice.
Vă atrag atenţia asupra cronologiei antumelor. Ele sînt scrise într-o
perioadă şi sînt publicate în alta, cum ar fi poemul Sara pe deal, scris la 1872
şi publicat la 1885.

Prima etapă de creaţie

Cronologie

1866 Elev la K. K. Ober Gymnasium din Cernă uţi. În gazdă la Aron Pumnul.
Bibliotecar.
1866-01-12   Debut poetic cu poezia La mormîntul lui Aron Pumnul într-o
broşură votivă 7 „Lă cră mioarele învă ţă ceilor gimnaziaşti".
1866-02-25 Publică în Familia din Pesta, cu numele schimbat de Iosif Vulcan
din Eminovici în Eminescu, poezia De-aş avea.
1866 Pe vară se află ca privatist8 la Blaj.
1867   Actor şi sufleor în trupa lui Iorgu Caragiale din Bucureşti.
1868  Din mai pînă în toamnă colindă cu trupa lui Mihail Pascaly prin
Transilvania şi Banat. Începe să lucreze la romanul Geniu pustiu. Din toamna
e sufleor la Teatru Naţional. 1869   Duminică 16 martie asistă cu Ioniţă
Bădescu şi V. Dumitrescu-Pă un la reprezentarea piesei „Dama cu camelii" de
Al. Dumas-fiul. La 1 aprilie intră în societatea folcloristică „Orientul" a lui Gr.
H. Grandea. Colindă cu trupa lui Mihail Pascaly Moldova şi Bucovina. E reţinut
de tată l să u la Botoşani, este trimis toamna la Universitatea din Viena unde se
înscrie ca extern la Filosofie, devenind şi membru al societă ţii studenţeşti
„Româ nia". La Bucureşti îl cunoscuse pe I. L. Caragiale. La Viena îl cunoaşte pe
Ioan Slavici.

Opera scrisă/publicată în această perioadă

Proză: Lanţul de aur (nuvelă ,1866); Geniu pustiu (roman, 1869)

6
În ceea ce priveşte existenţa celei de a patra etape în creaţia lui Eminescu vedeţi: G. Munteanu, Op. cit.
7
VOTÍV, -Ă adj. Care are ca obiect o făgăduință, o promisiune; care s-a oferit divinității, spre a împlini o
făgăduință solemnă. ◊ Tablou votiv = fragment din pictura unui monument, înfățișând pe ctitori, de obicei cu
miniatura monumentului în mâini. [Cf. fr. votif, lat. votivus < votum – promisiune].
8
Deschide dicţionarul!
3
Poezii9: 1866: La mormîntul lui Aron Pumnul (ianuarie); De-aş avea ...
(februarie/martie); O călărire in zori (mai); Din străinătate (iulie); La
Bucovina (august); Speranţa (septembrie); Misterele nopţii (octombrie ); Spre
suvenire; Horia; Frumoasă -i...; Lida; Ondina (Fantazie)

1867: Ce-ti doresc eu şie, dulce Românie (aprilie); La Heliade ( iunie); Nu e

steluţă ; Din lira spartă ...; Care-o fi în lume…; Phylosophia copilei; Resignaţiune
(din Schiller)

1868:    La o artistă (august); Viaţa mea fu ziuă ; Numai poetul...; Amorul unei
marmure (septembrie/octombrie); Ector şi Andromache (de Schiller)

1869: Junii corupţi (ianuarie/februarie); La o artistă ; Amicului F.I.

(martie/aprilie); La moartea Principelui Stirbey (aprilie, foaie volantă ); De-aş
muri ori de-ai muri; Unda spumă ; Prin nopţi tă cute; Cînd priveşti oglinda
mă rei; Cînd...; Catrene; Cînd marea...; Cine-i?; Întunericul şi poetul; Printre
stînci de piatră seacă ; Lebă da; O stea pin ceruri...; Copila înger; Visul unei flori;
Mureşanu (tablou dramatic); Povestea; De ce să mori tu?; Locul aripelor

9
Perspectiva cronologică asupra poeziei este prezentată după Ediţia Murăraşu. Cf: Mihai Eminescu. Poezii, în 3
volume, Ediţie critică de D. Murăraşu, Minerva, Bucureşti, 1982.
4
 Poezia antumă (comentarii)

 Debutul ocazional. Poemul La mormîntul lui Aron Pumnul.

 Poezii publicate la revista Familia (poeziile De-aş avea, O că lă rire în
zori).
 Poezia imnică Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Româ nie?
 Poezia de critică socială . Poemul Junii corupţi.
 Arte poetice. Poezia La Heliade, prima ars poetica.
 Erotica antumă : preocupă ri tematice şi tipul discursului poetic. Chipul
femeii-înger în poeziile Amorul unei marmure şi La o artistă .
 Concluzii.

DEBUTUL lui Eminescu este unul simbolic, semnificativ pentru sistemul

de referinţă în care avea să se plaseze propria lui creaţie. Am putea vorbi, la
modul metaforic, de câ teva „etape” ale debutului lui Eminescu: debutul
ocazional, debutul în variantă de revistă , adică debutul la revistele
Familia şi Convorbiri literare.

