MAX SOLOMON şi I. M.

ŞTEFAN

SAHARIANA
povestire din era atomică

****

Colecţia "Povestiri Ştiinţifico-Fantastice"

24
 *
* *
Colinele sunt verzi şi caldarâmul străzilor e curat, doar
cizmele miros a grăsime şi sudoare, a gaz vulcanic.
Miroase puternic a gaz vulcanic. O sută, o mie, o mie de
mii de cizme păşesc peste colinele verzi, peste caldarâm.
Opriţi-vă! Opriţi-vă! Un milion de cizme păşesc, şi oasele
copiilor pârâie sub călcâiele lor.
Ce înfăţişare dureroasă are această fată despletită!
De ce mi-aţi omorât părinţii? Bestii! Bestii!
Călcâiul cizmei năclăite de sânge zdrobeşte ţeasta.
Sfâşiati! Incendiaţi! Niciun om viu, nimeni nu trebuie să
scape!
Pluton, drepţi! Foc! Foc! Foc! Foc!
Culcat, drepţi! Culcat, drepţi!
Soldatul întinde mâna spre o floare care vesteşte
primăvara. Mâna înţepeneşte înainte de a atinge floarea.
A murit un om.
– Hai, băiatule, hai cu mine Ia Hiroşima! Hai la
Nagasaki! Nagasaki, Hiroşima! Ha! ha! Ha!
Un diavol vişiniu ţopăie.
O cuvântare despre demnitatea omenească, despre
drepturile omului, despre libertate, fraternitate, egalitate.
Cine ţine cuvântarea? O! Dar e nebunul plângăret din
Boris Godunov. E nebunul căruia copiii i-au furat
bănuţul.
Prin fisură ţâşneşte lava. Curge lavă peste tranşee şi
şosele. Oameni în uniforme cenuşii, trântiţi la pământ,
mestecă lavă fierbinte.
Explozia! A explodat bomba nucleară. Maşina de calcul
statistic scuipă o bandă uriaşa de cifre. O sută de mii de
morţi, cinci sute de mii de răniţi.
 – Cauţi potasiu 40? Poftim, maestre! îţi dau potasiu 40.
Sunt umbra umbrei omului spulberat la Hiroşima.
Diavolul vişiniu ţopăie.
– Vrei acasă? Vrei la mama? Rămâi aici. Aici va fi linişte
– liniştea nesfârşită a morţii. Ascultă povestea mea:
A fost odată o civilizaţie. Civilizaţia era puternică şi
măreaţă. Eu am distrus-o. Eu, eu sunt stăpânul
cimitirului!
Un cor de glasuri se aude de departe. Creşte vocea
corului. Se aude puternică vocea corului, în care se
distinge limpede timbrul glasului puternic al lui Ilan. Şi
diavolul se chirceşte, se face mic ca o râmă. Dispare.
Vocea corului cutremură zidurile.
– Cinste celor care au luptat pentru ca omul să-şi
recapete demnitatea…

*
* *
Tăun se trezi brusc şi sări din pat.
– … demnitatea.
Cuvântul ţâşnea din difuzorul radiotelevizorului.
Inima lui Tăun bătea să-i spargă pieptul. Se frecă la
ochi. Se pipăi. Ce coşmar absurd! Din ce străfunduri
întunecate au mai apărut aceşti strigoi blestemaţi ai
trecutului? Ar fi vrut să vorbească cu cineva, să se scuture
de imaginile coşmarului, care stăruiau în mintea lui.
Apoi îi înflori un zâmbet pe faţă. Îşi descifra visul. Auzise
în somn fraze din piesa istorică radiotelevizată. Ele
stârniseră amintiri din diferite cărţi citite în timpul
convalescenţei. Totul se suprapusese, se prefăcuse în
imagini: oboseala lui fizică, amintirea mirosului de gaz
vulcanic, în sfârşit, senzaţia de eliberare pe care o trăise.
Ilan intră în cabina de odihnă. ÎI văzu pe Tăun pe
marginea patului, cu părul răvăşit, cu braţele atârnând
de-a lungul trupului, şi dădu să se retragă. Dar Tăun îl
opri.
– Intră, Ilan. Vreau să stăm de vorbă.
– Credeam că dormi. Te-ai dus la culcare acum un sfert
de oră… şi presupuneam că, după o zi ca asta, ai adormit
de mult.
– Am adormit, Ilan. Şi am avut un vis. Un vis rău şi
stupid.
– Visezi şi dumneata? Nu ştiu de ce credeam că oameni
ca dumneata nu visează.
Crisparea de pe figura lui Tăun se topea. Lumina
zâmbetului îl stăruia pe obraji.
– O ipoteză greşita, Ilan. Visez destul de des. Visul este
şi el un fel de confruntare cu lumea, în care ideile sunt
înlocuite cu imagini izvorâte din trecut şi prezent, din
întâmplări trăite sau auzite, din temeri şi speranţe.
Trebuie să spun chiar că visurile îmi ajută uneori să-mi
limpezesc gândurile. Uite, chiar coşmarul prin care am
trecut mi-a deschis o perspectivă nouă.
– Dar ce-ai visat?
– Am avut viziunea trecutului omenirii, a epocii în care
milioane de oameni, milioane de forţe active, erau
măcinate de război.
Şi am ajuns să înţeleg mai bine frumuseţea vremurilor
pe care le trăim. Cât de neînsemnate îmi apar acum
neliniştile mele, cât de absurdă mi se pare acum ideea de
a mă retrage din munca de creaţie a saharienilor.
– Tu, prietene Tăun, care ştii atâtea, te-ai putut gândi să
renunţi? Este într-adevăr atât de greu să devii cercetător?
Dintre toţi elevii clasei mele, suntem doi care am hotărât
să luăm calea aceasta. Mă sfătuieşti sa mă opresc?
– O, nu, nu! Ceea ce a fost valabil, sau mi s-a părut
valabil, pentru mine nu este în niciun caz valabil pentru
voi. Epoca de astăzi, epoca voastră, ne îngăduie într-
adevăr să năzuim la ceea ce făurim şi să făurim ceea ce
năzuim. Urmează-ţi calea, Ilan. Visează şi înfăptuieşte!
Aceasta este legea zilelor noastre, pentru care au luptat
generaţii de eroi. Este legea demnităţii omeneşti.
– Şi despre dragoste ce părere ai, prietene Tăun?
Întrebarea lui Han ţâşnise pe neaşteptate.:
Tăun se ridică în picioare, făcu câţiva paşi prin cabină,
apoi se întoarse către tânărul lui prieten şi, mângâindu-i
cârlionţii, răspunse la întrebarea lui.
– Am o părere foarte bună despre dragoste… Este
începutul şi lumina vieţii. Tu iubeşti, desigur, nu?
– Nu sunt încă sigur. Vezi, prietena mea are o altă
concepţie despre viaţă. Asta ne cam desparte.
Tăun ar fi zâmbit, poate, dacă micul savant din faţa lui
nu i-ar fi fost atât de drag, dacă nu s-ar fi temut să-şi
rănească prietenul de 16 ani.
– Şi ce anume gândeşte prietena ta?
– Ea crede că este suficient să te dăruieşti cu trup şi
suflet unei pasiuni minore pentru a-ţi umple viaţa. Vrea
să-şi închine existenţa dansului şi neglijează toate celelalte
preocupări. E gata chiar să renunţe la şcoala teoretică.
Între noi se cască astfel o adevărată prăpastie.
Tăun îl apucă pe Ilan de umeri, mângâietor, cu duioşie.
– Iubeşte fata, dragul meu! Las-o să danseze! Dansul ei
va da aripi visurilor omeneşti, visurilor tale ştiinţifice.
– Şi ce va fi mai târziu?
– Mai târziu vei înţelege că ştiinţa şi arta sunt surori
gemene şi că amândouă izvorăsc din dragostea pentru om,
pentru viaţă. Şi acum, să ne culcăm. Visează la prietena
ta, la viitorul vostru. Voi visa şi eu la fel – la tinereţe, la
viitorul omenirii şi la dragoste, Ilan. Da, la dragoste!
Se culcară, după ce hotărâră ca Tăun s-o cunoască şi el
pe Ianca.
Încordarea dispăru curând din ultima fibră a fiinţei lui
Tăun. Se cufundă de astă dată într-un somn adânc, fără
vise – primul lui somn fără vise.
 Capitolul XXVI

LA ZEUL VIEŢII

Câtă vreme se temuse pentru Grigore, Ilona nu se prea

gândise la propria ei soartă. Era stăpânită de un
sentiment de remuşcare. Se întreba dacă are dreptul să-şi
trăiască propria ei existenţă, dacă are dreptul la iubirea
clocotitoare a lui Iuk.
În perioada de pregătire a expediţiei, când Tăun se
cufundase într-o singurătate populată doar de cărţi, filme
şi reviste ştiinţifice de specialitate, Ilona avusese deseori
prilejul să discute problema lui cu fratele ei, Şandor, care
terminase de curând tratamentul de adaptare în
sanatoriu.
Lui Şandor îi era greu să înţeleagă frământările surorii
lui, după cum îi era greu să înţeleagă orice probleme
sufleteşti delicate.
– Când în jurul tău sunt atâtea lucruri care aşteaptă să
le vezi, să le încerci, să le înţelegi, să le transformi, îi
spusese el o dată, ce rost ar avea să cauţi mereu în tine,
să-ţi pui întrebări fără rost, să-ţi creezi probleme de
conştiinţă?
Şandor îşi întocmise, cu ajutorul lui Iuk şi al lui
Gromov, care se interesaseră de „tehnicianul cosmic” încă
de pe vremea când se mai găsea în sanatoriu, un plan
amănunţit de vizitare a marilor unităţi de producţie, a
staţiilor de comandă a ploii, a uzinelor producătoare de
cosmoavioane. Pe el nu-l îngrozea câtuşi de puţin
mulţimea cunoştinţelor tehnice pe care trebuia să şi le
însuşească, pentru a se putea încadra definitiv în viaţa
sahariană.
– Ce-au putut să facă alţii voi putea şi eu, avea el
obiceiul să spună. Totul e o chestiune de timp şi de
organizare. Înţelegi, fetiţo, de organizare.
Şi nu se grăbea. Când se găsea în faţa unui mecanism
nou, îl examina atent, mai întâi ca formă generală, apoi
piesele componente fiecare în parte. Întreba, îşi nota
răspunsurile, se întorcea a doua şi a treia oară şi, dacă era
nevoie, a zecea oară, iar pe urmă – după ce totul era clar –
făcea cu minuţiozitate schiţele, îşi însemna cotele şi trecea
mai departe.
La fel de sistematic cum trata problemele tehnice,
discuta Şandor şi problemele de viaţă.
– Eşti o femeie tânără. Acesta-i punctul 1. Iuk este de o
vârstă apropiată de a ta. Acesta-i punctul 2. Se pare că vă
simţiţi bine împreună. Acesta-i punctul 3. Concluzia
logică: uniţi-vă şi încercaţi să va faceţi unul pe altul
fericiţi, dacă socotiţi că în asta se găseşte fericirea…
Ce obligaţii ai faţă de Tăun? De altfel, el nici nu-ţi
pretinde nimic. Ai dat dovadă de suficientă naivitate şi
donchişotism evadând împreună cu el din sanatoriu ca
dintr-o închisoare.
– Echilibrule stabil! îi strigase, la ultima demonstraţie de
acest fel, Ilona. Tu n-ai inimă, eşti un automat de
raţionamente.
– Şi crezi că echilibrul nestabil este de preferat? Crezi că
născocirea dramelor sufleteşti înnobilează cumva viaţa?
– Cred… cred… că nu te deosebeşti cu nimic de o
maşina de calculat! răspunsese Ilona enervată.
Asemenea discuţii aveau deseori loc între cei doi fraţi.
Şandor nu înceta s-o îndemne să se integreze în viaţa
adevărată, să devină – cum spunea el – un şurub în
această minunată maşină a omenirii.
Ilona ar fi fost de acord cu acest sfat dacă n-ar fi venit de
la Şandor. Adesea o ispitea dorinţa să pornească la o
muncă organizată. Treburile ocazionale la care o punea
Iuk Ia şcoală sau în laborator nu-i mai ajungeau.
Într-o zi, după convorbirea televizofonică cu Tăun, se
afla cu Iuk şi cu fratele ei pe terasa locatoriului. Ilona îi
puse lui Iuk, fără ocolişuri, întrebarea care o frământa în
ultimul timp.
– Unde mă sfătuieşti să muncesc?
– În sfârşit, o preocupare înţeleaptă, remarcă Şandor.
– Nu te-am întrebat pe tine, statuie a cuminţeniei!
spusese îmbujorată Ilona.
Iuk o învălui cu-o privire plină de dragoste. Analizase de
o sută de ori această problemă. Se gândise, de pildă, la
casele de copii, la munca de educaţie de acolo, dar socotea
că Ilona nu avea încă stabilitatea sufletească şi nici
experienţa necesară pentru o activitate atât de complexă
cum e creşterea copiilor. Şcoala punea aceleaşi probleme.
Educarea tinerilor cere forţă, stăpânire de sine, siguranţă.
Faţă în faţa cu o clasă, profesorul îşi găseşte sprijinul în
cunoaşterea şi stăpînirea sufletelor celor pe care trebuie
să-i educe. Duioşia, dragostea de oameni nu sunt
suficiente. Ar fi putut oare Ilona mânui sancţiunea? Nu,
hotărât că nu. Cu toată educaţia primită în anii trăiţi în
casele de copii, adolescenţii mai sunt în stare sa lovească
în slăbiciune cu cruzimea inconştientei.
Munca medicală? Pregătirea Ilonei ar fi asigurat
adaptarea ei rapidă. Dar o asemenea ocupaţie nu era,
după părerea lui, destul de interesantă. Aşa era oare într-
adevăr? Poate faptul că tocmai această muncă era mai
străină de preocupările lui Iuk îl făcea să gândească în
felul acesta. Dar, în definitiv, n-avea el dreptul s-o ajute la
fiecare pas, s-o sprijine în prima ei perioadă de muncă
organizată?
Răspunsul pe care-l dădu acum fusese pregătit demult.
El era justificat de o serie de argumente: cunoştinţele
biologice ale Ilonei, metodele fizice folosite în industria
biologică – deci apropierea de specialitatea lui Iuk –
interesul pe care i-l stârnise Ilonei activitatea
microorganismelor sintetice, cu prilejul primei ei vizite la
uzina de sinteză a zahărului din bioxid de carbon.
– La uzina Bios-Alfa!
Ilona se aşteptase la o sugestie mai vagă. Indicaţia
directă, concretă a prietenului ei o descumpăni. Nu ştiu
câteva momente ce să zică şi îl privea cu întrebări
nerostite în ochi.
– De îmbătrânit, n-ai să îmbătrâneşti acolo, continuă
Iuk, după câteva clipe de tăcere. Vei avea însă prilejul să
participi la rezolvarea unor probleme pasionante. Vei
învăţa în domeniul în care ţi-ai început pregătirea, vei
cunoaşte acolo oameni noi şi vei lega prietenii cu fete de
vârsta ta. Vei intra definitiv în activitatea Saharianei.
Iuk, la rândul lui, avea să fie destul de mirat la auzul
răspunsului hotărât al Ilonei.
– Mă duc Ia uzina „Bios-Alfa”! Dar să ştiţi că nu mă va
conduce nimeni. Nici tu, Iuk, nici tu, Şandor. Sunt
hotărâtă sa pornesc la drum fără ca nimeni să mă ţină de
mână. Spune-mi numai cu cine trebuie să vorbesc.
Şandor nu se putu stăpâni să observe răutăcios:
– Eroina pleacă la cucerirea lumii!
Dar nici Ilona şi nici Iuk nu luară în seamă ironia.
– Trebuie să vorbeşti cu Zeul vieţii. Aşa i se spune
biologului Habarani, care a studiat timp de 70 de ani
biochimia plantelor şi coordonează astăzi activitatea uzinei
de sinteze biologice. Îl găseşti oricând în laboratorul
central al uzinei. Ar fi fost poate bine…
– Nu, Iuk, nicio recomandare! Fii fără grijă! Şi acum să
mergem. Era vorba sa vedem azi „Reflectare”. Nu mai este
decât un sfert de oră până la începerea spectacolului şi, de
data aceasta, nu vreau în niciun caz surogat televizat.
Câteva minute mai târziu, admirau tustrei echipa
Teatrului clasic, care prezenta strălucita piesa a
dramaturgului saharian Ones Sartan. Era o dramă de idei
pe tema: spiritul omului neechilibrat, cu rani sufleteşti,
oglindeşte deformat lumea.
 *
* *
Uzina vieţii se înălţa pe o colină de la nordul oraşului. Pe
o rază de 500 de metri de jur împrejurul clădirilor nu
circula nici un vehicul. În vecinătatea zonei prohibite, se
întindeau „zonele colorate”, Întinderi acoperite cu o
vegetaţie pigmentată în cele mai diferite nuanţe. Erau
plantaţiile experimentale ale uzinei, unde se încerca
vitalitatea organismelor vegetale sintetizate.
Cu părul strâns sub o panglică verde, Ilona păşea pe
una dintre aleile care duceau către poarta principală prin
care se intra în uzină. Nu mai era decât la o mică distanţă
de aceasta, când se auziră trei semnale scurte. Becuri roşii
de semnalizare se aprinseră pe întreg frontispiciul circular
al clădirii.
Ilona nu dădu nicio atenţie semnalelor. Se îndrepta spre
poarta de intrare, cu toate gândurile concentrate asupra
apropiatei ei întâlniri cu Zeul vieţii.
Dar deodată începu să se întâmple ceva care nu mai
putea scăpa atenţiei ei. Clădirea uzinei se scufunda,
devenind tot mai scundă. Mişcarea era destul de rapidă,
căci Ilona vedea cum ferestrele se apropie de sol şi intră în
pământ. Încercă, fără succes, să lupte împotriva senzaţiei
de ameţeală care o cuprinsese.
Acum uzina dispăruse pur şi simplu, iar aleea pe care
păşea se deplasa lin spre golul rămas în mijlocul clădirii.
Din toate părţile, de jur împrejurul prăpastiei căscate,
aleile radiale se îndreptau spre centru. În câteva secunde,
ele se îmbucară. Platforma astfel creată, pe care se găsea
şi Ilona, începu apoi să coboare. Deşi scufundarea nu era
mai rapidă ca aceea a unui ascensor, fata simţea un gol ca
acela de care se plângeau pasagerii aerieni ai trecutului
când avionul intra într-o zonă rarefiată.
Era inutil să încerce sa atragă atenţia prin strigăte. Pe
deasupra îi era şi groază de ridicolul situaţiei în care se
găsea.
Cam la zece metri deasupra capului Ilonei, apăru o nouă
platformă. Acum se găsea într-un spaţiu închis, puternic
iluminat.
Totul nu durase mai mult decât câteva zeci de secunde.
Nimic nu se mai mişca.
După trecerea primei spaime, Ilona examină cu atenţie
locul unde se afla. Văzu nişte palete a căror subţirime le
făcea transparente. Ieşiseră din pereţii laterali ai incintei,
purtate de câteva axe fine.
Dar ce se întâmpla oare cu ea? Să îi fost de vină emoţia?
Simţea o greutate din ce în ce mai mare la respiraţie. O
senzaţie de lipsă de aer, de sufocare, punea treptat
stăpânire pe ea.
Şi, dintr-o dată, simţi că puterile o părăsesc. Se clătină.
În minte i se învălmăşeau amintiri îndepărtate. O
străfulgeră gândul morţii. Cu un efort suprem, se apropie
de instalaţia de palete transparente şi se prăbuşi fără
simţire peste un ax, care se frânse sub greutatea trupului
ei.

