C IV V Eminescu I Et Redactat
C IV V Eminescu I Et Redactat
C IV V Eminescu I Et Redactat
Periodizarea creaţiei
Prima etapă de creaţie (1866-1870): sub semnul înaintaşilor
Problema periodiză rii creaţiei unui scriitor este una dintre cele mai
dificile. De regulă pă rerile cercetă torilor diferă . Opera lui Eminescu nu face
excepţie, dimpotrivă . Cred că este scriitorul asupra că ruia s-au exersat cele
mai diverse opinii.
De regulă periodizarea creaţiei se face în funcţie de mişcarea poetului în
timp. În istorie. Este o periodizare identificabilă cu cronologia.
1
Ion Negoiţescu, Poezia lui Eminescu (ediţia a IV-a revăzută), Cluj - Napoca, Dacia, 1995, p. 17.
1
Drept confirmare a se vedea principiile de organizare a Vieţii lui Mihai
Eminescu de George Că linescu.2
G. Munteanu, spre exemplu, segmentează biobibliografia lui Eminescu în
felul urmă tor:
1866 – 1869 – perioada studiilor la Cernă uţi. Debutul. „Laboratorul”
este cel mai promiţă tor aspect al activită ţii din această perioadă ;
1869 – 1874 – studiile la Viena şi Berlin;
1874 – 1877 – la Iaşi;
1877 – 1883 – la Bucureşti, la Timpul;
1884 – 1889 – ultimul.3 Conceptul lui G. Munteanu se edifică pe punctul
de echilibru între textele antume şi „laborator”, care conţine un material
poetic cu totul deosebit.
Deşi nu operează o periodizare propriu–zisă , autorul Istoriei literaturii
române de la creaţia populară la postmodernism, Dumitru Micu, îşi
alimentează modul de interpretare a lui Eminescu din biografia autorului, plus
biografia creaţiei, - moduri de existenţă inseparabile: „Mitizată , demitizată ,
remitizată de biografi (Blaga o aseamă nă cu „o legendă biblică”), viaţa lui
Mihai Eminescu este, în datele structurante, oricum am privi-o, propria sa
creaţie. Este „opera” altfel spus. Toţi, de altfel, ne autoconstruim sau ne
autodistrugem (ar specifica Sartre), în funcţie de finalitatea opţiunii
esenţiale”.4
I. Deci, prima etapă , cuprinsă între anii 1866-1870 (?), este marcată
de formula retorică a romantismului paşoptist. Eminescu
stă pîneşte un cod poetic de care se va înstră ina, în scurt timp.
II. A doua etapă cuprinde anii (1870) 1872 - 1881, anul cînd
apare Scrisoarea I.
III. A treia etapă este acea a marilor antume din anii 1881-1883.
Eminescu realizează acum o sinteză poetic-filosofică între
gîndirea lui Hegel şi cea a lui Schopenhauer, „construind o viziune
tragică asupra lumii”5.
2
George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu; Ion Creangă. Viaţa şi opera, Chişinău, Literatura artistică, 1989.
3
George Munteanu, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici (ediţia a doua, revăzută şi adăugită), vol. I,
Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994, pp.164-183.
4
Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Bucureşti, Saeculum I.O.,
2000, p.124.
5
A se vedea în acest sens cartea Ioanei Em. Petrescu, Mihai Eminescu – poet tragic, indicată în lista bibliografică.
2
IV.(?) Am putea vorbi şi despre o eventuală a patra etapă - mai
puţin discutată în studiile de specialitate – plasată între anii 1884
– 1889.6
1866 Elev la K. K. Ober Gymnasium din Cernă uţi. În gazdă la Aron Pumnul.
Bibliotecar.
1866-01-12 Debut poetic cu poezia La mormîntul lui Aron Pumnul într-o
broşură votivă 7 „Lă cră mioarele învă ţă ceilor gimnaziaşti".
1866-02-25 Publică în Familia din Pesta, cu numele schimbat de Iosif Vulcan
din Eminovici în Eminescu, poezia De-aş avea.