Debutul ocazional se produce în 15/27 ianuarie 1866 cu o odă

funebră , La mormîntul lui Aron Pumnul, într-o broşură ocazională cu un titlu
amplu, după moda timpului: Lăcrimioarele învăţăceilor gimnaziaşti de-n
Cernăuţi la mormîntul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul repausat într-
a 12/24 ianuariu 1866, Cernăuţi. Broşura a fost reeditată cu 100 de ani mai
tîrziu (1966). Varianta abreviată a volumului este Lăcrimioarele învăţăceilor...
Broşura cuprindea 5 poezii în limba româ nă - a lui Eminescu, semnată
M.Eminovici, este a doua - şi două în limba germană . Există ipoteză că cele
scrise în germană aparţineau tot lui Eminescu, dar, din anumite motive, erau
date fă ră semnă tură .
Poezia La mormîntul lui Aron Pumnul elogiază personalitatea
culturală a unui mare revoluţionar paşoptist din Ardeal şi Bucovina. Eminescu
recunoaşte meritele culturale ale profesorului să u ( geniu mare al deşteptării
Bucovinei) şi îl va apă ra chiar împotriva lui Maiorescu, adeptul bine-
cunoscutei teorii a formelor fă ră fond.
Totul în acest prim text eminescian ţine de o tipică poezie paşoptistă .
Stilul poetic uzează de limbajul înalt, ornant. Motivica, iară şi, cuprinde
elemente neoclasice (mitologice – Colo, în Eliseu...10; aluzii larg culturale –
geniu al deşteptării). Se face risipă de epitete ornante (mai insistent este
folosit gerunziul adjectiv – metalica vibrîndă a clopotelor jale – specific
10
Cuvîntul Eliseu are, aici, semnificaţia de paradis. Astfel numeau anticii paradisul. Eminescu avea cunoștințe de
mitologie şi cultură antică clasică. Putu să se instruiască din Lepturariul lui Pumnul, volumul I, dar şi din lucrarea
lui G.Reinbek Mytologie fur Nichtstudierende.

5
manierei lirice paşoptiste). Structura retorică este foarte puternic subliniată
de repetiţii, de anaforă :
Acum din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!

Relaţia între versuri este cea a unui discurs logic, o relaţie de subordonare (se
aduc necesare clarifică ri logice între elementele poeziei, ceea ce denotă
însemnele unui temperament adolescentin, care trece prin patetismul inerent
vîrstei):
Te plînge Bucovina, te plînge-n voce tare,
Te plînge-n tînguire şi locul tău natal;
Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare
O urmă-ncet cu ochiul în trista lăcrimare
Ce-i simţ naţional!

La revista Familia a lui Iosif Vulcan poetul se produce în numă rul din 25
februarie/9 martie 1866 cu poemul De-aş avea. Poezia este însoţită cu
urmă toare menţiune: Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui
june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a
surprins plăcut. Emoţia redactorului, care, fă ră autorizarea autorului, îl
reboteză , stă la suprafaţă . Se pare că lui Iosif Vulcan, cel care stă tea în
Ardealul ocupat de unguri, numele Eminovici îi suna mai puţin româ neşte.
Ş eful Familiei avea să -şi amintească mai tîrziu: Înainte cu douăzeci de ani, în o
dimineaţă de februarie a anului 1866, redacţia noastră primi o epistolă din
Bucovina. Epistola conţinea poezii, primele încercări ale unui tînăr, care se
subsemna Mihail Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai spunea că autorul lor
este numai de 16 ani. Farmecul gingaş al poeziilor, considerînd şi etatea tînără
a autorului, ne indica un talent adevărat, care avea un viitor frumos în
literatura română [...]

Poezia De-aş avea este un text tipic paşoptist, fiind scris după modelul
Doinei lui V. Alecsandri. Sînt trei strofe simetrice, construite pe principiul
repetiţiei anaforice. (Este evidentă înclinaţia lui Eminescu spre anumite
procedee ale sintaxei poetice. Anafora accentuează patetismul şi exaltarea
eului liric). Fiecare strofă dezvoltă numele din primul vers prin epitete,
reluate de comparaţii, la rîndu-le, dezvoltate prin alte procedee, cum ar fi, în
cazul dat, metaforele. Autorul construieşte, astfel, structuri poetice în lanţ ,
aceasta fiind una din caracteristicile stilului eminescian din prima etapă de
creaţie:
De-aş avea şi eu o floare
Mîndră, dulce, răpitoare,
Ca şi florile de mai,

6
 Fiice dulci a unui plai,
Plai rîzînd de iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor;

Construcţia poetică a strofei:: înecepînd cu versul al II-lea:

3epitete+1comparaţie+1metaforă +1epanaforă +3 metafore+1personificare.
Ca stil şi ideaţie poezia este o construcţie tipic paşoptistă , în care Eminescu
pare că îşi verifică valenţele. Ca încercare, textul este dus la maximum.

Un alt text de la Familia, publicat în mai 1866, este O călărire în zori,

avînd ca model ritmic poezia lui D. Bolintineanu, care este considerat, de
altfel, specialistul nostru în cavalcade. S-au fă cut apropieri între textul
eminescian şi poemele lui Bolintineanu Gulfar, Fata din dafin şi Mihnea şi
baba. Poemul Mihnea şi baba este ca specie o baladă fantastică , specificarea
autorului sugerînd sursa folclorică „(Dupe o tradiţie)”. Eminescu substituie
balada printr-o idilă . O idilă cu elemente clasice, cu o natură tradusă în
termenii unei convenţii poetice de stil înalt. Pentru a vedea cum funcţionează
modelul pentru un poet care experimentează , am ales două texte care au
menirea să ne arate un Eminescu din perioada începutului.

Mihnea şi baba de Dimitrie Bolintineanu O călărire în zori de Mihai Eminescu

Cînd lampa se stinge la negrul mormînt A nopţii gigantică umbră uşoară,
Atinsă de aripi, suflată de vînt; Purtată de vînt,
Cînd buha se stinge prin triste suspine; Se-ncovoaie tainic, se leagănă, zboară
Cînd ră ii fac planuri cum au a reţine Din aripi bătînd.
În barbare lanţuri poporul gemînd;
Cînd demoni şi spaime pe munţi se adună Roz-alb-aurora, cu bucle de aur
De urlă la stele, la nori şi la lună , Sclipinde-n rubin,
Într-una din peşteri, în munte rîpos, Revarsă din ochii-i de lacrimi tezaur
Un om oarecare intră curagios.11 Pe-a florilor sîn;
Desenul prozodic: Desenul prozodic:

Cînd lam-pa/ se stin-ge/ la ne-grul/ mor- A nop-ţii /gi-gan-ti-că / um-bră /u-şoa-ră , //

mînt // 11 silabe: 3 amfibrah, 1 troheu 12 silabe: amfibrah + amfibrah + amfibrah
+amfibrah
A-tin-să / de a-ripi,/ su-fla-tă / de vînt; //
11 silabe: 3 amfibrah, 1 troheu Pur-ta-tă / de vînt,//
5 silabe: amfibrah/iamb
Cînd bu-ha/ se stin-ge/ prin tri-ste/ sus-pi-
ne; //12 silabe: 4 amfibrah Se-n-co-voa-ie/ tai-nic,/ se lea-gă-nă , zboa-
ră // 12 silabe: amfibrah + 1 silabă / iamb/
Cînd ră-ii/ fac pla-nuri/ cum au a/ re-ţi-ne // amfibrah+ 1 silabă / iamb
12 silabe: 4 amfibrah
Din a-ripi /bă-tînd.//
În bar-ba/-re lan-ţuri/ po-po-rul/ ge-mînd;// 5 silabe: amfibrah/iamb
11
Textul este antologic. Vezi: Florin Şindrilaru, Antologia poeziei româneşti culte de la Dosoftei pînă în 1993, Ed.
Teora, Bucureşti, 1998, p.70
7
11 silabe: 3 amfibrah, 1 troheu
Concluzii: desen prozodic clasic, echilibrat, Concluzii: model în care se experimentează
ritmic  reducerea lungimii versului:
emistihul;
 picioare metrice combinate;
 adă ugarea silabelor;
 alternarea picioarelor metrice;
 tendinţă spre repetarea unui desen
prozodic

Vă atrag atenţia asupra nuanţelor cromatice care prefigurează un mare

talent pictural al verbului romantic. Aceste elemente se combină cu influenţe
folclorice, în vreme ce vocabularul poetic se remarcă între atîtea convenţii,
prin utilizarea neologismelor, procedeu specific tot stilului înalt paşoptist.
Lanţurile de epitete ornante creează un epitet homeric.
Finalul poemului conţine un ecou jucă uş-ironic, marcînd detaşarea eului
rostitor de idila narată în prima parte:
Iar Eco îşi rîde de blîndele plîngeri,
De junii amanţi,
Şi rîul repetă ca cîntul de îngeri
În repede danţ:

„De-aş fi, mîndră, rîuşorul,

Care dorul
Şi-l confie cîmpului,
Ţi-aş spăla c-o sărutare,
Murmurare,
Crinii albi ai sînului!”

Bineînţeles, textul este amendabil pentru cacofoniile ce sar în ochi, dar

valoarea lui constă în eleganţa dominantă a limbajului poetic, în ludicul uşor
lasciv al imaginilor, care anunţă un mare poet al erosului.
Ar mai fi de spus că, deşi construită din „convenţiile datate” (ale
paşoptismului), poezia este fermecă toare totuşi prin ritmul legă nat al... „unei
că lă riri în zori”.

Din străinătate12, alte text din 1866, relevă aceleaşi preocupă ri

tematice şi poetice. Construindu-se pe opoziţia toţi /eu singur, poezia
aparţine aceleiaşi faze a atitudinilor lirice paşoptiste. Poezia „pare să fi fost
scrisă la Cernă uţi, unde Eminescu se simţea „în stră ină tate”13:
Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică,
În valea mea natală, ce undula în flori…

12
Din manuscrisul pe care îl pregătea pentru editare la 1870 (!), poezia Din străinătate poartă numărul 33.
13
D. Murăraşu, Comentarii în: Mihai Eminescu Poezii, Bucureşti, Minerva, 1986, vol. III, p. 275.
8
 În acelaşi spirit al înaintaşilor, în respectul modelelor paşoptiste se vor
înscrie poeziile patriotice şi satirice eminesciene Ce-ţi doresc eu ţie, dulce
Românie? Junii corupţi.14

Poezia La Heliade (scrisă şi publicată în 1867 cu prilejul împlinirii de

că tre Heliade a vîrstei de 65 de ani) este prima ars poetica eminesciană şi
construieşte, afirmă ca mit poetic fundamental mitul mesianic. Heliade este
poetul-Mesia.

Erotica antumă

În privinţa eroticii, antumele din prima perioadă aduc un ton byronian

(cu gestică amplă , romantică , cum ar fi poezia Amorul unei marmure) fie
imaginile poeziei cu îngeri (ca în La o artistă).

La o artistă (1868) conţine prima imagine platoniciană a femeii din

opera eminesciană : femeia este cîntare întrupată, cîntarea sferelor, proiecţie a
unui gînd divin. Aceste note ale imaginii feminine apar şi în poezia paşoptistă
a unor Alecsandri sau Bolintineanu. Femeia-înger este un loc comun al poeziei
romantice, ce se organizează într-o imagine platoniciană . Deşi Eminescu, la
modul general, nu iese încă din clişeul paşoptist, apar deja în text comparaţii
(procedeu poetic lesne de abordat) ale că ror al doilea element este abstract
(consemnă m evoluţia comparaţiei spre metaforă ):
Ca a nopţii poezie,
Cu-ntunericul talar,
Cînd se-mbină, se-mlădie
C-un glas tainic, lin, amar.
Tu cîntare întrupată!
De-al aplauzelor flor,
Apărînd divinizată,
Răpişi sufletu-mi în dor.

Construcţiile-în-comparaţie se reiau, nu ajunge o singură comparaţie aceluiaşi

nume.

În concluzie, menţionă m că aceste texte sînt construite pe tematică şi

structuri poetice paşoptiste: stilul folcloric se îmbină cu stilul înalt, ornat cu
elemente neoclasice, dă ruit din belşug cu neologisme. E de reţinut
preponderenţa comparaţiei asupra metaforei, discursivitatea logică – iar nu
poetică ! – bazată pe subordonare sau disjuncţie.

14
Textele trebuie comentate independent.
9
 Postumele primei etape (comentarii de texte)

 Poemul Ondina şi variantele lui.

 Conceptul de artă poetică în poemul Întunericul şi Poetul.
 Poemul Mureşanu şi variantele lui.
 Erotica postumă : Basmul ce i l-aş spune ei.
 Cronotopul romantic şi structura universului platonician în poezia Sara
pe deal.

Constată m că postumele sînt cele mai interesante texte ale primei etape.
De ce ră mîn însă ... postume, putem doar presupune. S-ar putea că , fiind un
bun cunoscă tor al codurilor poetice la modă , Eminescu publică poezia care,
cum consideră Ioana Em. Petrescu, „se cere, se gustă ”. Textele lă sate în
manuscris ar fi contrazis modelele timpului, impuse şi de societatea Junimea.
În antume, însă , chiar dacă nu contrazice tipul acesta de poezie, el îl
îmbogă ţeşte substanţial.

