Caldwell Ian & Dustin Thomason - Misterul Manuscrisului
Caldwell Ian & Dustin Thomason - Misterul Manuscrisului
Caldwell Ian & Dustin Thomason - Misterul Manuscrisului
MISTERUL MANUSCRISULUI
Notă istorică
Hypnerotomachia Poliphili este una dintre cele mai apreciate şi mai puţin înţelese cărţi
din perioada scrierilor occidentale timpurii. Astăzi există mai puţine exemplare din
această carte decât din Biblia lui Guttenberg. Învăţaţii continuă să dezbată identitatea
şi scopul misteriosului autor al Hypnerotomachiei, Francesco Colonna. Prima
traducere în limba engleză a acestei cărţi a fost tipărită abia în decembrie 1999, la
cinci sute de ani de la apariţia textului original şi după luni întregi de zile de la
evenimentele descrise în Misterul manuscrisului.
Ne punem în mişcare de-a lungul coridorului, când se aude un şuierat din staţia de
emisie-recepţie.
Scot aparatul de la centură şi apăs butonul.
— Gil?
Tăcere.
— Gil?... Nu te aud...
Niciun răspuns.
— Sunt paraziţi, mă lămureşte Charlie. Sunt prea departe ca să trimită vreun semnal.
Strig iarăşi în microfon şi aştept.
— Spuneai că mizeriile astea au o rază de acţiune de peste trei kilometri, rostesc eu.
Nu suntem nici măcar la un kilometru şi jumătate distanţă de ei.
— O rază de trei kilometri prin aer, îmi replică Charlie. Prin beton şi noroi raza este
mult mai mică.
Staţiile sunt însă pentru cazuri de urgenţă. Eu unul sunt convins că am auzit vocea lui
Gil.
Mergem în tăcere încă vreo sută de metri, ocolind cu grijă băltoace de noroi şi mici
movile de excremente. Brusc, Charlie mă înşfacă de gulerul cămăşii, trăgându-mă
înapoi.
— Ce naiba? mă reped eu, aproape pierzându-mi echilibrul.
Charlie luminează cu lanterna o placă de lemn care acoperă un şanţ adânc din tunel.
Amândoi mai trecuserăm peste ea în cursul jocurilor anterioare.
— Ce s-a întâmplat?
Charlie apasă cu prudenţă placa de lemn.
— Nimic, zice el, vizibil uşurat. N-a putrezit din pricina apei.
Îmi şterg fruntea şi descopăr că e plină de sudoare.
— Bine, rosteşte el. Să mergem mai departe.
Charlie traversează placa în două salturi uriaşe. Nu pot decât să-l imit ca să-mi păstrez
echilibrul înainte de a ateriza în siguranţă de cealaltă parte a şanţului.
— Uite! Charlie îmi dă o sticlă de apă. Bea!
Beau repede, apoi o pornesc pe urmele lui tot mai adânc în tunele. Ne aflăm în
paradisul oricărui antreprenor de pompe funebre, căci pretutindeni priveliştea are
acelaşi aer de coşciug închis, din cauza pereţilor întunecaţi care se întind către un
punct incert de convergenţă pierdut undeva în beznă.
— Oare chiar toată această zonă de tunele seamănă cu o catacombă? întreb eu.
Staţia radio pare să emită tot soiul de paraziţi.
— Cu o ce?
— O catacombă. Un mormânt.
— Nu chiar. Părţile mai noi sunt dotate cu ţevi imense striate, replică el, ondulându-şi
palmele ca pentru a sugera un val drept exprimare plastică a suprafeţei ţevilor. E ca şi
cum ai merge pe nişte coaste. Te face să crezi că ai fost înghiţit de o balenă. Ceva de
genul ăsta...
Pocneşte din degete, căutând o comparaţie mai bună. Ceva biblic. Ceva melvillian, din
cartea de engleză.
— Ca Pinocchio.
Charlie se uită la mine, căutând zâmbetul provocat de gluma lui.
— N-ar trebui să fie prea departe, continuă el văzând că nu fusesem impresionat.
Întorcându-se, bate uşor în staţia de la piept. Nu-ţi face griji. O luăm pe după colţul
ăsta, îi împuşcăm de câteva ori, apoi plecăm acasă.
Chiar în acea clipă, staţia radio pârâie iarăşi. De această dată nu mai e loc de nicio
îndoială: este vocea lui Gil.
— Gata cu jocul, Charlie.
Mă opresc imediat.
— Ce înseamnă asta?
Charlie se încruntă. Aşteaptă repetarea mesajului, dar nu se mai aude nimic.
— Nu cad eu într-o astfel de capcană, zice el.
— Capcană?
— „Gata cu jocul.” Cu alte cuvinte, jocul a luat sfârşit.
— Nu zău, Charlie. De ce?
— Fiindcă s-a întâmplat ceva.
— Ceva?
Însă el ridică un deget, reducându-mă la tăcere. Undeva, la distanţă, se aud voci.
— Sunt ei, exclam eu.
Charlie îşi ridică arma.
— Haide!
Charlie măreşte pasul, iar eu nu am altceva de făcut decât să îl urmez. Abia acum,
încercând să mă ţin după el, apreciez la adevărata ei valoare măiestria cu care el
poate alerga prin întuneric. Abia reuşesc să îl menţin în raza de acţiune a lanternei
mele.
Când ne apropiem de o intersecţie, Charlie mă opreşte.
— Nu da colţul. Stinge lanterna. Ne vor vedea venind.
Îi fac semn să meargă mai departe, în spaţiul deschis. Staţia radio pârâie din nou.
— Gata cu jocul, Charlie. Suntem în coridorul nord-sud, sub Edwards Hall.
Vocea lui Gil se aude mult mai limpede acum, mult mai apropiată.
Pornesc spre intersecţie, dar Charlie mă împinge înapoi. Două fascicule de lanternă
lucesc în direcţia opusă. Mijind ochii în întuneric, zăresc siluete umane. Acestea se
întorc, auzindu-ne cum ne apropiem. Unul din fascicule luminează în direcţia noastră.
— La dracu! latră Charlie, protejându-şi ochii.
Îndreaptă arma orbeşte spre lumină şi începe să apese pe trăgaci. Aud pocnetele
metalice ale unei staţii prinse de piept.
— Opreşte-te! şuieră Gil.
— Care-i problema? strigă Charlie în vreme ce ne apropiem.
Paul stă nemişcat în spatele lui Gil. Cei doi se află se află într-un con de lumină
aruncat de găurile unei guri de canal de deasupra capetelor lor.
Gil îşi duce un deget în dreptul buzelor, apoi arată spre capacul de sus. Zăresc cel
puţin două siluete care stau deasupra noastră, în faţă la Edwards Hall.
— Bill încearcă să mă contacteze, spune Paul, ţinându-şi pagerul în dreptul razelor de
lumină şi fiind în mod clar agitat. Trebuie să ies de aici.
Charlie îi aruncă lui Paul o privire nedumerită, apoi le face semn lui şi lui Gil să se dea
la o parte din calea luminii.
— Nu vrea să se mişte, zice Gil printre dinţi.
Paul stă chiar sub capacul metalic, privind ecranul pagerului în vreme ce picături de
zăpadă topită cad prin găuri. Deasupra se aud paşi.
— Ne pui pe toţi în pericol de a fi prinşi, şoptesc eu.
— Spune că nu poate recepta semnalul nicăieri în altă parte, continuă Gil.
— Bill n-a mai făcut niciodată aşa ceva, şopteşte Paul.
Îl apuc de braţ, dar el se smulge din strânsoare. Când luminează ecranul argintiu al
pagerului şi ni-l arată, văd trei cifre: 911.
— Asta ce mai înseamnă? întreabă şoptit Charlie.
— Probabil că Bill a descoperit ceva, spune Paul, pierzându-şi răbdarea. Trebuie să-l
găsesc.
Paşii care trec prin faţă pe la Edwards Hall trimit zăpadă topită prin gura de canal.
Charlie devine tot mai încordat.
— Ascultă, zice el, e o cacealma. Nu poţi recepţiona nimic aici.
Dar e întrerupt de pager, care începe din nou să bipăie. Acum mesajul este un număr
de telefon: 116-7718.
— Asta ce mai e? întreabă Gil.
Paul întoarce ecranul invers, formând un text din cifre: BILL-911.
— Eu plec de aici acum, se hotărăşte el.
Charlie clatină din cap.
— Nu prin gura aia. Sunt prea mulţi oameni deasupra.
— Vrea să folosească ieşirea de la Ivy, zice Gil. I-am explicat ca e prea departe.
Putem să ne întoarcem la Clio. Mai sunt câteva minute până când paznicii schimbă
tura.
În depărtare încep să se adune la un loc nişte mici şiruri de mărgele roşii. Şobolanii
pândesc în ascunzişurile lor.
— Ce e atât de urgent? îl întreb eu pe Paul.
— Am descoperit ceva important... începe el să spună.
Dar Charlie îl întrerupe:
— Clio e cea mai bună alegere, aprobă el. După ce se uită la ceas, porneşte spre
nord. Şapte şi douăzeci şi patru. Trebuie să ne punem în mişcare.
CAPITOLUL 3
Forma coridorului rămâne dreptunghiulară în vreme ce noi ne îndreptăm spre nord, dar
pereţii nu mai sunt din beton, ci din de piatră. Parcă aud vocea tatei, explicându-mi
etimologia cuvântului „sarcofag”:
„De la cuvântul grecesc însemnând «mâncător de carne»... deoarece coşciugele
greceşti erau confecţionate din piatră de var, care măcina întregul trup – totul în afara
dinţilor – în mai puţin de patruzeci de zile.”
Avansul lui Gil crescuse la douăzeci de paşi. Asemenea lui Charlie, Gil se deplasează
cu repeziciune deoarece cunoaşte bine locul. Silueta lui Paul apare şi dispare în
lumina intermitentă. Părul îi stă lipit de frunte din pricina sudorii. În plus, îmi amintesc
că nu prea a dormit în ultimele zile.
La treizeci de metri înaintea noastră îl descoperim pe Gil aşteptându-ne şi zorindu-ne
agitat spre ieşire. Caută un plan de rezervă, văzând că ne moşmondim prea mult.
Închid ochii, încercând să vizualizez în minte o hartă a campusului.
— Încă cincizeci de paşi, îi spune Charlie lui Paul. Cel mult o sută.
Când ajungem sub gura de lângă Clio, Gil se întoarce spre noi.
— O să ridic capacul şi o să arunc o privire afară. Fiţi gata să o luaţi la fugă înapoi pe
unde am venit. Se uită scurt la ceas. La mine arată şapte şi douăzeci şi nouă.
Apucă treapta cea mai de sus, se ridică şi apoi îşi sprijină antebraţul de capacul gurii
de canal. Înainte de a împinge, se uită peste umăr şi spune:
— Amintiţi-vă că inspectorii nu pot coborî aici ca să pună laba pe noi. Tot ce pot face e
să ne cheme afară. Staţi ascunşi şi nu rostiţi niciun nume. Aţi priceput?
Dăm din cap toţi trei în semn că am înţeles.
Gil inspiră adânc, ridică pumnul şi răsuceşte capacul, care se deschide vreo zece
centimetri. Gil inspectează rapid zona – apoi se aude o voce de sus:
— Nu te mişca! Stai pe loc!
Îl aud pe Gil cum bombăneşte:
— Rahat!
Apucându-l de cămaşă, Charlie îl trage înapoi şi îl prinde în braţe când Gil îşi pierde
echilibrul.
— Du-te! Acolo! Stinge lanterna!
Mă împiedic în beznă, împingându-l pe Paul în faţa mea. Încerc să-mi amintesc
drumul.
„Stai pe partea dreaptă. Ţevile sunt pe stânga, stai pe partea dreaptă.”
Lovesc zidul cu umărul şi îmi sfâşii cămaşa. Paul se clatină, epuizat din pricina
căldurii. Reuşim să facem douăzeci de paşi împiedicându-ne unul de celălalt, până
când Charlie ne opreşte ca să ne prindă şi Gil din urmă. Undeva, în spatele nostru,
lumina unei lanterne pătrunde în tunel prin gura deschisă de canal. Lumina e urmată
de un braţ, apoi de un cap.
— Ieşiţi de acolo!
Fasciculul luminos se agită în ambele direcţii, sfâşiind bezna din tunel.
Acum se aude o a doua voce, o femeie:
— Ăsta este ultimul avertisment!
Mă uit la Gil. Văd în întuneric cum Gil clatină din cap avertizându-ne să nu scoatem
nicio vorbă.
Simt răsuflarea umedă a lui Paul în ceafă. El se sprijină de zid, părând gata să leşine.
Se aude din nou vocea femeii, care vorbeşte intenţionat tare, adresându-se
partenerului ei:
— Sună la bază. Să posteze agenţi la toate gurile de canal.
Preţ de o clipă, lumina nu se mai vede. Charlie ne împinge imediat din spate. Pornim
în fugă până ajungem la o intersecţie în T, apoi trecem de ea şi cotim la dreapta,
intrând pe un teritoriu necunoscut.
— Aici nu ne pot vedea, şopteşte Gil, gâfâind şi aprinzându-şi lanterna.
Un alt tunel lung se pierde din raza vizuală, către ceea ce bănuiesc a fi zona de nord-
vest a campusului.
— Şi acum ce facem? întreabă Charlie.
— Înapoi la Dod, propune Gil.
Paul îşi şterge fruntea.
— Nu se poate. Au sigilat ieşirea.
— Vor supraveghea toate gurile principale, zice Charlie.
Iuţesc pasul prin tunelul care duce spre vest.
— Asta e cea mai rapidă cale spre nord-vest?
— De ce?
— Pentru că am impresia că putem ieşi lângă Rocky-Mathey. Cât de departe e de
aici?
Charlie îi dă lui Paul ce ne-a mai rămas din apă. Acesta o bea cu lăcomie.
— Câteva sute de metri, zice el. Poate mai mult.
Gil se gândeşte câteva clipe, apoi dă din cap.
— Eu n-am o idee mai bună, spune şi Charlie.
Aşa că toţi trei se iau după mine în întuneric.
O vreme continuăm să mergem fără să scoatem vreo vorbă. Charlie schimbă lanterna
cu mine când observă că lumina de la a mea a slăbit în intensitate, dar se uită insistent
la Paul, care pare tot mai dezorientat. Când Paul se opreşte într-un târziu pentru a se
sprijini de zid, Charlie îl susţine şi îl ajută să meargă mai departe, amintindu-i să nu
atingă ţevile. Cu fiecare pas, rezerva de apă scade. Încep să mă întreb dacă nu cumva
mi-am pierdut minţile.
— Hei, băieţi, ne atenţionează Charlie din spate. Paul leşină.
— Trebuie doar să stau jos, răspunde Paul cu voce slabă.
Pe neaşteptate, Gil luminează la distanţă, descoperind vederii mai multe bare
metalice.
— La naiba.
— O poartă de securitate, constată Charlie.
— Ce facem?
Gil se apleacă şi se uită în ochii lui Paul.
— Hei, îl întreabă, scuturându-l de umeri. Există vreo cale de a ieşi de aici?
Paul arată spre ţeava de abur de lângă poarta de securitate, apoi face un gest în jos
cu braţul.
— Treceţi pe dedesubt.
Cercetând ţeava cu lanterna, observ izolaţia ruptă de dedesubt, la câţiva centimetri de
podea. Cineva a mai încercat să treacă pe aici.
— Nu se poate, ne anunţă Charlie. Nu e spaţiu suficient.
— De cealaltă parte e un chepeng de deblocare, spune Gil, arătând către un dispozitiv
de pe perete. Trebuie să treacă măcar unul dintre noi. Apoi putem deschide poarta. Îşi
coboară iarăşi capul la nivelul lui Paul. Ai mai făcut aşa ceva înainte?
Paul dă din cap.
— E deshidratat, rosteşte Charlie printre dinţi. Mai are cineva puţină apă?
Gil îi dă o sticlă pe jumătate plină lui Paul, care o goleşte cu lăcomie.
— Mersi. E mai bine.
— Ar trebui să ne întoarcem, propune Charlie.
— Nu, mă opun eu. O s-o fac eu.
— Ia haina mea, se oferă Gil. Pentru izolare.
Îmi aşez mâna pe ţeava de abur. Se simte căldura puternică din ea, chiar şi prin
izolaţie.
— Nu vei trece, spune Charlie. Nu cu haina pe tine.
— Nu voi păţi nimic nici fără ea, îi asigur eu pe toţi.
Însă îmi dau seama cât de puţin loc am abia când mă las la nivelul solului. Izolaţia are
fisuri mari. Întins pe burtă, mă forţez să mă strecor între podea şi ţeavă.
— Expiră şi împinge-te în faţă, mă sfătuieşte Gil.
Împing în vârful picioarelor şi mă forţez să îmi sug burta – dar când ajung la porţiunea
cea mai îngustă constat nu mai am de ce să mă agăţ şi mâinile îmi alunecă în noroi.
Mă trezesc brusc ţintuit sub ţeavă.
— Rahat, mârâie Gil, lăsându-se în genunchi.
— Tom, spune Charlie, apucându-mă de picioare. Împinge-te în mine.
Mă forţez să folosesc palmele lui ca puncte de sprijin. Pieptul mi se freacă dur de
beton şi o coapsă ajunge lângă porţiunea de ţeavă de unde a dispărut izolaţia. Îmi
îndepărtez din reflex piciorul chiar în secunda când simt o arsură cumplită.
— Ai păţit ceva? întreabă Charlie când reuşesc să trec de cealaltă parte.
— Răsuceşte chepengul în sensul acelor de ceasornic, mă instruieşte Gil.
Mă conformez şi poarta se deschide. Gil o împinge larg, apoi Charlie trece prin ea,
sprijinindu-l pe Paul.
— Eşti sigur că am ieşit bine? mă întreabă Charlie, în vreme ce pornim iarăşi cu toţii
prin întuneric.
Încuviinţez din cap. Câţiva paşi mai departe, ajungem la un „R” vopsit pe zid. Ne
apropiem de Rockefeller, unul dintre colegiile rezidenţiale. Pe când eram boboc, mă
întâlneam cu o fată pe nume Lana McKnight care locuia acolo. Am petrecut o mare
parte din acea iarnă şezând în faţa unui foc leneş în dormitorul ei, cu mult înainte ca
încălzirea din campus să fie centralizată. Lucrurile pe care le discutam cu ea par atât
de îndepărtate acum: despre Mary Shelley, despre colegiu, despre arta gotică şi
despre Buckeyes. Mama ei preda la Universitatea de Stat din Ohio, la fel ca tatăl meu.
Lana avea nişte sâni în formă de vânătă şi urechile îi deveneau trandafirii dacă
stăteam prea mult lângă foc.
Încep să aud voci venind de deasupra. Multe.
— Ce se întâmplă? întreabă Gil, apropiindu-se de sursa zgomotului.
Capacul gurii de canal se găseşte chiar deasupra umărului său.
— Asta e, zic eu, tuşind. Asta e ieşirea noastră.
Se uită la mine, încercând să priceapă.
În tăcere aud vocile mai clar – sunt gălăgioase. Studenţi, nu inspectori. Sunt zeci de
studenţi care se învârt deasupra capetelor noastre.
Charlie schiţează un zâmbet şi spune:
— Olimpiada Nudă.
— Există o gură de canal în mijlocul curţii, le reamintesc eu, sprijinindu-mă de zidul de
piatră şi încercând să îmi recapăt răsuflarea. Nu trebuie decât să ridicăm capacul, să
ne alăturăm găştii şi apoi să ne facem nevăzuţi.
Din spatele meu însă, Paul intervine cu voce răguşită:
— Nu trebuie decât să ne dezbrăcăm, să ne alăturăm găştii şi apoi să ne facem
nevăzuţi.
Pentru câteva clipe se lasă tăcerea. Primul care începe să se descheie la cămaşă e
Charlie.
— Scoateţi-mă de aici, spune el, înăbuşindu-şi un hohot de râs în vreme ce îşi scoate
cămaşa.
Îmi dau jos blugii. Gil şi Paul mă imită. Începem să ne înghesuim hainele într-unul din
rucsacuri, umplându-l până la refuz.
— Poţi căra totul? întreabă Charlie, oferindu-se să care el din nou ambele rucsacuri.
Ezit.
— Ştii că afară vor fi inspectori, nu?
Însă Gil nu se mai teme. Începe să se caţere pe barele de metal.
— Sunt trei sute de studenţi goi, Tom. Dacă nu poţi ajunge acasă cu o astfel de
diversiune, atunci meriţi să fii prins.
Şi cu asta, Gil forţează capacul, lăsând un val de aer rece să intre în tunel. Aerul îl
readuce la viaţă pe Paul, ca prin vrajă.
— Bine, băieţi, ne spune Gil, privind înapoi pentru ultima dată. Hai să ducem prada
acasă.
Prima mea amintire de la ieşirea noastră din acel tunel este legată de strălucirea
luminii. Felinarele luminau din plin curtea. Reflectoarele măturau pământul alb. Bliţurile
camerelor foto sclipeau pe cer ca nişte licurici.
Apoi vine valul de frig: vuietul vântului, mai puternic chiar decât tropăitul paşilor şi
zumzetul vocilor. Fulgii mi se topesc pe piele precum picăturile de rouă.
În cele din urmă văd scena. Un zid de braţe şi de picioare, învârtindu-se în jurul nostru
ca un şarpe fără coadă şi fără cap. Chipuri intră şi ies din raza vizuală – colegi, jucători
de fotbal, fete care mi-au atras privirea în campus – dar cu toţii se estompează ca
nişte poze într-un colaj enorm. Ici şi colo zăresc echipamente bizare – jobenuri şi cape
de supereroi, picturi de toate genurile desenate pe busturi – dar totul se topeşte în
mişcarea marelui animal, dragonul chinezesc, în mijlocul chirăiturilor, al ţipetelor şi al
licărelor de bliţuri.
— Haide! strigă Gil.
Eu şi Paul îl urmăm, vrăjiţi. Am uitat cum e sărbătoarea din noaptea primei ninsori.
Marele şir de conga ne înghite şi pentru o secundă mă pierd de tot, presat de trupuri
din toate direcţiile şi încercând să îmi păstrez echilibrul cu un rucsac pe umeri şi cu
zăpada sub picioare. Cineva mă împinge din spate şi simt fermoarul explodând.
Înainte de a-l putea închide la loc, hainele noastre s-au revărsat afară, într-o secundă
dispar toate, trântite şi călcate în picioare în noroi. Privesc în jur, sperând că în spatele
meu e Charlie ca să prindă din zbor ce a mai rămas, dar nu-l văd nicăieri.
„Ţâţe şi buci, buci şi ţâţe”, intonează undeva un tânăr cu accent cockney, ca şi cum ar
fi vândut flori pe scenă în My Fair Lady.
În partea cealaltă zăresc un coleg mai gras de la seminarul meu de litere furişându-se
în mulţimea de tineri şi dansând din buric. Nu poartă nimic în afara unui panou tip
sandviş pe care scrie în faţă TESTARE GRATUITĂ şi în spate ÎNTREBAŢI
ÎNĂUNTRU. Într-un târziu îl zăresc pe Charlie. El şi-a croit deja drum de partea opusă
a cercului, unde Will Clay, un alt membru al echipei de intervenţie, poartă o cască de
fotbal flancată de cutii de bere. Charlie îi smulge casca de pe cap şi cei doi încep să se
alerge prin curte până nu-i mai zăresc nicidecum.
În jurul meu râsetele se aud când mai tare, când mai încet. În toată agitaţia, simt o
mână apucându-mă de antebraţ.
— Să mergem!
Gil mă smulge în afara cercului.
— Ce facem acum? întreabă Paul.
Gil priveşte în jur şi ne atrage atenţia asupra inspectorilor postaţi la toate ieşirile.
— Pe aici, le spun eu.
Ne apropiem de una dintre intrările în dormitoare şi ne ascundem în Holder Hall. O
studentă beată deschide uşa camerei ei şi se postează acolo, confuză, ca şi cum noi
am fi cei care ar trebui să o salute. Ne măsoară cu privirea, apoi ridică o sticlă de
Corona în aer.
— Noroc.
Se clatină, apoi închide uşa, dar am suficient timp s-o zăresc pe una dintre colegele ei
încălzindu-se lângă cămin, înfăşurată doar într-un prosop.
— Haideţi, zic eu.
Mă urmează într-o cursă până la etaj, unde bat tare într-o uşă.
— Ce naiba fa... începe Gil.
Înainte de a termina însă, uşa se deschide şi sunt întâmpinat de o pereche de ochi
verzi minunaţi. Buzele de sub ei se deschid uşor la vederea mea. Katie este îmbrăcată
într-un tricou albastru mulat şi o pereche de blugi vechi. Părul castaniu e prins la spate
într-o coadă scurtă de cal. Înainte de a ne da drumul înăuntru, izbucneşte în râs.
— Ştiam eu că eşti aici, zic, frecându-mi mâinile.
Fac un pas şi o îmbrăţişez, iar ea îmi răspunde cu căldură.
— În costumul lui Adam pentru ziua mea de naştere, spune ea, măsurându-mă cu
privirea de sus până jos. Ochii îi strălucesc. Deci de-asta n-ai sunat.
În vreme ce Katie intră înapoi în cameră, îl văd pe Paul cum fixează aparatul foto din
mâna ei, un Pentax cu obiectiv telescopic aproape la fel de lung ca antebraţul ei.
— Asta pentru ce e? întreabă Gil când Katie se întoarce să aşeze aparatul pe un raft.
— Fac poze pentru Prince, răspunde ea. Poate că de data asta o să-mi publice măcar
una.
Ăsta trebuie să fie motivul pentru care nu aleargă şi ea în curte. Katie a încercat
întregul an să publice o fotografie pe coperta lui Daily Princetonian, revista
campusului, dar fusese refuzată pe motiv că era prea tânără. Acum s-a decis să
răstoarne situaţia în favoarea ei. Doar bobocii şi studenţii de anul doi au camere în
Holder, iar din camera ei putea vedea întreaga curte.
— Unde-i Charlie? întreabă ea.
Gil ridică din umeri şi priveşte afară pe fereastră.
— Pe acolo, jucându-se de-a ciupit funduri cu Will Clay.
Katie se întoarce spre mine, continuând să zâmbească.
— Cât ţi-a luat să plănuieşti chestia asta?
Ezit să-i răspund.
— Zile întregi, improvizează Gil, când vede că nu găsesc o cale de a-i explica faptul că
spectacolul nu-i fusese destinat ei. Poate chiar o săptămână.
— Impresionant, zice Katie. Meteorologii nu ştiau că va începe să ningă până azi-
dimineaţă.
— Ore întregi, revine imediat Gil. Poate chiar o zi.
Ochii ei nu mă slăbesc.
— Aşadar dă-mi voie să ghicesc. Ai nevoie de un schimb de haine.
— Avem nevoie de trei schimburi de haine.
Katie se duce la dulapul ei şi spune:
— Trebuie să fie cam răcoare afară. Se pare că vă paşte răceala, băieţi.
Paul se uită la ea ca şi cum Katie nu ar vorbi serios.
— E vreun telefon pe aici pe care să-l pot folosi? întreabă el, venindu-şi în fire.
Katie îi arată un telefon fără fir pe birou. Eu traversez camera şi mă lipesc de ea,
împingând-o în dulap. Încearcă să mă dea la o parte, dar în momentul în care împing
prea tare ne trezim amândoi căzând pe şirurile de pantofi de pe jos. Ne trebuie câteva
clipe ca să ne desfacem din strânsoare. Mă ridic aşteptându-mă la exclamaţii de
dezaprobare din partea lui Paul şi a lui Gil. Însă ei se concentrează în altă parte. Paul
stă în colţ, şoptind ceva în telefon, în vreme ce Gil se zgâieşte pe fereastră. La început
credeam ca Gil îl caută pe Charlie cu privirea. Apoi văd inspectorul care se apropie
vorbind în acelaşi timp în staţia lui radio.
— Hei, Katie, zice Gil, să ştii că n-avem nevoie de haine pe măsură. Merge orice.
— Relaxează-te, spune ea, întorcându-se cu mâinile pline de haine pe umeraşe.
Întinde în faţa noastră trei perechi de pantaloni de trening, două tricouri şi o cămaşă
albastră pe care am socotit-o pierdută din martie.
— Altceva n-am mai bun într-un timp aşa de scurt.
Ne îmbrăcăm în grabă. Brusc, de la intrarea de jos se aude şuieratul unei staţii radio.
Uşa exterioară a clădirii se închide cu zgomot.
Paul închide telefonul.
— Trebuie să ajung la bibliotecă.
— Ieşiţi prin spate, ne îndeamnă Katie, repezit. Mă descurc eu cu paznicul.
O iau de mână în vreme ce Gil îi mulţumeşte pentru haine.
— Te văd mai târziu? mă întreabă ea, cu ochii plini de promisiuni.
E o privire care acum este mereu însoţită de un zâmbet, deoarece nu poate să creadă
că eu încă sunt topit după ea.
Gil mormăie şi mă trage de braţ afară pe uşă. În vreme ce ne furişăm din clădire, aud
vocea lui Katie chemându-l pe inspector:
— Domnule ofiţer! Domnule ofiţer! Am nevoie de ajutorul dumneavoastră...
Gil se întoarce şi se uită înspre camera ei. Chipul i se luminează când vede inspectorul
ajungând în dreptul ferestrei acoperite a lui Katie. Aproape imediat, în vreme ce pornim
cu vântul turbat în faţă, Holder dispare în spatele unei perdele de zăpadă. Campusul e
aproape pustiu în timp ce noi coborâm spre Dod. Simt cum se evaporă orice urmă de
căldură acumulată în tunele, spălată de zăpada care mi se scurge de pe obraji. Paul
merge uşor în faţa noastră, cu un pas hotărât. În tot acest timp nu scoate un sunet.
CAPITOLUL 4
Pe Paul l-am cunoscut prin intermediul unei cărţi. Probabil că ne-am fi cunoscut oricum
la biblioteca Firestone, sau într-un grup de studiu, sau la unul dintre cursurile de
literatură pe care le-am urmat amândoi în primul an de colegiu, aşa că probabil acea
carte n-are nimic special. Dar când te gândeşti că volumul în cauză e vechi de cinci
sute de ani şi că e acelaşi pe care l-a studiat tatăl meu înainte de a muri, prilejul pare
mai mult decât întâmplător.
Hypnerotomachia Poliphili, care în latină înseamnă „Lupta lui Poliphilo pentru iubire
într-un vis”, a fost publicată în jurul anului 1499 de un veneţian pe nume Aldus
Manutius. Hypnerotomachia este o enciclopedie mascată sub forma unui roman, o
dizertaţie pe toate temele, de la arhitectură la zoologie, scrisă într-un stil pe care chiar
şi o ţestoasă l-ar găsi leneş. Este cea mai lungă carte din lume despre un om care are
un vis, iar asta îl face pe Marcel Proust, care a scris cea mai lungă carte din lume
despre un om care mănâncă o prăjitură, să pară un adevărat Ernest Hemingway. Mă
aventurez să afirm că cititorii din epoca Renaşterii au simţit la fel. Hypnerotomachia a
fost un dinozaur al epocii sale. Deşi Aldus era cel mai mare tipograf al vremii,
Hypnerotomachia este un hăţiş de subiecte şi personaje legate între ele doar prin
protagonist – un bărbat alegoric obişnuit pe nume Poliphilo. Intriga e simplă: Poliphilo
are un vis ciudat în care o caută pe femeia pe care o iubeşte. Însă povestea se
derulează atât de complicat, încât şi cei mai înfocaţi cercetători ai Renaşterii – aceiaşi
oameni care îl citesc pe Plotin în timp ce aşteaptă autobuzul – consideră
Hypnerotomachia dureros şi obositor de dificilă.
Cu excepţia tatălui meu. El a mărşăluit imperturbabil prin toate studiile istorice ale
Renaşterii şi, când cei mai mulţi colegi ai lui au întors spatele Hypnerotomachiei, s-a
apucat cu osârdie să o studieze. Fusese convertit spre această cauză de un profesor
pe nume Dr. McBee, care preda istoria Europei la Princeton. McBee, care murise în
anul dinaintea naşterii mele, era un şoarece de bibliotecă cu urechi elefantine şi dinţi
mici, care datora întregul său succes unei personalităţi efervescente şi unui simţ
neîntrecut de a discerne ce conţinea istoria valoros în ea. Deşi ca înfăţişare nu era
cine ştie ce, omuleţul ajunsese pe un adevărat piedestal în universul academic. În
fiecare an, discursul lui de final, privind moartea lui Michelangelo, umplea până la refuz
cu spectatori cel mai mare amfiteatru din campus şi îi lăsa pe oamenii din colegiu cu
ochii înlăcrimaţi şi cu batistele la îndemână. Mai presus de orice însă, McBee era un
as al cărţii pe care toţi ceilalţi din domeniul lui de activitate o ignorau. El credea că
există ceva aparte în această Hypnerotomachie, posibil chiar ceva măreţ, şi făcea
mereu eforturi pentru a-şi convinge studenţii să caute adevăratul înţeles al vechii cărţi.
Unul dintre aceşti studenţi se apucase de cercetarea cărţii cu mai mult sârg decât ar fi
putut spera McBee. Tatăl meu era fiul unui librar din Ohio şi ajunsese în campus a
doua zi după ce împlinise optsprezece ani, aproape la cincizeci de ani după ce F.
Scott Fitzgerald instaurase moda băieţilor din Vestul Mijlociu care vin la Princeton. De
atunci se schimbaseră multe. Universitatea îşi ascundea trecutul de club elitist şi, o
dată cu spiritul vremurilor, începea să renunţe la tradiţii. Colegii tatălui meu din primul
an de studii au fost ultimii cărora li se cerea să participe la slujba religioasă de
duminica. La un an după plecarea lui, au apărut şi primele studente în campus.
WPRB, postul radio al colegiului, le-a întâmpinat în acordurile corului Aleluia de
Händel. Tatălui meu îi plăcea să spună că spiritul tânăr era cel mai bine imortalizat în
eseul lui Immanuel Kant Ce este Iluminismul? În mintea lui, Kant era un fel de Bob
Dylan al anilor 1790.
Aşa proceda tatăl meu: ştergea din istorie linia de demarcaţie dincolo de care totul
pare plictisitor şi rigid. În loc de momente şi oameni mari, istoria însemna pentru el idei
şi cărţi. A fost îndrumat de McBee timp de încă doi ani la Princeton, iar după absolvire
şi-a urmat obsesia până în vest, la Universitatea din Chicago, unde şi-a obţinut
doctoratul în Renaşterea italiană. A urmat un an de lucru cu bursă în New York, până
când Universitatea de Stat din Ohio i-a oferit un post de profesor în istoria secolului al
XV-lea, iar el a înşfăcat cu ambele mâini ocazia de a se întoarce acasă. Maică-mea, o
contabilă ale cărei gusturi literare se opresc la Shelley şi Blake, a preluat afacerea cu
vânzarea de cărţi din Columbus după pensionarea bunicului meu, iar între timp eu am
fost crescut în cultul ediţiilor rare la fel cum sunt crescuţi unii copii în cultul religiei.
La vârsta de patru ani călătoream cu mama la diferite conferinţe pe teme literare. La
şase ani cunoşteam diferenţa dintre pergament şi velină mai bine decât cunoşteam
desenele animate. Înainte de a împlini zece ani prin mâinile mele trecuseră mai multe
exemplare din opera de căpătâi a tipografilor din toate timpurile, Biblia lui Gutenberg.
Însă nu-mi amintesc niciun moment al vieţii mele în care să nu fi ştiut perfect care era
de fapt Biblia micii noastre religii familiale: Hypnerotomachia.
„Este ultimul mare mister al Renaşterii, Thomas, îmi spunea tata, la fel cum îl dădăcise
probabil McBee pe el. Însă nimeni nici măcar nu s-a apropiat de rezolvarea acestui
mister.”
Avea dreptate. Nimeni nu o făcuse. Bineînţeles că nimeni nu şi-a dat seama că era
vorba de un mister care avea nevoie de rezolvare decât la zeci de ani după publicarea
cărţii. Iar asta s-a întâmplat o dată cu o descoperire ciudată a unui cărturar. Dacă
primele litere ale fiecărui capitol din Hypnerotomachia erau puse împreună, rezultatul
era un acrostih în latină: Poliam Frater Franciscus Columna Peramavit, adică „Fratele
Francesco Colonna a iubit-o enorm pe Polia”. Cum Polia era numele femeii căutate de
Poliphilo, alţi cărturari au început în sfârşit să se intereseze de adevăratul autor al
cărţii. Volumul în sine nu spune asta şi nici măcar Aldus, tipograful, nu a ştiut vreodată.
Însă din acel moment s-a presupus că autorul era un călugăr italian pe nume
Francesco Colonna. Mai recent, în cadrul unui grup restrâns de cercetători
profesionişti, compus mai ales din indivizi influenţaţi de ideile lui McBee, s-a presupus
că acrostihul reprezenta doar un indiciu al secretelor care zăceau ascunse între
paginile cărţii. Misiunea acelui grup era să descopere tainele.
Pretenţia tatălui meu la faimă în toată această poveste s-a bazat pe un document
descoperit de el în vara anului când eu am împlinit cincisprezece ani. Atunci – în anul
dinaintea accidentului de maşină – m-a dus cu el într-o călătorie de cercetare la o
mănăstire din sudul Germaniei, apoi la biblioteca Vaticanului. Împărţeam amândoi un
apartament în Italia cu două paturi pliante şi o combină stereo preistorică. Timp de
cinci săptămâni, în fiecare dimineaţă, cu precizia unei pedepse medievale, el alegea o
nouă operă de Corelli din compilaţiile audio aduse de acasă, apoi mă trezea în sunet
de viori şi harpă la şapte şi jumătate punct, amintindu-mi că munca de cercetare nu
aştepta pe nimeni.
Mă sculam şi constatam că el se bărbierea deasupra chiuvetei, sau îşi călca nişte
cămăşi, sau îşi număra bancnotele din portofel, întotdeauna fredonând melodia care
se auzea de la combină. Chiar dacă era un bărbat scund, avea grijă de fiecare detaliu
al înfăţişării sale, smulgându-şi firele albe din părul des şi castaniu la fel cum
florăresele smulg petalele ofilite de pe trandafiri, încerca să-şi conserve un soi de
vitalitate internă, o vivacitate pe care el o credea diminuată de ridurile de la colţul
ochilor, de cutele de concentrare de pe frunte, iar în momentele în care imaginaţia
mea era plictisită de şirurile nesfârşite de cărţi alături de care ne petreceam zilele, el
sărea imediat să mă încurajeze. La prânz ieşeam pe stradă ca să luăm prăjituri
proaspete şi îngheţată; în fiecare seară mergeam să vizităm oraşul. Într-o noapte, în
Roma, am făcut împreună un tur al fântânilor oraşului şi mi-a spus să arunc un bănuţ
norocos în fiecare dintre ele.
— Unul pentru Sarah şi Kristen, a zis el când am ajuns la Barcaccia. Ca să le ajute să-
şi vindece inimile frânte.
Surorile mele trecuseră amândouă printr-o despărţire dureroasă chiar înainte de
plecarea noastră. Tata, care nu privise niciodată cu ochi prea buni relaţiile lor,
considerase întâmplarea o binecuvântare.
— Unul pentru mama ta, a rostit el la Fontana del Tritone. Pentru că a rezistat alături
de mine.
Când fusese respinsă cererea tatei de finanţare a deplasării din fonduri universitare,
mama păstrase librăria deschisă şi duminicile ca să-l ajute cu bani.
— Şi unul pentru noi, a zis el apoi, la Quattro Fiumi. Fie să găsim ce căutăm.
N-am aflat niciodată ce anume căutam – cel puţin nu până când nu am dat literalmente
peste el. Tot ce ştiam era că tata credea că cercetarea Hypnorotomachiei ajunsese
într-o fundătură, în principal deoarece toată lumea nu mai vedea pădurea din pricina
copacilor. Bătând cu pumnul în masă la cină, mi-a explicat ca acei cercetători care nu
erau de acord cu el îşi înfipseseră în mod clar capetele în nisip. Cartea era mult prea
greu de înţeles dinăuntru, conform afirmaţiilor lui. O abordare mai bună era aceea de
cercetare a documentelor care indicau cine era autorul adevărat şi care era motivul
scrierii acelei cărţi.
În realitate, tata îşi îndepărtase mulţi amici cu viziunea lui îngustă asupra adevărului.
Dacă n-ar fi existat descoperirea din acea vară, familia mea s-ar fi putut trezi curând că
se bazează în întregime pe afacerea cu librăria ca să-şi ducă traiul. Dar soarta i-a
zâmbit tatei, la mai puţin de un an înainte de a-i lua viaţa.
Într-o aripă de la etajul trei al uneia dintre bibliotecile Vaticanului, într-un coridor izolat
plin de rafturi cu cărţi care nu mai văzuseră o perie de praf de secole, în vreme ce
stăteam spate în spate căutând indiciul pe care tata îl urmărea de ani de zile, el a găsit
o scrisoare ascunsă între paginile unei istorii groase de familie. Datată cu doi ani
înainte de publicarea Hypnerotomachiei, scrisoarea era adresată unui preot de la o
biserică locală, iar în ea se spunea povestea unui descendent al unei vechi familii
romane de rang înalt. Numele lui era Francesco Colonna.
E dificil să redau emoţia tatei când a văzut numele. Ochelarii cu ramă metalică, pe
care îi purta şi care îi alunecau pe nas pe măsură ce el citea, îi măreau ochii suficient
cât să-i reflecte intensitatea curiozităţii, primul şi ultimul lucru pe care cei mai mulţi
oameni şi-l aminteau despre tata. În acel moment, în vreme ce tata cântărea valoarea
descoperirii, în ochii lui păruseră să se adune toate luminile din încăpere. Scrisoarea
era scrisă de o mână stângace, într-o toscană stricată, ca de un individ neobişnuit cu
acel dialect sau cu gestul scrisului. Cuvintele curgeau la nesfârşit, uneori părând să nu
fie adresate cuiva anume, alteori adresate direct lui Dumnezeu. Autorul îşi cerea
iertare că nu scrisese în latină sau greacă, limbi care îi erau total necunoscute. Apoi, la
sfârşit, îşi cerea iertare pentru ceea ce comisese: „Iartă-mă, Tată Sfânt, căci am ucis
doi oameni. Mâna mea a fost cea care a dat lovitura, dar ideea nu a fost niciodată a
mea. Stăpânul Francesco Colonna a fost cel care m-a pus să o fac. Judecă-ne pe
amândoi cu milostenie”.
În scrisoare se afirma că acele crime făceau parte dintr-un plan complicat, un plan pe
care un om simplu aşa cum era autorul nu l-ar fi putut concepe. Cele două victime
erau doi oameni pe care Colonna îi bănuia de trădare, iar la ordinul lui fuseseră trimişi
într-o misiune neobişnuită. Li se dăduse o scrisoare spre livrare unei biserici din afara
zidurilor Romei, unde al treilea om aştepta primirea ei. Cei doi oameni fuseseră obligaţi
să jure sub pedeapsa cu moartea că nu vor citi scrisoarea, că n-o vor pierde şi că nici
măcar n-o vor atinge cu mâna neînmănuşată. Aşa începea povestea pietrarului simplu
care îi măcelărise pe solii de la San Lorenzo.
Probabil că, dacă s-a aşteptat să descopere o versiune mai tânără a tatălui meu, Paul
a fost dezamăgit. Bobocul descoperit de Paul, care mergea cu un uşor şchiopătat şi
părea stânjenit de prenumele său, comisese o greşeală de neconceput: renunţase la
Hypnerotomachia şi devenise fiul rătăcitor al unei familii care îşi făcuse o religie din
lectură. Undele de şoc ale accidentului de maşină continuau să-mi răvăşească viaţa,
dar adevărul era că eu unul începusem să îmi pierd încrederea în cărţi înainte ca tata
să moară. Începusem să-mi dau seama că există o prejudecată nerostită în rândul
oamenilor cu carte, o convingere secretă pe care păreau cu toţii să o împărtăşească,
anume că viaţa aşa cum o ştim noi este doar o viziune imperfectă a realităţii şi că doar
arta o poate corecta, ca o pereche de ochelari de vedere. Cărturarii şi intelectualii pe
care îi întâlneam acasă la cină păreau întotdeauna revoltaţi împotriva întregii lumi. Nu
se puteau împăca niciodată cu ideea că vieţile noastre nu se desfăşoară conform
destinului dramatic pe care un autor bun îl conferă unui personaj literar măreţ. Lumea
devine o scenă doar în cazul unor accidente caracterizate de o perfecţiune pură. Iar ei
erau de părere că asta reprezenta o ruşine.
Nimeni nu spunea lucrurilor pe nume, dar când prietenii şi colegii lui tata – cu excepţia
lui Vincent Taft – au venit să mă viziteze la spital, părând ruşinaţi de recenziile făcute
asupra cărţii lui şi murmurând tot felul de mici elogii compuse în onoarea lui în sala de
aşteptare, am început să văd clar dincolo de aparenţe. Am observat totul în clipa în
care ei s-au ivit la căpătâiul meu: toţi îmi aduseseră braţe întregi de cărţi.
— Asta m-a ajutat pe mine la moartea tatălui meu, mi-a spus, de pildă, şeful
departamentului de istorie, aşezând Seven Storey Mountain, de Merton, pe tava cu
mâncare de lângă mine.
— Am găsit întotdeauna alinare în opera lui Auden, mi-a zis tânăra studentă care îşi
scria lucrarea de diplomă sub îndrumarea tatei.
Aşa că mi-a lăsat o copie a cărţii, cu colţul tăiat, pentru a nu i se vedea preţul.
— Ceea ce îţi trebuie ţie este o carte care să te revigoreze, mi-a şoptit un alt individ
când ceilalţi au părăsit încăperea. N-ai nevoie de chestiile astea fără sare şi pier.
Nici măcar nu l-am recunoscut. Mi-a lăsat un exemplar din Contele de Monte Cristo,
pe care îl citisem deja, făcându-mă să mă întreb dacă el chiar avea impresia că
răzbunarea este cea mai bună cale de urmat pentru a-mi ridica moralul în astfel de
circumstanţe.
Mi-am dat seama că niciunul dintre acei oameni nu putea face faţă realităţii mai bine
decât mine. Moartea tatei, prin caracterul ei implacabil, îşi bătea joc de legile după
care trăiau ei şi care spuneau că orice fapt poate fi interpretat şi orice sfârşit poate fi
schimbat. Dickens rescrisese Marile speranţe doar pentru ca Pip să fie fericit. Nimeni
nu putea rescrie însă cele întâmplate mie.
Ca atare, când l-am cunoscut pe Paul eram destul de sceptic. Îmi petrecusem ultimii
doi ani de liceu forţându-mă să-mi impun anumite schimbări. Când simţeam dureri în
picior, continuam să merg. Când instinctul îmi spunea să trec pe lângă o uşă fără să
mă opresc – uşa de la sala de gimnastică, sau portiera maşinii unui prieten nou, sau
uşa casei unei fete pe care începeam să o plac – mă forţam să mă opresc şi să
ciocănesc şi, uneori, să mă las convins să intru. În Paul însă am întrezărit ceea ce aş fi
putut să fiu.
Era scund, cu chipul palid sub claia de păr în neorânduială. Semăna mai degrabă cu
un băiat decât cu un tânăr bărbat. Şiretul de la unul din pantofi era dezlegat. Ducea o
carte în mână ca pe un mijloc de apărare. A pomenit de Hypnerotomachia de prima
dată când s-a prezentat. Am simţit că îl cunoşteam deja mai bine decât aş fi vrut. M-a
descoperit într-o cafenea în apropiere de campus, chiar când umbrele serii se lăsau
peste un început de septembrie. Primul meu impuls a fost să îl ignor în acea seară şi
să îl evit mereu după aceea.
Totul s-a schimbat însă atunci când el a zis ceva, chiar înainte ca eu să mă despart de
el ca să mă duc la culcare.
— Cumva, a rostit Paul, simt că e şi tatăl meu.
Încă nu-i povestisem despre accident, iar ceea ce rostise era o greşeală cumplită.
— Nu ştii nimic despre el.
— Ba da. Am exemplare din toate lucrările lui.
— Ascultă-mă...
— Am găsit chiar disertaţia...
— Nu e o carte. Nu poţi pur şi simplu să-l citeşti.
Paul însă nu dădea semne că mă auzise.
— Roma lui Rafael, 1974. Ficino şi renaşterea lui Platon, 1979. Oamenii din Santa
Croce, 1985.
Începuse să le numere pe degete.
— „Hypnerotomachia Poliphili şi hieroglifele lui Horapollo”, în Renaissance Quarterly
din iunie 1987. „Doctorul lui Leonardo” în Journal of Medical History, 1989.
O cronologie fără nicio scăpare.
— „Pantalonarul”, în Journal of Interdisciplinary History, 1991.
— Ai uitat de articolul din BARS, am replicat.
Bulletin of the American Renaissance Society.
— Asta a fost în 1992.
— A fost în 1991.
Paul s-a încruntat.
— 1992 a fost primul an în care au acceptat articole de la cei care nu erau membri.
Era al doilea an de liceu. Îţi aminteşti? În toamna aceea.
S-a lăsat tăcerea. Pentru o clipă a părut îngrijorat. Nu pentru că s-ar fi înşelat el, ci
pentru că era posibil să mă fi înşelat eu.
— Poate că l-a scris în 1991, a admis Paul. Însă l-au publicat în 1992. La asta te
refereai?
Am încuviinţat.
— Atunci a fost în 1991. Ai dreptate. A scos cartea pe care o ducea cu el. Şi apoi mai
e asta.
O primă ediţie din Documentul Belladonna.
Se vedea că o cercetează cu respect.
— Cea mai bună operă a lui de până acum. Erai acolo când a găsit scrisoarea?
Scrisoarea despre Colonna?
— Da.
— Mi-aş fi dorit să o pot vedea şi eu. Probabil că era uluitoare.
Am privit peste umărul lui, printr-o fereastră, la un zid mai îndepărtat. Frunzele
copacilor erau roşii. Începuse să plouă.
— Era, am recunoscut eu.
Paul a clătinat din cap.
— Eşti foarte norocos.
Degetele lui răsfoiau cu blândeţe paginile cărţii scrise de tata.
— A murit acum doi ani, am zis eu. Am fost amândoi implicaţi într-un accident de
maşină.
— Cum???
— A murit imediat după ce a scris asta.
Fereastra din spatele lui începea să se aburească pe la colţuri. Un om a trecut pe
lângă ea, cu un ziar pe cap, încercând să se apere de ploaie.
— V-a lovit cineva?
— Nu. Tata a pierdut controlul maşinii.
Paul s-a apucat să mângâie cu degetul imaginea de pe supracoperta cărţii. O
emblemă singulară – un delfin cu o ancoră. Simbolul Aldine Press din Veneţia.
— Nu ştiam... a spus apoi.
— E-n regulă.
Tăcerea care s-a lăsat în acel moment a fost cea mai lungă dintre tăcerile care aveau
să se lase între noi.
— Tatăl meu a murit când eu aveam patru ani, a continuat el. A suferit un infarct.
— Îmi pare rău.
— Mulţumesc.
— Mama ta cu ce se ocupă? l-am întrebat eu.
A găsit o cută pe supracopertă şi a început să o netezească între degete.
— A murit la un an după aceea.
Am încercat să-i spun ceva, dar toate cuvintele pe care le auzisem la rândul meu până
atunci păreau nepotrivite în gura mea.
Paul a încercat să zâmbească.
— Sunt ca Oliver, a continuat el, mimând un castron cu mâinile. Vă rog, domnule, mai
vreau puţin.
Am izbucnit într-un râset scurt, neştiind dacă el avea chef de aşa ceva.
— Voiam doar să ştii la ce m-am referit, a zis el. Despre tatăl tău...
— Înţeleg.
— Am spus-o doar pentru că...
Umbrelele treceau pe lângă capătul de jos al ferestrei ca nişte crabi aduşi de flux.
Murmurul din cafenea se înteţise. Paul a început să vorbească, încercând să
însenineze atmosfera. Mi-a povestit cum, după moartea părinţilor lui, fusese crescut la
o şcoală parohială pentru orfani şi copii ai străzii. Cum, după ce şi-a petrecut cea mai
mare parte a anilor de liceu în compania cărţilor, ajunsese la colegiu hotărât să facă
ceva mai bun cu viaţa lui. Cum îşi căuta prieteni cu care să poată discuta. În cele din
urmă a tăcut, evident stingherit, dându-şi seama că adusese conversaţia într-un punct
mort.
— Aşadar în ce cămin stai? l-am întrebat, ştiind cum se simte.
— În Holder. La fel ca tine.
A scos o copie a anuarului bobocilor şi mi-a arătat pagina în cauză.
— De cât timp mă cauţi? l-am întrebat.
— Tocmai ţi-am descoperit numele.
M-am uitat pe fereastră. În acea clipă trecea pe acolo doar o singură umbrelă roşie.
Umbrela s-a oprit în dreptul cafenelei şi a părut să adaste acolo înainte de a pleca mai
departe.
M-am întors spre Paul.
— Mai vrei o ceaşcă?
— Desigur. Mersi.
Aşa a început totul.
Ciudat lucru să construieşti un castel de nisip. Noi doi am construit o prietenie din
nimic fiindcă nu ne lega absolut nimic. După acea noapte mi s-a părut tot mai firesc să
discut cu Paul. Nu peste multă vreme am început să simt la fel ca el în legătură cu
tata, anume că poate îl împărţeam amândoi într-un fel.
— Ştii ce obişnuia el să spună? l-am întrebat într-o noapte, în dormitorul lui, în vreme
ce discutam despre accident.
— Ce?
— „Cei puternici iau de la cei slabi, dar cei deştepţi iau de la cei puternici.”
Paul mi-a zâmbit.
— Un antrenor bătrân de baschet de la Princeton obişnuia să spună acelaşi lucru, am
continuat eu. În primul an de liceu am încercat să fac baschet. Tata venea să mă ia de
la antrenamente în fiecare zi şi, când mă plângeam de statura mea pricăjită prin
comparaţie cu toţi colegii de echipă, îmi spunea: „Nu contează cât sunt de mari, Tom.
Aminteşte-ţi: «Cei puternici iau de la cei slabi, dar cei deştepţi iau de la cei puternici»”.
Mereu acelaşi lucru. Am clătinat din cap. Doamne, ce mă săturasem de chestia asta.
— Şi crezi că e adevărată?
— Că deştepţii iau de la cei puternici?
— Mda.
Am râs.
— Nu m-ai văzut niciodată jucând baschet.
— Păi, eu cred, mi-a zis el. Chiar cred.
— Glumeşti...
Fusese înghesuit în mai multe dulapuri şi terorizat de mai mulţi puştani în liceu decât
oricare alt cunoscut al meu.
— Nu. Deloc. Şi-a ridicat mâinile. Suntem aici, nu?
Pusese un accent extrem de slab pe „suntem”.
În tăcere, m-am uitat la cele trei cărţi de pe biroul lui. Strunk şi White , Biblia,
Documentul Belladonna. Princeton însemna un dar pentru el. Era în stare să uite de
orice altceva.
CAPITOLUL 5
Eu, Paul şi Gil ne îndreptăm spre sud, dinspre Holder către inima campusului. Spre
est, ferestrele înalte şi subţiri ale Bibliotecii Firestone străpung fulgii de zăpadă cu
văpăi de lumină. În întuneric, clădirea seamănă cu un vechi furnal, cu pereţii groşi de
piatră izolând căldura şi atmosfera de studiu dinăuntru de lumea exterioară. Odată, în
vis, am vizitat Firestone în toiul nopţii şi am găsit-o plină de insecte şi de mii de molii
de cărţi purtând ochelari minusculi şi scufii de noapte, şi hrănindu-se în mod magic
prin citirea cărţilor. Treceau de la o pagină la alta, călătorind printre cuvinte, iar pe
măsură ce intrigile se complicau, îndrăgostiţii se sărutau cu patimă şi ticăloşii îşi
primeau pedeapsa, cozile viermilor începeau să sclipească, până ce, într-un târziu,
întreaga bibliotecă nu era decât o biserică cu lumânări unduindu-se cu blândeţe de la
stânga la dreapta.
— Bill mă aşteaptă acolo, zice Paul, oprindu-se în loc.
— Vrei să venim cu tine? îl întreabă Gil.
Paul clatină din cap.
— Nu, e-n regulă.
Mie însă mi se pare că observ ceva neobişnuit în vocea lui şi mă trezesc spunând:
— Eu vin.
— Ne întâlnim înapoi în cameră, ne zice Gil. Vă întoarceţi la timp pentru discursul lui
Taft de la ora nouă?
— Da, răspunde Paul. Bineînţeles.
Gil ne face cu mâna şi se răsuceşte pe călcâie. Eu şi Paul ne continuăm drumul către
Firestone.
Imediat ce rămânem singuri, îmi dau seama că niciunul din noi nu ştie ce să spună. Au
trecut multe zile de la ultima noastră conversaţie adevărată. Precum fraţii care nu-şi
pot suferi cumnatele, nici noi nu reuşim să purtăm o conversaţie normală fără să ne
împiedicăm de diferenţe de opinie: el crede că am renunţat la Hypnerotomachia doar
ca să fiu cu Katie. Eu cred că a renunţat în favoarea Hypnerotomachiei la mult mai
multe decât are el habar.
— Ce vrea Bill? îl întreb în vreme ce ne apropiem de intrarea principală.
— Nu ştiu. Nu mi-a spus.
— Unde ne întâlnim cu el?
— În camera cărţilor rare.
Adică acolo unde există în Princeton o copie din Hypnerotomachia.
— Cred că a descoperit ceva important.
— Cum ar fi?
— Nu ştiu. Paul ezită, părând să-şi caute cuvintele potrivite. Însă cartea înseamnă mai
mult decât am crezut noi. Sunt sigur de asta. Eu şi Bill avem sentimentul că suntem în
pragul unei descoperiri măreţe.
Au trecut săptămâni de când nu l-am mai văzut pe Bill Stein. Scăldând-o în anul şase
al unui program de absolvire care pare fără de sfârşit, Stein şi-a încropit treptat o
disertaţie pe tema tehnologiilor tipografice din epoca Renaşterii. Slab ca un schelet
ambulant, Stein voia să devină bibliotecar de profesie până când în viaţa lui şi-au spus
cuvântul ambiţii mai mari: poziţia socială, profesoratul, avansarea în carieră – toate
fixaţiile care pornesc de la dorinţa de a servi cărţile şi se termină cu dorinţa ca aceste
cărţi să te servească pe tine. De fiecare dată când îl văd în afara bibliotecii, arată ca o
fantomă evadată, ca o sacoşă plină de oase strânsă prea tare la gură, cu ochii
spălăciţi şi părul roşcat şi ciudat de cârlionţat al unuia pe jumătate evreu şi pe jumătate
irlandez. Miroase a praf de bibliotecă, a cărţi pe care toată lumea în afară de el le-a
uitat, iar după ce vorbesc cu el am uneori coşmaruri că Universitatea din Chicago va
ajunge să fie locuită de armate de Bill Stein, studenţi absolvenţi care îşi fac munca
asemenea unor roboţi şi ai căror ochi de nichel privesc drept prin mine.
Paul vede lucrurile altfel. El susţine că Bill, aşa impresionant cum e, are o lacună
intelectuală: absenţa unei scântei de viaţă. Stein se caţără printre rafturile bibliotecii ca
un păianjen care mănâncă din cărţi moarte într-o mansardă şi le transformă într-o
pânză fină. Ce scoate Stein din cărţi este întotdeauna ceva mecanic şi neinspirat,
animat de o simetrie pe care el n-o poate eluda niciodată.
— Pe aici? îl întreb eu.
Paul mă conduce de-a lungul holului. Camera de cărţi rare se află într-un colţ din
Firestone şi poţi trece uşor pe lângă ea fără s-o observi. Înăuntru, acolo unde cele mai
„noi” cărţi sunt vechi de secole, dimensiunea temporală devine relativă. Studenţii din
anii superiori de la seminarile de literatură sunt aduşi aici precum copiii în excursii. Li
se confiscă pixurile şi creioanele şi li se atrage atenţia asupra degetelor murdare.
Bibliotecarii pot fi auziţi cum avertizează ditamai profesorii să privească fără să atingă.
Profesorii emeriţi vin aici pentru a se simţi tineri din nou.
— Ar trebui să fie închisă, zice Paul, uitându-se la ceasul lui digital. Probabil că Bill a
convins-o pe doamna Lockhart să nu încuie camera.
Păşim acum în lumea lui Stein. Doamna Lockhart, bibliotecara uitată de timp, probabil
că a împletit ciorapi alături de doamna Gutenberg în zilele ei de tinereţe. Are o piele
albă şi netedă şi o siluetă fragilă, perfect croită ca să plutească printre rafturi. În cea
mai mare parte a timpului poate fi găsită mormăind ceva în diverse limbi moarte la
adresa cărţilor din jurul ei, ca un colecţionar care vorbeşte cu obiectele din colecţia lui.