1866 Pe vară se află ca privatist8 la Blaj.
1867 Actor şi sufleor în trupa lui Iorgu Caragiale din Bucureşti.
1868 Din mai pînă în toamnă colindă cu trupa lui Mihail Pascaly prin
Transilvania şi Banat. Începe să lucreze la romanul Geniu pustiu. Din toamna
e sufleor la Teatru Naţional. 1869 Duminică 16 martie asistă cu Ioniţă
Bădescu şi V. Dumitrescu-Pă un la reprezentarea piesei „Dama cu camelii" de
Al. Dumas-fiul. La 1 aprilie intră în societatea folcloristică „Orientul" a lui Gr.
H. Grandea. Colindă cu trupa lui Mihail Pascaly Moldova şi Bucovina. E reţinut
de tată l să u la Botoşani, este trimis toamna la Universitatea din Viena unde se
înscrie ca extern la Filosofie, devenind şi membru al societă ţii studenţeşti
„Româ nia". La Bucureşti îl cunoscuse pe I. L. Caragiale. La Viena îl cunoaşte pe
Ioan Slavici.
6
În ceea ce priveşte existenţa celei de a patra etape în creaţia lui Eminescu vedeţi: G. Munteanu, Op. cit.
7
VOTÍV, -Ă adj. Care are ca obiect o făgăduință, o promisiune; care s-a oferit divinității, spre a împlini o
făgăduință solemnă. ◊ Tablou votiv = fragment din pictura unui monument, înfățișând pe ctitori, de obicei cu
miniatura monumentului în mâini. [Cf. fr. votif, lat. votivus < votum – promisiune].
8
Deschide dicţionarul!
3
Poezii9: 1866: La mormîntul lui Aron Pumnul (ianuarie); De-aş avea ...
(februarie/martie); O călărire in zori (mai); Din străinătate (iulie); La
Bucovina (august); Speranţa (septembrie); Misterele nopţii (octombrie ); Spre
suvenire; Horia; Frumoasă -i...; Lida; Ondina (Fantazie)
1868: La o artistă (august); Viaţa mea fu ziuă ; Numai poetul...; Amorul unei
marmure (septembrie/octombrie); Ector şi Andromache (de Schiller)
9
Perspectiva cronologică asupra poeziei este prezentată după Ediţia Murăraşu. Cf: Mihai Eminescu. Poezii, în 3
volume, Ediţie critică de D. Murăraşu, Minerva, Bucureşti, 1982.
4
Poezia antumă (comentarii)
5
manierei lirice paşoptiste). Structura retorică este foarte puternic subliniată
de repetiţii, de anaforă :
Acum din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!
Relaţia între versuri este cea a unui discurs logic, o relaţie de subordonare (se
aduc necesare clarifică ri logice între elementele poeziei, ceea ce denotă
însemnele unui temperament adolescentin, care trece prin patetismul inerent
vîrstei):
Te plînge Bucovina, te plînge-n voce tare,
Te plînge-n tînguire şi locul tău natal;
Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare
O urmă-ncet cu ochiul în trista lăcrimare
Ce-i simţ naţional!
La revista Familia a lui Iosif Vulcan poetul se produce în numă rul din 25
februarie/9 martie 1866 cu poemul De-aş avea. Poezia este însoţită cu
urmă toare menţiune: Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui
june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a
surprins plăcut. Emoţia redactorului, care, fă ră autorizarea autorului, îl
reboteză , stă la suprafaţă . Se pare că lui Iosif Vulcan, cel care stă tea în
Ardealul ocupat de unguri, numele Eminovici îi suna mai puţin româ neşte.
Ş eful Familiei avea să -şi amintească mai tîrziu: Înainte cu douăzeci de ani, în o
dimineaţă de februarie a anului 1866, redacţia noastră primi o epistolă din
Bucovina. Epistola conţinea poezii, primele încercări ale unui tînăr, care se
subsemna Mihail Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai spunea că autorul lor
este numai de 16 ani. Farmecul gingaş al poeziilor, considerînd şi etatea tînără
a autorului, ne indica un talent adevărat, care avea un viitor frumos în
literatura română [...]
Poezia De-aş avea este un text tipic paşoptist, fiind scris după modelul
Doinei lui V. Alecsandri. Sînt trei strofe simetrice, construite pe principiul
repetiţiei anaforice. (Este evidentă înclinaţia lui Eminescu spre anumite
procedee ale sintaxei poetice. Anafora accentuează patetismul şi exaltarea
eului liric). Fiecare strofă dezvoltă numele din primul vers prin epitete,
reluate de comparaţii, la rîndu-le, dezvoltate prin alte procedee, cum ar fi, în
cazul dat, metaforele. Autorul construieşte, astfel, structuri poetice în lanţ ,
aceasta fiind una din caracteristicile stilului eminescian din prima etapă de
creaţie:
De-aş avea şi eu o floare
Mîndră, dulce, răpitoare,
Ca şi florile de mai,
6
Fiice dulci a unui plai,
Plai rîzînd de iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor;
12
Din manuscrisul pe care îl pregătea pentru editare la 1870 (!), poezia Din străinătate poartă numărul 33.