În 1869 Eminescu scrie poemul Ondina (prima variantă , din 1866, se

întitula Serată, iar textul din 1872 va fi numit provizoriu Eco). Motivul
abordat este de largă circulaţie romantică . Partea de romantism, gustată mult
de epocă , este acea în care Ondina suferă în dragostea ei şi îşi gă seşte liniştea
în moarte. Ondina apare şi în fragmentul de proză Umbra mea sub numele
Onde, dovadă că această imagine face parte din obsesiile poetice eminesciene.
În primele două variante ale poemului atestă m o paradă a elementelor
mitologice germane (varianta a doua este elaborată în perioada vieneză , cînd
poetul se află sub influenţa puternică a culturii germane). Ondinele sînt
spirite ale elementului acvatic, nimfe. Titlurile primelor variante dau cheia de
lectură : Serata este un bal cosmic al aştrilor, învă luit în ritmul unei muzici
divine. În Serată petrec elementele primordiale: apa este reprezentată de
ondine, focul de salamandre, pă mîntul de gnomi, aerul de silfe. Sînt personaje
care populează pînă la saţietate întreaga literatură din secolul al XVIII-lea.
E de reţinut elementul ce configurează femininul eminescian: Ondina
este element acvatic prin excelenţă feminin.
Textul începe cu o cavalcadă şi se construieşte apoi din fragmente
alternative: sînt scene de dans şi un fel de ... aripi. Atmosfera nocturnă
aminteşte de poezia preromantică a nopţilor:
L-al orelor zile şirag rîzător
Se-nşir cele negre şi multe
Ce poartă în suflet mişcare de-amor
Pălite, sublime, tăcute.
Şi noaptea din nori

10
Pe-aripi de fiori
Atinge uşoară, cu gîndul,
Pămîntul. .

Ca în toate textele acestei perioade, fiinţa feminină , Ondina, este, în ordine

platoniciană , „sororă cîntă rilor”:
Tu eşti cîntărilor sororă gemene,
Sufletul lor,
Regele inimei trebuie să-ţi semene
Ca vis cu dor.

Finalul poemului este o serenadă cîntată de cavalerul de sub fereastră .

Imaginea tînă rului îndră gostit se identifică cu cea a Regelui Lin. Expresia ar fi
putut fi preluată de la V. Renata Buticescu, care publica în Familia, în 1866, un
articol mai lung Datinile poporului român, în care era vorba şi de Lin , lin,
marmalin.
E de reţinut de asemenea faptul că acest personaj reprezintă , arhetipal,
e fiinţă extraordinară , un Rege, tipologic un artist, care intuieşte ritmul lumii
şi al stelelor şi
Cîntă cu doliul, ce-l varsă belele
Cînd plîng de-amor,
Să creadă lumile, să creadă stelele
Că-i tactul lor.

Cosmosul este unul platonician:

Muzica sferelor: Serafii adoră
Inima lumilor ce-o înconjoară,
Dictînd în cîntece de fericire
Stelelor tactul lor să le inspire.

Cîntecul Ondinei este de un dramatism zguduitor. Imaginea ei se

identifică cu cea a unui personaj liric cuprins de suferinţă . Se pare că poetul
anticipă dispoziţiile din urmă ale destinului să u, cîntecul Ondinei fiind un fel
de mai-am-un-singur-dor, din celă lalt capă t al creaţiei. Cele şapte strofe din
interiorul textului poartă în unele variante ră mase în maniscris titlul Cîntecul
Casandrei sau Cîntecului lăutarului. Vom cita, pentru a marca fragmentul, doar
prima şi ultima strofă :
Liră spartă-n stînca lume,
Suflet stins, muiat în nor,
Plîns amar luat de glume,
Adevărul vrăjitor;
.........................................
Dar atunci cînd albe zîne
11
S-or privi-n sufletul meu,
A! Gîndiţi, gîndiţi la mine
Că am fost în lume eu.

Iar chemă rile cîntă reţului Rege Lin, care se identifică cu

...un amor
Ce arde-n o inimă jună,
Un glas de pe buze aprinse de dor,
O minte pustie, nebună
Şi dulce descînt
Pe coarde de-argint,
Cînd palida mea nebunie
Învie.

sînt adresate Ondinei, pe care o cheamă în spaţiul paradisiac, locuit de el, care
nu este decît un spaţiu lin al morţii:
Dar am o cîmpie ce unduie-n flori,
Cîmpia speranţelor mele
Acolo te-aşteaptă rîzîdele zori,
Pletindu-ţi coroană de stele.
S-aduci prin amor
De viaţă fior,
În cîmpul speranţelor vină,
Ondină!

Cred că recunoaşteţi aici prefigurarea unui alt poem, Luceafărul, cu

invocă rile fiinţei feminine, purtă toare de viaţă , cu imaginea, „neîndemînatică ”,
deocamdată , a coroanei de stele ce i-o pregă teşte poetul de pe acum… Este
evidentă însă deosebirea de tonalitate. Eul masculin este plin de speranţe,
aşteptarea lui este plină de optimism.
Formele arhaice din text sînt alte însemne ale aceluiaşi stil înalt. Muzica
sferelor din „bal” este nă scută din adoraţia serafică a inimii lumilor: sînt
imagini de dans cosmic care alternează cu o a doua arie, unde se gă seşte
imaginea platoniciană a femeii-idee. Muzica serafilor, care dictează mişcarea
cosmică , celebrarea luminii albe - toate sînt elemente ale modelului
cosmologic platonician.

12
 ***
Succintă introducere în modelele cosmologice 15

Cred că este momentul să facem o paranteză explicativă . Modelele

cosmologice sînt modele teoretice, ipotetice, privitor la originea şi existenţa
universului. După J. Merleau-Ponty16 şi B. Morando există trei etape ale
modelelor cosmologice:
1) Cosmologia antică , dominată de viziunea unui univers sferic
(conceptul Platon-Pitagora).
2) Universul conceput ca mecanism, model corelat cu noua fizică a lui
Newton; este modelul cunoscut sub numele lui Kant şi Laplace.
3) Modelul cosmologic de după teoria lui Einschtein.

