Dactiloscopia Licenta Laura
Dactiloscopia Licenta Laura
Dactiloscopia Licenta Laura
Capitolul 1.........................................................................................................................2
Dactiloscopia. Noțiuni introductive.................................................................................2
SECȚIUNEA I.................................................................................................................2
Dactiloscopia în justiția penală........................................................................................2
SECȚIUNEA II................................................................................................................5
Aspecte de drept procesual penal...................................................................................5
SECȚIUNEA III...............................................................................................................9
Proprietățile și clasificarea urmelor de mâini...................................................................9
SECȚIUNEA IV.............................................................................................................12
Detalii caracteristice desenului papilar..........................................................................12
SECȚIUNEA V..............................................................................................................18
Modul de creare a urmelor papilare. Descriere generală..............................................18
SECȚIUNEA VI.............................................................................................................25
Aspecte generale privind relevarea urmelor papilare....................................................25
Capitolul 2.......................................................................................................................36
Examinarea și identificarea dactiloscopică actuală....................................................36
SECȚIUNEA I...............................................................................................................36
Examinarea dactiloscopică...........................................................................................36
SECȚIUNEA II..............................................................................................................38
Identificarea dactiloscopică...........................................................................................38
Capitolul 3.......................................................................................................................49
Sisteme automate de identificare a amprentelor si urmelor digitale..........................49
Sectiunea I...................................................................................................................49
NEC – Sistemul automat de identificare a amprentelor digitale folosit in Japonia......49
SECȚIUNEA II.............................................................................................................50
Sisteme MORFO de recunoaștere și identificare automată a amprentei digitale...........50
SECȚIUNEA III.............................................................................................................51
AFIS 2000 – PRINTRAK INTERNATIONAL INC..........................................................51
Capitolul 4.......................................................................................................................58
Considerații privind necesitatea utilizării sistemelor automate în identificarea
criminalistică..................................................................................................................58
SECȚUNEA I...............................................................................................................58
Importanța utilizării sistemelor automate de identificare.............................................58
SECȚIUNEA II.............................................................................................................58
Direcții de dezvoltare și modernizare a sistemelor automate de identificare a
amprentelor..................................................................................................................58
Concluzii.........................................................................................................................59
Bibiliografie selectivă....................................................................................................60
Capitolul 1
SECȚIUNEA I
2
descopere pe autorul faptei prin compararea acestora cu impresiunile luate de la mai
multe persoane bānuite, autorul fiind identificat în persoana unui vecin al pāgubaşului.
Prima expertizā dactiloscopicā, care a fost prezentatā justiţiei române, este efectuatā
în anul 1914 .
Dupā cum observām, metoda dactiloscopicā a început sā fie aplicatā pentru
descoperirea autorilor, dupā urmele digitale lāsate la locul faptei, încā din anul 1894,
ea fiind o preocupare constantā pentru activitatea judiciarā desfāşuratā în ţara
noastrā. În ce priveşte înregistrarea penalā a infractorilor, in vederea identificari
recidivistilor, se facea dupa metoda antropometrica, pentru ca nu era inca pusa la
punct o metoda eficienta de clasificare a fiselor cu amprente luate de la infractori.
De aceea, paralel cu folosirea mai departe a sistemului antropometric de înregistrare
şi evidenţā a infractorilor, prof.dr. Mina Minovici, prof.dr.Nicolae Minovici, se interesau
permanent de evoluţia noii metode de identificare “dactiloscopicā”, mai ales cā se
contura o nouā etapā, superioarā, de folosire a dactiloscopiei.
În lume începuse o luptā decisivā, finalā, între metoda antropometricā inventatā de
Alphonse Bertillon, introdusā în ţārile europene ca metodā de înregistrare penalā a
infractorilor şi noile metode de înregistrare şi clasificare dactiloscopicā, care aveau
avantajul de a fi mai precise şi mai rapide .
România a participat activ la aceastā disputā, dupā cum am vāzut, atât prin folosirea
dactiloscopiei, în primā etapā ca mijloc de identificare dupā urmele liniilor papilare cât
şi prin teza prof.dr. N. Minovici care a adus dovezi concrete ale impreciziei sistemului
antropometric prin māsurātorile experimentale fācute asupra lui din 10 ţāri din Europa
şi Africa de Nord . Acum, prin apariţia, în sfârşit, a sistemelor de înregistare şi
clasificare dactiloscopicā venise timpul a se decide şi pentru ţara noastrā .
Referitor la organizarea seviciului de identificare, încā înainte de 1914, când exista
Serviciul antropometric de identificare, toate penitenciarele din ţara noastrā recoltau
amprentele celor 10 degete ale mâinilor, ale tuturor deţinuţilor. Aceste fişe se înaintau
la Direcţia Generalā a Penitenciarelor care le pāstra într-o evidenţā a tuturor
condamnaţilor, clasificate alfabetic.
Odatā cu adoptarea formulelor dactiloscopice, cartarea acestor fişe a devenit posibilā,
iar gāsirea uneia anume era o chestiune de câteva minute indiferent câte sau ce
nume purta cel care era supus verificārii .
Din anul 1925, şef al serviciului central de identificare a devenit dr. Valentin Sava care
a preluat în anul 1929, 300 000 de fişe de la Direcţia Generalā a Penitenciarelor,
3
recoltate timp de 20 de ani, reprezentând o importantā colecţie a delicvenţilor
recidivişti . Totodatā, în acest an s-a luat hotārârea ca penitenciarele din întreaga ţarā
sā trimitā fişa dactiloscopicā a fiecārui deţinut, direct Serviciului central de identificare
din Palatul de Justiţie .
În acest fel, din anul 1929, se poate vorbi despre existenţa unui cazier dactiloscopic
central care a dat posibilitatea tuturor organelor judiciare din ţarā sā poatā cere şi
primi antecedentele penale ale infractorilor pe care-i judeca.
Paralel, exista o evidenţā dactiloscopicā şi la organele de poliţie 3 unde erau
înregistraţi şi cei cercetaţi în stare de libertate.
Încā din anul 1930, dr.Valentin Sava semnala imperfecţiunea sistemului care nu ţinea
în evidenţa centralā decât infractorii aflaţi în penitenciare, scāpând astfel de la cazierul
central toţi infractorii care erau cercetaţi în stare de libertate, care erau înregistraţi
numai la organele locale de poliţie. De aceea, el propunea ca fişele dactiloscopice sā
fie întocmite de cātre parchetele judeţene pentru toţi inculpaţii – fie în stare de
libertate, fie în stare de arest preventiv, încā de la faza trimiterii lor în judecatā, în felul
acesta stabilirea antecedentelor penale cuprindea pe toţi infractorii.
Acest deziderat s-a realizat abia în 1936 când s-a organizat cazierul judiciar .
Dupā aceastā datā la organele de poliţie şi, paralel, pe lângā fiecare tribunal
judeţean, la parchetul respectiv, cartotecile dactiloscopice funcţionau sub denumirea
generica de “Birou de cazier şi identificare judiciarā”, iar pe lângā Palatul de Justiţie
din Bucureşti era organizat un serviciu central de cazier şi identificare judiciarā.
Practica a dovedit cā existenţa celor douā caziere, independente unul faţā de altul, nu
permitea o cunoaştere totalā a antecedentelor penale ale unui infractor, astfel cā în
anul 1952 s-a creeat o evidenţā unicā ce cuprindea date începând de la punerea sub
învinuire. Totodatā, s-a stabilit cā acest cazier unic sā fie organizat pe lîngā organele
de poliţie .