13
D. Murăraşu, Comentarii în: Mihai Eminescu Poezii, Bucureşti, Minerva, 1986, vol. III, p. 275.
8
În acelaşi spirit al înaintaşilor, în respectul modelelor paşoptiste se vor
înscrie poeziile patriotice şi satirice eminesciene Ce-ţi doresc eu ţie, dulce
Românie? Junii corupţi.14
Erotica antumă
14
Textele trebuie comentate independent.
9
Postumele primei etape (comentarii de texte)
Constată m că postumele sînt cele mai interesante texte ale primei etape.
De ce ră mîn însă ... postume, putem doar presupune. S-ar putea că , fiind un
bun cunoscă tor al codurilor poetice la modă , Eminescu publică poezia care,
cum consideră Ioana Em. Petrescu, „se cere, se gustă ”. Textele lă sate în
manuscris ar fi contrazis modelele timpului, impuse şi de societatea Junimea.
În antume, însă , chiar dacă nu contrazice tipul acesta de poezie, el îl
îmbogă ţeşte substanţial.
10
Pe-aripi de fiori
Atinge uşoară, cu gîndul,
Pămîntul. .
sînt adresate Ondinei, pe care o cheamă în spaţiul paradisiac, locuit de el, care
nu este decît un spaţiu lin al morţii:
Dar am o cîmpie ce unduie-n flori,
Cîmpia speranţelor mele
Acolo te-aşteaptă rîzîdele zori,
Pletindu-ţi coroană de stele.
S-aduci prin amor
De viaţă fior,
În cîmpul speranţelor vină,
Ondină!
12
***
Succintă introducere în modelele cosmologice 15
13
Demiurgului matematician apare un fel de mare mecanician
impersonal, care se confundă cu Legea.
***
14
Pentru a înţelege codul poetic al primei etape de creaţie, trebuie să
insistă m ceva mai mult asupra poemului Mureşanu. Poemul cunoaşte cîteva
variante:
varianta din 1869 – Mureşanu (Tablou dramatic);
varianta din 1872 - Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un
act);
varianta din 1876 – Mureşanu.
Se poate observa că acest proiect dramatic l-a preocupat cel puţin timp
de şapte ani, ră mînînd un text neterminat…
Astfel, scris în 1869, poemul a fost transcris în 1870, fiind însoţit de o
notă : „Am scris-o într-un timp cînd sufletul meu era pătruns de curăţenia
idealelor, cînd nu eram rănit de îndoială. Lumea mi se prezenta armonioasă,
cum i se prezintă oricărui ochi vizionar, netrezit încă, oricărei subiectivităţi
fericite în grădina înflorită a închipuirilor sale”. Vă atrag atenţia supra
dispoziţiei interioare a poetului: cînd nu eram rănit de îndoială. Este de reţinut
confesiunea lui.
În corespondenţa din 1871 Eminescu vorbea, evaziv ce-i drept, despre o
dramă : „De drama mea n-are să fie nimica, pentru că nu ştiu ce formă să-i dau,
pentru că nu e dramă. S-ar potrivi poate mai mult pentru un epos, dar atunci aş
prinde vioiciunea scenelor şi a caracterelor ce-mi trec prin minte. Cum vă spun,
n-are să fie nimic din ea; simţi cum se desparte întregul ei în păţi constitutive,
din cari fiecare îşi pretinde independenţa sa. De-ar fi fost să fie, apoi ar fi fost
cam în maniera lui „Faust”, deşi nu totuşi”17. Într-o altă scrisoare că tre acelaşi I.
Negruzzi, din 16 mai, ştiind atitudinea celor de la Junimea în privinţa
scrierilor de inspiraţie patriotică , stă la îndoială dacă să trimită sau nu poemul
la revista Convorbiri literare. Poetul se arată timid şi, oarecum, resemnat:
„Dacă n-ar fi să fie, atunci va sta unde-a mai stat şi pîn-acum – în fundul lăzii
mele”.