Deocamdată , pentru Eminescu, ne va interesa modelul platonician şi

apoi cel kantian.

1) Conform viziunii platoniciene, cosmosul este un grup perfect, o sferă

închisă , conţinînd mai multe sfere concentrice (zece sau şapte). În centrul
sferelor se află pă mîntul sau sîmburele de foc al lumii. Sferele sînt orbite
planetare. Sfera cea mai exterioară este sfera stelelor fixe. În viziunea lui
Platon, axa sferelor concentrice e coloana de lumină , fusul necesităţii. Pe
fiecare orbită planetară există cîte o sirenă (ele sînt de toate şapte), fiecare cu
sunetul ei caracteristic. Combinarea sunetelor dă muzica sferelor. Deci,
universul e muzical şi viu, e o fiinţă , este creat de Demiurg după legile
armoniei matematice. Ca tip de spaţiu, universul platonician este unul
concentrat în jurul unui punct din care creşte o axă . Este tipul de spaţiu care –
după Mircea Eliade – aparţine gîndirii mitice, spaţiul concentrat în jurul lui
axis mundi (axă a lumii).
Locul unde axa intersectează pă mîntul este numit omphalos. Axa lumii
unifică nivelul existenţei sacre cu acela al existenţei profane. Omphalos este,
pentru gîndirea mitică , punctul realită ţii absolute. Platon manifestă o intuiţie
antropocentrică a lumii. Universul să u este antropocentric.

2) În modelul kantian, universul apare ca infinit. El conţine o pluritate de

lumi, unde fiecare lume se naşte şi moare. Universul, în întregul lui, este
nemuritor, pă rţile sînt muritoare. Cu modelul kantian, perspectiva
antropocentrică a dispă rut. Fiinţa umană este o întîmplare. În locul
15
Cosmologia este studiul istoriei universului, mai ales originilor și destinului său. Este studiată
în astronomie, filozofie și religie. Etimologic, cosmologie provine din cuvintele grecești κόσμος (cosmos = lume)
și λογος (logos = știință).La începutul secolul XX, teoria Big Bang s-a impus în lumea științifică drept cel mai
probabil model al nașterii universului.
16
Jacques Merleau-Ponty este filosof existenţialist. A semnat: J. Merleau-Ponty, B. Morando, Les trois etapes de
la cosmologie. Comment a evolue la conception de l'univers de l'Antiquite a nos jours, Laffont, 1971; J. Merleau-
Ponty, Cosmologia secolului XX, Ed. şt. şi encicl., Bucureşti, 1978.

13
 Demiurgului matematician apare un fel de mare mecanician
impersonal, care se confundă cu Legea.

Modele cosmologice... De fapt fiecare din noi avem un model – un mod

de a ne imagina universul, influenţat de diverse teorii, fireşte. Conştientizat
sau nu, el există , noi ne raportă m într-un fel la univers, ni-l imagină m. Ne
însuşim, cu alte cuvinte, un model cosmologic adoptiv. Aceasta nu este o
categorie a conştientului, ci mai degrabă a subconştientului uman. El indică
opţiunea inconştientă , la nivelul sentimentului existenţei, pentru un anume
tip de univers.
Romantismul reacţionează subconştient la modelul platonic. Eminescu
clarifică acest model, ducînd astfel la limită , la capă t consecinţele gîndirii
paşoptiste. El redescoperă motivarea interioară a alegerii subconştiente. De
fapt, în Eminescu poezia paşoptistă îşi descoperă propriile motivaţii - nu
contenesc să repet acest lucru…

***

Să revenim acuma la poemul Ondina. Vom observa că de la varianta a

doua la a treia, Eco, pe segmentul a 2-3 ani (1869-1872), Eminescu şi-a
perfecţionat tehnica. Dispare clişeul paşoptist, înlocuit fiind de imaginea
eminesciană a izvorîrii stelelor care se nasc din apă . Cerul întreg este o apă .
Acvaticul eminescian primeşte deja sugestiile femininului şi spaţiul astfel
configurat se purifică de clişee. Ariile s-au simplificat, sînt două şi prevestesc
atitudinea Că tă linei din Luceafărul.
Modificarea esenţială însă se produce în finalul poemului. Ultima strofă
transformă balul cosmic în visul unei naturi bă trîne, ruinate. Fantezia naturii
este ironizată în finalul de perspectivă poetică . Poezia însumează motivele
creaţiilor de tinereţe: muzica şi poezia concepută ca un cîntec sînt expresii ale
armoniei divine. Poetul e „bard”. Poezia este expresia luminii creatoare de
lumi.

Motivele se reiterează şi în Întunericul şi Poetul, unde poetul este un

stră in, un ră tă cit pe pă mînt (deşi vorbeşte în plin „registru Vă că rescu”). El ştie
că este expresia lumii (şi luminii divine) care, la vîrsta pe care o avea
Eminescu atunci, e raza naţiunii, naţiunea fiind concepută ca intermediar
între individ şi divinitate. Întunericul este în polemică cu poetul, după cum în
Mureşanu Lumina dialoghează în contradictoriu cu Anul 1848. Versuri din
această compoziţie se află în Mureşanu (1869) şi în Poveste.
E de reţinut felul cum înţelege Eminescu misiunea poetului (Tu crezi că
eu degeaba am scoborît din stele/ Purtînd pe frunte-mi raza a naţiunii
mele?/Voiu să ridic palatul la dulci sorori,/ La Muzică şi Dramă… în dalbe
sărbător,).