*
* *
Tehnicianul de serviciu de la postul de termostatare al
uzinei era uimit. Nu înţelegea ce se petrecea astăzi cu
indicatoarele de temperatură. Stabilizarea temperaturii era
o condiţie esenţială pentru cercetare. Scufundarea uzinei,
pe lângă celelalte mijloace obişnuite, asigura nu numai o
temperatură constantă, ci evita şi perturbaţii datorită
curenţilor de aer. De obicei, stabilizarea temperaturii,
până la miime de grad, era o problemă simplă. Se
scufunda uzina, iar după închiderea celor două platforme
şi rarefierea aerului din spaţiul dintre ele (în scopul creării
unui spaţiu izolant faţă de mediul exterior), după punerea
în funcţiune a termoregulatoarelor, temperatura necesară
în laboratoarele izolate era întotdeauna perfect asigurată
până la zecime de miime de grad şi până la milionime în
cazuri speciale.
Ora termostatării absolute, adică ora scufundării, era
timpul celor mai interesante experienţe în laboratoarele
uzinei.
Acum, însă, acele indicatoare nu voiau să stea locului. O
încăpăţânată miime de grad suplimentară şi o tendinţă
uşoară de creştere indicau o sursă de căldură undeva în
spaţiile izolate. Şi în timp ce manevra supapele de
evacuare, încercând să învingă neregularitatea ivită,
semnalul de alarmă luminos îi indică ruperea axului la
aparatul care înregistra viteza mişcării moleculare.
O intervenţie imediată era necesară.
Tehnicianul de serviciu anunţă pe coordonator şi staţiile
de cercetare. Deschise pe urmă repede canalul de acces
către spaţiul care trebuia controlat, lăsând să pătrundă
acolo aerul atmosferic.
Însoţit de membrii echipei de depanare, el se urcă cu
ascensorul în zona indicată.
S-ar fi aşteptat la orice altceva decât îi fu dat să vadă. O
femeie în nesimţire zăcea prăbuşită peste axul aparatului
de măsurat viteza mişcării moleculare în camera de vid.
Un accident fără precedent la Bios-Alfa!
Ilonei i se făcu imediat tratamentul de readucere în
viaţa, folosindu-se mijloacele de intervenţie potrivite. Ea se
trezi pe jumătate bâiguind cuvinte fără sens pentru cei din
jur: „participare”, „submarin”, „Iuk”. Apoi din nou „Iuk”. Îl
chema pentru a treia oară în clipa când se trezi de-a
binelea.
O liniştiră zâmbetele oamenilor din jurul ei, îmbrăcaţi în
salopete care păreau de mătase viorie.
I se dădu să bea un lichid înviorător şi curând îşi aminti
de împrejurările care o aduseseră acolo. Roşi până în
vârful urechilor. Făcuse o boacănă şi începuse să-i pară
rău că nu se lăsase condusă.

*
* *
În camera coordonatorului general, agitaţia era
neobişnuită. Zeul vieţii era furios.
Cine a îndrăznit să tulbure activitatea uzinei? Ce sunt
aceste poveşti bizare? Să fie scoasă imediat din uzină
musafira nepoftită!
Asistenta lui Habarani, Magda, aştepta ca maestrul să-şi
verse focul. Interveni abia după ce-l văzu mai liniştit.
– Este vorba de un caz cu totul deosebit. Tânăra vine
pentru întâia oară în uzină, după ce i s-a făcut un
tratament complex de adaptare, şi-a pus toate nădejdile în
noi. Ar fi bine s-o vedeţi.
Habarani nu obişnuia să-şi întrerupă studiile şi să
flecărească de-a surda cu oamenii. Dar cuvintele asistentei
îl făcură să treacă este obiceiurile de toate zilele. Mai
bombăni câtva timp şi apoi spuse scurt:
– În sfârşit. Trimiteţi-o la mine!