17
Mihail Eminescu, Articole şi scrisori, Editura Cartea moldovenească, Chişinău, 1963, p.118.
15
oprit”, închis, captiv. Sînt subliniate dimensiunile de sacralitate ale timpului
cosmic.
Se zbate miazănoaptea în inima de-aramă
Din turnul în ruină. Şi prin a lumei vamă
Neci suflete nu intră, neci suflete nu ies;
Meditaţia lui Mureşanu se referă la temele naţionale dureroase,
devenind contemplaţie a unui destin în derivă şi generînd o izbucnire de
disperare. Anul 1848 este anul morţii şi vesteşte pierea naţiunii româ ne. Lui,
Mureşanu îi ră spunde în spiritul paşoptist: nenorocirile sînt trecă toare,
bardul îşi apă ră poporul în numele eternită ţii, al viitorului (Privesc cu voioşie
la viitoru-i mare).
În scena a doua, decorul se schimbă . Întreaga scenă este proiecţia
visului lui Mureşanu. Sîntem lîngă „ruina de marmură a unui monument
roman”, la poalele că reia doarme Mureşanu. Sîntem totodată în „haosul
înstelat”, în „cerul cu profunda lui armonie”, în „negura roză”, aproape de
„centrul lumei încoronat de sori”. Natura este acum revitalizată , se fac aluzii la
stră moşii eroici, care vor fi modelul absolut al redeşteptă rii naţiunii româ ne.
Silfii de lumină slă vesc lumina şi poezia, iar Lumina (albă şi surîzîndă. În păru-
i blond ard stele, într-o mînă – crinul luminei, în cealaltă – o coroană de lauri de
argint) îl încoronează pe Mureşanu, aducîndu-i mesajul luminii din centrul
lumii, definindu-i menirea pe pă mînt:
Profete al luminei! În noaptea-ți te salut
Şi vărs geniu de aur în corpul tău de lut,
În buclele-ţi eu strecor dulci lauri de argint,
Cu raza zilei albe, eu geniul ţi-l aprind.
20
În mitologia egipteană , Isis este zeița magiei și a vieții, a că să toriei, simbolul armoniei matrimoniale și
fidelită ții femeii față de soț. Soția și sora a lui Osiris, fiica zeilor Geb și Nut și mama lui Horus, Isis este una din
principalele divinită ți venerate de vechii egipteni.
21
Dumitru Mură raşu, Comentarii eminesciene. În cartea Mihai Eminescu, Poezii, Ediţie critică de D. Mură raşu,
Vol. I, Minerva, Bucureşti, 1982, p.341.
17
Revoltei îi urmează o întoarcere ezitantă spre principiul creator.
Revolta damnatului cedează în faţa armoniei sublime a cosmosului, dar – şi
mai ales – în faţa gîndului despre posibila reverie a propriei sale naţiuni:
Decît o viaţă moartă, un negru vis de jele,
Mai bine stinge , Doamne, viaţa ginţii mele,
Decît o soartă aspră din chin în chin s-o poarte,
Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!
18
Erotica postumă
Într-o lume armonios-platoniciană , iubirea este un factor de coeziune
cosmică . Erotica, la Eminescu, este înţeleasă ca un transfer al principiului
cosmic în sfera existenţei umane. Fiinţa feminină este reflexul angelic al Ideii
în lume. Frumuseţea ei reflectă Armonia şi Frumuseţea însă şi. În ordinea
viziunii platoniciene, iubirea ră mîne şi pentru Eminescu un factor
gnoseologic. Schema angelită ţii feminine (figura femeii iubite, mişcarea de
plutire) se realizează în tradiţie platoniciană . Spre exemplu, Basmul ce i l-aş
spune ei este o poezie-elogiu adus iubitei, impregnat de elemente
platoniciene. Poetul echivalează imaginea femeii cu cea a îngerului dintr-un
paradis platonician:
Acel înger! ... Faţa pală,
Ochiul negru, păr bălai –
L-am văzut – o stea regală,
O lumină triumfală,
Şi de-atunci îl iubesc, vai...
L-am cătat în astă lume
Pîn-ce viaţa-mi se pierdu,
Sufletu-mi se abătu...
Şi-atunci te-am văzut: minune!