Trecem pe lângă ea fără s-o privim şi semnăm într-un registru de vizitatori cu un pix
ataşat de biroul ei.
— E înăuntru, îi spune ea lui Paul, recunoscându-l, dar când mă vede pe mine
strâmbă din nas.
Printr-un coridor de legătură îngust ajungem în faţa unei uşi pe care eu, unul, n-am
deschis-o niciodată. Paul se apropie, ciocăneşte de două ori şi aşteaptă un răspuns.
— Doamna Lockhart? vine replica pe un ton ridicat.
— Eu sunt, răspunde Paul.
De cealaltă parte se aude un zgomot de yală şi uşa se deschide încet. În faţa noastră
apare Bill Stein. Este cu vreo cincisprezece centimetri mai înalt decât mine şi decât
Paul. Primul lucru pe care îl observ sunt ochii injectaţi, cu o strălucire metalică. Iar
primul lucru pe care îl observă acei ochi sunt eu.
— A venit şi Tom cu tine, constată Bill, scărpinându-se pe faţă. Bine. În regulă, perfect.
Bill rosteşte de mai multe ori ceea ce este evident. În mod clar legătura dintre gura şi
mintea lui s-a întrerupt undeva. Impresia este însă falsă. După câteva minute de
banalităţi, se observă scânteierile aptitudinilor lui ieşite din comun.
— A fost o zi proastă, ne anunţă el, îndrumându-ne prin încăpere. O săptămână
proastă. Nu-i mare scofală. Eu sunt bine.
— De ce nu se putea să discutăm la telefon? îl întreabă Paul.
Gura lui Stein se deschide, dar din ea nu iese nicio silabă. Acum se scobeşte între
dinţii din faţă. Îşi deschide fermoarul jachetei, apoi se întoarce spre Paul.
— Ţi-a căutat cumva cineva printre cărţi? întreabă el.
— Ce?
— Fiindcă cineva a cotrobăit prin ale mele.
— Bill, se mai întâmplă.
— Prin lucrarea mea despre William Caxton? Prin microfilmul despre Aldus?
— Caxton e un personaj important, spune Paul.
Eu n-am auzit în viaţa mea de William Caxton.
— Prin documentul din 1877 despre el? continuă Bill. Se găseşte doar în Anexa
Forrestal. Şi Scrisorile Sfintei Caterina ale lui Aldus ... Întorcându-se spre mine: nu
este vorba, aşa cum se crede în general, de prima utilizare a literelor italice. Înapoi
spre Paul: în afară de tine şi de mine, microfilmul a mai fost ultima dată vizionat de
cineva în anii şaptezeci. Şaptezeci şi unu, şaptezeci şi doi. Şi cineva s-a uitat la el ieri.
Chestiile astea nu ţi se întâmplă şi ţie?
Paul se încruntă.
— Ai vorbit cu Distribuţia?
— Distribuţia? Am discutat cu Rhoda Carter. Nu ştiu nimic.
Rhoda Carter, bibliotecar-şef la Firestone. Acolo unde se opresc cărţile.
— Nu ştiu, răspunde Paul, încercând să nu-l irite şi mai tare pe Bill. Probabil că nu e
nimic. Eu nu mi-aş face griji în privinţa asta.
— Nu-mi fac. Nu mă tem. Dar uite cum stă treaba.
Bill îşi croieşte drum către capătul îndepărtat al încăperii, unde spaţiul dintre zid şi
masă pare prea îngust ca să fie străbătut. El trece prin acel spaţiu fără nicio vorbă şi
bate uşor în buzunarul vechii lui haine de piele.
— Primesc tot felul de apeluri telefonice. Ridic... clic. Ridic... clic. Mai întâi acasă,
acum şi la birou. Bill clatină din cap. Nu contează. Să trecem la treabă. Am găsit ceva.
Se uită nervos la Paul. Poate e ce-ţi trebuie, poate nu. Nu ştiu. Dar cred că te va ajuta
să termini.
Din haină scoate ceva apropiat de dimensiunile unei cărămizi, învelit într-o pânză. Îl
pune cu blândeţe pe masă şi începe să-l dezvelească. Este o trăsătură a lui Stein pe
care am mai observat-o înainte, anume că mâinile lui tresar spasmodic înainte de a
ţine o carte. Acelaşi lucru se întâmplă şi acum. Pe măsură ce desface pânza, mişcările
îi devin mai controlate. Înăuntru se vede o carte uzată, groasă cam de o sută de
pagini. Miroase a ceva sărat.
— Din ce colecţie e? întreb eu, nevăzând niciun titlu pe cotor.
— Din nicio colecţie, răspunde el. Am luat-o din New York. De la un anticariat. Acolo
am găsit-o.
Paul tace. Încet, întinde mâna după carte. Cotorul cărţii e crăpat şi strâns cu nojiţe de
piele. Paginile sunt tăiate de mână. Poate că e vorba de o lucrare artizanală. O carte
deţinută de unul dintre primii colonişti.
— Trebuie să fie veche de o sută de ani, zic eu, văzând că Stein nu oferă niciun fel de
detalii. O sută şi cincizeci.
Pe chipul lui Stein apare o expresie de iritare, de parcă un câine tocmai i-ar fi ros
covorul.
— Greşit, spune el. Greşit.
În clipa aia îmi trece prin minte că eu sunt câinele.
— Cinci sute de ani.
Îmi întorc privirea spre carte.
— E din Genova, continuă Bill, concentrându-se asupra lui Paul. Miroase-o.
Paul tace. Scoate un creion neascuţit din buzunar, îl întoarce cu fundul sus şi desface
uşor coperta folosind capătul moale al gumei. Bill a marcat o pagină anume cu o
panglică de mătase.
— Cu atenţie, zice Stein, întinzând mâinile peste carte. Unghiile lui sunt roase până la
carne. Nu lăsa urme. Am împrumutat-o doar. Ezită. Trebuie s-o returnez după ce
termin cu ea.
— De unde ai luat-o? întreabă Paul.
— De la librăria Argosy, repetă Bill. Din New York. E ceea ce-ţi trebuia, nu? Acum
putem termina.
Paul nu pare să observe forma de plural a verbului folosit de Stein.
— Ce e? întreb eu.
— Este jurnalului şefului de port din Genova, răspunde Paul.
Vorbeşte cu voce joasă, în vreme ce privirea parcurge înscrisurile de pe fiecare
pagină.
Sunt şocat.
— Jurnalul deţinut odată de Richard Curry?
Paul dă din cap. Cu treizeci de ani în urmă, Curry lucra la un vechi manuscris genovez
despre care pretindea că are darul de a descifra Hypnerotomachia. La scurt timp după
aceea i-a povestit lui Taft despre munca lui şi foarte curând după asta documentul i-a
fost furat din apartament. Curry a insistat că Taft i l-a furat. Oricare ar fi fost adevărul,
eu şi Paul am acceptat încă de la început ideea că acel document era pierdut pentru
noi. Ne continuaserăm munca fără el. Acum, o dată cu apropierea finalizării tezei lui
Paul, jurnalul se putea dovedi de nepreţuit.
— Richard mi-a spus că existau referinţe despre Francesco Colonna aici, afirmă Paul.
Francesco aştepta sosirea unei nave în port. Şeful portului a consemnat intrări zilnice
despre el şi oamenii lui. Unde stăteau, ce făceau.
— Ia-o pentru o zi, îl întrerupe Bill. Se ridică şi porneşte către uşă. Fă o copie dacă e
nevoie. O copie de mână. Orice te ajută să-ţi termini treaba. Dar am nevoie de ea
înapoi.
Paul îşi pierde concentrarea.
— Pleci?
— Trebuie.
— Te vedem la discursul lui Vincent?
— Discurs? Stein se opreşte. Nu, nu pot.
Devin eu însumi nervos când văd cât de tensionat e el.
— Voi fi în biroul meu, continuă Stein, înfăşurându-şi un fular roşu în jurul gâtului.
Aminteşte-ţi că am nevoie de ea înapoi.
— Desigur, replică Paul, trăgând cărţulia mai aproape de el. O voi parcurge la noapte.
Pot să-mi fac însemnări.
— Şi nu-i spune lui Vincent, adaugă Stein, ridicându-şi fermoarul hainei de piele.
Rămâne între noi.
— Ţi-o aduc înapoi mâine, promite Paul. Termenul meu limită este la noapte.
— Pe mâine atunci, spune Stein, aruncându-şi capătul fularului peste umăr şi
furişându-se afară din încăpere.
Ieşirile lui par întotdeauna dramatice datorită faptului că sunt atât de bruşte. Cu câţiva
paşi mari a şi trecut de locul unde se află doamna Lockhart şi a dispărut. Bătrâna
bibliotecară ţine în palmă un exemplar fragil din Victor Hugo, pe care îl mângâie ca şi
cum ar mângâia gâtul unui vechi prieten.
— Doamnă Lockhart, se aude vocea lui Bill dintr-un loc pe care nu-l vedem. La
revedere.
Valuri mari azi-noapte. O navă... sfărâmată de ţărm. Rechinii au fost aduşi la ţărm –
unul foarte mare. Marinari francezi merg la bordeluri. Un maur... corsar?... văzut la
ţărm.
O zi superbă. Maria îşi revine. Doctorul spune că urina ei e mai bună. Scump
şarlatanul! Omul cu... plantele... spune că o va trata pentru jumătate din preţ. Şi de
două ori mai repede!
Îl întrerup:
— Ce are asta de-a face cu Hypnerotomachia? însă el continuă să răsfoiască paginile.
Noaptea trecută a venit iarăşi acelaşi om din Roma. Îmbrăcat mai elegant decât un
duce. Nimeni nu-i cunoaşte afacerile aici. De ce a venit? îi întreb pe alţii. Cei care ştiu
ceva nu vorbesc. Zvonurile spun că o navă de-a lui trebuie să ajungă în port. El a venit
ca să se asigure că nava ajunge cu bine.
Timp de mai bine de zece luni, Curry, Taft şi tata au lucrat cot la cot. Abia după aceea
Curry a făcut descoperirea care avea să pună capăt parteneriatului lor. Până atunci se
plimbase prin galerii şi case de licitaţie, acolo unde se găseau operele importante de
artă. În vreme ce pregătea prima sa vânzare de opere aflate în proprietate particulară,
a dat peste un carnet jerpelit care aparţinuse pe vremuri unui colecţionar de antichităţi,
care tocmai decedase.
Carnetul îi aparţinuse iniţial şefului de port din Genova, un bătrân cu o mână strâmbă
care îşi luase un obicei din a nota starea curentă a vremii şi degradarea stării lui de
sănătate, ţinând în acelaşi timp o evidenţă zilnică a tuturor evenimentelor întâmplate
pe docurile genoveze în primăvara şi vara lui 1497, incluzând întâmplările ciudate care
marcaseră sosirea unui om pe nume Francesco Colonna.
Şeful de port – pe care Curry l-a botezat Genovezul, deoarece nu-şi dăduse nicăieri în
jurnal numele – strânsese în carnet toate zvonurile legate de Colonna care circulau
prin port. Îşi făcuse un obicei din spionarea conversaţiilor pe care Colonna le avea cu
oamenii lui din partea locului şi astfel a aflat că înstăritul roman venise la Genova
pentru a supraveghea sosirea unei nave importante, secretul încărcăturii fiind cunoscut
numai de Colonna. Genovezul a început să ducă veştile legate de sosirea navelor în
port la reşedinţa lui Colonna, unde l-a surprins odată pe nobil scrijelind nişte
însemnări, pe care romanul le-a ascuns imediat ce-l văzuse intrând.
Dacă n-ar fi conţinut decât aceste însemnări, jurnalul şefului de port ar fi aruncat prea
puţină lumină asupra Hypnerotomachiei. Însă şeful de port era un om curios şi, pe
măsură ce devenea tot mai nerăbdător să vadă nava lui Colonna sosind în port, a
sesizat că singura cale de a descoperi intenţiile nobilului era să citească documentele
de transport ale lui Francesco, unde era trecut conţinutul încărcăturii de pe navă. În
cele din urmă a ajuns să-l întrebe pe cumnatul lui, Antonio, un negustor care se ocupa
câteodată de negoţul cu mărfuri furate, dacă nu ştia vreun hoţ care să poată fi angajat
ca să intre în locuinţa lui Colonna şi să copieze tot ce putea fi găsit acolo. Antonio a
fost de acord să-l ajute pe Genovez, în schimbul ajutorului acestuia pentru furnizarea
unor documente de transport ale unor vase.
Antonio a descoperit că nici măcar cei mai disperaţi oameni nu voiau să se bage în
afacere la auzul numelui de Colonna. Singurul care a acceptat slujba a fost un hoţ de
buzunare analfabet. Din întâmplare, hoţul şi-a îndeplinit bine sarcina. A copiat toate
cele trei documente aflate în posesia lui Colonna: primul era o parte dintr-o poveste,
pe care şeful de port nu a găsit-o interesantă şi, ca atare, nu a descris-o nicăieri; cel
de-al doilea era o bucată de piele cu o diagramă complicată desenată pe ea, de
nedescifrat pentru Genovez; în fine, cel de-al treilea era o hartă aparte, constând din
patru puncte cardinale, fiecare dintre ele urmat de un set de unităţi, pe care Genovezul
s-a luptat în zadar să le înţeleagă. Şeful de port a început să regrete că l-a angajat pe
hoţ, când s-a petrecut un eveniment care l-a făcut să se teamă pentru viaţa lui.
La întoarcerea acasă în acea noapte, Genovezul şi-a găsit soţia plângând. Femeia i-a
explicat că fratele ei, Antonio, fusese otrăvit la cină în casa lui, iar cadavrul îi fusese
descoperit de un curier. O soartă asemănătoare avusese şi hoţul de buzunare: în
vreme ce bea ceva într-o tavernă, fusese înjunghiat în coapsă de un necunoscut aflat
în trecere. Înainte ca proprietarul tavernei să observe, hoţul sângerase până murise,
iar străinul se făcuse nevăzut.
Genovezul a trăit în următoarele zile cu frica în sân, fiind cu greu în stare să-şi
îndeplinească obligaţiile la docuri. Nu s-a mai întors niciodată la locuinţa lui Colonna,
dar a notat în jurnal toate detaliile utile legate de ceea ce găsise hoţul şi a aşteptat
nervos sosirea navei lui Colonna, sperând ca nobilul să plece o dată cu încărcătura.
Preocuparea lui a devenit atât de obsedantă, încât mari nave comerciale intrate şi
ieşite din port abia dacă mai erau menţionate. Când nava lui Francesco s-a ivit în
sfârşit în port, bătrânul cu greu şi-a putut crede ochilor.
De ce s-ar deranja atât un nobil pentru o barcă neînsemnată, a notat el, atât de mică,
de părăginită şi de veche cum e asta? Ce putea aduce acea barcă astfel încât un
aristocrat să arate un asemenea interes faţă de ea?
Iar când a aflat că nava a ocolit Gibraltarul, aducând mărfuri din nord, Genovezul
aproape că a dat în apoplexie. Şi-a umplut carneţelul cu măscări, spunând că acest
Colonna era un nebun sifilitic şi că doar un idiot sau un lunatic ar putea crede că poate
veni vreodată ceva de valoare dintr-un loc precum Parisul.
După spusele lui Richard Curry, doar alte două intrări în jurnal se mai refereau la
Colonna. În prima, Genovezul înregistrase o conversaţie auzită, dintre Colonna şi un
arhitect florentin, singurul vizitator regulat al nobilului roman. În timpul conversaţiei,
Colonna făcea aluzie la o carte pe care o scria, în care consemna tumultul ultimelor.
Deşi cuprins încă de frică, Genovezul şi-a notat cu atenţie acest amănunt.
A doua menţiune, făcută cu trei zile mai târziu, era mai criptică, dar mult mai legată de
scrisoarea descoperită de mine şi de tata. Până în acel moment, Genovezul se
convinsese că acel Colonna era cu adevărat nebun. Nobilul roman refuzase să-şi lase
oamenii să descarce nava la lumina zilei, insistând că marfa putea fi deplasată în
siguranţă numai după lăsarea serii. Şeful de port a observat că multe dintre cutiile de
lemn în care era depozitată marfa erau suficient de uşoare ca să fie transportate de o
femeie sau chiar de un bătrân şi atunci a început să se gândească la niscaiva
mirodenii sau la vreun metal preţios care putea fi astfel transportat. Treptat, Genovezul
a început să bănuiască faptul că asociaţii lui Colonna – arhitectul şi doi fraţi, tot din
Florenţa – erau mercenari sau asasini angajaţi în cine ştie ce conspiraţie murdară.
Când omul a prins din zbor un zvon care părea să-i confirme temerile, s-a repezit să îl
noteze cu frenezie.
Se spune că Antonio şi hoţul nu sunt primele victime ale acestui om, ci că acest
Colonna a hotărât uciderea altor doi oameni în urma unei toane de-a lui. Nu ştiu cine
sunt şi n-am auzit încă numele lor rostite, dar sunt convins că trebuie să aibă legătură
cu această încărcătură a lui. Au aflat de conţinutul ei şi el s-a temut de trădarea lor.
Acum sunt convins: frica este cea care îl conduce pe acest om. Îl trădează ochii, chiar
dacă oamenii lui n-o fac.
După ceea ce spunea tata, Curry s-a preocupat mai puţin de cea de-a doua
înregistrare decât de prima, despre care el credea că poate constitui o referinţă la
scrierea Hypnerotomachiei. Dacă era adevărat, atunci povestea descoperită de hoţ
printre lucrurile personale ale lui Colonna şi detaliile pe care Genovezul nu se
deranjase niciodată să le consemneze puteau constitui o schiţă premergătoare scrierii
manuscrisului.
Însă Taft, care până în acel moment se preocupase de Hypnerotomachia din propriul
punct de vedere, punând cap la cap nişte cataloage imense de referinţe de text, astfel
încât fiecare cuvânt scris de Colonna să poată fi urmărit până la originile lui, a refuzat
să acorde vreo importanţă însemnărilor scrijelite pe care şeful de port pretindea că le-a
descoperit printre lucrurile personale ale lui Colonna. Aşa cum afirma Taft, o
asemenea poveste ridicolă nu ar fi putut să arunce niciodată lumină asupra misterului
profund al măreţei cărţi. S-a grăbit să trateze descoperirea în acelaşi mod în care a
tratat toate celelalte cărţi pe care le citise pe marginea subiectului: ca fiind bune doar
pentru foc.
Cred că frustrarea lui avea rădăcini mai profunde decât sentimentele lui legate de
jurnal. Observase cum balanţa puterii se înclină în defavoarea lui şi cum ţesătura fină
a parteneriatului său cu Richard Curry se descompunea pe măsură ce tatăl meu îl
atrăgea pe Curry în explorarea unor abordări noi şi a unor oportunităţi alternative.
Ca atare, a început o luptă internă, o bătălie pentru câştigarea influenţei, în cursul
căreia tata şi Vincent Taft au început să simtă o ură reciprocă unul faţă de celălalt, ură
care avea să dureze până la moartea tatei. Simţind că n-are nimic de pierdut, Taft s-a
apucat să defăimeze munca tatei în încercarea de a-l recâştiga pe Curry de partea sa.
Pe de altă parte, tata, sesizând ezitarea lui Curry provocată de presiunea exercitată de
Taft, a răspuns cu aceeaşi monedă. Într-o singură lună s-a dus pe apa sâmbetei toată
munca depusă în cele zece luni anterioare. Tot progresul înregistrat de cei trei
împreună s-a destrămat şi s-a transformat în trei eforturi individuale, nici Taft şi nici
tata nemaivoind să aibă de a face cu sprijinul celuilalt.
În tot acest scandal, Curry s-a menţinut pe linia jurnalului Genovezului. Îl îngrozise
faptul că prietenii lui lăsaseră micile orgolii personale să le distrugă concentrarea. În
tinereţe, Curry posedase aceeaşi virtute pe care ulterior avea s-o observe şi s-o
admire la Paul: angajamentul profund faţă de adevăr şi iritarea faţă de diversiuni.
Dintre cei trei, Curry a fost, în opinia mea, cel care a îmbrăţişat cel mai mult tema cărţii
lui Colonna şi care a vrut cel mai tare să rezolve misterul ei. Poate din cauza faptului
că erau universitari, tata şi Taft au văzut latura academică a Hypnerotomachiei. Ştiau
că un cercetător îşi poate petrece întreaga viaţă studiind o singură carte, şi asta le
amorţea sentimentul imperativităţii în găsirea unor răspunsuri. Numai Richard Curry,
negustorul de artă, şi-a menţinut ritmul alert. Probabil că îşi întrezărise viitorul încă de
pe atunci. Viaţa lui legată de cărţi se apropia cu repeziciune de sfârşit.
Ne întoarcem la cămin, iar eu mă uit la cer şi ceva nu-mi place: este întunecat, dar nu
e negru complet. Cupola cerului este în întregime acoperită de nori de zăpadă de la un
orizont la celălalt, de un cenuşiu intens, aproape luminos. Nu se vede nici măcar o
singură stea.
Ajunşi la uşa din spate de la Dod, îmi dau seama că n-avem cum să intrăm. Paul îi
face semn unui student din anii terminali de la etaj, care ne aruncă o privire curioasă
înainte de a ne împrumuta legitimaţia lui de acces. Un aparat înregistrează codul cu un
„bip” scurt, apoi uşa se descuie cu un sunet ca de carabină armată. În subsol, două
boboace împăturesc haine pe o masă desfăcută, îmbrăcate doar cu tricouri şi
pantalonaşi scurţi în căldura înăbuşitoare a spălătoriei. Întotdeauna se întâmplă la fel:
trecerea prin spălătorie iarna seamănă cu intrarea într-un miraj deşertic, din pricina
aerului care parcă tremură datorită căldurii şi a trupurilor pe jumătate goale. Când
ninge afară, priveliştea picioarelor şi a umerilor goi e mai bună decât o doză de whisky
pentru a-ţi pune sângele în mişcare. Suntem departe de Holder, dar avem senzaţia că
am intrat în sala de aşteptare pentru Olimpiada Nudă.
Urc la etajul întâi şi mă îndrept spre aripa de nord a clădirii, la capătul căreia se află
apartamentul nostru. Paul vine tăcut în urma mea. Cu cât ne apropiem mai mult, cu
atât mă gândesc mai intens la cele două scrisori de pe măsuţa pentru cafea. Nici
măcar descoperirea lui Bill nu mă poate distrage. Săptămâni de zile am adormit cu
gândul la ce poate face o persoană cu patruzeci şi trei de mii de dolari pe an.
Fitzgerald a scris odată o nuvelă despre un diamant de mărimea hotelului Ritz, iar în
secundele de moţăială înainte să adorm profund, atunci când lucrurile au proporţii
variabile, mă imaginez cumpărând un inel cu un astfel de diamant montat pe el, pentru
o femeie care se află la celălalt capăt al visului. În unele nopţi mă gândesc să cumpăr
articole vrăjite, aşa cum fac copiii în joacă, cum ar fi o maşină care nu se strică
niciodată sau un picior care se vindecă întotdeauna. Când mă las astfel purtat de
imaginaţie, Charlie e cel care mă aduce cu picioarele pe pământ. Îmi spune că ar
trebui să-mi cumpăr o colecţie de pantofi scumpi sau să depun un avans pentru o casă
cu tavane joase.
— Ce fac? întreabă Paul, arătând cu degetul înspre capătul coridorului.
Charlie şi Gil stau unul lângă celălalt lângă uşa apartamentului. Se uită prin uşa
deschisă înăuntru, unde se plimbă cineva. La o a doua privire mai atentă, totul se
limpezeşte în mintea mea: poliţia campusului ne face o vizită. Probabil că ne-a zărit
cineva ieşind din tunele.
— Ce se petrece? întreabă Paul, iuţindu-şi paşii.
Mă grăbesc să îl urmez.
Inspectorul măsoară ceva pe podea. Îi aud pe Charlie şi pe Gil discutând, dar nu pot
discerne cuvintele. Exact în clipa când încep să-mi pregătesc scuzele pentru ceea ce
am făcut, Gil ne vede venind şi spune:
— E-n regulă. Nu a fost luat nimic.
— Ce???
Ne arată uşa. Acum văd că încăperea este în dezordine. Pernele de pe canapea au
fost împrăştiate pe jos, iar cărţile de pe rafturi sunt răscolite. În dormitorul pe care îl
împart cu Paul, uşile de la dulapuri sunt larg deschise.
— Oh, Doamne... şopteşte Paul, împingându-ne pe Charlie şi pe mine pentru a vedea
mai bine.
— Cineva a dat o spargere, explică Gil.
— Cineva a intrat, îl corectează Charlie. Uşa era descuiată.
Mă întorc spre Gil, ultimul care a ieşit. În ultima lună, Paul ne-a rugat să ţinem
apartamentul încuiat până când el îşi termină teza. Gil este singurul care uită de
această rugăminte.
— Uitaţi-vă, se apără Gil arătând spre fereastra din partea cealaltă a camerei. S-a
intrat pe acolo. Nu pe uşă.
Sub o fereastră care dă spre faţada de nord a camerei comune s-a format o băltoacă
de apă. Jumătatea de jos a ferestrei este ridicată, iar zăpada se strânge pe pervaz,
troienită de vânt. Oblonul a fost tăiat în trei locuri.
Intru în dormitor împreună cu Paul. Privirea lui observă în fugă sertarele biroului, apoi
se ridică spre locul unde ar fi trebuit să fie cărţile de la bibliotecă aşezate pe un raft pe
care i l-a construit Charlie. Cărţile au dispărut. Se uită în stânga şi-n dreapta, căutând
ce mai lipseşte. Respiră cu zgomot. Pentru o clipă suntem iarăşi în tunele; nimic nu
mai pare cunoscut, în afara vocilor de alături.
— Nu contează, Charlie. Nu au intrat aşa.
— Nu contează pentru tine, pentru că ţie nu ţi-au luat nimic.
Inspectorul continuă să se plimbe prin living.
— Probabil că cineva a ştiut... mormăie Paul pentru sine.
— Ia priveşte aici, spun eu, arătând spre salteaua de jos a celor două paturi
suprapuse.
Paul se întoarce. Cărţile sunt acolo, în siguranţă. Cu mâini tremurânde, Paul începe să
verifice titlurile.
Mă apuc să caut printre lucrurile mele şi descopăr că aproape nimic nu a fost atins.
Praful nici nu fusese deranjat. Cineva mi-a răsfoit hârtiile, dar doar o reproducere
înrămată a primei pagini din Hypnerotomachia, un cadou de la tata, a fost dată jos de
pe perete şi scoasă din ramă. Un colţ e îndoit, dar altfel n-a păţit nimic. Cu
reproducerea în mână, privesc în jur şi zăresc o singură carte de-a mea care nu e la
locul ei: dovada despre existenţa Scrisorii Belladonna, înainte ca tata să decidă că
Documentul Belladonna sună mult mai bine.
Gil vine în holul dintre dormitoare şi ne strigă:
— N-au atins nimic din lucrurile lui Charlie sau ale mele. La voi cum e?
În voce i se citeşte un pic de vină, dar şi speranţa că, în ciuda dezastrului, nu a
dispărut nimic.
Îmi dau seama la ce se referă când mă uit în direcţia lui. Celălalt dormitor e perfect
ordonat.
— Lucrurile mele sunt în ordine, îi spun eu.
— N-au găsit nimic, îmi replică Paul.
Înainte de a apuca să întreb la ce se referă, o voce ne întrerupe din hol:
— Pot să vă pun amândurora câteva întrebări?
Inspectoarea, o femeie cu piele ca de pergament şi cu păr buclat, ne măsoară încet cu
privirea când ne facem apariţia, uzi leoarcă din pricina zăpezii. Îi atrag atenţia
pantalonii de trening ai lui Katie pe care îi poartă Paul şi tricoul ei de înot sincron pe
care îl port eu. Femeia, care se legitimează ca locotenent Williams după ecusonul din
piept, scoate un carneţel din haină.
— Şi voi doi sunteţi...?
— Tom Sullivan, răspund eu. El e Paul Harris.
— V-a fost luat ceva?
Privirea lui Paul continuă să inspecteze camera, ignorând-o pe poliţistă.
— Nu ştim, răspund eu.
Femeia îşi înalţă privirea.
— V-aţi uitat prin jur?
— Încă n-am observat să lipsească ceva.
— Cine a plecat ultimul din cameră în seara asta?
— De ce?
Williams îşi drege glasul.
— Deoarece ştim cine a lăsat uşa descuiată, dar nu şi cine a lăsat fereastra deschisă.
Întârzie asupra cuvintelor „uşă” şi „fereastră”, în special ca să ne amintească modul în
care am ajuns să păţim ce am păţit.
Paul observă fereastra pentru prima dată. Culoarea îi dispare din obraji.
— Trebuie să fi fost eu de vină. În dormitor era atât de cald, iar Tom nu voia să
deschidă fereastra. Am ieşit să lucrez şi probabil am uitat să o închid.
— Ascultaţi, îi spune Gil poliţistei, văzând că ea nu încearcă să ajute în niciun fel,
putem termina chestia asta? Nu cred că mai e ceva de văzut.
Fără a aştepta vreun răspuns, închide fereastra şi îl conduce pe Paul spre canapea,
după care se aşază lângă el.
Poliţista îşi face ultimele însemnări în carnet.
— Fereastra deschisă, uşa neîncuiată. Altceva?
Tăcem cu toţii.
Williams clatină din cap.
— Spargerile sunt cazuri greu de rezolvat, spune ea, pentru a preîntâmpina speranţe
prea mari din partea noastră. O să raportăm cazul poliţiei de proximitate. Data viitoare,
încuiaţi bine înainte de a pleca. Aşa veţi fi scutiţi de necazuri. Luăm legătura dacă
obţinem informaţii noi.
Porneşte spre ieşire, cu bocancii scârţâind la fiecare pas. Uşa se închide singură în
urma ei.
Mă duc la fereastră ca să mai arunc o privire. Balta de zăpadă topită de pe podea se
vede perfect.
— Nu vor rezolva nimic, spune Charlie, clătinând din cap.
— E-n regulă, replică Gil. Nu s-a furat nimic.
Paul tace, dar continuă să cerceteze cu privirea încăperea.
Ridic geamul, lăsând vântul să pătrundă iarăşi în cameră. Gil se întoarce iritat spre
mine, dar eu mă uit fix la tăieturile din oblon. Sunt făcute pe conturul cadrului ferestrei
pe trei laturi, lăsând materialul să penduleze în vânt ca o uşiţă pentru câine. Mă uit
iarăşi în jos, la podea. Singurele urme de noroi provin de la pantofii mei.
— Tom, strigă Gil, închide blestemata aia de fereastră!
Acum se întoarce şi Paul să privească.
Oblonul e împins în afară, ca şi cum cineva ar fi plecat pe fereastră. Dar ceva nu se
potriveşte. Iar poliţista nici măcar nu s-a obosit să observe.
— Veniţi să vă uitaţi la asta, zic eu, plimbându-mi degetele peste fibrele din materialul
oblonului pe marginile fiecărei tăieturi.
Toate inciziile sunt făcute spre exterior. Dacă cineva ar fi tăiat materialul ca să intre,
marginile tăiate ar fi fost orientate spre interior.
Charlie se uită deja prin încăpere.
— Nu sunt nici urme de noroi, constată el, arătând spre băltoaca de pe podea.
El şi Gil schimbă o privire, pe care Gil pare să o interpreteze ca pe o acuzare. Dacă
oblonul a fost tăiat pe dinăuntru, atunci ne-am întors la pătrunderea prin uşa descuiată.
— Dar nu are sens, spune Gil. Dacă ştiau că uşa era descuiată, de ce să fi plecat pe
fereastră?
— Oricum nu are niciun sens, îl liniştesc eu. O dată ce eşti înăuntru, poţi întotdeauna
să pleci pe uşă.
— Trebuie să le spunem inspectorilor despre chestia asta, zice Charlie,
înfierbântându-se din nou. Nu-mi vine să cred că tipa aia nu s-a uitat la asta.
Paul nu spune nimic, dar îşi plimbă mâna peste jurnal.
Mă întorc spre el.
— Mai vrei să te duci la cursul lui Taft?
— Cred că da. Nu începe decât peste aproape o oră.
Charlie s-a apucat să pună cărţile înapoi în rafurile de sus, unde doar el poate ajunge.
— Pe drum trec pe la Stanhope, anunţă el. Ca să le povestesc inspectorilor despre ce
le-a scăpat.
— Probabil că a fost o farsă, rosteşte Gil fără a se adresa cuiva anume. Olimpici
nudişti care s-au distrat puţin.
După alte câteva minute de strâns prin încăpere, decidem că ne-a fost de ajuns. Gil
începe să se schimbe într-o pereche de pantaloni de lână, aruncând cămaşa lui Katie
într-un sac de rufe murdare.
— Pe drum am putea trece pe la Ivy să mâncăm ceva.
Paul aprobă tăcut, răsfoind exemplarul lui din Mediterana şi lumea mediterană în
epoca lui Filip II, de Braudel, de parcă ar fi căutat pagini lipsă.
— Trebuie să-mi verific lucrurile de la club.
— Poate că ar fi bine să vă schimbaţi, adaugă Gil, uitându-se la noi.
Paul e prea preocupat ca să-l audă, dar eu ştiu la ce se referă Gil, aşa că mă întorc în
dormitor. Ivy nu e genul de loc în care să fiu văzut îmbrăcat aşa. Doar Paul, o umbră
care locuieşte în tumul de fildeş, trăieşte după alte reguli.
În vreme ce îmi verific dulapul, mă izbeşte faptul că aproape toate hainele mele sunt
murdare. Răscolind adânc în dulap, găsesc o pereche de pantaloni kaki făcuţi ghem şi
o cămaşă care stă împăturită de atâta amar de vreme că pliurile au devenit dungi, iar
dungile, tăişuri. Îmi caut haina de iarnă, apoi îmi dau seama că atârnă încă de rucsacul
lui Charlie în tunele. Mă hotărăsc să iau haina pe care maică-mea mi-a cumpărat-o
cadou de Crăciun şi mă îndrept spre living, unde Paul stă lângă fereastră, cu privirea
aţintită spre rafturile cu cărţi, încercând să descifreze o enigmă.
— Iei jurnalul cu tine? îl întreb eu.
Paul loveşte cu palma jurnalul învelit în pânză din poală şi dă afirmativ din cap.
— Unde-i Charlie? întreb eu, privind în jur.
— A plecat deja, îmi spune Gil, conducându-ne din spate către ieşire. Ca să discute cu
inspectorii.
Îşi ia cheile de la Saab şi le vâră în interiorul hainei. Înainte de a închide uşa în spatele
nostru, îşi verifică buzunarele.
— Cheile de la cameră... cheile de la maşină... legitimaţia...
E atât de grijuliu încât îmi dă o stare de nervozitate. Lui Gil nu-i stă în fire să se
preocupe de detalii. Uitându-mă înapoi în living, văd cele două scrisori ale mele pe
masă. Apoi Gil încuie uşa cu aceeaşi precizie ciudată, încercând clanţa de două ori, ca
să se asigure că nu cedează. Pornim spre maşina lui, iar acum tăcerea din jurul nostru
este apăsătoare. În vreme ce el ambalează motorul, la distanţă se văd inspectorii, ca
nişte umbre ale unor umbre. Îi urmărim câteva secunde, apoi Gil bagă în viteză şi
porneşte alunecând uşor prin întuneric.
CAPITOLUL 8
După ce trecem de ghereta paznicului de la intrarea dinspre nord a campusului, cotim
la dreapta pe Nassau Street, principala stradă din Princeton. La o asemenea oră e
pustie, pe ea plimbându-se doar două pluguri de deszăpezit şi un camion care
împrăştie sare, trezite toate de careva din starea lor de hibernare. Ferestrele
magazinelor luminează în noapte, cu zăpada adunându-se pe sub geamuri. Talbot’s şi
Micawber Books sunt închise la ora asta, dar Pequod Copy şi cafenelele reuşesc să
atragă câteva grupuleţe de studenţi în anii terminali care se grăbesc să-şi termine
tezele în ceasul al doisprezecelea înainte de termenul limită stabilit de fiecare
departament.
— Te bucuri că ai scăpat de teză? îl întreabă Gil pe Paul, care s-a retras iarăşi în sine.
— Teza mea?
Gil îl priveşte în oglinda retrovizoare.
— Încă nu e terminată, răspunde Paul.
— Fii serios. E gata. Ce mai ai de făcut?
Respiraţia lui Paul abureşte geamul din spate.
— Destule, răspunde el.
La semafor cotim pe Washington Road, apoi către Prospect Avenue şi către cluburile
unde se ia masa. Gil ştie că nu trebuie să mai întrebe nimic. Apropiindu-ne de
Prospect, îmi dau seama că e cu gândul în altă parte. Sâmbătă seara este balul anual
al Clubului Ivy şi lui, în calitate de preşedinte al clubului, îi revine sarcina de a
supraveghea pregătirile. După ce a rămas în urmă din cauza finalizării tezei, Paul şi-a
creat obiceiul de a face mici drumuri până la Ivy pentru a se convinge că totul e sub
control. Aşa cum spune Katie, până când voi ajunge acolo mâine seară, cu ea la braţ,
abia dacă voi recunoaşte interiorul clubului.
Oprim lângă club, pe un loc care pare rezervat pentru Gil. Când scoate cheia din
contact, în maşină se lasă o tăcere de gheaţă. Vinerea e ziua care precedă nebunia
din week-end, o şansă de a rămâne treaz înainte de petrecerile tradiţionale din nopţile
de sâmbătă şi duminică. Zăpada aşternută în ultimele ore estompează chiar şi
zumzetul vocilor care se aude de obicei în vreme ce studenţii mai mari se întorc în
campus după cină.
Conform administratorilor, cluburile din Princeton reprezintă „o opţiune dedicată
claselor superioare”. Realitatea este că aceste cluburi reprezintă practic singura
opţiune pe care o avem la dispoziţie. În epoca de început a colegiului, când focurile din
şeminee şi hangiii posaci îi obligau pe studenţi să aibă grijă de ei înşişi, mici grupuri de
tineri se adunau laolaltă ca să ia masa sub acelaşi acoperiş. Princeton fiind ce era în
acele zile, acoperişurile sub care mâncau ei şi clădirile construite ca să suporte aceste
acoperişuri nu reprezentau o afacere proastă. Unele dintre ele au devenit ditamai
reşedinţele. Iar până în ziua de azi cluburile rămân o instituţie aparte a colegiului
Princeton: un loc, precum o fraternitate intimă, unde membrii care sunt studenţi în ani
mai mari ţin petreceri şi iau masa, dar unde nu locuiesc. La aproape o sută cincizeci
de ani de la apariţia acestei instituţii, viaţa socială de la Princeton e simplu de explicat.
Ea se desfăşoară ferm în cadrul cluburilor.
La această oră Ivy are un aspect sumbru. Învăluit în beznă, clubul îşi arată colţurile
ascuţite şi pietrele întunecate care nu sunt deloc primitoare. Aflat alături, Cottage Club,
cu rotunjimile şi reliefurile sale albe este mult mai atrăgător. Aceste două cluburi surori,
mai vechi decât celelalte zece cluburi care supravieţuiesc pe Prospect Avenue, sunt
cele mai exclusiviste din Princeton. Rivalitatea dintre ele pentru atragerea celor mai
buni din fiecare clasă datează din 1886.
Gil îşi priveşte ceasul.
— Nu ne mai primesc pentru cină. O să mă duc să iau ceva de mâncare.
Ţine deschisă uşa de la intrare pentru noi, apoi ne conduce în sus pe scara principală.
A trecut ceva vreme de la ultima mea vizită aici. Lambriurile din stejar, cu portretele
severe atârnate din loc în loc, mă fac întotdeauna să mă opresc. Pe stânga este
sufrageria, cu mesele sale lungi de lemn şi cu scaunele englezeşti din secolul al XVIII-
lea. La dreapta este sala de biliard, unde Parker Hassett joacă de unul singur la o
masă. Parker este idiotul clubului Ivy, un nerod de familie bună, destul de inteligent ca
să-şi dea seama cât de idiot îl socotesc unii oameni şi suficient de tâmpit ca să dea
vina pe toată lumea pentru asta. Joacă biliard mişcând tacul cu ambele mâini, ca un
actor de vodevil care dansează cu un băţ. Deşi se uită la noi când trecem pe lângă el,
eu îl ignor şi urc scara, îndreptându-mă către Sala Ofiţerilor.
Ciocănind de două ori în uşă, Gil intră fără să aştepte un răspuns. Îl urmăm în lumina
caldă a încăperii, unde Brooks Franklin, vicepreşedintele corpolent al clubului, stă la o
masă lungă din mahon, care se întinde până aproape de uşă. Pe masă se odihnesc o
lampă de la Tiffany şi un telefon. În jurul mesei sunt înghesuite şase scaune.
— Mă bucur că aţi apărut tocmai acum, spune Brooks către noi, ignorând cu politeţe
faptul că Paul poartă haine femeieşti. Parker mi-a explicat planul lui de costumaţie
pentru mâine noapte, iar eu mă gândeam deja că s-ar putea să am nevoie de o soluţie
de rezervă.
Nu-l cunosc prea bine pe Brooks, dar încă din perioada celui de-al doilea an, când am
urmat amândoi cursuri de introducere în economie, omul m-a socotit un prieten bun.
Bănuiesc că planurile lui Parker au de-a face cu petrecerea de sâmbătă, care în mod
tradiţional reprezintă un bal mascat pe teme legate de Princeton.
— O să mori blestemat, Gil, rosteşte Parker, care soseşte neanunţat de jos, cu o ţigară
într-o mână şi un pahar de vin în cealaltă. Cel puţin tu ai simţul umorului.
I se adresează direct lui Gil, ca şi cum Paul şi cu mine suntem invizibili. La masă, îl
văd pe Brooks clătinând din cap.
— Eu am decis să vin îmbrăcat ca JFK, continuă el. Iar fata care va veni cu mine n-o
să fie Jackie. O să fie Marilyn Monroe.
Probabil că Parker vede nedumerirea de pe chipul meu, căci îşi ascunde ţigara într-o
scrumieră de pe masă.
— Da, Tom, spune el, Kennedy a absolvit Harvardul. Dar primul an l-a făcut aici.
Ultimul vlăstar al unei familii californiene de producători de vin, care îşi trimitea un fiu la
Princeton şi la Ivy de generaţii întregi, Parker a depăşit ambele bariere graţie doar a
ceea ce Gil, generos, numeşte „perioada de glorie a familiei Hassett”.
Înainte ca eu să apuc să răspund, Gil se apleacă înainte.
— Ascultă, Parker, n-am timp de aşa ceva. Dacă vrei să fii Kennedy e treaba ta.
Încearcă doar să dovedeşti ceva bun-gust.
Părând că aşteptase o replică mai bună, Parker ne aruncă o privire acidă şi pleacă, cu
paharul de vin în mână.
— Brooks, continuă Gil, te poţi duce jos ca să-l întrebi pe Albert dacă mai e ceva de
mâncare? N-am mâncat şi ne grăbim.
Brooks încuviinţează. Este vicepreşedintele perfect: săritor, neobosit, loial. Nu pare să
se simtă deranjat nici măcar atunci când rugăminţile lui Gil sună ca nişte ordine. În
seara asta este pentru prima dată când îl văd epuizat şi mă întreb dacă nu cumva abia
şi-a terminat şi el teza.
— De fapt, adaugă Gil, ridicând privirea, adu două porţii aici sus, fiindcă pe-a mea o s-
o mănânc în sufragerie şi între timp putem discuta despre comanda de vin pentru
mâine.
Brooks se întoarce către Paul şi către mine.
— Mă bucur că v-am văzut, băieţi, ne spune el. Îmi cer scuze pentru Parker. Nu ştiu ce
îl apucă uneori.
— Doar uneori? rostesc eu printre dinţi.
Probabil că Brooks m-a auzit, căci zâmbeşte înainte de a pleca.
— Masa ar trebui să fie gata în câteva minute, spune Gil. Voi fi jos dacă aveţi nevoie
de mine. Apoi se concentrează asupra lui Paul. Putem merge la curs imediat ce
termini.
Timp de câteva secunde după ce Gil pleacă, îmi dă târcoale senzaţia că eu şi Paul
comitem un soi de fraudă. Stăm la o masă veche de mahon dintr-o reşedinţă din
secolul al XIX-lea, aşteptând ca cineva să ne aducă cina. Dacă aş fi căpătat o monedă
de fiecare dată când am păţit aşa ceva de când sunt la Princeton, aş mai avea nevoie
de una ca să le frec una de cealaltă. Cloister Inn, clubul unde suntem membri eu şi
Charlie, este o clădire simplă, micuţă, cu un aer de intimitate fermecător. Când
podelele sunt spălate şi pereţii văruiţi, este un loc respectabil unde să bei o bere sau
să dai o bilă. Ca mărime şi importanţă este însă surclasat clar de Ivy. Prioritatea
numărul unu a bucătarului nostru este cantitatea, nu calitatea, şi, spre deosebire de
prietenii noştri de la Ivy, noi mâncăm unde avem chef, în loc să ne aşezăm în ordinea
sosirii. Jumătate din scaunele noastre sunt de plastic, tacâmurile sunt de unică
folosinţă şi, uneori, când petrecerile pe care le dăm sunt prea scumpe sau băutura
consumată prea multă, vinerea găsim crenvurşti în tăvile de prânz. Suntem la fel ca
multe dintre cluburile obişnuite. Ivy a fost întotdeauna excepţia.
— Vino jos cu mine, spune Paul brusc.
Nu prea sigur de ce vrea să spună, îl urmez. Trecem pe lângă fereastra cu vitralii care
se înşiră de-a lungul părţii de sud a clădirii la parter, apoi coborâm încă un rând de
trepte, până la subsolul clubului. Paul mă conduce prin hol către Camera
Preşedintelui. Se presupune că Gil e singurul care are acces în această cameră, dar
când Paul s-a arătat îngrijorat că va avea parte de tot mai puţină intimitate la bibliotecă
pentru a-şi termina teza, Gil i-a promis o copie a cheii de la camera lui, sperând astfel
să-l atragă înapoi în club. Obsedat de muncă aşa cum era, Paul dispunea de puţine
recomandări pentru a face parte din Ivy. Însă Camera Preşedintelui, mare, tăcută şi
accesibilă lui Paul direct din tunele, constituia o binecuvântare pe care el n-o putea
refuza. Alţii au protestat că Gil a transformat cea mai exclusivistă cameră din club în
reşedinţă de oaspeţi, dar Paul n-a lăsat niciodată loc de controverse, ajungând în acea
cameră întotdeauna prin tunele. Ofensaţii păreau mai puţin deranjaţi dacă nu erau
obligaţi să-l vadă permanent venind şi plecând de acolo.
Când ajungem în faţa uşii, Paul descuie cu cheia lui. Agitându-mă în spatele lui, sunt
luat prin surprindere. Au trecut săptămâni bune de când n-am mai văzut locul ăsta.
Primul lucru pe care mi-l amintesc este cât de frig e înăuntru. Aici, în camera care este
de fapt pivniţa clubului, temperaturile sunt aproape permanent apropiate de limita de
îngheţ. Exclusivistă sau nu, camera arată ca şi cum ar fi fost lovită de un uragan de
scrisori. În fiecare colţişor se văd mormane de cărţi, ca nişte munţi de moloz. Rafturile
cu autori clasici americani şi europeni găzduiţi de Ivy sunt aproape sufocate de cărţile
lui Paul, de reviste istorice, de hărţi de navigaţie şi de tot felul de schiţe ciudate.
Paul închide uşa în spatele nostru. Lângă birou se află un şemineu mare, iar
dezordinea este atât de mare acolo, încât unora dintre volume îţi vine să le plângi de
milă. Cu toate astea, cercetând încăperea cu privirea, Paul pare mulţumit. Totul este la
locul lui. Paul se duce şi ridică Poezia lui Michelangelo de pe podea, îndepărtează
nişte urme de murdărie de pe copertă şi o pune cu grijă pe birou. Apoi găseşte un
chibrit cu băţul lung pe şemineu, îl aprinde şi dă foc ziarelor de sub buştenii din
şemineu.
— Ai muncit enorm, îi spun eu, privind una dintre schiţele mai detaliate desfăşurate pe
birou.
Paul se încruntă.
— Asta nu înseamnă nimic. Am făcut o duzină dintr-astea şi probabil că sunt toate
greşite. Le fac atunci când mă apucă cheful de a renunţa.
Când mă uit mai bine, văd că e vorba de schiţa unei clădiri inventate de Paul. Edificiul
este schiţat pornind de la ruinele clădirilor menţionate în Hypnerotomachia. Arcadele
frânte au fost restaurate, fundaţiile crăpate sunt din nou puternice, coloanele şi
capitelurile, înainte fisurate, acum sunt complet reparate. Sub schiţă se vede un teanc
de alte desene, fiecare asamblată în acelaşi mod din fragmente ale imaginaţiei lui
Colonna, fiecare fiind diferită de celelalte. Paul şi-a creat aici un peisaj propriu în care
să trăiască, o Italie numai a lui. Pe pereţi sunt prinse alte schiţe, unele ascunse sub
bileţele care le acoperă cu totul. În fiecare dintre schiţe, liniile au un pronunţat caracter
arhitectural şi sunt măsurate în unităţi pe care nu le înţeleg. Parcă sunt toate realizate
pe computer, atât de perfecte sunt proporţiile şi atât de îngrijit este scrisul. Însă Paul,
care pretinde că nu se descurcă prea bine cu munca pe computer, nu a fost niciodată
în stare să-şi permită unul şi a refuzat politicos oferta lui Curry de a-i cumpăra el. Tot
ce era aici era desenat de mână.
— Ce ar trebui să reprezinte astea? îl întreb eu.
— Clădirea pe care o proiectează Francesco.
Aproape că uitasem de obiceiul lui Paul de a se referi la Colonna la timpul prezent,
folosind mereu prenumele lui.
— Ce clădire?
— Cripta lui Francesco. În prima jumătate a Hypnerotomachiei se spune că el o
proiectează. Îţi aminteşti?
— Bineînţeles. Crezi că arată ca astea? îl întreb din nou, arătând spre desene.
— Nu ştiu. Dar am de gând să aflu.
— Cum? Brusc, îmi amintesc ceea ce a spus Curry la muzeu. Pentru asta ai nevoie de
topografi? Ai de gând să-l exhumezi?
— Poate.
— Aşadar, ai descoperit de ce a construit-o Colonna?
Era întrebarea-cheie la care ajunseserăm chiar atunci când lucrul nostru în echipă
luase sfârşit. Textul Hypnerotomachiei făcea aluzie în mod misterios la o criptă pe care
o construia Colonna, dar eu şi Paul n-am putut cădea niciodată de acord asupra naturii
ei. Paul o vedea ca pe un sarcofag din epoca Renaşterii pentru familia Colonna, care
să rivalizeze probabil cu mormintele papale de genul celor proiectate de Michelangelo
cam în aceeaşi perioadă. Pe de altă parte eu, încercând cu tot dinadinsul să leg cripta
de Documentul Belladona, mi-am imaginat această criptă ca pe un loc de odihnă
veşnică pentru victimele lui Colonna, o teorie care explica şi secretomania
Hypnerotomachiei faţă de proiect. Faptul că Francesco Colonna nu a descris nicăieri
clădirea cu totul sau locul unde putea fi găsită constituia veriga lipsă majoră în munca
lui Paul în momentul când eu am renunţat la cercetări.
Înainte ca el să-mi răspundă la întrebare, se aude o bătaie în uşă.
— Te-ai mutat, remarcă Gil, intrând împreună cu chelnerul clubului.
Gil încremeneşte locului, cântărind camera lui Paul din priviri ca un puşti care se
zgâieşte în baia unei femei, cu sfială, dar şi cu o mare curiozitate. Chelnerul pune pe
masă două tacâmuri pe şervete de pânză, abia găsind două locuri înghesuite între
cărţi. Gil şi chelnerul au adus două farfurii din porţelan cu însemnele Clubului Ivy, o
carafă cu apă şi un coş cu pâine.
— Pâine caldă ţărănească, spune chelnerul, lăsând coşul jos.
— Friptură cu piper, adăugă şi Gil. Altceva?
Clătinăm din cap. Gil se mai uită o dată prin cameră, apoi se întoarce la parter.
Chelnerul toarnă apă în două pahare.
— Vreţi să beţi altceva?
După ce-l refuzăm, se face şi el nevăzut.
Paul înfulecă repede friptura. Urmărindu-l cum mănâncă, mă gândesc la impresia de
Oliver Twist pe care mi-a creat-o prima dată când ne-am întâlnit, la castronul micuţ pe
care îl mimase cu mâinile. Uneori mă întreb dacă prima amintire a lui Paul din copilărie
nu e legată de foame. La şcoala parohială unde fusese crescut împărţea masa cu alţi
şase copii, iar mesele se desfăşurau întotdeauna pe principiul primul venit, primul
servit, până când se termina mâncarea. Nu sunt sigur că Paul a scăpat vreodată de
acea obişnuinţă. Într-o noapte din primul nostru an, când luam cu toţii cina împreună în
sala de mese a colegiului, Charlie s-a apucat să glumească pe tema faptului că Paul
înfuleca atât de repede încât lăsa impresia că îi era teamă ca mâncarea să nu se
deprecieze. În aceeaşi noapte Paul ne-a explicat de ce se comportă astfel şi nimeni nu
a mai făcut glume pe tema asta.
Acum Paul întinde o mână după o bucată de pâine, prins în bucuria actului de a
mânca. Savoarea mâncării se ia la trântă cu mirosul cărţilor şi al fumului din şemineu,
într-un fel care mi-ar fi făcut mare plăcere în alte circumstanţe. Însă acum şi aici
amestecul nu e deloc plăcut, căci trezeşte la viaţă amintiri diferite. Ca şi cum mi-ar
putea citi gândurile, Paul devine conştient şi se înroşeşte de jenă.
Împing coşul de pâine spre el.
— Mănâncă, îl îndemn eu, abia atingându-mă de mâncare.
În spatele nostru, focul trosneşte. În colţ se vede o deschidere în perete, de mărimea
unei servante mari – este intrarea în tunele, cea pe care o preferă Paul.
— Nu-mi vine să cred că mai suporţi să te târăşti pe acolo.
Paul îşi lasă jos furculiţa.
— E mai bine decât să am de-a face cu cei de sus.
— De aici seamănă cu o temniţă.
— Înainte nu te deranja.
Simt declanşarea unei vechi dispute. Paul se şterge repede la gură cu un şerveţel.
— Las-o baltă, spune tot el, aşezând jurnalul pe masă între noi. Asta e ceea ce
contează acum. Bate uşor coperta cu două degete, apoi împinge cărţulia spre mine.
Avem ocazia de a termina ce am început. Richard crede că asta ar putea fi cheia.
— Poate că ar trebui să i-l arăţi lui Taft, îi răspund ştergând o pată de pe birou.
Paul rămâne cu gura căscată.
— Vincent crede că tot ce am descoperit cu tine n-are nicio valoare. Insistă să-i dau
rapoarte de două ori pe săptămână despre progresele mele, doar ca să-i demonstrez
că n-am renunţat. Am obosit să mă duc la institut de fiecare dată când am nevoie de
ajutorul lui şi să-l aud că ceea ce fac e cercetare colaterală.
— Colaterală?
— Şi m-a ameninţat că va informa conducerea departamentului că trag de timp.
— După tot ce am descoperit?
— Nu contează, replică Paul. Nu-mi pasă ce crede Vincent. Bate din nou cu degetele
în jurnal. Vreau să termin.
— Dar termenul tău limită e mâine.
— Am făcut mai multe împreună în trei luni decât am reuşit eu singur în trei ani. Ce
mai contează o noapte? Apoi adaugă printre dinţi: în plus, nu termenul limită contează.
Sunt surprins să-l aud spunând asta, dar respingerea venită din partea lui Taft mă
doare. Probabil că Paul ştia de asta. Sunt mult mai mândru de munca depusă cu
Hypnerotomachia decât de toată munca depusă cu teza mea.
— Taft a înnebunit de tot, îi spun. Nimeni nu a descoperit mai multe despre cartea asta
decât tine. De ce n-ai cerut schimbarea îndrumătorului?
Mâinile lui Paul încep să fărâmiţeze pâinea în bucăţele mici, pe care apoi le freacă
între degete, formând biluţe.
— M-am întrebat şi eu acelaşi lucru, spune el, uitându-se în altă parte. Ştii de câte ori
mi s-a lăudat că a distrus cariera academică a „unor idioţi” cu părerile sale critice sau a
ideilor nefavorabile? Nu l-a menţionat niciodată pe tatăl tău, dar a fost vorba de alţii. Ţi-
l aminteşti pe profesorul de literatură Macintyre? Îţi aminteşti cartea lui despre Odă la o
urnă grecească a lui Keats?
Încuviinţez din cap. Taft a scris atunci un articol despre calitatea în scădere a
programelor şcolare de la instituţiile importante de învăţământ superior, folosind cartea
lui Macintyre ca prim exemplu. În trei paragrafe, Taft identifica mai multe erori faptice,
atribuiri greşite şi scăpări decât descoperiseră două duzini de alţi cercetători în cărţile
lor. Critica implicită a lui Taft era îndreptată, se pare, împotriva recenzenţilor lucrării,
dar Macintyre devenise obiectul batjocurii generale, astfel că universitatea îl eliberase
din atribuţiile sale din cadrul departamentului cu prima ocazie. Ulterior, Taft a
recunoscut că voise doar să se răzbune pe tatăl lui Macintyre, un istoric al Renaşterii
care făcuse o critică ambiguă uneia dintre cărţile lui Taft.
— Vincent mi-a spus o poveste odată, continuă Paul, cu vocea mai coborâtă. Despre
un puşti pe care îl ştia, pe nume Rodge Lang. Puştii de la şcoală îi spuneau Epp. Într-o
zi, un câine vagabond l-a urmărit pe Epp pe drumul de la şcoală spre casă. Epp a luat-
o la fugă, dar câinele s-a ţinut după el. Epp i-a aruncat o parte din prânzul lui, dar
câinele nu voia deloc să-l lase în pace. În cele din urmă a încercat să sperie animalul
cu un băţ, dar acesta a continuat să-l urmărească. După câţiva kilometri, Epp a
început să-şi pună întrebări. L-a condus pe câine printr-un pâlc de măceşi. Câinele l-a
urmat. A aruncat cu o piatră în animal dar acesta nu s-a dat niciun pas înapoi. În cele
din urmă, Epp l-a lovit cu piciorul. Câinele n-a fugit. Epp l-a lovit iar, şi iar. Câinele nu
s-a mişcat. Epp l-a lovit până când animalul a murit. Atunci l-a luat în braţe, l-a dus la
copacul lui favorit şi l-a îngropat acolo.
Sunt prea şocat ca să-i răspund.
— Care naiba-i morala unei asemenea poveşti?
— După spusele lui Vincent, abia aşa a aflat Epp că a găsit un câine credincios.
Între noi se lasă tăcerea.
— Asta înţelegea oare Taft prin glumă?
Paul clatină din cap.
— Vincent mi-a spus o mulţime de poveşti despre Epp. Toate sunt ca asta.
— Iisuse. De ce?
— Cred că trebuie să fie un soi de parabole.
— Parabole inventate de el?
— Habar n-am. Paul ezită. Însă Rodge Epp Lang este şi o anagramă. O rearanjare a
literelor din doppelganger .
Simt că îmi vine rău.
— Şi tu crezi că Taft a făcut chestiile alea?
— Câinelui? Cine ştie? Poate că da. Însă el voia să scoată în evidenţă faptul că noi
avem acelaşi gen de relaţie. În care eu sunt câinele.
— Şi atunci de ce dracu’ mai lucrezi cu el?
Paul începe să se joace iarăşi cu pâinea.
— Am luat o decizie. Să rămân alături de Vincent era singura cale prin care îmi
puteam termina teza. Îţi spun, Tom, sunt convins că povestea asta e mult mai
importantă decât am crezut noi. Suntem foarte aproape de cripta lui Francesco.
Nimeni nu a mai făcut o asemenea descoperire de ani de zile. Iar după tatăl tău,
nimeni nu s-a mai ocupat atât de mult de Hypnerotomachia ca Vincent. Aveam nevoie
de el.
Paul aruncă apoi coaja pe farfurie.
— Iar el ştia asta.
În uşă se iveşte Gil.
— Eu am terminat sus, ne spune, ca şi cum l-am fi aşteptat să termine. Putem pleca
acum.
Paul pare bucuros să termine conversaţia. Comportamentul lui Taft este un reproş la
adresa lui. Mă ridic şi încep să strâng farfuriile.
— Nu-ţi face griji pentru ele, îmi face semn Gil. O să trimită ei pe cineva jos.