În scopul perfecţionārii, organizārii şi desfāşurārii activitāţii sale, în anul 1972, cazierul
judiciar unic a fost supus unei noi reglementāri în care se aratā cum se fac notārile
provizorii şi procedura de urmat pentru scoaterea din evidenţā a fişelor (în caz de
achitare, reabilitare judiciarā, amnistie, deces, etc. ). Se reglementeazā, de asemenea
modul în care orice persoanā fizicā, nu numai cele juridice, interesatā poate solicita şi
obţine un certificat de cazier judiciar dupā o procedurā mult simplificatā.
Dactiloscopia este o parte a stiintei criminalistice care are ca obiect examinarea
amprentelor digitale, palmare si plantare în scopul identificãrii persoanei. Într-o
4
formulare sinteticã, Constantin Turai1 spune despre dactiloscopie cã “este stiinta
privind studiul desenelor papilare”.
Desenele papilare, specifice pielii corpului omenesc, aflate la nivelul degetelor, palmei
si tãlpii piciorului, cunoscute sub denumirea de dermatoglife, sunt formate din sistemul
liniilor paralele ale crestelor papilare, separate între ele de santurile papilare 2 .
În vârful crestelor papilare se gãsesc orificiile sudoripare sau porii, prin care este
secretatã sudoarea. Formatã din apã, sãruri minerale si substante organice, sudoarea
reprezintã unul dintre elementele importante de formare a urmelor a suprafetelor cu
care pielea a venit in contact.
Motivul esențial care a condus la folosirea desenelor papilare în identificarea
persoanelor este acela cã nu numai desenul papilar în întregul sãu, ci însãsi crestele
papilare si chiar porii prezintã elemente de specificitate, puncte caracteristice de
naturã sã deosebeascã un individ de altul.
2. Obiectul dactiloscopiei cuprinde:
elaborarea procedeelor si stabilirea mijloacelor de descoperire, fixare, ridicare
si examinare a urmelor desenelor papilare lãsate în diferite locuri de
persoane;
elaborarea procedeelor de amprentare a persoanelor;
-elaborarea regulilor de codificare a amprentelor papilare, în vederea
organizãrii cartotecilor dactiloscopice si a cazierului;
-elaborarea metodologiei de realizare a expertizei dactiloscopice pentru
identificarea persoanei.
SECȚIUNEA II
1
Constantin Turai “ elemente de criminalisticã si tehnicã criminalã ”, Politie Stiintificã Bucuresti, 1947, p. 16.
2
Leon Derobest “ Medicine Legala “, Ed. Flammarion, Bris, 1976 p. 899-900. Constantin Turai si
Constantin I. Leonida “Dermatoglifologia. Amprente palmo-plantare”, Ed. Medicala, Bucuresti, 1971, p.
25-26, autorii referindu-se la dermatoglifologie, precizeazã cã aceasta este o stiinta ce însumeazã
cunostiintele si datele biostatistice despre desenele papilare în scopul studierii creditãtii lor normale si
patologice.
5
Aceste reguli de bază se constituie în principii fundamentale pe baza cărora se
desfăşoară activitatea procesuală.
Prin principii fundamentale se înţeleg acele reguli cu caracter general în temeiul
cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal.
Noţiunea de principiu fundamental se constituie nu numai în sensul de regulă ce stă la
baza activităţii procesuale şi de aceea nu putem constata şi considera ca principii
fundamentale acele reguli care privesc numai una din fazele procesului penal şi nu
toate fazele acestuia.
Codul de procedură penală prevede un capitol special consacrat regulilor de bază în
primul capitol intitulat scopul şi regulile de bază ale procesului penal.
În acest sens sunt definite următoarele principii:
Principiul Legalităţii procesului penal
Principiul Oficialităţii procesului penal
Principiul Aflării adevărului
Principiul Rolului activ al organelor judiciare
Principiul Garantării libertăţii persoanei în procesul penal
Principiul Respectării demnităţii umane
Principiul Prezumţiei de nevinovăţie
Principiul Garantării dreptului la apărare
Principiul Limbii în care se desfăşoară procesul penal
Principiul Operativităţii sau al celerităţii sau al rapidităţii desfăşurării procesului
penal
Principiul Dreptului la un proces echitabil
6
procedură de urmărire şi de judecată trebuie să se desfăşoare numai în condiţiile şi în
formele prevăzute de lege
organele judiciare trebuie să respecte drepturile procesuale ale părţilor, să le
garanteze şi să le asigure exercitarea lor.
2. Principiul Oficialităţii este reglementat tot de articolul 2 din Codul de Procedură
Penală care prevede că actele necesare desfăşurării activităţii procesual penale se
îndeplinesc din oficiu afară de cazul când prin lege se dispune altfel.
Codul de procedură penală instituie o singură excepţie de la principiul oficialităţii
arătând că numai în situaţia în care prin lege se dispune altfel organele judiciare nu au
obligaţia îndeplinirii din oficiu a actelor procesual penale.
3. Principiul Aflării Adevărului. Articolul 3 din CPP prevede că desfăşurarea
procesului penal trebuie să asigure aflarea adevărului cu privire la persoana
făptuitorului.
Aplicarea în practică a acestui principiu conduce la realizarea obiectului procesului
penal respectiv ca „orice persoană vinovată de săvârşirea unei infracţiuni să fie
pedepsită potrivit cu vinovăţia sa şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală”.
În procesul penal organele judiciare au obligaţia să stabilească adevărul obiectiv
exclusiv pe baza administrării probelor existând riscul ca un adevăr judiciar să nu fie
conform cu realitatea din cauza unor probe insuficiente.
4. Principiul Rolului Activ al Organelor Judiciare. Articolul 4 din codul de
procedură penală prevede că organele judiciare care participă la desfăşurarea
procesului penal trebuie să desfăşoare un rol activ atât în iniţierea procesului penal
cât şi în realizarea activităţii de judecată precum şi a punerii în executare a hotărârii
penale.
Principiul rolului activ impune următoarele 4 obligaţii în sarcina organelor judiciare:
de a explica învinuitului, inculpatului precum şi celorlalte părţi, drepturile
procesuale şi de a le ajuta în cursul judecăţii pentru a lămuri cauza penală sub
toate aspectele
de a pune în discuţia părţilor din oficiu orice chestiuni de a căror lămurire
depinde corecta rezolvare a cauzei penale cerându-le părţilor să-şi exprime
părerea sau opinia asupra acestor chestiuni.
de a dispune din oficiu administrarea tuturor probelor necesare lămuririi cauzei
penale
7
de a examina cauza sub toate aspectele independent de poziţia pe care părţile
o au în proces
5. Principiul Garantării Libertăţii Persoanei în Procesul Penal. Inviolabilitatea
persoanei este consacrată ca principiu constituţional în dispoziţiile articolului 23 şi
constă în dreptul fiecărui om de a fi şi de a se comporta liber atingerea adusă acestor
atribute fiind posibilă numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Articolul 5 din codul de procedură penală astfel cum a fost modificat prin legea
numărul 281 din 1.07.2003 prevede că în tot cursul procesului penal este garantată
libertatea persoanei.
Nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt mod şi nici
nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege.
Dacă cel împotriva căruia s-a dispus măsura reţinerii a arestării preventive, a internării
sau orice altă măsură de restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală, are
dreptul în tot cursul procesului penal să se adreseze instanţei competente potrivit legii.
6. Principiul Respectării Demnităţii Umane. El a fost introdus în codul de procedură
penală în legea 182 din 05.aprilie 1990 în articolul 5.1 care are următorul conţinut :
orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată
cu respectarea demnităţii umane.