*
* *
Ilona păşi în cabinetul Zeului vieţii cu inima cât un
purice. Altfel, cu totul altfel îşi închipuise ea condiţiile în
care avea să înceapă discuta cu el. Acum trebuia să se
prezinte ca o vinovată, ca o şcolăriţă are a făcut o poznă.
Se îndreptă totuşi fără ezitare spre masa de lucru a lui
Habarani, masă care era de fapt platforma unui microscop
electronic orizontal.
Dar ce era oare cu aceste priviri ale savantului? Ce avea
de gând omul din faţa ei, care o privea ca pe o arătare?
Ilona se opri buimăcită. Învăţatul n-o pofti să şadă, nu
făcu în general niciun gest. Privea ca hipnotizat la capul,
numai la capul ei.
Ilona bâigui ceva, dar se opri imediat. Căutătura lui
Habarani îi tăia curajul din rădăcini. O nedumerire
amestecată cu spaimă o îndemnau să plece, să fugă din
faţa lui.
Ridicându-se cu un zâmbet triumfător, care avea ceva
solemn, Habarani exclamă:
– Pigmentul jupiterian!
Imediat după aceasta, savantul se trezi parcă dintr-o
reverie. Îşi ceru iertare pentru atitudinea lui ciudata şi o
rugă să-l înţeleagă. Apariţia ei însemna pentru el o
surpriză pe cât de neaşteptată, pe atât de deosebită.
O pofti să şadă şi îi explică, în sfârşit, motivul primirii pe
care i-o făcuse. Părul Ilonei avea o culoare şi strălucire
identică cu aceea a unor fibre vegetale realizate de el în
laborator. Acestea fuseseră obţinute în condiţii similare
celor care ar fi existat într-o seră cosmică aflată pe un
satelit jupiterian, sub tripla influenţă a radiaţiilor solare, a
radiaţiilor reflectate de Jupiter şi a radiaţiilor cosmice.
Arareori îl înşelau pe el impresiile directe, senzoriale.
Era convins că la analiză se va dovedi că firele de păr ale
Ilonei conţin pigmentul pe care el îl numise „jupiterian”. Şi
dacă era aşa, întreg eşafodajul teoriei pe care o construise
cu privire la raportul dintre condiţiile complexului de
radiaţii şi pigmenţii animali şi vegetali trebuia abandonat
ca nevalabil.
Însemna că şi în alte condiţii, în condiţii terestre, se pot
forma pigmenţi cuprici. Infirmarea teoriei lui era tot atât
de importantă ca o descoperire. Până acum pigmentul
fusese descoperit numai în condiţii extraterestre sau
realizat în laboratoare.
– Înţelegi acum de ce te-am privit atât de stăruitor,
încheie el. Trebuie să ştii ca eşti purtătoarea unui
argument experimental unic. Eşti singura purtătoare
animală, terestră a pigmentului pe care l-am botezat
jupiterian. De aceea nu mă pot opri să-ţi cer o buclă din
păr.
Ilonei îi venise inima la loc. Era chiar bucuroasă că
lucrurile luaseră această întorsătură. Şi, înţelegând că
învăţatul nu ştie nimic despre originea ei cosmică, îi
spuse:
– Îmi pare bine că nu infirm, ci confirm teoria pe care aţi
elaborat-o. M-am născut pe un satelit al lui Jupiter!
Habarani, bătrânul Habarani, Zeul vieţii, sări ca un
adolescent din fotoliul său. Începu să alerge prin cameră
fără noimă, bolborosind cuvinte al căror înţeles Ilona nu-l
cunoştea. Apoi, ca şi cum şi-ar fi amintit de un lucru
esenţial, trecu repede în faţa televizofonului de masă şi
strigă:
– Magda, Magda! Adu-mi cultura de muşchi jupiterieni!
În aşteptarea asistentei, Habarani se aşeză pe un
taburet lângă Ilona. Privea fascinat, cu ochi de îndrăgostit,
părul ei. Fata aceasta îi aducea pe neaşteptate un răspuns
pe care numai o întâmplare extraordinară, cu totul ieşită
din comun, putea să-l aducă. Natura îi făcuse un dar
minunat. Şi el trăia cu intensitate, cu o adevărată
voluptate, bucuria descoperirii, acea bucurie care-ţi umple
făptura cu senzaţia înfăptuirii.
Magda sosi, aducând un platou de sticlă încărcat cu o
vegetaţie arămie. Chiar o, comparaţie făcută cu ochiul
liber îţi dădea certitudinea că Habarani nu se înşelase.
Trebuiau totuşi făcute analizele. Ilona îşi desfăcu panglica,
şi părul undui strălucitor peste umerii ei. Tăie apoi o buclă
cu bisturiul pe care i-l dăduse Magda.
– Prima jertfa a jupiterienei pe altarul ştiinţei, spuse
Habarani, luând din mâinile Ilonei bucla purpurie şi
punând-o cu grijă pe platoul cu muşchi.
Magda zâmbi şiret.
– Maestre, vă atrag atenţia ca era cât p-aci să comiteţi o
neîngăduită eroare ştiinţifică când v-am anunţat-o pe
accidentata noastră.
– Recunosc, recunosc de o mie de ori, draga mea. Şi
vreau să-mi ispăşesc greşeala. Spune, trimisă a plaiurilor
jupiteriene, ce doreşti? Îţi vom îndeplini orice dorinţă, ca
în basmele orientale.
– Vreau să lucrez aici, spuse fără ocol Ilona.
Habarani râse din toată inima.
– Bine, dar asta-i prea puţin. Ne dai, în loc să ceri! Hai,
Magda, să conducem pe oaspetele nostru prin uzină. Şi să
facem aşa încât să rămână la noi.
– Aş vrea să spun că ştiu câte ceva despre… începu
Ilona.
– Chiar dacă n-ai şti nimic, ai şi dat suficient ştiinţei
pentru a merita să lucrezi cu noi, o întrerupse Habarani.
Dar cred că vei putea da mai mult. Ai dovedit stăpânire de
sine, atât cu prilejul închiderii în camera de vid cât şi
atunci când te-am întâmpinat ca un zănatic. Ai deci o
calitate importanta, care se cere cercetătorului. Restul va
veni de la sine. Să dăm o raită prin secţiile casei noastre.
Porniră tustrei. În sala sintezelor de albumină, Habarani
îi descrise Ilonei aparatajul de producere a câmpurilor
magnetice, care creau una dintre condiţiile necesare
pentru sinteza componenţilor optic-activi ai albuminei.
– Azotul, carbonul, hidrogenul, sulful şi oxigenul se
combină aici, dând aminoacizi cu aceleaşi proprietăţi ca
ale aminoacizilor naturali. Visul lui Pasteur şi al zecilor de
chimişti ai veacului trecut, de a realiza sinteza
substanţelor optic-active, este aici realitate de fiecare zi.
– Aceasta este materia primă pentru sinteza
albuminelor. Producem aici 840 de tipuri de albumină.
Ovalbuimina este substanţa de consistenţa şi aspectul
albuşului de ou, pe care o vezi acolo, curgând din
reactorul de cuarţ, înspre secţia de sinteză a
microorganismelor.
În secţia unde se sintetizau microorganismele, Ilona avu
prilejul să observe procesul de creare a unor bacterii
inexistente în natură, a căror folosire o cunoscuse cu
prilejul vizitei făcute la uzina de zahăr sintetic.
În vase transparente, de diametre uriaşe, se vedeau aici
mase colorate care păreau inerte. Privite însă cu macro-
microscopul, aparat optic de mărire cu un obiectiv de un
metru diametru, puteai observa mişcarea complicată a
unor microorganisme monocelulare de cele mai diferite
nuanţe:
– Ce este cu aceste culori? întrebă Ilona.
– Sunt substanţe introduse în mediul de cultură ai
bacteriilor, substanţe care determină cele mai complicate
reacţii acolo unde aceste bacterii sunt folosite. Unele
dintre ele sunt toxice şi ucid bacteriile producătoare de
boli, altele sunt catalizatori chimici de mare eficacitate,
care ajută la sinteze de substanţe organice.
Ilona urmărea atentă explicaţiile. Tehnicienii din
laboratoare o priveau cu interes pe această vizitatoare
deosebita. Îi descriau procedeele de lucru, îi prezentau
detaliile tehnice ale observării proceselor de dezvoltare a
culturilor.
Şi Ilona nici nu simţea cum trece timpul. Ea urmărea,
trecând din sală în sală, drumul sintezelor substanţelor
vii, al sintezei organismelor. În camera presiunilor mari, se
familiariză cu metodele de realizare a unor presiuni de
milioane de kilograme pe centimetrul pătrat, care
comprimau substanţele până la dispariţia spaţiilor
intermoleculare. Temperaturi apropiate de zero absolut şi
temperaturi de zeci de mii de grade, presiuni de a miliarda
parte dintr-un milimetru de coloană de apă şi presiuni de
milioane de atmosfere erau condiţiile de lucru care se
realizau în aparatajul din diferitele incinte ale uzinei.
Un amănunt îi atrase în mod deosebit atenţia. Cei mai
mulţi dintre tehnicieni mânuiau cu aceeaşi uşurinţă
aparatura cu mâna stângă ca şi cu mâna dreaptă. În sala
instalaţiilor electronice de măsură văzu, de pildă, un
tehnician care bătea clapele unei maşini de calculat şi
„ţesea” cu cele cinci degete ale mâinii stângi, înarmate cu
nişte degetare ascuţite, o ţesătură formată din fire mai
subţiri decât acelea ale pânzei de păianjen. Era o grilă
specială, pe care tehnicianul Yorg o proiectase şi acum o
executa calculând cu grijă fiecare ochi al ei.
Ilona avu prilejul să afle că tot mai puţini saharieni au
rămas cu defectul de a fi dreptaci. Acest defect, care se
datorează asimetriei ponderale a corpului omenesc, adică
faptului că ficatul face mai grea partea dreaptă a corpului,
ceea ce duce la o dezvoltare inegală a mâinii şi piciorului
drept, faţă de mâna şi piciorul stâng, se îndrepta prin
gimnastică specială şi diferite exerciţii fizice făcute încă
din copilărie.
– Oameni care lucrau cu dreapta şi stânga la fel existau
şi în trecut, îi explica Yorg. Leonardo da Vinci este un
exemplu cunoscut. Mulţi muzicieni celebri au fost
ambidextri. În epoca noastră avem nevoie de multă dibăcie
manuala şi de aceea încercăm să ne facem mâini ca ale lui
Leonardo, Paganini sau Pavlov. Nu reuşim chiar toţi,
observă Yorg zâmbind.
– Dumneata însă cred că îl întreci pe Paganinî, spuse
Ilona admirativ.
– Exagerezi! Vei avea poate prilejul s-o vezi pe Magda
mânuind numărătorul de bacterii şi înregistrând cu
stânga comunicarea rezultatelor şi interpretarea lor.
– Mă speriaţi! Şi eu care credeam că în secolul
automatizării, mâinile servesc doar ca ornament, că
oamenii sunt în pericol să li se atrofieze totul, în afară de
creier. Dar ce-i de făcut cu oamenii înapoiaţi, ca mine,
rămaşi cu defectul de a fi dreptaci?
– Nu e grav. Faci parte din majoritatea care mai suferă
de pe urma acestui inconvenient pe planeta noastră. Le
este deschisă posibilitatea de a realiza cu dreapta minuni,
rămânându-le stânga drept rezervă şi… ornament.
Magdei nu-i prea plăcea sporovăială lui Yorg. O luă de
brat pe Ilona, îi spuse să nu-l mai asculte pe acest
nesuferit Paganini II şi sa treacă mai departe, prin celelalte
secţii ale uzinei.
Între timp, Habarani, care examina din loc în loc
desfăşurarea operaţiilor şi discuia cu tehnicienii, se
apropie de cele două tinere. Trecu împreună cu ele în sala
de producere a alimentelor artificiale inalterabile şi a
ţesuturilor vii pentru intervenţii chirurgicale.
Ilona nu-şi putu reţine o exclamaţie de uimire văzând
între altele nişte ouă care se deosebeau de cele naturale
prin dimensiunile lor uriaşe şi prin faptul că aveau o
membrană transparenta, ce lăsa sa se vadă întregul
conţinut protoplasmatic.
După ce mai colindară prin uzină, Habarani, Magda şi
Ilona se întoarseră în cabinetul maestrului.
Ilona simţea ca nu se va mai dezlipi multă vreme de
acest loc de creaţie, unde ghicea că se petrec lucruri şi mai
interesante decât cele pe care le putuse vedea în vizita ei
fugară. Şi deoarece Zeul vieţii îi devenise atât de apropiat,
de parcă l-ar fi cunoscut de când lumea, îl întrebă fără
sfiiciune:
– Până unde va putea merge omenirea pe calea
sintezelor biologice? Vreau să ştiu dacă credeţi că vom
putea crea animale vertebrate, daca vom putea crea omul
în laborator.
Zeul vieţii zâmbea. Nu se grăbi cu răspunsul. Privind
vitrina din faţa lui, care cuprindea produse ale uzinei,
Habarani părea absent. În cele din urmă, se hotărî să
vorbească. Pentru Ilona? Pentru Magda? Pentru sine
însuşi?
– Oamenii, începu el, societatea, îşi pun probleme pe
care le pot rezolva cu puterile epocii lor. Aşa spunea Karl
Marx. Nu sunt tocmai acestea cuvintele folosite de
părintele spiritual al societăţii noastre, dar ideea aceasta
este. Şi ea e tot atât de actuală acum ca şi cu 200 de ani
în urmă. Ar fi bine să-şi amintească de ea mulţi saharieni.
Este tot atât de important să cunoşti limitele
posibilităţilor epocii, pe cât este de important să întrevezi
perspectivele deschise de cuceririle ştiinţei şi tehnicii, de
cultura omenească. Visul îşi are şi el locul lui însemnat.
Dar ce rost are să visezi lucruri fără sens?
Ma întrebi dacă vom putea crea… omul sintetic. Trebuie
să spun mai întâi că viaţa, aşa cum o vedem noi azi, este
rezultatul unui lung proces de evoluţie în care condiţiile de
mediu, de-a lungul milioanelor de ani, şi-au pus adânc
amprenta pe întreaga structură fizică a plantelor şi
animalelor. În plus, la om cred că ar trebui să ţinem
seama de faptul că el nu este numai un produs al istoriei
naturii, ci şi al istoriei societăţii. Dacă în unele împrejurări
putem repeta în laborator ceva din istoria naturală, nu se
poate face acelaşi lucru şi cu istoria societăţi? Doar nu
vom putea repeta în eprubete perioada comunei primitive,
a sclavagismului, a feudalismului, a capitalismului, a
socialismului. Munca şi condiţiile ei l-au creat pe om,
cizelând pe cel mai perfect vertebrat, produs al istoriei
naturale şi sociale, până la desăvârşirea geniului uman,
până la apariţia unor oameni ca Newton, Shakespeare,
Darwin, Marx, Lenin, Einstein. Asemenea condiţii nu se
pot repeta în camere de laborator. Nu! Este absurd visul
claselor exploatatorilor de a crea roboţi umani.
Cunoaşterea este mama înfăptuirii. De aceea nici nu-mi
trece prin gând să neg puterea omenească de a pătrunde
până în tainele cele mai adânci ale anatomiei, fiziologiei şi
psihologiei vertebratelor superioare. Şi, desigur, mai sunt
foarte multe lucruri de descoperit pe acest drum.
În secolele trecute, oamenii ridicau ei înşişi ziduri
chinezeşti în calea fericirii lor. Oprelişti de tot felul născute
din structura societăţii îi împiedicau să folosească uriaşele
posibilităţi ale ştiinţei şi tehnicii.Aceste ziduri au căzut.
Suntem constructorii fericirii omeneşti, ai fericirii noastre,
înfăptuitorii visurilor noastre.
Habarani se opri şi, ca trezit din visare, spuse:
– Dar unde am ajuns cu întrebarea ta, Ilona? Am
început să filosofez. Şi, fiindcă nu mă pricep, fac filosofie
ieftină. Deocamdată însă o să-ţi spun mâine în amănunt
cum stăm cu sinteza muşchilor nutritivi. Este una dintre
problemele noastre cele mai actuale. Şi tu vei lucra la ea.
Dacă nu-ţi va plăcea, vom mai sta de vorbă. Şi acum, la
culcare!
Duceţi-vă acasă! La revedere şi… pe mâine!

*
* *
Pe aleea care ducea spre poarta uzinei, Ilona şi Magda
păşeau alături. Ilona aflase poveştile de dragoste trăite de
Magda, iar Magda devenise prima confidentă terestră a
Ilonei. Se despărţeau două prietene. Şi în inima Ilonei
înmugurea o bucurie nouă.

Capitolul XXVII

INTERMEZZO

Străbunicul Iancăi, pictorul Gunarsen, era – cu cei 165

de ani ai săi – unul dintre oamenii cu adevărat bătrâni din
Sahariana. O asemenea vârstă nu avea, la drept vorbind,
ceva cu totul extraordinar. Încă din secolul trecut se cita
cazul unei osetine care trăise 180 de ani, iar doi soţi
unguri se bucuraseră de cea mai lungă căsnicie din lume:
147 de ani.
Dacă în veacurile al XIX-lea şi al XX-lea asemenea
cazuri erau citate în tratate medicale şi în cărţile de
popularizare a ştiinţei, ca ceva ieşit din comun, în anul
2055 – datorită complexului de măsuri de longevitate, –
fiecare centru orăşenesc mai important se mândrea cu
câteva zeci de locuitori de peste 180 de ani.
Asemenea lui Gunarsen, mulţi dintre aceşti longevivi
contemporani erau foarte activi. Pictorul organizase, de
pildă, recent o expoziţie, prezentând pânzele realizate într-
o călătorie întreprinsă în Ţările Scandinave. La 143 de ani
se apucase să înveţe să cânte la pian.
Încăperea în care Ianca îl primise pe Ilan în după-
amiaza aceea purta în toate amprenta gustului acestui
om, a cărui vârstă se apropia de două secole. Pictorul îşi
amenajase aci o odaie în stil vechi, care să-i amintească de
tinereţea lui. Iluminaţia se făcea cu becuri electrice,
ţesăturile mobilelor erau din fibre vegetale, într-un colţ
atârna pe perete un străvechi orologiu, iar pe birou erau
câteva obiecte care aminteau şi ele de vremuri de mult
apuse.
Şedeau alături, pe canapeaua cu spătar înalt. Ilan
povestea. Îi vorbea Iancăi despre călătoria submarină,
despre geopalpator. Înfăţişa cu aprindere succesul
cercetării, îi descria amănunţit aparatele, instalaţiile.
Dar Ianca părea absentă.
– La ce te gândeşti, Ianca?
– La ce nu-mi povesteşti tu, Ilan, astăzi, ca altădată.
– Şi despre ce ai vrea tu să-ţi povestesc?
– Despre sufletul lucrurilor. Astăzi aş fi vrut să-mi
vorbeşti despre sufletul lucrurilor submarine.
– Prostii, fantezie de copil! se revoltă Ilan. Rezultatele
expediţiei noastre vor constitui o bază importantă în lupta
împotriva calamităţii cutremurelor, pe care, de milioane şi
milioane de ani, făpturile pământeşti o îndură
neputincioase. Şi tu îmi ceri să mă perpelesc pentru un
decor.
– Ilan, Ilan, nu trece pe lângă viaţă cu nasul în rigla de
calcul! Trăieşti din cifre şi din formule, şi uiţi de sufletul
oamenilor şi lucrurilor care te înconjoară!
– Sufletul oamenilor – înţeleg. Dar al lucrurilor? Ce vrei
să spui?
– Da, există un suflet al lucrurilor, stărui Ianca. Uite,
odaia aceasta…
– Hala de vechituri a străbunicului tău, o întrerupse
Ilan.
– Spune-i cum vrei să-i spui, dar să ştii că aici, ca
pretutindeni, lucrurile îşi au sufletul lor. Mai bine zis,
putem să le însufleţim.
– Prin magie, poate.
– Nu. Cu mult mai simplu. Împrumutându-le, cu
fantezia noastră, o parte din emoţiile şi gândurile care ne
frământă, aşa cum o fac de milenii artiştii şi oamenii care
ştiu să guste arta.
Se opri o clipă.
– Ştii ceva, Ilan? Să facem, cum ai spune tu, o
experienţă. Dar nu de fizică şi nici de chimie. Îţi voi povesti
despre toate câte sunt şi tu nu le vezi în această odaie şi
vei trăi, împreună cu mine, un episod fugar din viaţa
lucrurilor. Vii în călătorie? Dă-mi mâna.
Jian surise şi se înclină ceremonios.
– Te urmez, Ianca!