Paul îşi şterge mâinile una de alta. Bucăţi de pâine i s-au lipit de palme şi le desprinde
ca pe nişte fâşii de piele moartă. Ne luăm amândoi după Gil, îndreptându-ne spre
ieşire.
Ninsoarea e şi mai intensă ca înainte, iar zăpada e atât de groasă, încât am impresia
că văd lumea printre şiruri nesfârşite de petice albe. În vreme ce Gil manevrează
Saab-ul spre vest, apropiindu-se de amfiteatru, mă uit în oglinda retrovizoare la Paul,
întrebându-mă de cât timp ţinea în el tot ce îmi povestise. Trecem în viteză pe lângă
stâlpii de iluminat şi preţ de câteva secunde la intervale repetate de timp nu îl văd
deloc. Chipul lui e doar o umbră.
De fapt, Paul a avut întotdeauna secrete faţă de noi. Ani de zile a ascuns adevărul
despre copilăria lui, detaliile despre coşmarul trăit de el la şcoala parohială. Şi acum
ascunsese adevărul relaţiei sale cu Taft. Oricât am fi noi de apropiaţi, acum s-a creat
între noi o anumită distanţă, un sentiment că, deşi avem multe în comun, nu a sosit
încă vremea ca toate barierele dintre noi să cadă. Leonardo scria că un pictor ar trebui
să-şi înceapă fiecare pânză nouă vopsind-o complet în negru, deoarece toate lucrurile
din natură sunt întunecate şi nu-şi dezvăluie coloritul decât atunci când sunt expuse la
lumină. Cei mai mulţi pictori procedează exact pe dos, începând cu vopsirea pânzei în
alb şi adăugând umbre abia la sfârşit. Însă Paul, care îl cunoaşte pe Leonardo atât de
bine încât ai crede că bătrânul a dormit alături pe salteaua de jos din camera noastră,
înţelege exact însemnătatea începutului cu umbre. Singurele lucruri pe care oamenii le
pot afla vreodată despre tine sunt cele pe care îi laşi tu să le vadă.
Poate că n-aş fi conştientizat asta atât de bine dacă nu s-ar fi petrecut un lucru
interesant în campus cu doar câţiva ani înainte de sosirea noastră, un lucru care ne-a
atras atenţia mie şi lui Paul. Un hoţ de biciclete de douăzeci şi nouă de ani pe nume
James Hogue a intrat în Princeton susţinând că e altcineva, mai precis un ajutor de
fermier din Utah în vârstă de optsprezece ani. Hogue pretindea că studiase de unul
singur Platon sub stele şi că se antrenase să alerge un kilometru şi jumătate în puţin
peste patru minute. Când echipa de atletism l-a adus în campus pentru o probă, el a
declarat că era pentru prima dată în decurs de zece ani când dormea sub un acoperiş.
Biroul de admitere a fost atât de mişcat de declaraţie, că l-a acceptat pe loc. Când a
rămas repetent un an, nimeni nu i-a luat-o în nume de rău. Hogue a declarat că a avut
grijă de mama lui bolnavă, aflată în Elveţia; de fapt, el făcuse închisoare timp de şase
luni.
Înşelătoria era interesantă fiindcă, în vreme ce jumătate se baza pe o minciună
sfruntată, cealaltă jumătate era mai mult sau mai puţin adevărată. Hogue era un
alergător de primă clasă şi timp de doi ani a fost la Princeton vedeta echipei de
atletism. Era o vedetă şi în clasa lui, fiind prezent la multe cursuri, lucru de care eu n-
aş fi fost niciodată capabil, şi luând numai note maxime. Era atât de fermecător, încât
Ivy l-a testat ca să devină membru în primăvara anului doi. A fost mare păcat că
această carieră a lui s-a sfârşit aşa cum s-a sfârşit.
Printr-o pură întâmplare, un spectator de la o cursă de atletism l-a recunoscut din viaţa
lui anterioară. Zvonul s-a răspândit cu repeziciune, colegiul a lansat o anchetă şi l-a
arestat în mijlocul unei ore de laborator. A fost dat în judecată şi Hogue s-a recunoscut
vinovat de înşelăciune. În câteva luni s-a trezit din nou aruncat în închisoare, unde
treptat a devenit iarăşi un necunoscut.
Pentru mine, povestea lui Hogue fusese evenimentul acelei veri. Singurul eveniment
care a rivalizat cu el a fost descoperirea că revista Playboy publicase un pictorial cu
„Femeile de la Ivy” în primăvara anterioară. Pentru Paul însă, povestea însemna mult
mai mult. El, care insistase mereu să-şi condimenteze viaţa cu elemente de ficţiune,
pretinzând că mâncase bine când, de fapt, nu mâncase nimic sau pretinzând că nu
vrea să-şi cumpere un computer deoarece nu-i place să folosească aşa ceva, era
exact genul de om care se simţea hărţuit de adevăr. Unul dintre puţinele avantaje ale
originilor obscure, o caracteristică împărtăşită atât de Paul, cât şi de Hogue, este
libertatea de a te reinventa. De fapt, cu cât am ajuns să-l cunosc mai bine pe Paul, cu
atât am priceput mai bine că era mai puţin vorba de libertate cât de obligaţie.
Cu toate astea, văzând ce s-a întâmplat cu Hogue, Paul a trebuit să reconsidere
amplasarea liniei subţiri dintre propria reinventare şi păcălirea tuturor. Începând cu
ziua în care sosise la Princeton, a păşit cu prudenţă de-a lungul acestei linii, mai
degrabă păstrând secrete decât spunând minciuni. Când mă gândesc la asta mă
cuprinde o veche spaimă. Înţelegând modul în care Hypnerotomachia îl captivase, tata
a comparat odată cartea cu o relaţie de dragoste cu o femeie. „Te face să minţi, mi-a
spus el, ba chiar să te minţi pe tine însuţi.” E posibil ca teza lui Paul să fie tocmai o
asemenea minciună. După patru ani petrecuţi alături de Taft, Paul s-a dat peste cap
pentru carte, a renunţat să mai doarmă pierzându-şi somnul pentru carte, iar în
schimbul tuturor acestor sacrificii cartea i-a adus foarte puţine satisfacţii.
Privind din nou în oglindă, îl văd urmărind ninsoarea. În ochi are o privire lipsită de
expresie şi chipul îi pare palid. La distanţă, un semafor luminează galben intermitent.
Tata m-a mai învăţat ceva fără să-mi spună direct: niciodată să nu investeşti în ceva
atât de mult încât eşecul să te coste fericirea. Paul era în stare să-şi vândă şi hainele
de pe el pentru o mână de iluzii. Abia acum începe şi el să se întrebe dacă iluziile
astea vor rodi ceva.
CAPITOLUL 9
Cred că mama mea a fost cea care mi-a spus că un prieten bun sare în ajutorul tău în
secunda în care îl rogi – dar un prieten de suflet o face fără a fi rugat. În viaţa unei
persoane există atât de puţine momente când apare un asemenea prieten, încât ţi se
pare aproape nefiresc când se ivesc dintr-o dată trei astfel de oameni.
Noi patru ne-am întâlnit într-o noapte răcoroasă în toamna primului an de colegiu. Eu
şi Paul petreceam deja mult timp împreună, iar Charlie – care se prezentase în prima
zi de şcoală dând buzna în camera lui Paul şi oferindu-se să-l ajute la despachetat –
locuia într-o cameră de o persoană puţin mai încolo pe coridor. Gândindu-se că nimic
nu poate fi mai rău decât să fii singur, Charlie era mereu în căutare de noi prieteni.
Paul avea îndoieli în legătură cu acest personaj sălbatic şi impresionant, care nu
înceta să-i bată la uşă, propunându-i tot felul de aventuri. Ceva din constituţia atletică
a lui Charlie părea să provoace teama în sufletul lui, de parcă el însuşi ar fi fost torturat
atunci când era copil de un bătăuş cu aceeaşi alură. Din punctul meu de vedere, eram
surprins că Charlie nu se plictisise de noi, care eram prea liniştiţi prin comparaţie cu el.
În cea mai mare parte a primului nostru semestru, am fost convins că ne va abandona
pentru tovarăşi asemănători lui. În mintea mea, el făcea parte dintr-o minoritate
sănătoasă de atleţi – de genul celor care au mama neurochirurg şi tata director
general – care au trecut prin şcoală având parte mai degrabă de instructori decât de
probleme şi care au ajuns la Princeton fără niciun plan anume exceptând distracţia şi
absolvirea în jumătatea superioară a clasei.
Toate astea par amuzante acum. Adevărul e că Charlie a crescut în inima
Philadelphiei şi a mers cu serviciul voluntar de ambulanţă prin cele mai rău famate
cartiere ale oraşului. Era un puşti mediocru de la o şcoală publică, al cărui tată era
reprezentant de vânzări regional pentru un producător de chimicale de pe Coasta de
Est şi a cărui mamă preda ştiinţa la elevi de clasa a şaptea. Când a făcut cerere de
admitere la colegiu, părinţii lui i-au spus clar că orice depăşea ca valoare taxele
normale reprezenta o chestiune pe care trebuia să o rezolve singur. În ziua în care
ajunsese în campus, Charlie contractase deja mai multe împrumuturi studenţeşti şi se
îndatorase mai mult decât am fi putut-o face noi, ceilalţi, până la absolvire. Chiar şi
Paul, care provenea dintr-un mediu şi mai sărac, beneficia de o bursă întreagă, fiind
atât de nevoiaş.
Poate că acesta era şi motivul pentru care, în afara lui Paul, ale cărui insomnii erau
generate de apropierea termenului limită de predare a lucrării, niciunul dintre noi nu
făcea atât de multe şi dormea atât de puţin precum Charlie. Charlie se aştepta la
lucruri măreţe în schimbul banilor şi, ca să justifice sacrificiul, îşi intensifica dăruirea
personală. Nu era uşor să-ţi menţii un simţ al identităţii într-o şcoală unde doar unul din
cincisprezece studenţi era negru şi doar jumătate dintre aceştia erau bărbaţi. Pentru
Charlie însă, povestea cu identitatea proprie nu s-a desfăşurat niciodată conform unor
tipare convenţionale. Charlie avea o personalitate copleşitoare şi un stil irezistibil de a-
şi stabili obiectivele. Eu, unul, am simţit încă de la început că noi eram cei care trăiam
în universul lui, nu invers.
Bineînţeles că nu ştiam toate astea în acea seară târzie de octombrie, la doar şase
săptămâni după ce l-am cunoscut, când Charlie a apărut la uşa lui Paul cu cel mai
îndrăzneţ plan al lui de până atunci. Încă din vremea Războiului Civil, studenţii de la
Princeton căpătaseră obiceiul de a fura limba clopotului din vârful Nassau Hall, cea
mai veche clădire din campus. Ideea originală fusese aceea că, dacă acel clopot nu
putea anunţa începutul unui nou an universitar, atunci anul nu putea începe. Nu ştiu
dacă a existat cineva care chiar să creadă în aşa ceva, dar ştiu că furatul limbii
clopotului a devenit o tradiţie şi că studenţii încercau orice, de la forţarea încuietorilor
la căţăratul pe pereţi, pentru a păstra această tradiţie. După mai bine de o sută de ani,
administraţia campusului s-a săturat de atâtea necazuri şi s-a temut de un posibil
proces, încât a anunţat în cele din urmă că limba a fost scoasă de la locul ei. Numai că
Charlie avea informaţii că lucrurile nu stăteau aşa. După spusele lui, zvonul era doar o
farsă, iar limba se odihnea bine mersi la locul ei. Iar în noaptea aceea, cu ajutorul
nostru, el avea de gând să o fure.
Nu mai e nevoie să explic că pătrunderea într-o clădire istorică, înarmat cu un set de
chei furate, şi apoi fuga din faţa inspectorilor având în vedere piciorul meu invalid, totul
în numele unei limbi de clopot lipsite de valoare şi a cincisprezece minute de faimă în
cadrul campusului nu mi s-a părut o idee genială. Însă cu cât Charlie insista pe
această temă, cu atât îmi dădeam mai bine seama de argumentele lui: dacă studenţii
în anii mai mari au lucrările şi temele lor de cercetare, iar studenţii de anul doi îşi aleg
cursurile şi cluburile în care să ia masa, atunci tot ce le mai rămâne bobocilor este să-
şi asume riscuri sau să fie prinşi în timpul acţiunii. Decanii nu puteau fi mai îngăduitori
ca atunci. Iar când Charlie a insistat că avea să fie nevoie de nu mai puţin de trei
oameni, amândoi am decis că singura cale corectă de a rezolva lucrurile era prin vot.
În cadrul unui exerciţiu clar de democraţie, am demonstrat o uşoară superioritate faţă
de Paul, iar acesta a cedat, nefiind genul care să se opună cu înverşunare iniţiativelor.
Am convenit să-i ţinem de şase lui Charlie şi, după ce ne-am plănuit bine strategia de
atac, toţi trei am strâns de unde am putut şi ce am reuşit în materie de haine negre de
camuflaj şi la miezul nopţii am pornit spre Nassau Hill.
Am mai spus că noul Tom – cel care supravieţuise accidentului de maşină – era
construit acum dintr-un material mai pus pe aventură şi mai curajos decât fiinţa slabă
care fusese vechiul Tom. Să fim clari asupra unui aspect însă. Vechi sau nou, nu am
stofă de James Bond. Timp de o oră după ce am ajuns la Nassau Hall, am stat de
pază încordat şi plin de sudoare, temându-mă şi de umbra mea şi tresărind la orice
sunet. Apoi, puţin după unu noaptea, s-a întâmplat lucrul de care mă temeam. Când
primul dintre cluburi şi-a închis porţile în acea noapte, a început migraţia de studenţi şi
paznici către vest, înspre campus. Charlie promisese că până la acea oră vom fi
departe de Nassau Hill, dar acum nu se vedea nicăieri.
M-am întors şi am şuierat înspre Paul:
— Ce îi ia aşa de mult timp?
Însă n-am primit niciun răspuns.
Retrăgându-mă cu un pas în întuneric, am vorbit din nou, mijind ochii în penumbră:
— Ce naiba face acolo sus?
Însă când m-am uitat după colţ, n-am zărit nici urmă de Paul. Uşa din faţă a clădirii era
întredeschisă.
Am alergat spre intrare. Vârându-mi capul înăuntru, am auzit o conversaţie la distanţă
între Charlie şi Paul.
— Nu e acolo sus, spunea Charlie.
— Grăbiţi-vă! am spus eu. Vin încoace.
Brusc, din întunericul din spatele meu s-a auzit o voce:
— Poliţia campusului! Stai pe loc!
M-am întors îngrozit. Charlie a tăcut brusc. Probabil că nu auzisem bine, deoarece am
avut senzaţia că îl aud pe Paul înjurând.
— Pune-ţi mâinile în şolduri, s-a auzit iarăşi vocea.
Am simţit cum mi se înceţoşează creierul. Mi-am imaginat ancheta, avertismentul
decanului, apoi exmatricularea din colegiu.
— Pune-ţi mâinile în şolduri, a repetat vocea, mai tare.
M-am conformat.
Pentru câteva clipe s-a lăsat tăcerea. Am căutat să-l zăresc pe poliţist în întuneric, dar
n-am putut vedea nimic.
Următorul sunet pe care l-am auzit a fost un hohot de râs.
— Şi acum mişcă-te, iubito. Dansează!
Silueta care s-a ivit din beznă era cea a unui student. Individul a râs din nou, apoi s-a
apropiat cu mişcări de rumba. Avea o înălţime undeva între înălţimea mea şi cea a lui
Charlie, iar părul negru îi cădea pe faţă. Bluzonul negru îi acoperea o cămaşă albă
apretată, cu prea mulţi nasturi desfăcuţi.
Charlie şi Paul au ieşit îngrijoraţi din clădirea din spatele meu, cu mâinile goale.
Tânărul s-a dus la ei, zâmbind.
— Aşadar, e adevărat? a întrebat el.
— Ce anume? a mârâit Charlie, uitându-se urât la mine.
Tânărul a arătat spre clopotniţă.
— Limba. Chiar au scos-o de acolo?
Charlie n-a spus nimic, dar Paul a încuviinţat tăcut, încă pătruns de spiritul de
aventură.
Noul nostru prieten s-a gândit câteva secunde.
— Dar aţi ajuns acolo sus?
Am început să-mi dau seama unde voia să ajungă.
— Păi nu puteţi pleca pur şi simplu.
În ochi i se citeau intenţiile răutăcioase. Charlie începea să-l placă tot mai mult. Nu
peste mult timp m-am trezit înapoi în postul de veghe, păzind uşa dinspre est, în
vreme ce ei trei au dispărut în clădire.
Cincisprezece minute mai târziu, când s-au întors, niciunul nu mai purta pantaloni.
— Ce faceţi? m-am minunat eu.
Au venit spre mine, braţ la braţ, executând nişte mişcări uşoare de dans în boxeri.
Privind spre cupolă, am zărit şase craci de pantaloni fluturând prinşi de giruetă.
Am îngăimat că trebuie să mergem acasă, dar ei s-au uitat unul la altul şi m-au huiduit.
Străinul a insistat că trebuie să mergem la unul dintre cluburi pentru a sărbători.
Spunea că sosise momentul câtorva toasturi la Ivy, ştiind prea bine că, la acea oră,
pantalonii pe Prospect Avenue erau doar opţionali.
În vreme ce ne îndreptam aşadar spre Ivy, către est, noul nostru prieten ne-a spus
poveşti despre şotiile făcute de el în liceu: vopsirea piscinei în roşu pentru Ziua de
Sfântul Valentin; eliberarea de gândaci la ora de engleză când bobocii citeau din
Kafka; scandalizarea celor din departamentul de teatru prin umflarea unui penis
gigantic deasupra acoperişului teatrului în seara de debut cu Titus Andronicus. Am
recunoscut că eram impresionat. Am descoperit ulterior că şi el era boboc. Afirma că
absolvise liceul din Exeter şi că se numea Preston Gilmore Rankin.
— Dar, a adăugat el, aşa cum îmi amintesc până în ziua de astăzi, voi îmi puteţi spune
Gil.
Gil se deosebea de noi, bineînţeles. Privind retrospectiv, cred că a ajuns la Princeton
atât de obişnuit cu îndestularea de la Exeter, încât bogăţia şi distincţia deveniseră
aspecte invizibile pentru el. Singurul element important în ochii lui era caracterul şi
poate de aceea, în cursul primului nostru semestru, Gil s-a simţit imediat atras de
Charlie, iar prin Charlie, de noi. Farmecul lui personal reuşea întotdeauna să anuleze
diferenţele, iar eu nu m-am putut împiedica să nu simt că Gil avea să joace un rol
extrem de important pentru noi.
La mese şi la petreceri, Gil rezerva întotdeauna un loc pentru noi. În vreme ce Paul şi
Charlie au hotărât repede că ideile lui Gil despre viaţa socială prea nu semănau cu ale
lor, eu am descoperit că îmi plăcea compania lui Gil cel mai mult atunci când şedeam
la o masă sau ne înghesuiam la un bar în anticamera clubului Ivy, indiferent dacă eram
singuri sau însoţiţi de prieteni. Dacă Paul se simţea ca acasă într-o sală de curs sau cu
o carte în mână, iar Charlie se simţea acasă într-o ambulanţă, atunci Gil se simţea
acasă ori de câte ori avea loc o conversaţie, fără să-i pese de ce spune restul lumii.
Multe dintre cele mai bune nopţi de care îmi amintesc le-am petrecut la Princeton cu
el.
Către sfârşitul primăverii anului doi, venise vremea şi pentru noi să ne alegem cluburile
– şi pentru cluburi să-şi aleagă membrii. Cele mai multe cluburi instauraseră un soi de
sistem de loterie ca să îşi facă selecţia: candidaţii îşi depuneau numele pe o listă
deschisă şi noua secţiune a clubului era aleasă la întâmplare. Câteva cluburi însă
menţinuseră vechiul sistem, cunoscut sub numele de „sfada”. Această „sfadă”
aminteşte de competiţiile pentru intrarea într-o fraternitate, prin aceea că acest sistem
permite selectarea membrilor unui club mai degrabă pe baza meritelor decât a
şanselor. Şi, la fel ca în cazul fraternităţilor, definiţiile folosite de ei pentru „merite” nu
prea seamănă cu cele găsite, de pildă, într-un dicţionar. Eu şi Charlie ne-am înscris
numele la loteria de la Cloister Inn, unde păreau să se adune prietenii noştri comuni.
Gil a ales, bineînţeles, sistemul „sfadă”. Iar Paul, aflat sub influenţa lui Richard Curry,
un vechi membru Ivy, a lăsat orice prudenţă deoparte şi a ales şi el „sfada”.
Privit din exterior, Gil era perfect croit pentru Ivy. Îndeplinea toate criteriile posibile de
admitere, de la faptul că era fiul unui membru al unor cluburi de vază, până la faptul că
el însuşi era membru al celor mai înalte cercuri sociale din campus. Era chipeş fără să
facă niciun efort deosebit pentru asta – căci întotdeauna se purta cu fineţe şi niciodată
nu avea toane – putea fi tăios, dar într-un mod elegant, era sclipitor fără a lăsa
impresia de tocilar. Iar faptul că tatăl lui era un agent de bursă cu avere, care îi oferea
unicului său fiu alocaţii mai mult decât generoase, nu făcea decât să sporească aceste
şanse de admitere. Ca atare, nu a surprins pe nimeni faptul că a fost admis în Ivy în
acea primăvară, după cum nu a surprins pe nimeni nici faptul că a fost ales
preşedintele clubului un an mai târziu.
Cât despre acceptarea lui Paul în Ivy, ea s-a produs în urma unui proces cu o logică
total diferită. La această admitere a contribuit susţinerea lui Gil şi, de la distanţă, cea a
lui Richard Curry, ambii nişte ajutoare preţioase fără de care cazul lui Paul ar fi fost
lipsit de orice şansă. Dar succesul lui nu s-a datorat numai acestor relaţii importante. În
acea vreme, Paul era deja recunoscut ca unul dintre studenţii excepţionali din anul
nostru. Spre deosebire de şoarecii de bibliotecă, indivizi care nu se aventurau
niciodată în afara clădirii Firestone, Paul era condus de o curiozitate care îl transforma
într-un personaj cu care îţi făcea o adevărată plăcere să te întâlneşti şi să discuţi.
Studenţii mai mari de la Ivy păreau să descopere ceva cu adevărat fermecător în acest
elev de anul doi, care nu avea niciun fel de talent de a trage sforile, dar care se referea
la autori morţi de multă vreme folosind prenumele lor şi părea să-i cunoască extrem de
bine şi de detaliat. Când Paul a fost acceptat, nici măcar el nu a fost surprins. În acea
noapte de admitere, când s-a întors ud din cap până în picioare de şampania
sărbătoririi, am crezut că şi-a găsit în sfârşit un nou cămin.
De fapt, pentru o vreme, eu şi Charlie am fost îngrijoraţi că magnetismul clubului Ivy i-
ar fi putut îndepărta pe cei doi de noi. Iar din acest punct de vedere nu ne-a fost de
niciun folos faptul că, între timp, Richard Curry ajunsese să aibă o importanţă
covârşitoare în viaţa lui Paul. Cei doi se cunoscuseră în prima parte a anului întâi,
când am fost de acord să iau masa cu Richard în cursul uneia dintre rarele mele vizite
în New York. Interesul pe care acest om mi-l arătase după moartea tatei mi se păruse
întotdeauna bizar şi un lucru egoist – nu ştiam niciodată care din noi era surogatul,
tatăl fără copii sau orfanul fără tată – aşa că l-am rugat pe Paul să ni se alăture la cină,
sperând să-l folosesc pe el pe post de tampon. Lucrurile au mers mai bine decât
intenţionasem eu. Conexiunea dintre ei s-a realizat aproape instantaneu: Curry a
întrezărit imediat în Paul realizarea viziunii sale despre potenţialul meu personal,
viziune pe care el pretindea că şi tatăl meu o împărtăşise. Interesul lui Paul în
Hypnerotomachia răscolea în Curry amintiri din epoca de glorie când lucrase la carte
cu tata şi cu Vincent Taft. După mai puţin de un semestru, Curry s-a oferit să-l trimită
pe Paul în Italia pentru a-şi petrece vacanţa de vară pentru documentare. Pe atunci,
sprijinul susţinut de Curry lui Paul începuse să mă îngrijoreze.
Dar dacă eu şi Charlie ne temeam că pierdem doi buni prieteni, temerile noastre s-au
spulberat destul de curând. La sfârşitul celui de-al treilea an, Gil a propus ca toţi să
locuim împreună în anul patru, o decizie care însemna că el era dispus să renunţe la
camera sa de preşedinte de la Ivy ca să fie colegul nostru de cameră în campus. Paul
a fost imediat de acord. Ca atare, după ce am obţinut o repartizare mediocră la loteria
camerelor, ne-am trezit cazaţi într-o clădire din capătul de nord al clădirii Dod. Charlie
susţinea că un apartament la etajul patru ne-ar fi determinat să mai facem şi ceva
exerciţii fizice, dar până la urmă au prevalat bunul-simţ şi comoditatea, aşa că
apartamentul de la parter, bine mobilat graţie lui Gil, ne-a devenit cămin pentru ultimul
an la Princeton.
Acum, în vreme ce eu, Gil şi Paul şi ajungem în curtea dintre capela universităţii şi
amfiteatrul mare, suntem întâmpinaţi de o privelişte ciudată. Mai mult de o duzină de
corturi au fost montate în ninsoare, sub fiecare dintre ele fiind întinsă o masă pe care
se serveşte mâncare. Îmi dau imediat seama ce înseamnă asta, dar nu-mi vine să
cred. Organizatorii cursului vor să servească mâncare şi băutură afară.
Exact ca la o petrecere câmpenească înaintea unui uragan neaşteptat, mesele sunt
complet pustii. Pământul de sub ele este plin de noroi şi de smocuri de iarbă. Zăpada
se furişează pe la colţuri, iar în vântul puternic feţele de masă flutură turbate, ancorate
cu vase mari şi grele care în curând vor fi pline de ciocolată fierbinte sau cafea şi de
platouri cu prăjiturele şi pateuri învelite în plastic. În curtea tăcută imaginea are un aer
straniu, ca de oraş aflat în plină mişcare, devastat de o calamitate, un soi de punere în
scenă a dezastrului de la Pompei.
— Aşa ceva e incredibil, spune Gil în vreme ce parchează maşina.
Ieşim din vehicul şi Gil pleacă spre amfiteatru, oprindu-se ca să scuture puţin pilonii de
sprijin ai celui mai apropiat cort. Întreaga structură tremură.
— Stai să vezi ce va face Charlie când vede asta.
Ca la comandă, Charlie se iveşte în uşa amfiteatrului. Dintr-un motiv oarecare, se
pregăteşte să plece.
— Hei, Chuck, îl strig eu apropiindu-ne de el şi arătând înspre curte. Ce zici de toate
astea?
Însă Charlie are alte preocupări.
— Cum naiba să intru în sală? se repede el la Gil. Voi, idioţilor, aţi pus o fată la intrare,
iar ea nu vrea să mă lase înăuntru.
Gil deschide uşa pentru noi toţi. Prin „idioţi” înţelege că Charlie se referă la membrii
Ivy. În calitate de copreşedinţi ai celei mai mari congregaţii creştine din campus, trei
fete în anul patru de la club coordonează ceremoniile de Paşte.
— Ia-o mai blând, zice Gil. Au crezut că cei de la Cottage încearcă să facă un soi de
farsă. Şi încearcă să înăbuşe din faşă orice tentativă.
Charlie se apucă sugestiv de o parte importantă a corpului.
— Zău? Păi atunci mai bine ar îngropa asta din faşă.
— Minunat, exclam eu, îndreptându-mă spre amfiteatru. Pantofii îmi sunt uzi leoarcă.
Putem intra, vă rog?
La intrare, o fată de anul doi cu păr blond-platinat şi un bronz de schioare stă în
spatele unei mese lungi, deja clătinând din cap. Însă când Gil ajunge în spatele nostru,
în capul scărilor, totul se schimbă.
Fata se uită sfioasă la Charlie.
— Nu ştiam că eşti cu Gil... începe ea.
Din interior aud vocea profesorului Henderson de la catedra de literatură comparată,
care îl prezintă pe Taft publicului.
— Las-o baltă, i-o retează Charlie, trecând de masă şi pornind spre intrarea în
amfiteatru.
Noi, ceilalţi, îl urmăm.
Amfiteatrul e plin ochi. De-a lungul pereţilor şi în spatele sălii, lângă intrare, cei care nu
au găsit un loc stau în picioare. O zăresc pe Katie într-un rând din spate, alături de alte
fete de la Ivy, dar, înainte de a reuşi să-i atrag atenţia, Gil mă împinge în faţă, căutând
un loc unde să stăm toţi patru. Îşi pune un deget în dreptul buzelor şi arată spre scenă.
Taft se îndreaptă spre podium.
Discursul din Vinerea Mare este o tradiţie adânc înrădăcinată la Princeton. Este prima
dintre cele trei festivităţi pascale care au devenit repere fixe în vieţile sociale ale multor
studenţi, creştini şi necreştini deopotrivă. Legenda spune că evenimentul a fost
introdus în primăvara lui 1758 de Jonathan Edwards, teribilul om al bisericii din New
England care a devenit al treilea preşedinte al colegiului Princeton. Edwards le-a oferit
studenţilor o predică în noaptea Vinerei Mari, după care a dat o masă în seara de
sâmbătă şi apoi i-a dus la slujbă în noaptea de înviere. Cumva aceste ritualuri s-au
păstrat de atunci şi până în prezent, profitând de imunitatea faţă de timp şi de soarta
pe care colegiul o conferă tuturor lucrurilor, la fel cum o groapă veche cu smoală,
rămasă descoperită, continuă să omoare tot ce cade în ea din greşeală.
Aşa cum se mai întâmplă de multe ori, una dintre victimele acestei gropi cu smoală a
fost chiar Jonathan Edwards. La scurt timp după sosirea la Princeton, lui Edwards i s-a
administrat un vaccin puternic împotriva vărsatului de vânt, în urma căruia bătrânul a
decedat în mai puţin de trei luni. Neluând în seamă faptul că omul era probabil prea
slăbit ca să inventeze asemenea ceremonii, oficialităţile colegiului au recreat toate cele
trei sărbători, an după an, în ceea ce se numeşte în mod eufemistic „un context
modern”.
Bănuiesc că Jonathan Edwards n-a fost niciodată un mare admirator al eufemismelor
sau al contextelor moderne. Luând în consideraţie faptul că metafora lui celebră pentru
viaţa oamenilor se lega de un păianjen care se bălăngăne deasupra genunilor iadului,
atârnat acolo de un Dumnezeu plin de ură, probabil că bătrânul se răsuceşte în
mormânt în fiecare primăvară. Predica din Vinerea Mare nu este acum decât un
discurs ţinut de un membru al Facultăţii de Ştiinţe Umaniste. În cadrul discursului,
singurul lucru menţionat mai rar decât Dumnezeu este iadul. Cina iniţială cu motiv
religios, a cărei concepţie fusese probabil de austeritate şi de inspiraţie calvinistă, este
acum un banchet în cea mai frumoasă dintre sufrageriile studenţilor din anii inferiori.
Iar slujba de la miezul nopţii, care mai mult ca sigur făcea să tremure pereţii bisericii pe
vremuri, este acum o celebrare a credinţei lipsite de ceremonie, unde nici măcar ateii
sau agnosticii nu se pot simţi nelalocul lor. Poate că acesta este motivul pentru care
studenţii de toate orientările religioase participă la ceremoniile de Paşte, fiecare dintr-
un motiv diferit, şi toţi pleacă de acolo fericiţi, cu speranţele confirmate şi orgoliile
intacte.
Taft stă pe podium, gras şi neîngrijit ca de obicei. Văzându-l, mă gândesc la Procust,
tâlharul mitologic, care îşi tortura victimele întinzându-le membrele pe un pat, dacă
victimele erau prea scunde, sau ciopârţindu-le dacă erau prea înalte. De fiecare dată
când mă uit la Taft, mă gândesc cât de prost e construit, cum capul îi este prea mare
şi burta prea rotundă, cum îi atârnă grăsimea de braţe, ca şi cum carnea i-ar fi fost
trasă de pe oase. Cu toate astea, silueta lui are un aer de cântăreţ de operă atunci
când urcă pe scenă. În cămaşa lui albă şi mototolită şi cu haina lui de tweed ponosită,
Taft îşi depăşeşte în importanţă apariţia materială şi devine doar o minte care se
adresează semenilor ei umani. Profesorul Henderson păşeşte către el, încercând să
potrivească microfonul, iar Taft rămâne nemişcat, ca un crocodil ai cărui dinţi sunt
curăţaţi de o pasăre. Acesta este uriaşul din vârful vrejului de fasole sădit de Paul.
Amintindu-mi de povestea cu Epp Lang şi câinele, simt cum mă cuprinde iarăşi revolta.
Până când găsim un loc în spatele amfiteatrului, Taft şi-a început discursul şi deja a
deviat de la obişnuita direcţie a unui discurs din Vinerea Mare. S-a apucat să ne
prezinte ceva pe ecranul mare de proiecţie, pe care apar o serie de imagini, fiecare
mai îngrozitoare decât precedenta. Sfinţi torturaţi. Martiri măcelăriţi. Taft spune că e
mai uşor să renunţi la credinţă decât la viaţă, dar credinţa e mai greu de căpătat. A
adus cu el şi exemple ca să-şi ilustreze predica.
— Sfântul Denis, spune el, cu vocea bubuind în difuzoarele montate undeva sus, a
fost martirizat prin decapitare. Conform legendei, leşul lui a înviat şi a luat şi capul cu
el.
Deasupra, pe ecran, se vede o pictură cu un om legat la ochi, cu capul pe o piatră.
Călăul ridică un topor imens.
— Sfântul Quentin, continuă el, trecând la imaginea următoare. Pictat de Jacob
Jordaens, în 1650. A fost tras pe roată, apoi biciuit. S-a rugat la Dumnezeu pentru tărie
şi putere şi a supravieţuit, dar ulterior a fost trimis în judecată pentru vrăjitorie. A fost
tras pe roată şi bătut, iar carnea i-a fost străpunsă cu sârme de fier de la umeri până la
coapse. În degete i-au fost înfipte cuie de fier, ca şi în ţeastă şi în trup. În cele din urmă
a fost decapitat.
Neînţelegând sensul acestei expuneri, sau poate neimpresionat după ororile pe care le
vede de obicei în timpul lucrului pe ambulanţă, Charlie se întoarce spre mine.
— Aşadar, ce voia Stein? mă întreabă el în şoaptă.
Pe ecran apare imaginea întunecată a unui bărbat, complet dezbrăcat cu excepţia unei
cârpe în jurul şoldurilor, care e obligat să se întindă pe o suprafaţă de metal. Sub el
este aprins un foc.
— Sfântul Laurenţiu, continuă Taft, suficient de familiarizat cu detaliile grafice ca să nu
se mai uite înspre ele. Martirizat în anul 258. Ars de viu pe un pat de fier.
— A găsit o carte de care are nevoie Paul pentru teza lui, îi răspund eu, tot în şoaptă.
Charlie arată spre legătura din mâna lui Paul.
— Trebuie să fie ceva important, remarcă el.
M-aş fi aşteptat la o nuanţă dură în cuvintele lui, ca un ecou al modului în care Stein
ne-a retezat jocul, dar Charlie rosteşte vorbele cu respect. El şi Gil continuă să
pronunţe greşit Hypnerotomachia de cinci ori din zece încercări, dar cel puţin Charlie
îşi poate da seama cât de mult a muncit Paul şi cât de mult înseamnă această
cercetare pentru el.
Taft apasă un buton în spatele proiectorului şi pe ecran apare o imagine şi mai
ciudată. Un bărbat zace pe o tăblie de lemn, cu o gaură în partea laterală a
abdomenului. Din gaură, o sfoară este încet răsucită pe o ţepuşă de doi oameni care
flanchează victima.
— Sfântul Erasmus, spune Taft, cunoscut şi ca Elmo. A fost torturat de împăratul
Diocleţian. A supravieţuit bătăilor cu bice şi bâte. A trăit după ce a fost rostogolit prin
smoală şi i s-a dat foc. A scăpat din închisoarea în care fusese aruncat. A fost
recapturat şi forţat să se aşeze pe un scaun de fier încins. În cele din urmă a fost ucis
prin deschiderea stomacului şi răsucirea intestinelor în jurul unui tambur.
Gil se întoarce spre mine.
— Chestia asta este clar diferită.
Un chip din rândul din spate se întoarce pentru a ne admonesta, dar pare că se
răzgândeşte după ce privirea îi cade asupra lui Charlie.
— Inspectorii nici n-au vrut să audă de povestea mea legată de stor, îi şopteşte
Charlie lui Gil, încă dornic de conversaţie.
Gil se întoarce spre scenă, nevrând să reînvie subiectul.
— Sfântul Petru, continuă Taft, pictat de Michelangelo, în jurul anului 1550. Petru a
fost martirizat sub domnia lui Nero, fiind crucificat cu capul în jos la cererea lui. Se
socotea nevrednic să fie crucificat la fel ca Hristos.
Pe scenă, profesorul Henderson dă semne de iritare şi îşi ciupeşte nervos un punct de
pe o mânecă a cămăşii. Fără niciun fel de conexiune logică între imaginile care se
succedă, prezentarea lui Taft începe să semene mai puţin cu un discurs şi mai mult cu
un spectacol de voyeurism al unui sadic. Rumoarea obişnuită a conversaţiilor din
amfiteatru în Vinerea Mare s-a transformat într-o tăcere încremenită.
— Hei, spune Gil, bătându-l uşor pe Paul pe mânecă, Taft vorbeşte mereu despre
astfel de lucruri?
Paul aprobă în tăcere.
— E cam ţicnit, nu-i aşa? şopteşte Charlie.
Stând atâta vreme departe de preocupările academice ale lui Paul, cei doi observă
asemenea scene pentru prima dată în viaţa lor.
Paul dă iarăşi tăcut din cap.
— Şi acum ajungem, continuă Taft, la Renaştere. Perioada unui om care a îmbrăţişat
limbajul violenţei pe care am încercat să-l dezvălui aici. Ce vreau eu să împărtăşesc cu
voi aici, în seara asta, nu este povestea măsluită de el prin moarte, ci o parte din
povestea misterioasă pe care el a creat-o în timpul vieţii. Omul era un aristocrat din
Roma, pe nume Francesco Colonna. A scris una dintre cele mai rare cărţi care au
văzut lumina tiparului: Hypnerotomachia Poliphili.
Privirea lui Paul este fixată pe Taft, iar pupilele i se văd imense în întuneric.
— Din Roma? şoptesc eu.
Paul se uită la mine, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Înainte de a-mi răspunde însă,
la intrarea din spatele nostru se aude agitaţie. Un schimb violent şi dur de replici a
izbucnit între fata de la uşă şi un individ masiv, aflat încă în obscuritate. Vocile lor
răsună în încăpere.
Spre surprinderea mea, când individul apare la lumină, îl recunosc imediat.
CAPITOLUL 10
În ciuda protestelor vehemente ale blondei de la uşă, Richard Curry pătrunde în
amfiteatru. Zeci de capete din spatele sălii se întorc. Curry inspectează audienţa, apoi
se întoarce spre scenă.
— Această carte, continuă Taft în faţa sălii, neluând în seamă agitaţia de la uşă,
reprezintă poate cel mai mare mister încă nedescifrat al tipăriturilor din Occident.
Priviri curioase măsoară intrusul din toate părţile. Curry arată complet dezordonat:
cravata desfăcută, haina în mână, o privire rătăcită în ochi. Paul începe să-şi croiască
drum printr-un mic grup de studenţi.
— A fost publicată de cea mai renumită tiparniţă din întreaga Italie renascentistă, dar
identitatea autorului ei rămâne încă un subiect de aprigă controversă.
— Ce caută tipul ăsta aici? şopteşte Charlie.
Gil clatină din cap.
— Nu e Richard Curry?
Acum Paul a ajuns în dreptul ultimului rând şi încearcă să-i atragă atenţia lui Curry.
— Este considerată de mulţi nu numai cea mai neînţeleasă carte din lume, continuă
Taft, ci poate şi cea mai valoroasă, după Biblia lui Gutenberg.
Paul a ajuns în spatele individului. Îşi lasă mâna pe spatele lui Curry, cu mare
prudenţă, şi îi şopteşte ceva, dar bătrânul clatină din cap.
— Sunt aici, izbucneşte Curry cu glas tare, suficient de tare ca mai mulţi oameni din
primul rând să întoarcă miraţi capetele, ca să spun şi eu ceva.
Taft se opreşte din discurs. Toate chipurile din amfiteatru se uită la intrus. Acesta
întinde mâna şi şi-o plimbă prin păr. Uitându-se urât la Taft, începe din nou să
vorbească:
— Limbajul violenţei? spune el, cu o voce piţigăiată, neobişnuită. Am auzit acest
discurs cu treizeci de ani în urmă, Vincent, când aveai impresia că eu sunt publicul tău.
Se întoarce spre mulţime şi îşi întinde braţele în lateral, adresându-se tuturor: V-a
povestit despre Sfântul Laurenţiu? Sfântul Quentin? Sfântul Elmo şi tamburul? Oare nu
s-a schimbat nimic, Vincent?
Din public se aud murmure, ivite în clipa în care oamenii îşi dau seama de ura din
glasul lui Curry. Dintr-un colţ se aude un hohot scurt de râs.
— Acest individ, prieteni, continuă Curry, arătând spre scenă, este un farseur. Un idiot
şi un escroc. Se întoarce către Taft. Chiar şi un şarlatan poate păcăli acelaşi om de
două ori, Vincent. Dar tu? Tu te repezi asupra nevinovaţilor. Îşi duce degetele la buze
şi formează cu ele un gest de sărut. Bravissimo, il Fraudolento! Ridicând braţele,
încurajează publicul să se ridice în picioare. O ovaţie la scenă deschisă, prieteni. De
trei ori bravo! Pentru Sfântul Vincent, sfântul patron al hoţilor.
Taft îl priveşte furios pe intrus.
— De ce ai venit aici, Richard?
— Se cunosc? şopteşte Charlie, uluit.
Paul încearcă să îi distragă atenţia lui Curry, spunându-i să se oprească, dar Curry îi
dă mai departe:
— Dar de ce ai venit tu aici, bătrâne prieten? Aici e teatru sau şcoală? Ce-o să mai furi
de data aceasta, acum că jurnalul şefului de port nu mai e în mâinile tale?
Auzind asta, Taft înaintează câţiva paşi.
— Opreşte-te, tună el. Ce ai de gând să faci?
Însă vocea lui Curry se aude din nou ca un duh posedat:
— Unde ai pus bucata de piele din jurnal, Vincent? Spune-mi şi o să plec. O să-ţi poţi
continua farsa.
Umbrele amfiteatrului fac un joc sinistru pe chipul lui Curry. Profesorul Henderson sare
în sfârşit în picioare şi latră:
— Să cheme cineva oamenii de pază!
Un inspector este deja la un braţ depărtare de Curry, dar Taft îi face semn să nu se
amestece. Şi-a recăpătat în întregime prezenţa de spirit.
— Nu, mârâie el. Daţi-i drumul. Va pleca din proprie voinţă. Nu-i aşa, Richard? Înainte
ca ei să fie obligaţi să te aresteze!
Curry nu se dă absolut deloc bătut.
— Uită-te la noi, Vincent. Au trecut douăzeci şi cinci de ani şi purtăm acelaşi război.
Spune-mi unde e desenul original şi n-o să mă mai vezi. E singura afacere pe care o
mai avem de rezolvat. Toate celelalte – Curry îmbrăţişează simbolic întreg amfiteatrul,
adunând tot ce e înăuntru laolaltă – sunt lipsite de orice valoare.
— Ieşi, Richard, îi spune Taft.
— Noi am încercat şi am eşuat, continuă Curry. Ce spun italienii? „Nu există hoţ mai
rău decât o carte proastă”. Hai să ne comportăm bărbăteşte în privinţa asta şi să ne
dăm la o parte. Unde e desenul?
În amfiteatru se aud şoapte. Inspectorul se vâră între Curry şi Paul – dar, spre
surprinderea mea, Curry îşi pleacă brusc capul şi începe să meargă spre capătul
coridorului. Expresia de agitaţie de pe chip îi dispare.
— Nebun bătrân şi prost, zice el, adresându-i-se lui Taft, chiar şi cu spatele spre
scenă. Joacă teatru mai departe!
Studenţii de lângă perete încep să împingă spre partea din faţă a amfiteatrului,
menţinând însă distanţa. Paul rămâne locului, cu un aer nefericit, şi îşi urmăreşte
prietenul cum pleacă.
— Du-te, Richard, rosteşte Taft de pe scenă. Să nu te mai întorci.
Urmărim cu toţii înaintarea înceată a lui Curry către ieşire.
Fata de la uşă priveşte scena cu ochi mari şi plini de teamă. Peste câteva clipe, Curry
trece pragul uşii, către anticameră, apoi se face nevăzut.
Pe drum trec pe lângă blonda de la intrare fără să scot vreo vorbă şi descopăr că Gil şi
Charlie nu s-au mişcat din locul lor aflat în spatele amfiteatrului. Niciunul nu-mi acordă
atenţie; Taft le-a captat interesul. Vocea lui este de-a dreptul hipnotizantă.
— E totul în regulă? şopteşte Gil.
Încuviinţez, dar n-am chef să intru în detalii.
— Anumiţi interpreţi moderni, spune Taft, s-au mulţumit să accepte faptul că această
carte se conformează multor convenţii aparţinând genului vechii Renaşteri, acela al
idilei bucolice. Dar dacă Hypnerotomachia este doar o poveste de dragoste
convenţională, atunci de ce sunt dedicate doar treizeci de pagini idilei dintre Poliphilo
şi Polia? De ce restul de trei sute patruzeci de pagini formează un labirint de
comploturi, întâlniri ciudate cu personaje mitologice, disertaţii pe subiecte ezoterice?
Dacă doar unul din fiecare zece cuvinte ţine de idila în sine, atunci cum explicăm
celelalte nouăzeci de procente din carte?
Charlie se întoarce iarăşi spre mine.
— Tu ştiai de toate chestiile astea?
— Mda.
Am auzit acelaşi discurs de zeci de ori acasă, la cină.
— Pe scurt, nu este vorba doar de o poveste de dragoste. Lupta pentru dragoste într-
un vis a lui Poliphilo, aşa cum s-ar traduce titlul din latină, este mult mai complexă
decât o chestie de genul băiatul-care-cunoaşte-fata. Timp de cinci sute de ani,
cărturarii au supus cartea celor mai puternice instrumente de interpretare din zilele lor
şi niciunul nu a descoperit o cale de ieşire din labirint.
Cât de grea este Hypnerotomachia? Gândiţi-vă cât s-au temut traducătorii cărţii.
Primul traducător în franceză a comprimat propoziţia de deschidere, care în original
avea mai mult de şaptezeci de cuvinte lungime, în mai puţin de douăsprezece. Robert
Dallington, un contemporan al lui Shakespeare care a încercat o traducere mai exactă,
a ajuns pur şi simplu la disperare. A renunţat la încercare când nici măcar nu ajunsese
la jumătatea cărţii. De atunci nu s-a mai încercat nicio traducere în engleză.
Intelectualii occidentali au considerat cartea un sinonim al obscurităţii încă de la
publicarea ei. Rabelais şi-a bătut joc de ea. Castiglione i-a avertizat pe oamenii din
epoca Renaşterii să nu vorbească precum Poliphilo atunci când ies la vânătoare de
femei.
Şi atunci, de ce este atât de greu de înţeles? Deoarece ea conţine nu numai cuvinte
latineşti şi italieneşti, ci şi cuvinte greceşti, iudaice, arabe, caldeene şi hieroglife
egiptene. Autorul a scris simultan în mai multe limbi, uneori în mod interschimbabil. Şi
atunci când toate acele limbi nu îi erau de ajuns, a inventat el însuşi alte cuvinte.
Mai mult, există unele mistere care învăluie cartea. În primul rând, până de curând
nimeni nu a ştiut cine a scris-o. Secretul identităţii autorului a fost atât de straşnic păzit,
încât nici măcar marele Aldus, cel care a publicat cartea, nu a aflat cine i-a compus
cea mai faimoasă operă tipărită. Unul dintre editorii Hypnerotomachiei a scris o
introducere în care le cere muzelor să dezvăluie numele autorului. Muzele refuză. Ele
îi explică omului că „e mai bine să fii prudent şi să împiedici distrugerea lucrurilor
divine de către gelozia răzbunătoare”.
Şi atunci se ridică o serie de întrebări: De ce s-ar fi ostenit atât autorul dacă nu ar fi
scris altceva decât o idilă bucolică? De ce atât de multe limbi? De ce două sute de
pagini de arhitectură? De ce optsprezece pagini despre un templu al lui Venus sau
douăsprezece pagini despre un labirint subacvatic? De ce cincizeci de pagini despre o
piramidă? Sau alte o sută patruzeci de pagini despre pietre preţioase şi metale, balet
şi muzică, mâncare şi aranjamente de masă, despre floră şi faună?
Poate chiar mai important decât atât, ce roman ar fi putut învăţa atât de multe despre
atâtea subiecte, ar fi putut stăpâni la perfecţie atâtea limbi şi l-ar fi putut convinge pe
cel mai mare meşter tipograf din Italia să-i publice misterioasa carte fără ca acesta să-i
menţioneze numele?
Mai presus de toate însă, ce erau acele „lucruri divine” despre care se face aluzie în
introducere şi pe care muzele au refuzat să le divulge? Ce era cu acea gelozie
răzbunătoare pe care se temeau ca aceste lucruri să n-o inspire?
Răspunsul este că aici nu avem de a face cu o poveste de dragoste. Autorul trebuie să
fi avut cu totul alte intenţii – intenţii pe care noi, cercetătorii, nu am reuşit să le
înţelegem încă. Dar de unde să începem căutarea răspunsurilor?
Nu am de gând să răspund la această întrebare în locul vostru, în schimb, vă voi lăsa
cu o şaradă la care să vă gândiţi singuri. Rezolvaţi această şaradă şi veţi fi mai
aproape cu un pas de înţelegerea sensului Hypnerotomachiei.
Cu asta, Taft porneşte proiectorul cu o apăsare a telecomenzii. Pe ecran apar trei
imagini, dezarmante în contrastul lor alb-negru.
— Acestea sunt trei desene din Hypnerotomachia, descriind un coşmar pe care îl are
Polia ceva mai târziu în cursul poveştii. Aşa cum le descrie ea, primul desen
înfăţişează un copil care străbate o pădure într-o caleaşcă în flăcări, aceasta fiind trasă
de două femei goale pe care el le biciuieşte ca pe nişte animale sălbatice. Polia
priveşte scena din ascunzişul ei în pădure.
Al doilea desen arată copilul eliberând femeile prin tăierea lanţurilor lor fierbinţi ca focul
cu o sabie de fier. Apoi înfige sabia în fiecare din ele şi, după ce femeile mor, le
dezmembrează.
În ultimul desen, copilul a smuls inimile încă palpitând ale celor două femei din
cadavrele lor şi le aruncă păsărilor de pradă. Măruntaiele le aruncă vulturilor. Apoi,
după tranşarea cadavrelor, aruncă resturile câinilor, lupilor şi leilor care s-au strâns în
jur.
Când Polia se trezeşte din vis, doica ei îi spune că acel copil este Cupidon şi că
femeile erau tinere care îl mâniaseră refuzând afecţiunea peţitorilor lor. Polia deduce
de aici că a greşit respingându-l pe Poliphilo.
Taft face o pauză, întorcând spatele publicului ca să contemple imaginile uriaşe care
par să plutească în aer în spatele lui.
— Dar dacă presupunem că înţelesul explicit nu este şi înţelesul real? reia el,
continuând să stea cu spatele la noi, cu o voce străină ce reverberează în microfonul
pe care îl are prins de piept. Dacă interpretarea dată de doică visului nu este, de fapt,
cea corectă? Dacă ar trebui să folosim pedeapsa aplicată acestor femei ca să
descifrăm care a fost adevărata lor crimă?
Să ne gândim la pedepsele pentru crima de înaltă trădare practicate în cadrul mai
multor naţiuni europene timp de secole înainte şi după ce a fost scrisă
Hypnerotomachia. Un criminal condamnat pentru înaltă trădare era mai întâi târât –
adică era legat de coada unui cal şi târât pe pământ prin întregul oraş. Astfel era dus la
spânzurătoare, unde era atârnat în ştreang până când ajungea doar pe jumătate mort.
În acel moment era spintecat, iar măruntaiele îi erau smulse din trup şi arse chiar în
faţa lui de către călău. Inima îi era scoasă şi arătată mulţimii adunate în jur. Apoi călăul
decapita ce mai rămăsese din trup, tăia rămăşiţele şi înfigea bucăţile în ţepe aflate în
locuri publice, spre a le servi drept luare-aminte potenţialilor trădători.
În vreme ce rosteşte toate astea, Taft îşi întoarce privirea spre public, ca să observe
reacţiile. Acum se răsuceşte încet înapoi spre imagini.
— Ţinând cont de toate aceste amănunte, haideţi să reconsiderăm imaginile noastre.
Vedem că multe dintre detalii corespund genului de pedeapsă pe care tocmai l-am
descris. Victimele sunt trase către locul unde vor muri – sau, mai degrabă un pic ironic,
ele însele trag caleaşca celui care le va fi călău. Sunt dezmembrate şi mădularele lor
sunt prezentate mulţimii adunate, care în acest caz este reprezentată de animale
sălbatice.
Însă, în loc să fie spânzurate, femeile sunt spintecate cu o sabie. Ce ar trebui să
înţelegem de aici? O explicaţie posibilă este aceea că decapitarea, cu toporul sau cu
sabia, era o pedeapsă rezervată celor nobili, pentru care spânzurarea era văzută ca
fiind prea primitivă. Atunci am putea presupune că aceste doamne erau de rang înalt.
În fine, animalele care apar în mulţime vor aminti multora dintre voi de cele trei bestii
din cântecul de deschidere al Infernului lui Dante sau de cel de-al şaselea verset din
Ieremia.
Taft aruncă o privire circulară prin amfiteatru.
— Tocmai voiam să spun asta... şopteşte Gil, zâmbind.
Spre surprinderea mea, Charlie îl înghionteşte să tacă.
— Leul semnifică păcatul trufiei, continuă Taft. Iar lupul reprezintă pizma. Acestea sunt
viciile unui înalt trădător – Satana sau Iuda – aşa cum pare să sugereze pedeapsa.
Aici însă, Hypnerotomachia deviază: a treia bestie a lui Dante este leopardul,
reprezentând pofta. Francesco Colonna include aici un câine în loc de leopard,
inducând ideea că pofta nu era unul dintre păcatele pentru care sunt pedepsite cele
două femei.
Taft face o pauză, lăsând publicul să rumege câteva clipe ideile enunţate.
— Aşadar, ceea ce începem să citim aici, continuă el, este vocabularul cruzimii. În
ciuda celor gândite de mulţi dintre voi, nu este vorba de un limbaj pur barbar. Este un
limbaj bogat în semnificaţii, la fel ca multe dintre ritualurile noastre. Trebuie pur şi
simplu să învăţaţi să citiţi acest limbaj. De aceea vă voi oferi o informaţie suplimentară,
pe care o puteţi folosi la interpretarea imaginii. Apoi voi pune o întrebare şi voi lăsa
restul în seama voastră.
— Indiciul vostru final este un fapt pe care probabil că mulţi dintre voi îl cunosc, dar l-
au trecut cu vederea. Mai precis acela că putem afirma cu siguranţă că Polia a
identificat greşit copilul, observând doar arma pe care o duce acesta. Căci dacă
băieţelul din coşmar ar fi fost cu adevărat Cupidon, aşa cum pretinde Polia, atunci
arma lui nu ar fi fost sabia. Ar fi fost arcul cu săgeţi.
În public izbucnesc murmure de aprobare. Probabil că sute de studenţi încep să vadă
Valentine’s Day într-o lumină cu totul nouă.
— Ca atare, vă întreb pe voi: Cine este acest copil care duce o sabie, obligă femeile
să tragă la carul lui de război printr-o pădure încâlcită şi apoi le măcelăreşte ca şi cum
ar fi vinovate de trădare?
Taft aşteaptă, ca şi cum s-ar fi pregătit să dea şi răspunsul, dar se mulţumeşte să
spună:
— Rezolvaţi acest mister şi veţi începe să înţelegeţi adevărul ascuns din
Hypnerotomachia. Poate că veţi începe, de asemenea, să înţelegeţi nu numai
semnificaţia morţii, dar şi a formei pe care o ia moartea când vine. Noi toţi, cei cu
credinţă şi cei fără de credinţă, suntem prea obişnuiţi cu simbolul crucii ca să
înţelegem semnificaţia crucifixului. Însă religia, mai ales creştinismul, a însemnat
întotdeauna povestea morţii în floarea vieţii, a sacrificiilor şi a martirilor. Noaptea asta,
mai presus decât celelalte nopţi, când comemorăm sacrificiul celui mai faimos dintre
aceşti martiri, reprezintă un fapt pentru care ar trebui să fim dispreţuiţi dacă îl uităm.
Luându-şi ochelarii de pe nas şi băgându-i în buzunarul de la piept, Taft îşi înalţă capul
şi încheie:
— Vă încredinţez toate astea şi îmi pun speranţa în voi. Făcând un pas mare îndărăt,
adaugă: Vă mulţumesc tuturor şi vă urez noapte bună.
Din toate colţurile amfiteatrului izbucnesc aplauze – la început timide, apoi crescând
repede în intensitate. În ciuda întreruperii de mai devreme, publicul a fost sedus de
acest om ciudat şi vrăjit de combinaţia dintre intelectul şi talentul lui oratoric.
Taft dă din cap şi îşi târâie paşii către masa de pe scenă, vrând să se aşeze, dar
aplauzele continuă. Câţiva din public se ridică în picioare, continuând să bată din
palme.
— Vă mulţumesc, rosteşte el din nou, continuând să stea în picioare, cu palmele
sprijinite de spătarul scaunului.
Chiar în vreme ce rosteşte cuvintele, vechiul lui zâmbet îi revine pe buze. Ca şi cum el
ar fi urmărit tot timpul publicul şi nu invers.
Profesorul Henderson se ridică şi porneşte spre pupitru, făcând un gest de potolire a
aplauzelor.
— Prin tradiţie, spune ea, vom oferi în această seară băuturi şi mâncare în curtea
dintre amfiteatru şi capelă. Înţeleg că echipele de la întreţinere şi aprovizionare au
montat mai multe radiatoare sub mese. Vă rugăm să veniţi afară şi să vă alăturaţi
nouă.
Întorcându-se către Taft, adaugă:
— Astea fiind spuse, daţi-mi voie să-i mulţumesc doctorului Taft pentru un asemenea
discurs memorabil. Cu siguranţă că aţi impresionat pe toată lumea, spune ea zâmbind,
dar cu o anumită reţinere.
Publicul aplaudă iarăşi, apoi începe să se îndrepte încet către ieşire.
Taft urmăreşte lumea cum pleacă, iar eu îl urmăresc pe Taft. Este una dintre puţinele
ocazii în care îl văd bine pe individ, aşa retras cum este. Acum pricep în sfârşit de ce îl
socoteşte Paul de un magnetism aparte. Chiar atunci când ştii că îşi bate joc de tine, îţi
este aproape imposibil să îţi iei privirea de la el.
Încet, Taft porneşte spre ieşirea de pe scenă. În vreme ce ecranul alb se retrage
automat în locul lui din tavan, cele trei desene devin nişte fuioare cenuşii peste tablele
negre din spate. Abia reuşesc să disting animalele sălbatice devorând rămăşiţele
femeilor şi copilul care pluteşte în aer.
— Vii? mă întreabă Charlie, luându-se după Gil către ieşire.
Mă grăbesc să-i urmez.
CAPITOLUL 11
— Nu l-ai găsit pe Paul? mă întreabă Charlie când îl ajung din urmă.
— Nu avea nevoie de ajutorul meu.
Dar când povestesc ceea ce auzisem afară, Charlie se uită la mine ca şi cum n-ar fi
trebuit să-l las pe Paul să plece. Cineva se opreşte în dreptul nostru ca să-l salute pe
Gil şi Charlie se întoarce spre mine.
— Paul s-a dus după Curry? întreabă el.
Clatin din cap.
— După Bill Stein.
— Hei, veniţi la recepţie? ne interpelează Gil, sesizând o cale mai uşoară de
destindere. Ne-ar prinde bine o ieşire.
— Desigur, spun eu, iar Gil pare satisfăcut.
Mintea lui e în altă parte. Ne întoarcem în elementul lui.
— Va trebui să-i evităm pe Jack Parlow şi pe Kelly. Nu vor să discute decât despre
bal, spune el, revenind lângă noi. Dar n-ar trebui să iasă rău.