Supunerea acestei persoane la tortură sau la tratamente cu cruzime inumane sau
degradante este pedepsită de lege.
Adoptarea acestui principiu este urmarea aderării României la convenţia împotriva
torturii, a altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante adoptată la New York
în 1984. În 1990 a aderat la această convenţie. Garanţiile realizării principiului
respectării demnităţii umane se regăsesc atât în codul de procedură penală cât şi în
codul penal, astfel articolul 68 din codul de procedură penală prevede că este interzis
a se întrebuinţa violenţe sau alte mijloace de constrângere în luarea declaraţiilor
necesare procesului penal.
Articolul 266 din codul penal reglementează infracţiunea de cercetare abuzivă.
7. Principiul Prezumţiei de Nevinovăţie. Articolul 5.2 din codul de procedură penală
astfel cum a fost modificat prin legea nr. 281 din 01.07.2003 are următorul conţinut:
Orice persoană este considerată nevinovată până când vinovăţia sa este stabilită
printr-o hotărâre penală definitivă.
8
Prezumţia de nevinovăţie a fost consacrată de articolul 11 din declaraţia universală a
drepturilor omului adoptată în adunarea generală ONU din 10.12.1948.
Învinuitul sau inculpatul nu trebuie să producă probe de nevinovăţie decât în situaţia în
care organul judiciar care are sarcina probaţiunii a strâns probe de vinovăţie prin care
să atragă răspunderea penală a inculpatului. Numai în această situaţie învinuitul sau
inculpatul poate să probeze în apărarea sa lipsa de temeinicie a probelor de vinovăţie
administrând în acest sens toate probele prin care să demonstreze lipsa de temeinicie
a probelor de învinuire asigurând astfel realizarea corectă a prezumţiei de nevinovăţie.
SECȚIUNEA III
9
În procesul mersului la formarea fiecarui pas existã un moment în care greutatea
corpului rãmâne pe un singur picior. Acesta este momentul în care se imprimã relieful
suprafetei plantare rãmasã în contact cu suportul.
În functie de modul de formare, crestele urmelor papilare, atât cele ale degetelor, ale
palmei, ale întregii mâini, cât si cele ale tãlpii piciorului se pot prezenta astfel:
A. Urme statice sau dinamice.
Urmele statice se formeazã de regulã prin apãsare pe suport cu degetul, palma sau
întreaga mânã, precum si cu talpa piciorului în timpul stationãrii sau în procesul
normal al mersului, producând mai exact forma si dimensiunile desenului papilar.
Astfel, valoarea cea mai mare pentru identificarea persoanei o au, bineinteles urmele
statice, întucât reusesc sã redea cu claritate desenul papilar si detaliile sale
caracteristice.
Spre deosebire de urmele statice, urmele dinamice, prezentându-se sub forma unor
mânjituri ca urmare a alunecãrii palmei sau piciorului într-o anumitã directie pe
suprafata cu care vine în contact, pot servi în cel mai bun caz la o indentificare
genericã.
B. Urme de suprafatã sau de adâncime, în functie de plasticitatea suportului primitor
de urmã.
Urmele de suprafatã se creazã în douã moduri: prin stratificare si destratificare.
Urmele de stratificare iau nastere prin depunerea de secretii papilare sau a altor
substante de pe talpa piciorului sau a palmei pe suprafata de contact.
Urmele de suprafatã create prin destratificare, se formeazã datoritã ridicãrii substantei
existente anterior pe obiect ( praf, vopsea ), adicã prin atasarea unor substante usor
detasabile de pe suprafata de contact pe talpa piciorului sau a palmei. În functie de
calitãtile fizice si cantitatea materiei atasate, urma creatã va reproduce mai mult sau
mai putin exact forma si relieful piciorului sau a mâinii. Astfel, de la caz la caz, primele
urme de destratificare vor fi în parte o reprezentare deformatã a structurii exterioare a
palmei sau piciorului, creând un relief confuz, dar care pe parcurs pot reda exact
forma si mãrimea acestora ori a anumitor zone.
Urmele de adâncime sunt de exemplu, urme formate în chit moale, în cearã, în
plastelinã, în vopsea neuscatã s.a. si astfel, ele se deosebesc de celelalte urme lãsate
pe o suprafatã durã, de genul sticlei, care sunt de suprafatã. Planta piciorului este
reprodusã sub aspectul tridimensional. Uneori pot fi întâlnite urme de regiuni digitale
care redau atãt suprafata plantarã, cât si pe cea dorsalã, cãpãtând forma unui vârf de
10
ciorap. Este cazul urmelor lãsate în zãpadã, nisip, pãmânt umed, sol moale argilã
e.t.c. La fel si urmele papilare de adâncime ale mâinilor rãmân prin imprimarea
profilului crestelor papilare în diverse materii plastice ca argila proaspatã, chitul si
vopseaua proaspãtã de la geamuri sau de la diferite obiecte chituite ori vopsite,
cearã ,anumite alimente (ciocolatã, unt, etc. ), în praf de fãinã si altele. Aceste urme
reprezintã de asemenea, imaginea negativã a desenului papilar creator. Urmele de
adâncime pot rãmâne si pe suprafetele usor prãfuite prin detasarea de pe acestea a
stratului de praf care se depune pe degete, de exemplu, pe cristalele de pe birouri, pe
dulapuri, pervazelor ferestrelor, unele piese ale autovehiculelor etc.
C.Urmele papilare vizibile sau latente ( invizibile ), întâlnite de regulã la urmele de
suprafatã fomate prin stratificare.
Asadar urmele de suprafatã prezentate mai sus, pot fi la rândul lor, vizibile si invizibile
(latente).
Urmele vizibile, care se mai numesc si colorate sunt lãsate de talpa piciorului, de
palmã sau de degetele murdãrite cu substante colorante, cum ar fi : sânge, vopsea,
cernealã, noroi, praf, ciment, funingine, var, tus, etc. În unele cazuri urmele digitale
colorate rãmase pe obiecte nu retin în conditii perfecte caracteristice desenului
papilar, fiind simple mânjituri, datoritã îmbibãrii cu substante a santurilor ce despart
crestele papilare cu substanta colorantã, urmele papilare pot avea aspect diferit. Astfel
degetele murdãrite cu sânge sau vopsea si aplicate în mod repetat pe diferite obiecte
vor lãsa la început urme digitale sub formã de mânjituri, iar apoi urmele crestelor vor fi
albe, iar cele ale santurilor, colorate. Explicatia este urmãtoarea: la început datoritã
cantitãtii mari de substantã colorantã, santurile sunt îmbinate cu substanta respectivã
si de aceea urmele crestelor nu se disting de cele ale santurilor având aspectul unor
mânjituri. Prin atingerea repetatã a diferitelor obiecte, substantã colorantã aflatã pe
crestele papilare, care sunt în relief, se subtiazã, din ce în ce pânã se sterge. Când pe
creste nu se mai aflã materie colorantã se vor reproduce doar urmele santurilor
papilare, prin depunerea substante care se aflã în ele. În aceastã situatie urmele apar
ca un negativ al desenelor papilare.
Urmele papilare invizibile (latente), rãmân prin depunerea sudorii si a grãsimii umane
de pe piele, ca efect al atingerii cu mâna sau planta, voluntar sau involuntar, a
anumitor obiecte (de exemplu, când infractorul a pus mâna pe borcanul gãsit pe
fereastrã, pe diferite cãrti, acte, sau s-a sprijinit cu mâna pe mobilã din încãpere, a
bãut apã dintr-un pahar etc.)