*
* *
…Canapeaua e luminată vag de raza unei lămpi aflate
undeva în celălalt colţ al odăii. Un văl des, ca o ceaţă,
pluteşte în aer. Privite prin el, obiectele nu vor să-şi
păstreze nici forma, nici locul.
În sunetele muzicii mozartiene care-şi răspândeşte
suflul peste toate, statueta de alabastru a dansatoarei de
pe pian şi-a părăsit imobilitatea. Îşi întinde uşor în lături
braţele, cu care îşi acoperea înainte, pudică, goliciunea, şi
începe să danseze. Pe urmă, când suprafaţa de pe pian
devine prea mică, coboară, sărind graţios, pe covor şi-şi
flutură mişcările delicate dintr-un colţ al odăii în celălalt.
Şi după ce freamătă aşa un timp, când prăbuşindu-se la
pământ, când învârtindu-se frenetic în vârful unui
picioruş minuscul, se opreşte deodată privind în sus
înfiorată…
Cine e duşmanul care vrea s-o oprească? Cine încearcă
să sugrume bucuria vagabondajului şi nebuniei ei de o
clipă? Cine e lugubrul personaj care vrea s-o întoarcă
înapoi, sus – pe pian –, să o facă să fie la fel de tristă şi de
împietrită ca înainte?
Înmărmurită şi speriată, baletista priveşte în sus.
Trupu-i zvelt se încovoaie ca o ramură de floare tânără
îndoită de vântul vrăjmaş. Mozart a amuţit.
Deasupra e chipul sever al orologiului de perete.
Totul în el este sobrietate şi echilibru. E revoltat de cele
ce se întâmplă în jurul lui. Ar voi să le spună tuturor
acestor necugetaţi gândul său.
– Încetaţi o dată cu năzbâtiile! Fiţi cuminţi, liniştiţi,
vedeţi-vă de treabă! Fiţi ponderali, fiţi serioşi, fiţi calmi!
Viaţa trebuie trăită cu măsură, cu multă măsură şi…
măsurată clipă de clipă. Luaţi pildă de Ia mine. Priviţi cum
ştiu eu să împart timpul în fracţiuni egale.
Şi limba lui se plimbă tacticoasă, cu o viteză perfect
uniformă, de la dreapta la stângă, de la stânga la dreapta.
De fiecare dată când a ajuns la o extremitate, se aude o
mică pocnitură. Nicio eroare şi mici o întârziere nu este
posibilă.
Tic-tac, tic-tac, tic-tac…
Cadranul rotund – perfect rotund – primeşte însemnarea
exactă – perfect exactă – a arătătoarelor. Are o figură de
savant morocănos. Se vede cât colo că totul e la el
desăvârşit. Cifrele, negre şi reci, se înşiră una după alta în
cerc, ca nişte personaje solemne şi simandicoase într-o
procesiune.
Dedesubt atârnă greutăţile cilindrice – perfect cilindrice
– care-i asigură mersul.
La el totul este sobrietate şi echilibru.
– Nicio indulgenţă, pentru nimeni! rosteşte grav
orologiul. Şi, ca o încheiere peremptorie, îşi sună din
adâncurile fiinţei sale fără greş cele douăsprezece lovituri,
care trebuie să convingă pe toţi cei ce-i ascultă de
zădărnicia lucrurilor omeneşti şi de primatul indiscutabil
al raţiunii asupra sentimentului.
Dansatoarea a rămas pe gânduri. Se vede că-i este
teamă. Ştie prea bine că a făcut un păcat. Şi repede,
repede, fuge într-un colt şi se aşază cuminte pe un scaun.
Orologiul a învins. Continuă să numere, superior, clipele
– una, două, trei, patru, cinci, şase… Asta este: totul se
reduce la număr şi la judecată. Restul – copilării şi
nonsensuri.
S-a bucurat însă prea devreme. Portretul lui Liszt de
deasupra pianului a început să vibreze, să se clatine.
Repede, tot mai repede. Un timp nu se mai vede decât un
vârtej. Peste câteva clipe se întregeşte însă, din
învolburare, omul. Părul îi flutură în vânt, mâinile îi
freamătă, ochii îi strălucesc. Deschide pianul, se aşază pe
taburetul mic din faţa acestuia, şi mâinile amândouă se
aruncă, avide de viaţă, pe clapele care le doresc.
Tabloul mare, de deasupra canapelei, învie şi el. Tirolezii
care dansează în mijlocul unei pajişti culeg repede câteva
flori, pe care le aruncă în odaie, şi părăsesc pânza. Dau
covorul înlături, îşi iau partenerele de mijloc şi încep să le
învârtească. Pe urmă le saltă în sus şi le învârtesc iar,
într-un iureş neîntrerupt.
Mâinile lui Liszt aleargă tot mai repede de-a lungul
claviaturii. Uneori se opresc şi execută un tremolo nebun,
în care totul ajunge să fie o singură vibraţie. Degetele nici
nu se mai văd, ca spiţele unei roţi care se învârteşte cu mii
de rotaţii pe secundă.
Pe masă, chipul unui Mefisto din pâslă nu mai poate de
bucurie. Diavolul coboară şi el, vesel, ia de mijloc tiroleza
cea mai frumoasă cu şorţ verde şi pălărioară roşie şi joacă
cu ea. Deodată se opreşte. Şi ceilalţi se opresc.
Doar muzica îşi continuă zbuciumul. Doar ea mai
însufleţeşte odaia. Acum sună de parcă cineva ar coborî o
mie de trepte în câteva clipe. Mefisto contemplă ironic
orologiul, şi pasajul pe care-l execută Liszt pare hohotirea
lui nebună.
De sus, chipul cadranului priveşte cu mustrare toată
scena.. Limba ceasornicului îşi continuă nestingherită
calea, străjuită la stânga şi la dreapta de greutăţile
majestuoase.
– Nesăbuiţilor! Descreieraţilor! Nelegiuiţilor! Ce e cu voi?
De ce vă bucuraţi? Nimic nu s-a întâmplat, nimic nu se
întâmplă. În loc să jucaţi ca nebunii, aţi face mai bine…
Dar cuviosul pastor Tic-Tac nu are răgazul să-şi termine
cuvântarea. Mefisto îl apucă de limbă, trage… trage şi,
tocmai când spiritul rapsodiei lui Liszt a ajuns la capătul
scării, orologiul se prăbuşeşte cu un zgomot infernal de
fier vechi pe parchet.
Cifrele de pe cadran par mai întâi moarte, în fracurile lor
negre, convenţionale. Pe urmă, deodată se înviorează,
trezite de muzică. Îşi părăsesc doliul, colorându-se fiecare
cu o altă nuanţă vie, până ce cadranul are înfăţişarea
pestriţă a unei cozi de păun. Se iau la braţ şi încep să
danseze şi ele, rotindu-se când într-o parte, când într-alta.
Mâini nevăzute ridică de jos greutăţile, apucându-le de
lanţurile aurii. O dată în aer, încep şi ele să se balanseze
ritmic. Limba, prăbuşită ca o victimă nefericită, se mişcă
la rândul ei. Niţel, apoi tot mai mult, până ce se ridică de
jos şi începe să execute în aer tumbe fantastice, deasupra
tirolezilor care şi-au reluat dansul.
Şi mâinile maestrului agită febril clapele cuprinse de
viaţă. Coardele pianului scot sunete care deşteaptă, rând
pe rând, sufletele aţipite ale obiectelor din odaie. Vasele
goale se umplu de florile primăvăratece ale covorului,
păsărelele tapetului ciripesc fericite, metrul de lemn se
ridică şi el de la locul său şi ţopăie vesel, ca pentru a-şi
dezminţi menirea exclusiv utilă. Biroul începe să se clatine
greoi, plecându-se când într-o parte, când într-alta.
Scaunele aleargă agitate de colo până colo, în timp ce
fotoliile adânci par bătrâni înmărmuriţi de spectacolul
bucuriei acesteia fără margini. Pianul se ridică, împreună
cu Liszt, în aer şi începe să cutreiere odaia, învolburat
într-un abur argintiu. Clapele se aprind ca nişte focuri vii
când maestrul le atinge, iar uneori toată claviatura pare
cuprinsă de incendiu.
Dar deodată feeria se destramă. Dansatoarea se aşază la
loc pe pian, Liszt închide în grabă instrumentul şi se suie
în portret, metrul se duce, ruşinat, la loc. Mefisto se suie
cu coada între picioare pe masa, iar păsărelele tapetului
amuţesc. Satisfăcut, superior, pastorul-orologiu îşi
întregeşte mădularele zdrobite şi-şi reia locul cuvenit, ca
să măsoare mai departe vremea.

*
* *
– De ce te-ai oprit? o întreabă Han pe Ianca. De ce s-a
terminat? Era atât de frumos!
– Din pricina noastră. Orologiul din noi a refuzat să mai
păşească pe cărarea fanteziei.
– Hai, învie iar totul. Te rog!

*
* *
– Mefisto deschide prudent un ochi. Când vede că nu-i
nici un pericol, se ridică tiptil, coboară de pe masă şi se
îndreaptă spre ceas. Aici se opreşte şi se strâmbă cum
poate mai urât, ca să scoată figura respectabilului orologiu
din sărite. Apoi, cu un gest sigur, opreşte limba. Şi ceasul
pare mort, ca un orator demagog căruia i-a pierit brusc, în
mijlocul discursului, graiul.
Mefisto se întoarce cu faţa spre canapea, face o piruetă
graţioasă în direcţia celor doi îndrăgostiţi şi apoi se
instalează, cu pipa în gură, într-un fotoliu comod, de
unde, pufăind grav, priveşte cu un zâmbet sarcastic limba
înţepenită, iremediabil verticală, a celui care pretinsese
cândva că, măsurând vremea, poate să cuprindă viaţa.

*
* *
Buzele lui Ilan se apropie visătoare de părul Iancăi.
Ianca şopteşte:
– Vezi, iubitul meu? Acum timpul s-a oprit în loc.
Durata nu mai curge.

*
* *
O orchestră nevăzută intonează „Vraja focului” din opera
„Walkiria”. Pe calea argintie a razelor lămpii de masă,
fiicele lui Wotan au pornit-o în ropotul sălbatic al cailor.
Razele nu se opresc la plafon, îl străbat şi fug tot mai sus,
purtând în lumina lor galopul nebun al amazoanelor…