Ne conduce pe trepte în curtea albăstruie, unde urmele paşilor lăsaţi de Curry şi de
Paul în zăpadă au fost de mult acoperite. Corturile gem de studenţi şi aproape imediat
îmi amintesc cât de inutil este să încerci să eviţi pe cineva când îl ai pe Gil lângă tine.
Mărşăluim prin zăpadă către un cort aflat aproape de capelă, dar Gil exercită un soi de
atracţie socială de neevitat.
Prima care vine este fata blondă de la intrare.
— Tara, ce mai faci? o întreabă Gil cu amabilitate când fata ajunge sub acoperişul de
pânză. Mai mare agitaţia decât te aşteptai, nu?
Pe Charlie nu-l interesează compania ei. Ca să evite o scenă, îşi face de lucru la
masă, unde ceainicele de argint sunt pline cu ciocolată caldă proaspătă.
— Tara, spune Gil, îl ştii pe Tom, nu?
Fata găseşte o modalitate politicoasă de a spune că nu.
— Ah, în fine, zice Gil. Ani diferiţi.
Îmi trebuie o secundă ca să-mi dau seama că se referă la diferenţele între cursanţii de
anul doi şi cei de anul patru.
— Tom, ea e Tara Pierson, un membru al secţiunii 2001, continuă el, observând că
Charlie ne evită. Tara, el e bunul meu prieten Tom Sullivan.
Faptul că ne face cunoştinţă nu serveşte decât la crearea unei stări de stinghereală.
Abia ce termină Gil de vorbit, că Tara găseşte o clipă când acesta nu vede şi arată
înspre Charlie.
— Îmi pare atât de rău pentru ce am spus despre prietenul tău acolo înăuntru, începe
ea. Habar n-aveam cine eraţi...
Şi-i dă aşa mai departe. Ce vrea ea să spună este că noi merităm un tratament mai
bun decât alţi neica nimeni cu care nu s-a întâlnit niciodată, deoarece Gil şi cu mine ne
tragem de şireturi. Cu cât vorbeşte mai mult, cu atât mă întreb mai serios de ce n-a
fost dată afară din Ivy în hohote de râs. Există o legendă – habar n-am dacă e
adevărată sau nu – care spune că fetele de anul doi, precum Tara, pe care nu le
recomandă nimic în afara aspectului fizic, uneori îşi croiesc drum şi devin membre
graţie unei probe speciale botezate „sfada de la etajul trei”. Fetele sunt invitate la etajul
trei al clubului, etaj asupra căruia se păstrează un oarecare secret, unde li se spune că
nu vor fi admise fără a da dovadă de o anumită disponibilitate. Nu pot decât să-mi
închipui natura exactă a cererii pe care o au ele de îndeplinit, dar Gil neagă,
bineînţeles, existenţa unei asemenea probe. Presupun însă că asta este magia unui
mit precum „sfada de la etajul trei”: cu cât se vorbeşte mai puţin pe tema asta, cu atât
devine misterul mai mare.
Tara probabil că ghiceşte la ce mă gândesc sau poate că observă doar că nu-i mai
acord atenţie, deoarece în cele din urmă găseşte o scuză oarecare şi se îndepărtează
în ninsoare. Îi urez călătorie sprâncenată în gând, urmărind-o cum se îndreaptă spre
alt cort, cu părul fluturând în vânt.
O zăresc pe Katie. Stă la marginea cortului, în cealaltă parte, şi pare obosită de
discuţii. Ceaşca plină cu ciocolată fierbinte din mâna ei continuă să scoată aburi, iar
aparatul foto îi stă agăţat de gât ca un medalion. Îmi trebuie câteva secunde ca să îmi
dau seama la ce se uită. Cu câteva luni în urmă aş fi bănuit ce e mai rău, anume că se
uita după un posibil alt bărbat în viaţa ei, cel care şi-ar fi găsit timp pentru ea în nopţile
pe care eu le dedicam Hypnerotomachiei. Acum ştiu mai bine. Privirea ei este fixată
doar asupra capelei. Aceasta se înalţă ca o creastă la marginea unei mări albe – visul
oricărui fotograf.
Se întâmplă ceva curios cu atracţia între oameni. E un lucru pe care abia încep să-l
învăţ. Prima dată când am cunoscut-o pe Katie, am avut impresia că apariţia ei pe
stradă e în stare să provoace accidente rutiere. Nu toată lumea era de acord cu mine
(lui Charlie, care prefera femei mai corpolente, îi plăcea mai mult hotărârea lui Katie
decât aspectul ei), dar eu am fost vrăjit. Ne îmbrăcam elegant unul pentru celălalt – cu
cele mai bune haine ale noastre, adoptând cele mai elegante maniere şi povestindu-ne
unul altuia cele mai interesante poveşti – până când am ajuns la concluzia că secretul
pentru aura de mister în care eram învăluit şi pentru menţinerea relaţiei cu o
asemenea trufanda e diferenţa de doi ani dintre noi şi prietenia mea cu preşedintele
clubului unde ea îşi lua masa. În acele zile, doar ideea de a-i atinge mâna sau a-i
mirosi părul era suficientă ca să simt urgent nevoia de a face un duş rece. Eram
fiecare câte un trofeu pentru celălalt şi ne petreceam zilele pe câte un piedestal.
De atunci am dat-o jos de pe soclu. Ea mi-a întors favoarea. Am ajuns să ne certăm
pentru că la mine în cameră e prea cald şi pentru că ea doarme cu fereastra deschisă.
Ea se tot ia de mine pentru că cer mai mult desert, spunându-mi că într-o bună zi chiar
şi bărbaţii vor trebui să plătească un preţ pentru micile lor excese. Gil glumeşte
spunând că m-am domesticit, ironizându-mă cu ideea că obişnuiam să fiu un sălbatic.
Cert este că am fost creat pentru a fi soţ. Deschid termostatul când nu mi-e rece şi
mănânc desert când nu mi-e foame, fiindcă în spatele fiecărei admonestări din partea
lui Katie stă impresia că ea nu va tolera astfel de lucruri în viitor, deoarece va exista un
viitor. Fantasmele pe care le aveam, alimentate de potenţialul electric al întâlnirilor
dintre doi străini, au ajuns nişte umbre palide acum. Cel mai mult îmi place de ea aşa
cum arată acum, în curte.
Ochii îi sunt obosiţi, semn că o zi lungă se apropie de final. Părul e lăsat liber, iar
palele de vânt îi răsfiră şuviţele pe lângă umăr. Nu m-ar deranja deloc să stau şi să o
admir de departe, contemplând-o în toată splendoarea ei. Însă când fac un pas
înainte, micşorând distanţa dintre noi, ea mă vede şi îmi face un semn să vin lângă ea.
— Ce a fost cu toată povestea aia? mă întreabă ea. Cine a întrerupt discursul?
— Richard Curry.
— Curry? Îmi ia mâna în mâna ei. Îşi prinde buza inferioară cu dinţii. Paul cum se
simte?
— Cred că bine.
Se lasă tăcerea câteva clipe, în vreme ce privim amândoi mulţimea. Bărbaţi în
hanorace din pânză de cort îşi oferă hainele prietenelor lor mai subţire îmbrăcate.
Tara, blonda de la intrare, a vrăjit un tip care i-a dat haina lui.
Katie face un gest înapoi către amfiteatru.
— Aşadar ce crezi?
— Despre discurs?
Dă din cap, începând să-şi aranjeze părul într-un coc.
— Un pic cam sângeros.
Căpcăunul ăla nu o să primească niciun compliment de la mine.
— Dar mai interesant ca de obicei, zice ea, întinzându-mi ceaşca ei de ciocolată
fierbinte. Vrei să ţii asta?
Îşi înfăşoară pletele într-un coc şi îl trece prin două ace lungi de păr pe care le scoate
din buzunar. Modul în care îşi mişcă degetele, aranjând ceva ce nu poate vedea, îmi
aminteşte de felul în care mama obişnuia să aranjeze cravatele tatei în vreme ce
stătea în spatele lui.
— Ce s-a întâmplat? întreabă ea, observându-mi expresia de pe chip.
— Nimic. Mă gândeam doar la Paul.
— Va termina la timp?
Termenul limită al tezei. Chiar şi acum ea se gândeşte la Hypnerotomachia. Mâine
seară n-o să mai aibă de ce să se teamă.
— Sper.
Urmează o nouă tăcere, de această dată mai puţin oportună. Ghinionul loveşte chiar în
clipa în care încerc să găsesc ceva pentru a schimba subiectul – ceva despre ziua ei
de naştere sau despre cadoul care-o aşteaptă la întoarcerea în cameră. Ghinionul se
iveşte – având chipul lui Charlie. După vreo douăzeci de ture în jurul mesei cu
mâncare, Charlie s-a decis în sfârşit să ni se alăture.
— Am întârziat, anunţă el. Puteţi face o recapitulare?
Dintre toate lucrurile ciudate la Charlie, cel mai bizar este acela că se poate comporta
ca un gladiator neînfricat între bărbaţi, dar devine o cârpă de şters pe jos lângă femei.
— O recapitulare? se miră Katie, amuzată.
Charlie înşfacă un pateu şi-l azvârle în gură, apoi încă unul, cercetând în acelaşi timp
mulţimea.
— Ştii tu. Cum mai merg cursurile. Cine se mai vede cu cine. Ce vei face anul viitor.
Chestiile obişnuite.
Katie zâmbeşte.
— Cursurile merg foarte bine, Charlie. Tom şi cu mine continuăm să ne vedem. Îi
aruncă o privire dojenitoare. Iar eu voi fi doar în anul trei. Voi continua să fiu aici anul
viitor.
— Aha, exclamă Charlie, pentru că nu-şi aminteşte niciodată vârsta lui Katie. Scoţând
la iveală un fursec din palmele lui ca două lopeţi, caută un subiect bun de conversaţie
între o studentă de anul doi şi un student în anul patru. Probabil că anul trei e cel mai
greu, rosteşte el în cele din urmă, optând pentru cel mai prost subiect: sfatul. Două
teze de dat. Pregătirea pentru lucrarea de diplomă. Şi o relaţie de durată cu tipul ăsta,
continuă el arătând spre mine cu o mână şi hrănindu-se cu cealaltă. Nu e un an uşor.
Savurează gustul din gură şi în acelaşi timp rumegă viitorul nostru. Nu pot spune că
sunt invidios, continuă el.
Face o pauză, oferindu-ne timp să ne revenim. Ca printr-o minune a economiei,
Charlie a înrăutăţit dramatic situaţia în mai puţin de douăzeci de cuvinte.
— Ţi-ai fi dorit să fi fost în stare să alergi în seara asta? întreabă el acum.
Continuând să spere într-o rezolvare bună a situaţiei, Katie aşteaptă explicaţii de la el.
Mult mai obişnuit cu felul în care funcţionează creierul lui Charlie, eu mă aştept la o
înrăutăţire.
— Olimpiada Nudă, zice el, ignorând semnul meu imperativ de a schimba subiectul.
Nu-ţi doreşti să fi alergat?
Întrebarea este o lovitură de maestru. O văd venind, dar nu am nicio putere de a mă
apăra împotriva ei. Ca să demonstreze că ştie prea bine de faptul că ea e în anul doi şi
că locuieşte în Holder, Charlie întreabă dacă prietena mea nu e supărată că nu a putut
poza dezbrăcată în seara asta în faţa întregului campus. Cred că în subconştientul lui
complimentul făcut e acela că o fată cu nurii lui Katie abia aşteaptă orice ocazie ca să-i
arate tuturor. Charlie pare să n-aibă habar de milioanele de moduri în care toată
povestea asta se poate termina extrem de prost.
Chipul lui Katie se înăspreşte când ea îşi dă seama unde bate el.
— De ce? Ar trebui să-mi fi dorit?
— Nu prea există fete de anul doi pe care să le ştiu şi care să rateze o asemenea
ocazie, zice Charlie.
Iar din tonul lui mai prudent deduc că şi-a dat seama că a întrecut măsura.
— Şi despre ce ocazie ar fi vorba? insistă Katie.
Încerc să îl ajut, căutând un eufemism adecvat pentru sintagma „goliciune beată”, dar
în minte nu am decât nişte crâmpeie de gânduri fără noimă. Nu-mi trec prin creier
decât înjurături şi obscenităţi.
— Ocazia să rămână fără haine o dată la patru ani? îngaimă Charlie.
Încet, Katie ne măsoară cu privirea pe amândoi din cap până în picioare. Evaluând
îmbrăcămintea de pe noi, mai ales hainele mele ponosite de prea mult stat în dulap,
nu-şi iroseşte vorbele:
— Atunci cred că suntem chit. Deoarece nu cunosc prea mulţi studenţi mari care să
rateze ocazia de a-şi schimba hainele o dată la patru ani.
Mă lupt cu impulsul de a a-mi netezi cutele cămăşii.
Înţelegând mesajul subînţeles, Charlie se preface iarăşi interesat de mâncare. Şi-a
terminat treaba aici.
— Voi doi sunteţi un cuplu încântător, spune Katie. Ştiai chestia asta?
Încearcă să pară amuzată, dar în vocea ei există o urmă de supărare pe care nu o
poate ascunde. Întinde mâna şi îşi trece degetele prin părul meu, încercând să
schimbe starea de spirit, dar în acea clipă se iveşte o fată de la Ivy, braţ la braţ cu Gil.
După expresia de scuze de pe chipul lui, înţeleg că ea a acea Kelly despre care el ne
avertizase să o evităm.
— Tom, o cunoşti pe Kelly Danner, nu-i aşa?
Înainte de a putea răspunde că nu, faţa lui Kelly se contorsionează de furie. Se
concentrează asupra unei chestii din colţul îndepărtat al curţii.
— Rahaţii ăştia idioţi, înjură ea, aruncând paharul de plastic pe jos. Ştiam eu că vor
încerca să facă aşa ceva în seara asta.
Ne întoarcem cu toţii. Mărşăluind spre noi din direcţia cluburilor, un grup de tineri
purtând tunici şi togi se apropie de corturi.
Charlie scoate un chiot, apropiindu-se de noi ca să vadă mai bine.
— Spuneţi-le să plece de aici, se răţoieşte Kelly, la toţi şi la nimeni în particular.
Grupul începe să se vadă mai bine prin ninsoare. Acum e limpede că se întâmplă
lucrul de care Kelly se temea cel mai mult: o farsă coregrafică. Fiecare togă este
inscripţionată cu mai multe litere pe piept, scrise pe două rânduri separate. Deşi nu pot
distinge încă literele din rândul de jos, rândul de sus conţine doar două litere mari:
„T.I.”.
T.I. reprezintă abrevierea obişnuită pentru Tiger Inn, al treilea club ca vechime şi
singurul loc din campus condus de o gaşcă de nebuni de legat. Plănuirea unei farse de
către cei din T.I. constituie una dintre puţinele ocazii când Ivy îşi demonstrează
vulnerabilitatea. Iar seara asta constituie ocazia perfectă.
În curte izbucnesc hohote de râs, dar eu trebuie să îmi forţez serios privirea ca să văd
motivul acestor hohote. Întregul grup de nebuni s-a deghizat, având acum bărbi lungi
şi sure şi peruci. De jur împrejurul nostru, corturile se umplu cu tineri care caută un loc
mai bun de unde să vadă scena.
După o mică înghesuială, tipii de la T.I. se desfăşoară pe un rând lung. În timp ce ei
fac asta, eu reuşesc în sfârşit să desluşesc cel de-al doilea şir de litere de pe fiecare
togă. Pe pieptul fiecăruia este înscris un singur cuvânt şi, aşa cum îmi dau eu seama,
fiecare cuvânt reprezintă un nume. Iar numele celui mai înalt tip, cel care stă în mijloc,
este Iisus. La stânga şi la dreapta lui stau doisprezece apostoli, câte şase de fiecare
parte.
Râsetele şi chiotele au devenit deja mai intense.
Kelly strânge din fălci. Din expresia lui Gil nu-mi dau seama dacă încearcă să-şi
înăbuşe râsul ca să n-o irite pe Kelly sau încearcă să creeze impresia că e doar vag
amuzat, când el de fapt nu e.
Personajul Iisus iese din rând şi îşi ridică braţele ca să reducă publicul la tăcere. De
îndată ce în curte se instaurează tăcerea, individul se dă înapoi, rosteşte câteva
comenzi şi întregul rând se postează în formaţie de cor. Scoţând un fluier din togă,
personajul Iisus suflă în el o singură notă. Rândul care între timp s-a aşezat pe jos
răspunde fredonând nota respectivă. Rândul care stă pe vine se alătură cu o terţă
perfectă. În cele din urmă, chiar în secunda în care cele două rânduri par să-şi fi
epuizat răsuflarea, apostolii care stau în picioare îşi aduc contribuţia cu o cvintă.
Impresionat de toate pregătirile de scenă, publicul aplaudă frenetic şi fluieră încă o
dată.
— Frumoasă togă! strigă cineva dintr-un cort apropiat.
Personajul Iisus îşi roteşte capul, ridică o sprânceană în direcţia vocii, apoi revine la
dirijarea corului. În cele din urmă, ridicându-şi de trei ori bagheta în aer cu o mişcare
din încheietură, îşi dă braţele în spate într-un gest teatral, le întinde iarăşi în faţă şi
apoi corul începe să cânte cu voce tare. Vocile tinerilor răsună puternic în întreaga
curte, pe melodia din Imul de luptă al republicii.
La acest moment, doi apostoli din primul rând se ridică în picioare şi fac un pas în faţă.
Primul desface un banner pe care scrie „Ivy”, iar cel de-al doilea desface un alt banner
pe care scrie „Cottage”. După ce îşi ridică nasurile dispreţuitor unul la celălalt şi se
învârt plini de importanţă pe lângă personajul Iisus, cântecul porneşte mai departe.
Cu asta, cei treisprezece oameni se întorc şi, cu precizie coregrafică, îşi ridică partea
din spate a togilor ca să dezvăluie un mesaj scris pe fesele lor, câte o literă pe fiecare
fesă:
PAŞTE FERICIT DE LA TIGER INN
Primul lucru pe care mi-l amintesc este sunetul paşilor lui Charlie, care se repede la
trupul din zăpadă. Îl urmează o mulţime imensă, care se strânge în jurul victimei, aşa
că nu mai văd nimic.
— O, Iisuse, şopteşte Gil.
Mai multe voci din mulţime se reped:
— A păţit ceva?
Victima însă nu pare să se mişte.
În cele din urmă se aude vocea lui Charlie:
— Cineva să cheme o ambulanţă! Spuneţi-le că avem o victimă inconştientă în curtea
de lângă capelă!
Gil scoate telefonul mobil din buzunar, dar, înainte să formeze vreun număr, la faţa
locului apar doi poliţişti din campus. Unul din ei îşi croieşte drum cu coatele prin
mulţime. Celălalt începe să împingă spectatorii înapoi. Pentru o clipă îl văd pe Charlie
ghemuit deasupra victimei, apăsându-i pieptul cu palmele – cu mişcări perfecte, ca
nişte pistoane. Ce ciudat este să îl vezi în acţiune pe Charlie, noaptea, la genul de
treabă la care el se pricepe cel mai bine.
— Vine o ambulanţă încoace!
Aud vag, departe, sirenele.
Picioarele încep să-mi tremure. Am senzaţia înfiorătoare că ceva întunecat îmi trece
pe deasupra capului.
Se iveşte şi ambulanţa. Uşile din spate se deschid şi doi paramedici ies ca să pună
victima pe targă şi s-o fixeze bine. Acţiunea atrage iarăşi spectatorii, care intră şi ies
din raza mea vizuală. Când uşile din spate ale ambulanţei se închid, pe sol rămâne
urma trupului căzut. Forma de pe caldarâm are un aspect aparte, ca o pată de
murdărie pe hainele imaculate ale unei prinţese din poveşti. Încep să văd mai clar
ceea ce eu am socotit a fi noroi împrăştiat în momentul impactului. Negrul este de fapt
roşu; noroiul este sânge. În biroul de deasupra domneşte întunericul.
Ambulanţa pleacă în goană. Sirenele şi luminile ei se estompează pe măsură ce
vehiculul parcurge Nassau Street. Mă holbez iarăşi la forma de pe sol. Nu pare deloc
regulată; seamănă cu un înger de zăpadă frânt. Vântul şuieră, iar eu încep să tremur.
Îmi dau seama că a dispărut şi Charlie doar atunci când mulţimea din curte începe să
se disperseze. Charlie a plecat cu ambulanţa şi o tăcere neplăcută se lasă în locul din
care mă aştept să-i aud vocea.
Studenţii dispar încet din curte, discutând cu voci înăbuşite.
— Sper că n-a păţit ceva serios, spune Gil, lăsându-şi mâna pe umărul meu.
Pentru câteva secunde cred că se referă la Charlie.
— Hai să mergem acasă, continuă el. Te duc eu cu maşina.
Apreciez căldura mâinii lui, dar rămân pe loc şi continuu să mă holbez. În mintea mea
omul acela cade din nou şi se izbeşte de pământ. Secvenţa evenimentului se
fragmentează şi aud geamul spărgându-se, apoi focul de armă.
Simt că mi se face rău.
— Haide, insistă Gil. Să plecăm de aici.
Vântul creşte iarăşi în intensitate, aşa că sunt de acord. Katie a dispărut undeva în
toiul agitaţiei cu ambulanţa şi o prietenă de-a ei care stă în apropiere de mine îmi
spune că s-a întors la Holder cu colegele ei de cameră. Hotărăsc s-o sun de acasă.
Gil îşi lasă palma cu blândeţe pe spatele meu şi mă îndrumă către Saab-ul lui, care se
odihneşte în zăpadă în apropiere de intrarea în amfiteatru. Cu acel instinct inegalabil al
omului care ştie ce e mai bine în orice situaţie, Gil porneşte căldura şi o potriveşte la
un nivel confortabil, apoi potriveşte sonorul unui vechi cântec al lui Sinatra, până când
vântul devine o amintire, după care, turând motorul şi ţâşnind de pe loc într-un mod
care are darul de a mă asigura de invulnerabilitatea noastră în faţa stihiilor naturii,
porneşte spre campus. În urma noastră totul se transformă treptat într-un strat alb de
zăpadă.
— Ai apucat să-l vezi pe individul care a căzut? mă întreabă Gil, cu voce scăzută.
— N-am putut vedea nimic.
— Doar nu crezi...
Gil se agită uşor pe scaunul lui.
— Ce să cred?
— Să-l sunăm pe Paul ca să vedem dacă n-a păţit ceva?
Gil îmi dă telefonul lui, dar n-are semnal.
— Sunt convins că n-a păţit nimic, spun eu, jucându-mă cu telefonul.
Rămânem fiecare cu gândurile lui câteva minute, încercând să ne alungăm din minte
posibilitatea nefastă. În cele din urmă, Gil schimbă vorba:
— Povesteşte-mi despre călătoria ta. Am zburat până în Columbus în cursul
săptămânii pentru a sărbători terminarea tezei. Cum a fost acasă?
Înjghebăm o conversaţie seacă, trecând de la un subiect la altul şi încercând să plutim
deasupra gândurilor noastre reale. Îi spun ultimele veşti despre surorile mele mai în
vârstă, una – medic veterinar, cealaltă – doctorand în afaceri, apoi Gil mă întreabă
despre maică-mea, de a cărei zi de naştere tocmai şi-a amintit. Îmi spune că, în ciuda
timpului pe care l-a dedicat planificării balului, a reuşit să-şi termine teza înainte de
ultimele zile limită ale departamentului de economie, când eu fusesem plecat. Treptat,
începem să ne întrebăm cu voce tare la ce facultate de Medicină a fost acceptat
Charlie şi să ne dăm cu presupusul despre intenţiile lui, căci acestea reprezintă
chestiuni asupra cărora Charlie păstrează tăcerea cu modestie, chiar şi în faţa noastră.
Mergem spre sud, iar în noaptea friguroasă internatele se succed de-o parte şi de alta
a drumului. Probabil că vestea despre cele întâmplate la capelă s-a răspândit deja prin
campus, fiindcă nu se vede niciun pieton, iar celelalte maşini se odihnesc tăcute în
parcări. Drumul până la parcarea noastră, la aproape un kilometru dincolo de Dod,
pare aproape la fel de lung ca plimbarea pe jos înapoi. Paul nu se vede nicăieri.
CAPITOLUL 12
Referindu-se la Frankenstein, există un vechi punct de vedere al analiştilor care spune
că monstrul reprezintă de fapt o metaforă pentru roman. Mary Shelley, care avea
nouăsprezece ani atunci când a început să scrie cartea, a încurajat o astfel de
interpretare, referindu-se la ea folosind expresia „progenitură hidoasă” – un lucru mort
cu o viaţă proprie. După ce pierduse un copil la şaptesprezece ani şi după ce ea însăşi
provocase moartea mamei ei la naştere, probabil că Mary ştia prea bine ce spunea.
O vreme am crezut că Mary Shelley reprezintă tot ce are în comun teza mea cu teza
lui Paul: ea şi Francesco Colonna (care, în opinia unor cercetători, avea doar
paisprezece ani la data scrierii Hypnerotomachiei) făceau un cuplu pe cinste, ca doi
adolescenţi înţelepţi cu mult peste vârsta lor biologică. Pentru mine, în lunile dinainte
să o cunosc pe Katie, Mary şi Francesco erau iubiţi dincolo de baierele timpului, la fel
de tineri în epoci diferite. Pentru Paul, care stătuse nas în nas cu cercetătorii din
generaţia tatălui meu, cei doi reprezentau o emblemă a puterii tinereţii împotriva
mecanismului predestinat al vârstei.
Poate părea ciudat, dar Paul şi-a îndreptat prima dată atenţia asupra
Hypnerotomachiei doar atunci când a auzit alte argumente, care susţineau că
Francesco Colonna fusese mai vârstnic la data scrierii cărţii. Venise la Taft în primul
an ca un novice, iar vulpoiul simţise imediat influenţa tatei asupra lui Paul. Deşi
pretindea că se retrăsese din studierea acelei cărţi vechi, Taft era mai mult decât
nerăbdător să-i demonstreze lui Paul tâmpenia teoriilor tatei. Continuând să favorizeze
teoria unui Colonna veneţian, Taft i-a explicat cea mai puternică dovadă în favoarea
Pretendentului.
Conform celor afirmate de Taft, Hypnerotomachia a fost publicată în 1499, când
Colonna avea patruzeci şi cinci de ani; nu aici era problema. Însă ultima pagină a
poveştii, compusă de însuşi Colonna, afirmă că această lucrare a fost scrisă în 1467 –
dată la care Francesco, teorie susţinută de tatăl meu, ar fi avut doar paisprezece ani.
Oricât de improbabil ar fi fost ca un călugăr criminal să fi scris Hypnerotomachia,
pentru un adolescent ar fi fost de-a dreptul imposibil.
Ca atare, precum regele pizmaş care inventa mereu noi munci pentru tânărul Hercule,
Taft i-a pus lui Paul pe umeri sarcina de a aduce dovezi. Până când noul său protejat
nu lămurea problema vârstei lui Colonna, Taft refuza să supervizeze orice cercetare
plecată de la premisa unui autor roman.
Modul în care Paul a refuzat să se plece sub logica zdrobitoare a acestor fapte
aproape că sfidează orice explicaţie. Paul a găsit o sursă extrem de puternică de
motivare nu numai în mănuşa aruncată de Taft, ci şi în Taft însuşi: cu toate că
respingea interpretarea rigidă a Hypnerotomachiei oferită de el, Paul s-a apucat să
cerceteze sursele cu aceeaşi rigurozitate. În vreme ce tatăl meu se lăsa condus de
inspiraţie şi intuiţie, căutând mai degrabă în locuri exotice precum mănăstiri şi biblioteci
papale, Paul a adoptat abordarea mai ştiinţifică a lui Taft. Nicio carte nu era prea
neînsemnată de cercetat şi nicio locaţie prea sordidă. S-a apucat să scotocească
bibliotecile din Princeton de la un capăt la celălalt. Treptat, concepţia lui despre cărţi s-
a modificat profund, aşa cum se modifică radical concepţia despre apă a unui individ
care a trăit întreaga viaţă lângă un lac şi este brusc confruntat cu măreţia oceanului. În
ziua în care a plecat la colegiu, colecţia de cărţi a lui Paul număra cu puţin sub şase
sute de volume. Colecţia de cărţi de la Princeton, incluzând aici cei optzeci de kilometri
de rafturi de la biblioteca Firestone, număra mai bine de şase milioane de volume.
Experienţa l-a intimidat foarte tare pe Paul la început. Imaginea ciudată zugrăvită de
tatăl meu, cea a descoperirii de documente-cheie din pură întâmplare, i-a explodat
brusc în faţă lui Paul. Mai dureroasă, cred eu, a fost îndoiala indusă în mintea lui Paul,
introspecţia şi lupta cu sine, toate acestea generând în el întrebarea dacă geniul
adorat de el nu era cumva un simplu talent de provincie, o steluţă insipidă într-un colţ
întunecat de cer. Faptul că unii dintre colegii lui Paul, care aveau o minte mai
destupată, recunoşteau că Paul era cu mult peste media clasei şi că profesorii nutreau
faţă de el un respect aproape mesianic nu însemna nimic pentru Paul dacă n-avea să
descifreze secretul Hypnerotomachiei.
După aceea, în cursul verii petrecute în Italia, totul s-a schimbat. Paul a descoperit
munca cercetătorilor italieni, ale căror texte le putea parcurge graţie celor patru ani de
studiu al limbii latine. Cufundându-se în cercetarea biografiei oficiale a Pretendentului
veneţian, Paul a aflat că unele elemente din Hypnerotomachia se datorau unei cărţi
intitulate Cornucopiae, publicate în 1489. Ca detaliu în viaţa Pretendentului, acest
lucru părea lipsit de importanţă – dar Paul, adâncindu-se în problemă cu imaginea
romanului Francesco în minte, a văzut mult mai mult decât atât. Indiferent când ar fi
pretins Colonna că a scris cartea, acum exista dovada clară că ea fusese compusă
după 1489. La acea dată, Francesco ar fi avut cel puţin treizeci şi şase de ani, nu
paisprezece. Şi, în vreme ce Paul nu-şi putea imagina de ce ar fi minţit Colonna în
legătură cu anul în care a scris Hypnerotomachia, tot el şi-a dat seama că avea în faţă
răspunsul la provocarea lansată de Taft. Iar o dată cu asta descoperise că intra clar în
lumea creată de tatăl meu, indiferent de consecinţe.
A urmat o perioadă de încredere neţărmurită. Înarmat cu un bagaj de patru limbi
cunoscute la perfecţie (cea de-a cincea, engleza, fiind inutilă cu excepţia unor surse
secundare) şi cu bogate cunoştinţe despre viaţa şi vremurile în care a trăit Colonna,
Paul s-a aruncat cu nesaţ în studiul textului cărţii. A dedicat în fiecare zi tot mai mult
timp proiectului, adoptând faţă de Hypnerotomachia o poziţie pe care eu o găseam
neliniştitor de familiară: paginile cărţii reprezentau un teren de bătălie unde el şi
Colonna îşi încrucişau spadele, iar câştigătorul lua totul. Influenţa lui Vincent Taft,
oarecum diminuată în lunile dinaintea călătoriei lui Paul în Italia, a cunoscut şi ea o
revenire în forţă. În vreme ce interesul lui Paul a dobândit treptat nuanţa obsesiei, Taft
şi Stein au devenit nişte personaje tot mai importante în viaţa lui. Şi, dacă n-ar fi existat
intervenţia unui om providenţial, cred că l-am fi pierdut pe Paul complet în favoarea lor.
Acel om s-a numit Francesco Colonna, iar cartea lui s-a dovedit o enigmă mut mai
greu de descifrat decât s-ar fi gândit vreodată. Deşi Paul şi-a extenuat creierul dincolo
de orice limită, a descoperit curând că muntele nu se lasă mişcat din loc oricât de mult
ar încerca. În vreme ce progresele lui deveneau tot mai dificile şi toamna anului trei s-a
transformat în iarnă, Paul a devenit tot mai iritabil, aruncând iute cu replici usturătoare
şi având maniere brutale, influenţe pe care nu le-ar fi putut prelua decât de la Taft. Gil
mi-a spus că, în cadrul clubului Ivy, membrii începuseră să glumească pe seama lui
Paul când îl vedeau cum se aşază singur la masă, înconjurat de stive de cărţi şi fără
să intre în vorbă cu cineva. Cu cât vedeam că încrederea lui se năruie, cu atât
înţelegeam mai bine ceva ce îmi spusese tata odată: Hypnerotomachia era o sirenă,
un cântec fantomatic pe un ţărm îndepărtat, o zgripţuroaică fără milă. Cine voia să-şi
unească destinul cu ea o făcea pe propriul risc.
Aşa s-a şi întâmplat. A venit primăvara; tinerele în bustiere au început să se joace
Frisbee sub fereastra lui; veveriţele şi florile au năpădit ramurile copacilor; de pe
terenurile de tenis au început să se audă ecourile meciurilor amicale; cu toate astea,
Paul continua să stea în camera lui, singur, cu jaluzelele trase, cu uşa încuiată şi cu un
afiş pe uşă pe care scria: NU DERANJAŢI. Tot ce îmi plăcea mie la anotimpul trezirii la
viaţă el socotea doar o deturnare a atenţiei – aromele şi sunetele, sentimentul de
nerăbdare după o iarnă lungă şi plină de ore de studiu. Ştiam că eu însumi deveneam
o sursă de distragere pentru el. Tot ce îmi spunea începea să sune a buletin meteo
într-o limbă străină. Am început să-i fac tot mai rar vizite.
I-a fost de ajuns o singură vară ca să se schimbe. La începutul lunii septembrie din
anul patru, după trei luni petrecute într-un campus pustiu, Paul ne-a urat bun venit
înapoi tuturor şi ne-a ajutat la mutatul bagajelor. Devenise brusc deschis faţă de
întreruperi, dornic să petreacă mai mult timp cu prietenii, mai puţin obsedat de trecut.
În primele luni ale acelui semestru, amândoi ne-am bucurat de o renaştere a prieteniei
noastre, care a devenit mai puternică decât aş fi putut spera vreodată. Paul a început
să se descotorosească de cârcotaşii care abia aşteptau să audă ceva scandalos din
gura lui; petrecea mai puţin timp cu Taft şi cu Stein; se bucura de mese şi de plimbări
între cursuri. Ajunsese chiar să privească cu umor modul în care gunoierii goleau
coşurile de sub fereastra noastră în fiecare dimineaţă de marţi la ora şapte. Mi-am zis
că îşi revenise. Mai mult decât atât: mi-am zis că a renăscut.
Abia când Paul a venit la mine în octombrie, într-o noapte târziu după examenele
noastre parţiale, am înţeles celălalt lucru pe care lucrările noastre îl aveau în comun:
ambele teme erau nişte lucruri moarte care refuzau să rămână îngropate.
— Există ceva care te-ar putea face să te răzgândeşti în ceea ce priveşte munca la
Hypnerotomachia? m-a întrebat Paul în acea noapte – iar din expresia lui de încordare
mi-am dat seama că descoperise ceva important.
— Nu, i-am răspuns, pe jumătate pentru că vorbeam serios în privinţa asta, pe
jumătate ca să-l fac să dezvăluie mai multe.
— Cred că am făcut o descoperire semnificativă peste vară. Dar am nevoie de ajutorul
tău ca s-o înţeleg.
— Povesteşte-mi, i-am cerut eu.
Indiferent de cum începuse totul pentru tatăl meu, fără să ţină seama de ce-i trezise
curiozitatea pentru Hypnerotomachia, povestea lui Paul a fost cea care mi-a atras mie
atenţia. Ceea ce mi-a dezvăluit Paul în acea noapte a dat o nouă viaţă cărţii demult
scrise a lui Colonna.
— Anul trecut, când a observat că deveneam tot mai frustrat, Vincent m-a prezentat lui
Steven Gelbman de la Brown, a început Paul. Gelbman face cercetări în domeniul
combinat al matematicii, al criptografiei şi al religiei. Este expert în analiza matematică
a Torei. Ai auzit de chestia asta?
— Pare a fi cabala.
— Exact. Nu se studiază doar ce spun cuvintele din Biblie, ci se studiază ce spun
numerele. Fiecare literă din alfabetul iudaic are un număr alocat. Folosind ordinea
literelor, poţi căuta anumite modele matematice.
Ei bine, la început am avut dubiile mele. N-am acceptat ideea nici măcar după zece
ore de introducere în corespondenţa sefirotică. Pur şi simplu nu părea să aibă legătură
cu Colonna. Până în acea vară însă, terminasem cu sursele secundare despre
Hypnerotomachia şi începusem chiar să lucrez la carte. Era un lucru imposibil.
Încercam să adaptez diverse interpretări ale cărţii, dar totul se termina într-o fundătură.
Abia apucam să construiesc o ipoteză după câteva pagini, folosind o anumită
structură, că fragmentul se termina brusc, iar următorul paragraf punea totul într-o
nouă lumină.
Mi-am petrecut cinci săptămâni doar încercând să înţeleg primul labirint descris de
Francesco. L-am studiat pe Vitruvius ca să înţeleg termenii arhitecturali. Am cercetat în
cărţi toate labirinturile antice pe care le ştiam – cel egiptean din Oraşul Crocodililor,
cele din Lemnos, Clusium şi Creta şi încă alte câteva. Apoi mi-am dat seama că în
Hypnerotomachia apăreau patru labirinturi diferite – unul într-un templu, unul sub apă,
unul într-o grădină şi unul subteran. Imediat ce am crezut că încep să înţeleg un nivel
de complexitate, devenea de patru ori mai complicat. Însuşi Poliphilo se rătăceşte la
începutul cărţii şi spune: „Singura mea şansă a fost să cerşesc îndurarea Ariadnei din
Creta, cea care i-a dat firul de arnică lui Tezeu ca să scape din labirintul îngrozitor”.
Era ca şi cum volumul îmi transmitea mesajul că înţelege prefect ce se petrece cu
mine.
În cele din urmă, mi-am dat seama că singurul lucru despre care ştiam că funcţionează
în mod cert era acrostihul cu prima literă a fiecărui capitol. Aşa că am procedat aşa
cum îmi cerea cartea. Am cerşit îndurarea Ariadnei din Creta, singura persoană
capabilă să rezolve misterul.
— Aşa că te-ai dus înapoi la Gelbman, am rostit eu.
El a dat din cap.
— Îmi muşcam pumnii. Eram disperat. În iulie, Gelbman m-a lăsat să stau cu el în
Providence după ce Vincent a insistat asupra progreselor obţinute prin aplicarea
metodei lui. Şi-a petrecut sfârşitul de săptămână arătându-mi alte tehnici de decodare,
mai sofisticate, şi atunci lucrurile au început să capete noimă.
Îmi amintesc că mă uitam dincolo de umărul lui Paul, pe fereastră, în timp ce el
vorbea, sesizând că peisajul de afară se schimbă. Stăteam în dormitorul nostru din
Dod, singuri într-o noapte de vineri; Charlie şi Gil se găseau undeva dedesubtul
nostru, jucând paintball în tunele cu un grup de prieteni de la Ivy şi cu echipa de
paramedici de pe ambulanţă. În ziua următoare aveam de făcut o lucrare şi de învăţat
pentru un test. O săptămână mai târziu, urma să mă întâlnesc cu Katie pentru prima
oară. În acel moment însă, Paul avea parte de toată atenţia mea.
— Cel mai complicat concept pe care mi l-a predat, a continuat Paul, a fost cel de
decodificare a unei cărţi pe baza algoritmilor sau a cifrurilor inserate în textul în sine. În
astfel de cazuri, cheia de descifrare este construită o dată cu textul. Afli cifrul, ca pe o
ecuaţie sau un set de instrucţiuni, apoi foloseşti cifrul ca să descoperi taina textului.
Astfel, cartea se interpretează practic singură.
Am zâmbit.
— Pare o idee care ar putea duce la faliment catedra de engleză, am rostit eu.
— Şi eu am fost sceptic, mi-a mărturisit Paul. Se pare însă că există o tradiţie de lungă
durată în acest sens. Intelectualii din perioada iluministă obişnuiau să scrie texte
întregi în acest mod, luând-o ca pe o joacă. Textul semăna cu o poveste obişnuită sau
cu o nuvelă epistolară, genul ăsta de scrieri. Dar dacă deprindeai tehnicile adecvate –
poate observând greşeli de tipar care se dovedeau intenţionate sau rezolvând
enigmele din ilustraţii – aveai şansa de a descoperi cheia. Ceva de genul: „Foloseşte
doar numerele prime şi pătratele perfecte şi literele comune din fiecare al zecelea
cuvânt; exclude cuvintele lordului Kinkaid şi orice întrebări ale fetei în casă”. Urmai
instrucţiunile şi la sfârşit dădeai peste un mesaj. În cele mai multe cazuri era o snoavă
sau o glumă obscenă. Însă a existat şi un individ care şi-a scris astfel testamentul.
Cine i-l putea descifra îi moştenea averea.
Paul a scos o singură foaie de hârtie dintre paginile unei cărţi. Pe ea stătea scris, în
două blocuri distincte de litere, textul unui pasaj codificat, iar sub el mesajul mai scurt,
decodificat. Nu îmi dădeam seama cum se puteau transforma unul în celălalt.
— După o vreme, am început să cred că va funcţiona, a reluat Paul. Poate că
acrostihul din literele cu care începea fiecare capitol al Hypnerotomachiei era doar un
indiciu. Poate că se găsea acolo ca să dezvăluie ce gen de interpretare avea să
funcţioneze în restul cărţii. O mulţime de umanişti erau interesaţi de cabala, iar ideea
diverselor jocuri cu limbajul şi cu simbolurile era destul de populară în epoca
Renaşterii. Poate că Francesco folosise un soi de cifru pentru Hypnerotomachia.
Problema era că habar n-aveam unde să caut algoritmul. Am început să inventez
cifruri de unul singur, doar ca să văd dacă ar putea funcţiona vreunul. Mă luptam cu
chestia asta zi de zi. Mă trezeam dând peste ceva, petreceam o săptămână în Sala
Cărţilor Rare căutând un răspuns – doar ca să descopăr în cele din urmă că n-are
sens, că e o capcană sau că e un drum înfundat.
Apoi, la sfârşitul lui august, am petrecut trei săptămâni studiind un singur pasaj. Acesta
se referă la momentul din poveste unde Poliphilo examinează ruinele unui templu şi
găseşte un mesaj în hieroglife sculptat pe un obelisc. „Divinului şi pe vecie augustului
Iulius Caesar, guvernatorul lumii” este fraza de deschidere. N-o s-o uit niciodată –
aproape că m-a înnebunit. Aceleaşi câteva pagini, zi după zi. Dar atunci am făcut
descoperirea.
A deschis un fel de cutie de pe biroul lui. Înăuntru se găsea o reproducere după fiecare
pagină din Hypnerotomachia. Ducându-se direct la anexa pe care şi-o crease la
sfârşit, Paul mi-a arătat o foaie de hârtie pe care decupase şi lipise prima literă a
fiecărui capitol şi care semăna cu un bilet de răscumpărare, în care se putea citi
faimosul mesaj despre fratele Francesco Colonna: Poliam Frater Franciscus Columna
Peramavit.
— Presupunerea mea de început a fost simplă, a continuat Paul. Acrostihul nu putea fi
doar un truc de paradă, un mod ieftin de identificare a autorului. Trebuia să mai aibă
un scop: primele litere nu erau importante doar pentru decodarea acelui mesaj iniţial,
ci erau importante pentru descifrarea întregii cărţi.
Aşa că am încercat. Pasajul la care mă uitasem începe, din întâmplare, cu o hieroglifă
specială într-unul dintre desene – un ochi.
A răsfoit câteva pagini, până a ajuns la desen.
Există un motiv simplu pentru care am respins oferta lui Paul în acea noapte. În
peisajul copilăriei mele, cartea lui Colonna a reprezentat o casă pustie de pe un deal, o
umbră persistentă peste orice gând al meu. Toate misterele neplăcute ale tinereţii
mele păreau să îşi aibă originile în aceleaşi pagini imposibil de citit: nenumăratele
absenţe ale tatei de la cină în vreme ce el muncea la birou; vechile certuri cu mama pe
tema asta, asemenea unor sfinţi care cad în păcat; chiar şi ciudăţenia respingătoare a
lui Richard Curry, care căzuse în plasa cărţii lui Colonna mai rău decât oricine
altcineva şi nu dăduse niciodată semne că şi-ar reveni. Nu puteam înţelege puterea pe
care Hypnerotomachia o exercita asupra oricui o citea, dar, din experienţa mea, acel
soi de putere părea să genereze tot ce era mai rău în oameni. Iar urmărirea traseului
de trei ani al lui Paul, deşi culminase cu importanta lui descoperire, nu făcuse altceva
decât să mă ţină la distanţă faţă de carte.
Dacă vi se pare atunci surprinzător că a doua zi m-am răzgândit şi m-am alăturat lui
Paul, legaţi totul de un vis pe care l-am avut în noaptea în care el mi-a povestit despre
şaradă. În Hypnerotomachia există o scenă care se va lega întotdeauna de începutul
copilăriei mele, un desen peste care am dat de multe ori când mă furişam în biroul
tatei ca să cercetez ce anume studia el. Nu se întâmplă în fiecare zi ca un băieţel să
vadă o femeie goală odihnindu-se sub un copac şi, în timp ce el o priveşte, ea să-i
întoarcă favoarea. Şi bănuiesc că nimeni din afara cercului de cercetători ai
Hypnerotomachiei nu poate afirma că a văzut un satir gol stând la picioarele unei astfel
de femei, cu un corn în chip de penis îndreptat în direcţia ei ca un ac de busolă.
Aveam doisprezece ani când am zărit desenul pentru prima dată, de unul singur în
biroul tatei, şi brusc mi-am putut imagina de ce venea el uneori târziu la cină. Orice ar
fi fost acest desen ciudat şi minunat, friptura de vacă nu se putea compara în niciun fel
cu el.
În acea noapte mi-a revenit în vis desenul din copilărie – femeia întinsă, satirul tânjind
la ea cu membrul vibrând – şi probabil că m-am întors de multe ori în somn de pe o
parte pe cealaltă pentru că Paul s-a uitat la un moment dat în jos din patul lui şi m-a
întrebat:
— Hei, Tom, te simţi bine?
Venindu-mi în fire, m-am ridicat din pat şi m-am repezit la cărţile de pe biroul lui. Acel
penis, acel corn plasat într-un loc greşit îmi amintea de ceva. Trebuia făcută o
conexiune. Colonna ştia ce vorbea. Cineva îi pusese coarne lui Moise.
Am găsit răspunsul în Istoria artei Renaşterii de Hartt. Văzusem imaginea înainte, dar
nu mă gândisem că ar putea folosi la ceva.
— Ce sunt astea? l-am întrebat pe Paul, aruncând cartea pe patul lui şi indicându-i
pagina cu pricina.
Paul s-a zgâit.
— Imagini cu statuia lui Moise sculptată de Michelangelo, a răspuns el, holbându-se la
mine ca şi cum mi-aş fi pierdut minţile. Ce s-a întâmplat, Tom?
Apoi, înainte ca eu să apuc să explic ceva, Paul s-a oprit şi a aprins veioza lui de lângă
pat.
— Bineînţeles... a şoptit el. Oh, Dumnezeule, bineînţeles.
În fotografia pe care i-o arătasem, două cioturi mici se iveau din vârful capului statuii,
asemănătoare cornului satirului.
Paul a sărit din pat, suficient de tare ca să capăt sentimentul că Gil şi Charlie aveau să
vină şi ei imediat la noi, speriaţi de zgomot.
— Ai reuşit, a exclamat el, cu ochii mari. Asta trebuie să fie.
A continuat o vreme să bolborosească, până am început să fiu cuprins de un
sentiment neplăcut de îndoială, întrebându-mă în acelaşi timp cum ar fi putut
încredinţa Colonna răspunsul pentru şarada lui unei sculpturi de Michelangelo.
— Aşadar, de ce sunt acolo? am întrebat în cele din urmă.
Însă Paul trecuse deja de mult de faza asta. Mi-a aruncat cartea din patul lui şi mi-a
arătat explicaţia în text.
— Coarnele n-au nimic de-a face cu încornorarea. Şarada avea sens literal: „Cine i-a
pus coarne lui Moise?”. Totul provine dintr-o traducere greşită a Bibliei. Ieşirea spune
că atunci când Moise coboară de pe muntele Sinai, pe faţa lui strălucesc raze de
lumină. Însă cuvântul iudaic pentru „raze” poate fi tradus şi drept „coarne” – karan
versus keren. Când sfântul Jerome a tradus Vechiul Testament în latină, s-a gândit că
nimeni altcineva în afara lui Hristos nu putea emite raze de lumină, aşa că a folosit a
doua traducere. Iar Michelangelo s-a conformat şi l-a sculptat pe Moise în consecinţă.
Cu coarne.
În toată starea aceea de agitaţie, cred că nici măcar nu am sesizat ce se petrecea.
Hypnerotomachia intrase iarăşi cu bocancii în viaţa mea, transportându-mă dincolo de
o apă pe care nu avusesem nicio clipă intenţia să o traversez. Tot ce stătea în calea
noastră era descifrarea semnificaţiei celor scrise de Sfântul Jerome, care aplicase
cuvântul latin cornuta în cazul lui Moise, prin asta punându-i acestuia coarne. Pe tot
parcursul săptămânii următoare, Paul şi-a asumat bucuros o asemenea sarcină.
Începând cu acea noapte, pentru o perioadă, eu m-am trezit în postura unui asistent
închiriat, un ultim punct de sprijin în descifrarea Hypnerotomachiei. Credeam că este o
poziţie pe care o puteam păstra, o distanţare de carte pe care o puteam menţine,
lăsându-l pe Paul să fie în prim-plan. Ca atare, în vreme ce el s-a întors la Firestone,
înfierbântat de posibilităţile deschise de descoperirea noastră, eu mi-am văzut de
treabă şi am făcut o altă descoperire pe cont propriu. Încă zdruncinat după întâlnirea
cu Francesco Colonna, pot doar să-mi închipui ce impresie i-am lăsat fetei în cauză.
Ne-am întâlnit într-un loc de care niciunul din noi nu aparţinea, dar unde amândoi ne
simţeam ca acasă: la Ivy. În ce mă privea, petrecusem la fel de multe week-end-uri
acolo ca la propriul club. Cât despre ea, era deja una dintre favoritele lui Gil, cu luni de
zile înainte de începerea procesului de selecţie pentru candidaţii din anul doi. A fost
ideea lui Gil să ne facă cunoştinţă.
— Katie, a spus el, după ce ne-a adus pe amândoi în club în aceeaşi seară de
sâmbătă, acesta e colegul meu de cameră, Tom.
Am zâmbit leneş, gândindu-mă că nu trebuie să fac prea multe eforturi ca să vrăjesc o
tipă din anul doi.
Atunci a început să vorbească. Mi-am dat imediat seama cine pe cine vânează, ca o
insectă care se trezeşte într-o plantă carnivoră, aşteptându-se să găsească nectar şi
descoperindu-şi acolo moartea.
— Deci tu eşti Tom, a zis ea, ca şi cum aş fi corespuns descrierii unui condamnat de
pe un afiş al poliţiei. Charlie mi-a povestit despre tine.
Partea bună a faptului că Charlie te descrie cuiva este aceea că, începând din acel
punct, lucrurile nu pot evolua decât ascendent. Se pare că o cunoscuse pe Katie cu
câteva nopţi înainte la Ivy şi, când îşi dăduse seama că Gil voia să ne facă lipeala, se
apucase să furnizeze cu frenezie detalii despre mine.
— Ce naiba ţi-a povestit? am întrebat eu, încercând să nu par îngrijorat.
Ea s-a gândit câteva clipe, căutând cuvintele exacte.
— Ceva despre astronomie. Despre stele.
— Pitica albă, am rostit eu. Este o glumă din domeniul ştiinţei.
Katie s-a încruntat.
— Nici eu n-o pricep, am recunoscut eu, căutând să-mi refac prima impresie. Nu prea
mă pasionează astfel de lucruri.
— Vei absolvi engleza? m-a întrebat ea, ca şi cum ar fi ştiut.
Am dat din cap. Gil îmi spusese că ea urmează filosofia.
S-a uitat bănuitoare la mine.
— Cine e autorul tău favorit?
— E o întrebare imposibilă. Cine e filosoful tău favorit?
— Camus, mi-a răspuns ea, deşi întrebarea mea era retorică. Iar scriitorul meu favorit
este H.A. Rey, un fel de e.e. cummings cu majuscule.
Cuvintele îi păreau un test. Nu auzisem niciodată de Rey; părea un modernist, un T.S.
Eliot mai obscur.
— A scris poezie? m-am aventurat eu, imaginându-mi-o citind versuri noaptea la
lumina focului din cămin.
Katie a clipit din ochi. Apoi mi-a zâmbit, pentru prima dată de la întâlnirea noastră.
— A scris Curious George, mi-a răspuns ea, izbucnind apoi într-un hohot de râs când
a observat cât mă forţez eu să nu roşesc.
Cred că asta a devenit reţeta de funcţionare a relaţiei noastre. Ne ofeream unul altuia
ceea ce nu ne aşteptasem niciodată să găsim. În primele zile la Princeton învăţasem
să nu discut niciodată despre chestii mărunte cu prietenele mele. Gil mă învăţase că
amorul putea fi ucis chiar şi de versuri, dacă versurile sunt greşit interpretate drept
conversaţie. Însă Katie învăţase aceeaşi lecţie şi amândoi o uram. În primul ei an se
întâlnise cu un jucător de lacrosse pe care şi eu îl cunoscusem în cursul unuia dintre
seminarile mele de literatură. Tipul era deştept, vorbind despre Pynchon şi DeLillo aşa
cum eu nu reuşisem niciodată să o fac, dar în afara clasei refuza cu obstinaţie să
vorbească despre ei. Chestia asta o înnebunise pe Katie, care nu pricepea defel liniile
de separaţie pe care el şi le trasa în viaţă, zidurile înălţate între muncă şi restul vieţii. În
acea noapte de la Ivy, în douăzeci de minute de conversaţie, am văzut amândoi ceva
ce ne plăcea – o dorinţă de a nu avea ziduri despărţitoare sau poate doar lipsa unei
dorinţe de a le lăsa în picioare. Lui Gil îi făcea plăcere că reuşise o asemenea cuplare.
Nu peste mult timp m-am trezit aşteptând sfârşiturile de săptămână, sperând să dau
între timp peste ea între cursuri, gândindu-mă la ea înainte de culcare, la duş, în
mijlocul testelor. În mai puţin de o lună, începuserăm să ieşim împreună.
Fiind cel mai mare din noi, pentru o vreme mi-am imaginat că era de datoria mea să
aplic înţelepciunea experienţei mele în tot ce făceam împreună. O invitam întotdeauna
în locuri familiare, pline de lume veselă şi prietenoasă, fiindcă învăţasem din relaţiile
anterioare că familiaritatea este precedată întotdeauna de afecţiune: doi oameni
îndrăgostiţi pot afla doar atunci când sunt lăsaţi singuri cât de puţine ştiu unul despre
celălalt. Aşa că am insistat în privinţa locurilor publice – weekenduri în club şi seri
petrecute în centrul studenţesc – şi am fost de acord să ne întâlnim în internat şi în
spaţiile intime din biblioteci doar când am crezut că detectez în vocea lui Katie şi
altceva, o chemare ascunsă cu care eram dispus să mă amăgesc singur.
Ca de obicei, a fost nevoie ca primul pas în această direcţie să fie făcut cu hotărâre
chiar de Katie.
— Haide, mi-a spus ea într-o seară. Mergem la cină împreună.
— În care club? am întrebat eu.
— Într-un restaurant. Alegerea îţi aparţine.
Eram împreună de mai puţin de două săptămâni; încă nu cunoşteam multe lucruri
despre ea. O cină lungă doar în doi suna riscant.
— Vrei să le chemi şi pe Karen sau pe Trish? am întrebat.
Colegele ei de cameră de la Holder reprezentau o plasă de siguranţă în caz de eşec.
Mai ales Trish, căreia niciodată nu părea să-i fie foame, în schimb îi plăcea să
vorbească mult.
Katie stătea cu spatele la mine.
— L-am putea ruga şi pe Gil să vină, mi-a replicat ea.
— Desigur.
Combinaţia propusă mi s-a părut ciudată, dar, cu cât erau mai mulţi, cu atât mai bine.
— Ce zici şi de Charlie? a continuat ea. Ăstuia îi e mereu foame.
Într-un târziu, mi-am dat seama că era sarcastică.
— Care e problema ta, Tom? a zis ea, întorcându-se către mine. Ţi-e teamă că ne vor
vedea singuri alţi oameni?
— Nu.
— Te plictisesc?
— Bineînţeles că nu.
— Atunci ce e? Crezi că vom descoperi că nu ne cunoaştem aşa bine, de fapt?
Am şovăit.
— Da.
Katie a părut uimită de faptul că eu vorbeam serios.
— Cum o cheamă pe sora mea? a întrebat ea în cele din urmă.
— Nu ştiu.
— Sunt o fiinţă credincioasă?
— Nu sunt sigur.
— Fur bani din vasul cu bacşiş de la cafenea când nu mai am bani de buzunar?
— Probabil că da.
Atunci Katie a zâmbit şi s-a aplecat spre mine.
— Vezi? Gata, ai supravieţuit.
Nu mai fusesem niciodată cu cineva atât de hotărât să mă cunoască. Katie părea să
nu aibă niciun dubiu că va reuşi.
— Şi-acum să mergem la cină, a zis ea, trăgându-mă de mână.
Din acel moment nu ne-am mai uitat în spate.
*
La opt zile de la visul meu cu satirul, Paul mi-a adus veşti.
— Aveam dreptate, a rostit el cu mândrie. Cartea este scrisă parţial cu un cifru.
— Cum ţi-ai dat seama?
— Cornuta, cuvântul folosit de Jerome ca să-i pună coarne lui Moise, este răspunsul
dorit de Francesco. Însă cele mai multe dintre tehnicile normale de folosire a unui
cuvânt drept cifru nu merg în cazul Hypnerotomachiei. Uite...
Mi-a arătat o foaie de hârtie pregătită de el, cu două linii de litere în paralel.
a b c de f gh i j kl mnop q r s t u v w x y z
CORNUTAB DE FG HIJK L M P Q S V W X Y Z
— Iată un alfabet cifrat la nivel foarte primar, mi-a zis el. Rândul de sus reprezintă
ceea ce se numeşte textul în clar, iar rândul de jos este textul cifrat. Observi cum textul
cifrat are la început cuvântul nostru cheie, cornuta? După asta, este doar un alfabet
obişnuit, cu literele din cornuta îndepărtate ca să nu fie duplicate.
— Şi cum funcţionează?
Paul a luat un creion de pe birou şi a început să încercuiască literele.
— Să spunem că voiai să scrii hello folosind acest cifru cornuta. Ai fi început cu textul
în clar de deasupra şi ai fi găsit H, apoi te-ai fi uitat la echivalentul lui din textul cifrat de
dedesubt, în acest caz, lui H îi corespunde B. Faci asta cu restul literelor şi hello
devine buggj.
— Aşa a folosit Colonna cornuta?
— Nu. Prin secolele al XV-lea şi XVI-lea, curţile italiene dispuneau de sisteme mult mai
sofisticate. Alberti, cel care a scris tratatul de arhitectură pe care ţi l-am arătat
săptămâna trecută, a fost şi inventatorul criptografiei polialfabetice. Alfabetul de cifrare
se schimbă la fiecare câteva litere. Este mult mai greu aşa.
Am arătat înspre foaia lui de hârtie.
— Dar Colonna nu ar fi putut folosi aşa ceva. Creează doar prostii. Toată cartea ar fi
plină de cuvinte precum buggj.
Ochii lui Paul s-au luminat.
— Exact. Metodele complexe de cifrare nu produc text lizibil. Dar Hypnerotomachia
este altfel. Textul ei cifrat continuă să se citească precum o carte.
— Aşadar Colonna a folosit şaradele pe post de cifru.
Paul a dat din cap.
— Se numeşte steganografie. E ca şi cum ai scrie un mesaj cu cerneală simpatică:
ideea este ca nimeni să nu ştie că e acolo. Francesco a combinat criptografia cu
steganografia. A ascuns şaradele în interiorul unei poveşti cu aspect firesc, de unde
ele să nu iasă în evidenţă. Apoi a folosit şaradele ca să creeze tehnici de descifrare,
tocmai ca să îngreuneze înţelegerea mesajului. În acest caz, nu trebuie decât să
socoteşti numărul de litere din cornuta, adică şapte, apoi să scoţi fiecare a şaptea
literă din text. Nu e chiar atât de diferit de folosirea primei litere a fiecărui capitol. E
doar o chestiune de cunoaştere a intervalelor corecte.
— A mers? Fiecare a şaptea literă din carte?
Paul a clătinat din cap.