11
La crearea acestui gen de urme pot sã concure si alte substante, deoarece vârfurile
degetelor în anumite situatii sunt murdãrite cu o largã varietate de substante invizibile
susceptibile transferului cum sunt, mai ales, grãsimile (ulei), unsorile de pe piesele
metalice, produsele petroliere, cremele si vaselinele incolore, sãrurile de urinã etc.
Prin urmele invizibile nu se înteleg numai cele mentionate, ci si acelea care sunt
vizibile într-o oarecare masurã, însã pentru a fi examinate corespunzãtor este necesar
sã fie relevate.
Urmele latente contrar aparentelor, sunt în mare majoritate a cazurilor de o calitate
mai bunã decât urmele vizibile. Explicatia constã în aceea cã urmle latente se
formeazã prin depunerea unui strat foarte subtire de substantã, capabilã sã redea
fidelitatea detaliilor caracteristice ale crestelor papilare si chiar al porilor.
SECȚIUNEA IV
3
În greacă “ epi “ = pe; “ dermo “ = piele (n.a.)
4
În greacă “ hipo “ = sub (n.a.)
12
Fig.1 - Sectiune transversalã în piele
epidermul; dermul
Din desenele papilare sunt considerate ca fãcând parte si încretiturile pielii care
strãbat transversal crestele papilare, denumite linii albe, precum si liniile ce se
formeazã pe epiderm în zona santurilor flexorale(vezi fig.2).
13
Proprietãtile desenelor papilare
A. Unicitatea sau individualitatea desenului papilar.
Cercetãtorii în materie de dactiloscopie, pe baza studiilor efectuate si a experientei
practice în acest domeniu, au ajuns la concluzia certã cã este imposibil a se întâlni
douã persoane cu desene papilare identice. Fiecare desen papilar al fiecãrui deget
are o morfologie unicã neexistând douã degete cu desene identice, chiar la aceeasi
persoanã. Asadar, desenele papilare se deosebesc între ele prin forma si prin detalii
caracteristice, ale cãror numãr si varietate fac practic imposibilã întâlnirea a douã
amprente identice.
Astfel, unicitatea desenelor papilare constã în faptul cã fiecare persoanã are un desen
papilar propriu, pentru fiecare deget în parte.
B. Fixitatea desenelor papilare. Desenul papilar apare în luna a treia a vietii
intrauterine a fãtului si primeste forma definitivã în luna a sasea. El nu se schimbã nici
dupã moartea persoanei, ci se distruge prin procesul putrefactiei tesuturilor.
Prin dezvoltarea organismului omului, intervin o serie de schimbãri datoritã “ vârstei
sau anumitor boli ” însã “forma desenului papilar rãmâne aceeasi“.
C.Inalterabilitatea. Este determinatã de faptul cã în mod normal un desen papilar nu
poate fi modificat sau înlãturat numai rãnile adânci, care foreazã în adâncime stratul
dermic,distrugând papilele, precum si unele boli, de tipul leprei, pot duce la alterarea
involuntarã a desenului.
Structura desenului papilar
Desenele papilare sunt caracterizate de forme variate. Din aceastã cauzã s-a impus
împãrtirea lor pe categorii, grupe tipuri, clasificare determinatã de necesitatea unui
sistem simplu si eficace de înregistrare, în vederea identificãrii lor ulterioare.
Primul criteriu îl reprezintã regiunea anatomicã a corpului pe care o ocupã, respectiv
regiunile digitale, palmarã sau plantarã.
Degetul de la mânã are trei falange care constituie, fiecare în parte, o zonã papilarã a
degetului respectiv, despãrtitã de celelalte prin santuri flexorale.
Cele trei falange poartã urmãtoarele denumiri, începând de la vârful degetului spre baza
lui: falangetã, falanginã si falangã, la fel numindu-se si santurile flexorale de la baza
fiecarei falange, recpectiv santul flexoral al falangetei, al falanginei sau falangei (vezi
fig.3 )
14
Fig. 3 - Zonele papilare de la degetele mâinii.
a) zona falangetei;
b) zona falanginei;
c) zona falangei;
d) santuri flexorale;
zona marginalã, alcãtuitã din crestele aflate la exteriorul desenului este formatã
din arcuri care iau forma conturului degetelor, situatã în vârful si marginile
falangetei.
15
Fig. 4 - Diferite forme de delte.
16
face pe amprenta în sensul acelor ceasornicului, începutul fiind socotit în stânga jos.
Astfel:
17
SECȚIUNEA V
SECȚIUNEA VI
Tratamentul chimic
În afara tratamentului optic si mecanic, urmele papilare latente pot fi vizualizate prin
tratarea cu o serie de substante chimice în stare de vapori sau solutii. Acest tratament se
aplicã de regulã, în laborator si permite obtinerea de rezultate spectaculoase. O serie de
tehnici de relevare chimicã pot fi folosite si la locul faptei în cazul obiectelor mici pe care
se gãsesc urme vechi sau atunci când se utilizeazã vaporizarea (aburirea).
Aburirea cu vapori de iod.
Metoda este bazatã pe aceea cã vaporii de iod aderã repede pe unele substante
organice. Substantele organice, existente pe suprafata pielii si care lasã urme digitale,
se coloreazã deosebit de intens cu iod. Metoda prelucrãrii cu iod se foloseste, de obicei,
la relevarea urmelor lãsate pe hârtie sau pe perete.
Dezavantajul relevãrii cu iod a urmelor constã în faptul cã ele dispar destul de repede:
uneori de abia se reuseste fotografierea lor. Pentru a nu mai dispãrea, urma relevatã cu
iod va fi tratatã cu o pastã de extrinã. Se va lua pasta cu degetul si se va trece prin urma
relevatã, usor, fãra a se freca, astfel ca la suprafatã sã adere un strat foarte subtire, si
atunci urma va cãpãta o culoare intensã, albastrã violet. Urma astfel prelucratã este
durabilã, însã imaginea ei se gãseste într-un strat de pastã si pentru acest motiv hârtia
nu trebuie sã fie supusã unei actiuni vãtãmatoare ( sã nu fie îndoitã, frecatã sau
umezitã). Se poate folosi si pelicanolul ( pastã albã de lipit ).
Aburirea cu iod este ineficace în cazul urmelor vechi, fiind foarte corozivã pentru
suporturile metalice.
Aburirea cu vapori de acid fluorhidric
Procedeul se poate aplica numai în cazul urmelor papilare rãmase pe sticlã si se
bazeazã pe actiunea corozivã a acidului fluorhidric asupra sticlei, conform reactiei:
SiO2 + 6HF = ( SiF6) H2 + 2H2 O
Suprafata sticlei acoperitã cu grãsime lãsatã de crestele papilare nu este atacata de
acidul fluorhidric, în timp ce spatiile dintre creste sunt atacate, iar sticla devine aici matã.
Aburirea se realizeazã prin simpla asezare a portiunii de sticlã purtãtoare de urme
papilare deasupra unui vas din material plastic în care s-a introdus acid florhidric
concentrat, astfel încat vaporii degajati sã vinã în contact cu sticla.
Timpul necesar relevãrii este de maxim 5 minute. Dupã aceasta, sticla se spalã din
abundentã, iar apoi se usucã cu hârtie de filtru sau cu o cârpã.
În lipsa acidului fluorhidric concentrat, se poate folosi un amestec de 2-3 gr. fluorurã de
sodiu sau calciu cu 5-10 gr. acid sulfuric concentrat.
Urma relevatã prin acest procedeu permite examinarea crestoscopicã si se poate pãstra
un timp îndelungat.