Capitolul XXVIII

O ANIVERSARE CU PERIPEŢII

Locuinţa lui Gromov nu mai semăna în seara aceea cu

cuibul liniştit al unui savant.
Uşile camerelor erau date înlături. Cele trei biblioteci
deveniseră o singură încăpere mare, în care se mişcau
oameni de vârste diferite: tineri studenţi şi învăţaţi
vârstnici, fetişcane cu flori în păr şi bătrânele, ca mătuşa
Maria.
Era aniversarea – între prieteni – a 100 de ani de
activitate ştiinţifică a lui Gromov. Bătrânului îi plăceau
adunările acestea, în care îl înconjura dragostea
studenţilor, colegilor, prietenilor, rudelor sale apropiate. În
orice caz, se simţea mult mai bine acasă, înconjurat de
oameni poftiţi de el, decât la sărbătorile oficiale, unde se
rosteau discursuri oficiale şi i se aduceau laude oficiale.
Celebrându-şi centenarul de activitate, Gromov era
bucuros că poate să sărbătorească izbânda definitivă a
„tratamentului cu viaţă” aplicat lui Tăun. De aceea,
profesorul îl şi rugase pe acesta să poftească pe cine
doreşte. Printre oaspeţi se numărau Ilan şi Ianca, pe care
Grigore urma s-o cunoască astăzi.
Venise şi pictorul Gunarsen. Gromov şi Gunarsen se
cunoşteau de peste 50 de ani, de la centrul de tratament
al bătrâneţii. Gusturile lor comune în arta plastică şi
vederile lor opuse în problemele psihologiei creaţiei
închegaseră între ei puternice legături.
Cel mai activ personaj dintre toţi oaspeţii lui Gromov
era, însă, fără îndoială, mătuşa Maria, care circula mereu
între odaia unde se strânseseră primii invitaţi şi bucătărie.
Purta o rochie care stârnea chicotitul Iancăi şi al
studenţilor care o înconjurau. Deasupra rochiei avea un
şorţ de olandă cu dantelă.
Adusă puţin din spate, cu trupul pirpiriu, cu părul de
zăpadă, mătuşa Maria trebăluia fără contenire. Şi dacă nu
erai de părerea ei, ţi se proptea în faţă şi, privindu-te prin
lentilele invizibile de prezbiţie, te apostrofa:
– Poate ştiţi voi mai bine! Comandă-ţi televizofonic
putină minte automată, tinere!
Mătuşa Maria o rechiziţionase pe Ilona în laboratorul
improvizat ca bucătărie, pentru realizarea unei mese „ca
acum o sută de ani”.
Pe maşina electrică, împrumutată de la Muzeul de
antichităţi al oraşului special pentru aniversarea intimă a
centenarului, fierbeau sărmăluţe în foi de viţă într-un
cristalizator de sticlă greu fuzibilă, iar în cuptorul de
calcinare cu infraroşii se coceau cozonacii pregătiţi de
mătuşa Maria după o reţetă cunoscută numai de ea. Într-
un balon uriaş, prins de un stativ, fierbea ciorba de peşte,
pentru care Ilona încerca să piseze, într-un mojar de agat
din laborator, nişte boabe de piper.
Alergând neobosită de ici până colo, mătuşa Maria gusta
mâncărurile, mirosea cu vădită plăcere aburul care se
ridica din cratiţele improvizate şi îşi exprima nostalgia
pentru trecutele vremi, pentru farmecul gospodăritului.
– Ei, fetiţo, ce ştii tu! N-ai cum să înţelegi. Ţie ti s-o fi
părând fireasca moda asta. Să mănânci la esen mâncare
fabricată în automate culinare, să te îmbraci numai cu
haine făcute de alţii. Ce plăcut era altădată să-ţi împleteşti
cu andrelele o flanea după un model personal, să te
odihneşti după ce deretecai prin casă, să-ţi primeşti soţul
la masa unde îl aştepta o surpriză: un borş de crap, o
ciorbă moldovenească, o piftie cu usturoi – ceva bun ca la
mama acasă. Sfântă vorbă! Acum tot farmecul acesta s-a
dus. „Despulverizator automat”, „microclimat artificial” şi
dumnezeu mai ştie te.
Amuzată, Ilona pisa piperul. Interveni cu un patos
prefăcut, numai ca s-o mai stârnească pe mătuşa Maria.
– Nu te înţeleg deloc. O dată pe an este, desigur, o joacă
plăcută să găteşti sau să ştergi praful. E ca şi cum ai
îmbrăca un costum de acum zece secole pentru a juca o
piesă istorică. Dar în general… Pe mine mă apucă fiorii
când mă gândesc că ar trebui să-mi pierd ore întregi cu
desprăfuitul, maturatul şi toate celelalte. Asta-i robie
sadea!
 Mătuşa Maria se opri din treabă.
– Robie? Asta ţi-o fi băgat în cap nepricopsitul de
nepotu-meu! se aprinse ea. Doar nu mă refer la condiţiile
capitaliste. Eu vorbesc de condiţiile femeii eliberate, care,
din dragoste pentru ai ei, îşi folosea priceperea pentru a
transforma căminul într-o lume intimă, plăcuta, deosebită
de celelalte.
– A, nu! Ilona îşi scutură coama de păr arămiu. Să mă
ierţi, dar cred ca bărbatul iubit aşteaptă de la noi mai mult
decât un prânz sau o cină bună, pe care astăzi are unde
să le găsească oricând şi oriunde.
– Şi ce crezi, mă rog, că aşteaptă bărbatul de la soţie sau
de la prietena lui?
– Cum vorbeşti şi dumneata, mătuşă Maria! Ce înţelegi
prin „a lui”?
– Bine, fie, fără „a lui”. Soţia… prietena… aşa, în
general.
– Cred că un prieten adevărat aşteaptă de la noi să-i
înţelegem aspiraţiile şi să participăm la lupta lui, adică
exact ceea ce aşteptăm noi de la el.
Un suspin greu răsună în laboratorul-bucătărie.
Ripostând parcă cuvintelor ei neexprimate, veni răspunsul
Ilonei.
– Mai mult de o zi n-aş suporta ocupaţiile astea, nici să
mă tai!

*
* *
În biblioteca ornamentată cu flori tropicale, se
strânseseră vreo zece invitaţi.
Fratele lui Gromov, un cunoscut geograf, discuta aprins
cu câţiva colegi ai acestuia, de la Institutul din El-Solohu,
despre posibilitatea prevederii şi combaterii taifunurilor.
Mătuşa Maria îl luase la o parte pe Şandor şi încerca să-l
convingă că nicăieri nu există locuri mai pitoreşti decât în
Delta Dunării, unde se ducea de cinci decenii în fiecare
vară.
Într-o nişă boltită, luminată de o lampă fluorescentă de
forma unui ciorchine de strugure, Ilona îi descria lui Iuk
amănunte inedite ale întâmplărilor de la Bios–Alfa. Îi
vorbea mai ales despre Habarani, despre aprecierile
acestuia.
– Cred şi eu. Cine ar putea fi cu totul indiferent în fata
unei fete a cerului? L-ai ameţit doar şi pe Gromov. Faci
adevărate ravagii printre savanţi…
Ilona tresări.
– Unde să fie Grigore şi Gromov, Iuk? Niciunul, nici altul
nu sunt de găsit. Am format de zeci de ori indicativele lor
televizofonice. Ba este ocupat, ba nu răspunde. Unde-or fi?
Iuk nu părea neliniştit. Dar era. Era neliniştit mai ales
pentru Grigore.
Vocea sonoră a profesorului Baberik, un coleg al lui
Gromov, atrase tuturor atenţia. Majoritatea invitaţilor se
strânseseră acum într-un singur grup, unde se desfăşura
o discuţie în care se prinseseră mulţi. Iuk folosi prilejul
pentru a evita răspunsul la întrebările Ilonei. O conduse
pe aceasta lângă grupul invitaţilor.
– Planeta Marte e slab populată, spunea tocmai Baberik.
Ar putea primi cu uşurinţă 7-8 miliarde de pământeni. Să
mergem mai departe, în anumite condiţii, planeta Venus…
Iuk interveni.
– Şi de ce toate astea? Facem neomalthusianism în toată
regula. Pământul va mai fi încă, pentru multe veacuri,
suficient de încăpător. Cu mijloacele de care dispunem,
poate hrăni 20, 30, 40 miliarde de oameni. Mai ales după
ce toate pustiurile vor fi lichidate, iar gheţurile
pământurilor arctice şi antarctice topite.
– Popularea altor planete nu e încă nici necesară, nici
raţională, observă şi Şandor. Se poate calcula uşor ce
uriaşe forţe şi mijloace ar trebui să punem în joc pentru a
înfăptui asemenea proiecte. Trebuie văzut dacă aceste
forţe şi mijloace nu pot fi utilizate mai eficient în altă
direcţie.
Profesorul Baberik combătu vehement aceste puncte de
vedere.
– Putem face şi una, şi alta. Populaţia aşa-zisei lumi
vechi n-a rămas doar staţionară după ce Columb a
descoperit America. Sunt convins că peste un secol
noţiunea de om nu va mai coincide cu aceea de om
pământean. Acesta e un lucru esenţial. Datorită pionierilor
cosmici, umanitatea va dobândi un orizont tot mai larg.
– Şi mie mi se pare, ca şi lui Iuk, că nu aceasta e
problema centrală, interveni fratele lui Gromov. Avem încă
atâtea de îndeplinit pentru a face viaţa oamenilor de pe
pământ mai plină, mai frumoasă, pentru a ajuta pe fiecare
membru al societăţii umane să se realizeze pe linia
aptitudinilor şi aspiraţiilor sale!
Mai sunt încă oameni pe care nu reuşim să-i apropiem
suficient de ştiinţă, ca şi de culmile gândirii omeneşti. Arta
nu dă încă destul pentru îmbogăţirea sufletelor. În viaţa
noastră de toate zilele, în relaţiile omului cu omul, şi mai
ales în psihologia noastră, mai stăruie rămăşiţe de
întuneric preistoric. Desigur, nu acele monstruozităţi de
acum un veac – de felul şovinismului, calomniei sau
violenţei –, ci altele, mai puţin grave, dar totuşi nedemne
de făptura omenească. După părerea mea nu avem încă
destulă consideraţie, înţelegere, dragoste unul pentru
altul. Orgoliul şi invidia, laşitatea, spiritul de imitaţie şi
atâtea altele ne mai rod fiinţa şi alterează frumuseţea
morală a omului nou.
Calea spre desăvârşire e lungă, nesfârşită. Ne apropiem
de omul-om, cu fiecare pas al progresului, dar la fiecare
cotitură ne dăm seama cât de mult mai avem de mers…
Ultimele cuvinte se pierdură în zgomotul strident produs
de râsul colectiv al grupului în mijlocul căruia se găsea
Ianca. Cât de repede îi cucerise pe studenţii favoriţi ai lui
Gromov fata asta, în ochii căreia juca neastâmpărul! Şi cât
de stingher se simţea Ilan în lipsa lui Tăun. Toţi tinerii
ăştia îi păreau nesuferiţi.
Pe măsură ce salonul se umplea, oaspeţii se întrebau
unde este gazda.
Trimiseseră după Gromov la institut, dar acolo nu era.
Plecase fără să lase vorbă unde se duce. Nici Tăun nu
putuse fi găsit.
– Ce s-o fi întâmplat cu ei? îngâna mereu mătuşa Maria,
agitându-se prin cameră.
– Nu fii îngrijorată, încercă s-o liniştească Ilona. Probabil
vreo dezbatere care s-a prelungit peste aşteptări. N-avem,
din păcate, nimic altceva de făcut decât să aşteptăm.
– În orice caz, interveni Iuk, o să-i spunem bătrânului că
aşa ceva nu se face. Nu-i tocmai cuviincios să ne lase să
aşteptăm cu ceasurile!
– Adevărat, foarte adevărat, dar n-a fost vina mea! se
auzi deodată vocea profesorului.
Gromov intrase neobservat de nimeni în încăpere.
– În sfârşit! Pentru o astfel de întârziere neobişnuită ne
aşteptăm la explicaţii tot atât de neobişnuite! spuse fratele
profesorului, cu o uşoară dojană în glas.
– Le veţi avea, dragii mei, le veţi avea!
După ce primi felicitările călduroase ale invitaţilor,
Gromov se aşeză pe un jilţ şi începu să povestească.
– Tocmai mergeam spre casă, când televizofonul mi-a
semnalat un apel. Preşedintele Uniunii Internaţionale
Meteorologice voia să-mi vorbească. Pe un ton care trăda
nedumerirea, m-a întrebat de ce nu particip la
teleconvorbirea conducătorilor principalelor institute
meteorologice din lume. Nimeni nu mă anunţase însă de
aşa ceva. Până la urmă, totul s-a lămurit. Secretarul
uniunii uitase să-mi dea de veste.
Ce să mai lungesc vorba? A trebuit să mă duc la centrul
de teledezbateri, să mă aşez într-un fotoliu, şi mai înainte
de a avea timp să vă comunic că întârzii sesiunea a şi
început.
S-a pus în discuţie propunerea unui savant norvegian în
legătură cu transformarea climei Antarcticii, Groenlandei
şi a unor insule de la nordul continentelor american şi
asiatic – în total 13.000.000 de kilometri pătraţi – pe baza
energiei calorice furnizate direct, prin radiaţii, de o serie de
noi sateliţi ficşi şi a devierii umor curenţi marini calzi. Un
proiect interesant, îndrăzneţ şi – după părerea mea – bine
fundamentat din punct de vedere ştiinţific. După dezbateri
vii, s-a hotărât convocarea unui congres internaţional, la
care să se discute toată problema. S-au fixat data şi locul:
peste o lună, la Bucureşti.
– La noi? întrebă mătuşa Maria cu mândrie în glas.
– Da! Ca un omagiu adus savanţilor climatologi din
acest mare centru ştiinţific. Dar unde e Tăun? Abia aştept
să-i dau o veste care îl va bucura mult.
De data asta interveni Ilona:
– N-a fost cu dumneata? Noi aşa credeam. El e cel de-al
doilea sărbătorit şi totodată al doilea întârziat.
– Şi eu care voiam să-l anunţ că a fost invitat să
participe la Congresul de la Bucureşti remarcă dezamăgit
Gromov. Mi-ar părea rău să i-o spună altul înaintea mea!
– Îmi pare atât de bine pentru el, izbucni Ilona, veselă.
Frecându-şi mâinile ca pentru a şi le încălzi, Gromov îşi
îndemnă oaspeţii spre masă. Nu dădea niciun semn de
nelinişte. Mătuşa Maria şi Ilona însă împărtăşeau aceeaşi
teamă în legătură cu lipsa lui Tăun. Ilona se ferea din
calea lui Iuk. Nu se putea descotorosi de o senzaţie
aproape dureroasă de remuşcare.