— Nu pentru întreaga carte. Doar pentru o parte a ei. Şi nu, n-a mers de la început. Îmi
tot rezultau bazaconii. Problema constă în depistarea locului de unde trebuie început.
Dacă alegi fiecare a şaptea literă începând cu prima, obţii un rezultat complet diferit
decât dacă alegi fiecare a şaptea literă începând cu a doua. Aici îşi spune din nou
cuvântul hotărâtor răspunsul la şaradă.
A scos o altă foaie din teancul lui, de această dată o fotocopie după o pagină originală
din Hypnerotomachia.
— Chiar aici, în mijlocul acestui capitol, se găseşte cuvântul cornuta, scris chiar în
textul cărţii. Dacă începi cu C din cornuta şi scrii fiecare a şaptea literă timp de
următoarele trei capitole, obţii clar textul curat al lui Francesco. Originalul era în latină,
dar l-am tradus.
Mi-a dat o altă foaie.
— Uite!
Bunule cititor, acest ultim an a fost cel mai greu din câte am îndurat. Departe de familia
mea, am avut la dispoziţie doar bunătatea omenirii ca să mă ostoiesc şi, în vreme ce
am călătorit pe ape, am văzut cât de fragilă poate fi această bunătate. Dacă ce spunea
Pico e adevărat, că omul este plin de toate darurile, dacă, aşa cum pretindea Hermes
Trismegistul, omul este el însuşi un mare miracol, atunci unde este dovada? Pe de o
parte sunt înconjurat de lăcomia şi ignoranţa celor care speră la profit urmându-mă, şi
pe de altă parte de gelozia şi de falsa pioşenie a celor care speră la profit din
distrugerea mea.
Dar tu, cititorule, crezi în ceea ce cred eu, altfel nu ai fi descoperit ce am ascuns eu
aici. Nu te numeri printre cei care distrug în numele lui Dumnezeu, căci textul meu este
duşmanul lor, iar ei sunt inamicii mei. Am călătorit mult în căutarea unui vas pentru
secretul meu, a unei căi de păstrare a lui de-a lungul vremii. Roman din naştere, am
fost crescut într-un oraş construit pentru toate vârstele. Zidurile şi podurile împăraţilor
rezistă după o mie de ani, iar cuvintele concetăţenilor mei antici s-au înmulţit, retipărite
astăzi de Aldus şi de colegii lui de la tiparniţe. Inspirat de acei creatori ai vechii lumi,
am ales aceleaşi vase: o carte şi o mare lucrare de zidărie. Împreună, ele adăpostesc
ceea ce îţi voi oferi ţie, cititorule, dacă îmi înţelegi sensul.
Ca să afli ceea ce vreau să spun, trebuie să ştii lumea, aşa cum am cunoscut-o noi,
cei care am studiat-o mai mult decât oricare alţi oameni din vremurile noastre. Trebuie
să te dovedeşti un îndrăgostit de înţelepciune şi de potenţialul omului, astfel încât să
ştiu că nu eşti un duşman. Căci afară există mereu un mare rău şi nici măcar noi,
prinţii zilelor noastre, nu putem scăpa de teama faţă de el.
Mergi mai departe, cititorule. Caută cu înţelepciune înţelesul meu. Călătoria lui
Poliphilo devine tot mai grea, la fel ca a mea, dar mai am multe de povestit.
Pentru mine toate astea nu înseamnă nimic, dar Paul rămâne cu privirea aţintită
asupra documentelor.
— Ce s-a întâmplat? îl întreb.
Paul îşi plimbă lanterna peste birou.
— De ce are nevoie de toate aceste recomandări?
Alte două dosare zac deschise. Pe unul stă scris REC/ CORESPONDENŢA: TAFT. Pe
celălalt – LEVERAGE/LEADS.
Scrisoarea lui Taft a fost împinsă într-un colţ şi dată la o parte. Paul îşi trage manşeta
cămăşii peste degete şi aduce hârtia la vedere.
William Stein este un tânăr competent. A lucrat în subordinea mea timp de cinci ani şi
s-a dovedit util mai ales în chestiuni de ordin administrativ. Am încredere că va reuşi o
treabă similară oriunde s-ar duce.
„Bill: scriu asta pentru tine în ciuda tuturor celor întâmplate. Meriţi mai puţin. Vincent.”
— Ticălos nenorocit... şopteşte Paul. Bill încerca să scape de tine. Plimbă fasciculul
lanternei peste dosarul LEVERAGE/LEADS. Mai multe ciorne de scrisori ale lui Stein
zac pe dosar, întocmite cu pixuri diferite. Cuvintele au fost scrise, şterse şi rescrise
până când textul devine greu de urmărit. În vreme ce Paul le citeşte, observ că
lanterna-creion începe să-i tremure în mână.
Don Hargrave, începe prima scrisoare, îmi face plăcere să vă informez că studiul meu
asupra Hypnerotomachia Poliphili este complet se apropie de finalizare. Rezultatele
mele vor fi disponibile până la sfârşitul lui aprilie, dacă nu cumva mai devreme. Vă
asigur că merită aşteptarea. De vreme ce nu am mai avut veşti de la dumneavoastră şi
de la maestrul Williams de când am trimis ultima scrisoare, pe 17 ianuarie, vă rog să
confirmaţi că profesoratul postul despre care am discutat rămâne disponibil. Sufletul
meu se găseşte la Oxford, dar este posibil să nu fiu capabil să resping alte universităţi
de îndată ce studiul meu va fi publicat şi voi primi noi oferte.
Paul trece la pagina următoare. Îl aud cum începe să respire tot mai greu.
Richard, sper că scrisoarea mea te va găsi sănătos. Poate că ai avut mai mult noroc în
Italia decât în New York. Dacă nu, atunci ştim amândoi în ce situaţie te afli. Totodată, îl
ştim amândoi pe Vincent. Cred că e corect să afirm că el are planuri proprii în privinţa
oricăror rezultate care pot apărea. Ca atare, am o propunere pentru tine. Aici se află
mai mult decât e nevoie pentru noi amândoi, iar eu am inventat o diviziune a muncii pe
care cred că o vei găsi echitabilă. Te rog, contactează-mă cât mai curând ca să
discutăm. Lasă-mi numerele de telefon din Florenţa şi din Roma – poşta de acolo nu
este de încredere şi eu, unul, aş prefera să pun acest amănunt la punct cât mai curând
posibil – B.
După cum ai cerut. Sună după orele de lucru, conform fusului meu orar. Cum rămâne
cu Paul? – Richard.
Paul nu mai are glas. Răsfoieşte hârtiile din nou, dar nu mai găseşte nimic altceva.
Când încerc să-l consolez, mă respinge cu un gest al mâinii.
— Ar trebui să-i povestim decanului, rostesc eu în cele din urmă.
— Să-i spunem ce? Că am scotocit prin lucrurile lui Bill?
Pe neaşteptate, o lumină strălucitoare se reflectă de peretele opus nouă, urmată de
pâlpâieli colorate în roşu şi albastru prin geamurile ferestrelor. O maşină de poliţie
ajunsese în curtea din faţă a muzeului, cu sirena oprită. Din maşină ies doi poliţişti.
Luminile girofarului se sting chiar în clipa în care se iveşte o a doua maşină, din care
coboară alţi doi oameni.
— Cineva le-a spus că suntem aici, rostesc eu.
Biletul de la Curry tremură în mâna lui Paul, care stă pe loc, urmărind siluetele
întunecate cum se grăbesc spre intrarea principală.
— Hai!
Îl împing către rafturile dinspre ieşirea din spate.
Chiar atunci, uşa din faţă a bibliotecii se deschide şi fasciculul unei lanterne mari
începe să cerceteze încăperea. Ne facem mici într-un colţ. Ambele echipaje de poliţie
pătrund în bibliotecă.
— Acolo, spune un ofiţer, gesticulând în direcţia noastră.
Înşfac clanţa şi deschid uşa din spate. Paul se ghemuieşte pe hol, în vreme ce primul
poliţist se apropie. Reuşesc şi eu să ies neobservat şi îmi recapăt echilibrul. Pornim cu
spatele lipit de perete, iar Paul se îndreaptă spre scări, apoi o ia la goană către parter.
Când ajungem în spaţiul deschis al holului principal, văd un fascicul de lumină
profilându-se pe un perete apropiat.
— Jos, spune Paul. Există un lift de serviciu.
Intrăm în aripa asiatică a muzeului. Sculpturi şi vaze se odihnesc în spatele unor pereţi
fantomatici de sticlă. Suluri chinezeşti zac desfăcute alături de figurine mortuare
aşezate în vitrine. Camera este cufundată într-o penumbră verzuie, de nepătruns.
— Pe aici, mă îndeamnă Paul, în vreme ce paşii celorlalţi se aud tot mai aproape.
Mă conduce după un colţ, apoi într-o fundătură, unde singura ieşire o reprezintă uşile
metalice ale liftului de serviciu.
Vocile se aud mai tare. Reuşesc să observ doi poliţişti care sunt la baza scărilor,
încercând să se orienteze prin întuneric. Brusc, întregul etaj se luminează.
— S-a aprins lumina... se aude vocea unei a treia persoane.
Paul înfige cheia în locaşul de pe perete. După ce uşile liftului se deschid, mă trage şi
pe mine înăuntru. Dincolo se aud mai mulţi paşi, îndreptându-se în direcţia noastră.
— Haide, haide...
Uşile rămân deschise. Pentru câteva clipe am sentimentul că au tăiat alimentarea cu
curent a liftului. Apoi, chiar în clipa în care primul poliţist apare, uşile de metal se închid
ermetic. O mână apucă să bată în uşi, dar sunetul se estompează pe măsură ce liftul
se îndepărtează.
— Unde mergem? întreb eu.
— Ieşim pe la rampele de încărcare-descărcare, răspunde Paul, încercând să-şi
recapete răsuflarea.
Ieşim pe un soi de platformă de aşteptare, iar Paul forţează deschiderea unei uşi care
duce într-o cameră imensă şi rece. Aştept ca ochii să mi se obişnuiască şi aici cu
întunericul. Porţile mari ale rampei de încărcare se înalţă ameninţătoare în faţa
noastră. Vântul de afară bate atât de aproape încât panourile de metal zăngănesc. Îmi
imaginez paşi alergând pe scări înspre noi, dar nu se aude nimic prin uşa groasă.
Paul fuge la un comutator de pe perete. Când îl răsuceşte, se aude un zgomot de
motor trezit la viaţa şi porţile metalice încep să se ridice.
— Ajunge, spun eu, de îndată ce deschiderea este suficient de mare ca să ne permită
să trecem pe burtă.
Însă Paul clatină din cap şi porţile continuă să se ridice.
— Ce faci?
Distanţa între podea şi marginea de jos a porţilor creşte până când prin ea se poate
vedea întregul peisaj al sudului campusului. Timp de o secundă sunt înmărmurit
văzând cât de frumos este acest peisaj de aici şi cât de pustiu pare.
Pe neaşteptate, Paul răsuceşte comutatorul în direcţia opusă şi porţile încep să se
închidă.
— Fugi! exclamă el.
O ia la goană de lângă perete spre spaţiul rămas deschis, în vreme ce eu mă agit să
mă las pe spate pe podea. Paul este deja în faţa mea. Se rostogoleşte pe sub porţi,
apoi mă trage şi pe mine înainte ca metalul să atingă podeaua.
Mă ridic, încercând să-mi recapăt răsuflarea. Când pornesc înspre Dod, Paul mă trage
cu putere înapoi.
— Ne vor vedea de sus. Arată spre ferestrele de pe partea de vest a clădirii. După ce
inspectează drumul către est, spune: Pe aici!
— Eşti bine? îl întreb eu, urmându-l.
Dă din cap şi ne avântăm amândoi în noapte, îndepărtându-ne de echipajele de poliţie
şi ieşind din raza lor vizuală. Simt vântul pe sub gulerul hainei, îngheţându-mi
sudoarea de pe ceafă. Când privesc în urmă, Dod şi Brown Hall sunt aproape complet
întunecate, la fel ca toate internatele aflate mai încolo. Noaptea s-a lăsat definitiv în
toate colţurile campusului. Doar ferestrele muzeului de artă sunt luminate.
Continuăm să mergem spre est prin Prospect Gardens, o minunăţie botanică din inima
campusului. Plăntuţele mici de primăvară sunt ninse în întregime şi au devenit aproape
invizibile sub picioarele noastre, dar fagul american şi cedrul libanez stau ca nişte
îngeri păzitori deasupra lor, cu ramurile întinse ca să oprească masiva cădere de
zăpadă. O maşină de poliţie patrulează pe una dintre străzile laterale, aşa că iuţim
paşii.
Gândurile îmi sar de la una la alta fără logică, iar îmi mintea lucrează febril ca să
înţeleagă ceea ce am văzut. Poate că pe Taft l-am văzut la biroul lui Stein răsfoind
printre hârtii şi încercând să şteargă orice urmă de legătură între ei. Poate că tot el a
chemat poliţia. Mă uit la Paul, întrebându-mă dacă şi lui îi trece acelaşi gând prin
minte, dar pe chipul lui nu se citeşte nimic.
Undeva în depărtare, noul departament de muzică al colegiului dă semne de viaţă.
— Putem merge acolo o vreme, propun eu.
— Unde?
— În sala se repetiţii din subsol. Până scăpăm de urmăritori.
În vreme ce ne apropiem, ciudate note muzicale încep să plutească prin aer. Muzicieni
insomniaci vin la Woolworth ca să exerseze în particular. Undeva, înspre Prospect, o
altă maşină de poliţie trece încet, împrăştiind zloată şi bulgări de sare de pe drum. Mă
forţez să merg şi mai repede.
Construcţia de la Woolworth a fost finalizată abia recent, iar clădirea care a răsărit
dintre schele reprezintă o chestie bizară, asemănătoare cu o fortăreaţă din exterior,
dar cu un aspect fragil, ca de sticlă din interior. Holul de la intrare şerpuieşte ca un râu
între biblioteca de muzică şi clasele de la parter, apoi se înalţă trei etaje către tavanul
de deasupra. În jurul clădirii vântul urlă gelos. Paul descuie cu legitimaţia lui şi ţine uşa
ca să trec şi eu.
— Pe unde o luăm? întreabă el.
Îl conduc spre cea mai apropiată scară. Împreună cu Gil am fost aici de două ori de la
inaugurarea clădirii, de ambele dăţi după ce am băut zdravăn în seri de sâmbătă
liniştite. Cea de-a doua soţie a tatălui său a insistat ca Gil să înveţe să interpreteze
ceva de Duke Ellington, la fel cum tata insista ca eu să învăţ să cânt ceva de
Arcangelo Corelli. Am acumulat amândoi opt ani de lecţii şi nu avem aproape nimic de
arătat. Trântind sticlele de podea, Gil a început să lălăie A Train, eu am mormăit ceva
din La Follia şi amândoi am pretins că păstrăm o măsură pe care niciunul nu a învăţat-
o vreodată.
Eu şi Paul tropăim pe holul subsolului şi descoperim că un singur pian este folosit.
Cineva dintr-o sală mai depărtată de repetiţii interpretează Rapsodia albastră. Ne
strecurăm într-un mic studio izolat fonic şi Paul se furişează în spatele pianului, luând
loc pe scăunel. Se uită la clapele pianului, care pentru el sunt la fel de misterioase ca
nişte taste de computer, dar nu le atinge. Lumina de deasupra capului tremură o
secundă, apoi se stinge. Oricum nu are importanţă.
— Nu-mi vine să cred, rosteşte el într-un târziu, inspirând adânc.
— De ce să fi făcut asta? întreb eu.
Paul îşi plimbă degetul arătător peste o clapă, zgâriind plasticul. Observând că nu pare
să fi auzit întrebarea, o repet.
— Ce-ai vrea să spun, Tom?
— Poate că ăsta a fost motivul principal pentru care Stein şi-a oferit ajutorul.
— Când? În seara asta, cu jurnalul?
— Cu luni de zile în urmă.
— Adică atunci când tu ai refuzat să mai lucrezi la Hypnerotomachia?
Cronologia e o capcană şi o aducere aminte a faptului că implicarea lui Stein duce în
ultimă instanţă la mine.
— Crezi că e vina mea?
— Nu, răspunde Paul încetişor. Bineînţeles că nu.
Însă acuzaţia rămâne în aer, nerostită. Harta Romei, la fel ca jurnalul, mi-a reamintit ce
am lăsat în urmă, cât de mult progresaserăm înainte să plec şi cât de multă plăcere
îmi făcuse munca la carte. Îmi privesc mâinile, care stau liniştite în poală. Tata mi-a zis
că am mâini leneşe. Cinci ani de lecţii nu produseseră nici măcar o singură sonată de
Corelli pe care să o pot interpreta decent. Ăla a fost momentul când s-a decis să mă
dea la baschet.
„Cei puternici iau de la cei slabi, Thomas, dar cei deştepţi iau de la cei puternici.”
— Ce zici de biletul către Curry? zic eu, fixându-mi privirea pe partea din spate a
pianului.
Lemnul este nelăcuit şi neşlefuit pe toată zona laterală, unde partea ridicată ar trebui
să se sprijine de un perete. Mi se pare o dovadă bizară de zgârcenie, ca un profesor
care nu-şi piaptănă părul de la spate fiindcă nu-l poate vedea în oglindă. Şi tata
obişnuia să procedeze aşa. Mi-am zis întotdeauna că era vorba de o lipsă de
perspectivă – greşeala cuiva care poate vedea lumea într-un singur mod. Probabil că
studenţii lui observau acest amănunt tot aşa de des ca mine. De fiecare dată când se
întorcea cu spatele la ei.
— Richard n-ar încerca niciodată să îmi ia ceva, spune Paul, muşcându-şi o unghie.
Probabil că ne-a scăpat ceva.
În cameră se lasă tăcerea. În sala de repetiţii e cald şi când tăcem amândoi nu se
aude absolut nimic cu excepţia câte unui acord ocazional dinspre hol, unde Gershwin
a fost înlocuit cu o sonată de Beethoven care răsună în noapte. Îmi aminteşte de
furtunile de vară din copilăria mea. Curentul electric s-a întrerupt, casa este scufundată
în tăcere şi nu se aude nimic în afara tunetelor îndepărtate. Mama îmi citeşte la lumina
lumânării – din Bartholomew Cubbins sau un Sherlock Holmes ilustrat – şi singurul
lucru care îmi trece prin minte în asemenea momente era acela că poveştile cele mai
bune par întotdeauna să aibă drept personaje principale bărbaţi cu pălării caraghioase.
— Cred că Vincent intrase acolo, spune Paul. La secţia de poliţie a minţit în legătură
cu relaţia dintre el şi Bill. Le-a spus că Bill a fost cel mai bun absolvent pe care el l-a
supervizat de ani de zile.
Îl ştim amândoi pe Vincent, scria în scrisoarea lui Stein. Cred că e corect să afirm că el
are planuri proprii în privinţa oricăror rezultate care pot apărea.
— Crezi că Taft vrea totul pentru sine? întreb eu. De ani de zile n-a mai încercat să
publice nimic despre Hypnerotomachia.
— Aici nu e vorba despre publicare, Tom.
— Dar despre ce e vorba?
Paul rămâne tăcut câteva clipe, apoi rosteşte:
— Ai auzit ce a spus Vincent în seara asta. Niciodată nu a mai recunoscut că
Francesco era din Roma. Se uită la pedalele pianului, care ies din cadrul lor de lemn
ca nişte pantofiori aurii. Asta încearcă el să îmi fure mie.
— Ce anume să îţi fure?
Din nou Paul ezită.
— Nu contează. Las-o baltă.
— Dar dacă în muzeu era Curry? sugerez eu, observând că Paul renunţă.
Scrisoarea lui Stein către Curry mi-a complicat imaginea despre acest om. Îmi
aminteşte de faptul că el s-a adâncit în studiul Hypnerotomachiei mai mult ca oricare
altul.
— El nu e implicat, Tom.
— Ai văzut cum a reacţionat când i-ai arătat jurnalul. Curry continua să creadă că e al
lui.
— Nu. Îl cunosc, Tom. Bine? Tu nu.
— Asta ce mai înseamnă?
— Tu niciodată n-ai avut încredere în Richard. Nici măcar atunci când a încercat să te
ajute.
— N-aveam nevoie de ajutorul lui.
— Iar pe Vincent îl urăşti doar din pricina tatălui tău.
Mă întorc surprins spre el.
— L-a adus pe tata în...
— În ce? În stare să facă un accident de circulaţie?
— L-a abătut din calea lui. Ce naiba se întâmplă cu tine?
— A scris o recenzie despre carte, Tom.
— I-a ruinat viaţa.
— I-a ruinat cariera. E o diferenţă.
— De ce îi iei apărarea?
— Nu i-o iau. Îl apăr pe Richard. Dar Vincent nu ţi-a făcut niciodată nimic ţie personal.
Sunt pe punctul de a insista să scot mai multe de la Paul, dar observ efectul pe care îl
are conversaţia noastră asupra lui. Îşi freacă podul palmei de pomeţi, apăsându-i cu
putere. Pentru o fracţiune de secundă văd numai nişte faruri pe şosea. Un claxon tună
din faţă.
— Richard a fost întotdeauna bun cu mine, spune Paul.
Nu-mi amintesc ca tata să fi scos vreun sunet. Nici cât a şofat şi nici când am derapat
de pe şosea.
— Nu-i cunoşti, zice Paul. Pe niciunul dintre ei.
Nu prea ştiu când a început ploaia – când mergeam să o vedem pe mama la târgul de
carte sau pe drumul către spital, când şedeam întins în ambulanţă.
— Am descoperit odată recenzia despre prima lucrare majoră a lui Vincent, chiar la el
acasă, continuă Paul. O tăietură din ziar, de la începutul anilor şaptezeci, pe vremea
când era mahăr la Columbia – înainte de a veni la institut şi de a-şi vedea cariera
ruinată. Era un articol strălucitor, genul de poveste la care visează toţi profesorii. La
sfârşit scria: „Vincent Taft şi-a început deja următorul proiect – o istorie definitivă a
Renaşterii italiene. Judecând după opera lui deja existentă, va fi o lucrare cu adevărat
magnifică; genul de realizare extrem de rară în care scrierea istoriei se transformă în
facerea istoriei”. Îmi amintesc toate astea cuvânt cu cuvânt. Am descoperit totul în
primăvara anului doi, înainte de a-l cunoaşte cu adevărat. Acela a fost primul moment
în care am început să înţeleg cine era.
O recenzie de carte. Precum cea pe care el i-a trimis-o tatei, doar ca să se asigure că
a văzut-o. Farsa Belladonna, de Vincent Taft.
— A fost o vedetă, Tom. Ştii asta. Putea ajunge mai departe decât toate minţile de la
facultate adunate. Dar a pierdut totul. Dintr-o dată.
Cuvintele se adună şi se aglomerează în aer ca şi cum astfel ar putea echilibra
tăcerea din exteriorul lui Paul cu tensiunea formidabilă din interiorul lui. Am senzaţia că
înot şi că mă zbat împotriva fluxului care mă trage în larg. Paul începe să vorbească
iarăşi despre Taft şi Curry, iar eu îmi spun că nu sunt decât nişte personaje din altă
carte, bărbaţi cu pălării caraghioase, tresăriri ale unei imaginaţii adormite. Însă, cu cât
Paul vorbeşte mai mult, cu atât încep să văd aceste personaje la fel ca el.
În toiul dezbaterii pe marginea jurnalului şefului de port, Taft s-a mutat din Manhattan
într-o casă albă de şindrilă de la institut, la un kilometru şi jumătate sud-vest de
campusul din Princeton. Poate că de vină a fost singurătatea care l-a cuprins sau
absenţa unor colegi cu care să se ia la trântă; cert este că în decurs de câteva luni în
cadrul comunităţii academice au început să circule zvonuri despre problemele lui cu
băutura. Istoria completă la care plănuia să lucreze s-a pierdut treptat. În acelaşi timp,
pasiunea şi stăpânirea darurilor cu care era înzestrat au părut să i se stingă încetul cu
încetul.
Trei ani mai târziu, cu ocazia publicării următoarei lui lucrări – un volumaş despre rolul
hieroglifelor în arta renascentistă – era clar pentru toată lumea că Taft ajunsese într-un
impas al carierei sale. Şapte ani mai târziu, când următorul lui articol a fost publicat
într-un ziar de mică importanţă, un recenzor a caracterizat declinul lui drept o tragedie.
Conform celor spuse de Paul, pierderea a ceea ce Taft avea în comun cu tata şi cu
Richard Curry a continuat să-l bântuie ca o fantomă. În cei douăzeci şi cinci de ani
scurşi între venirea lui la institut şi întâlnirea lui cu Paul, Vincent Taft a mai publicat
doar de patru ori, preferând să-şi petreacă timpul cu scrierea de critici la adresa muncii
altor cercetători, mai ales a tatălui meu. Niciodată n-a mai fost capabil să-şi reînvie
talentul genial din tinereţe.
Probabil că Hypnerotomachia a revenit în viaţa lui o dată cu sosirea lui Paul la uşa sa,
în primăvara primului nostru an de studii. De îndată ce Taft şi Stein au început să
supervizeze teza lui Paul, el mi-a povestit despre reînvierea unor scântei de geniu în
mintea mentorului său. În multe nopţi, bătrânul urs se agita furios lângă Paul, recitind
pasaje lungi din texte primare obscure, atunci când Paul nu le putea descoperi în
bibliotecă.
— A fost vara în care Richard mi-a finanţat călătoria în Italia, spune acum Paul,
frecându-şi palma de marginea scaunului de pian. Eram atât de emoţionaţi. Chiar şi
Vincent era. El şi Richard continuau să nu-şi vorbească, dar amândoi ştiau că sunt pe
urmele unei descoperiri. Începeam să pun lucrurile cap la cap.
Locuiam într-un apartament al cărui proprietar era Richard şi care ocupa tot etajul de
sus al unui vechi palat renascentist. Era un apartament uluitor, pur şi simplu minunat.
Pereţii erau plini de tablouri, tavanele erau pictate, se găseau picturi pretutindeni. Şi în
nişe, şi deasupra scărilor. Tablouri de Tintoretto, Carracci, Perugino. Era ca în rai,
Tom. Era atât de frumos, încât îţi tăia răsuflarea! Iar el se scula dimineaţa şi spunea,
pe un ton de om de afaceri: „Paul, trebuie să rezolv ceva astăzi”. Apoi începeam să
discutăm şi jumătate de oră mai târziu îşi scotea cravata şi spunea: „La naiba cu
treaba. Hai să ne luăm liber azi”. Sfârşeam plimbându-ne prin piaţete şi discutând.
Doar noi doi, plimbându-ne şi discutând ore întregi.
Atunci a început să-mi povestească despre zilele lui la Princeton. Despre Ivy, despre
aventurile pe care le-a avut, despre nebuniile pe care le făcuse, despre oamenii pe
care îi cunoscuse. Mai presus de orice, despre tatăl tău. Era atât de viu, de vibrant.
Adică era exact opusul a ceea ce a fost Princeton pentru mine. Eram pur şi simplu
complet vrăjit. Ca şi cum trăiam un vis, un vis perfect. Richard chiar a folosit termenul
ăsta. Tot timpul cât am stat în Italia părea să păşească pe nori. Începuse să se
întâlnească cu o sculptoriţă din Veneţia şi se gândea să-i ceară mâna într-o zi. Am
crezut chiar că va încerca să se împace cu Vincent după acea vară.
— Dar nu s-au împăcat niciodată.
— Nu. Când am ajuns înapoi în State, totul a început să meargă prost. El şi Vincent nu
şi-au mai vorbit niciodată. Femeia cu care se întâlnea a rupt relaţia. Richard a început
să vină iar în campus, încercând să-şi aducă aminte de focul interior pe care îl simţea
când el şi tatăl tău studiau cu McBee. De atunci, trăieşte tot mai mult în trecut. Vincent
a încercat să mă determine să stau departe de el, dar în acest an am stat departe
tocmai de Vincent, încercând să evit institutul şi luptând să muncesc la Ivy ori de câte
ori am putut. Nu voiam să-i dezvălui ce am descoperit până în ultimul moment. Atunci
Vincent a început să mă preseze să-i arăt concluziile mele, cerându-mi rapoarte
săptămânale. Poate că el a crezut că asta reprezintă unica lui şansă de a reveni la
Hypnerotomachia.
Paul îşi trece o mână prin păr.
— Ar fi trebuit să-mi dau seama. Ar fi trebuit să scriu o teză de notă medie, apoi să
plec naibii de aici. „Zeii fac una cu pământul cele mai măreţe case şi cei mai înalţi
copaci cu fulgere şi tunete. Căci zeilor le place să distrugă tot ce este mai presus de
restul. Nu suferă mândria nimănui în afara mândriei lor.” Herodot a scris asta. Probabil
că am citit aceste cuvinte de cincizeci de ori şi niciodată nu am meditat asupra lor.
Vincent mi le-a arătat odată. El ştia sensul lor ascuns.
— Nu poţi crede asta.
— Nu ştiu ce să mai cred. Ar fi trebuit să fiu mult mai atent la Vincent şi la Bill. Dacă nu
aş fi fost atât de atent la mine şi la munca mea, aş fi simţit trădarea.
Mă holbez la lumina de sub uşă. Pianul de pe coridor a tăcut.
Paul se ridică şi porneşte spre intrare.
— Hai să plecăm de aici, spune el.
CAPITOLUL 15
Abia dacă scoatem o vorbă după ce plecăm din Woolworth. Paul merge puţin înaintea
mea, păstrând o distanţă suficientă cât să rămânem fiecare cufundaţi în propriile
gânduri. În depărtare disting silueta turlei capelei. Maşinile de poliţie se îngrămădesc
dedesubt ca broaştele sub un copac, la adăpost de furtună. În vântul care s-a mai
domolit flutură benzile întinse de poliţie la locul crimei. Probabil că îngerul de zăpadă
rămas în urma lui Bill Stein pe pământ a dispărut între timp, nu mai este nici măcar o
pată în marea de zăpadă.
Ajungem la Dod şi îl găsim pe Charlie treaz, dar pregătindu-se iarăşi de culcare.
Făcuse curăţenie în living, aranjând hârtiile aruncate şi aşezând în stive plicurile
nedesfăcute cu scrisori, încercând prin toate astea să-şi scoată din minte ce văzuse în
ambulanţă. După ce se uită la ceas, ne priveşte dezaprobator, dar e prea obosit ca să
mai facă tam-tam pe tema asta. Eu rămân în picioare şi ascult cum Paul îi explică ce
am descoperit la muzeu, ştiind că Charlie va insista să chemăm poliţia. După ce îi
spun că am descoperit scrisorile cotrobăind prin lucrurile lui Stein, Charlie pare să se
răzgândească în privinţa poliţiei.
Eu şi Paul ne retragem în dormitor şi ne schimbăm hainele fără să scoatem vreo
vorbă, apoi ne urcăm fiecare în patul lui. În vreme ce zac întins, amintindu-mi emoţia
din vocea lui Paul când îl descria pe Curry, îmi dau seama de un lucru pe care nu l-am
înţeles niciodată înainte. În relaţia lor a existat un soi de perfecţiune, chiar dacă pe
termen scurt. Curry n-a putut să înţeleagă cu adevărat Hypnerotomachia până când în
viaţa lui nu a apărut Paul, care a găsit ceea ce Curry nu reuşise să descopere, astfel
încât să se bucure amândoi de rezultate. Iar Paul îşi dorise mereu atât de multe, până
când Curry a intrat în viaţa lui şi i-a oferit totul, astfel încât să se bucure amândoi de
bunăstarea lui. Precum Della şi James în vechea poveste a lui O. Henry – James care
şi-a vândut ceasul de aur ca să îi cumpere Dellei piepteni de aur şi Della care şi-a
vândut părul ca să-i cumpere lui James un lanţ pentru ceas – înzestrările şi sacrificiile
lor se potrivesc la perfecţie. Ceea ce oferea unul dintre ei acoperea perfect necesitatea
celuilalt.
Nu mă pot uita cu invidie la Paul pentru că a avut parte de un asemenea noroc. În
fond, dacă există cineva care să merite asta, el e acela. Paul n-a avut niciodată o
familie, un chip într-un tablou înrămat la care să se uite, o voce la celălalt capăt al liniei
telefonice cu care să discute. Eu, unul, am avut toate astea, chiar dacă n-au fost
numai momente fericite, chiar şi după moartea tatei. Dar totuşi, miza este ceva mai
mare aici. Jurnalul şefului de port ar putea dovedi că tata a avut dreptate în privinţa
Hypnerotomachiei – că el a văzut lucrurile aşa cum sunt, a pătruns dincolo de colbul
lăsat de sutele de ani, trecând peste obstacolul limbilor moarte şi al desenelor
complicate. Eu n-am avut încredere în el crezând că e ridicol, absurd şi îngust la
minte, mai ales când susţinea valoarea unei asemenea cărţi vechi şi plictisitoare. Şi în
tot acest timp, când eu îl acuzam de eroare de perspectivă, singurul care judeca din
perspectivă greşită eram eu.
— Nu-ţi face asta, Tom, rosteşte Paul pe neaşteptate de deasupra, atât de încet că
abia îl aud.
— Să-mi fac ce?
— Să te autocompătimeşti.
— Mă gândeam la tata.
— Ştiu. Încearcă să te gândeşti la altceva.
— Cum ar fi?
— Nu ştiu. Poate la noi.
— Nu pricep.
— La noi patru. Încearcă să fii recunoscător pentru ceea ce ai. Şovăie. Cum rămâne
cu anul viitor? Încotro te vei îndrepta?
— Nu ştiu.
— Spre Texas?
— Poate. Dar Katie va rămâne aici.
Se aude cearşaful foşnind când Paul îşi schimbă poziţia.
— Dacă ţi-aş zice că s-ar putea să plec în Chicago?
— Ce vrei să spui?
— Pentru doctorat. Am primit scrisoarea a doua zi după tine.
Sunt şocat.
— Tu unde credeai că mă duc anul viitor? întreabă el.
— Să lucrezi cu Pinto la Yale. De ce Chicago?
— Pinto iese la pensie anul acesta. Iar Chicago are un program mai bun de doctorat.
Melotti este încă acolo.
Melotti. Unul dintre puţinii cercetători ai Hypnerotomachiei menţionaţi vreodată de tata.
— În plus, adaugă Paul, dacă Chicago a fost suficient de bun pentru tatăl tău, atunci
poate să fie la fel de bun şi pentru mine, nu?
Aceeaşi idee îmi trecuse şi mie prin cap înainte de a întocmi cererea, dar motivaţia de
la care plecasem era aceea că, dacă el fusese acceptat, atunci şi eu aş putea fi admis
acolo.
— Cred că da.
— Aşadar, ce părere ai?
— Despre Chicago?
Paul şovăie din nou. Nu înţelesesem unde voia să bată.
— Despre noi împreună la Chicago.
Tavanul scârţâie deasupra noastră, trădând mişcări dintr-o altă lume.
— De ce nu mi-ai spus?
— Nu ştiam care va fi reacţia ta, răspunde el.
— Ai face acelaşi program ca el.
— Pe cât îmi stă în puteri.
Nu sunt sigur că aş mai rezista să trăiesc alţi cinci ani în umbra tatălui meu. L-aş
vedea de fiecare dată când m-aş uita la Paul chiar mai mult decât îl văd acum.
— Asta e prima ta opţiune?
Se lasă o tăcere lungă înainte de a-mi răspunde.
— Taft şi Melotti sunt singurii doi rămaşi.
Îmi dau seama că se referă la cercetătorii Hypnerotomachiei.
— Aş putea lucra şi cu un nespecialist de aici, continuă el. Cu Batali sau Todesco.
Numai că scrierea unei disertaţii despre Hypnerotomachia pentru un nespecialist ar
semăna cu încercarea de a compune muzică pentru surzi.
— Ar trebui să te duci la Chicago, spun eu, încercând să dau impresia că vorbesc din
inimă.
Şi poate că aşa şi este.
— Asta înseamnă că tu te duci în Texas?
— Încă nu m-am hotărât.
— Ştii, nu trebuie să fie totul mereu legat de el.
— Nu e vorba despre el.
— În fine, spune Paul, hotărând să nu insiste, cred că avem acelaşi termen limită de
decizie.
Cele două plicuri zac acolo unde le-am lăsat, unul lângă altul pe birou. Acum îmi trece
prin minte că acela e biroul unde Paul a început să descifreze Hypnerotomachia.
Pentru o secundă mi-l imaginez pe tata stând aplecat peste capul lui Paul, ca un înger
păzitor, îndrumându-l către adevăr în fiecare noapte, chiar de la început. Iar ciudat
este că m-am aflat tot timpul lângă el, la doar câţiva paşi depărtare, dar am dormit mai
tot timpul.
— Odihneşte-te, mă sfătuieşte Paul, după care îl aud răsucindu-se în pat cu un oftat
lung.
Întâmplări din trecut îmi revin în minte mai vii ca oricând.
— Ce vei face de dimineaţă? mă interesez eu, întrebându-mă dacă vrea să discute
despre asta.
— Trebuie să-l întreb pe Richard cu privire la scrisorile alea, răspunde el.
— Vrei să vin cu tine?
— Ar trebui să mă duc singur.
Apoi între noi se aşterne tăcerea.
Paul adoarme repede, judecând după respiraţia lui. Mi-aş dori să pot face la fel, dar
prea multe gânduri mi se înghesuie în minte. Mă întreb ce ar fi gândit tata aflând că
după atâţia ani am dat peste jurnalul şefului de port. Poate că i-ar fi luminat
singurătatea în care eu am presupus mereu că trăia din pricina atâtor ore de lucru la
ceva care însemna atât de puţin pentru câţiva oameni. Cred că ar fi schimbat lucrurile
pentru el, ştiind că fiul lui a reuşit în sfârşit să-i aprecieze munca.
— De ce ai venit aşa târziu? l-am întrebat eu într-o seară, după ce el se ivise la pauza
ultimului joc de baschet pe care l-am jucat în viaţa mea.
— Îmi cer scuze, mi-a răspuns el. Mi-a luat mai mult timp decât mă aşteptam.
Mergea în faţa mea înapoi spre maşină, ca să mă conducă acasă. Mi-am fixat privirea
pe şuviţa de păr pe care el uita întotdeauna să o pieptene, cea pe care n-o vedea în
oglindă. Era mijlocul lui noiembrie, dar el venise la meci într-o jachetă de primăvară,
atât de absorbit de munca de la birou, încât îmbrăcase o haină prea subţire.
— Ce anume? am sondat eu terenul. Munca?
„Munca” era un eufemism folosit de mine ca să evit titlul care mă stânjenea atât de
tare în preajma prietenilor mei.
— Nu munca, mi-a răspuns el încetişor. Traficul.
Pe drumul de întoarcere, a mers continuu cu patru-cinci kilometri peste viteza limită,
aşa cum proceda întotdeauna. Mica răzvrătire din acest gest, modul în care el refuza
să se lase înlănţuit de reguli, fără a le încălca vreodată cu adevărat, începuseră să mă
irite tot mai mult după ce mi-am luat şi eu permis de conducere.
— Cred că ai jucat bine, mi-a spus el, uitându-se la mine. Am văzut că ai reuşit să
înscrii ambele aruncări libere.
— Am fost dat afară pentru cinci faulturi în prima repriză. I-am spus antrenorului Ames
că nu mai vreau să joc.
Faptul că nu făcuse pauză îmi demonstrase că se aşteptase la această înţepătură.
— Ai renunţat? De ce?
— Cei deştepţi iau de la cei puternici, am răspuns eu, ştiind că asta ar fi urmat el să
spună. Dar cei înalţi iau de la cei scunzi.
Din acel moment a părut să se învinovăţească, ca şi cum baschetul ar fi fost ultima
legătură rămasă între noi. Două săptămâni mai târziu, când m-am întors de la şcoală,
coşul de baschet şi panoul de pe aleea noastră de acces fuseseră demontate şi oferite
de pomană unei organizaţii locale de caritate. Mama mi-a zis că nu ştie de ce făcuse
asta. Tot ce mi-a putut spune a fost că el a crezut că astfel va îmbunătăţi relaţia dintre
noi.
Cu acest gând în minte, încerc să-mi imaginez cel mai valoros dar pe care i l-aş fi
putut oferi tatei. Şi, în vreme ce somnul coboară în sfârşit şi pe la genele mele,
răspunsul pare ciudat de clar: credinţa în idolii lui. Asta a vrut el mereu – să simtă că
suntem uniţi de ceva permanent, să ştie că nu ne vom despărţi niciodată câtă vreme
credem în aceleaşi lucruri. Iar eu avusesem grijă să mă asigur că aşa ceva nu se va
întâmpla niciodată. Hypnerotomachia nu diferea cu nimic de lecţiile de pian, de
baschet şi de felul în care îşi pieptăna el părul: adică era greşeala lui. Apoi, chiar
atunci când el trebuie să-şi fi dat seama ce se petrece, în momentul în care mi-am
pierdut credinţa în acea carte, ne-am îndepărtat tot mai mult unul de altul, chiar şi în
clipele când şedeam la aceeaşi masă. El făcuse tot ce-i stătea în puteri ca să creeze
un nod puternic între noi, iar eu reuşisem să îl desfac.
Paul îmi spusese odată că speranţa, cea care ieşise din cutia Pandorei numai după ce
scăpaseră toate molimele şi necazurile, este cel mai bun lucru din lume. Fără ea nu
există decât timpul. Iar timpul ne împinge de la spate, forţându-ne să ne îndepărtăm
până când ne aruncă în neant. Cred că asta e singura explicaţie pentru ceea ce s-a
întâmplat cu tata şi cu mine, aşa cum s-a întâmplat cu Taft şi Curry, la fel cum se va
întâmpla cu noi patru, cei din Dod, chiar dacă acum părem de nedespărţit. Este o lege
a mişcării, un fapt din fizică pe care Charlie îl poate conceptualiza şi care nu diferă de
poveştile cu pitice albe şi gigantice roşii. Ca de altfel toate lucrurile din univers, suntem
predestinaţi încă de la naştere să ne depărtăm de centru. Timpul reprezintă pur şi
simplu jalonul separării noastre. Dacă suntem particule într-un ocean al distanţei, părţi
dintr-un întreg originar, atunci există o ştiinţă a însingurării noastre. Suntem singuri în
relaţie direct proporţională cu anii pe care îi avem.
CAPITOLUL 16
În vara de după clasa a şasea, tata m-a trimis într-o tabără de două săptămâni pentru
foşti cercetaşi. Acum îmi dau seama că scopul acţiunii lui a fost acela de a mă face să
îmi recâştig locul printre băieţii merituoşi de vârsta mea. Fusesem „degradat” cu un an
înainte pentru că aprinsesem nişte artificii în cortul lui Willy Carlson şi, mai exact,
pentru că insistasem că gestul fusese amuzant chiar şi după ce mi se explicase
pericolul la care îl supusesem pe Willy din pricina constituţiei lui fragile şi a vezicii lui
urinare slabe. Timpul trecuse şi părinţii mei speraseră că între timp totul fusese uitat. În
cercul care îl înconjura pe Jake Ferguson, un adolescent de doisprezece ani ale cărui
benzi desenate pornografice transformaseră disciplina forte a taberei de cercetaşi într-
o afacere lucrativă şi deschizătoare de noi orizonturi, fusesem „retrogradat” la un statut
mai puţin demonic. Aşa că părinţii mei îşi spuseseră că paisprezece zile petrecute pe
malul lacului Erie aveau să mă aducă înapoi în rândul băieţilor buni.
Mi-au trebuit mai puţin de nouăzeci şi şase de ore ca să le demonstrez că se înşală.
La jumătatea primei săptămâni, un îndrumător al cercetaşilor m-a condus înapoi acasă
şi a demarat în trombă fără să scoată vreo vorbă. De această dată fusesem „lăsat la
vatră” în mod ruşinos, pentru că îmi învăţasem colegii de tabără un cântecel imoral.
Ulterior, o scrisoare de trei pagini de la directorul taberei, plină cu epitete usturătoare şi
moralizatoare, mă încadra între cei mai răi cercetaşi recidivişti din centrul statului Ohio.
Nesigur pe semnificaţia termenului „recidivist”, le-am explicat părinţilor mei ce
făcusem.
Ne întâlniserăm cu o trupă de cercetaşe pentru o zi de canoe şi cântam un cântecel pe
care eu îl ştiam de la surorile mele, din vremurile în care ele mergeau în tabără: „Fă-ţi
noi prieteni, dar păstrează-i pe cei vechi; primii sunt argint, ultimii sunt aur”. Moştenind
la rândul meu alte versuri pentru cântecel, le-am împărtăşit şi noilor mei colegi de
tabără.
Versurile în sine cu greu puteau constitui motiv de expulzare, dar Willy Carlson, într-o
izbucnire genială de răzbunare, l-a lovit cu şutul pe cel mai vechi supraveghetor din
tabără în vreme ce acesta se apleca să aprindă un foc, apoi a dat vina pentru gest pe
influenţa mea, ca şi cum versurile mele îi deplasaseră piciorul în fundul bătrânului. În
câteva ore, întreaga maşinărie a justiţiei cercetaşilor se pusese în funcţiune şi amândoi
ne făceam bagajele.
Din acea experienţă au rezultat doar două lucruri, în afară de retragerea mea
permanentă din gaşca cercetaşilor. Mai întâi, am devenit bun prieten cu Willy Carlson,
a cărui vezică urinară sensibilă s-a dovedit ulterior că fusese o altă minciună care să
determine prima mea expulzare din tabără. Nu se putea să nu-ţi placă tipul. În al doilea
rând, am primit o muştruluială dură de la mama, a cărei motivaţie n-am înţeles-o decât
în ultimii ani de colegiu. Ea nu avea nimic împotriva primului vers revizuit, deşi, tehnic
vorbind, şutul în fund dat oamenilor în vârstă fusese cel care mă expediase din tabără,
ci împotriva ideii ciudate exprimate în versul doi.
— De ce argint şi aur mult? se mirase ea, punându-mă să stau jos în cămăruţa din
spate a librăriei, unde păstra tirajele suplimentare de cărţi şi dulapurile vechi cu
dosare.
— Ce vrei să spui? am întrebat-o.
Pe perete se vedea un calendar vechi de la Muzeul de Artă din Columbus, întors la
luna mai, lună în care era prezentată o reproducere după un Edward Hopper
înfăţişând o femeie stând singură pe patul ei. Nu mă puteam abţine să nu mă holbez la
imagine.
— De ce nu artificii? ripostase ea. Sau focuri de tabără?
— Fiindcă astea nu mergeau. Îmi amintesc că în acea clipă mă simţeam iritat.
Răspunsul părea atât de evident. Ultimul cuvânt trebuia să rimeze cu „şut”.
— Ascultă-mă bine, Tom. Mama îşi pusese o mână pe obrazul meu şi mă privea în
ochi. În lumină părul ei părea auriu, la fel cum lucea părul femeii din pictura lui Hopper.
Nu este firesc. Unui băiat de vârsta ta nu ar trebui să-i pese de argint şi de aur.
— Dar nu-mi pasă. Ce importanţă are?
— Contează, deoarece fiecare dorinţă îşi are punctul ei de plecare.
Suna ca o predică pe care o auzisem odată la şcoala de duminică.
— Asta ce mai înseamnă?
— Înseamnă că oamenii îşi petrec viaţa dorindu-şi lucruri pe care n-ar trebui să şi le
dorească. Lumea creează confuzie în sufletele lor luând iubirea şi îndreptând-o spre
ţinte nevrednice. Îşi lărgise gulerul rochiei de vară, apoi se aşezase lângă mine. Ca să
fii fericit nu ai nevoie decât să iubeşti cele vrednice, în cantităţile potrivite. Nu banii. Nu
cărţile. Oamenii. Adulţii care nu înţeleg asta nu se simt niciodată împliniţi. Iar eu nu
vreau să ajungi o astfel de persoană.
N-am înţeles niciodată de ce o ţintă corectă a pasiunilor mele însemna atât de mult
pentru ea. Am dat doar din cap în mod solemn, am promis că nu voi mai cânta
niciodată despre metale preţioase şi mi-am dat seama că mama s-a liniştit.
Însă nu metalele preţioase erau problema. Acum îmi dau seama că mama se angajase
într-un război mult mai important, încercând să mă salveze de la ceva mai rău: să
devin ca tata. Obsesia tatei legată de Hypnerotomachia reprezenta pentru mama
chintesenţa pasiunii greşit direcţionate în viaţă şi ea s-a luptat cu această obsesie
până în ziua morţii lui. Cred că mama credea sincer că iubirea lui pentru acea carte nu
era altceva decât o perversiune, o înşelare a dragostei pentru soţie şi pentru familie.
Nici toată forţa sau persuasiunea din lume nu puteau să-l îndepărteze de această
iubire şi presupun că mama a început să se bată pentru mine atunci când şi-a dat
seama că bătălia pentru reorganizarea vieţii tatei o pierduse deja.
Mă tem să spun cât de bine mi-am ţinut promisiunea. Încăpăţânarea băieţilor de a se
comporta prosteşte trebuie să li se pară tare ciudată femeilor, mai ales că ele învaţă
foarte repede cum să se poarte frumos. De-a lungul copilăriei mele a existat cineva
care pusese monopolul pe greşeli, şi acel cineva am fost chiar eu. Nu mi-am imaginat
niciodată dimensiunea erorii asupra căreia mă avertiza mama până când nu am avut
nenorocul de a cădea eu însumi în ea. Numai că la acea dată, cea care urma să
sufere pentru asta era Katie, nu familia mea.
A venit ianuarie, şi prima şaradă a lui Colonna a făcut loc unei a doua, apoi unei a
treia. Paul îşi dăduse seama unde să le caute, căci descoperise un anumit tipar în
Hypnerotomachia: ca urmare a unui ciclu regulat, capitolele creşteau în lungime de la
cinci sau zece pagini la douăzeci, treizeci sau chiar patruzeci de pagini. Capitolele mai
scurte curgeau unul după altul, trei sau patru câteodată, în vreme ce capitolele mai
lungi păreau mai solitare. Puse pe un grafic, perioadele lungi de intensitate scăzută
erau întrerupte de vârfuri ascuţite de lungime a capitolelor, generând astfel un soi de
profil vizual pe care amândoi l-am asemuit cu un puls al cărţii. Tiparul continua până la
sfârşitul primei jumătăţi a cărţii, punct din care începea o altă secvenţă, ciudată şi
uniformă, căci niciun capitol nu mai trecea de unsprezece pagini.
Paul a găsit repede o logică în asta, folosindu-se de succesul înregistrat cu Moise şi
coarnele lui: fiecare vârf de capitol lung şi solitar însemna o şaradă. Soluţia şaradei,
cifrul ei, era apoi aplicat la capitolele scurte care urmau, astfel descoperindu-se partea
următoare a mesajului lui Colonna. Paul bănuia că a doua jumătate a cărţii trebuia să
fie umplutură, exact aşa cum păreau să fie capitolele de deschidere a primei părţi: o
diversiune pentru a menţine impresia continuării naraţiunii într-o poveste altfel
fragmentată.
Am divizat munca între noi. Paul vâna şaradele în capitolele mai lungi, lăsându-mi-le
mie pentru a le rezolva. Prima pe care am descifrat-o a fost asta: „Care este cea mai
neînsemnată armonie a unei victorii măreţe?”
— Mă face să mă gândesc la Pitagora, a spus Katie când i-am povestit despre asta la
o budincă şi o ceaşcă de ciocolată fierbinte la cafeneaua Small World. Totul la
Pitagora însemna armonie. Astronomia, virtutea, matematica...
— Cred că are de-a face cu logistica războiului, am replicat eu, după ce petrecusem
destule ore în Firestone căutând texte din epoca Renaşterii despre inginerie.
Într-o scrisoare către ducele de Milano, Leonardo pretindea că putea construi şarete
blindate, ca un echivalent renascentist al tancurilor, dotate cu tunuri portabile şi
catapulte mari pentru folosirea în caz de asedii. Filosofia şi tehnologia se uneau:
victoria avea o matematică a ei, un anumit simţ al proporţiilor destinat maşinii perfecte
de război. Era doar un pas mic de la matematică la muzică.
A doua zi de dimineaţă, Katie m-a sculat la 7:30 ca să meargă să facă jogging înainte
de primul ei curs de la ora 9:00.
— Războiul n-are sens, mi-a zis ea, întorcând şarada pe toate părţile aşa cum numai
un absolvent de filosofie o putea face. Întrebarea are două părţi: cea mai neînsemnată
armonie şi victoria măreaţă. Această victorie măreaţă ar putea însemna orice. Ar trebui
să te concentrezi pe partea mai clară. Cea mai neînsemnată armonie are mai puţine
înţelesuri concrete.
Am mormăit ceva în vreme ce treceam pe lângă gara Dinky către vestul campusului,
invidiindu-i pe pasagerii care aşteptau cursa de 7:43. Să alergi şi să gândeşti în
acelaşi timp păreau două lucruri nefiresc de făcut simultan în vreme ce soarele abia se
înălţa pe cer, iar Katie ştia că ceaţa din minte n-avea să mi se limpezească până la ora
prânzului. De fapt toate astea nu însemnau decât o pedeapsă pentru că nu-l luam în
serios pe Pitagora.
— Aşadar, ce propui tu? am întrebat.
Katie nici măcar nu părea să respire, aşa alerga de uşor.
— Ne oprim la Firestone pe drumul de întoarcere. Îţi arăt eu unde cred că ar trebui să
cauţi.
Povestea a continuat la fel timp de două săptămâni. Mă sculam dimineaţa ca să fiu
întâmpinat cu ironii şi discursuri, îi povesteam lui Katie ideile mele doar pe jumătate
dospite despre Colonna, astfel încât ea trebuia să alerge mai încet ca să asculte, apoi
mă forţam să alerg mai repede ca ea să aibă mai puţin timp la dispoziţie pentru a-mi
explica unde greşesc. Ne petreceam sfârşitul atâtor seri şi începutul atâtor dimineţi
împreună, încât începeam să cred că în cele din urmă îi va trece prin minte, aşa
raţională cum era, să rămână peste noapte la Dod, un gest mai eficient decât plimbatul
înainte şi înapoi până la Holder. Văzând-o în fiecare dimineaţă în şort şi tricou,
încercam să mă gândesc la o nouă cale de a-i lansa invitaţia, dar Katie se făcea
întotdeauna că nu înţelege. Gil mi-a povestit că vechiul ei prieten, jucătorul de lacrosse
cu care fusesem coleg la unul dintre seminariile mele, acceptase să-i facă jocul de la
început, fără să profite de cele câteva ocazii când ea se îmbătase, aşa că îi fusese
mereu recunoscătoare pentru asta când era trează. Katie a avut nevoie de mult timp
ca să priceapă modelul lui de manipulare şi în prima lună cu mine m-a testat tot timpul,
ca să vadă dacă nu sunt la fel.
— Ce ar trebui să fac? am întrebat într-o noapte, după plecarea lui Katie, când
frustrarea mea atinsese cote maxime.
Primeam un pupic pe obraz după fiecare alergare de dimineaţă, gest care, luând în
consideraţie totul, nu prea îmi răsplătea investiţia. Iar acum, că petreceam tot mai mult
timp cu Hypnerotomachia şi ajunsesem să dorm doar cinci sau şase ore pe noapte, un
nou soi de datorie începea să se acumuleze. Tantalus şi strugurii lui nu aveau nicio
legătură cu mine. Când o voiam pe Katie, tot ce primeam în schimb era Colonna. Când
încercam să mă concentrez asupra lui Colonna, nu mă puteam gândi decât la somn.
Iar când, în sfârşit, încercam să dorm, se auzea o nouă bătaie în uşă şi trebuia să ies
la o nouă porţie de alergare cu Katie. Mă pierdusem deja în comedia de a întârzia în
mod cronic la propria viaţă. Meritam ceva mai bun.
Gil şi Charlie mi-au răspuns atunci, ca niciodată, la unison:
— Ai răbdare. Merită efortul.
Ca de obicei, ei aveau dreptate. Într-o noapte din a cincea noastră săptămână
împreună, Katie ne-a eclipsat pe toţi. Întorcându-se de la un seminar de filosofie, a
trecut pe la Dod cu o idee nouă.
— Ascultaţi puţin, a spus ea, scoţând un exemplar din Utopia de Thomas More din
geantă şi citind din el.
Locuitorii din Utopia au două jocuri asemănătoare şahului. Primul este un soi de
concurs de aritmetică, în care anumite numere „întrec” altele. Cel de-al doilea este o
bătălie crâncenă între virtuţi şi vicii, care ilustrează la modul cel mai ingenios cum
viciile tind să intre în conflict unul cu altul, dar se unesc împotriva virtuţilor. Aceasta
arată ceea ce determină în ultimă instanţă victoria unei părţi sau a alteia.
Katie m-a luat de mână şi mi-a dat cartea, aşteptându-mă să citesc din nou pasajul.
M-am uitat la coperta din spate.
— Scrisă în 1516, am zis eu. La mai puţin de douăzeci de ani după Hypnerotomachia.
Perioadele nu erau atât de îndepărtate.
— O bătălie crâncenă între virtuţi şi vicii, a repetat ea, care arată ce determină victoria
unei părţi sau a alteia.
Atunci mi-a trecut prin minte să s-ar fi putut să aibă dreptate.
În săptămână care a urmat s-a ivit primul semn că percepusem greşit forţele care îmi
guvernau viaţa. Împreună cu Paul, am petrecut mult timp în lunea şi marţea care au
urmat acelui week-end discutând despre semnificaţia celei mai noi şarade: „Câte braţe
de la picioarele tale la orizont?”
— Cred că are de-a face cu geometria, a spus Paul.
— Euclid?
El a clătinat însă din cap.
— Măsurători terestre. Eratostene a aproximat circumferinţa Pământului prin ghicirea
diferitelor unghiuri ale umbrelor aruncate de soare în Siena şi Alexandria la prânz în
ziua solstiţiului de vară. Apoi a folosit unghiurile...
Mi-am dat seama doar pe la jumătatea explicaţiei lui că Paul folosea sensul etimologic
al cuvântului geometrie – adică literal „măsurătoare a pământului”.
— Astfel încât, cunoscând distanţa între două oraşe, el putea face triangulaţie până la
curbura pământului.
— Ce-are asta de-a face cu şarada? am întrebat eu.
— Francesco cere distanţa dintre tine şi orizont. Calculează ce distanţă este din orice
punct dat al lumii până la linia de curbură a pământului şi obţii un răspuns. Sau uită-te
în manualul de fizică. Probabil că e o constantă.
Rostise totul ca şi cum răspunsul era o concluzie foarte cunoscută, dar eu bănuiam că
era vorba de altceva.
— De ce ar cere Colonna distanţa în braţe? am întrebat eu.
Paul s-a aplecat peste exemplarul meu şi a tăiat „braţe” de acolo, înlocuind cuvântul cu
ceva în italiană.
— Probabil că ar trebui să fie braccia, a spus el. Este acelaşi cuvânt, dar braccia
însemna o unitate florentină de măsură. Un braccio are aproximativ lungimea unui
braţ.
Pentru prima dată am ajuns să dorm mai puţin decât Paul, întorsătura pozitivă a vieţii
mele obligându-mă să îmi forţez norocul şi să amestec băuturile, pentru că acest
cocteil format din Katie şi Francesco Colonna părea să fie reţeta ideală de tratament
pentru mine. Am luat ca pe un semn faptul că întoarcerea mea la Hypnerotomachia
adusese o nouă structurare a lumii în care trăiam. Am început să cad cu repeziciune în
capcana tatei, cea despre care mama încercase cu atâta efort să mă avertizeze.
Miercuri dimineaţa, când i-am povestit lui Katie că îl visasem pe tata, ea a procedat
cum nu mai făcuse niciodată în toate zilele noastre de jogging împreună: s-a oprit.
— Tom, nu vreau să discut la nesfârşit pe tema asta, mi-a spus ea.
— Pe ce temă?
— Pe tema tezei lui Paul. Hai să discutăm despre altceva.
— Dar eu îţi povesteam despre tata.
Numai că mă obişnuisem prea mult cu discuţiile cu Paul, unde invocam numele tatei în
orice situaţie, aşteptându-mă ca astfel să combat din start orice fel de critică.
— Tatăl tău a lucrat la cartea pe care o studiază Paul, a zis ea. Este acelaşi lucru.
Am judecat greşit sentimentul din spatele cuvintelor ei ca fiind frică. Frica de a nu fi în
stare să rezolve o nouă şaradă aşa cum o rezolvase pe cea anterioară şi că astfel
interesul meu pentru ea ar fi putut scădea.
— Bine, am zis eu, gândindu-mă să o scutesc de situaţia neplăcută. Hai să vorbim
despre altceva.