14
 Pentru a înţelege codul poetic al primei etape de creaţie, trebuie să
insistă m ceva mai mult asupra poemului Mureşanu. Poemul cunoaşte cîteva
variante:
 varianta din 1869 – Mureşanu (Tablou dramatic);
 varianta din 1872 - Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un
act);
 varianta din 1876 – Mureşanu.
Se poate observa că acest proiect dramatic l-a preocupat cel puţin timp
de şapte ani, ră mînînd un text neterminat…
Astfel, scris în 1869, poemul a fost transcris în 1870, fiind însoţit de o
notă : „Am scris-o într-un timp cînd sufletul meu era pătruns de curăţenia
idealelor, cînd nu eram rănit de îndoială. Lumea mi se prezenta armonioasă,
cum i se prezintă oricărui ochi vizionar, netrezit încă, oricărei subiectivităţi
fericite în grădina înflorită a închipuirilor sale”. Vă atrag atenţia supra
dispoziţiei interioare a poetului: cînd nu eram rănit de îndoială. Este de reţinut
confesiunea lui.
În corespondenţa din 1871 Eminescu vorbea, evaziv ce-i drept, despre o
dramă : „De drama mea n-are să fie nimica, pentru că nu ştiu ce formă să-i dau,
pentru că nu e dramă. S-ar potrivi poate mai mult pentru un epos, dar atunci aş
prinde vioiciunea scenelor şi a caracterelor ce-mi trec prin minte. Cum vă spun,
n-are să fie nimic din ea; simţi cum se desparte întregul ei în păţi constitutive,
din cari fiecare îşi pretinde independenţa sa. De-ar fi fost să fie, apoi ar fi fost
cam în maniera lui „Faust”, deşi nu totuşi”17. Într-o altă scrisoare că tre acelaşi I.
Negruzzi, din 16 mai, ştiind atitudinea celor de la Junimea în privinţa
scrierilor de inspiraţie patriotică , stă la îndoială dacă să trimită sau nu poemul
la revista Convorbiri literare. Poetul se arată timid şi, oarecum, resemnat:
„Dacă n-ar fi să fie, atunci va sta unde-a mai stat şi pîn-acum – în fundul lăzii
mele”.

Precum s-a văzut, prima variantă a poemului e subintitulată „tablou

dramatic”. Este, într-adevă r, un poem dramatic de tip romantic. Prototipul sau
modelul este poemul Faust de Goethe. Varianta din 1869 era, în intenţia
autorului, reconstituirea poematizată a poeziei Un răsunet a lui Andrei
Mureşanu, care mai poartă titlul Deşteaptă-te, române. Personajele sînt: Anul
1848, Geniul Luminii, Silfii de lumină , Andrei Mureşanu.
Textul este structurat în trei scene. Indicaţiile de cadru fac apel la o
recuzită romantică , desenînd un spaţiu bră zdat de mari drame cosmice şi
istorice. Prima scenă dezvoltă o atitudine paşoptistă : la miezul nopţii toţi
dorm, doar eul liric nu este scutit de suferinţa conştiinţei treze. Timpul este
văzut ca un animal captiv, cu sînge cosmic. Miază -noaptea înseamnă „timp

17
Mihail Eminescu, Articole şi scrisori, Editura Cartea moldovenească, Chişinău, 1963, p.118.

15
oprit”, închis, captiv. Sînt subliniate dimensiunile de sacralitate ale timpului
cosmic.
Se zbate miazănoaptea în inima de-aramă
Din turnul în ruină. Şi prin a lumei vamă
Neci suflete nu intră, neci suflete nu ies;
Meditaţia lui Mureşanu se referă la temele naţionale dureroase,
devenind contemplaţie a unui destin în derivă şi generînd o izbucnire de
disperare. Anul 1848 este anul morţii şi vesteşte pierea naţiunii româ ne. Lui,
Mureşanu îi ră spunde în spiritul paşoptist: nenorocirile sînt trecă toare,
bardul îşi apă ră poporul în numele eternită ţii, al viitorului (Privesc cu voioşie
la viitoru-i mare).
În scena a doua, decorul se schimbă . Întreaga scenă este proiecţia
visului lui Mureşanu. Sîntem lîngă „ruina de marmură a unui monument
roman”, la poalele că reia doarme Mureşanu. Sîntem totodată în „haosul
înstelat”, în „cerul cu profunda lui armonie”, în „negura roză”, aproape de
„centrul lumei încoronat de sori”. Natura este acum revitalizată , se fac aluzii la
stră moşii eroici, care vor fi modelul absolut al redeşteptă rii naţiunii româ ne.
Silfii de lumină slă vesc lumina şi poezia, iar Lumina (albă şi surîzîndă. În păru-
i blond ard stele, într-o mînă – crinul luminei, în cealaltă – o coroană de lauri de
argint) îl încoronează pe Mureşanu, aducîndu-i mesajul luminii din centrul
lumii, definindu-i menirea pe pă mînt:
Profete al luminei! În noaptea-ți te salut
Şi vărs geniu de aur în corpul tău de lut,
În buclele-ţi eu strecor dulci lauri de argint,
Cu raza zilei albe, eu geniul ţi-l aprind.

Scena a treia revine la cadrul iniţial. Mureşanu se trezeşte şi va

declama, inspirat, cu mîna pe liră , poezia Deşteaptă-te române (El o declamă
încet şi expresiv, răzimîndu-se cu mîna stîngă pe liră). Dominanta generală a
textului este clar una paşoptistă . Lumina cosmică este citită ca lumină a
istoriei unui neam. Elementele platoniciene sînt integrate, subordonate
viziunii patriotice, naţionale.

Varianta a doua (Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un act)