*
*
*
Atmosfera din cabinetul de lucru, al lui Stevens era
încărcată. Tăun îşi susţinea punctul de vedere cu
înfrigurare, în ciuda împotrivirii de care se lovea. Nici
privirile reci ale lui Stevens, nici observaţiile hotărâte ale
lui Gorano nu-l făceau sa renunţe.
Cu mâinile la spate, parcurgea odaia în lung şi-n lat,
pradă unei agitaţii febrile.
– E vorba de viaţa oamenilor din grupul de cercetare V,
reîncepu el pentru a nu ştiu câta oară. Peste trei ore…
Stevens îl întrerupse.
– Ascultă, Grigore. Eşti un cercetător de valoare, dar
un... exaltat. Gândeşte-le că nava de supraveghere a
grupului se află la 220 de kilometri de epicentrul
cutremurului experimental. Nu o dată am calculat raza în
care este periculos să se navigheze. Cele mai largi
determinări au stabilit-o la 150 de kilometri. În această
zonă am avertizat toate vasele să nu pătrundă.
Tăun se opri din mers în faţa lui Gorano.
– Fac un ultim apel la dumneata, care eşti coordonatorul
expediţiei. Avem de-a face cu prima experienţă de
producere a unui cutremur artificial submarin. Este
necesară o marjă de siguranţă cu mult mai mare.
Calculele efectuate la Centrul de combatere a
cutremurelor nu ţin seamă, după părerea mea, de toţi
factorii locali. Ce vă faceţi dacă, în afara elementelor pe
care le-aţi luat în consideraţie, intervine, de pildă, şi o
acumulare de gaze de mare adâncime, aflată sub o
presiune considerabilă, sau un efect datorat interacţiunii
unor mase puternic radioactive? Poate că…
Privirea coordonatorului îl făcu să se oprească o clipă.
– Nimic nu ne îndreptăţeşte la asemenea presupuneri.
Geopalpatorul nu a detectat nimic suspect.
– Ştiţi însă prea bine că în zona respectivă nu s-au putut
face determinări precise datorită perturbaţiilor acelora
încă neexplicate! ripostă Tăun.
– Asta nu dovedeşte că ai dreptate. Am în faţa mea cea
mai recentă hartă a subsolului regiunii respective din
Oceanul Atlantic. E stabilită de grupul H de cercetare şi
confirmată de observaţiile grupului M. Dumneata pe ce te
întemeiezi?
Tăun îşi muşcă buzele. Era cu atât mai furios cu cât
simţea că pare ridicol. Încercă să se stăpânească, dar nu
reuşi. Izbucni pe neaşteptate.
– Pe dragostea de oameni, de viaţă…
Se opri brusc.
După o scurtă tăcere, Stevens îi răspunse lapidar.
– Argumente neştiinţifice. Altceva?
Gorano tresărise la auzul cuvintelor lui Grigore şi îi
aruncă lui Stevens o privire nemulţumită.
– Trebuie să înţelegi, prietene, începu el, că noi, ca
oameni de ştiinţă, nu ne putem baza pe astfel de ipoteze
nefondate. S-ar putea ivi cineva care să sfătuiască pe
oameni să nu mai meargă la suprafaţa Pământului de
teama meteoriţilor, care, o dată la o mie de ani, ar putea
omori pe cineva. Nicio teorie ştiinţifică confirmată astăzi
nu vine în sprijinul dumitale.
Tăun se frecă cu mâinile la tâmple. Ce-l făcea să susţină
această idee? Să fi fost doar o festă pe care i-o juca
sensibilitatea lui exagerată?… Era mai mult decât atât. Se
simţea irezistibil împins pe poziţia aceasta. Deodată îl
străfulgera un gând, o amintire şi începu să vorbească:
– În cursul unei cercetări de la Alma Ata, am întocmit o
hartă a regiunilor maritime de mare potenţial seismic. Se
baza pe o teorie neelaborată până în ultimele ei amănunte.
Îmi amintesc că am ajuns la unele concluzii care
contraziceau datele stabilite până atunci.
Explică pe scurt, dar destul de incoherent, bazele
ştiinţifice ale studiului. Apoi continuă:
– N-am avut timpul necesar să-mi verific presupunerile.
Nici datele pe care mă întemeiam nu le mai am la
dispoziţie. Dar îmi amintesc că punctul unde se află acum
nava de observaţie a grupului V…
Stevens nu-l lăsă nici de data asta să termine.
– De la neprecis la vag.
– E trist, dar asta înseamnă că deocamdată nu mai am
ce spune.
După câteva clipe, Grigore adăugă:
– Mă duc.
Uşa cabinetului se deschise şi apoi se închise în urma
lui.
– S-a supărat, dar n-avem ce-i face! observă Stevens.
Acum, că Tăun plecase, Gorano părea mai puţin sigur
pe poziţia lui.
– Ascultă, Stevens, vino cu mine la centru! Nici eu nu
cred să aibă dreptate, dar să mai verificăm o dată toate
hărţile subsolului atlantic. Poate că raportând zona
regiunii viitorului cutremur artificial la cele mai bine
studiate dintre zonele învecinate, vom găsi ceva care să
confirme presupunerile lui Grigore. Să nu pierdem nicio
clipă!
– Un nebun aruncă o piatră… vru să înceapă Stevens.
De data aceasta însă, Gorano i-o reteză scurt. Îi făcu
semn să-l urmeze şi porniră în grabă spre terasa
locatoriului. De acolo, luară helicopterul spre centrul de
operaţii.

*
* *
Sorbeau cu plăcere din borşul acrişor. Cele două
gospodine se bucurau din plin de laudele binemeritate ale
mesenilor, când Tăun îşi făcu, în sfârşit, apariţia.
Ilona ieşi în întâmpinarea lui. O senzaţie de uşurare o
făcea sa se mişte vioi. Gesturile îi erau învăluitoare, de
parcă şi-ar fi exprimat prin ele o recunoştinţă caldă. L-ar fi
îmbrăţişat numai pentru ca era acolo, pentru că
dezminţise presimţirile ei întunecate. Dar expresia lui
trăda o nelinişte, care o sperie.
– Nu te simţi bine? întrebă ea privindu-l în ochi,
urmărindu-i cutele de pe frunte.
– N-am nimic… S-a întâmplat însă ceva… O să-ţi spun,
dar nu acum, mai târziu…
Ilona îl cunoştea bine. Înţelese că nu era momentul să-l
tulbure cu întrebări, că frământarea lui avea să
izbucnească singură, mai devreme sau mai târziu.
– Vă rog să mă iertaţi… începu Tăun, adresându-se
invitaţilor.
– V-am şi iertat pe amândoi, replică Iuk. Ai luat pildă de
la fostul dumitale dascăl, ceea ce explică totul. Nădăjduim
însă că nu veţi întârzia şi la Congresul de la Bucureşti…
– Care congres? întrebă mirat Grigore. Nu ştiu la ce te
referi.
Gromov îi relată pe scurt despre noul proiect. Chipul lui
Tăun se lumină pentru câteva clipe,
– Bucureştii… Bucureştii! O să-i revăd. Şi încă foarte
curând!? Ce prilej interesant! Profesore dragă, îţi sunt
adânc recunoscător!
– Nu-mi datorezi mie recunoştinţă, ci dumitale. Ai fost
desemnat pe baza lucrărilor şi cercetărilor efectuate.
Tăun simţi din nou aţintiţi asupra lui ochii mari ai
Ilonei. Voia tocmai să o roage să-şi spună gândul, când ea
începu singură să vorbească.
– Cât de ciudat mi se pare când aud pe cineva spunând
că îi este dor de locurile unde s-a născut, unde a copilărit!
Dacă mi-ar zice mie cineva să-mi revăd satelitul jupiterian,
unde mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa, i-aş spune
că… am altceva mai bun de făcut. Când eram acolo, nu-mi
displăcea. Dar de când am venit pe Pământ, nu am nici o
nostalgie. E adevărat că la Bucureşti e şi congresul, dar pe
tine, Grigore, te atrage în primul rând oraşul…
– Da, Ilona, aşa este! Mi-e dor de acele ţinuturi. Tu n-ai
avut în cosmos decât un adăpost într-un pustiu
încremenit, pe care l-ai acceptat, dar de unde ai fi vrut să
scapi cât mai repede. Eu am trăit însă din plin clocotul
unei vieţi care năzuia tot mai sus. Sunt nerăbdător să aflu
unde au ajuns oamenii de acolo.
E adevărat că patria noastră este acum globul
pământesc, dar nu voi uita niciodată locurile de unde am
pornit, pe oamenii cu care am păşit cot la cot în tinereţe.
Sunt, de aceea, nespus de bucuros că s-a ales Bucureştiul
pentru acest congres. Altfel cine ştie când m-aş fi hotărât
să plec într-acolo
Se opri brusc. Vorbind, uitase de gândurile care-l
chinuiau. Acum se îngrămădeau din nou, apăsătoare.
Între timp, mătuşa Maria intervenise şi ea în discuţie.
Era doar vorba despre Bucureştii ei! Preocupat însă cum
era de soarta grupului V, Tăun nu auzea cuvintele pe care
le rostea bătrâna.
Şi cuvintele pe care Tăun le spusese Iancăi, la ivirea ei,
adusă de mână de Han, sunaseră reci, convenţionale. Ce
impresie oribilă îi făcuse fetei acest om distrat şi distant!
Ilan înţelese că se petrecuse ceva cu maestrul şi se retrase
împreună cu prietena lui.
Grigore depănă multă vreme singur gândurile care îl
măcinau.
Oamenii mâncau felurile gustoase, discutau, râdeau, şi
toate acestea treceau pe lângă el, fără să-l atingă. Spre
necazul mătuşii lui, Tăun mesteca şi înghiţea în neştire,
fără să simtă gustul bucatelor, fără să spună un cuvânt.
– Ce-i cu tine, băiatule? izbucni la un moment dat
bătrâna. De ce nu ne spui ce ai pe suflet?
Dar Grigore parcă nici n-o auzea. O privea cu ochii lui
limpezi, fără s-o vadă.
Unde era grupul V? Se uită la cronograf şi tresări
speriat. Peste exact o oră şi un sfert, fundul mării avea să
se cutremure, apele să se învolbureze, valuri uriaşe să se
ridice din ocean spre înaltul bolţii.
 Îi veneau în minte iar şi iar discuţiile din casa lui
Stevens. De ce nu voiau să-l asculte?
Ce rost avea să fie acum aici, aşezat la o masă festivă, la
o aniversare?
Cu o săptămână în urmă, consiliul interdepartamental
hotărâse definitiv că era sănătos, că nu mai avea nevoie de
tratament de readaptare. Ar fi trebuit să fie fericit. Dar
noua frământare legată de soarta grupului V pusese
stăpânire pe el. Nu făcea oare exces de zel căutându-şi
parcă singur necazuri?
În imediata lui apropiere, auzi o voce care îl striga.
Privind în jur, văzu că rămăsese singur la masă. Strângea
cu putere între degete o linguriţă, balansând-o deasupra
ceştii de compot de ananas.
– Vino în salon, Grigore! Masa s-a terminat de mult.
Glasul Ilonei era cald, prietenos.
– Sau mai bine spune-mi acum, aici ce s-a petrecut cu
tine, stărui ea.
Grigore ridică ochii spre ea, ca şi cum ar îi revăzut-o
după o lungă despărţire.
– Ai dreptate. Dar nu-i destul să-ţi spun ţie. Trebuie să
vorbesc cu mai mulţi.
– Sunt doar destui în casa asta în astă-seară! încercă
într-o doară să glumească Ilona. Tăun parcă nici nu auzise
ultimele ei cuvinte.
Se sculă şi porni cu paşi mari spre salon. În mână mai
ţinea linguriţa de compot. Abia în momentul când ridică
amândouă braţele, cerându-le invitaţilor să-l asculte, îşi
dădu seama de acest lucru, surprinzând zâmbetele care
apăruseră pe câteva chipuri, pentru a dis părea, de altfel,
foarte repede la vederea figurii lui încordate.
Iuk opri muzica.
– Ştiu cât de nepotrivite vor suna astăzi aici cuvintele
mele, începu Tăun. Dar nu am dreptul să-mi ascund mai
departe frământarea. E în joc viaţa unor oameni…
 Le povesti în amănunt situaţia grupului V, controversa
dintre el şi ceilalţi cercetători, teama care îl cuprinsese
pentru vieţile tovarăşilor săi de muncă.
Abia terminase, când profesorul Baberik, care-l
ascultase cu un interes deosebit, întrebă unde se află
epicentrul cutremurului proiectat.
– 23° longitudine vestică şi 28° latitudine sudică,
răspunse Grigore.
Faţa lui Baberik se întunecă.
– Cum e mai rău. Am primit chiar ieri o comunicare a
unui cercetător japonez, care, bazându-se pe dezvoltarea
unor lucrări efectuate acum vreo 60 de ani la Alma Ata –
Tăun tresări la auzul acestor cuvinte –, conchide că acolo
şi în alte câteva locuri de pe întinsul oceanelor sunt zone
de mare pericol seismic, nedetectabile cu ajutorul
geopalpatoarelor datorită acţiunii unor radiaţii complexe.
Un cutremur provocat ar produce, desigur, o furtună
puternică pe o suprafaţă imensă.
– Cunosc şi eu lucrarea, observă Gromov, vizibil
tulburat. Ai avut, din păcate, dreptate, Grigore. Cât timp
mai este până la producerea cutremurului?
– 56 de minute.
Gromov sări în picioare.
– La aerodrom! Tăun, Iuk, Baberik, veniţi.
Ilan, care ascultase cu atenţie încordată relatarea lui
Tăun, se apropie de el şi îi strânse mâna. Fără niciun
cuvânt, Grigore îl luă de braţ şi porniră împreună în urma
celorlalţi. Ilan privi o clipă spre Ianca şi-şi dădu seama că-l
urmărea din ochi. Păşea alături de Tăun şi simţea ceva
cald, o mulţumire cum nu mai cunoscuse.
Cinci minute mai târziu, racheta de salvare „Albatrosul”
spinteca cu o viteză de 12.000 kilometri pe oră ionosfera,
îndreptându-se spre punctul unde se afla nava grupului V.
La aerodrom mai luase doi pasageri neaşteptaţi: pe
coordonatorul Gorano şi pe cercetătorul Stevens. După o
ultimă revedere a datelor şi calculelor de care dispuneau,
ajunseseră la concluzia că se putea ca Grigore Tăun să
aibă dreptate.

*
* *
Rosovski, comandantul grupului V, îşi privea cu
nerăbdare cronograful.
– Încă şase minute! şopti el.
Toate aparatele înregistratoare erau pregătite, şi
cercetătorii îşi ocupaseră locurile de observaţie în navă.
Rosovski se pregătea tocmai să mai dea o raită prin vas,
când auzi apelul televizofonic. Se gândi mai întâi să apese
pe butonul de oprire, pentru a întrerupe legătura. Mai
avea doar atâtea de făcut! Cine ştie ce prieten, care-şi
găsea tocmai acum să-l deranjeze.
Dar pe ecran apăruse de acum chipul profesorului
Baberik şi se făcu auzită vocea lui grava.
– Atenţie, Rosovski! Grupul vostru este în primejdie!
Peste 15 minute racheta de salvare „Albatrosul” va fi lângă
voi. Pregătiti-vă de îmbarcare! Întrerupeţi imediat lucrările
de cercetare!
Comandantul grupului V dădu imediat alarma.
Cercetătorii şi echipajul de navigaţie se adunară pe bord.
Primiră vestea cu sânge rece, dar totodată conştienţi de
pericolul pe care aveau să-l înfrunte, Câţiva cerură
permisia să continue observaţiile, cel puţin până la ivirea
navei de salvare.
Douăsprezece minute după ora stabilită pentru
producerea cutremurului, un val imens, asemenea unui
zid de apă, se ivi la orizont, înainta cu mare viteza spre
navă. Oceanul, până atunci neted ca oglinda, începu să se
agite.
În acelaşi timp, la câteva sute de metri înălţime, apăru
un punct argintiu, care creştea treptat. Era racheta de
salvare. Aceasta îşi încetini zborul, apoi se opri cu totul şi,
deasupra ei, se iviră palele unei elice gigantice. Racheta se
transformase în helicopter şi începuse să se lase cu mare
repeziciune în jos…
Când marele val ajunse la vreo sută de metri de vas,
vuietul lui asurzitor acoperi complet zgomotul motoarelor
aeronavei, Rosovski se urca ultimul în racheta-helicopter.