Şi aşa a început o perioadă de multe săptămâni plăcute, construită pe premisa unei
neînţelegeri la fel de mari precum cea cu care începuse relaţia noastră. În prima lună
de întâlniri, până în noaptea pe care şi-a petrecut-o la Dod, Katie a construit o faţadă
pentru mine, încercând să creeze ceva ce credea că vreau eu. Iar a doua lună i-am
întors favorul, evitând orice menţiune despre Hypnerotomachia în faţa ei, nu din cauză
că semnificaţia cărţii se diminuase în viaţa mea, ci pentru că am crezut că şaradele lui
Colonna o stingheresc.
Dacă ar fi ştiut adevărul, Katie ar fi avut tot dreptul să se îngrijoreze. Hypnerotomachia
începea treptat să devină singurul obiect al gândurilor şi al intereselor mele. Echilibrul
pe care crezusem că l-am atins între teza lui Paul şi a mea – valsul dintre Mary Shelley
şi Francesco Colonna, pe care mi-l imaginam tot mai intens cu cât îmi petreceam mai
multă vreme alături de Katie – s-a transformat într-un război deschis, câştigat treptat
de Colonna.
Cu toate astea, înainte ca eu şi Katie să ne dăm seama, experienţa noastră comună
lăsase urme. Străbăteam aceleaşi cărări în fiecare dimineaţă. Ne opream la aceleaşi
cafenele înainte de cursuri. O strecuram pe Katie în clubul meu în acelaşi fel când îmi
expira permisul. Joia noaptea dansam alături de Charlie la Cloister Inn. Sâmbăta
noaptea jucam biliard cu Gil la Ivy. Iar vinerea noaptea, când cluburile de pe Prospect
se închideau, ne urmăream prietenii jucând în comedii de Shakespeare sau mergeam
la concerte simfonice sau la câte un spectacol muzical pe undeva prin campus.
Aventura primelor noastre zile împreună a devenit treptat altceva: un sentiment pe
care nu-l mai încercasem niciodată cu Lana sau cu vreuna dintre predecesoarele ei şi
pe care îl pot compara doar cu senzaţia de întoarcere acasă sau de atingere a unui
echilibru care n-are nevoie de niciun fel de ajustare, ca şi cum dimensiunile vieţii mele
ar fi aşteptat-o în tot acest timp doar pe Katie.
În prima noapte în care Katie a observat că nu pot să dorm, mi-a recitat dintr-unul
dintre autorii ei preferaţi, aşa că l-am urmat pe George cel Curios până la capătul
pământului, până când pleoapele mi s-au îngreunat de somn. După aceea, au fost
multe nopţi în care mă răsuceam pe toate părţile în pat, iar Katie a găsit o soluţie
pentru fiecare dintre ele: episoade nocturne din MASH, lecturi lungi din Camus,
programe radio pe care ea le asculta acasă, prinse acum destul de slab de la un post
de pe coasta de est. Uneori lăsam ferestrele deschise ca să auzim ploaia la sfârşit de
februarie sau vreo conversaţie între boboci beţi. Pentru serile plictisitoare am inventat
chiar un joc de rime, ceva ce Francesco Colonna n-ar fi găsit că e la fel de edificator
precum Rithmomachia, dar care nouă ne plăcea.
— A fost odată un om pe nume Camus, începeam eu, oferind sugestia de rimă.
Când zâmbea noaptea, Katie semăna cu o pisică de rasă în întuneric.
— Care a plecat din Alger ca un urs, venea răspunsul.
— Avea mult potenţial.
— Dar care nu era existenţial.
— Şi care-l făcea pe Jean-Paul Sartre ursuz.
Însă în ciuda tuturor metodelor pe care le găsea Katie ca să mă adoarmă,
Hypnerotomachia continua să mă menţină treaz mai mult decât ar fi trebuit. Îmi
dădusem seama care era cea mai neînsemnată armonie a unei victorii măreţe: în
Rithmomachia, unde scopul este să stabileşti tipare numerice conţinând armonii
aritmetice, geometrice sau muzicale, doar trei secvenţe produc toate cele trei armonii
laolaltă – cerinţa fundamentală a unei victorii măreţe. Cea mai mică dintre acestea,
cea dorită de Colonna, era secvenţa 3-4-6-9.
Paul a luat imediat numerele şi a întocmit un cifru din ele. A citit cea de-a treia
scrisoare, apoi a patra, urmate de a şasea şi a noua din capitolele adecvate. În mai
puţin de o oră aveam un mesaj nou de la Colonna:
Pe suprafaţa pe care vreau să o pictez, scria Alberti în tratatul pe care îl găsisem între
cărţile lui Paul, hotărăsc cât de mari vreau să fie siluetele umane din prim-planul
picturii. Împart înălţimea personajului în trei părţi, care vor fi proporţionale cu măsura
denumită în mod comun braccio. Căci, aşa cum se poate vedea din relaţia între
membre, trei braccia reprezintă înălţimea medie a unui corp omenesc. Poziţia
adecvată pentru punctul central nu este mai înaltă faţă de linia de bază decât înălţimea
omului care urmează să fie reprezentat în pictură. După aceea trag o linie prin punctul
central, iar această linie este o limită sau o graniţă pentru mine, nedepăşită de nimic.
De aceea oamenii pictaţi la mai mare distanţă sunt mult mai mici decât cei din plan
apropiat.
Linia centrală a lui Alberti, aşa cum demonstrau limpede ilustraţiile însoţitoare, era
orizontul. Conform acestui sistem, linia era plasată la aceeaşi înălţime cu silueta unui
om din prim-plan, a cărui înălţime era de trei braccia. Ca atare, soluţia şaradei –
numărul de braccia de la picioarele omului până la orizont – era exact acest număr:
trei.
Paul a avut nevoie doar de o jumătate de oră ca să-şi dea seama cum să aplice cifrul.
Prima literă a fiecărui al treilea cuvânt din capitolele următoare, aşezată pe un rând,
dezvăluia următorul pasaj al mesajului lui Colonna.
Şi-acum, cititorule, îţi voi dezvălui natura compoziţiei acestei lucrări. Cu ajutorul fraţilor
mei, am studiat cărţile de coduri ale arabilor, ale evreilor şi ale anticilor. Am învăţat
practica denumită gematria de la cabalişti, conform căreia, când în Facerea se scrie că
Avraam a adus 318 slujitori ca să-l ajute pe Lot, înţelegem că numărul 318 se referă
doar la Eliezer, servitorul lui Avraam, căci asta este suma literelor ebraice ale numelui
lui Eliezer. Am învăţat practicile grecilor, ai căror zei vorbeau în şarade şi ai căror
generali, aşa cum se spune, îşi deghizau sensul adevărat al cuvintelor cu viclenie, ca
atunci când Histiaeus a tatuat un mesaj pe scalpul sclavului său, astfel încât
Aristagoras să poată rade capul omului ca să citească mesajul.
Îţi voi dezvălui acum numele acelor învăţaţi a căror înţelepciune a modelat şaradele
mele. Pomponio Leto, maestru al Academiei Romane, elev al lui Valla şi vechi prieten
al familiei mele, m-a instruit în materie de limbă şi traducere, acolo unde ochii şi
urechile mele m-au trădat. În artă şi în armonia numerelor am fost îndrumat de
francezul Jacques Lefevre d’Etaples, admirator al lui Roger Bacon şi al lui Boethius,
care cunoşteau toate sistemele de calcul pe care intelectul meu nu le putea percepe.
Marele Alberti, care la rândul lui a învăţat de la maeştrii Masaccio şi Brunelleschi (fie
ca geniul lor să nu fie niciodată uitat), m-a instruit cu multă vreme în urmă în arta
orizonturilor şi a picturilor. Îi păstrez mereu o vie recunoştinţă. Cunoştinţele despre
scrierile sacre ale descendenţilor lui Hermes Trismegistul, primul profet al Egiptului, le
datorez înţeleptului Ficino, maestru al limbilor şi al filosofiei, care nu are egal între
urmaşii lui Platon. În cele din urmă îi sunt îndatorat pentru lucruri care urmează să fie
dezvăluite lui Andrea Alpago, discipol al venerabilului Ibn al-Nafis. Iar această
contribuţie trebuie privită mult mai favorabil decât restul, căci în studiul omului despre
el însuşi, în care toate celelalte studii îşi găsesc originea, el contemplă perfecţiunea cel
mai îndeaproape.
Aceştia, cititorule, sunt prietenii mei cei mai înţelepţi, cei care au învăţat ceea ce eu nu
am putut, cunoştinţe care în vremurile trecute erau necunoscute tuturor oamenilor. Toţi
pe rând au fost de acord cu singura mea cerere: fiecare, fără ca ceilalţi să ştie, mi-a
furnizat o şaradă la care doar el şi cu mine ştiam soluţia şi pe care o putea rezolva
numai un alt iubitor al cunoaşterii adevărate. La rândul meu, am pus aceste şarade în
fragmente în interiorul textului, conform unui model pe care nu l-am spus nimănui; doar
răspunsul corect poate conduce la aflarea cuvintelor mele adevărate.
Am făcut toate acestea, cititorule, ca să-mi protejez secretul, dar şi ca să ţi-l transmit
ţie, dacă reuşeşti să descoperi ce am scris. Mai ai de rezolvat două şarade şi voi
începe să-ţi dezvălui natura criptei mele.
A doua zi de dimineaţă ea nu m-a mai sculat pentru obişnuita alergare. De fapt, în tot
restul săptămânii am vorbit doar cu colegele ei de apartament şi cu robotul telefonic,
dar nicio clipă cu Katie. Orbit de progresul pe care îl înregistram alături de Paul, nu
vedeam cum peisajul vieţii mele se destrăma încetul cu încetul. Aleile pe care făceam
jogging şi cafenelele au dispărut pe măsură ce distanţa dintre noi a crescut. Katie nu
mai mânca împreună cu mine la Cloister, dar eu n-am observat asta, căci timp de
săptămâni de zile nici eu nu m-am mai dus să mănânc acolo. Împreună cu Paul
foloseam ca şobolanii tunelele între Dod şi Ivy, evitând lumina zilei, ignorând sunetele
de deasupra noastră şi cumpărând cafea şi sandvişuri la cutie de la nonstop-ul WaWa
din afara campusului, ca să putem lucra şi mânca după un orar stabilit de noi.
În tot acest timp, Katie se afla la un singur etaj distanţă de mine, încercând să nu-şi
roadă unghiile în vreme ce trecea de la o gaşcă la alta, căutând echilibrul adecvat între
autoafirmare şi supunere, astfel încât comitetul de evaluare să o privească favorabil.
Că nu şi-ar fi dorit amestecul meu în viaţa ei în acele momente era o concluzie la care
ajunsesem aproape chiar de la început, fiind pentru mine o scuză pentru a petrece zile
lungi şi nopţi târzii lucrând împreună cu Paul. În acelaşi timp, eram prea ocupat ca să
mă gândesc că ea ar fi apreciat o companie, un chip prietenos la care să se întoarcă
seara, un tovarăş pe măsură ce dimineţile deveneau mai răcoroase şi mai întunecate,
un sprijin din partea mea, mai ales acum, că ajunsese la prima răscruce importantă a
vieţii ei de la Princeton. Nu mi-am imaginat niciodată că selecţia putea fi o probă
importantă pentru ea, o experienţă care îi testa tenacitatea mult mai mult decât
farmecul personal. Eram ca un străin; n-am ştiut niciodată prin ce a trebuit să treacă în
serile petrecute la Ivy.
Gil mi-a spus în săptămâna care a urmat că Ivy a acceptat-o. Gil îşi aduna forţele
pentru o seară lungă în care să ducă veştile, bune sau rele, fiecărui candidat în parte.
Parker Hassett ridicase câteva obstacole în calea lui Katie, alegând-o ca subiect al
mâniei personale, probabil deoarece ştia că era una dintre favoritele lui Gil. În cele din
urmă însă, şi Parker a cedat. Ceremonia de admitere pentru grupa de membri noi
urma peste o săptămână, după terminarea procesului de iniţiere, iar balul anual Ivy era
programat pentru weekendul de Paşte. Gil a programat evenimentele cu atât de multă
atenţie, încât mi-am dat seama că voia să-mi transmită un mesaj. De fapt, îmi oferea
şansa de a mă apropia din nou de Katie. Era un calendar al reabilitării mele.
Dacă lucrurile stăteau aşa, atunci nu eram, ca iubit, mai breaz decât fusesem ca
cercetaş. Dragostea, îndepărtată de la obiectul ei firesc, îşi găsise un altul. În
săptămânile care urmaseră l-am văzut tot mai puţin pe Gil, iar pe Katie absolut deloc.
Am auzit un zvon cum că ea ar fi devenit interesată de un student mai mare de la Ivy,
o versiune nouă a fostului ei jucător de lacrosse. Între timp însă, Paul descoperise o
nouă şaradă şi începuserăm amândoi să ne întrebăm ce secret se ascundea în cripta
lui Colonna. Dormitând de mult în sufletul meu, o veche poezioară se trezise din somn
şi se pregătea să mă transporte în alt anotimp al vieţii mele.
Nu-ţi face prieteni şi celor vechi dă-le un şut
Tot ce vreau eu este argint şi aur mult.
CAPITOLUL 17
Ţârâitul telefonului mă trezeşte din somn. Ceasul arată nouă şi jumătate. Împleticindu-
mă, cobor din pat şi ajung la receptor înainte ca sunetul să îl trezească pe Paul.
— Dormeai? e primul lucru pe care mi-l spune Katie.
— Ceva de genul ăsta.
— Nu-mi vine să cred că a fost vorba de Bill Stein.
— Nici nouă. Ce se întâmplă pe afară?
— Sunt la redacţie. Poţi veni aici?
— Acum?
— Eşti ocupat?
Ceva din vocea ei nu-mi place deloc; este o răceală pe care sunt suficient de treaz ca
să o simt.
— Lasă-mă să fac un duş scurt. Ajung acolo în cincisprezece minute.
Când ea a închis telefonul, eu şi începusem să mă dezbrac.
Două fiinţe îmi ocupă mintea în vreme ce mă pregătesc: Stein şi Katie. Cei doi apar şi
dispar în mintea mea de parcă cineva acţionează un comutator ca să verifice
funcţionarea unui bec. Când lumina se aprinde, o văd pe Katie, dar când e stinsă
zăresc curtea de la Dickinson, acoperită de zăpadă, tăcută după plecarea ambulanţei.
Revenind la realitate, îmi arunc hainele în living, având grijă să nu-l scol pe Paul.
Căutându-mi ceasul, observ ceva: camera e mai curată decât am lăsat-o la culcare.
Cineva a îndreptat covoarele şi a golit coşurile de gunoi. Un semn rău. Asta înseamnă
că Charlie n-a dormit deloc azi-noapte.
Apoi zăresc un mesaj scris pe tabla de perete:
Tom,
N-am putut dormi. M-am dus la Ivy să mai lucrez. Sună când te trezeşti.
P.
Mă uit în dormitor. Patul lui Paul e gol. Privesc iarăşi tabla şi zăresc cifrele de
deasupra textului: 2:15. Paul a lipsit toată noaptea.
Ridic receptorul din nou, gata să formez numărul Camerei Preşedintelui, când aud
tonul mesageriei vocale.
— Vineri, rosteşte vocea preînregistrată când apăs tastele. Unsprezece cincizeci şi
patru p.m.
Urmează apelul pe care îl ratasem, cel care se înregistrase probabil în vreme ce eu şi
Paul eram la muzeu: „Tom, sunt Katie. O pauză. Nu ştiu unde eşti. Poate că deja vii
spre mine. Karen şi Trish vor să mănânce acum tortul de ziua mea. Le-am spus să te
aştepte pe tine. O nouă pauză. Cred că ne vedem când ajungi aici”.
Simt cum receptorul îmi ia foc în mână. Fotografia alb-negru pe care i-am cumpărat-o
de ziua ei pare fadă în ramă, un cadou mult mai ieftin decât ar fi fost cu o zi înainte.
Fusesem nevoit să întreb pe la cunoştinţe de numele altor fotografi în afara lui Ansei
Adams şi Mathew Brady. Nu am învăţat niciodată suficient de multe despre trecutul lui
Katie ca să am idee de gusturile ei. Gândindu-mă la toate astea, decid să nu iau
fotografia cu mine.
Pe drumul către birourile ziarului Prince păstrez un ritm alert. Katie mă aşteaptă la
intrare şi mă conduce spre camera obscură, descuind şi încuind uşile pe măsură ce
înaintăm. E îmbrăcată la fel cum era şi la Holder: cu un tricou şi o pereche de blugi
vechi. Părul ei e strâns simplu la spate, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la companie, iar
gulerul tricoului este îndoit în afară. Zăresc un lănţişor de aur atârnându-i la gât, iar în
apropiere de una din coapse privirea îmi cade pe o gaură mică în blugi prin care i se
vede albul pielii.
— Tom, zice ea, arătând spre o fată de la un computer din colţ, vreau să cunoşti pe
cineva. Ea este Sam Felton.
Sam îmi zâmbeşte ca şi cum m-ar cunoaşte. Este îmbrăcată în pantaloni ca de călărie
şi o cămaşă cu mâneci lungi pe care scrie: DACĂ JURNALISMUL AR FI UŞOR, L-AR
FACE ŞI NEWS-WEEK. După ce întinde mâna spre un buton de pe reportofonul de
lângă ea, fata îşi scoate o cască din ureche.
— Perechea ta de diseară? o întreabă ea pe Katie, ca să se asigure că auzise bine.
Katie îi confirmă, dar nu adaugă şi ce aşteptam eu: „Prietenul meu”.
— Sam lucrează la articolul cu Bill Stein, rosteşte ea în schimb.
— Să vă distraţi la bal, îmi urează Sam, înainte de a reveni la reportofon.
— Tu nu vii? o întreabă Katie.
Cred că ele două se cunosc şi de la Ivy.
— Mă îndoiesc.
Sam face un gest înspre computer, pe al cărui ecran se văd mai multe rânduri de
cuvinte, ca un muşuroi de furnici în spatele unui geam. Deja îmi aminteşte de Charlie
în laboratorul lui, motivat de cât de multe i-au rămas de făcut. Întotdeauna vor fi mai
multe ştiri de scris, mai multe teorii de demonstrat, mai multe fenomene de observat.
Inutilitatea delicioasă a sarcinilor imposibil de îndeplinit este magnetul celor obsedaţi
de muncă.
Katie o priveşte cu compasiune, iar Sam se întoarce la transcrierile ei.
— Despre ce anume voiai să discutăm? o întreb eu.
Însă Katie mă conduce în camera obscură.
— E cam cald aici, spune ea, deschizând o uşă şi dând la perete nişte draperii negre.
Poate că vrei să-ţi dai haina jos.
O fac. Katie mi-o ia şi o atârnă de un cuier ascuns în spatele uşii. Am evitat interiorul
acestei încăperi încă din ziua când am cunoscut-o, îngrozit de teama de a nu-i distruge
cumva filmele.
Katie se duce la o frânghie de rufe spânzurată de-a lungul unui perete. Pe ea sunt
înşirate poze, prinse cu agrafe.
— N-ar trebui să fie mai mult de douăzeci şi patru de grade aici, spune ea, altfel
căldura poate voala negativele.
Ar putea la fel de bine să vorbească greaca din punctul meu de vedere. Surorile mele
m-au învăţat cândva o regulă: ori de câte ori te întâlneşti cu o fată, fă-o întotdeauna pe
un teren pe care îl cunoşti bine. Restaurantele franţuzeşti nu impresionează pe nimeni
dacă nu ştii să citeşti meniul, iar filmele lacrimogene sunt cu dublu tăiş dacă nu pricepi
intriga. Aici, în camera obscură, posibilităţile de a comite greşeli par nenumărate.
— Lasă-mă o secundă, spune ea, agitându-se dintr-o parte a camerei în cealaltă, iute
ca un colibri. Aproape că am terminat.
Deschide capacul unui mic recipient, răsuceşte filmul pe un tambur, apoi îl aşază sub
un şuvoi de apă. Încep să mă simt sufocat. Camera obscură este mică şi aglomerată,
mesele sunt copleşite de tăvi şi plăci, rafturile sunt pline de soluţii revelatoare şi
fixatoare. Katie pare să se simtă ca peştele în apă aici. Îmi aminteşte de modul în care
îşi strânsese părul la recepţie, înfăşurându-l în jurul acelor de păr ca şi cum ar fi văzut
ce făcea.
— Să aprind luminile? întreb eu, începând să mă simt inutil.
— Doar dacă vrei în mod special. Negativele s-au fixat.
Aşa că rămân ca o sperietoare în mijlocul încăperii.
— Cum se mai simte Paul? întreabă ea.
— Bine.
Urmează o tăcere plină de sens, iar Katie pare să-şi piardă interesul pentru
conversaţie, ocupându-se de un alt set de fotografii.
— Am trecut pe la Dod imediat după douăsprezece şi jumătate, reia ea. Charlie mi-a
spus că ai fost cu Paul.
În vocea ei se citeşte o blândeţe neaşteptată.
— A fost frumos din partea ta să stai cu el, continuă ea. Povestea asta trebuie să fie
groaznică pentru Paul. Pentru toată lumea, de altfel.
Vreau să-i povestesc despre scrisorile lui Stein, dar îmi dau seama câte explicaţii ar
trebui să îi ofer. Katie revine lângă mine cu o mână plină cu poze.
— Ce sunt astea?
— Am developat filmul nostru.
— De pe câmpul din film?
Katie dă din cap.
Câmpul din film este un loc pe care Katie m-a dus să îl văd, un spaţiu deschis în
Battlefield Park din Princeton care pare să fie mai întins şi mai neted decât oricare altă
porţiune de teren de la est de Kansas. În mijlocul acestui spaţiu se înalţă un stejar
singuratic, ca un străjer care nu vrea să-şi părăsească postul, amintind parcă de
ultimul gest al unui general care a murit sub ramurile copacului în timpul Războiului de
Secesiune. Katie a văzut pentru prima dată locul într-un film cu Walter Matthau, iar de
atunci copacul a încântat-o peste măsură. Locul se numără printre puţinele pe care ea
le vizitează mereu, ca pe un rozariu de privelişti care îi definesc tot mai bine viaţa pe
măsură ce se întoarce la ele. La mai puţin de o săptămână de la prima ei noapte
petrecută în Dod, m-a dus şi pe mine să-l văd. A fost ca şi cum bătrânul stejar era o
rudă a ei, iar noi trei formam o familie. Adusesem cu mine o pătură, o lanternă şi un
coş cu de-ale gurii. Katie şi-a adus film şi un aparat foto.
Fotografiile sunt de o măiestrie neaşteptată, ca o imortalizare a noastră în chihlimbar.
Le privim împreună, trecându-le de la unul la celălalt.
— Ce părere ai? întreabă ea.
Văzându-le, îmi amintesc cât de călduroasă a fost iarna. Lumina slabă de ianuarie are
nuanţa mierii. Iată-ne, îmbrăcaţi cu pulovere subţiri, fără haine groase, căciuli sau
mănuşi. Ramurile copacului din spatele nostru îşi arată vârsta venerabilă.
— Sunt minunate, îi spun.
Katie zâmbeşte stingherită, încă neştiind cum să primească un compliment. Observ
pete pe degetele ei, de culoarea cernelii tipografice, de la vreunul dintre agenţii chimici
închişi în vreo sticluţă din camera obscură. Degetele ei sunt lungi şi subţiri, dar au o
vagă asperitate, rezultatul prea multor filme înmuiate în prea multe băi chimice. „Aşa
eram noi doi împreună – spun gesturile ei cu forţa a o mie de cuvinte simultane. Îţi
aminteşti?”
— Îmi pare rău, rostesc eu.
Las fotografiile din mână, dar Katie îmi atinge degetele cu cealaltă mână.
— Nu e din cauza zilei mele de naştere, spune ea, îngrijorată că poate nu înţelesesem
mesajul.
Aştept.
— Azi-noapte, după ce aţi plecat de la Holder, unde v-aţi dus tu şi Paul?
— Să-l vedem pe Bill Stein.
Face o pauză auzind numele, dar decide să continue.
— În legătură cu lucrarea lui Paul?
— Era o urgenţă.
— Şi când am trecut pe la tine imediat după miezul nopţii?
— Eram la muzeul de artă.
— De ce?
Nu îmi place direcţia în care îndreaptă ea discuţia.
— Îmi cer scuze că nu am venit la tine. Paul a crezut că poate găsi cripta lui Colonna
şi trebuia să se uite la unele hărţi mai vechi.
Katie nu pare surprinsă. Continuă cu o voce gâtuită şi eu îmi dau seama că trage deja
concluzia către care se îndrepta.
— Credeam că ai terminat-o cu teza lui Paul, spune ea.
— Aşa credeam şi eu.
— Nu te poţi aştepta să stau cu mâinile în sân şi te urmăresc cum cădem în aceeaşi
capcană, Tom. Data trecută nu ne-am vorbit săptămâni întregi. Ezită, neştiind cum s-o
spună mai bine. Merit ceva mai mult.
Calea masculină de tratare a problemei este disputa, găsirea unei poziţii care se poate
apăra şi menţinerea ei, chiar dacă nu din toată inima. Simt argumentele îngrămădindu-
se în mintea mea, ca nişte mici scuturi de autoapărare, dar Katie mă opreşte.
— N-o face, spune ea. Vreau să te gândeşti la asta.
Nu trebuie să o spună cu glas tare. Mâinile ni se despart. Katie lasă pozele în mâna
mea. În camera obscură se lasă din nou liniştea. Iar această linişte pare întotdeauna
să fie de partea lui Katie.
„Alegerea a fost făcută, vreau eu să-i spun. Nu trebuie să mă gândesc la asta. E
simplu: te iubesc mai mult decât iubesc acea carte.”
Dar să-i spun asta acum n-ar fi o idee bună. În parte, chestiunea nu este aceea de a
răspunde corect la întrebare, ci de a demonstra că eu sunt corectabil, că pot fi încă
adus pe calea cea bună, chiar dacă am luat-o de două ori razna. Cu douăsprezece ore
în urmă am ratat ziua ei de naştere din pricina Hypnerotomachiei. Orice promisiune ar
părea deşartă acum, chiar şi pentru mine.
— Bine, accept eu în cele din urmă.
Katie îşi duce o mână la gură şi începe să-şi roadă o unghie, apoi îşi dă seama şi se
opreşte.
— Ar trebui să mă apuc de lucru, spune ea, atingându-mi iarăşi degetele. Hai să mai
vorbim pe tema asta diseară.
Mă uit fix la unghia ei, dorindu-mi să pot inspira mai multă încredere.
Katie mă împinge spre draperiile negre, îmi dă haina, apoi ne întoarcem amândoi în
cameră.
— Trebuie să developez restul rolelor înainte ca fotografii din anii mai mari să ia în
stăpânire camera obscură, spune ea pe drum, mai mult pentru urechile lui Sam decât
pentru urechile mele. Tu mă ţii din treabă.
Figura ei de stil se iroseşte. Sam continuă să îşi ţină căştile pe urechi, concentrată la
scrisul ei. Nici măcar nu observă plecarea mea.
La uşă, Katie îşi ia mâinile de pe mijlocul meu. Pare gata să vorbească, dar n-o face.
În schimb se întinde şi mă sărută pe obraz, aşa cum o făcea în primele noastre zile
împreună, ca recompensă pentru joggingul de dimineaţă. Apoi îmi ţine uşa deschisă,
iar eu ies.
CAPITOLUL 18
„Iubirea învinge toate piedicile.”
În clasa a şaptea am cumpărat de la un magazin cu suvenire din New York o brăţară
de argint cu această inscripţie pentru o fată pe care o chema Jenny Harlow. Mi-am zis
că prin acea brăţară am reuşit un portret al tânărului cu care ar fi vrut ea să se
întâlnească: rafinat, pentru că provenea din Manhattan; romantic, prin gândul cu
rezonanţă poetică şi elegant, prin patina ei lucioasă. Am lăsat brăţara fără niciun bilet
în vestiarul lui Jenny de Valentine’s Day, apoi am aşteptat toată ziua un răspuns,
zicându-mi că ea avea să-şi dea în mod sigur seama de la cine era cadoul.
Rafinat, romantic şi elegant nu formau, din păcate, un set de caracteristici care să mă
indice direct pe mine. Probabil că un tip de clasa a opta, pe nume Julius Murphy,
dispunea de aceste calităţi în măsură mult mai mare decât mine, deoarece el a fost cel
care a primit un sărut de la Jenny Harlow la sfârşitul acelei zile, în vreme ce eu am
rămas doar cu bănuiala amară că în urma vacanţei pe care familia mea o petrecuse la
New York nu mă alesesem cu nimic.
Întreaga experienţă, ca de altfel o mare parte a copilăriei mele, s-a bazat pe o
neînţelegere. Abia mult mai târziu mi-a trecut prin minte că brăţara nu fusese făcută în
New York şi în mod clar nu era din argint. Însă în acea noapte de Sfântul Valentin tata
mi-a explicat ceea ce credea el a fi cea mai grosieră interpretare greşită, anume că
motoul cu rezonanţă poetică nu era chiar atât de romantic precum crezuserăm eu,
Jenny şi, probabil, Julius.
— E posibil să fi rămas cu o impresie greşită de la Chaucer, a început el, cu un
zâmbet de înţelepciune paternală. „Iubirea învinge toate piedicile” înseamnă mai mult
decât broşa stareţei.
Mi-am dat seama că această conversaţie urma să semene mult cu cea pe care o
avuseserăm despre copii şi berze cu câţiva ani în urmă: bine intenţionată, dar bazată
pe o înţelegere profund greşită a ceea ce învăţam eu la şcoală.
A urmat o lungă explicaţie, despre al zecelea poem pastoral al lui Vergiliu şi omnia
vincit amor, cu digresiuni despre zăpezi din Sithonia şi oi etiopiene, toate acestea
contând pentru mine mult mai puţin decât motivul pentru care Jenny Harlow nu mă
găsea romantic şi motivul pentru care găsisem o cale atât de inutilă de a irosi
doisprezece dolari. Mi-am zis că, dacă dragostea învinge toate piedicile, atunci
dragostea nu-l cunoscuse niciodată pe Julius Murphy.
Însă tata era un om înţelept în felul lui. Când a văzut că mesajul lui nu ajunge la mine,
a deschis o carte şi mi-a arătat o poză care îi ilustra punctul de vedere.
— Gravura asta a fost făcută de Agostino Carracci. Se numeşte Dragostea învinge
totul, mi-a spus el. Ce vezi la ea?
În partea dreaptă a gravurii se găseau două femei goale. În partea stângă, un băieţel
bătea un satir mult mai mare şi mai musculos.
— Nu ştiu, am răspuns eu, neştiind din care parte a gravurii aveam de învăţat ceva.
— Acela, mi-a zis tata, arătând spre băieţel, este Dragostea.
A făcut o pauză, lăsându-mi timp să-i înţeleg bine vorbele.
— Nu se presupune că e de partea ta. Te baţi cu el; încerci să desfaci ceea ce el le
face altora. Însă e prea puternic. Vergiliu spune că, oricât am suferi, chinurile noastre
nu îl pot îndupleca.
Cred că m-am oprit la cea mai simplă interpretare: încercând să o impresionez pe
Jenny Harlow şi să o fac să i se aprindă călcâiele după mine, m-am luat la trântă cu
Dragostea, dar chiar brăţara mea cea ieftină mi-a demonstrat că gestul meu fusese
inutil. Însă am simţit, chiar şi atunci, că tata s-a folosit de Jenny şi de Julius ca de două
obiecte de recuzită pentru lecţie. În realitate, dorise să-mi ofere o mostră de
înţelepciune la care ajunsese după multe eforturi şi cu care spera să mă impresioneze
câtă vreme eşecurile mele nu atinseseră încă dimensiuni catastrofale. Mama mă
avertizase cu privire la iubirea îndreptată spre ţinte greşite, având în gând
Hypnerotomachia. Acum tata îmi oferea punctul lui de vedere, mascat sub pildele lui
Vergiliu şi Chaucer. Prin asta spunea că ştia perfect cum se simţea ea şi poate chiar îi
dădea dreptate. Însă cum putea el să se împotrivească farmecului exercitat de carte,
ce putere avea el împotriva forţei cu care se lupta, când Dragostea învingea totul?
N-am ştiut niciodată care din ei doi avea dreptate. Cred că lumea este un soi de Jenny
Harlow. Suntem cu toţii nişte pescari cărora le place să spună poveşti despre peştele
mare care a scăpat din năvod. Nici în ziua de astăzi nu prea ştiu cum stareţa lui
Chaucer l-a interpretat pe Vergiliu sau cum a interpretat Vergiliu dragostea. În mintea
mea nu a rămas decât desenul arătat de tata, mai precis partea în care cele două
femei goale se uită cum Dragostea îl bate măr pe satir. M-am întrebat mereu de ce a
aşezat Carracci două femei în acea gravură, când avea nevoie doar de una. Undeva
în chestia asta zace şi morala întregii poveşti: în geometria iubirii, totul este
triunghiular. Pentru fiecare Tom şi Jenny, există câte un Julius; pentru fiecare Katie şi
Tom, există câte un Francesco Colonna; iar limba dorinţei este bifurcată, sărutând
două fiinţe, dar iubind una singură. Iubirea trasează hotare între noi precum un
astronom care urzeşte o constelaţie din stele, unind puncte în tipare care n-au nicio
bază în natură. Vârful fiecărui triunghi devine inima altuia, până când acoperişul
realităţii devine un mozaic de poveşti romantice. Luate împreună, ele formează
modelul unei reţele. Iar în spatele lor, cred eu, se află Dragostea. Dragostea este
singurul pescar perfect, cel care aruncă plasa cea mai fină, din care nu poate scăpa
niciun peştişor. Răsplata lui e să stea singur în taverna vieţii, de-a pururi un băieţel
între bărbaţi, sperând să poată spune într-o zi povestea despre peştele care a scăpat
din plasă.
Umbla zvonul că iubita mea Katie îşi găsise pe altcineva. Fusesem înlocuit de un tip
din anul trei pe nume Donald Morgan, o prăjină de om care purta un blazer în
momente în care era suficientă o simplă cămaşă şi care se lăuda că va fi succesorul
lui Gil la preşedinţia clubului Ivy. Am dat din întâmplare peste noul cuplu într-o seară
de la sfârşitul lui februarie la cafeneaua Small World, acelaşi loc unde îl cunoscusem
pe Paul cu trei ani în urmă, şi evident că a avut loc un schimb de „politeţuri” reci.
Donald a reuşit să îngaime două sau trei chestii insipide înainte de a-şi da seama că
nu sunt un potenţial votant în alegerile pentru preşedinţia clubului, moment în care a
tras-o afară pe Katie din cafenea şi a urcat-o în bătrâna lui maşină Shelby Cobra.
L-am privit dând de trei ori la cheie înainte ca motorul să pornească în sfârşit. Nu ştiu
dacă, parcă răsucindu-mi un cuţit în rană, s-a mai agitat în loc un minut, aşteptând ca
drumul să fie complet liber înainte de a pleca, special ca să mă enerveze sau din
orgoliu masculin. Nu m-am uitat decât la Katie şi am văzut că ea nu a privit nicio
secundă în direcţia mea, nici măcar când se îndepărtau; mai rău, Katie părea să mă
ignore mai degrabă din mânie decât din stinghereală, ca şi cum din vina mea şi nu
dintr-a ei ajunseserăm în acea situaţie. Ideea despărţirii m-a măcinat până când am
decis că nu puteam decât să renunţ. Mi-am zis să o las cu Donald Morgan. Să îşi
amenajeze un culcuş cât mai moale la Ivy.
Katie avea, bineînţeles, dreptate. Era vina mea. Mă chinuiam de săptămâni întregi cu
a patra şaradă – „Ce au în comun un scarabeu orb, o bufniţă şi un vultur cu cioc
încovoiat?” – şi mi-am dat seama că norocul mă cam părăsise. În universul Renaşterii,
animalele reprezentau nişte subiecte înşelătoare. În acelaşi an în care Carracci îşi
făcuse gravura, Omnia Vincit Amor, un profesor italian pe nume Ulisse Aldrovandi
publicase primul din cele paisprezece volume despre istoria naturală. Într-unul dintre
cele mai faimoase exemple ale abordării sale a clasificărilor, Aldrovandi a scris doar
două pagini de identificare a diverselor rase de pui, după care a adăugat trei sute de
pagini de mitologie despre pui, reţete culinare pe bază de pui şi chiar tratamente
cosmetice folosind ca ingredient principal puiul.
Între timp, Pliniu cel Bătrân, autoritatea lumii antice în materie de animale, a aşezat
unicornii, vasiliştii şi manticorii în rând cu rinocerii şi lupii şi, în acelaşi timp, a
împărtăşit credinţele despre modul în care ouăle de găină puteau prevedea sexul
copilului unei femei gravide. La mai puţin de zece zile după ce mă apucasem de
şaradă, mă simţeam ca unul dintre delfinii descrişi de Pliniu, fermecat de muzica
umană, dar incapabil să-mi creez o muzică a mea. Cu siguranţă Colonna avusese
ceva genial în gând cu acea şaradă; eu însă nu percepeam magia acestui gând.
Trei zile mai târziu s-a petrecut prima întârziere de la termenul limită al tezei mele,
atunci când mi-am dat seama, pe jumătate îngropat într-un munte de fotocopii după
materialele lui Aldrovandi, că ciorna capitolului final din Frankenstein zăcea
neterminată pe biroul meu. Îndrumătorul meu, dr. Montrose, un bătrân profesor de
engleză foarte haios, mi-a văzut privirea injectată şi şi-a dat seama că eram prins în
ceva important. Nebănuind că nu Mary Shelley mă ţinuse treaz atâtea nopţi, a lăsat ca
termenul limită să treacă nepedepsit. Am ratat şi următorul termen şi aşa, pe nesimţite,
a început cea mai proastă perioadă a ultimului meu an, o perioadă de mai multe
săptămâni când nimeni nu părea să observe că eu mă retrag încet din propria viaţă.
Dormeam la cursurile de dimineaţă, iar în timpul prelegerilor de după-amiază mă
chinuiam să găsesc în gând soluţiile şaradelor. Au fost mai multe nopţi în care l-am
văzut pe Paul întrerupându-şi devreme studiul, puţin după ora unsprezece, ca să se
ducă împreună cu Charlie la Hoagie Haven pentru a mânca un sandviş. Mă invitau
mereu să merg cu ei sau îmi propuneau să-mi aducă ceva la întoarcere, dar îi refuzam
întotdeauna, la început mândrindu-mă cu aerul ascetic pe care îl căpătase viaţa mea,
ulterior pentru că începusem să socotesc o fărădelege modul în care ei păreau să-şi
ignore munca. În noaptea în care Paul a ieşit la îngheţată cu Gil în loc să cerceteze
mai amănunţit Hypnerotomachia, mi-am imaginat pentru prima dată că Paul nu-şi
dădea toată silinţa în cadrul parteneriatului nostru.
— Ţi-ai pierdut concentrarea, i-am reproşat la un moment dat.
Îmi stricasem ochii citind în întuneric şi cearta nu se putea nimeri într-un moment mai
prost.
— Ce-am făcut? m-a întrebat Paul, răsucindu-se pe călcâie înainte de a se urca în
patul lui, crezând că a auzit greşit.
— Câte ore petreci cu cercetările pe zi?
— Nu ştiu. Poate opt.
— Eu am muncit zece ore pe zi toată săptămână. Şi tu te duci la îngheţată?
— Am lipsit zece minute, Tom. Şi în seara asta am mers foarte bine. Care-i problema?
— E aproape martie. Termenul nostru limită e peste o lună.
Paul a lăsat să treacă neobservată chestia cu „noastră”.
— O să obţin o amânare.
— Poate că ar trebui să munceşti mai mult.
Probabil că era pentru prima dată când cineva rostea astfel de cuvinte în prezenţa lui
Paul. L-am văzut furios doar de câteva ori, dar niciodată cum a fost în acele clipe.
— Dar muncesc din greu. Cu cine crezi că vorbeşti?
— Mă apropii de descifrarea şaradei. Tu unde eşti?
— Te apropii? Paul a clătinat din cap. Nu faci scena asta fiindcă te apropii. O faci
pentru că te-ai blocat. Şarada aia n-ar trebui să-ţi ia atât de mult. N-ar trebui să fie atât
de grea. Ţi-ai pierdut doar răbdarea.
M-am uitat urât la el.
— Aşa e, a continuat el, ca şi cum aştepta ocazia de zile întregi. Eu aproape că am
descifrat următoarea şaradă şi tu continui să lucrezi la ultima. Am sperat să nu se
ajungă aici. Lucrăm fiecare în ritmul lui şi tu nici măcar nu vrei ajutorul meu. Perfect,
fă-o singur. Însă nu încerca să arunci chestia asta în cârca mea.
În acea noapte nu ne-am mai vorbit.
*
Dacă l-aş fi ascultat, poate că mi-aş fi învăţat lecţia mai devreme. În loc de asta, am
făcut tot posibilul pentru a dovedi că Paul greşeşte. Am început să muncesc până
târziu şi să mă trezesc mai devreme, creându-mi obiceiul de a-mi pune ceasul să sune
cu cincisprezece minute înainte în fiecare zi, sperând că Paul va observa disciplina
forţată din viaţa mea. În fiecare zi găseam o cale nouă de a petrece mai mult timp cu
Colonna şi în fiecare noapte îmi număram orele rămase ca un avar care îşi numără
monedele. Opt ore luni; nouă ore marţi; zece ore miercuri şi joi; aproape douăsprezece
ore vineri.
„Ce au în comun un scarabeu orb, o bufniţă şi un vultur cu cioc încovoiat?” Pliniu scria
că scarabeii cu corn sunt atârnaţi de gâtul nou-născuţilor ca remediu împotriva bolii;
scarabeii aurii fac o miere otrăvitoare şi nu pot supravieţui într-o localitate din
apropiere de Tracia denumită Cantharolethus; scarabeii negri se strâng în colţuri
întunecate şi pot fi găsiţi cel mai des în băi. Dar scarabeii orbi?
Apoi, mai economiseam nişte timp nemailuând masa la Cloister; fiecare drum spre
Prospect Avenue mă costa o jumătate de oră, iar aglomeraţia probabil că mă mai
întârzia încă o jumătate de oră. Am încetat şi să mai lucrez în Camera Preşedintelui de
la Ivy, atât ca să evit o întâlnire cu Paul, cât şi ca să economisesc minutele irosite cu
drumul până acolo. Dădeam cât mai puţine telefoane, mă bărbieream şi făceam duş
doar atunci când era strict necesar, îi lăsam pe Gil şi pe Charlie să răspundă la uşă şi
creasem o adevărată ştiinţă a economisirii prin renunţarea la micile mofturi din viaţa
mea.
„Ce au în comun un scarabeu orb, o bufniţă şi un vultur cu cioc încovoiat?” Aristotel
scria că, dintre creaturile care pot zbura şi cărora nu le curge sânge prin vene, unele
sunt coleoptere, sau cu o aripă-teacă, precum scarabeul; dintre păsările care zboară
noaptea, unele au gheare încovoiate, precum corbul şi bufniţa; iar la bătrâneţe partea
superioară a ciocului vulturilor se măreşte treptat şi se încovoaie, astfel încât pasărea
moare încet pentru că nu se mai poate hrăni. Dar ce au în comun cele trei?
Hotărâsem să o socotesc pe Katie o cauză pierdută. Orice ar fi fost ea pentru mine,
devenise altcineva pentru Donald Morgan. Răspunsul la întrebarea cum de-i vedeam
atât de mult când eu îmi părăseam încăperea atât de puţin timp se afla probabil în
gândurile şi în visele mele, unde ei doi se făceau constant de râs. Erau în toate
colţurile şi pe toate aleile, ascunşi în umbre şi în nori. Se ţineau de mână, se sărutau şi
sporovăiau fără griji, ca să-i văd eu, de parcă ar fi vrut să-mi demonstreze că o inimă
superficială este uşor de rănit, dar se vindecă la fel de uşor. Cu mult timp în urmă
Katie îşi lăsase un sutien negru în camera mea. Nu-mi amintisem niciodată să i-l
înapoiez şi sutienul a devenit un soi de trofeu al meu, un simbol al unei părţi din ea pe
care o lăsase în urmă şi pe care Donald n-o putea avea. Aveam viziuni cu ea stând
goală în dormitorul meu, amintiri din ziua când ne bucuraserăm atât de mult unul de
celălalt încât ea uitase de sine, uitase că eram un străin şi se eliberase de orice
inhibiţie. Mi-au rămas întipărite în minte toate detaliile formelor ei, fiecare pistrui de pe
spatele ei, fiecare umbră de sub sânii ei. Katie a dansat pe melodia de la ceasul meu
cu alarmă, trecându-şi o mână prin păr şi ţinând în cealaltă un microfon invizibil, dând
tot acel spectacol numai şi numai pentru mine.
„Ce au în comun un scarabeu orb, o bufniţă şi un vultur cu cioc încovoiat?” Toate
zboară – dar Pliniu spune că uneori scarabeii se târăsc. Toate respiră – dar Aristotel
afirmă că insectele nu inspiră aer. Nu învaţă niciodată din propriile greşeli, căci
Aristotel afirmă că „multe animale au memorie... dar nicio altă creatură cu excepţia
omului nu-şi poate aminti trecutul după chef”. Însă chiar şi oamenii refuză să înveţe din
greşelile trecutului. Folosind o astfel de unitate de măsură, suntem cu toţii nişte
scarabei orbi şi nişte bufniţe.
Joi, patru martie, am atins punctul culminant cu Hypnerotomachia. În acea zi am
petrecut paisprezece ore recitind părţi din operele a şase istorici ai naturii renascentişti
şi întocmind douăzeci şi una de pagini cu însemnări scrise mărunt. Nu m-am dus la
niciun curs, am luat toate cele trei mese la biroul meu şi în acea noapte am dormit
exact trei ore şi jumătate. Nu mă mai ocupasem de Frankenstein de săptămâni întregi.
Deşi absorbit de studiul meu, gândurile mi se opreau şi la Katie, ceea ce-mi dădea un
impuls incontrolabil de a-mi face viaţa ţăndări. Măiestria cu care mă autodistrugeam
mă făcuse probabil dependent. Oricum, ceva se întâmpla cu mine, căci nu făcusem
aproape niciun fel de progres în privinţa şaradei.
— Închide cărţile, mi-a spus Charlie într-un târziu în acea noapte de vineri, luând
poziţie. M-a tras de guler în faţa unei oglinzi. Uită-te la tine!
— N-am nimic – am început eu, ignorând privirea de lup pe care mi-o aruncam singur
din oglindă, de pe chipul cu ochii roşii şi nasul înroşit.
Însă Gil i-a luat partea lui Charlie.
— Tom, arăţi ca naiba. A intrat în dormitor, un gest pe care nu-l mai făcuse de
săptămâni de zile. Ascultă, ea vrea să-ţi vorbească. Încetează cu încăpăţânarea asta!
— Dar nu sunt încăpăţânat. Am doar alte lucruri de făcut.
Charlie a făcut o grimasă.
— Cum ar fi lucrarea lui Paul?
M-am strâmbat, aşteptând ca Paul să-mi sară în apărare. Numai că el a stat acolo, în
spatele lor, fără să scoată o vorbă. Timp de mai bine de o săptămână sperase că
răspunsul căutat de mine avea să apară, că progresam serios cu şarada, chiar dacă
dureros de încet.
— Mergem la Blair, a zis Gil, referindu-se la concertul a cappella în aer liber de
vinerea.
— Toţi patru, s-a grăbit Charlie să adauge.
Gil a închis cu blândeţe cartea de lângă mine.
— Katie o să fie acolo. I-am spus că o să vii.
Însă când am deschis cartea la loc şi am declarat că eu nu merg, pe chipul lui a apărut
o expresie pe care mi-o amintesc şi acum. O expresie pe care n-o mai văzusem
niciodată pe chipul lui Gil – una pe care o rezerva întotdeauna pentru Parker Hassett şi
pentru măscăricii care nu ştiau niciodată când să se oprească.
— Vii, a insistat Charlie, făcând un pas spre mine.
Dar Gil i-a făcut semn să renunţe.
— Las-o baltă! Hai să mergem!
Apoi am rămas singur.
Nu încăpăţânarea sau mândria şi nici măcar devotamentul faţă de Colonna m-au ţinut
departe de concertul de la Blair Arch. Cred că de vină au fost gustul amar al înfrângerii
şi inima frântă. De fapt, o iubeam pe Katie şi, într-un fel ciudat, iubeam la fel de mult
Hypnerotomachia, dar eşuasem în tentativa de a le cuceri pe amândouă. Expresia de
pe chipul lui Paul atunci când ieşise din cameră îmi spunea că pierdusem lupta cu
şarada, indiferent dacă eu eram conştient de asta sau nu; în acelaşi timp, expresia de
pe chipul lui Gil însemna că el ştia că păţisem acelaşi lucru şi cu Katie. Privind fix
câteva desene din Hypnerotomachia – aceleaşi pe care Taft avea să le folosească în
discursul lui o lună mai târziu, cele în care Cupidon mâna femeile în pădure într-o
şaretă în flăcări – m-am gândit la gravura lui Carracci. Iată-mă acum, lovit fără milă de
băieţelul acela, în vreme ce întreaga scenă este privită de cele două iubiri ale mele.
Asta voise tata să-mi spună, asta era lecţia pe care spera să o pot învăţa. „Chinurile
noastre nu îl pot îndupleca. Dragostea învinge totul.”
Richard Curry i-a spus odată lui Paul că cele două lucruri cel mai greu de contemplat
în viaţă sunt eşecul şi bătrâneţea; iar cele două sunt unul şi acelaşi lucru. Perfecţiunea
reprezintă consecinţa firească a eternităţii. Dacă aştepţi suficient de mult, totul îşi
atinge gradul maxim de dezvoltare. Cărbunele devine diamant, nisipul devine perlă,
maimuţele devin oameni. Pur şi simplu nu ne este dat nouă, pe parcursul unei vieţi de
om, să vedem aceste transformări, aşa că fiecare eşec ne aduce aminte de moarte.
Însă eu cred că iubirea pierdută reprezintă o specie aparte de eşec. Este o amintire a
faptului că unele transformări, oricât ar fi de dorite, nu se produc niciodată; că unele
maimuţe nu vor fi niciodată oameni, oricâte epoci de maturizare ar parcurge omenirea.
Ce poate gândi o maimuţă care, având la dispoziţie o maşină de scris şi o eternitate în
faţă, nu-l poate preţui pe Shakespeare? Îmi era imposibil să suport ideea de a o auzi
pe Katie spunând că vrea să punem punct, că relaţia noastră nu mai exista. Şi să merg
la Blair Arch şi s-o văd acolo cuibărindu-se în braţele lui Donald Morgan ar fi însemnat
să renunţ de bunăvoie la toate perlele şi diamantele din viitorul meu.
Şi atunci s-a întâmplat: chiar în clipa în care ajunsesem în faza maximă a
autocompătimirii, s-a auzit un ciocănit în uşă. A urmat o răsucire a clanţei şi, aşa cum
se mai întâmplase de o sută de ori înainte, a apărut Katie. Vedeam că sub haină purta
puloverul care îmi plăcea mie cel mai mult, cel de culoarea smaraldului, care i se
asorta cu culoarea ochilor.
— Tu ar trebui să fii la concert, au fost primele cuvinte pe care le-am îngăimat,
probabil cea mai proastă combinaţie din cele pe care le-ar fi reprodus o maimuţă.
— Şi tu, mi-a replicat ea, măsurându-mă din cap şi până în picioare.
Ştiam cât de groaznic trebuia să arăt. Lupul pe care mi-l arătase Charlie în oglindă era
cel pe care îl vedea Katie acum.
— De ce ai venit? am întrebat, privind spre uşă.
— Nu vine nimeni, mi-a spus aşezându-se în faţa mea. Sunt aici ca să-ţi poţi cere
scuze.
Pentru o secundă am crezut că Gil o pusese să facă asta, inventând ceva despre cât
de rău mă simţeam şi cum nu ştiam ce să spun. Însă o nouă privire mi-a dat de înţeles
altceva. Katie ştia că n-aveam nicio intenţie să-mi cer scuze.
— Ei bine?
— Crezi că e vina mea? am întrebat.
— Toată lumea crede asta.
— Care toată lumea?
— Hai, Tom. Cere-ţi scuze!
Disputa asta nu făcea decât să mă înfurie mai tare pe mine însumi.
— Bine. Te iubesc. Mi-aş fi dorit ca relaţia noastră să meargă, îmi pare rău că n-a
mers.
— Dacă ai fi vrut ca relaţia să meargă, de ce n-ai făcut nimic în sensul ăsta?
— Uită-te la mine, i-am răspuns. Barba de patru zile, părul nepieptănat. Asta este ceea
ce am făcut.
— Ai făcut-o pentru carte.
— E acelaşi lucru.
— Eu sunt la fel de importantă cum este cartea?
— Da.
S-a uitat urât la mine, ca şi cum mi-aş fi săpat singur groapa. Ştia însă ce aveam de
gând să spun; doar că nu acceptase asta niciodată.
— Tata şi-a petrecut întreaga viaţă studiind Hypnerotomachia, am început eu. Iar pe
mine nu m-a emoţionat niciodată ceva atât de mult ca lucrul la cartea asta. Îmi pierd
somnul din pricina ei, nu mănânc din pricina ei, visez la ea. M-am trezit privind în jur,
căutând cuvintele potrivite. Nu ştiu cum să mă exprim altfel. E ca şi cum aş merge pe
câmpul tău de bătălie să văd copacul. Fiind lângă ea am senzaţia că totul e în regulă,
că nu mai sunt un rătăcit. Îmi feream privirea. Aşadar, eşti la fel de importantă cum
este această carte pentru mine? Da. Bineînţeles că eşti. Eşti singurul lucru care e la fel
de important în viaţa mea.
„Am comis o greşeală. Am crezut că vă pot avea pe amândouă. Am greşit”, aş fi vrut
să-i mărturisesc.
— De ce sunt aici, Tom?
— Ca să răsuceşti cuţitul în rană.
— De ce?
— Ca să mă faci să-mi cer scu...
— Tom. Mă oprise cu o singură privire. De ce sunt eu aici?
„Pentru că simţi la fel ca mine.”
„Da.”
„Pentru că era prea important ca să laşi totul în seama mea.”
„Da.”
— Ce vrei? am întrebat-o.
— Vreau să nu mai lucrezi la carte.
— Asta-i tot?
— Asta-i tot? Asta-i tot?
se citea brusc emoţia în voce.
— Ar trebui să te compătimesc pentru că ai renunţat la noi ca să te comporţi ca un
nemernic şi să trăieşti închis în cartea aia? Ticălosule, am stat patru zile cu jaluzelele
trase şi uşa încuiată. Karen i-a sunat pe părinţii mei. Mama a venit cu primul zbor din
New Hampshire.
— Îmi pare ră...
— Taci! Încă n-am terminat. M-am dus pe câmpul de bătălie să-mi văd copacul şi n-am
putut. N-am putut fiindcă acum e copacul nostru. Nu mai pot asculta muzică pentru că
fiecare cântec îmi aminteşte de ceea ce fredonam noi în maşină, sau în camera mea,
sau aici. Îmi trebuie o oră ca să mă pregătesc pentru cursuri pentru că mă simt ameţită
jumătate din timp. Nu-mi găsesc ciorapii, nu-mi găsesc sutienul negru preferat, iar
Donald mă întreabă mereu: „Iubito, ce s-a întâmplat? Iubito, ce s-a întâmplat?”, iar eu
îi răspund: „Nu s-a întâmplat nimic, Donald”.
Şi-a şters ochii cu manşetele.
— Asta nu e ce..., am început eu iarăşi.
Însă tot nu-mi venise încă rândul.
— Cel puţin cu Peter am putut înţelege. Nu ne potriveam. Iubea jocul de lacrosse mai
mult decât mă iubea pe mine; ştiam asta. Voia să mă aducă în pat, iar după aceea şi-a
pierdut interesul. Katie şi-a trecut o mână prin păr, încercând să-şi îndepărteze şuviţele
care se udaseră de lacrimi. Dar cu tine? M-am bătut pentru tine. Am aşteptat o lună ca
să te las să mă săruţi pentru prima dată. Am plâns după noaptea în care am dormit
împreună pentru că am crezut că te voi pierde. S-a oprit, străfulgerată de idee. Iar
acum te pierd în faţa unei cărţi. A unei cărţi. Cel puţin spune-mi că nu e vorba de ceea
ce cred eu, Tom. Spune-mi că în tot acest timp te-ai văzut cu cineva din anul tău.
Spune-mi că totul s-a întâmplat pentru că ea nu face toate chestiile stupide pe care le
fac eu, nu dansează goală în faţa ta ca o idioată deoarece crede că îţi place să o vezi
cântând, nu te scoală la ora şase dimineaţa ca să ieşiţi la jogging pentru că vrea să se
asigure, în fiecare dimineaţă, că eşti încă acolo. Spune-mi ceva!
Şi-a ridicat privirea spre mine, frântă într-un mod de care ştiam că se simţea stânjenită,
iar eu nu mă puteam gândi decât la un singur lucru. A existat o noapte, nu la multă
vreme după accident, când am acuzat-o pe mama că nu i-a păsat de tata. „Dacă l-ai fi
iubit, i-am spus eu, l-ai fi sprijinit în munca lui.” Nu pot descrie expresia care i-a apărut
pe chip în acea secundă şi care îmi spunea că nu există nimic mai ruşinos în lume
decât ceea ce tocmai rostisem.
— Te iubesc, i-am spus lui Katie, păşind spre ea, ca să-şi poată ascunde capul în
cămaşa mea şi să devină astfel invizibilă pentru câteva clipe. Îmi pare atât de rău.
Şi cred că acela a fost momentul când lucrurile au început să se schimbe. Maladia
mea în fază terminală, povestea de dragoste cu cartea despre care credeam că-mi
intrase în sânge, a început treptat să-şi piardă puterea de seducţie asupra mea.
Triunghiul se prăbuşea. În locul lui se ivea o pereche de puncte, o stea binară, între
polii căreia distanţa era cât se poate de mică.
A urmat o înşiruire de tăceri, compusă din toate lucrurile pe care ea simţea nevoia să
le spună, dar ştia că n-ar trebui să o facă şi din toate lucrurile pe care eu voiam să le
spun, dar nu ştiam cum.
— O să-i spun lui Paul, am îngăimat eu într-un târziu, cu cea mai sinceră voce de care
eram în stare, că o să încetez lucrul la carte.
Mântuire. Faptul că nu mă mai împotriveam argumentelor ei, faptul că îmi dădusem în
sfârşit seama de ce era mai bine pentru fericirea mea a fost suficient încât Katie să
facă un gest pe care eu cred că îl păstra pentru mult mai târziu, când avea să se
asigure că revenisem cu picioarele pe pământ. M-a sărutat. Iar acel moment de
contact a creat un nou început, la fel ca fulgerul care i-a mai dat o şansă monstrului din
poveşti.
În acea noapte nu l-am văzut pe Paul. Am petrecut noaptea cu Katie şi am sfârşit prin
a-i comunica şi lui Paul decizia mea a doua zi, la internat. Nici el nu a părut surprins.
Suferisem atât de mult din pricina lui Colonna, încât simţea că e posibil să renunţ la
primul semn de uşurare. Oricum fusese convins de Gil şi de Charlie că era cel mai bun
lucru şi nu-mi purta pică pentru asta. Poate că a ghicit că voi reveni. Poate că
ajunsese destul de departe ca să creadă că va da de capăt singur şaradelor. Oricare
ar fi fost motivul, când i-am arătat raţionamentul meu – lecţia despre Jenny Harlow şi
gravura lui Carracci – a părut să fie de acord. Îmi dădeam seama după expresia lui că
ştia mai multe despre Carracci decât mine, dar nu m-a corectat nici măcar o dată.
Având mai multe motive ca oricine să creadă că unele interpretări sunt mai bune decât
altele şi că acelea corecte contau cel mai mult, Paul s-a dovedit generos în privinţa
schimbării mele de atitudine, la fel cum fusese întotdeauna. Cred că pentru el era
vorba de mai mult decât de o cale de a-şi arăta respectul; era modul lui de a-şi arăta
prietenia.
— E mai bine să iubeşti ceva care te poate răsplăti prin iubire, mi-a spus el.
Era singurul lucru pe care trebuia să-l spună.
Aşadar, ceea ce începuse ca lucrarea lui Paul redevenea lucrarea lui Paul şi doar a lui.
La început se părea că va fi capabil să o scoată singur la capăt. Rezolvase cea de-a
patra şaradă, cea care scosese tot untul din mine, în numai trei zile. Bănuiesc că ideea
o avusese în minte tot timpul, dar nu mi-o dezvăluise fiindcă ştia că nu-i voi accepta
sfatul. Răspunsul se găsea într-o carte intitulată Hieroglyphica, scrisă de un om pe
nume Horapollo, apărută în Italia renascentistă în anii 1420, cu scopul declarat de a
rezolva problema veche de secole a descifrării hieroglifelor egiptene. Socotit de
umanişti drept un soi de învăţat într-ale limbii egiptene vechi, Horapollo era de fapt un
cărturar din secolul al V-lea care scria în greacă şi care probabil nu ştia mai multe
despre hieroglife decât ştiau eschimoşii despre vară. Unele dintre simbolurile din
Hieroglyphica aveau de-a face cu animale care nici măcar nu erau egiptene. Cu toate
acestea, datorită efervescenţei umaniste legate de cunoştinţele noi, textul lui a devenit
extrem de popular, cel puţin în cercurile restrânse unde popularitatea şi limbile moarte
nu se excludeau reciproc.