Aburirea cu vapori de cianoscrilat Moleculele de vapori proveniti de la un ester
cianoacrilat, în amestec unele cu altele,formeazã un lant chimic ( polimerizare care
permite colorarea crestelor în alb si totodatã, fixarea lor.
Acest procedeu permite relevarea urmelor rãmase pe majoritatea suprafetelor fine sau
semiporoase si în particular, pe toate materialele plastice flexibile sau pigide, pe cauciuc
pe arme de piele, pe p.v.c., câteva tipuri de polietilenã, pe lemn tratat cu vopsea lãcuitã,
pe metale (argint, zinc, nichel ) etc.
Cele mai bune rezultate sunt obtinute cu urme proaspete. Timpul mediu de relevare
variazã între 5 si 20 minute.
Folosirea solutiei de Rosu de Sudan
Se pregateste o teava sau un alt vas in care obiectul purtarii de urme este asezat pe
doua suporturi de lemn si apoi se toarna peste solutia de Rosu de Sudan III pana la
acoperirea completa. Se tine astfel 24 de ore intr-o cuva, la temperatura de 40C, dupa
care se spala in apa rece si se usuca. Urmele digitale vor aparea intr-o culoare rosie
caramizie, fiind rezistente la frecare.
Metoda Negrului de Sudan.
Negrul de Sudan este o tincturã care coloreazã componentele grase ale glandelor
sebacee producând o imagine albastru-inchis. Se poate folosi cu succes la tratarea
suprafetelor neporoase de sticlã, metal, material plastic, acoperite cu un strat subtire de
grãsime, ulei, deseuri alimentare, resturi uscate de bãuturi etc., unde pudrele sunt
ineficace. Este contraindicat pentru suprafetele poroase.
Relevarea urmelor se face cu solutie activã care se varsã într-o cuvã curatã si uscatã.
Obiectele mici purtãtoare de urmã se scufundã în solutie timp de 2-3 minute unde pot fi
manipulate cu ajutorul pensetelor. Dupã aceasta, obiectele se spala cu grija în apã
curentã pânã la disparitia excesului de tincturã si se usucã apoi la temperatura
ambiantã. Suporturile de dimensiuni mari pot fi tratate cu ajutorul unui pulverizator.
Metoda nitratului de argint
Nitratul de argint reactioneazã cu clorurile prezente în urmele papilare latente producând
clorura de argint care, dupã ce este expusã la luminã, se transformã în argint metalic
dând amprentei o culoare maro-închis sau gri.
Reactivul este indicat pentru urme vechi, rãmase pe lemn natur (brut), dar nu dã
rezultate pe lemnul vopsit, lãcuit, ceruit sau pe articole ude.
Obiectul purtãtor de urme se poate scufunda în solutie, pulverizat cu un spray sau se
poate acoperi uniform cu solutie folosind o pensulã. Tratamentul se aplicã în laborator la
o luminã rosie si dureazã o secundã în cazul scufundãrii sau pânã la impregnarea
întregii suprafete dupã care, obiectul se usucã complet la întuneric apoi se expune la
luminã intensã (U.V. sau soare) timp de 10-60 minute.
Tratarea cu ninhidrinã Relevarea cu minhidrinã se bazeazã pe reactia acestora cu
amino acizii din transpiratie.
Este una din rarele metode care permit relevarea urmelor foarte vechi aparitia stabilitãtii
aminoacizilor pe suporturile poroase de celulozã, cum ar fi: hârtia de carbon de diferite
compozitii si calitãti.
Aplicarea solutiei se poate face prin tamponarea cu vatã a suprafetei documentului, prin
scufundarea acestuia într-o tavã cu solutie timp de câteva secunde ori turnarea lichidului
peste documentul asezat în cuvã. Dupã scurgerea solutiei, documentele se suspendã
pe un suport într-o încãpere întunecatã timp de 12-15 ore.
Accelerarea relevãrii cu ninhidrinã poate fi realizatã printr-una din metodele expuse în
continuare:
trecerea suportului prin fata unei surse de cãldurã;
punerea documentului în dulapul de uscat filme în care a fost asezat un vas cu
apã caldã;
asezarea documentului într-o învelitoare cartonatã peste care se trece un fier de
cãlcat etc.
Metoda revelatorului fizic
Se utilizeazã în general dupã tratamentul ninhidrinã si permite relevarea de urme
suplimentare, fiind eficace pentru relevarea amprentelor latente de pe hârtii si alte
materiale poroase (lemn brut ) care au fost udate.
Metoda nu dã rezultate pe suprafetele neporoase si prezintã inconvenientul cã necesitã
un timp lung de preparare a solutiilor si de folosire a lor. Ea poate fi aplicatã numai în
laborator la adãpost de lumina zilei, de cãtre operatori experimentati.
Relevatorul fizic este o metodã chimicã (lichidã ) a cãrei aplicare se face în 10 etape.
Obiectele sunt mai întâi tratate cu o solutie de acid malcic, apoi amprentele sunt relevate
cu o solutie activã, dupã care se trece la spãlarea suportului în 3 bãi de apã distilatã si în
apa curentã (în total 45 minute). Obiectele pot fi lãsate sã se usuce la temperatura
camerei.
Pentru prepararea solutiilor si aplicarea tratamentelor, este bine sã se apeleze la
laboratoare criminalistice cu experientã în acest domeniu.
Suspensia de microparticule
Este un procedeu simplu si rapid care dã rezultate mai eficace pentru urmele proaspete
decât pentru cele vechi. Solutia de microparticule este o suspensie de disulfurã de
molibden într-o solutie de detergent si aderã la componentii grãtimilor din amprentele
latente, formând un depozit gri.
Se recomandã a fi folositã pe suprafete neporoase ca înlocuitorii de piele, pungile de
material plastic, hârtiile glasate sau plastifiate, polisterenul expandat.
Prin pulverizare se poate aplica pe toate suprafetele neporoase chiar si pe cele umede,
dar nu este recomandat pentru hârtie.
Relevarea cu violet de gentianã
Violetul de gentianã este un produs care permite relevarea urmelor papilare în principal
pe suprafete adezive. Poate fi însã utilizat si pentru urme uleioase, grãsoase sau
siropoase.
Solutia de violet de gentianã este foarte toxicã, inflamabilã, corozivã si se absoarbe rapid
de piele. Pentru tratarea benzilor adezive, solutia activã se varsã în cutii curate si
uscate. Se trece banda de 2-3 ori prin solutie (la benzile cu suport de celulozã va intra în
contact cu solutia numai partea adeziv). Când urmele relevate au contrastul optim,
banda adezivã se spalã în apã curentã, rece, apoi se usucã la temperaturã normalã.
Amprentele relevate cu aceastã solutie pe suporturi adezive negre sau închise sunt în
general invizibile. Ele pot fi vizualizate prin transferare cu o foaie de hârtie fotograficã
alb-ngru fixatã în prealabil.
Relevarea urmelor latente cu D.F.O. ( 1,8 % diaza - 9 % Flurenona)
D.F.O. este un reactiv pentru aminoacizi care produce o colorare rosie a urmelor
papilare tratate. Acesta are avantajul suplimentar de a fi fotoluminiscent la temperatura
ambiantã fãrã tratament secundar si într-un timp foarte scurt ( de la 10 la 15 minute).
Tratamentul este simplu si rapid, cãci esantionul este cufundat repede într-o solutie de
D.F.O., apoi tratat din nou înainte de a fi încãlzit la 100 0 C în jur de 10 minute.