*
* *
Membrii grupului V se găseau acum în siguranţă în
„Albatros”.
Dedesubtul călătorilor, oceanul se zbătea furios. Valuri
imense se ridicau la mari înălţimi şi se aruncau apoi
înspumate în jos, iar trombele ţâşneau până la sute de
metri altitudine, străpungând norii cenuşii. Vasul de
cercetări era aruncat, ca o jucărie, ba într-o direcţie, ba
într-alta.
Gorano îl duse pe Rosovski, conducătorul grupului V, în
faţa lui Tăun. Amândoi îi strânseră acestuia mâna cu
căldură:
– Iată pe salvatorul vostru!
„Albatrosul” se mai roti de câteva ori deasupra apelor
înfuriate, care ofereau un spectacol măreţ. Începu apoi să
suie rapid şi o porni, cu toată viteza de care erau capabile
motoarele sale, spre continent.

Capitolul XXIX

UN STATISTICIAN AL TRANSPORTURILOR

– Indivizi plicticoşi au existat şi vor exista în toate

timpurile, îşi spuse Grigore Tăun oftând din greu.,
Dar omul care se afla lângă el, în mica rachetă – pe
nume Geo Paseta –, nu observă starea lui de enervare şi îşi
continuă nestingherit peroraţia. Era mic, slab şi veşnic
agitat. Vorbele îi ieşeau din gură într-un torent
neîntrerupt, îmbâcsite de date şi cifre. O adevărată maşină
statistică în funcţiune.
– Trebuie să înţelegem cu toţii că transporturile au fost
întotdeauna şi vor fi întotdeauna arterele prin care curge
sângele unei regiuni. Într-un singur an se transportă în
Sahariana 790.000.000 de călători şi produse în greutate
de peste două miliarde de tone. Şi cât de impresionante,
prin amploare, ca şi prin perfecţiunea lor, sunt mijloacele
pe care tehnica modernă ni le-a pus la dispoziţie!
Pe vremea dumitale nu existau nici drumuri mobile, nici
aviotrenuri intercontinentale. Îţi dai seama unde am
ajuns?
Paseta scoase un carnet de note şi continuă netulburat:
– Locuitorii Saharianei efectuează 72,35% din călătoriile
lor de peste 150 de kilometri şi 89,40% din cele de peste
500 de kilometri cu vehicule aeriene. Pe de altă parte…
Toate aceste lucruri nu erau, desigur, lipsite de interes.
Dar nu numai tonul de lecţie cu care erau expuse îl
împiedicau pe Tăun să le asculte cu atenţie. Îi era mai ales
necaz că nu era lăsat să trăiască emoţia acestor ore, când
se găsea în drum spre locurile unde se născuse, pe care
avea, în sfârşit, să le revadă. Acum, mai mult ca oricând,
ar fi avut nevoie de singurătate. Şi-ar fi pus televizofonul
pe toate posturile de pe latitudinea 45° şi ar fi găsit o
doină cântată oiereşte ca pe malul Oltului, ca în munţii
Vrancei. Ar fi ascultat versurile unor poeţi de pe plaiurile
dunărene. În mintea lui se perindau zeci de amintiri
scumpe ale copilăriei, apăreau chipuri de oameni şi
privelişti pe care le cunoscuse. Congresul de la Bucureşti,
la care avea să participe, îi amintea de un alt congres, de
cel de la Tuanin, spre care plecase cu zeci de ani în urmă,
ca tânăr cercetător. Şi chipul Roxanei apărea din zările
trecutului, viu şi dureros de limpede.
Simţămintele acestea se potriveau cu vorbele lui Geo
Paseta ca trilul unei privighetori cu zgomotul strident al
unei râşniţe.
Acum tovarăşul de călătorie al lui Tăun se înverşunase
să-i prezinte un scurt istoric al elementelor de ventilaţie şi
încălzit folosite de la crearea aviaţiei. Trecu apoi la o
analiză comparativă a eficienţei diferitelor mijloace de
zbor. Se opri mai îndelung asupra vitezelor de care erau
capabile diferitele vehicule aeriene, întărindu-şi afirmaţiile
prin proiectarea a diferite diagrame, tablouri statistice şi
grafice. Totul era demonstrat riguros, cu argumente
precise şi complete.
Paseta trecu după aceea la problema accidentelor, iar
după ce le clasifică în douăsprezece categorii, după trei
criterii de bază – natura lor, cauza lor şi urmările lor –,
observă că, practic, accidentele dispăruseră în ultimele
două decenii.
– Mă înţelegi, desigur, explică el, apucându-l pe Tăun de
reverul hainei. În acest interval de timp s-au petrecut doar
cinci accidente aviatice şi niciunul dintre ele mortal.
Îi arătă climatologului o diagramă reprezentând curba
scăderii numărului accidentelor de aviaţie în secolul al
XXI-lea şi apoi continuă:
– Astăzi sunt realizate condiţii ideale de siguranţă a
zborului. Automatizarea aproape generală a circulaţiei
aeriene, motoarele de rezervă, dispozitivele de redresare,
paraşutele care se deschid singure – de felul celor pe care
le-am îmbrăcat noi la urcare – baloanele-paraşută pentru
cazul unui zbor deasupra mării, toate acestea îţi apără de
minune viaţa. În plus, ştii, desigur, că niciun vehicul
aerian de pasageri nu poate lua oameni la bord înainte de
a efectua, teledirijat şi fără echipaj, zboruri totalizând
minimum 100.000 de kilometri.
Dacă o astfel de navă experimentală suferă în cursul
probelor un accident, ceea ce se întâmplă foarte rar, este
revizuită, şi defectele de construcţie sunt înlăturate. Nu
poate fi pusă în serviciu decât dacă efectuează, fără
pasageri, zboruri de cel puţin 500.000 de kilometri, în
perfecte condiţii. În ce priveşte încercarea prototipurilor,
aceasta se face fără pilot, zborurile de probă fiind şi mai
îndelungate, căci…
Tăun se hotărî să nu mal asculte această revărsare de
informaţii, încerca să uite de omul care se afla lângă el, să
se gândească numai la revederea care-l aştepta peste
jumătate de oră. Nu reuşi însă. Cuvintele, rostite uniform
şi sacadat, îi răsunau în urechi ca tic-tac-ul unui
ceasornic prea zgomotos, care nu te lasă să dormi.
Îşi reaminti cum dăduse pacostea asta peste el. În drum
spre aerodrom călătorise cu Geo Paseta în aceeaşi cabină
a drumului mobil. Aşa cum era firesc, îşi împărtăşiseră
reciproc ţelul călătoriei. Amândoi trebuiau să ajungă, într-
o primă etapă, la Benghazi, pe coasta sudică a
Mediteranei.
Şi de atunci începuse nenorocirea. Paseta vorbea,
vorbea, vorbea…
Nu se oprise nici atunci când ajunseră la aerodrom.
Tăun voia să se îndrepte spre grupul principal al
rachetelor de pasageri, dar Paseta îl antrenase în mod
energic spre un panou lăturalnic, pe care era înfăţişată
vasta reţea a transporturilor aeriene. Aici îi dăduse o nouă
serie de explicaţii, ilustrate prin exemple numeroase şi
calcule precise.
Când Tăun reuşise, în sfârşit, să-l convingă că era
târziu, Paseta îl luase de braţ şi pornise cu el, vorbind
mereu, spre un grup izolat de patru rachete aflate în
apropierea panoului. Grigore ar fi vrut să-l întrebe pe
însoţitorul său nedorit de ce trebuiau să se urce într-una
din aceste nave şi nu în cele spre care se vedea curgând
şuvoiul cel mare al călătorilor. Dar se temea să nu
provoace noi şi noi explicaţii obositoare. Deşi întrucâtva
nedumerit, răsuflă uşurat când se văzu urcat în navă şi
putu să apese pe butonul „Benghazi”.
Nu vedea ce importanţă ar fi putut avea, la urma urmei,
faptul că nu luaseră una dintre rachetele aflate în zona
principală de decolare.
Aşa îl cunoscuse pe neobositul său interlocutor…
Tresări când Paseta i se adresă direct.
– Mă asculţi, nu-i aşa? Voiam tocmai să te rog să-mi
împărtăşeşti impresiile pe care le avea un călător în
vehiculele secolului trecut Cred că merit pe declin această
modestă răsplată, adăugă el, clipind repede din ochi. Uite,
sunt numai ochi şi urechi.
Scoase carnetul şi îl privi pe Grigore Tăun ca şi cum ar fi
spus:
– Până acum te-am distrat eu pe tine. Acum mă aştept
la relatări absolut inedite.
Cât mai avea oare până la Benghazi? se întrebă Tăun,
exasperat. Dar în aceeaşi clipă se petrecu ceva care îl scuti
de răspuns.
Semnalul roşu al alarmei se aprinse şi vorbitorul
automat al rachetei anunţă scurt.
– Atenţie! Motorul nu mai funcţionează. Săriţi cu
paraşuta peste 15 secunde prin trapa care se va deschide
sub voi!
Lui Tăun îi trecu ca fulgerul prin gând că făcuse rău
acceptând să se urce la aerodrom într-una din navele
acelea izolate. Dar nu mai era timp pentru frământări.
Când trapa se deschise îşi dădu primul drumul în gol.