Conform lui Horapollo, bufniţa este un simbol al morţii, „căci bufniţa se năpusteşte
brusc asupra corbilor tineri noaptea, aşa cum moartea înşfacă omul pe neaşteptate”.
Tot Horapollo scrie că un vultur cu ciocul încovoiat semnifică un bătrân care moare de
foame, „căci atunci când un vultur îmbătrâneşte, ciocul lui se încovoaie şi el moare de
foame”. În cele din urmă, scarabeul orb este o metaforă pentru un om care moare din
cauza insolaţiei, „căci un scarabeu moare atunci când e orbit de soare”. În ciuda
motivaţiilor criptice ale lui Horapollo, Paul a ştiut imediat că dăduse peste sursa
corectă de rezolvare a şaradei. Totodată, a observat foarte repede ce aveau în comun
cele trei animale: moartea. Aplicând cuvântul latin pentru moarte, mors, drept cifru,
Paul a descifrat imediat cel de-al patrulea mesaj al lui Colonna.
Tu, cel care ai ajuns atât de departe, stai alături de filosofii din zilele mele, care în
timpul tău au ajuns probabil praf şi pulbere, dar care în timpul meu erau uriaşi ai
omenirii. În curând voi pune pe umerii tăi povara a ceea ce rămâne, căci mai sunt
multe de povestit şi în mine creşte teama că secretul meu se răspândeşte prea uşor.
Mai întâi însă, ca semn de respect pentru ceea ce ai obţinut, îţi voi oferi începutul
poveştii mele, ca tu să îţi dai seama că nu te-am supus în zadar la cazne până acum.
În ţinutul fraţilor mei există un predicator care a pogorât mare jale peste iubitorii
cunoaşterii. I-am ţinut piept cu toată influenţa şi măiestria noastră, dar acest om ne
ridică semenii împotrivă. Tună şi fulgeră în pieţe şi de la diverse amvonuri, iar oamenii
obişnuiţi de toate naţiile îşi iau armele ca să ne facă nouă rău. La fel cum Dumnezeu,
din gelozie, a făcut praf şi pulbere turnul de pe câmpia Shinar, pe care oamenii îl
construiseră înalt către cer, tot aşa El ridică pumnul împotriva noastră, a celor care
încercăm acelaşi lucru. Cu mult timp în urmă am sperat că oamenii vor să fie scoşi din
neştiinţă, aşa cum sclavii vor să fie eliberaţi din robie. Este o condiţie sub demnitatea
noastră şi contrară firii noastre. Cu toate acestea, descopăr acum că rasa oamenilor
este de fapt laşă prin natură, o pură înşelătorie precum bufniţa din şarada mea, despre
care ai crede că trebuie să-i placă lumina soarelui, dar care preferă întunericul. Până
la terminarea criptei mele nu vei mai auzi despre mine, cititorule. Să fii un prinţ al unor
asemenea oameni cum sunt supuşii mei este acelaşi lucru cu a fi un soi de rege al
cerşetorilor. Cartea asta va fi unicul meu copil; fie să trăiască mult şi să te servească
bine.
Paul abia dacă a făcut vreo pauză ca să mai privească o dată textul. A trecut mai
departe la a cincea şi ultima şaradă, pe care o descoperise câtă vreme eu mă luptam
cu a patra: „Unde se întâlnesc sângele şi spiritul?”
— Este cea mai veche întrebare filosofică din carte, mi-a spus el, în vreme ce eu mă
învârteam prin cameră, pregătindu-mă să petrec o noapte cu Katie.
— Care?
— Intersecţia dintre minte şi trup, dualitatea materie-spirit. O poţi observa la Sfântul
Augustin, în contra Manichaeos. O poţi observa în filosofia modernă. Descartes a
crezut că poate plasa sufletul undeva în apropiere de glanda pineală din creier.
A continuat aşa, răsfoind o carte luată de la Firestone şi vorbind despre filosofie, în
vreme ce eu îmi făceam bagajul.
— Ce citeşti? am întrebat, scoţând de pe raft exemplarul meu din Paradisul pierdut ca
să-l iau cu mine.
— Galen, a răspuns Paul.
— Cine?
— Cel de-al doilea părinte al medicinei occidentale, după Hippocrat.
Mi-am amintit. Charlie îl studiase pe Galen la un curs de istorie a ştiinţei. Cu toate
astea, după standardele Renaşterii, Galen nu era o prospătură: murise cu o mie trei
sute de ani înainte de apariţia Hypnerotomachiei.
— De ce? l-am întrebat eu.
— Cred că şarada are de-a face cu anatomia. Francesco probabil a crezut că există
un organ în corp unde sângele şi spiritul se întâlnesc.
În acea clipă, Charlie s-a ivit în uşă cu nişte resturi de măr în mână.
— Despre ce discutaţi voi doi, amatorilor? ne-a luat de sus, auzind că se vorbeşte
despre ceva din domeniul medical.
— Un organ ca ăsta, a continuat Paul, ignorând întreruperea. Rete mirabile. A arătat
spre o diagramă din carte. O reţea de nervi şi vase de sânge la baza craniului. Galen
credea că aici spiritul vital se transformă în spirit animalic.
— Şi ce nu e în regulă cu chestia asta? am întrebat eu, uitându-mă la ceas.
— Nu ştiu. Nu merge drept cifru.
— Asta pentru că nu există la oameni, a intervenit Charlie.
— Ce vrei să spui?
Charlie şi-a înălţat privirea şi a luat o ultimă muşcătură din măr.
— Galen a disecat doar animale. Rete mirabile este ceva ce el a găsit la un berbec
sau o oaie.
Expresia de pe chipul lui Paul s-a schimbat.
— Tot el a făcut praf anatomia cardiacă, a continuat Charlie.
— Nu există sept? a zis Paul, ca şi cum ar fi ştiut la ce se referea Charlie.
— Ba da. Numai că nu are pori în el.
— Ce este un sept? m-am interesat eu.
— Peretele de ţesut dintre două părţi ale inimii. Charlie s-a dus către Paul şi a răsfoit
cartea până la o diagramă a sistemului circulator. Galen a înţeles totul pe dos. Spunea
că sunt găuri mici în sept prin care sângele circulă între camerele inimii.
— Şi nu sunt?
— Nu, a izbucnit Paul, lăsând impresia că muncise la şaradă mai mult decât crezusem
eu. Dar şi Mondino a comis aceeaşi greşeală în legătură cu septul. Vesalius şi
Servetus şi-au dat seama cum stau lucrurile, dar abia pe la mijlocul anilor 1500.
Leonardo l-a continuat pe Galen. Harvey nu a descris sistemul circulator decât în anii
1600. Şarada este de la sfârşitul anilor 1400, Charlie. Trebuie să fie vorba de rete
mirabile sau de sept. Nimeni nu ştia că aerul se combină cu sângele în plămâni.
Charlie a chicotit.
— Nimeni din Occident. Arabii şi-au dat seama cu două sute de ani înainte ca prietenul
tău să scrie cartea asta.
Paul a început să-şi răsfoiască hârtiile. Crezând că povestea era tranşată, m-am întors
să plec.
— Trebuie să fug. Ne vedem mai târziu.
Dar chiar când porneam spre hol, Paul a găsit ce căuta: textul în latină al celui de-al
treilea mesaj al lui Colonna.
— Doctorul arab, a exclamat el. Se numea cumva Ibn al-Nafis?
Charlie a dat din cap.
— Ăsta e.
Paul se emoţionase brusc.
— Probabil că Francesco a luat textul din Andrea Alpago.
— Cine?
— Omul pe care îl menţionează în mesaj. „Discipolul venerabilului Ibn al-Nafis.” Înainte
ca eu sau Charlie să scoatem vreo vorbă, Paul începuse deja să vorbească singur.
Cum se spune „plămân” în latină? Pulmo?
M-am îndreptat spre uşă.
— Nu stai să vezi ce spune mai departe? m-a întrebat Paul, ridicându-şi privirea.
— Ar trebui să fiu la Katie în zece minute.
— Chestia asta va lua doar cincisprezece. Poate treizeci.
Cred că abia în acel moment i-a trecut prin minte cât de mult se schimbaseră lucrurile.
— Ne vedem dimineaţă, i-am răspuns.
Înţelegând, Charlie a zâmbit şi mi-a urat mult noroc.
Cred că a fost o noapte importantă pentru Paul. Şi-a dat seama că-şi pierduse pentru
totdeauna partenerul de cercetări. Totodată, şi-a mai dat seama că, indiferent care era
mesajul final al lui Colonna, acesta nu putea conţine tot secretul acelui om, când în
primele patru părţi fuseseră dezvăluite atât de puţine. Cea de-a doua parte a
Hypnerotomachiei, pe care noi o presupuseserăm a fi doar de umplutură, în realitate
trebuia să conţină noi texte cifrate. Şi orice satisfacţie ar fi simţit Paul în urma
dezvăluirii cunoştinţelor medicale ale lui Charlie sau din cauza rezolvării celei de-a
cincea şarade, aceasta a dispărut imediat când a văzut mesajul lui Colonna şi şi-a dat
seama că are dreptate.
Mă tem pentru tine, cititorule, la fel cum mă tem pentru mine. Aşa cum ai simţit, la
începutul acestui text intenţia mea a fost să-ţi dezvălui secretele mele, indiferent cât de
adânc le ascundeam prin coduri. Ţi-am urat să găseşti ceea ce cauţi şi am fost ghidul
tău.
Acum însă descopăr că nu am suficientă încredere în propria creaţie ca să continuu în
această manieră. Poate că nu pot judeca adevărata dificultate a şaradelor conţinute
aici, chiar dacă creatorii lor mă asigură că nimeni altcineva decât un filosof adevărat nu
le poate rezolva. Poate că şi aceşti oameni înţelepţi sunt geloşi pe secretul meu şi m-
au condus intenţionat pe căi greşite ca să poată fura ceea ce este pe bună dreptate al
nostru. Predicatorul ăsta este cu adevărat deştept şi are prozeliţi în fiecare tabără; mă
tem să nu-mi întoarcă soldaţii împotrivă.
Ca atare, ca să te apăr pe tine, cititorule, îmi voi continua drumul început. Dacă te-ai
obişnuit să găseşti o şaradă în interiorul capitolelor mele, de aici înainte nu vei mai
găsi niciun fel de şaradă şi nicio soluţie care să te călăuzească. Pe durata călătoriei lui
Poliphilo mă voi folosi numai de Regula Celor Patru, dar nu-ţi voi oferi nicio sugestie
asupra naturii ei. De-acum doar intelectul tău te poate îndruma. Fie ca Dumnezeu şi
geniul să te păstorească pe drumul cel bun, prietene.
Cred că doar încrederea în forţele proprii l-a împiedicat pe Paul să-şi contemple
abandonul imediat. Eu îl părăsisem; Colonna îl părăsise; acum naviga de unul singur.
La început a încercat să mă implice iarăşi în proces. Rezolvasem atâtea împreună,
încât a crezut că ar fi o dovadă de egoism să-mi permită să nu fiu de faţă la
descoperirea soluţiei. Credea că suntem atât de aproape şi că mai aveam atât de
puţine de făcut.
Aşa a trecut o săptămână, apoi încă una. Eu reînnodasem relaţia cu Katie, reînvăţam
să fiu cu ea, să o iubesc numai pe ea. Atât de multe se petrecuseră în săptămânile cât
fuseserăm despărţiţi, încât eram mai mult decât interesat să recuperez timpul pierdut.
Mâncam pe rând la Cloister şi la Ivy. Ea avea prieteni noi; împreună ne cream obiceiuri
noi. Au început să mă intereseze chestiuni legate de familia ei. Mi-am dat seama că,
după ce i-am recâştigat încrederea complet, Katie a început să-mi povestească
diverse lucruri.
Între timp, tot ce învăţase Paul despre şaradele lui Colonna a început să-l trădeze. Ca
un trup ale cărui funcţiuni decad treptat, Hypnerotomachia rezista la toate
medicamentele pe care el încerca să i le administreze. Regula Celor Patru era prea
vagă; Colonna nu dăduse niciun indiciu despre originea ei. Charlie, eroul celei de-a
cincea şarade, stătea cu Paul în unele nopţi, îngrijorat de efectul produs de abandonul
meu. Nu mi-a cerut niciodată ajutorul, ştiind ce îmi făcuse cartea prima dată, dar
înţelegeam de ce stă lângă Paul, ca un doctor care supraveghează un pacient despre
a cărui boală se teme că va evolua rău. Peste toată această poveste începea să se
lase întunericul, un dezastru pentru iubitorul de carte, iar Paul era neajutorat. Fără
ajutorul meu avea să sufere până în weekendul de Paşte.
CAPITOLUL 19
Pe drumul de întoarcere spre Dod, răsfoiesc printre pozele făcute de Katie în
Battlefield Park din Princeton. Instantaneu după instantaneu, am surprins-o în mişcare,
alergând spre mine, cu părul fluturându-i în vânt, cu gura pe jumătate deschisă, cu
vorbele prinse undeva dincolo de raza de acţiune a aparatului foto. Plăcerea de a-mi
imagina vocea ei în aceste poze este adevărata bucurie pe care o resimt atunci când
le privesc. Peste alte douăsprezece ore am s-o văd la Ivy. Am s-o însoţesc la balul pe
care ea l-a anticipat aproape de când ne-am cunoscut. Ştiu ce va aştepta să spun. Că
am luat o decizie pe care o respect; că mi-am învăţat lecţia. Că nu mă voi întoarce la
Hypnerotomachia.
Când ajung înapoi în cameră, mă aştept să-l găsesc pe Paul la birou, dar patul lui e tot
gol, iar acum au dispărut şi cărţile de pe dulap. Pe uşă stă lipit un bilet, scris cu litere
mari şi roşii.
Tom,
Unde eşti? M-am întors să te caut. Am descoperit ce înseamnă 4S-10E-2N-6! M-am
dus să iau atlasul topografic de la Firestone, apoi trec pe la McCosh. Vincent spune că
are schiţa. 10:15.
P.
Citesc mesajul din nou, punând cap la cap informaţiile. În subsolul McCosh Hall se află
biroul lui Taft din campus. Însă ultimul rând îmi dă fiori: „Vincent spune că are schiţa”.
Ridic telefonul şi sun la sediul echipei de intervenţie din campus. Charlie ajunge la
telefon în câteva secunde.
— Ce s-a întâmplat, Tom?
— Paul s-a dus să-l întâlnească pe Taft.
— Ce? Credeam că se duce să discute cu decanul despre Stein.
— Trebuie să-l găsim. Poţi găsi pe cineva să te înlo...
N-apuc să termin, că un sunet înfundat întrerupe convorbirea şi îl aud pe Charlie cum
discută cu cineva la celălalt capăt al firului.
— Când a plecat Paul? întreabă el, revenind la telefon.
— Acum zece minute.
— Vin. O să-l prindem din urmă.
*
Volkswagen-ul Karmann Ghia din 1973 al lui Charlie apare în spatele internatului
cincisprezece minute mai târziu. Bătrâna maşină arată ca o broască de metal ruginită.
Nici nu apuc să mă aşez bine pe scaunul din dreapta, că Charlie bagă maşinuţa în
marşarier.
— Ce ţi-a luat atât de mult? îl întreb eu.
— Când plecam, o reporteriţă a apărut la sediu, îmi răspunde el. Voia să discute cu
mine despre noaptea trecută.
— Şi?
— Cineva de la departamentul de poliţie i-a povestit ce a spus Taft la interogatoriu.
Cotim pe Elm Drive, unde zloata de pe asfalt face şoseaua să arate ca un ocean
încremenit.
— Nu tu mi-ai spus că Taft îl cunoaşte pe Richard Curry de multă vreme?
— Mda. De ce?
— Pentru că el le-a declarat poliţiştilor că îl ştie pe Curry numai datorită lui Paul.
Chiar atunci când intrăm în partea de nord a campusului îl zăresc pe Paul în curtea
dintre bibliotecă şi departamentul de istorie, îndreptându-se spre McCosh.
— Paul! îl strig eu pe geam.
— Ce faci? izbucneşte Charlie, trăgând maşina cât mai aproape de Paul.
— Am rezolvat-o! exclamă Paul, surprins să ne vadă. Toată povestea. Am nevoie doar
de schiţă. Tom, n-o să-ţi vină să crezi. Este cel mai ului...
— Ce? Spune-mi!
Dar Charlie nu vrea să audă nimic din toate astea.
— Nu te duci la Taft, proclamă el.
— Nu înţelegi. E rezolvată...
Charlie se lasă pe claxonul maşinii, umplând curtea cu zgomote.
— Ascultă-mă bine, îl întrerupe el. Paul, treci în maşină. Mergem acasă.
— Are dreptate, îl susţin şi eu. N-ar fi trebuit să vii aici singur.
— Mă duc la Vincent, rosteşte Paul încet, începând să meargă iarăşi în direcţia
biroului lui Taft. Ştiu ce fac.
Charlie dă cu spatele, păstrând pasul cu Paul.
— Crezi că o să-ţi dea pur şi simplu ce vrei?
— El m-a sunat, Charlie. A spus că asta va face.
— A recunoscut că l-a furat de la Curry? îl întreb eu. De ce ţi-ar da schiţa acum?
— Paul, intervine Charlie, oprind maşina. Nu-ţi va da nimic.
Auzindu-l cât e de tranşant, Paul se opreşte.
Charlie îşi coboară tonul vocii şi îi explică ce aflase de la reporteriţă.
— Noaptea trecută, când poliţia l-a întrebat pe Taft dacă se poate gândi la cineva care
să-i fi făcut rău lui Stein, Taft a declarat că se poate gândi la doi oameni.
Expresia de pe chipul lui Paul începe să se modifice, iar emoţia descoperirii îi dispare
treptat.
— Primul era Curry, continuă Charlie. Cel de-al doilea eşti tu. Face o pauză, ca să se
facă bine înţeles. Aşa că nu-mi pasă ce ţi-a spus individul la telefon. Trebuie să stai
departe de el.
Pe lângă noi trece gâfâind o veche camionetă albă. Zăpada scârţâie sub cauciucurile
ei.
— Atunci ajutaţi-mă, ne roagă Paul.
— O vom face. Charlie deschide portiera. Te ducem acasă.
Paul îşi înfăşoară mai bine haina în jurul trupului.
— Ajutaţi-mă venind cu mine. După ce iau schiţa de la Vincent, nu mai am nevoie de
el.
Charlie se uită prostit la el.
— Tu ne auzi măcar?
Însă povestea are anumite aspecte pe care Charlie nu le înţelege. Habar n-are ce
înseamnă faptul că Taft a ascuns schiţa în tot acest timp.
— Sunt atât de aproape de a avea schiţa în mâinile mele, Charlie, îi spune Paul. Nu
trebuie decât să am grijă de ceea ce am descoperit. Şi tu îmi spui să mă duc acasă?
— Ascultă, începe Charlie, spun doar că trebuie să...
Însă îl întrerup eu.
— Paul, venim cu tine.
— Cum??? izbucneşte Charlie.
— Haide!
Deschid portiera.
Paul se întoarce, neaşteptându-se la o asemenea mutare.
— Dacă are de gând să se ducă şi fără noi, îi spun eu lui Charlie printre dinţi, intrând
înapoi în maşină, atunci merg şi eu.
Paul îşi reia drumul către McCosh, în vreme ce Charlie se gândeşte ce să facă.
— Taft nu poate face nimic dacă ne vede pe toţi trei, insist eu. Ştii bine asta.
Charlie oftează încet, trimiţând un nor de aburi în aer. În cele din urmă îşi face loc în
zăpadă ca să parcheze maşina şi scoate cheile din contact.
Drumul pe jos durează o eternitate prin zăpada proaspăt depusă. Biroul lui Taft se află
undeva pitit prin măruntaiele clădirii McCosh, unde holurile sunt atât de înghesuite şi
scările atât de abrupte, încât suntem obligaţi să mergem în şir indian. E greu de crezut
că Vincent Taft poate respira aici, darămite să se mai şi mişte. Chiar şi eu am senzaţia
că sunt prea mare pentru un astfel de loc. Probabil că Charlie are senzaţia că e prins
într-o capcană.
Mă uit înapoi ca să mă asigur că e încă acolo. Vederea lui în urma noastră, umplând
spaţiul uşilor şi acoperindu-ne spatele, îmi conferă suficientă încredere ca să înaintez.
Pricep acum ceea ce nu voisem să recunosc înainte: dacă Charlie n-ar fi venit cu noi,
n-aş fi putut merge mai departe.
Paul ne conduce pe un ultim coridor, către camera singuratică de la capăt. Fiind sfârşit
de săptămână şi, în plus, vacanţă, toate celelalte birouri sunt încuiate şi întunecate.
Văd o rază puternică de lumină ieşind pe sub uşa albă pe care stă atârnată o tăbliţă cu
numele lui Taft. Vopseaua de pe uşă este scorojită. Spre capătul de jos al uşii se vede
o linie uşor decolorată, semnul lăsat de o veche inundaţie venită din tunelele
subterane aflate chiar sub podeaua subsolului, ca o pată rămasă necurăţată încă de la
sosirea lui Taft acolo.
Paul ridică mâna să ciocănească, dar în aceeaşi clipă se aude o voce dinăuntru:
— Ai întârziat.
E mârâitul specific al lui Taft.
Clanţa geme sub apăsarea mâinii lui Paul. Îl simt pe Charlie lovindu-se de spatele
meu.
— Hai, intraţi, şopteşte el, împingându-mă înainte.
Taft stă singur în spatele unui imens birou vechi, cufundat într-un fotoliu de piele. Şi-a
aruncat sacoul de tweed pe spătar şi, cu mânecile cămăşii suflecate până la coate,
corectează nişte pagini de manuscris cu un pix roşu care pare minuscul în pumnul lui
gigantic.
— Ăştia de ce au venit aici? întreabă el, autoritar.
— Daţi-mi schiţa, rosteşte Paul, trecând direct la subiect.
Taft se uită la Charlie, apoi la mine.
— Staţi jos, ne invită el, îndreptându-şi două degete groase spre nişte scaune.
Privesc în jur, încercând să îl ignor. Rafturi de lemn pline cu cărţi se aliniază prin micul
birou pe toate părţile, acoperind pereţii albi. Pe suprafeţele de lemn se văd dâre de
praf în locurile unde cărţile au fost scoase pentru a fi citite. Pe covor se observă o dâră
acolo unde Taft a făcut cărare mergând de la birou la uşă.
— Luaţi loc, repetă Taft.
Paul vrea să refuze, dar Charlie îl împinge pe scaun, dorind să termine mai repede cu
toată povestea asta.
Taft scoate o cârpă şi se şterge la gură.
— Tom Sullivan, rosteşte el, ca şi cum şi-ar fi dat în sfârşit seama cine sunt eu.
Dau din cap, dar nu scot nicio vorbă. Deasupra capului său, pe perete, este montat un
vechi instrument din lemn, un stâlp al infamiei, cu fălcile deschise. Singurele pete de
culoare sau de lumină din încăpere sunt date de maroniul-roşcat al cotoarelor de cărţi
şi de auriul paginilor împodobite.
— Lăsaţi-l în pace, spune Paul, aşezându-se. Unde e schiţa?
Mă surprinde cât de hotărâtă pare vocea lui.
Taft ezită şi îşi duce ceaşca de ceai la buze. Ochii lui au o căutătură ciudată, ca şi cum
s-ar aştepta ca unul dintre noi să sară la bătaie. În cele din urmă, se ridică de pe
fotoliul de piele, îşi suflecă şi mai mult mânecile cămăşii, apoi se duce către un spaţiu
gol din rafturile cu cărţi unde există un seif încastrat în perete. Formează combinaţia
cu o mână păroasă, apoi trage de mâner şi deschide uşiţa. Îşi bagă mâna înăuntru şi
scoate un carneţel cu coperte din piele.
— Asta e? întreabă Paul cu voce slabă.
Taft îl deschide şi scoate ceva dinăuntru, dar e doar o hârtie cu antetul institutului,
datată cu două săptămâni în urmă.
— Vreau să ştii cum stau lucrurile, spune Taft. Citeşte!
Când văd ce efect are hârtia asupra lui Paul, mă aplec ca să citesc şi eu.
Decanului Meadows,
Cu sinceritate,
dr. Vincent Taft
Gonim pe coridor către scările întunecate de la subsol, când de sus se simte un val de
frig. Doi ofiţeri ai poliţiei din campus au apărut în capul scărilor, la parter.
— Rămâneţi pe loc! strigă unul din ei din capul scării înguste.
Încremenim pe loc.
— Poliţia campusului! Nu mişcaţi!
Paul se uită peste umărul meu către capătul coridorului, strângând hârtiile din mâna
stângă.
— Fă cum îţi spun ei, îl sfătuieşte Charlie.
Însă eu ştiu ce i-a atras atenţia lui Paul. Undeva pe acolo se află o toaletă de serviciu.
În interiorul ei se găseşte o intrare spre tunele.
— Tunelele nu sunt sigure, rosteşte Charlie printre dinţi, apropiindu-se de Paul ca să-l
împiedice să fugă. Au început construc...
Poliţiştii confundă mişcarea acestuia cu intenţia de fugă şi unul se repede în jos pe
scări, exact în clipa în care Paul ţâşneşte spre uşă.
— Stai! ţipă inspectorul. Nu intra acolo!
Dar Paul este deja la intrare, deschide panoul de lemn şi dispare înăuntru.
Charlie nu ezită nicio secundă. Înainte ca vreunul din copoi să-şi dea seama, el este
cu doi paşi mai în faţă, înaintând repede spre uşă. Aud o bufnitură când sare în tunel,
încercând să-l oprească pe Paul. Apoi vocea lui răsună de jos, strigându-l pe Paul.
— Ieşiţi imediat! tună poliţistul, împingându-mă în faţă.
Ofiţerul se apleacă şi strigă din nou, dar singurul răspuns primit este tăcerea.
— Cheamă..., începe primul ofiţer să spună, când un zgomot îngrozitor se aude
dinspre tunele, iar sala cazanelor de lângă noi începe să sfârâie.
Îmi dau seama imediat ce s-a întâmplat: a explodat o ţeavă de aburi. Iar acum îl aud şi
pe Charlie urlând.
Într-o secundă sunt în pragul toaletei de serviciu. Gaura de acces este în beznă
profundă, aşa că sar în gol. Când ating solul, simt adrenalina la maximum, săgetându-
mă ca un fulger, iar durerea aterizării se stinge înainte de a mi se întinde în corp. Mă
forţez să mă ridic. Charlie geme în depărtare, conducându-mă spre el, în vreme ce
poliţistul ţipă undeva deasupra. Unul din inspectori are prezenţa de spirit să-şi dea
seama ce se petrece.
— Chemăm o ambulanţă, strigă el înspre tunel. Mă puteţi auzi?
Mă deplasez printr-o ceaţă densă şi umedă. Căldura devine mai puternică, dar eu nu
mă pot gândi decât la Charlie. Câteva secunde bune, şuieratul ţevii de abur reduce
orice altceva la tăcere.
Gemetele lui Charlie sunt mai clare acum. Înaintez, încercând să ajung la el. În cele
din urmă îl găsesc, la un cot de ţeavă. Stă încovrigat şi zace nemişcat. Hainele îi sunt
în dezordine, iar părul îi stă lipit de cap. Pe măsură ce privirea mi se obişnuieşte cu
întunericul, văd la distanţă o gaură într-o ţeavă imensă de la nivelul solului.
— Mmm, geme Charlie.
Nu pricep.
— Mmm...
Îmi dau seama că încearcă să-mi rostească numele.
Pieptul îi este ud leoarcă. Aburul l-a lovit drept în pântece.
— Te poţi ridica? îl întreb, încercând să-i petrec braţul pe după umăr.
— Mmm... mormăie el, pierzându-şi cunoştinţa.
Strângând din dinţi, încerc să îl ridic, dar parcă aş încerca să mişc un munte din loc.
— Haide, Charlie, îl implor eu, săltându-l puţin de pe loc. Nu-mi leşina în braţe!
Îmi dau seama că este din ce în ce mai slăbit. Trupul lui se lasă tot mai greu în braţele
mele.
— Ajutor! urlu eu în depărtare. Vă rog să mă ajutaţi!
În cămaşa lui se văd nişte găuri, acolo unde presiunea aburului a distrus materialul,
udându-l pe Charlie până la piele. Abia îi mai simt respiraţia.
— Mmm... horcăie el, încercând să mă prindă de mână cu un deget.
Îl apuc de umeri şi îl scutur din nou. Într-un târziu aud paşi. Un fascicul luminos sfâşie
aburul. Zăresc un doctor – chiar doi – care aleargă spre mine.
În mai puţin de o secundă ajung suficient de aproape ca să le zăresc feţele. Dar când
fasciculele lanternelor luminează în sfârşit trupul lui Charlie, îl aud pe unul din ei
exclamând:
— O, Iisuse!
— Eşti rănit? mă întreabă celălalt, pipăindu-mi pieptul cu mâinile.
Mă holbez la el, neînţelegând nimic. Apoi, uitându-mă la cercul trasat pe stomacul meu
de lanterna omului, pricep. Apa împrăştiată pe pieptul lui Charlie nu e de fapt apă.
Sunt murdar tot de sângele lui.
Ambii paramedici se ocupă acum de Charlie, încercând să îl ridice în picioare. Ajunge
şi un al treilea doctor şi încearcă să mă ia de acolo, dar mă lupt cu el, încercând să
stau lângă Charlie. Treptat simt că îmi vine rău. Mă simt total dezorientat din cauza
întunericului şi a căldurii. Două mâini mă conduc afară din tunel, îi văd pe cei doi
ofiţeri, acum cu alţi doi poliţişti în spatele lor, urmărind cu toţii cum echipajul
ambulanţei mă scoate la suprafaţă.
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este expresia de pe chipul inspectorului în vreme
ce stă acolo, urmărindu-mă cum apar din beznă, plin de sânge din cap până-n
picioare. La început pare uşurat să mă vadă scăpat teafăr din nenorocire. Apoi
expresia i se schimbă şi uşurarea îi dispare din priviri când îşi dă seama că sângele nu
e al meu.
CAPITOLUL 20
Mă trezesc pe un pat din Centrul Medical Princeton, la câteva ore de la accident. Paul
stă lângă mine, bucuros să mă vadă treaz, iar un poliţist stă de pază în faţa uşii.
Cineva m-a schimbat într-o cămaşă de spital care foşneşte ca un scutec când mă ridic
în capul oaselor. Sub unghiile mele se vede sânge, negru ca pământul, iar în aer simt
un miros familiar, pe care mi-l amintesc din precedenta experienţă spitalicească.
Mirosul bolii amestecat cu dezinfectant. Mirosul medicamentelor.
— Tom? rosteşte Paul.
Mă proptesc în cot ca să mă întorc cu faţa spre el, dar durerea îmi săgetează braţul.
— Ai grijă, mă avertizează el, aplecându-se puţin spre mine. Doctorul spune că te-ai
rănit la umăr.
Pe măsură ce devin tot mai conştient, simt durerea sub bandaj.
— Ce ţi s-a întâmplat acolo jos? întreb eu.
— A fost o prostie. Am reacţionat instinctiv. Nu m-am putut întoarce la Charlie după
explozia ţevii. Tot aburul venea în direcţia mea. M-am întors prin cea mai apropiată
ieşire şi poliţia m-a adus aici.
— Unde e Charlie?
— La urgenţă. Nu are voie nimeni să intre la el.
Vocea i se stinge. După ce se freacă la ochi, priveşte pe uşă. O femeie în vârstă trece
pe coridor într-un cărucior cu rotile, cu repeziciunea unui puşti într-o maşinuţă de
carting. Poliţistul se uită la ea, dar fără să zâmbească. Pe pardoseala de ceramică se
vede o inscripţie care avertizează: ATENŢIE: SUPRAFAŢĂ ALUNECOASĂ.
— Se simte bine? îl întreb eu.
Paul îşi menţine privirea aţintită asupra uşii.
— Nu ştiu. Will spune că era chiar lângă ţeava spartă când l-au găsit.
— Will?
— Will Clay, prietenul lui Charlie. Paul îşi lasă o mână pe balustrada patului. El te-a
scos afară.
Încerc să-mi aduc aminte, dar nu zăresc decât nişte siluete în tunele, vag luminate de
lanterne.
— El şi Charlie au schimbat tura când voi doi aţi venit după mine, adaugă Paul.
În vocea lui se simte o mare tristeţe. Este convins că totul s-a petrecut din vina lui.
— Vrei s-o sun pe Katie şi să-i spun că eşti aici? mă întreabă el.
Clatin din cap. Vreau să îmi revin întâi.
— O s-o sun eu mai târziu.
Bătrâna în cărucior trece din nou pe coridor. De această dată zăresc ghipsul de la
piciorul ei stâng, întinzându-se de la genunchi la degete. Părul îi este ciufulit, iar
pantalonii îi sunt suflecaţi deasupra genunchiului, însă în ochi i se zăreşte o sclipire. Îi
aruncă ofiţerului un zâmbet sfidător când trece pe lângă el, ca şi cum nu şi-ar fi rupt un
os, ci ar fi comis intenţionat un act de încălcare a legii. Charlie mi-a povestit odată că
pacienţii în vârstă se simt bine uneori după o căzătură uşoară sau dacă fac o formă de
boală fără complicaţii. Pierderea unei bătălii le aminteşte de faptul că totuşi continuă
să câştige în războiul vieţii. Brusc am sentimentul acut al absenţei lui Charlie. Mă
loveşte pustietatea acolo unde mă aştept să aud vocea lui.
— Trebuie să fi pierdut o groază de sânge, spun eu.
Paul îşi priveşte mâinile. În tăcerea lăsată, aud un zgomot dincolo de paravanul dintre
patul meu şi patul alăturat. Chiar atunci, în încăpere intră o doctoriţă. Ofiţerul de la uşă
o opreşte. Cei doi schimbă în şoaptă câteva cuvinte.
— Thomas? întreabă ea, venind încruntată la căpătâiul patului meu, cu un carnet în
mână.
— Da?
— Sunt doctorul Jansen. Se duce în partea opusă a patului ca să-mi examineze braţul.
Cum te simţi?
— Bine. Ce face Charlie?
Femeia îmi cercetează un pic braţul, suficient cât să mă strâmb niţel.
— Nu ştiu. Este la urgenţă de când a ajuns aici.
Nu am mintea suficient de limpede ca să-mi dau seama ce înseamnă faptul că ea îl
recunoaşte pe Charlie după numele mic.
— Se va face bine?
— E prea devreme de spus, zice ea, fără să-şi ridice privirea.
— Când îl putem vedea? o întreabă Paul.
— Fiecare lucru la timpul lui, răspunde femeia, ridicându-mă mai sus pe pernă. Cum te
simţi acum?
— Bine.
— Şi acum? întreabă din nou apăsând cu două degete pe clavicula mea.
— Bine.
Continuă să mă pipăie pe spate, pe coate, la încheietura mâinii şi la cap. Foloseşte şi
stetoscopul pentru mai multă siguranţă, după care, în sfârşit, se opreşte. Doctorii sunt
ca pariorii; caută mereu combinaţia corectă. Pacienţii sunt ca nişte maşinării cu
monede; dacă li se răsucesc braţele suficient de mult timp, s-ar putea ca doctorul să
dea peste combinaţia câştigătoare.
— Ai noroc că n-a fost mai rău, îmi spune ea. Nu există nicio fractură, dar ţesutul
moale a fost lovit serios. O să simţi durerea când va înceta efectul analgezicului. Pune
gheaţă de două ori pe zi timp de o săptămână, apoi va trebui să te întorci ca să te mai
examinam o dată.
Femeia miroase foarte obişnuit – o combinaţie între sudoare şi săpun. Aştept să
scoată un carnet cu reţete, amintindu-mi de dulapul plin cu medicamente pe care l-am
avut după accident, dar n-o face.
— Cineva de afară ar vrea să vorbească cu tine, îmi spune ea în schimb.
Pentru că o spune cu atâta amabilitate, pentru o secundă îmi imaginez că în hol e un
prieten – poate Gil, care s-a întors de la club, sau poate chiar mama, care a venit cu
avionul din Ohio. Brusc, nu mai ştiu cât timp a trecut de când m-au scos din subteran.
Însă în cadrul uşii apare un alt chip, unul pe care nu l-am mai văzut înainte. O altă
femeie, dar nu o doctoriţă şi cu siguranţă nu mama mea. E scundă şi îndesată,
înfăşurată într-o fustă neagră până la glezne şi purtând ciorapi negri. O bluză albă şi
un sacou roşu îi conferă un aer maternal, dar primul meu gând este că femeia este
administrator la universitate.
Doctoriţa şi femeia îşi aruncă una alteia o privire, apoi schimbă locurile, una plecând şi
cealaltă intrând. Femeia cu ciorapi negri se opreşte lângă pat şi îi face semn lui Paul,
care se ridică şi se duce la ea. Cei doi au o scurtă conversaţie pe care n-o aud – apoi,
pe neaşteptate, Paul mă întreabă dacă sunt bine, aşteaptă ca eu să dau din cap şi
iese din încăpere, de unde îl preia un bărbat care aştepta lângă uşă.
— Domnule poliţist, rosteşte femeia, vrei să închizi uşa după tine?
Spre surprinderea mea, omul dă din cap şi închide uşa, lăsându-ne singuri.
Femeia vine lângă mine şi se opreşte să arunce o privire către patul de dincolo de
paravan.
— Cum te simţi, Tom?
Se aşază pe scaunul pe care stătuse Paul, făcându-l să dispară sub trupul ei masiv.
Are nişte obraji bucălaţi. Când vorbeşte, obrajii ei par plini de alune.
— Nu atât de bine, rostesc eu îngrijorat.
Îmi întorc partea dreaptă a corpului spre ea, arătându-i bandajul.
— Vrei să-ţi aduc ceva?
— Nu, mulţumesc.
— Fiul meu a fost aici luna trecută, rosteşte ea absentă, căutând ceva în buzunarul
hainei. Apendictomie.
Tocmai vreau s-o întreb cine este, când ea scoate un mic portofel de piele din
buzunarul de la piept.
— Tom, eu sunt detectiv Gwynn. Aş vrea să discut cu tine despre cele petrecute
astăzi.
Deschide portofelul ca să-mi arate insigna, apoi îl bagă la loc în buzunar.
— Unde e Paul?
— Discută cu detectivul Martin. Aş vrea să-ţi pun câteva întrebări despre William Stein.
Ştii cine era?
— A murit azi-noapte.
— A fost ucis. Lasă ca o tăcere scurtă să-i accentueze ultimul cuvânt. L-a cunoscut
vreunul dintre colegii tăi de apartament?
— Paul. Au lucrat împreună la Institutul de Studii Avansate.
Femeia scoate un carneţel din buzunarul hainei.
— Îl cunoşti pe Vincent Taft?
— Cât de cât, răspund, sesizând că e vorba de ceva important.
— Ai fost la biroul lui mai devreme astăzi?
Simt în tâmple cum îmi creşte tensiunea.
— De ce?
— Te-ai luat la bătaie cu el?
— N-aş numi-o bătaie.
Femeia îşi notează ceva.
— Tu şi colegii tăi aţi fost în muzeu noaptea trecută? întreabă ea, răsfoind un dosar pe
care îl ţinea în mână.
Întrebarea pare să aibă o mie de implicaţii. Mă gândesc. Paul şi-a acoperit mâinile cu
mânecile cămăşii când a atins scrisorile lui Stein. Nimeni nu ne-ar fi putut vedea
chipurile în întuneric.
—Nu.
Poliţista îşi frecă buzele una de cealaltă, aşa cum procedează unele femei după ce se
rujează. Nu reuşesc să înţeleg limbajul trupului ei. În cele din urmă, scoate o foaie de
hârtie din dosar şi mi-o dă. Este o fotocopie a paginii pe care eu şi Paul am semnat
pentru a intra în muzeu. Data şi ora sunt ştampilate lângă fiecare intrare.
— Cum ai intrat în biblioteca muzeului?
— Paul avea codul de acces, spun eu, renunţând la minciuni. L-a primit de la Bill Stein.
— Biroul lui Stein a fost inclus în scena crimei. Ce căutaţi?
— Nu ştiu.
Detectivul îmi aruncă o privire plină de compasiune.
— Cred că prietenul tău Paul a intrat într-un bucluc mai mare decât crezi tu, zice ea.
Aştept să îmi explice mai clar ce înseamnă acest bucluc, să-mi dea un termen legal,
dar n-o face. În schimb, rosteşte:
— Pe foaia asta de acces este numele tău, nu? Ridică hârtia şi o ia înapoi. Şi tot tu l-ai
atacat pe doctorul Taft.
— N-am...
— Ce ciudat că prietenul tău Charlie a fost cel care a încercat să-l resusciteze pe
William Stein.
— Charlie e paramedic...
— Dar unde era Paul Harris?
Pentru o clipă, masca de amabilitate dispare. Parcă i se ridică o perdea de pe ochi şi
aerul de bonomie se face nevăzut.
— Trebuie să te gândeşti la tine, Tom.
Nu-mi dau seama dacă e un avertisment sau o ameninţare.
— Prietenul tău Charlie e în aceeaşi barcă, continuă ea. Dacă reuşeşte să scape din
chestia asta... Aşteaptă, lăsând cuvintele în suspensie. Tu spune-mi adevărul!
— Dar am făcut-o.
— Paul Harris a plecat din amfiteatru înainte de sfârşitul discursului lui Taft.
— Da.
— Ştia unde e biroul lui Stein.
— Lucrau împreună. Da.
— A fost ideea lui să daţi buzna în muzeul de artă?
— Avea chei. N-am dat buzna.
— Şi a fost ideea lui să daţi iama prin biroul lui Stein.
Ştiu că nu e cazul să răspund. În acest moment nu există răspunsuri corecte.
— A alergat de la poliţia campusului până în dreptul biroului lui Taft, Tom. De ce să fi
făcut asta?
N-ar înţelege şi nici nu are chef să înţeleagă. Ştiu încotro se îndreaptă interogatoriul
ăsta, dar nu mă pot gândi decât la ce a zis ea despre Charlie.
„Dacă reuşeşte să scape din chestia asta.”
— Este un student strălucit, Tom. Ăsta e renumele lui aici. Apoi profesorul Taft i-a
descoperit plagiatul. Cine crezi că i-a spus lui Taft?
Cărămidă după cărămidă, ea construieşte parcă un zid între mine şi prietenul meu.
— William Stein, turuie ea mai departe, ştiind că am trecut dincolo de punctul în care o
pot ajuta. Imaginează-ţi cum s-a simţit Paul. Cât de furios trebuie să fi fost!
Brusc se aude un ciocănit în uşă. Înainte ca vreunul din noi să poată spune ceva, uşa
se deschide.
— Doamnă detectiv? rosteşte un alt om al legii.
— Ce e?
— Cineva de aici vrea să vă vorbească.
— Cine?
Omul se uită la un cartonaş din mână.
— O doamnă decan de la colegiu.
Poliţista mai rămâne lângă mine câteva clipe, apoi se ridică şi pleacă spre uşă.
După plecarea ei se lasă o tăcere încordată. Trece aşa o vreme. Văzând că nu se
întoarce, mă ridic mai bine pe pat şi privesc în jur după cămaşă. M-am săturat de
spitale şi mă simt suficient de bine ca să-mi îngrijesc singur braţul. Vreau să-l văd pe
Charlie; vreau să aflu ce i-au spus lui Paul. Haina îmi atârnă de marginea patului.
Încep să-mi mut greutatea corpului uşor ca să mă dau jos din pat.
Chiar atunci, clanţa se mişcă şi uşa se deschide. Detectivul Gwynn se întoarce.
— Eşti liber să pleci, spune ea brusc. Cineva de la biroul decanului te va contacta.
Nu pot decât să mă întreb ce s-a întâmplat acolo. Femeia îmi dă cartea ei de vizită şi
mă priveşte cu atenţie.
— Dar vreau să te gândeşti la ce ţi-am spus, Tom.
Dau din cap. Pare că mai vrea să adauge ceva, dar se abţine. Fără să mai scoată vreo
vorbă, se răsuceşte pe călcâie şi pleacă. După ce uşa se închide, e deschisă pe
neaşteptate de altcineva. Încremenesc, aşteptându-mă să intre decanul. Dar de
această dată este un chip prietenos. Este Gil, încărcat cu tot felul de pachete. În mâna
lui stângă se află exact lucrurile de care am eu mai multă nevoie acum: un schimb
curat de haine.
— Eşti bine? întreabă el.
— Mda. Ce se petrece?
— Am primit un telefon de la Will Clay. Mi-a povestit ce s-a întâmplat. Cum ţi-e
umărul?
— Bine. Ţi-a spus ceva de Charlie?
— Puţin.
— E-n regulă?
— E mai bine decât atunci când a ajuns aici.
Ceva sună ciudat în modul în care o spune Gil.
— Ce s-a întâmplat? întreb eu.
— Nimic, rosteşte Gil în cele din urmă. Au vorbit poliţaii cu tine?
— Mda. Şi cu Paul. L-ai văzut afară?
— Este în sala de aşteptare. Richard Curry e cu el.
Mă dau jos din pat.
— E cu el? De ce?
Gil ridică din umeri, uitându-se la mâncarea de spital.
— Ai nevoie de ajutor?
— Cu ce?
— Ca să te îmbraci.
Nu sunt singur că glumeşte.
— Cred că mă descurc.
Zâmbeşte, în vreme ce eu mă lupt ca să mă descotorosesc de cămaşa de spital.
— Hai să vedem ce face Charlie, zic eu, obişnuindu-mă iarăşi să stau în picioare.
Acum el ezită.
— Ce s-a întâmplat?
Pe chip îi apare o expresie ciudată, de stinghereală şi de furie în acelaşi timp.
— Ne-am certat rău azi-noapte, Tom.
— Ştiu.
— Adică după ce tu şi Paul aţi plecat. Am spus nişte lucruri pe care n-ar fi trebuit să le
spun.
Îmi amintesc ce curat era livingul de dimineaţă. De aceea nu dormise Charlie.
— Nu contează, spun eu. Hai să mergem să-l vedem.
— Nu cred că vrea să mă vadă chiar acum.
— Bineînţeles că vrea.
Gil se scarpină cu degetul sub nas, apoi spune:
— Doctorii nu vor să-l deranjăm. O să vin mai târziu.
Îşi scoate cheile din buzunar. În ochi are o expresie de tristeţe. În cele din urmă, îşi
lasă mâna pe clanţă.
— Sună-mă la Ivy dacă ai nevoie de ceva, zice el, după care deschide uşa şi păşeşte
afară pe coridor.
Ofiţerul a dispărut şi nu se mai vede nici bătrâna cu scaunul ei cu rotile. Cineva a luat
plăcuţa galbenă de avertizare. Aştept ca Gil să se uite înapoi, dar el n-o face. Înainte
de a putea rosti vreo vorbă, el este deja la ieşire şi dispare.
Gi l a ndC h a r l i e g o t o t
he s t adi u m t o wa t c hP r
i n c e ton v s . Ha r v a rd .
To mwa i t s a s Pa u l c at c
he s u p .K a t i et ak e sPh
o t o g r ap h s w hi l e w i ns
ome l y smi l i ng a n dmou
t h i n g , I l o v ey o u , Tom
Gi l a ndC h a r l i e g o t o t
he S t adi u m t o wa t c hP r
i n | e ton v s . H a r v a rd .
To |wa i T – – – – – U l c at c
he | u p .K a t i e t |k e sPh
o t O – –– – – – – – –L e w i ns
ome l y smi l i ng a n dmou
t h i n g , I l o v ey o u , Tom
Gi l a ndC h a r l i e g o t o t
he S t adi u m t o wa t c hP r
i n | e ton v s . H a r v a rd .
To |wa i T – – – – – U l c at c
he | u p .| a t i e t | k e sPh
o t O – –– | – – – – –L e w i Ns
ome l y s|i l i n g a n dm|u
t h i n g , I – – – – – – – – –Om
Pornim spre sud. Pe drumul înapoi spre internat vedem un tomberon de gunoi
răsturnat. De sub movilele de zăpadă se ivesc mici grămăjoare de gunoaie, iar
veveriţele sunt printre ele, scoţând cotoare de măr şi sticluţe aproape goale cu diverse
loţiuni, trecând totul prin faţa nasurilor lor mici înainte de a începe să le roadă. Sunt
nişte creaturi micuţe şi răsfăţate. Experienţa le-a învăţat că vor găsi întotdeauna de
mâncare aici, împrospătată în fiecare zi, aşa că pretutindeni alunele şi conurile de brad
zac neîngropate. Când un corb de mărimea unui vultur aterizează pe marginea
tomberonului, privind în jur cu importanţă, veveriţele continuă să chiţăie în legea lor,
ignorându-l.
— Ştii la ce mă face corbul ăla să mă gândesc? mă întreabă Paul.
Clatin din cap, iar pasărea îşi ia furioasă zborul, deschizându-şi aripile mari şi luând cu
ea doar o pungă cu firimituri.
— La vulturul care l-a ucis pe Eschil lăsând să cadă peste el o ţestoasă, continuă Paul.
Trebuie să mă uit la el ca să constat că vorbeşte serios.
— Eschil era chel, merge el mai departe. Vulturul încerca să spargă carapacea
ţestoasei lăsând-o să cadă pe o stâncă. N-avea de unde să-şi dea seama de diferenţă.
Asta îmi aminteşte din nou de filosoful care a căzut în puţ. Mintea lui Paul întotdeauna
raportează prezentul la trecut şi interpretează ce este prin ce a fost.
— Dacă ai putea fi undeva acum, îl întreb eu, unde ai vrea să te afli?
Se uită amuzat la mine.
— Oriunde?
Dau din cap.
— În Roma, cu o lopată.
O veveriţă înalţă capul de pe o felie de pâine pe care a găsit-o, urmărindu-ne.
Paul se întoarce spre mine.
— Dar tu? În Texas?
— Nu.
— În Chicago?
— Nu ştiu.
Trecem prin curtea din spate a muzeului de artă, cea care separă muzeul de Dod. Aici
se văd urme de paşi în zigzag prin toată curtea.
— Ştii ce mi-a spus Charlie? rosteşte Paul, privind la urmele din zăpadă.
— Ce?
— Că dacă tragi cu o armă, glonţul iese la fel de repede ca atunci când îl laşi să cadă.
Pare ceva ce am învăţat la cursul de introducere în fizică.
— Nu poţi niciodată să învingi gravitaţia, continuă Paul. Oricât ai merge de repede,
continui să cazi ca o piatră. Te face să te întrebi dacă nu cumva mişcarea orizontală
nu e doar o iluzie. Dacă nu cumva ne mişcăm doar ca să ne convingem singuri că nu
cădem.
— Unde vrei să ajungi cu chestia asta?
— La carapacea de ţestoasă. Era parte din profeţie. Un oracol i-a spus lui Eschil că va
muri în urma unei lovituri venite din cer.
„O lovitură din cer”, repet eu în gând. Dumnezeu face glume.
— Eschil nu a putut evita împlinirea profeţiei, continuă Paul. Noi nu putem evita forţa
gravitaţiei. Îşi prinde degetele împreună mimând coada unui porumbel. Cerul şi
pământul vorbesc deodată.
Face ochii mari, încercând să cuprindă totul cu privirea, ca un puşti la Grădina
Zoologică.
— Probabil că spui asta tuturor fetelor, glumesc eu.
Zâmbeşte.
— Scuze. Supraîncărcare senzorială. Am început să aberez. Nu ştiu de ce.
Eu ştiu. Altcineva trebuie să-şi facă griji în privinţa criptei acum şi în privinţa
Hypnerotomachiei. Atlas se simte mai uşor fără să mai ţină lumea pe umeri.
— E ca întrebarea ta, zice el, mergând în faţa mea în vreme ce ne îndreptăm spre
camera noastră. Dacă ai putea fi oriunde, unde te-ai afla? Îşi desface mâinile şi
adevărul pare să i se lase în palme. Răspuns: „Nu contează, căci oriunde te-ai duce,
continui să cazi”.
Zâmbeşte când rosteşte asta, ca şi cum ideea că toţi suntem într-o cădere liberă n-are
nimic deprimant în ea. Paul pare să spună că poţi merge oriunde, poţi face orice,
pentru că, în final, rezultatul va fi acelaşi şi a fi cu mine în Dod înseamnă, în ultimă
instanţă, acelaşi lucru cu a fi în Roma, înarmat cu o lopată. Cred că, în felul lui şi cu
propriile cuvinte, Paul vrea să mărturisească faptul că e fericit.
Pescuieşte din buzunar cheia şi descuie. Camera pare încremenită când intrăm în ea.
Atât de multe acţiuni s-au petrecut în acest loc de ieri, atâtea spargeri s-au dat, atâţia
inspectori şi ofiţeri de poliţie s-au perindat prin ea, încât este de-a dreptul neliniştitor să
o vezi pustie şi întunecată.
Paul se duce în dormitor să se dezbrace de haină. Ridic instinctiv telefonul şi verific
robotul.
„Hei, Tom, începe vocea lui Gil după un ţiuit. O să încerc să vă prind din urmă mai
târziu, dar... se pare că n-o să pot ajunge deloc înapoi la spital, aşa că... Charlie pentru
mine... Tom... cravată neagră. Poţi împrumuta una... e nevoie”.
Cravată neagră. Balul.
A început deja al doilea mesaj.
„Tom, sunt Katie. Voiam să te anunţ că mă duc la club ca să ajut la pregătiri imediat ce
termin aici, în camera obscură. Parcă ai spus că vei veni cu Gil. O pauză. Deci cred că
vorbim diseară.”
Se simte că a ezitat înainte de a închide, ca şi cum Katie ar fi fost nesigură că a pus
suficient accent pe ultimele cuvinte, ca o amintire a unei afaceri neterminate.
— Ce se întâmplă? strigă Paul din dormitor.
— Trebuie să mă pregătesc, rostesc eu încetişor, simţind încotro se îndreaptă
lucrurile.
Paul vine în living.
— Pentru ce?
— Pentru bal.
Nu înţelege. Nu i-am povestit niciodată ce am discutat eu cu Katie în camera obscură.
Ce am văzut astăzi şi ce am auzit de la Paul are darul de a răsturna un întreg univers.
Dar în tăcerea care urmează mă trezesc în aceeaşi dilemă de mai înainte. Vechea
amantă s-a întors ca să mă ispitească. E vorba de un ciclu pe care, până în acest
moment, am fost incapabil să îl rup. Cartea lui Colonna mă seduce cu viziuni despre
perfecţiune, o realitate virtuală pe care o pot moşteni plătind preţul infim al
devotamentului meu nebun, al retragerii mele din lume. După ce a inventat acest târg
ciudat, Francesco i-a găsit şi numele: Hypnerotomachia, lupta pentru iubire într-un vis.
Dacă a existat vreodată un moment în care să rămân ancorat în realitate, să rezist
acestei bătălii şi visului – dacă a existat vreodată o clipă în care să-mi amintesc o
iubire care mi s-a devotat cu nebunie mie, să-mi amintesc promisiunea făcută lui Katie
– acel moment a venit acum.
— Ce s-a întâmplat? mă întreabă Paul.
Nu ştiu cum să-i spun. Nici măcar nu sunt sigur ce să-i spun.
— Uite, zic eu, întinzând braţul.
Dar el nu se mişcă.
— Ia harta.
— De ce?
La început pare doar nedumerit; e prea emoţionat ca să mă urmărească.
— N-o pot face, Paul. Îmi pare rău.
Zâmbetul i se şterge treptat.
— Ce vrei să spui?
— Nu mai pot munci la cercetarea asta. Îi pun harta în mână. Este a ta.
— Este a noastră, spune el, întrebându-se ce m-a apucat.
Dar nu e aşa. Nu ne aparţine nouă; de la început noi am aparţinut cărţii.
— Îmi pare rău. Nu pot s-o fac.
Nu aici; nu în Chicago; nu în Roma.
— Tu ai făcut-o, spune el. S-a terminat. Nu mai este nevoie decât de schiţa pentru
încuietoare.
Şi totuşi certitudinea s-a instaurat deja între noi. În ochi îi apare o umbră de
descumpănire, ca şi cum forţa care odinioară l-a menţinut în viaţă l-a părăsit brusc şi
toată lumea s-a întors cu fundul în sus. Am petrecut atâta vreme împreună că îmi dau
seama de asta fără ca el să fie obligat să scoată vreo vorbă: libertatea pe care o simt,
emanciparea mea faţă de un lanţ de evenimente care a început înainte ca eu să mă
nasc, toate astea se reflectă pe dos în el.
— Nu e vorba de ori-ori, spune el, adunându-se. Le-ai putea avea pe amândouă dacă
ai vrea.
— Nu cred.
— Tatăl tău a putut.
Numai că ştie prea bine că tata n-a putut.
— Nu mai ai nevoie de ajutorul meu, îi spun eu. Ai obţinut ce ai vrut.
Dar şi eu ştiu că n-a obţinut.
Se lasă o tăcere bizară, fiecare din noi simţind în acelaşi timp că celălalt are dreptate
şi că niciunul nu greşeşte. Matematica moralităţii nu funcţionează. Paul pare că vrea
să mă convingă, să-şi pledeze pentru ultima oară cauza, dar este inutil şi el o ştie.
În schimb, repetă cu voce joasă o glumă pe care am auzit-o de o mie de ori de la Gil.
Nu are la dispoziţie alte cuvinte ca să descrie ce simte.
— Ultimul om de pe planetă intră într-un bar, murmură el. Ce spune?
Paul îşi întoarce capul spre fereastră, dar nu oferă niciun indiciu. Ştim amândoi ce
spune ultimul om de pe planetă. Se uită în berea lui, singur şi dezamăgit, şi spune:
„Băutură, aş dori un alt barman”.
— Îmi pare rău, îi spun cu voce tare.
Paul este însă în altă parte.
— Trebuie să-l găsesc pe Richard, îngaimă el.
— Paul?
Se întoarce.
— Ce-ai vrea să spun?
— Ce vrei de la Curry?
— Îţi aminteşti ce te-am întrebat pe drumul către Firestone? mă întreabă el. Ce s-ar fi
întâmplat dacă n-aş fi dat niciodată peste cartea tatălui tău? Îţi aminteşti ce ai
răspuns?
— Am spus că nu ne-am fi cunoscut niciodată.
O mie de mici întâmplări se adunaseră în timp pentru ca noi să ne putem întâlni – ca
să putem fi aici, acum. De sub ruinele a cinci sute de ani, destinul a modelat un castel
în aer pentru ca doi băieţi de colegiu să poată ajunge regi. Paul vrea să spună că eu
aşa tratez problema.
— Când îl vezi pe Gil, spune el, ridicându-şi haina de pe podea, spune-i că-şi poate
lua înapoi Camera Preşedintelui. Nu mai am nevoie de ea.
Gândindu-mă la maşina lui rămasă în pană pe o stradă laterală lângă institut, mi-l
imaginez pornind pe jos prin zăpadă ca să-l găsească pe Curry.
— Nu e bine să te duci singur... încep eu.
Numai că el se duce mereu singur. Iar acum deja iese pe uşă.
Poate că m-aş fi luat după el, dacă un minut mai târziu nu ar fi sunat cei de la spital ca
să-mi transmită un mesaj de la Charlie.
— S-a sculat şi poate vorbi, spune sora medicală. Şi întreabă de dumneavoastră.
Îmi pun deja căciula şi mănuşile.
La jumătatea drumului spre Centrul Medical Princeton ninsoarea încetează. Pe o
oarecare distanţă se vede chiar soarele deasupra orizontului. Norii de pretutindeni iau
forma unor tacâmuri de masă – oale de supă şi cuţite, o furculiţă care aleargă
împreună cu o lingură – şi aşa îmi dau seama cât de foame îmi e. Sper că Charlie se
simte atât de bine precum a spus asistenta. Sper că i se dă să mănânce.
Ajung şi descopăr că uşa e blocată de o persoană mai ameninţătoare din punct de
vedere fizic decât Charlie: mama lui. Doamna Freeman îi explică unui doctor că, după
ce a luat primul tren din Philadelphia ca să ajungă aici şi a ascultat un individ de la
decanat spunând că Charlie este periculos de aproape de exmatriculare, şi fiind soră
medicală ea însăşi vreme de şaptesprezece ani înainte de a deveni profesor de ştiinţe,
nu este în dispoziţia necesară ca să audă un doctor explicându-i cu condescendenţă
ce nu e în regulă cu fiul ei. După culoarea mănuşilor bărbatului, îl recunosc ca fiind
omul care ne-a spus mie şi lui Paul că Charlie este într-o stare stabilă. Omul cu
termeni spitaliceşti meşteşugiţi şi zâmbete la conservă. Nu pare să-şi dea seama că
încă n-a fost inventat zâmbetul care să mişte un astfel de munte de femeie.