Amprentele astfel relevate sunt vizibile la lumina zilei, sau în excelatie la 530 mm ( sau în
anumite cazuri la 470 mm ) si detectarea la 570 mm ( conditii obtinute ideal cu lampã
polilight ). Randamentul este excelent si detectarea extrem de sensibilã la temperatura
ambiantã (o rãcire în azot lichid nu aduce nici un avantaj suplimentar) pentru un cost
relativ modest.
Trebuie remarcat cã fotoluminescenta este mai puternicã imediat dupã încãlzire si
diminuatã cu timpul din cauza umiditãtii ambiante. O a doua încãlzire a amprentei
restabileste semnalul în toatã amploarea. Acestea se adaugã la faptul cã D.F.O. poate fi
urmat de un tratament cu ninhidrinã sau analogii sãi ori de un tratament secundar cu
zinc pânã când rezultatele sunt satisfãcãtoare. În acest ultim caz, culoarea este
modificatã dupa o încãlzire la 1000 C timp de 10 minute (rosu clar la rosu închis, similarã
culorii obtinute în momentul reactiei la ninhidrinã) si luminescenta este usor mãritã
(folositã în cazuri limitã).
Singurul dezavantaj al D.P.O. este coloratia sa slabã (grea vizibilã) la lumina zilei si deci,
necesitatea folosirii unei lãmpi cu filtru si a unei munci de detectie în fotoluminescentã.
Tratarea urmelor papilare create cu sânge prin metoda Negru Amido
Negru amido coloreazã în albastru închis proteinele continute în sânge. Nu produce nici
o reactiecu constituentii obisnuiti ai urmelor papilare latente si poate fi utilizat în paralel
cu alte tehnici atunci când sunt examinate amprente pãtate de sânge.
Cele mai bune rezultate se obtin pe suprafete neporoase. Când amprentele cu sânge
sunt recente, se recomandã folosirea laserului.
Capitolul 2
SECȚIUNEA I
Examinarea dactiloscopică
Legea procesualã penalã românã prevede, pentru organele de urmãrire penalã si
pentru instantele de judecatã, posibilitatea de a folosi cunostiintele unor specialisti,
tehnicieni sau experti în vederea lãmuririi anumitor fapte sau împrejurãri ce au
legãturã cu o cauzã penalã.
Operatiile de identificare a unei persoane pe baza amprentelor papilare, contribuie în
numeroase cazuri la lãmurirea împrejurãrilor în care s-au sãvârsit faptele penale si de
aceea, constituie obiect al constatãrilor tehnico-stiintifice s-au expertizelor dispuse pe
parcursul desfãsurãrii procesului penal.
În Codul de procedurã penalã al României se prevede cã atunci când existã pericolul
de disparitie a unor mijloace de probã sau de schimbare a unor situatii de fapt si este
necesarã lãmurirea de urgentã a unor fapte sau împrejurãri ale cauzei, organul de
urmãrire penalã poate dispune sã se efectueze o constatare tehnico-stiintificã, iar în
celelalte cazuri (art. 116 si urmãtoarele), organul de urmãrire penalã sau instanta de
judecatã poate dispune efectuarea unor expertize.
În conformitate cu prevederile art. 203 combinat cu atr. 113 si 118 Cod de procedurã
penalã, organele de urmãrire penalã dispun de efectuarea constatãrilor tehnico-
stiintifice sau a expertizelor prin rezolutie motivatã în care se stabileste obiectul
acestora, se formuleazã întrebãrile la care trebuie sã se rãspundã si se precizeazã
termenul de executare a lucrãrii.
Spre deosebire de efectuarea constatãrii tehnico-stiintifice care poate fi dispusã numai
de organul de urmãrire penalã, refacerea sau completarea acestuia se poate dispune
atât de organul de urmãrire penalã, cât si de instanta de judecatã, atunci când raportul
de constatare tehnico-stiintificã ori medico-legalã nu este complet sau concluziile sale
nu sunt precise (art. 115 C. pr. pen.).
Pentru dispunerea constatãrii tehnico-stiintifice din oficiu sau la cerere, se cer întrunite
urmãtoarele conditii :
prin efectuarea activitãtii dispuse, sã se facã o anumitã constatare;
constatarea sã presupunã cunostiintele unui specialist sau tehnician în
domeniu;
sã existe pericol de disparitie a unor mijloace de probã sau de schimbare a
unor situatii de fapt cu privire la împrejurãrile supuse constatãrii;
lãmurirea faptelor sau împrejurãrilor se reclamã urgent.
În ceea ce priveste expertiza în spetã, expertiza criminalisticã dactiloscopicã, organul
de urmãrire penalã sau instanta de judecatã o dispun cât este necesarã lãmurirea, de
cãtre un expert, a unor fapte sau împrejurãri ale cauzei, în vederea aflãrii adevãrului
(art. 116 C. pr. pen.), nefiind supusã imperativului urgentei, implicit fiind asiguratã
posibilitatea unei cercetãri mai aprofundate si mai complete a mijloacelor materiale de
probã.
Din cele prezentete în mod schematic cu privire la dispunerea efectuãrii si la obiectul
costatãrii tehnico-stiinþifice si al expertizei, se poate concluziona:
constatarea tehnico-stiintificã se dispune de regulã de organul de urmãrire
penalã, iar instanta de judecatã (dar si organul de urmãrire penalã), poate
dispune refacerea sau completarea acesteia, trimitând-o procurorului, si nu
celui care a efectuat-o;
expertiza veche si noua expertizã se dispun atât de cãtre organul de urmãrire
penalã, cât si de instanta de judecatã;
obiectul expertizei îl constituie necesitatea lãmuririi unor fapte sau împrejurãri
ale cauzei cu ajutorul cunostiintelor unui expert, fãrã a mai impune existenta
pericolului de schimbare si a urgentei, dar în scopul aflãrii adevãrului.
Cele de mai sus au menirea, printre altele, sã arate cã ceea ce diferentiazã în esentã
constatãrile tehnico-stiintifice de expertizã este obiectul lor, si nu asa cum gresit mai
considerã unii practicieni din organele judiciare sau criminalisti organele care sunt cu
efectuarea acestora.
La locul sãvârsirii infractiunii, rãmân numeroase urme sau obiecte a cãror gãsire,
ridicare, conservare si deseori interpretare prin metode tehnice de laborator, uneori
foarte complicate, nu pot fi fãcute decât de specialisti având si dotarea materialã
necesarã si nu de cãtre orice organ de urmãrire penalã. De pildã, dacã la fata locului
se gãseste si se ridicã un document suspect, cã poartã urmele digitale latente pe
suprafata sa, care pot apartine fãptuitorului infractiunii, este necesarã o examinare de
laborator pentru constatarea existentei si evidentierea lor.
Examinarea si relevarea unor asemenea urme la fata locului nici nu se poate
imagina, deoarece astfel de operatii cer conditii de laborator, urmele trebuind sã fie
tratate cu solutii de ninhidrinã sau cu alte substante care le evidentiazã dupã câteva
zile. Rezultatul examinãrii si relevãrii nu poate fi consemnat decât într-un raport de
constatare, si nu în procesul verbal de cercetare la fata locului, întrucât este imposibil
ca cercetarea sã se extindã pe atâtea zile.