Capitolul XXX

SAHARA
 Ameţit de cădere, Grigore Tăun dădu să se ridice în
picioare.
Lângă el se afla o stâncă ciudată, aidoma unui cap de
cal.
Ridicându-se, se izbi cu toată puterea de o ieşitură a
rocii dure. Simţi o durere cumplită în creştet. În faţa
ochilor începură să-i joace pete violete, care se înmulţeau
tot mai mult, se uneau între ele şi îi întunecau treptat
vederea. Capul îi zbârnâia de parcă i-ar fi fost plin de
bondari.
Se clătină câteva clipe ca beat. Apoi se prăbuşi greu, ca
un bolovan, la pământ…
Când se trezi din leşin, privi în jurul lui fără să înţeleagă
nimic.
Se găsea în mijlocul unei zone tipice de deşert. Formele
terenului dovedeau că aici vântul nu era un musafir
trecător, ci stăpânul permanent. Nicio urmă de Geo Paseta
sau de rachetă.
Valurile barhanelor de nisip, înalte de 20-30 de metri, se
întindeau până departe, spre orizont. Aveau o formă
caracteristică, cu panta expusă vântului puţin înclinată,
cea neexpusă – abruptă şi cu doua prelungiri laterale.
Ondulaţiile lor erau de o regularitate uluitoare.
Din loc în loc se zăreau stânci cu înfăţişări ciudate, care
îşi datorau în mod evident formele eroziunii curenţilor
aerieni. „Ciupercile”, „sferele” şi „mesele colice”, specifice
pustiurilor şi altor regiuni bântuite de vânturi puternice,
păreau sculptate de dalta unui artist cu o imaginaţie
bogată.
În fundul depresiunilor dintre barhane se vedeau pe
alocuri tufişuri şi ierburi, printre care se iveau din când în
când cârtiţele şi şobolanii de nisip. Deasupra lui Grigore
roiau mii şi mii de muşte, străvechea plagă a deşerturilor
africane.
Visa oare?
 Şi dacă nu, unde se găsea şi ce era cu el?
În mintea lui îşi făcu loc, tulburător şi dureros, un gând
ciudat. La început încercă să-l respingă, să-l izgonească,
dar în favoarea lui pleda tot ce vedea împrejur.
Şi o voce interioară, vocea îndoielii chinuitoare, începu
să vorbească:
– În jurul tău e Sahara. Ai dormit şi ai visat despre
Sahariana, despre marile progrese înfăptuite de omenire în
lupta pentru desăvârşire. Un vis frumos… Ilona, Iuk, Ilan
nu există şi nici nu au existat vreodată. Submarinul
transparent, centrul cultural, vegetaţia luxuriantă în locul
deşertului nu sunt decât plăsmuiri ale minţii tale, Grigore!
Ce gând îngrozitor! N-ar fi vrut să piardă cu niciun preţ
lumea pe care o descoperise, oamenii pe care-i cunoscuse!
Credea în ea, credea în ei, căci împlineau idealuri pe care
umanitatea le nutrea de veacuri 1
Urletul fioros al unui şacal, care răsună peste întinderile
galbene şi înfierbântate, îl chemă la realitate, ca o
dezminţire dureroasă a nădejdilor sale.
Lui Tăun îi era cald, îi era sete şi capul îl durea de parcă
ar fi fost gata să se despice în două. Dar toate acestea erau
fără însemnătate faţă de îndoiala care-l tortura. Simţea
cum ceva se năruie în el.
Un şarpe ţişni dintr-o gaură a stâncii. Grigore sări
repede la o parte. Târâtoarea se depărtă, fără să-i dea vreo
atenţie.
Vocea interioară devenise acum sarcastică, crudă.
– Unde ţi-e Sahariana, marea oază a Africii, cu eroii şi
înţelepţii ei, cu etica ei înaltă? Unde-s procesele care se
termină prin condamnări la repaus silnic? Dar de legenda
naufragiaţilor cosmici îţi aminteşti? Ce-i cu somnoterapia
care a durat decenii? Amăgiri, amăgiri! Realitatea
pustiului e aici, lângă tine…
Era nevoit să gonească fără încetare muştele care i se
aşezau pe obraz şi pe mâini.
 Gânduri contradictorii îl frământau. Poate că de la
explozia atomică nu trecuseră decât câteva zile… Dar în
cazul acesta, cum ajunsese aici. Existase oare sanatoriul
în orice caz, un lucru părea cert: nu se afla în Sahariana,
ci în plină Sahară!
Dacă însă tot ceea ce – sa zicem – „visase” despre „viitor”
nu a existat nicăieri, atunci… atunci era dator să devină
un adevărat profet, să vorbească oamenilor despre morala,
arta, sistemul de convieţuire, pe care imaginaţia lui le
scornise şi care aveau nenumărate lucruri bune»
minunate.
Dar ideile şi proiectele tehnico-ştiinţifice pe care le avea
în minte? Să fi fost şi ele rodul fanteziei, cu toată precizia
cu care şi le amintea? Sau noile sisteme matematice de
calcul?
Începu să-şi amintească schemele aparatelor
meteorologice din institutul de la Eî-Solohu, cu toate
amănuntele lor. Reproduse în gând schema şi
funcţionarea geopalpatorului.
– Toate acestea – un vis? Nu, era absurd!
Un om nu putea doar să născocească o întreagă epocă.
Un vis nu putea să cuprindă o lume.
Dar atunci, de unde înviase Sahara?
Deodată îi veni o idee. Dezlegarea tainei era pe braţul
său: televizofonul. N-avea decât să se uite. Dacă era acolo,
atunci Sahara aceasta era o iluzie, care avea să se
spulbere mai devreme sau mai târziu. Dar de nu… în orice
caz, descoperise în sfârşit cheia cu care putea să
lămurească totul.
Cu un gest rapid, îşi ridică mâneca. Televizofonul nu era
pe braţ. Privi mai atent. Se vedeau parcă urmele lui. Dar
poate că erau urmele unui simplu ceasornic. Cine ar fi
putut-o spune? Se crezuse atât de aproape de liman şi
acum era la fel de nedumerit ca înainte.
Un vânt se stârni brusc dinspre apus, ridicând nori de
nisip fin.
– Apă, unde putea găsi puţină apă în această
uscăciune?
În depărtare văzu trecând siluetele elegante ale unor
dromaderi. Poate că acolo era o cale de caravane. Porni la
drum, hotărât să nu se oprească înainte de a ajunge la o
sursă de apa.
Încălţămintea i se afunda adânc în nisipul fin al pustiei,
dar frământarea care îl copleşea îl făcea să uite de
eforturile fizice.
Până de curând se simţise atât de puternic, atât de sigur
de el şi acum… Avea oare să devină din nou robul
îndoielii, o epavă pe oceanul agitat al neliniştii… o reptilă?
Tâmplele îi zvâcneau.:
Cu un suprem efort de voinţă, încercă să adune laolaltă
faptele de care era sigur şi să Ie judece în mod lucid. Faţă
în faţă, de neîmpăcat, se ridicau două grupuri de imagini,
care se contraziceau: pe de o parte tot ceea ce trăise sau i
se părea ca trăise de Ia deşteptarea din somnul terapie, iar
pe de altă parte – acest deşert saharian. Sau una, sau alta
erau o amăgire.
Şi gândurile îl hărfuiau fără încetare…
Să fi fost „Sahara” aceasta un coşmar sau, fe’oate, o
nălucire datorată unui şoc suferit în timpul accidentului?
Atunci totul ar fi fost
29
limpede… Dar prea aveau toate obiectele contururi clare,
prea se desfăşurau toate într-o înlănţuire perfectă şi logică
de când se trezise din leşin printre barhane. Atunci nu mai
rămânea decât să fie aceasta realitatea, şi restul… Şi-ar fi
dat bucuros viaţa să nu fie aşa. Să nu fie aşa… Gemea
aproape de deznădejde. Şi în gândurile lui se confundau
preocuparea pentru viaţa sa şi pentru destinul omenirii!
Mereu alte urcuşuri pe culmile barhanelor şi alte
coborâşuri în văile cu tufe scunde şi pe jumătate uscate.
 îşi simţea gâtul din ce în ce mai uscat. Înainta din ce în
ce mai anevoios, covârşit de o oboseală cumplită. Respira
cu greu aerul sufocant, amestecat cu pulberea fină a
pustiului.
De câteva ori i se ’păru că izbăvirea este aproape. În faţa
lui, la vreo câteva sute de metri, îi apărură grupuri de
palmieri, care se oglindeau în apele unui Iac, fântâni Ia
care se adăpau animale, turme de antilope graţioase
gonind prin savană. Dar când venea mai aproape, totul
dispărea. Simple fenomene de fata morgana, atât de
obişnuite în deşerturi.
Şi Tăun continua să rătăcească, asemenea unui om
beat, prin lumea încinsă a valurilor galben-roşcate. Şi deşi
setea devenise acum cumplită, nu căuta numai apă. Aşa
cum îi era sete să bea, aşa îi era sete să ştie.
– Sahara sau Sahariana? Această întrebare îl frământa
fără încetare, obsedant.
Păşea clătinându-se. Trupul i se lăsa când pe un picior,
când pe celălalt, iar braţele se bălăbăneau de-a lungul
corpului. Muştele îl înţepau tot mai des pe obraz, iar el se
simţea prea vlăguit ca să le alunge.
– Să afle, să afle unde este!
Acesta era singurul gând care mai rătăcea prin mintea
lui chinuită. Dar şi el începu să se şteargă, treptat, ca ros
de şmirghelul lin al nisipului purtat de vânt.
O linişte stranie începu să-l învăluie. Din depărtări îi
răsunau acum în minte versurile lui Puşkin:

„Singur, în pustie,
Prin nisipuri roşii şi fierbinţi…”

Numai repetarea lor mai stăruia în mintea-i goală.

Deodată se opri în loc, uimit, fără să înţeleagă.
– Capul de cal! Capul de cal! Unde îl mai zărise? îşi
aminti. Era stânca de unde pornise. Nu încăpea nicio
îndoială.
Făcu un ultim efort ca să înţeleagă. De-ar muri după ce
va fi aflat adevărul…
Dar obiectul argintiu care sclipea pe nisip era oare tot o
nălucire? Se târî spre el. Îl pipăi. Îl strânse în mână.
– Televizofonul! Televizofonul!
Televizofonul era aici. Deci Sahariana…
Îl mângâie ca pe o fiinţă dragă. Îl strânse la piept ca pe
un talisman. Era mărturia indiscutabilă a realităţii vieţii
pe care o trăise în ultimul an, a lumii noi pe care oamenii
o făuriseră. O bucurie imensă îi cuprinse sufletul.
Umanitatea ajunsese deci într-adevăr pe acea culme
înaltă a realizării individului, a desăvârşirii societăţii!
Niciodată nu-i fusese atât de drag acest aparat,
niciodată nu îi apăruse atât de frumos ca acum, când
regăsea prin el o lume întreagă! Orice s-ar fi întâmplat de
acum înainte, ştia că societatea veacului al XXl-lea, aşa
cum o cunoscuse, există şi va dăinui.

Capitolul XXXI

RACHETA DE SALVARE

Grigore forma tocmai indicativul televizofonic al

profesorului Gromov, când simţi că cineva îl bate pe umăr.
Se întoarse şi îl recunoscu pe Iuk. Se apropiase de el,
împreună cu încă un bărbat. Ceva mai încolo era un
vehicul aerian, care aterizase fără niciun zgomot.
– Grigore, Grigore! Am avut mari emoţii cu tine! fură
primele cuvinte ale lui Iuk. Şi continuă: Când am fost
înştiinţaţi de la aerodrom că te-ai urcat într-o rachetă
prototip, în curs de experimentare, ne-am speriat cu toţii.
Am pornit împreună cu Andrew, de la serviciul de control
al aerodromului – arătă spre însoţitorul său –, în prima
rachetă care a plecat în căutarea ta.
Se îmbrăţişară. Tăun strânse mâna lui Andrew, iar
acesta îi dădu să bea un lichid rece, răcoritor. După ce
sorbi tot conţinutul vasului, Grigore întrebă, continuând
să gâfâie:
– Dar Geo Paseta, însoţitorul meu din navă? Ce s-o fi
întâmplat cu el? Nu cumva e rănit?
De data aceasta îi răspunse Andrew:
– Nicio grijă. E bine, sănătos. Paraşuta l-a dus la vreo
zece kilometri de aici. Acum un sfert de ceas, posturile de
radioteleviziune au anunţat că a ajuns la Benghazi.
Tăun privi din nou în jur. Deşertul – Sahara— era totuşi
acolo I Nu pieriseră o dată cu ivirea salvatorilor săi.
– Explică-mi, Iuk, unde sunt. Ce caută deşertul în
Sahariana? Nu pricep nimic…
Profesorul de tehnofizică izbucni într-un hohot de râs,
care nu se mai sfârşea. Abia reuşi să îngâne:
– Auzi întrebare! E rezervaţia, Grigore, rezervaţia. „Mica
Sahara”, cum îi spunem noi! Era cât p-aci să fii primul om
sfâşiat de fiare sălbatice în secolul al XXI-lea!
Tăun îl privi mult timp fără să priceapă.
Rezervaţia, rezervaţia, rezervaţia…
Cuvântul îi răsuna în cap ca repetat de un ecou fără
sfârşit.
Şi apoi, deodată, râsul izbucni şi din el, ca un torent,
izgonind durerile şi temerile, limpezind dintr-o dată totul.

*
* *
Zburau acum spre departamentul Benghazi, în regiunea
Cirenaicei nord-africane. Vorbea luk.
– … îţi înţeleg nedumerirea. Mă miră numai că la El-
Solohu n-ai auzit niciodată vorbindu-se despre rezervaţia
de pustiu, unde se conservă cu atâta grijă, ca o amintire a
trecutului, un colţ al deşertului de altădată.
 Realizarea acestui muzeu viu n-a fost deloc uşoară.
Trebuia împiedicată pătrunderea norilor deasupra zonei
rezervaţiei, stârnite în mod artificial vânturi uscate,
asigurată păstrarea florei şi faunei specifice şi, înainte de
toate, trebuia contracarată influenţa regiunilor
înconjurătoare, a căror climă nu seamănă, precum ştii,
câtuşi de puţin cu a unul pustiu. Pe de altă parte, era
necesar ca insula de nisip fierbinte să nu influenţeze în
mod defavorabil zonele limitrofe. În calea vânturilor
purtătoare de nisip ale acestui deşert miniatural, au fost
ridicate diguri înalte, iar insectele dăunătoare se lovesc, la
limitele ei, de perdele radiante, prin care nu pot trece.
– Interesant, Iuk, foarte interesant! Dar spune-mi cum
se explică faptul că, încercând să ajung la o oază, am
revenit în acelaşi loc de unde am pornit, deşi sunt
încredinţat că am păşit drept înainte şi nu m-am abătut
nicio clipă spre stânga sau spre dreapta?
– Fenomenul este simplu, observă Iuk. În întuneric şi în
locuri lipsite de puncte de reper, mergând multă vreme în
ceea ce ţi se pare a fi o linie dreaptă, faci de fapt un ocol,
în cerc, în sensul opus acelor unui ceasornic, de la
dreapta spre stânga. Lucrul se datoreşte asimetriei
ponderale a corpului omenesc. Ficatul e de vină, după
cum tot datorită lui suntem dreptaci.

*
* *
Acum Tăun se simţea din nou stăpân pe sine.
Uitând de frământările prin care trecuse, se întreba cum
de putuse să se îndoiască de realitatea epocii şi lumii în
care îşi trăia cea de-a doua existenţă. Avea acum din nou
dreptul să zâmbească, să se bucure de viaţa pe care şi-o
cucerise.
El lăsă cu dinadinsul să-i lunece în gând imaginea
Ilonei. Era dureros să ştie că a pierdut-o, că i-ar fi putut
lumina fericirea pe care începuse s-o trăiască, că nu ştiuse
s-o păstreze. Lăsa cu dinadinsul să-l stăpânească gândul
dureros al pierderii iremediabile. Şi alături de chipul
Ilonei, se ivi imaginea Roxanei. Ilona. Roxana. Dragoste!
Dragoste!
Oare se poate sfârşi dragostea cu un om! Oare nu începe
ea cu fiecare om care-şi găseşte loc în sufletul tău?
Dragoste… Iubire…
Nu, iubirea nu poate să moară. Ea reînvie veşnic.

*
* *
Racheta se opri pentru câteva minute la Benghazi, şi Iuk
cobori. Apoi Tăun porni mai departe, deasupra valurilor
albastre ale Mediteranei. Curând, pe oglinda apei,
apărură, ca nişte pete verzi, insulele pitoreşti ale
arhipelagului grecesc.
Şi cu cât se apropia mai mult de plaiurile natale, simţea
cum tulburarea îl gâtuia.
Rând pe rând, rămăseseră în urmă peninsula „celor trei
degete” – cum îi plăcea lui în copilărie să numească
Thesalika –, apoi fluviul Mariţa, munţii Balcani…
Şi iată Dunărea!
Visase de mult să o revadă, ca pe un prieten drag. Îşi
scurgea lin apele printre malurile înverzite. În minte îi
răsuna minunatul cântec al „Ciocârliei”. Apoi alte cântece
şi iarăşi altele.
O pată pestriţa se ivise. Creştea repede. Erau Bucureştii.
Grigore Tăun privi prin lunetă şi, când deosebi primele
blocuri de locuinţe profilându-se în mijlocul zonelor
înverzite, se simţi iarăşi tânăr, tânăr cu adevărat. Fremăta
de nădejde, de doruri.
Racheta începu să coboare rapid spre oraşul în care
avea să se ţină Congresul internaţional pentru
transformarea climei regiunilor polare, unde avea să se
întâlnească cu tinereţea lui şi să-şi cucerească definitiv
viitorul.
Când ieşi în pragul uşii aeronavei şi puse piciorul pe
prima treapta el văzu oameni, mulţi oameni zâmbitori,
care făceau semne pline de prietenie, de dragoste. Părea că
recunoaşte sute de figuri. Dar pe cine întâmpinau aceşti
oameni? Făcu până şi gestul mecanic de a se întoarce şi a
cauta să descopere pe cel aşteptat. Trecură câteva clipe
până să se dumirească.
Oamenii aceia veniseră cu toţii să-l salute, să salute
sosirea lui. Îl sărbătoreau ca pe un erou al ştiinţei pornit
de pe meleagurile acestea, ca pe eroul lor.
Şi Grigore Tăun se simţi copleşit de sentimentul
minunat pe care oamenii îl numesc fericire.

Sfârşit