modifică personajele. Apare Mors18 (în locul Anului 1848), care va fi înlocuit şi
el cu Indiferenţialul (Nirvana19). Geniul Luminei, pă strat pentru început, va fi
şters şi Eminescu va scrie Isis 20. Informaţia din subsol ne arată cît de amplă
este mişcarea lui Eminescu în cultura şi civilizaţia vechilor şi îndepă rtatelor
18
Mors (mitologie), personificarea morţii în mitologia romană
19
Nirvana este starea supremă în budism și jainism, stare care încheie șirul reîncarnă rilor. Nirvana este
eternitatea, inexistența, adică antipodul lumii imediate a lucrurilor schimbă toare. Nirvana este în afara
orică rei posibilită ți de reprezentare mentală . Dată fiind natura limitată a creierului uman care fiind doar un
instrument al naturii nu poate exprima în concepte ceea ce este mai presus de a fi exprimat în cuvinte
(proprie naturii), nirvana poate fi definita doar prin negaţii, adică nirvana nu este asta, nu este aia...... Este o
stare care poate fi doar tră ită. Este indiferenţaită cu instrumentele raţiunii…
16
popoare: de la romani, la hinduşi, egipteni… Pe de altă parte, „aceste
prefaceri, afirmă D. Mură raşu, ne fac să întrevedem fră mîntarea spirituală
care va duce la a treia variantă Mureşanu din 1876, unde poetul revoluţiei de
la 1848 nu mai este decît un personaj mitic.” 21 De observat că moartea, pentru
Eminescu aflat în prima fază a contactului să u cu gîndirea indiană , este
echivalentă cu Nirvana. Ră mîne să ne explică m substituirea Geniului Luminei
prin zeiţa Isis…
Cadrul ră mîne, şi în această variantă , acelaşi: (Scena înfăţişează un
peisagiu de-o romanticitate sălbatecă în munţi. Pe de o parte stînci surpate –
unele ţepene, altele răsturnate – de alta brazi acăţaţi de vîrfuri de stînci, unii
frînţi şi răsturnaţi de vijelii şi torent). Meditaţia însă are un subiect mult mai
cuprinză tor, întrebarea care o provoacă fiind: Ce legi urmează vremea?
De ce se-ntîplă toate aşa cum se întîmplă,
Cine mi-a spune-o oare? E plan, precugetare,
În şirul orb al vremei şi-a lucrurilor lumei?
Sau oarba întîmplare fără-nţeles şi ţintă
E călăuza vremei? Putut-a ca să fie
Şi astfel de cum este tot ceea ce ezistă,
Sau e un trebui rece şi neînlăturat?
Şi dacă trebui toate să fie-aşa cum sînt,
Ce legi urmează vremea? Cu ce drept ea apasă
O ginte ca pe sama-i o alta să ridice;

Este momentul cînd Eminescu trece de la un subiect naţional istoric, la

unul filosofic: care este sensul existenţei noastre în lume? Ră spunsul vine
schopenhauerian: motorul existenţei este răul.

Dar nu! E-atîta minte – atîta plan de rele

S-a grămădit puternic în viaţa ginţii mele,
Încît îmi vine-a crede că sîmburele lumii
E răul.

El dezlă nţuie revolta, iar Mureşanu se transformă în consecinţă într-un demon

romantic, ce afirmă , în esenţă : dacă Dumnezeu e ră u, bun este tocmai Satana!
O, Satan! Geniu al desperării! exclamă el.

Elogiul demonului (De exemplificat cu text!) este astfel un elogiu al

dreptă ţii. Poetul devine un rebel apostat, indecis, o fiinţă mai degrabă
dilematică .

20
În mitologia egipteană , Isis este zeița magiei și a vieții, a că să toriei, simbolul armoniei matrimoniale și
fidelită ții femeii față de soț. Soția și sora a lui Osiris, fiica zeilor Geb și Nut și mama lui Horus, Isis este una din
principalele divinită ți venerate de vechii egipteni.
21
Dumitru Mură raşu, Comentarii eminesciene. În cartea Mihai Eminescu, Poezii, Ediţie critică de D. Mură raşu,
Vol. I, Minerva, Bucureşti, 1982, p.341.
17
 Revoltei îi urmează o întoarcere ezitantă spre principiul creator.
Revolta damnatului cedează în faţa armoniei sublime a cosmosului, dar – şi
mai ales – în faţa gîndului despre posibila reverie a propriei sale naţiuni:
Decît o viaţă moartă, un negru vis de jele,
Mai bine stinge , Doamne, viaţa ginţii mele,
Decît o soartă aspră din chin în chin s-o poarte,
Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!

Sîntem în faţa unei cît se poate de tipice evoluţii a eroului eminescian de

la un spirit afirmativ, care se opune hotă rît, spre o fiinţă dilematică. Poetul –
erou al acestui text – se îndoieşte. Aceasta este atitudinea lui definitorie.
Platonician, geniul este pus mereu în relaţie cu lumea cosmică , asociată
gîndirii şi cîntă rii. Istoria literaturii constată că poemele Ondina şi Mureşanu
„sînt [...] poeme care, prin intenţia lor de a defini esenţa universului şi de a
descrie destinele omului, le-am putea numi metafizice”.22
Cea de-a treia variantă , Mureşanu (1876), modifică şi mai mult
perspectivele, îndepă rtîndu-se progresiv de temele naţionale şi înderptîndu-
se spre simboluri şi imagini de mit. Personajele sunt: Mureşanu, (Visurile,
Somnul, Vîntul, Izvorul - un fel de voci simbolice din corul ce îngînă somnul lui
Mureşanu), Regele Somn, (Undele, Delfinul, Ondina23, Sirena – voci din acelaşi
„cor antic”), Că lugă rul, Chipul. Cele din urmă personaje fac dovada unei
alchimii între bruioanele Mureşanu şi Povestea magului călător în stele… În
1870, cînd pregă tea un caiet de poezii pentru a-l da la tipar, Eminescu nu s-a
hotă rît să selecteze din prima variantă decît un fragment. Ce ar trebui să mai
reţinem este un detaliu de plan secund: cadrul oniric e plasat în centrul
lumilor, anunţîndu-se astfel obsesiile cosmogonice ale poetului.

Din categoria poemelor metafizice face parte şi textul Genaia. Proiect

„destul de naiv şi de emfatic”24 din epoca prestudenţească (1868), poemul ar fi
trebuit să fie un text cosmogonic, care îşi propunea să mediteze asupra
creaţiunii pă mîntului după o mitologie proprie româ nă , în 20 de cînturi.
Poetul româ n, orb, visează aici pă mîntul, transformat astfel într-o
materializare a gîndirii poetice. Eminescu proiecta de fapt o cosmogonie
poetică .
Într-o lume de neguri, poem din 1873, surprinde momentul originar al
separă rii luminii de întuneric. Dar lumina preexistă în întuneric, ea este
precosmică şi infinită . Naşterea luminilor nu este altceva decît scoaterea la
vedere a luminii de că tre gîndire. Unul dintre cele mai reprezentative motive
platoniciene, în literatura universală , este cel al luminii. La Eminescu motivul
persistă , indiferent de etapa de creaţie sau de „model”, pînă la capă t.
22
Călinescu George, Opera lui Mihai Eminescu,...vol. I, p.12
23
Revine imaginea Ondinei…
24
Călinescu, idem, p.11.