În acest caz, se întrunesc cele douã conditii impuse de normele procesual - penale
pentru efectuarea unei constatãri tehnico - stiintifice:
existã pericol de disparitie a urmelor ce se pot afla pe documente, deoarece se
cunoaste cã hârtia nu poate pãstra multã vreme aceste urme si, în orice caz,
nu în starea în care au rãmas, intervenind în timp modificãri ca urmare a
îmbâcsirii urmei, datoritã întinderii secretiilor biologice în masa hârtiei, care are
proprietãti higroscopice etc.;
este necesarã lãmurirea urgentã a existentei urmelor, deoarece,
astfel,documentul nu poate fi folosit mai departe pentru rezolvarea cauzei;
fiindcã nu poate fi atins, existând pericolul sã se steargã sau sã se deterioreze
eventualeleurme.
Practica a demostrat cã la fata locului se impune cu necesitate efectuarea de constatãri
tehnico- stintifice dactiloscopice de interpretare pentru a se mai stabili: mâna si degetul
care au creat urma; modul cum a actionat autorul când a creat urmele; modul în care a
actionat autorul când a creat urmele; care este vechimea urmelor; dacã urmele papilare
au fost lãsate în timpul executãrii actului infractional etc.
SECȚIUNEA II
Identificarea dactiloscopică
Identificarea dactiloscopică se bazează pe cunoscutele proprietăţi ale desenului
papilar - unicitatea, fixitatea şi inalterabilitatea - şi este realizată printr-un examen
dactiloscopic comparativ între amprentele papilare în litigiu şi amprentele papilare
martor prin care se înţeleg cele aflate în cartotecile mono sau decadactilare, cele
provenite din cercul de suspecţi, de la persoanele care urmează să li se stabilească
identitatea, de la cadavrele cu identitate necunoscuta sau urmele papilare ridicate de
pe diverse obiecte ce aparţin persoanei dispărute.
Sarcina principală dactiloscopiei este aşadar, de a constata dacă o amprentă
incriminată şi o amprentă de comparaţie sunt create de acelaşi deget, palma sau
planta şi pe această bază, de a stabili identitatea fizică a unei persoane. Aspectul
morfologic care este acelaşi demonstrează identitatea de origine a unei urme cu
impresiunea şi în acelaşi timp, le deosebeşte de urmele si impresiunile provenite de la
alte degete.
Expertiza dactiloscopica ca mijloc de probă în procesul penal reprezintă etapa finală a
activităţii de examinare dactiloscopică comparativă, clarificând aspecte privind modul
de formare a urmelor de mâini la faţa locului, persoana care le-a creat, precum şi
precizarea raportului dintre urmă si activitatea infracţională a persoanei.
După aproape un secol de la consacrarea dactiloscopiei ca metoda certă de
identificare a persoanei, de utilizare eficientă a sa pentru stabilirea identităţii
infractorilor recidivişti ca şi în probarea participării acestora la comiterea faptelor
penale pe baza urmelor papilare ridicate de la faţa locului, metodologia şi tehnica de
lucru în acest domeniu erau foarte puţin evaluate faţă de stadiul de pionierat.
Creşterea numărului de specialişti dactiloscopici nu s-a dovedit o soluţie viabilă,
deoarece, cu toate eforturile de perfecţionare a pregătirii acestora şi concomitent cu
cercetările şi inovaţiile privind diversificarea formulelor de clasificare, a fost imposibil
să se elimine în totalitate subiectivismul. Consecinţa în timp a fost nefinalizată printr-
un randament corespunzător al eforturilor fizice deosebite.
Cu toată pregătirea, factorul uman era depăşit de volumul de date, impresiuni urme -
ce trebuiau comparate - şi se releva pregnant necesitatea unei îmbunătăţiri radicale
de lucru, urmată de consecinţe favorabile pentru însăşi înfăptuirea actului de justiţie,
impunându-se în acest domeniu de robotizare care s-a realizat în cele din urmă prin
ani de studii şi cercetări aplicative ale tehnicii de calcul în domeniul dactiloscopiei.
Cu asemenea stări de fapt s-au confruntat autorităţile judiciare din toate ţările, ceea ce
a impus şi punerea în operă a unor soluţii de modernizare.
Cu certitudine se poate afirma că, începând cu anii ’80, are loc o veritabilă
revoluţionare a dactiloscopiei, studiile conjugate ale specialiştilor în dactiloscopie şi a
celor din informatică materializânduse în crearea unor sisteme de identificare
automată a amprentelor digitale.
Stadiul actual al tehnologiilor informatice şi rezultatele spectaculoase obţinute în
domeniul tratării, a analizei imaginilor au permis punerea la punct şi implementarea în
activitatea curentă a autorităţilor judiciare expansiune. Sistemele automate de
identificare a amprentelor digitale cunoscute generic sub numele AFIS (Automated
Identification Sistem), sunt într-o conti nuă perfecţionare şi expansiune pe plan
mondial.
Practica utilizării unor astfel de sisteme şi testările efectuate pe parcursul mai multor
ani, au determinat avantaje considerabile faţă de modul clasic de lucru, enumerate
după cum urmează:
automatizarea cvasicompletă a celor mai dificile şi anevoioase operaţiuni în
procesul valorificării amprentelor, de la selecţionarea datelor la compararea
impresiunilor sau urmelor;
precizia şi fiabilitatea, factorilor care permit analizarea a milioane de impresiuni
şi urme într-o unitate de timp inimaginabilă anterior, respectiv minute, fapt ce
permite specialiştilor efectuarea unor activităţi de validare şi analiză a
rezultatelor;
compartimentarea cu sisteme informatice preexistente;
arhitectura modulară şi flexibilă ce permite adaptarea la condiţiile utilizatorului;
exploatarea relativ simplă, modul de lucru fiind însuşit de specialişti
dactiloscopici într-o perioadă de timp relativ scurtă;
exploatarea respectiv codificarea automată a oricărei amprente inclusiv a
fragmentelor de urme papilare, inexploatabile prin metodele tradiţionale;
calitatea imaginii - operatorul fiind în măsura să completeze lacunele acesteia
prin măriri parţiale a zonelor cu minuţii clare, ajustarea contrastului sau
inversarea crestelor (alb-negru, negru-alb);
citirea directă a amprentei fără amprentarea clasică folosindu-se scanarea
electronică.
Corelarea acestor facilităţi cu cerinţele practice curente ale investigaţiei dactiloscopice
relevă mutaţiile calitative incontestabile ce derivă din implementarea sistemelor
automate în activitatea autorităţilor judiciare. Astfel, pe segmentul identificării
făptuitorilor prin examinarea urmelor papilare descoperite şi ridicate de la faţa locului
sistemele permit codificarea şi stocarea la nivel central a tuturor amprentelor, inclusiv
a celor imprimate fragmentar, în aşa fel încât, în momentul identificării se pot stabili
aproape instantaneu faptele comise până la acea dată pentru care există asemenea
posibilităţi de probaţiune.
În toate cazurile când la fata locului au fost descoperite un numãr mare de urme
papilare, se impune cu urgentã problema clarificãrii situatiei acestor urme printr-un
document oficial în baza cãruia organul de urmãrire penalã va actiona în continuare,
orientându-si cercetãrile si eforturile spre gãsirea persoanelor care au lãsat urmele.
În momentul de fatã, se va rãspunde la întrebãri cum ar fi: câte din urmele papilare
ridicate apartin victimei, reclamantului, membrilor de familie ai acestuia ori salariatilor
care lucreazã la locul unde s-a sãvârsit fapta? câte din urmele papilare ridicate prezintã
suficiente caracteristici pentru identificarea persoanei care le-a creat? se rãspunde
indirect prin explicatiile cuprinse în plansele fotografice cu aspectele constatate si urmele
ridicate de la fata locului.