Acel înger ai fost tu
Iubirea este o formă de anamnesis: îţi reaminteşti existenţa
prototipului, eşti plasat în universul platonic de care te-ai ră tă cit, prin iubire.
Basmul ce i l-aş spune ei este, pentru Eminescu, metafora ce defineşte
limbajul unei epoci mitice organice. Textul întreg este foarte caracteristic
pentru viziunea tradiţionalist platoniciană a eroticii.
Discutînd despre erotica eminesciană vă propun o analiză a Sării pe
deal (text publicat în 1885, dar conceput mai înainte, 1872). Este un text mult
mai important decît se crede. Vă amintesc că textul face parte din corpul
poemului Eco, cu funcţie de ultimă arie.
Primul lucru la care vreau să vă fac atenţi e decuparea I emistih. Versul
arată astfel:
Sa / ra / pe / deal // bu / ciu / mul / su / nă / cu / ja / le
I _ / _ I // I_ _ / I_ _ / I _
Troheu / iamb // dactil / dactil / trohei
Coriamb // ........
19
urcă osteniţi, salcîmul este pe deal, luna trece de-asupra lui, pe cer... Există
trei nivele ale spaţiului: adîncul (valea), dealul (cu salcîmul vechi şi înalt), şi
mai sus nivelul cosmic. Dealul este urcat de turme (mişcarea ascensională
este foarte subliniată în poezie), în vreme ce „stelele-i scapă ră -n cale”,
realizîndu-se interferenţa lumii terestre cu lumea cosmică . Dealul şi salcîmul
au funcţie de axis mundi.
Poezia se construieşte astfel pe o schemă arhetipală , de spaţiu mitic.
Axis mundi e, semnificativ, întruchipată de un element familiar, aş zice chiar
casnic. Întregul spaţiu al poeziei se concentrează în consecinţă pe un spaţiu
familiar. Acest tip de construcţie a spaţiului se va repeta şi în alte texte;
Eminescu structurează spaţiul nostru pe arhetipuri mitice şi în acest sens va fi
conturat de Blaga.
Tipul de spaţiu mitic pentru care optează aici este unul post-romantic:
lumea şi înţelesurile ei mitice există aici, ele nu sînt doar o proiecţie a
imaginarului.
Toate componentele cadrului sînt încă „vechi” – dar „vechi” este ceea ce
poate fi apropiat de eternitate într-o ordine a umanului.
Spaţiul pare hipnotizat de o atracţie cosmică . Timpul, la rîndu-i, are
caracteristici mitice. Seara nu este un timp al apusului: astfel se va întîmpla la
Eminescu numai în mod excepţional – şi nu aici. Apele izvoră sc, stele nasc,
elementele repetă imaginea unei izvorîrii. Seara este un moment al naşterii
apelor şi stelelor. În alte texte ră să ritul lunii e o geneză repetată .
Conotaţia acvatică a din nou prezentă , şi aici apa e un element feminin,
un fel de început cosmic prezentat cu elementele unei existenţe familiare.
Sara pe deal poate fi citită ca o idilă cu elemente de bucolică clasică .
Construită cu elemente ale vieţii cotidiene, ea urmează o structură arhetipală
a timpului şi spaţiului, dar toată poezia este erotică . Această dimensiune este
construită pentru plasarea imaginii iubirii însă şi pe nivelul intermediar (între
cer şi pă mînt). Plasarea pe un spaţiu intermediar îi dă posibilitate de a intra în
contact cu ambele nivele. Erosul în consecinţă devine factorul mediator între
două lumi. Platon consideră că erosul e „un daimon” 25, o fiinţă care mediază
între uman şi lumea divină – la Eminescu iubirea reprimeşte sensul
platonician prin chiar plasarea ei în spaţiu. Să fie „daimonul” eminescian acel
„geniu chinuit de neliniște, care stîrnește pasiuni, dorințe”…?
Poezia este foarte caracteristică pentru ce este Eminescu la 1872 şi
pentru ce va deveni ulterior. Materialul poetic postromantic este structurat pe
scheme poetice platoniciene. Sara pe deal marchează momentul de
maturizare a poeziei eminesciene. Eminescu va pă ră si de-acum „anecdota
cosmică ”, ră mînînd la structurile arhetipale.
25
Daimon/ demon: (ant.) spirit care dirijează destinul oamenilor, al cetăților etc.
20