18
 Erotica postumă
Într-o lume armonios-platoniciană , iubirea este un factor de coeziune
cosmică . Erotica, la Eminescu, este înţeleasă ca un transfer al principiului
cosmic în sfera existenţei umane. Fiinţa feminină este reflexul angelic al Ideii
în lume. Frumuseţea ei reflectă Armonia şi Frumuseţea însă şi. În ordinea
viziunii platoniciene, iubirea ră mîne şi pentru Eminescu un factor
gnoseologic. Schema angelită ţii feminine (figura femeii iubite, mişcarea de
plutire) se realizează în tradiţie platoniciană . Spre exemplu, Basmul ce i l-aş
spune ei este o poezie-elogiu adus iubitei, impregnat de elemente
platoniciene. Poetul echivalează imaginea femeii cu cea a îngerului dintr-un
paradis platonician:
Acel înger! ... Faţa pală,
Ochiul negru, păr bălai –
L-am văzut – o stea regală,
O lumină triumfală,
Şi de-atunci îl iubesc, vai...
L-am cătat în astă lume
Pîn-ce viaţa-mi se pierdu,
Sufletu-mi se abătu...
Şi-atunci te-am văzut: minune!
Acel înger ai fost tu
Iubirea este o formă de anamnesis: îţi reaminteşti existenţa
prototipului, eşti plasat în universul platonic de care te-ai ră tă cit, prin iubire.
Basmul ce i l-aş spune ei este, pentru Eminescu, metafora ce defineşte
limbajul unei epoci mitice organice. Textul întreg este foarte caracteristic
pentru viziunea tradiţionalist platoniciană a eroticii.
Discutînd despre erotica eminesciană vă propun o analiză a Sării pe
deal (text publicat în 1885, dar conceput mai înainte, 1872). Este un text mult
mai important decît se crede. Vă amintesc că textul face parte din corpul
poemului Eco, cu funcţie de ultimă arie.
Primul lucru la care vreau să vă fac atenţi e decuparea I emistih. Versul
arată astfel:
Sa / ra / pe / deal // bu / ciu / mul / su / nă / cu / ja / le
I _ / _ I // I_ _ / I_ _ / I _
Troheu / iamb // dactil / dactil / trohei
Coriamb // ........

Ruptura este urmată de schimbarea tonului prin ritm, creîndu-se o

impresie de narativitate. Recitind primul emistih, constată m că el stă sub
ideea timpului şi a spaţiului. Poezia pleacă de la definirea spaţialită ţii şi
temporalită ţii. Termenii – cheie sînt „sara” şi „deal”. Dealul este termenul
nuclear, în jurul lui se ierarhizează un întreg univers: valea-n fum, oamenii îl

19
urcă osteniţi, salcîmul este pe deal, luna trece de-asupra lui, pe cer... Există
trei nivele ale spaţiului: adîncul (valea), dealul (cu salcîmul vechi şi înalt), şi
mai sus nivelul cosmic. Dealul este urcat de turme (mişcarea ascensională
este foarte subliniată în poezie), în vreme ce „stelele-i scapă ră -n cale”,
realizîndu-se interferenţa lumii terestre cu lumea cosmică . Dealul şi salcîmul
au funcţie de axis mundi.
Poezia se construieşte astfel pe o schemă arhetipală , de spaţiu mitic.
Axis mundi e, semnificativ, întruchipată de un element familiar, aş zice chiar
casnic. Întregul spaţiu al poeziei se concentrează în consecinţă pe un spaţiu
familiar. Acest tip de construcţie a spaţiului se va repeta şi în alte texte;
Eminescu structurează spaţiul nostru pe arhetipuri mitice şi în acest sens va fi
conturat de Blaga.
Tipul de spaţiu mitic pentru care optează aici este unul post-romantic:
lumea şi înţelesurile ei mitice există aici, ele nu sînt doar o proiecţie a
imaginarului.
Toate componentele cadrului sînt încă „vechi” – dar „vechi” este ceea ce
poate fi apropiat de eternitate într-o ordine a umanului.
Spaţiul pare hipnotizat de o atracţie cosmică . Timpul, la rîndu-i, are
caracteristici mitice. Seara nu este un timp al apusului: astfel se va întîmpla la
Eminescu numai în mod excepţional – şi nu aici. Apele izvoră sc, stele nasc,
elementele repetă imaginea unei izvorîrii. Seara este un moment al naşterii
apelor şi stelelor. În alte texte ră să ritul lunii e o geneză repetată .
Conotaţia acvatică a din nou prezentă , şi aici apa e un element feminin,
un fel de început cosmic prezentat cu elementele unei existenţe familiare.
Sara pe deal poate fi citită ca o idilă cu elemente de bucolică clasică .
Construită cu elemente ale vieţii cotidiene, ea urmează o structură arhetipală
a timpului şi spaţiului, dar toată poezia este erotică . Această dimensiune este
construită pentru plasarea imaginii iubirii însă şi pe nivelul intermediar (între
cer şi pă mînt). Plasarea pe un spaţiu intermediar îi dă posibilitate de a intra în
contact cu ambele nivele. Erosul în consecinţă devine factorul mediator între
două lumi. Platon consideră că erosul e „un daimon” 25, o fiinţă care mediază
între uman şi lumea divină – la Eminescu iubirea reprimeşte sensul
platonician prin chiar plasarea ei în spaţiu. Să fie „daimonul” eminescian acel
„geniu chinuit de neliniște, care stîrnește pasiuni, dorințe”…?
Poezia este foarte caracteristică pentru ce este Eminescu la 1872 şi
pentru ce va deveni ulterior. Materialul poetic postromantic este structurat pe
scheme poetice platoniciene. Sara pe deal marchează momentul de
maturizare a poeziei eminesciene. Eminescu va pă ră si de-acum „anecdota
cosmică ”, ră mînînd la structurile arhetipale.

25
Daimon/ demon: (ant.) spirit care dirijează destinul oamenilor, al cetăților etc.
20