Considerãm cã toate operatiile de mare complexitate si tehnicitate ce trebuie efectuate
pentru a rãspunde la asemenea întrebãri, fac obiectul constatãrilor tehnico-stiintifice,
deoarece se încadreazã întocmai conditiilor prevãzute de Codul de procedurã penalã
pentru dispunerea si efectuarea constatãrii tehico-stiintifice.
Iatã, de exemplu, cum se descriu în raportul de expertizã constatãrile asupra unei
urme de identificat: “ amprenta prezentatã este o urmã digitalã monodelticã, varietatea
sinistrodelticã, cu nucleul în formã de lat liniar si delta neagrã. În cuprinsul desenului
papilar se observã clar imprimate urmatoarele detalii caracteristice: la trei creste spre
dreapta de la baghetã se aflã un cârlig, în continuare, la o creastã de la acesta, o
bifurcatie, iar dupã alte douã creste se gãseste o bifurcatie si dupã alte douã creste, o
depãsire; pe linia delto-centralã sunt sase creste. Amprenta are suficiente detalii
pentru a permite identificarea degetului care a creat-o ”.
Expertul nu se limiteazã numai la elementele pe care le-a descris în aceastã parte a
raportului, ci va cãuta sã studieze cu mare atentie urma, descoperind si marcând un
numar mult mai mare de elemente care vor constitui baza lui pentru compararea cu
alte amprente; numai dupã aceea va trece la examinarea amprentelor de comparat.
Urmãtoarea operatie consemnatã în raport va fi examinarea separatã a amprentelor
de comparat. La exemplul prezentat se va consemna câte din amprente sunt de tipul
sinistrodeltic cu lat liniar si cu sase creste pe linia delto-centralã, retinându-se numai
acestea. Apoi se va descrie, în continuare, amprenta care prezintã caracteristicile ce
au fost descrise la urma care urmeazã a fi identificatã. Descrierea amprentei se va
face similar cu a urmei, sau se va mentiona cã aceastã amprentã prezintã numeroase
asemãnãri cu urma, atât în privinta formei, a desenelor cât si a amplasarii detaliilor
caracteristice.
Pe baza acestor elemente de coincidentã care apar doar la o singurã amprentã din
totalul celor avute la dispozitie pentru examinat, expertul trece sã verifice punct cu
punct dacã toate detaliile ce le-a descoperit în urmã se gãsesc si la amprenta care are
cea mai mare asemãnare cu ea.
Aceastã operatie este examinarea comparativã care, ca si celelalte, trebuie descrisã
amãnuntit, consemnându-se în raport toate felurile de comparatii efectuate.
Constatãrile se demonstreazã si vizual prin fotografii si desene.
În cadrul examenului comparativ nu trebuie sã se aibã în vedere numai numãrul
punctelor de coincidenta ci si varietatea (diversitatea) lor. De exemplu, într-o
comparare, specialistul trebuie sã nu se limiteze numai la douã sau trei feluri de detalii
cum ar fi - sã zicem - început, sfirsit de creastã, bifurcatie, ci sã caute si altele în asa
fel încât sã se ajungã la sase-sapte feluri de detalii. Examinarea comparativã va
cuprinde mai multe etape:
stabilirea numãrului total (cât mai mare) de puncte coincidente;
selectarea celor mai rare (valoroase) puncte de coincidentã;
cãutarea unor puncte coincidente cât mai diverse.
Modul de examinare comparativã cel mai uzitat de specialistii si expertii dactiloscopi
este tehnica juxtapunerii imaginilor si constã în prezentarea alãturatã a fotografiilor
celor douã amprente comparate, marite la aceeasi scarã, pe care se traseazã
concomitent cel putin 12 puncte de coincidentãa descoperite în ambele imagini.
Elementele de individualizare sau caracteristicile vizibile pe cele douã imagini pot fi
marcate prin diverse trãsãturi (cercuri, pãtrate, sãgeti etc.), realizate în culori vizibile si
numerotate, în vederea canalizãrii atentiei privitorului spre asemãnãrile dintre ele (fig.
6). Detaliile comune pot fi colorate pe ambele fotografii, dar se va manifesta atentia
necesarã pentru a nu se da impresia cã au fost desenate elemente noi acolo unde
initial nu existau. De retinut cã demonstrarea identitãtii este valabilã atunci când pe
cele douã fotograme juxtapuse nu existã nici un punct necoincident.
Sectiunea I
SECȚIUNEA II
SECȚIUNEA III
SECȚUNEA I
SECȚIUNEA II
Bibiliografie selectivă
"Introducere în criminologia generală", curs ediţia a 2-a, editura "Metropol", Bucureşti,
1997.
"Criminalistica" - monografie, ediţia a 2-a, adăugită, vol.I, 376 pagini + 44 planşe
ilustraţii, vol.II, 432 pagini + 44 planşe ilustraţii, editura "Actami", Bucureşti, 1997.
"Criminalistica" - monografie, ediţia a 3-a, vol.I,, 377 pagini, vol.II, 495 pagini, Ed.
"Actami", Bucureşti, 2000, ISBN 973-9300-28-6.
"Tratat de Criminalistică" - 736 pagini, Ed. "Actami", Bucureşti, 2001,ISBN 973-9300-
31-6.
"Tratat de Criminalistică" - ediţia a 2-a revăzută şi adăugită, 704 pagini, Editura
"Universul Juridic", Bucureşti, 2002, ISBN 973-85846-0-4.
“Tratat de Criminalistică” - ediţia a 3-a, revizuită şi adă
BUUS ALEXANDRU. Concluziile probabile în expertiza criminalistică în 20 de ani de
expertiză criminalistică
DAN N. Tratat Practic de criminalistică Ed. M. I. Bucureşti l979 vol II
I. R. Constantin - Unele metode şi principii ale criminalisticii în "Scoala
romaneasca de criminalistică”
I. CONSTANTIN, L. MOCSY s. a. - în Tratat practic de criminalistica vol. II
Editura M I. criminalistica", Editura M. I. , 1973,
IONESCU L. SANDU D. -Identificarea criminalistică, Bucureşti l991
MAXIM GEORGE Revista poliţiei moderne, Iaşi. , 1928 , Iaşi.
W. RAKES - A new concept on evidences-International Revue of Forensic Sciences
vol V nr. 1/1990.
EMILIAN STANCU – CRIMINALISTICA Stiinţa investigării infracţiunilor Vol. I şi II Ed.
Tempus SRL Bucureşti 1992
MOCSY LADISLAU , Demonstraţia- etapă de lucru importantă în activitatea de
expertiză criminalistică , în lucrarea colectivă 20 de ani de expertiză criminalistică ,
Ministerul Justiţiei 1978
MOCSY LADISLAU Expertiza criminalistică în dreptul procesual penal român Teză
de doctorat, Universitatea “Al. I. Cuza” , Iaşi 1975
COLECTIV Dicţionarul enciclopedic român, Editura ştiiniţfică, Bucureşti 1975
Mircea I. - „Criminalistica" , Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978;
Ionescu L. şi Sandu D. – „Identificarea criminalistică”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990;
Golunski S.A. – „Criminalistica”, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1961;
Colectiv – „Tratat practic de criminalistică”, vol.l-IV, Ed. Ministerului de Interne,
Bucureşti, 1976-1984;
Păşescu Gh. – „Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei”, Ed. Naţional,
2000;
Suciu C. – „Criminalistica", Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
Stancu E. – „Criminalistica", Ed. "ACTAMI", Bucureşti, 1997. ”
N. Volonciu - Tratat de procedurã penalã, Vol. I pag. 385, Editura Paideia, Bucureºti,
1993