Chiar atunci când mă îndrept spre camera lui Charlie, doamna Freeman mă observă.
— Thomas, rosteşte ea, schimbându-şi obiectul atenţiei.
Întotdeauna, în preajma doamnei Freeman ai sentimentul că asişti la un soi de proces
geologic, că vei fi zdrobit dacă nu eşti atent. Ea ştie că mama mă creşte singură, aşa
că şi-a asumat sarcina de a contribui la creşterea mea.
— Thomas! repetă ea, singura persoană care îmi mai spune aşa. Vino aici.
Fac un pas spre ea.
— În ce l-ai băgat? mă apostrofează ea.
— Încerca să...
Face un pas înainte, prinzându-mă într-o umbră.
— Te-am avertizat asupra chestiilor ăstora. Nu-i aşa? După povestea cealaltă de pe
acoperişul clădirii?
Limba de clopot.
— Doamnă Freeman, aia a fost ideea lui...
— Oh, nu. Nu din nou. Charlie al meu nu e un geniu, Thomas. Trebuie să fie ispitit de
ceva.
Mamele. Ai crede că Charlie n-ar şti unde cade dacă îl împingi jos din tren. Doamna
Freeman ne-a privit mereu ca pe nişte prieteni dubioşi ai lui Charlie. Punând la
socoteală unicul meu părinte, lipsa părinţilor în cazul lui Paul şi şirul de relaţii vitrege
de care a avut parte Gil, nu suntem nişte modele pozitive pentru Charlie, aşa cum are
el parte acasă. Şi, din cine ştie ce motiv, eu sunt mereu capul răutăţilor. Dacă ar şti ea
adevărul... Şi Moise avea coarne.
— Lasă-l în pace, se aude o voce slabă dinăuntru.
Ca un întreg univers pe o axă de sprijin, doamna Freeman se răsuceşte pe călcâie.
— Tom a încercat să mă scoată de acolo, spune Charlie, şi mai slab acum.
Urmează o fracţiune de secundă de tăcere. Doamna Freeman se uită la mine cu o
privire care vrea să spună: „Nu zâmbi, nu-i nimic extraordinar în a-l scoate pe fiul meu
dintr-o belea în care tu l-ai băgat”. Dar când Charlie începe să vorbească din nou,
doamna Freeman îmi spune să mă duc şi să vorbesc cu fiul ei înainte ca el să se
epuizeze complet agitându-se în cameră. Ea mai are nişte treburi de rezolvat cu
doctorul.
— Şi, Thomas, adaugă ea înainte ca eu să pot trece, să nu cumva să-i mai bagi cine
ştie ce idei în cap.
Încuviinţez tăcut. Doamna Freeman este singura profesoară pe care am cunoscut-o
vreodată capabilă să facă simplele propoziţii să sune ca nişte ordine directe.
Charlie stă proptit pe patul de spital cu câte o balustradă scurtă de metal în fiecare
parte a patului, genul de bară nu atât de înaltă încât să oprească un tip mare să se
rostogolească jos din pat într-o noapte proastă, dar cu înălţimea potrivită ca să lase o
soră să pună o coadă de mătură între bare şi să te ţină ţintuit de pat pentru totdeauna,
într-o convalescenţă permanentă. Eu am avut parte de mai multe coşmaruri în spital
decât a avut Şeherezada poveşti de povestit, iar timpul nu a reuşit să le şteargă pe
toate din amintirea mea.
— Orele de vizită se termină în zece minute, anunţă sora fără să se uite la ceas.
Duce într-o mână o tavă în formă de rinichi şi o cârpă de praf în cealaltă.
Charlie o urmăreşte cum iese din salon. Cu voce joasă, horcăită, spune:
— Cred că te place.
De la gât în sus arată aproape perfect. Se vede o bucăţică de piele roz puţin deasupra
claviculei. Altfel pare doar obosit. Rana cea mai gravă este la piept. Charlie este
înfăşurat în bandaje până la punctul unde mijlocul îi este învelit într-o pătură, iar din loc
în loc până acolo puroiul şi-a croit deja drum la suprafaţa bandajului.
— Poţi sta pe aici ca să-i ajuţi să mă schimbe, zice Charlie, atrăgându-mi iarăşi atenţia
asupra feţei lui.
Ochii lui par îndureraţi. În jurul nasului are ceva umed pe care el probabil şi l-ar şterge
imediat dacă ar putea.
— Cum te simţi? întreb eu.
— Cum arăt?
— Destul de bine, luând totul în consideraţie.
Reuşeşte să zâmbească. Când încearcă să se zgâiască la el însuşi îmi dau seama că
habar n-are cum arată. Este doar suficient de treaz ca să ştie că n-ar trebui să aibă
încredere în simţurile lui.
— A mai venit cineva să te vadă? mă interesez eu.
Îi ia ceva vreme ca să răspundă.
— Nu Gil, dacă la el te referi.
— Mă refer la oricine.
— Poate că n-ai observat-o pe mama afară. Charlie zâmbeşte şi se repetă fără să-şi
dea seama. Trece neobservată.
Privesc iarăşi pe uşă. Doamna Freeman continuă să discute cu doctorul.
— Nu-ţi face griji, spune Charlie, neînţelegând. O să vină.
Însă de-acum sora a chemat pe toată lumea căreia i-ar putea păsa că Charlie este din
nou conştient. Dacă Gil nu e deja aici, atunci nu vine.
— Hei, spune Charlie, schimbând subiectul. Te-ai mai liniştit în legătură cu ce s-a
întâmplat?
— Când?
— Ştii tu. Cu ce a spus Taft.
Încerc să-mi amintesc cuvintele. Eram la institut cu ore în urmă. Probabil că e ultimul
lucru pe care şi-l aminteşte.
— În legătură cu tatăl tău.
Charlie încearcă să-şi schimbe poziţia şi se strâmbă.
Mă uit la balustrada patului. Doamna Freeman l-a zăpăcit suficient de mult pe doctor
ca acesta să o conducă într-o cameră separată ca să continue discuţiile. Cei doi dispar
dincolo de o uşă îndepărtată şi holul rămâne pustiu.
— Uite ce e, spune Charlie cu greutate. Nu-l lăsa pe unul ca Taft să se joace cu
mintea ta.
Asta face Charlie în pragul morţii. Se gândeşte la problemele mele.
— Mă bucur că eşti în regulă, îi spun eu.
Ştiu că vrea să rostească ceva inteligent, dar simte presiunea pe care o exercit asupra
mâinii lui şi rămâne la vorbele simple.
— Şi eu.
Charlie îmi zâmbeşte din nou, apoi râde.
— Să fiu al naibii, spune el, clătinând din cap. Privirea lui e concentrată asupra cuiva
din spatele meu. Să fiu al naibii, repetă el.
Îmi zic că e pe punctul de a leşina. Dar când mă întorc, îl văd pe Gil în cadrul uşii, cu
un buchet de flori în mână.
— Le-am furat de la aranjamentele pentru bal, spune el ezitând, ca şi cum nu e sigur
că e bine venit aici. Ar fi bine să-ţi placă.
— Fără vin?
Vocea lui Charlie e slabă.
Gil schiţează un zâmbet strâmb.
— Doar marfă ieftină pentru tine.
Face câţiva paşi în faţă şi-i întinde mâna lui Charlie.
— Sora mi-a spus că avem două minute, zice Gil. Cum te simţi?
— Mi-a fost şi mai bine, răspunde Charlie. Mi-a fost şi mai rău.
— Cred că mama ta e aici, replică Gil, căutând încă o modalitate de a începe.
Charlie e pe cale să adoarmă, dar reuşeşte să schiţeze încă un zâmbet.
— Trece neobservată.
— Nu ne vei lăsa baltă în seara asta, nu? întreabă Gil încetişor.
— Să plec din spital? zice Charlie, prea dus ca să mai sesizeze sensul iniţial al
întrebării.
— Mda.
— Poate, şopteşte Charlie. Mâncarea de aici este groaznică.
Capul îi cade înapoi pe pernă chiar în clipa în care sora cu faţă de pergament se
întoarce ca să ne anunţe că timpul nostru a expirat şi că Charlie are nevoie de odihnă.
— Somn uşor, şefule, spune Gil, aşezând buchetul pe noptieră.
Charlie nu îl aude. Respiră deja profund prin gura deschisă.
Pe măsură ce ne depărtăm, mă uit înapoi la el, proptit pe patul lui, înfăşurat în bandaje
şi păzit de perfuziile intravenoase. Îmi aminteşte de benzile desenate pe care le citeam
copil fiind. Uriaşul căzut pe care medicina îl repune pe picioare. Recuperarea
misterioasă a pacientului care uluieşte doctorii din partea locului. Bezna cade peste
Gotham, dar titlurile ziarelor sunt toate la fel. Astăzi un supererou s-a luptat cu o forţă a
naturii şi a supravieţuit ca să se plângă în privinţa mâncării.
„Un bal mascat”, îmi spusese Gil. Şi era un bal mascat. Ajungem la club şi descoperim
că este superb decorat – centrul atenţiei de pe Prospect Avenue. Movile înalte de
zăpadă se înalţă ca nişte parapete de-a lungul zidului de cărămidă care înconjoară
clubul, dar cărarea care duce la uşa de intrare a fost acoperită cu un strat subţire de
pietre negre. Ca sarea grunjoasă, pietrele topesc un drum de acces peste gheaţă.
Efectul este accentuat de cele patru draperii lungi care împodobesc ferestrele din faţă
ale clubului, fiecare dintre ele cu o bandă verticală verde marcată de dungi subţiri aurii.
În vreme ce Gil îşi parchează Saab-ul pe locul rezervat lui, membrii clubului şi ceilalţi
câţiva invitaţi se apropie de Ivy în perechi. Fiecare intrare este distanţată de
următoarea la un interval prestabilit. Se acordă mare atenţie ca perechile să nu se
intersecteze. Studenţii de anul patru ajung ultimii. Gil îmi spune, în vreme ce stinge
farurile, că primirile călduroase sunt destinate numai membrilor absolvenţi.
Trecem pragul şi descoperim că în club este mare agitaţie. Aerul este încins de
căldura umană, de aroma dulce a alcoolului şi de mirosul de mâncare. Sala de primire
răsună de conversaţii înfiripate pe loc. Gil este întâmpinat cu ovaţii şi bătăi din palme.
Studenţii de anul doi şi cei de anul trei plasaţi la etaj se întorc spre uşă ca să-i ureze
bun venit, unii strigând cu voce tare numele lui Gil. Preţ de câteva secunde se pare că
aceasta ar putea deveni încă noaptea la care spera, o noapte aşa cum avusese tatăl
lui.
— Ei bine, îmi spune Gil, ignorând aplauzele când acestea se prelungesc peste
măsură, acum e acum.
Privesc în jur la transformările suferite de club. Munca depusă de Gil, planificarea,
discuţiile şi însărcinările date celor cu aranjamentele florale şi celor cu aprovizionarea
devin brusc mult mai mult decât o simplă scuză pentru ca el să plece din apartamentul
nostru când lucrurile nu merg bine. Totul este altfel. Fotoliile şi mesele au dispărut. În
locul lor, în colţurile sălii de primire au fost plasate mese cu tăblia în sfert de cerc, toate
îmbrăcate cu feţe de masă din mătase de un verde-regal şi împodobite cu platouri de
porţelan pline cu mâncare. În spatele fiecărei mese, la fel ca în spatele barului din
dreapta noastră, se află un chelner cu mănuşi albe. Pretutindeni se văd aranjamente
florale, compuse doar din crini albi şi orhidee negre, în varietăţi cum n-am mai văzut
până acum. Iar în avalanşa de fracuri şi de rochii negre de gală, e foarte posibil să
treci cu vederea stejarul auriu cu care au fost lambrisaţi pereţii.
— Domnule? spune un chelner îmbrăcat cu cravată albă, care s-a ivit din senin cu o
tavă cu pateuri şi prăjiturele. Miel, rosteşte el arătând spre primele, şi ciocolată albă –
arătând spre celelalte.
— Gustă, mă îndeamnă Gil.
Mă conformez, înghiontit brusc în stomac de foamea pe care o am din pricina meselor
ratate şi a fanteziilor culinare din perioada în care fusesem internat în spital. Mă
servesc iarăşi când văd un alt chelner apărând cu o tavă cu pahare de şampanie.
Bulele mi se urcă la cap, ajutându-mă să îmi ţin gândurile departe de Paul.
În acea clipă, o formaţie de muzică se face auzită din anticamera sufrageriei, un loc
unde se înşirau de obicei canapele. În colţ au fost înghesuite un pian şi o tobă,
rămânând suficient spaţiu între ele pentru o chitară bas şi una electrică. Deocamdată
cei patru cântă R&B. Ştiu că mai târziu, dacă Gil îi va convinge, va urma jazz.
— Mă întorc imediat, spune Gil, plecând brusc de lângă mine şi îndreptându-se spre
scări.
La fiecare pas, un membru al clubului îl opreşte ca să-i spună ceva drăguţ, să-i
zâmbească şi să-i strângă mâna, uneori ca să-l îmbrăţişeze. Îl văd pe Donald Morgan,
omul care va urma la tron, bătându-l pe spate pe Gil, felicitându-l sincer şi fără
afectare. Fetele din anul trei, deja un pic ameţite, se uită la Gil cu ochi înceţoşaţi,
melancolice din cauza pierderii înregistrate de club, pierderea lor. Îmi dau seama că
Gil este eroul acestei nopţi – în acelaşi timp gazdă şi invitat de onoare. Oriunde s-ar
duce are parte de companie. Cumva însă, când nu e nimeni alături de el – Brooks,
Anna sau unul dintre noi – pare deja singur.
— Tom! se aude o voce din spatele meu.
Mă răsucesc pe călcâie şi brusc nu mai simt în aer decât un singur parfum – cel cu
care trebuie să se fi dat mama lui Gil şi prietena lui Charlie, pentru că are acelaşi efect
asupra mea. Dacă mi-am imaginat vreodată că mi-a plăcut Katie cel mai mult în şort,
cu părul strâns şi cămaşa desfăcută, atunci am fost un prost. Fiindcă iat-o acum,
îmbrăcată cu o rochie neagră, cu părul lăsat pe spate, toată numai decolteu şi sâni, iar
eu rămân cu gura căscată.
— Uau!
Îşi pune o mână pe reverul hainei mele şi scutură o dâră de praf care se dovedeşte a fi
un fulg de zăpadă care a rezistat în ciuda căldurii.
— E valabil şi pentru tine, spune ea.
În vocea ei aud ceva minunat, un bun venit care mă destinde.
— Unde e Gil? mă întreabă ea.
— Sus.
Katie ia două pahare de şampanie de pe o tavă care trece pe lângă noi.
— Noroc, îmi urează ea, dându-mi un pahar. Aşadar, cine ar trebui să fii?
Ezit, neştiind sigur la ce se referă.
— Costumul tău. Ce personaj interpretezi?
În acea clipă reapare Gil.
— Hei, îl salută Katie. Nu ne-am văzut de mult.
Gil ne măsoară pe amândoi din priviri, apoi zâmbeşte ca un tată mândru.
— Sunteţi frumoşi amândoi.
Katie izbucneşte în râs.
— Şi tu cine ar trebui să fii? îl întreabă ea.
Cu un gest al mâinii, Gil îşi descheie haina. Acum văd de ce a urcat la etaj. Între
partea stângă a mijlocului şi şoldul drept îi atârnă o centură de piele neagră. Pe
centură este prinsă o teacă din piele, iar în teacă se odihneşte un pistol cu mâner de
fildeş.
— Aaron Burr, spune el. Promoţia 1772.
— Cu stil, spune Katie, urmărind cu privirea mânerul sidefiu al armei.
— Ce mai e şi asta? izbucnesc eu.
Gil pare surprins.
— Costumul meu. Burr l-a împuşcat pe Hamilton într-un duel.
Îşi pune un braţ pe spatele meu şi mă duce spre platforma dintre etajele unu şi doi.
— Vezi acele de cravată pe care le poartă Jamie Ness? mă întreabă în timp ce îmi
arată un student în anul patru blond, al cărui papion este împodobit cu două ace.
Pe acul stâng văd un oval maro, iar pe acul drept – un punct negru.
— Ovalul semnifică o minge de fotbal , spune Gil, iar punctul este un puc de hochei. Îl
reprezintă pe Hobey Baker, promoţia Ivy a anului 1914. Singurul om care a intrat în
rândurile celebrităţilor atât la fotbal, cât şi la hochei. Hobey a făcut parte dintr-un cor de
aici – de aceea papionul lui Jamie are note pe el.
Acum Gil arată spre un alt student, înalt, cu părul roşu ca focul.
— Chris Bentham, chiar lângă Doug: James Madison, promoţia 1771. Îţi poţi da seama
după nasturii cămăşii. Cel de sus este un sigiliu Princeton – Madison a fost primul
preşedinte al asociaţiei absolvenţilor. Iar cel de-al patrulea nasture este un drapel
american...
În vocea lui se observă ceva mecanic, ca tonul unui ghid, parcă ar rosti un discurs
învăţat pe de rost.
— Alege-ţi un costum, intervine Katie, alăturându-se conversaţiei noastre de la capătul
scărilor.
Mă uit în jos la ea, iar diferenţa de nivel mă face să apreciez încă o dată cum îi vine
rochia.
— O, ascultaţi, spune Gil, privind dincolo de Katie. Trebuie să rezolv ceva. Vă
descurcaţi singuri câteva clipe?
La bar, Brooks arată spre unul dintre chelnerii cu mănuşi albe, care se sprijină de zid.
— Unul dintre chelneri e beat, ne spune Gil.
— Nu-i nicio grabă, îi spun eu, observând cum gâtul lui Katie pare imposibil de subţire
de la această înălţime, precum tulpina de floarea-soarelui.
— Dacă ai nevoie de ceva, zice Gil, dă-mi de ştire.
Începem să coborâm unul lângă celălalt. Cei patru responsabili cu muzica
interpretează o melodie de Duke Ellington, paharele cu şampanie se ciocnesc, iar rujul
lui Katie are un luciu roşu-intens – culoarea sărutului.
— Vrei să dansezi? o întreb când ajung lângă ea.
Katie zâmbeşte şi mă ia de mână.
„Ascultă... şinele cum vibrează... la trenul «A».”
La capătul scării, drumul meu se desparte de cel al lui Gil.
CAPITOLUL 26
Pe ringul de dans e cu zece grade mai cald decât în restul clubului. Cuplurile
dansează strâns lipite, învârtindu-se. Totul seamănă cu o centură de asteroizi formată
din dansatori, dar atmosfera mă face să mă simt instantaneu bine. Eu şi Katie am
dansat mult începând cu noaptea când ne-am cunoscut la Ivy. La fiecare sfârşit de
săptămână cluburile de pe Prospect Avenue angajează formaţii muzicale pentru toate
gusturile şi în doar câteva luni am încercat toate stilurile între muzica latino şi muzica
de salon. Având nouă ani de step la activ, Katie are suficientă eleganţă şi graţie cât
pentru trei sau patru dansatoare, ceea ce înseamnă că noi doi aveam o medie
satisfăcătoare comparativ cu alte cupluri. Cu toate astea, în calitatea mea de învăţăcel,
am parcurs şi eu un drum lung. Pe măsură ce dansăm mai mult, devenim tot mai
îndrăzneţi, influenţaţi şi de şampania băută. Reuşesc să fac o figură de dans fără să
cad peste Katie, iar ea reuşeşte să se învârtă de braţul meu teafăr fără să disloce
nimic, aşa că în curând devenim periculoşi pe ring.
— Am hotărât cine sunt eu, îi spun la un moment dat, trăgând-o înapoi spre mine.
Atingerea noastră este minunată, mai ales când sânii ei se apasă de pieptul meu.
— Cine eşti? mă întreabă ea.
Respirăm amândoi cu greutate. Pe fruntea ei s-au format deja mici broboane de
transpiraţie.
— F. Scott Fitzgerald.
Katie clatină din cap şi zâmbeşte. Limba i se iveşte în strungăreaţă.
— Nu poţi, îmi spune ea. Cei ca Scott Fitzgerald nu sunt admişi aici.
Vorbim tare amândoi, tot mai aproape de urechea celuilalt, ca să acoperim muzica.
— De ce nu? întreb eu, lipindu-mi gura de câteva şuviţe din părul ei.
Şi-a dat cu o picătură de parfum pe gât şi miroase la fel ca în camera întunecată, iar
legătura dintre acel loc şi cel în care suntem acum – ideea că suntem aceiaşi oameni,
doar îmbrăcaţi în mod diferit – îmi este de ajuns.
— Pentru că era membru Cottage, răspunde ea, aplecându-se în faţă. Iar asta
înseamnă blasfemie.
Zâmbesc.
— Şi până la ce oră ţine balul ăsta?
— Balul? Până la începutul slujbei.
Îmi ia o secundă ca să-mi amintesc că mâine este Paştele.
— Miezul nopţii? întreb eu.
Katie încuviinţează.
— Kelly şi ceilalţi sunt îngrijoraţi în legătură cu numărul de participanţi la slujbă.
Aproape ca la comandă, facem o nouă piruetă pe ring şi Kelly Danner apare în raza
noastră vizuală, arătând cu degetul spre un student îmbrăcat cu o vestă elegantă. Sunt
gesturile unei vrăjitoare care vrea să transforme un prinţ într-o broască râioasă.
Atotputernica Kelly Danner, femeia cu care nici măcar Gil nu îndrăzneşte să se pună.
— Şi îi fac pe toţi să meargă acolo? spun eu, gândindu-mă că nici măcar Kelly n-ar
putea îndeplini o asemenea sarcină.
Katie clatină din cap.
— Închid clubul şi le sugerează oamenilor să se ducă.
În vocea ei se citeşte o anumită încordare când pomeneşte de Kelly, aşa că decid să
nu insist. Urmărind cuplurile din jurul nostru, nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la
Paul, care părea mereu singur aici.
Chiar în acea clipă, petrecerea se sparge brusc atunci când un ultim cuplu soseşte la
uşă, suficient de târziu ca să fie remarcat de toată lumea. Sunt Parker Hassett şi
însoţitoarea lui. Ţinându-se de promisiune, Parker şi-a vopsit părul în şaten, şi l-a
pieptănat cu cărare pe stânga şi a îmbrăcat un frac original, cu vestă albă şi cravată tot
albă, semănând într-un mod ciudat de bine cu John Kennedy. Partenera lui, mereu
dramatica Veronica Terry, a venit şi ea ca să epateze. Cu părul vopsit în culoarea
platinei, cu un ruj roşu-carmin pe buze şi o rochie pe care orice adiere de vânt o poate
ridica mult deasupra coapselor, Veronica seamănă leit cu Marilyn Monroe. Balul
mascat a început. Într-o încăpere plină de competitori, cei doi ar fi încoronaţi imediat.
Parker se bucură însă de o primire ca de înmormântare. În sală se lasă tăcerea; din
colţuri se aud fluierături. Când Gil, de pe platforma etajului doi, este singurul capabil să
calmeze mulţimea, îmi dau seama că onoarea de a ajunge ultimul ar fi trebuit să fie a
lui şi că Parker a vrut să-i ia faţa preşedintelui chiar la balul organizat de acesta.
La insistenţele lui Gil, atmosfera din sală se calmează treptat. Parker se duce repede
în direcţia barului, apoi o ia pe Veronica Terry şi paharele de vin, câte unul în fiecare
mână, către ringul de dans. Când se apropie, văd că se împleticeşte uşor; în expresia
de pe chipul lui nu se citeşte faptul că ar înţelege că este cea mai puţin populară
persoană din sală. O dată ce se apropie suficient de mult, îmi dau seama cum
reuşeşte. E deja beat criţă, aşa că nu-şi mai dă seama de nimic.
Katie vine lângă mine când el se apropie, dar eu nu schiţez niciun gest până nu le
observ schimbul de priviri. Parker îi aruncă o ocheadă plină de înţeles, perfidă,
încărcată de sexualitate şi de superioritate, iar Katie mă strânge de mână, trăgându-
mă de pe ringul de dans.
— Ce a însemnat asta? o întreb eu când ajungem într-un colţ mai liniştit.
Orchestra cântă ceva din Marvin Gaye. Chitarele scârţâie, tobele bubuie. Este
laitmotivul sosirii lui Parker. John Kennedy dansează cu Marilyn Monroe, ca într-un
ciudat spectacol întors în timp, şi toate celelalte cupluri le fac loc celor doi, de parcă ar
avea de-a face cu nişte leproşi.
Katie pare supărată. Toată magia dansului nostru s-a evaporat.
— Nemernicul ăla, exclamă ea.
— Ce a făcut?
Dintr-o dată, totul iese la iveală – ce se întâmplase când eu nu fusesem de faţă,
povestea pe care ea nu voise să mi-o spună decât mult mai târziu.
— Parker a încercat să mă ducă la etajul trei în timpul selecţiei. Zicea că o să mă pice
dacă nu-i dansez în poală. Acum crede că a fost o glumă bună.
Stăm în mijlocul sălii principale, suficient de aproape de ringul de dans ca să-l vedem
pe Parker cu labele pe şoldurile Veronicăi.
— Ticălosul! Şi ce ai făcut?
— I-am povestit lui Gil.
Când îi rosteşte numele, privirea ei se îndreaptă spre scări, unde Gil discută ceva cu
doi studenţi în anul trei.
— Doar atât?
Mă aştept să aducă vorba despre Donald, ca să-mi amintească unde ar fi trebuit să fiu
eu, dar n-o face.
— Da, răspunde ea. Gil l-a dat pe Parker afară din consiliul de selecţie.
Ştiu că ea vrea să spună că ar trebui s-o las baltă, că nu aşa ar fi vrut să aflu. A suferit
destul. Numai că eu simt cum începe să-mi fiarbă sângele în vene.
— O să-i spun vreo două lui Parker, rostesc eu înverşunat.
Katie îmi aruncă o privire tăioasă.
— Nu, Tom. Nu în seara asta.
— Dar nu se poate comporta...
— Ascultă, mi-o retează ea. Las-o baltă! N-o să-l lăsăm să ne strice noaptea noastră
împreună.
— Încercam doar să...
Îmi pune un deget la gură.
— Ştiu. Hai să mergem în altă parte.
Priveşte în jurul ei, dar în toate direcţiile se văd fracuri, se aud conversaţii şi se plimbă
chelneri cu tăvi cu pahare. Asta e magia clubului Ivy. Aici nu eşti niciodată singur.
— Poate că putem merge în Camera Preşedintelui, propun eu.
Katie încuviinţează.
— O să-l întreb pe Gil.
Observ încrederea din vocea ei când rosteşte numele lui. Gil s-a comportat decent faţă
de ea, ba chiar mai mult de atât, poate chiar fără să-şi dea seama. Katie s-a dus la el
când a avut de-a face cu Parker, atunci când eu nu eram de găsit. Acum el e prima
persoană la care ea se gândeşte, chiar pentru ceva lipsit de însemnătate. Poate că
pentru ea are importanţă faptul că stau amândoi de vorbă la micul dejun, chiar dacă el
uită imediat ce au discutat. Gil a fost ca un frate mai mare pentru ea, la fel cum a fost
pentru mine în primul an. Orice este bun pentru el este bun pentru noi amândoi.
— Nicio problemă, îi spune el. Nu va fi nimeni acolo.
Aşa că o urmez pe Katie la subsol, urmărindu-i unduirile trupului pe sub rochie, felul în
care i se mişcă picioarele, îngustimea şoldurilor.
Când se aprind luminile, văd încăperea unde eu şi Paul am muncit împreună atâtea
nopţi. Locul e neschimbat, neatins de pregătirile pentru bal, ca o întreagă junglă de
însemnări, desene şi cărţi aşezate în movile împrăştiate pretutindeni, înalte cât noi.
— Nu e aşa de cald aici, observ eu, căutând un subiect de discuţie.
Se pare că au închis termostatul în restul clădirii, astfel ca primul etaj să nu se
supraîncălzească.
Katie priveşte în jur. Însemnările lui Paul sunt prinse chiar şi pe şemineu; diagramele
lui umplu pereţii. Suntem înconjuraţi de Colonna.
— Poate că n-ar trebui să fim aici, spune ea.
Nu-mi dau seama dacă e îngrijorată că vom deranja lucrurile lui Paul sau că cercetările
lui ne vor deranja pe noi. Cu cât stăm mai mult, măsurând încăperea, cu atât simt cum
apare o distanţă între noi. Nu este locul potrivit pentru ceea ce avem noi nevoie.
— Ai auzit vreodată de pisica lui Schrödinger? o întreb eu într-un târziu, deoarece este
singura cale prin care pot în acest moment să exprim ce simt.
— În filosofie? se miră ea.
— Oriunde.
În singurul curs de fizică urmat de mine, profesorul a folosit pisica lui Schrödinger ca
exemplu al mecanicii undelor, când cei mai mulţi dintre noi nu prea pricepeam cum stă
treaba cu v = – e2/r. O pisică imaginară este aşezată într-o cutie închisă cu o doză de
cianură, care va fi administrată numai dacă este pornit un contor Geiger. Cred că
poanta aici este că e imposibil să spui dacă pisica trăieşte sau e moartă înainte de a
deschide cutia; până atunci, teoria probabilităţilor cere să spui că în cutie se află părţi
egale de pisică vie şi moartă.
— Da, răspunde ea. Ce-i cu ea?
— Mă simt ca şi cum pisica n-ar fi moartă sau vie acum, îi mărturisesc eu. Nu-i nimic.
Katie încearcă să înţeleagă unde vreau să ajung.
— Vrei să deschizi cutia, spune ea într-un final, aşezându-se pe masă.
Dau din cap, urcând lângă ea. Tăblia enormă de lemn ne acceptă tăcută. Nu ştiu cum
să-i spun restul explicaţiei mele: că noi, luaţi individual, suntem omul de ştiinţă şi tot
noi, împreună, suntem pisica.
În loc să-mi răspundă, ea începe să-şi plimbe un deget în spatele tâmplei mele drepte,
dându-mi părul după ureche, ca şi cum aş fi rostit ceva fermecător. Poate că ştie deja
cum să-mi rezolve şarada. Katie spune de fapt că suntem mai mari decât cutia lui
Schrödinger. Ca orice pisică adevărată, avem nouă vieţi.
— În Ohio ninge vreodată aşa? întreabă ea, schimbând intenţionat subiectul.
Ştiu că afară ninsoarea a început din nou, cu mai multă forţă ca înainte, de parcă toată
iarna s-a strâns în această furtună.
— Nu în aprilie, răspund eu.
Stăm unul lângă altul pe masă, despărţiţi doar de câţiva centimetri.
— Nici în New Hampshire, zice ea. Cel puţin nu în aprilie.
Accept ce încearcă să facă şi unde încearcă să mă ducă. Oriunde în afara locului în
care suntem. Am vrut dintotdeauna să ştiu mai multe despre viaţa ei de acasă şi ce
făcea familia ei la cină. Zona de nord a New England în imaginaţia mea înseamnă Alpii
americani, cu munţi la fiecare cotitură şi câini Saint Bemard ducând cu ei cadouri.
— Eu şi sora mea mai mică obişnuiam să facem ceva după ce ningea, spune ea.
— Mary?
Încuviinţează.
— În fiecare an, când iazul de lângă casa noastră îngheţa bocnă, mergeam să facem
găuri în gheaţă.
— De ce?
Îmi aruncă un zâmbet îngeresc.
— Ca peştii să poată respira.
În capul scărilor se aud paşi ai petrecăreţilor – mici bule de căldură aflate în mişcare.
— Luam cozi de mătură, continuă ea, şi făceam găuri pe tot întinsul iazului. Cum faci
găuri într-un capac de borcan.
— Pentru licurici, spun eu.
Ea dă din cap şi mă ia de mână.
— Patinatorii ajunseseră să ne urască.
— Surorile mele mă luau la săniuş, îi spun eu.
Katie îmi face cu ochiul. Îşi aminteşte că are un avantaj: ea e sora mai mare, eu sunt
frăţiorul mai mic.
— În Columbus nu sunt prea multe dealuri înalte, continuu eu, aşa că mergeam
întotdeauna pe acelaşi.
— Şi ele te trăgeau spre vârful dealului pe sanie.
— Ţi-am mai povestit?
— Nu, dar asta fac surorile mai mari.
Nu mi-o imaginez trăgând o sanie pe deal. Surorile mele erau puternice ca nişte câini
de tracţiune.
— Ţi-am povestit vreodată despre Dick Mayfield? o întreb eu.
— Despre cine?
— Tipul cu care se întâlnea sora mea.
— Ce-i cu el?
— Sarah mă alunga de la telefon de fiecare dată când suna Dick.
Katie simte împunsătura din vocea mea. Şi asta este caracteristic unei surori mai mari.
— Nu cred că Dick Mayfield avea numărul meu.
Zâmbeşte, împreunându-şi degetele cu ale mele.
Nu mă pot abţine să nu mă gândesc la Paul şi la coada de porumbel pe care o făcuse
cu mâinile.
— Dick avea numărul surorii mele, continuu eu. Nu a mai avut nevoie decât de un
vechi Camaro roşu cu flăcări desenate pe margini.
Katie dă dezaprobator din cap.
— Armăsarul Dick şi Aspiratorul-de-Gagici, spun eu zâmbind. Am zis asta într-o
noapte când el a venit la noi şi mama m-a trimis la culcare fără să mai servesc cina.
Dick Mayfield, apărut din senin în discuţie. Îmi spunea Micuţul Tom. M-a luat odată la o
plimbare în Camaro şi atunci mi-a dezvăluit un secret. „Nu contează cât eşti de mic.
Nu contează decât energia din motorul tău.”
— Mary se întâlnea cu un tip care conducea un Mustang din 1964, zice Katie. Am
întrebat-o dacă fac ceva pe bancheta din spate. Mi-a răspuns că el era prea stresat să
nu strice ceva la maşină.
Poveştile sexuale ascunse în poveşti despre maşini, ca o modalitate de a discuta
despre orice fără a nu spune nimic de fapt.
— Prima mea prietenă conducea un Volkswagen părăginit, îi spun eu. Te întindeai pe
bancheta din spate şi simţeai un iz ca de sushi. Nu mai puteai face nimic.
Katie se întoarce spre mine.
— Prima ta prietenă conducea?
Mă agit, dându-mi seama de ce afirmasem.
— Aveam nouă ani, îi spun, dregându-mi glasul. Ea avea şaptesprezece.
Katie izbucneşte în râs, apoi se lasă tăcerea. Se pare că în sfârşit a sosit clipa mult
aşteptată.
— I-am spus lui Paul, o anunţ eu.
Katie îşi ridică privirea.
— Că nu mai lucrez la carte.
O vreme nu-mi răspunde nimic. Îşi duce mâinile la umeri, frecându-i pentru a se
încălzi. După atâtea indicii şi atingeri, îmi dau în fine seama că ea nu s-a obişnuit cu
temperatura din cameră.
— Vrei haina mea? o întreb.
Încuviinţează.
— Mi se face pielea de găină.
Mi-e imposibil să nu mă uit. Braţele îi sunt acoperite cu mici broboane. Curbele sânilor
s-au albit, precum pielea unei dansatoare de porţelan.
— Uite, zic eu, dându-mi jos haina şi punând-o pe spatele ei.
Braţul drept îi atinge umărul preţ de o secundă, dar Katie ridică mâna şi mi-l menţine în
acea poziţie. Se apleacă spre mine în timp ce eu stau înclinat spre ea, aşteptând.
Aroma parfumului ei se simte din nou, venind dinspre şuviţele de păr. În sfârşit, iată
răspunsul ei.
Katie îşi înclină capul şi mâinile mele ajung în interiorul hainei, în spaţiul întunecat
unde aceasta îi atârnă peste umeri. Îmi las mâinile pe talia ei. Degetele mi se opresc
pe materialul rochiei, surprinse de textura neobişnuită. Descopăr că o ţin strâns şi fără
efort în acelaşi timp. O şuviţă de păr îi cade peste faţă, dar ea nu şi-o aşază la loc. Sub
buză i se vede o pată de ruj, atât de minusculă încât poate fi zărită numai de la o
distanţă microscopică, la care constat cu surprindere că am ajuns. Apoi Katie e prea
aproape ca să ne mai concentrăm la altceva, aşa că simt căldura buzelor ei lipindu-se
de buzele mele.
CAPITOLUL 27
Exact când sărutul devine mai pasional, aud uşa deschizându-se. Sunt gata să sar la
gâtul intrusului, dar văd că este Paul.
— Ce se întâmplă? îl întreb, dându-mă înapoi.
Paul priveşte uluit prin cameră.
— Vincent a fost dus iarăşi la interogatoriu, reuşeşte el să îngaime.
Surprinderea pe care o resimte când o descoperă pe Katie în camera lui este
echivalată de şocul ei văzându-l pe el în această încăpere.
Sper că o să-l înfunde pe Taft.
— Când?
— Cu o oră sau două în urmă. Tocmai am vorbit cu Tim Stone de la institut.
Urmează o pauză stânjenitoare.
— L-ai găsit pe Curry? îl întreb din nou, ştergându-mă de ruj pe buze.
Numai că, în pauza care trece până la răspunsul lui, reluăm amândoi în tăcere
argumentele legate de Hypnerotomachia şi de priorităţile pe care mi le-am fixat.
— Am venit aici ca să discut cu Gil, spune el, reducând astfel conversaţia la tăcere.
Eu şi Katie îl urmărim cum se strecoară pe lângă zid către birou, cum strânge câteva
dintre vechile lui desene – cele ale criptei pe care le schiţează de luni de zile – apoi
dispare pe uşă la fel de rapid cum a apărut. În vârtejul pe care îl lasă în urmă, hârtiile
zboară pe podea, agitându-se în curentul făcut de uşă.
Katie se dă jos de pe masă şi cred că-i pot citi gândurile. Nu poate scăpa de cartea
asta blestemată. Nicio decizie din lume nu mă va face să o las o dată pentru totdeauna
în plata Domnului. Chiar şi aici, la Ivy, unde Katie credea că va putea scăpa de ea,
Hypnerotomachia este pretutindeni: pe pereţi, în aer, năpustindu-se peste noi când ne
aşteptăm mai puţin.
Spre surprinderea mea însă, Katie este concentrată doar asupra faptelor relatate de
Paul.
— Haide, mă îndeamnă ea cu o izbucnire de energie. Trebuie să o găsesc pe Sam.
Dacă o să-l aresteze pe Taft, va trebui să schimbe titlul.
Sus, în sala principală, îi găsim pe Paul şi pe Gil discutând într-un colţ. Sala pare să fi
fost redusă la tăcere din pricina spectacolului oferit de vederea celui mai izolat
membru al clubului făcându-şi apariţia la un asemenea eveniment public.
— Unde e? întreabă Katie, adresându-se partenerului lui Sam.
Sunt prea distras ca să mai aud răspunsul. Timp de doi ani mi l-am imaginat pe Paul
ca fiind subiectul tuturor glumelor de la Ivy, ca o curiozitate care stă ascunsă în pivniţă.
Acum însă membrii clubului îl privesc cu atenţie de parcă unul dintre vechile tablouri
de pe pereţi a prins viaţă. Expresia de pe chipul lui Paul exprimă nevoia de ajutor,
chiar disperarea; nu dă niciun semn că ar fi conştient de faptul că a ajuns în centrul
atenţiei întregului club. Mă apropii de ei, încercând să aud ce spun, în timp ce Paul îi
dă lui Gil o hârtie cunoscută, împăturită. Harta criptei lui Colonna.
Când se întorc amândoi să plece, membrii clubului îl urmăresc pe Gil cum iese din
sala principală. Studenţii mai mari înţeleg primii gestul. Unul câte unul, membrii
clubului încep să bată cu pumnii în mese, balustrade şi în pereţii lambrisaţi cu stejar.
Primul este Brooks, vicepreşedintele, urmat de Carter Simmons, trezorierul clubului. În
cele din urmă, din toate părţile încep să se audă bătăile, ca un soi de tunet de rămas-
bun. Aflat încă pe ringul de dans, Parker începe să bată mai rapid ca toată lumea,
sperând pentru ultima dată să iasă în evidenţă. Dar e prea târziu. Ieşirea lui Gil, la fel
ca intrarea lui când am ajuns acolo, are loc la momentul oportun, ca într-o ştiinţă a
paşilor de dans care trebuie executaţi cu precizie. Când zgomotul mulţimii se stinge în
sfârşit, mă iau după cei doi.
— Merg cu Paul acasă la Taft, spune Gil când îi găsesc pe amândoi în Camera
Ofiţerilor.
— Ce?
— Trebuie să ia ceva de acolo. Un desen.
— Mergeţi acum ?
— Taft e la secţia de poliţie, spune el, repetând ceea ce i-a explicat Paul. Paul vrea să-
l însoţesc acolo.
Văd cum se întoarce roata. Gil vrea să ajute, la fel cum a făcut Charlie; vrea să
dezmintă ceea ce i-am spus în parcarea spitalului.
Paul nu scoate o vorbă. Din expresia care i se citeşte pe chip îmi dau seama că
intenţia lui era să facă acest drum singur cu Gil.
Tocmai vreau să-i explic lui Gil că eu nu pot, că el şi Paul vor trebui să se ducă fără
mine, când totul se complică brusc, o dată cu apariţia lui Katie în cadrul uşii.
— Ce se petrece? întreabă ea.
— Nimic, răspund eu. Hai să ne întoarcem jos.
— N-am prins-o pe Sam la telefon, continuă ea, înţelegând greşit mesajul. Trebuie să
afle şi ea despre Taft. E-n regulă dacă mă duc la birourile Prince?
Gil profită de această ocazie.
— E perfect. Tom vine cu noi la institut. Ne întâlnim din nou la slujbă.
Katie e pe punctul de a fi de acord, când expresia de pe faţa mea mă dă de gol.
— De ce? întreabă ea.
Gil răspunde simplu:
— Este important.
Este una dintre puţinele ocazii de-a lungul prieteniei noastre când tonul lui sugerează
că importanţa acţiunii la care se referă este mult mai mare decât egoismul său.
— Bine, rosteşte ea cu îngrijorare, luându-mi mâna. Ne vedem la capelă.
Vrea să adauge şi altceva, când de dedesubt se aude un sunet înfiorător, urmat de o
explozie de sticlă.
Gil se repede pe scări; noi pornim în goană după el şi descoperim un dezastru
complet. Un lichid de culoarea sângelui se scurge în toate direcţiile, ducând cu el
cioburi de sticlă. În centru, într-un spaţiu din care toată lumea plecase, se află Parker
Hassett, roşu ca racul şi în culmea furiei. Tocmai a răsturnat barul cu tot ce era pe el –
sticle, rafturi, pahare şi tot restul.
— Ce naiba se petrece? îl întreabă Gil pe un student din anul doi care urmăreşte
scena din apropiere.
— A înnebunit brusc. Cineva i-a zis „cap sec” şi atunci a luat-o razna.
Veronica Terry îşi ţine cu mâna poalele rochiei ei albe, acum tivită cu roz şi stropită cu
vin.
— L-au necăjit toată seara, se plânge ea.
— Pentru numele lui Dumnezeu, o repede Gil, cum de l-ai lăsat să se îmbete în halul
ăsta?
Veronica îi aruncă o privire tâmpă, aşteptându-se la compasiune şi primind în schimb
apostrofări. Petrecăreţii din apropiere şuşotesc, abia ascunzându-şi zâmbetele
satisfăcute.
Brooks îi spune unui chelner să ridice barul şi să reumple rafturile cu vin din pivniţă, în
vreme ce Donald Morgan, cu un aer de proaspăt preşedinte, încearcă să-l calmeze pe
Parker în mijlocul curioşilor. Din mulţime se aud huiduieli şi epitete de genul „porcule!”
sau „beţivule!” sau chiar mai rău. Dincolo de insulte este însă râsul batjocoritor. Parker
se află în cealaltă parte a încăperii faţă de mine, tăiat în mai multe locuri de bucăţile de
sticlă spartă, stând neajutorat ca un copil în mijlocul bălţii de băuturi amestecate. Când
în sfârşit se întoarce către Donald, se vede că e plin de furie.
Katie îşi acoperă gura cu mâna. Parker se întinde după Donald şi cei doi se
rostogolesc pe podea, la început luându-se la trântă, apoi cărându-şi reciproc pumni.
Acesta este spectacolul pe care şi-l dorea toată lumea. Este pedeapsa pe care o
primeşte Parker pentru milionul de răutăţi pe care le-a comis, este răzbunarea pentru
ce a făcut la etajul trei, este violenţa care pune capăt unei perioade de doi ani de ură
acumulată. Un om de serviciu se iveşte cu un teu cu cârpă, încheind spectacolul când
se apucă să şteargă lichidul vărsat pe jos. Pe podeaua de lemn şuvoaiele de vin şi
alcool se amestecă, reflectând lucirile lambriurilor din stejar de pe pereţi, şi nu se lasă
absorbite de nimic, nici de cârpă, nici de covor şi nici măcar de haine, iar cei doi
continuă să se bată într-o încâlcire de braţe şi picioare, ca o insectă uriaşă care
încearcă să se întoarcă înainte de a se îneca de-a binelea.
— Să mergem, spune Gil, ocolind scena care acum s-a transformat în bătaia de cap a
altcuiva.
Paul şi cu mine îl urmăm, plescăind prin amestecul de bourbon, coniac şi vin.
Străzile pe care le străbăteam seamănă cu nişte dungi negre pe o mare rochie albă.
Saab-ul stă bine pe drum, chiar dacă Gil accelerează la maximum şi vântul şuieră tare
în jurul nostru. Pe Nassau Street două maşini s-au ciocnit. Luminile clipesc, şoferii ţipă
unul la altul, umbrele se joacă pe două camioane de tractare parcate în curbă. Un
inspector iese din cabina lui din nordul campusului, ca o arătare roz în nebunia de
semnale luminoase, şi ne face gesturi disperate că intrarea este închisă – dar Paul ne
ghidează spre vest, departe de campus. Gil bagă în viteza a treia, apoi a patra, gonind
ca un nebun pe şosea.
— Arată-i scrisoarea, îi cere Gil lui Paul.
Paul scoate ceva din haină şi întinde hârtia în spate, unde stau eu.
— Ce e asta?
Plicul este deschis, dar colţul din stânga poartă emblema decanatului.
— Era în căsuţa noastră poştală în seara asta, explică Gil.
Domnule Harris,
Cu sinceritate,
Marshall Meadows
decan
Gil iese împleticindu-se din cameră, dar privirea mea rămâne aţintită asupra întregii
scene. Taft zace pe spate în cadă, cu pântecele în sus. În piept are o gaură de glonţ şi
o alta între ochi. Din frunte i se prelinge încă un firişor de sânge. Când Paul întinde o
mână tremurândă, mă simt brusc cuprins de nevoia de a râde. Senzaţia vine, apoi
dispare uşor. Mă simt adormit, aproape beat.
Gil sună la poliţie.
— O urgenţă, spune el. Pe Olden Street. La institut.
Vocea se aude ciudat de tare, contrastând cu tăcerea care ne înconjoară. Paul
îngaimă numărul casei, iar Gil îl repetă ca un ecou în telefon.
— Grăbiţi-vă!
Brusc, Paul se ridică de jos.
— Trebuie să ieşim de aici.
— Ce?
Încep să-mi revin. Îmi las o mână pe umărul lui Paul, dar el fuge în dormitor şi începe
să scotocească – sub pat, în spaţiile dintre uşile dulapului lui Taft, pe rafturile înalte cu
cărţi.
— Nu e aici... îngaimă el. Apoi se întoarce, fulgerat de o altă idee. Harta, izbucneşte
el. Unde e harta mea?
Gil se uită la mine ca şi cum ar vrea să-mi spună că Paul şi-a ieşit din minţi.
— În seiful de la Ivy, răspunde el, luându-l pe Paul de braţ. Unde am pus-o amândoi.
Dar Paul se descotoroseşte de Gil şi fuge de unul singur spre scări. Din depărtare se
aud urletele sirenelor.
— Nu putem pleca, strig eu pe urmele lui.
Gil se uită la mine, dar se ia după Paul. Sirenele sunt acum mai aproape – la câteva
străzi depărtare, dar vin spre noi cu viteză. Afară, dealurile au căpătat prin fereastră
culoarea metalului. Undeva, într-o biserică, a venit Paştele.
— Am minţit poliţia în legătură cu Vincent, ţipă Paul înapoi. Nu pot fi aici când îl vor
găsi.
Ies după ei pe uşa de la intrare şi alerg spre Saab. Gil porneşte motorul, accelerează
şi maşina geme la punctul mort, suficient de tare ca luminile din casa învecinată să se
aprindă. Băgând în viteză, Gil turează iarăşi motorul. Când roţile prind o porţiune de
asfalt sub ele, automobilul ţâşneşte. Cea dintâi maşină de poliţie apare la celălalt capăt
al străzii exact când Saab-ul coteşte pe un drum lateral. Urmărim cum poliţiştii se
opresc în faţa casei lui Taft.
— Unde mergem? întreabă Gil, uitându-se la Paul în oglinda retrovizoare.
— La Ivy, îi răspunde el.
CAPITOLUL 28
Când ajungem, găsim clubul cufundat în linişte. Cineva a înşirat cârpe pe podeaua
sălii principale ca să absoarbă alcoolul vărsat de Parker, dar bălţile de băutură
continuă să lucească. Draperiile şi feţele de masă sunt pătate. Personalul clubului este
de negăsit. Kelly Danner pare să-i fi alungat pe toţi.
Covorul de pe scările care duc la etajul doi este ud sub picioarele noastre. Acolo
petrecăreţii au adus alcoolul pe tălpile pantofilor. La intrarea în Camera Ofiţerilor, Gil
închide uşa şi aprinde o plafonieră. Într-un colţ sunt strânse resturile barului răsturnat.
În cămin focul a fost lăsat să moară încet, dar buştenii sunt încă aprinşi, împrăştiind
scântei şi căldură.
Văzând telefonul de pe masă, mă gândesc la numărul pe care nu mi-l aminteam când
telefonul lui Gil s-a descărcat şi, brusc, îmi dau seama de explicaţia acestei poveşti.
Fusese o sincopă a memoriei, o comunicare greşită. Legătura telefonică dintre Richard
Curry şi Paul s-a umplut de paraziţi şi cumva mesajul lui Curry s-a pierdut. Cu toate
acestea, Curry şi-a exprimat clar pretenţiile.
„Spune-mi unde e desenul, Vincent, a zis el la discursul din Vinerea Mare, şi nu mă vei
mai vedea. Este singura afacere pe care o mai avem de rezolvat împreună.”
Numai că Taft a refuzat.
Gil scoate o cheie şi deschide seiful din mahon.
— Uite, îi spune el lui Paul, scoţând harta.
Îl văd iarăşi pe Curry, înaintând spre Paul în curte, apoi pornind către capelă, către
Dickinson Hall şi biroul lui Bill Stein.
— Iisuse, spune Gil, cum ne vom descurca cu povestea asta?
— Cheamă poliţia, îl sfătuiesc eu. Curry ar putea veni după Paul.
— Nu, se opune Paul. Mie nu mi-ar face niciun rău.
Dar Gil se referea la altceva: cum o să scoatem la capăt povestea cu fuga din casa lui
Taft.
— Curry l-a ucis pe Taft? izbucneşte el.
Încui uşa.
— Şi tot el l-a ucis şi pe Stein.
Camera pare brusc prea strâmtă. Resturile barului, aduse de jos, emană un iz dulce,
de putregai.
Gil stă în capul mesei, fără grai.
— Nu-mi va face niciun rău, repetă Paul.
Însă eu îmi amintesc de scrisoarea găsită în biroul lui Stein. „Am o propunere pentru
tine. Vom profita amândoi cu vârf şi îndesat.” Urma replica lui Curry, pe care n-am
înţeles-o corect până acum: „Cum rămâne cu Paul?”
— O va face, afirm eu cu tărie.
— Greşeşti, Tom, izbucneşte Paul.
Văd din ce în ce mai limpede încotro se îndreaptă toată povestea asta.
— I-ai arătat jurnalul lui Curry când am mers la expoziţie, rostesc eu. El ştia că Taft l-a
furat.
— Da, dar...
— Stein chiar i-a spus că aveau de gând să-ţi fure lucrarea. Curry voia să pună mâna
pe ea înaintea lor.
— Tom...
— Apoi, la spital, i-ai povestit tot ce ai descoperit. I-ai spus chiar şi că vrei să găseşti
schiţa.
Întind mâna după telefon, dar Paul îşi pune palma pe receptor, ţinându-l.
— Stai, Tom, mă opreşte el. Ascultă-mă!
— El i-a ucis.
Acum e rândul lui Paul să aibă o revelaţie şi, cu inima frântă, ne-o împărtăşeşte,
lăsându-ne cu gura căscată:
— Da. Tocmai asta îţi spun. Vrei să asculţi? La asta se referea la spital. Îţi aminteşti?
Chiar înainte ca tu să intri în sala de aşteptare? „Ne înţelegem unul pe altul, fiule.” Mi-a
povestit că nu poate să doarmă deoarece era îngrijorat din pricina mea.
— Şi ce-i cu asta?
Vocea lui Paul tremură.
— Apoi mi-a spus: „Dacă aş fi ştiut ce ai de gând să faci, aş fi procedat altfel”. Richard
credea că eu ştiam că l-a ucis pe Bill. Voia să spună că ar fi procedat altfel dacă ar fi
ştiut că o să plec devreme de la discursul lui Vincent. Aşa poliţia n-ar fi venit să mă
caute pe mine.
Gil începe să se plimbe nervos. În cealaltă parte a încăperii, un buştean trosneşte în
foc.
— Îţi aminteşti poezia despre care a vorbit la expoziţie?
— Browning. Andrea del Sarto.
— Cum era?
— „Tu faci ceea ce mulţi visează numai toată viaţa lor, recit eu. Visează? Mor de poftă
să o facă! Însă speranţa li se transformă în agonie şi eşuează în tentativa lor.”
— De ce să fi ales un asemenea poem?
— Fiindcă se potrivea cu pictura lui del Sarto.
Paul loveşte cu palma în masă.
— Nu. Fiindcă noi am rezolvat ceea ce el, tatăl tău şi Vincent n-au rezolvat niciodată.
Ceea ce Richard a visat să descopere întreaga lui viaţă. Ceea ce el s-a străduit să
facă, ceva pentru care s-a luptat din răsputeri, dar în care a eşuat.
Paul pare cuprins de un sentiment de frustrare pe care nu l-am mai văzut de când
lucram împreună, când părea să se aştepte ca noi doi să putem acţiona ca o singură
fiinţă şi să putem gândi în acelaşi mod. „N-ar trebui să-ţi ia aşa de mult. N-ar trebui să
fie atât de greu.” Dezlegăm iarăşi o şaradă, încercând să înţelegem un om pe care
Paul crede că noi doi ar trebui să-l cunoaştem la fel de bine. Din punctul lui de vedere,
eu nu i-am înţeles niciodată suficient de bine pe Colonna sau pe Curry.
— Nu pricep, spune Gil, observând că a intervenit ceva între mine şi Paul, ceva ce pe
el îl depăşeşte.
— Picturile, rosteşte Paul, încercând să mă facă să înţeleg. Poveştile lui Iosif. Ţi-am şi
spus ce însemnau. Doar că nu ştiam ce are de gând Richard. „Şi iubea Israel pe Iosif
mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, pentru că el era copilul bătrâneţilor lui şi-i făcuse
haină lungă şi aleasă.”
Aşteaptă de la mine un semnal prin care să-i spun că înţeleg, dar n-o fac, pentru că nu
înţeleg.
— Este un dar, rosteşte el într-un târziu. Richard crede că-mi oferă un dar.
— Un dar? se miră Gil. Ţi-ai pierdut minţile? Ce dar?
— Ăsta, răspunde Paul, întinzând braţele şi cuprinzând totul cu ele. Ce i-a făcut lui Bill.
Ce i-a făcut lui Vincent. I-a oprit să îmi fure descoperirile. Îmi oferă ce am găsit în
Hypnerotomachia.
Când rosteşte toate astea, în vocea lui Paul se citeşte un amestec terifiant de frică,
mândrie şi tristeţe gravitând în jurul unei neobişnuite siguranţe.
— Vincent i-a furat totul acum treizeci de ani, continuă Paul. Richard nu a vrut ca
acelaşi lucru să mi se întâmple şi mie.
— Curry l-a minţit pe Stein, rostesc eu, nedorind să îl las să fie prostit de un om care a
fost în stare să se folosească de slăbiciunea unui orfan. L-a minţit pe Taft. Face
acelaşi lucru şi cu tine.
Dar Paul a depăşit orice îndoială. Dincolo de groaza şi de neîncrederea din vocea lui
există ceva ce se apropie de recunoştinţă. Parcă ne aflăm într-o altă încăpere cu
picturi împrumutate, o altă expoziţie din muzeul paternităţii pe care Curry l-a construit
pentru fiul pe care nu l-a avut niciodată, iar gesturile au devenit atât de măreţe, încât
motivele nu mai sunt importante. Este picătura care umple paharul. Îmi aminteşte
brusc că nu sunt fratele lui Paul. Că noi doi credem în lucruri diferite.
Gil începe să vorbească, venind între noi ca să ne aducă pe amândoi cu picioarele pe
pământ, când de afară se aude un zgomot înăbuşit. Ne răsucim toţi trei pe călcâie.
— Ce dracu a mai fost şi asta? se repede Gil.
Atunci se aude vocea lui Curry.
— Paul, murmură el, de cealaltă parte a uşii.
Încremenim cu toţii.
— Richard, spune Paul, venindu-şi în fire.
Şi, înainte ca eu sau Gil să-l putem opri, Paul se duce la uşă.
— Pleacă de acolo! exclamă Gil.
Dar Paul a descuiat deja, iar o mână de pe partea cealaltă a uşii a apăsat pe clanţă.
Richard Curry stă dincolo de prag, îmbrăcat cu acelaşi costum negru ca noaptea
trecută. Are o privire sălbatică şi pare şocat. Ţine ceva în mână.
— Trebuie să vorbesc singur cu Paul, rosteşte el cu voce horcăită.
Paul vede ceea ce trebuie să vedem cu toţi: picăturile de sânge de lângă gulerul
cămăşii.
— Ieşi de aici! urlă Gil.
— Ce ai făcut? îl întreabă Paul.
Curry se holbează la el, apoi ridică un braţ, ţinând ceva în mâna întinsă.
Gil face un pas către hol.
— Ieşi! repetă el.
Curry îl ignoră.
— O am, Paul. Schiţa. Ia-o!
— Să nu te apropii de el, rosteşte Gil, cu voce tremurândă. Chemăm poliţia.
Privirea îmi stă aţintită pe obiectul negru din mâna lui Curry. Păşesc în hol lângă Gil,
ca să fim amândoi în faţa lui Paul. Cu toate astea, când Gil îşi caută mobilul, Curry ne
ia prin surprindere. Cu o singură mişcare trece printre noi, împingându-l pe Paul înapoi
în Camera Ofiţerilor, după care trânteşte uşa. Yala se încuie înainte ca eu sau Gil să
apucăm să facem vreo mişcare.
Gil bate cu pumnul în tăblia uşii, ţipând:
— Deschide!
Mă împinge în spate şi forţează cu umărul uşa. Lemnul gros nici măcar nu se clinteşte.
Ne dăm înapoi şi încercăm s-o lovim amândoi, până când broasca pare să cedeze. De
fiecare dată aud zgomote de cealaltă parte a uşii.
— Încă o dată, strigă Gil.
La a treia lovitură, yala metalică sare din loc şi uşa se deschide cu sunetul unui foc de
armă.
Ne năpustim în cameră şi îi vedem pe Curry şi pe Paul în colţuri opuse ale căminului.
Mâna lui Curry continuă să stea întinsă. Gil sare asupra lui. Îl loveşte pe Curry ca un
taur şi îl doboară pe podea. În cădere, capul lui Curry smulge grilajul de metal din locul
lui, stârnind scânteile din foc şi trezind la viaţă jarul.
— Richard! exclamă Paul, alergând spre el.
Paul îl trage pe Curry de lângă cămin şi îl propteşte de bar. Din capul lui curge sânge,
şiroindu-i spre ochi, în timp ce încearcă să se dezmeticească. Abia acum văd desenul
din mâna lui Paul.
— Te doare? îl întreabă Paul, scuturându-l de umeri. Are nevoie de o ambulanţă!
Dar privirea lui Gil e concentrată pe altceva.
— Va avea grijă poliţia de el.
În acea clipă simt căldura. Partea din spate a hainei lui Curry a luat foc. În acelaşi timp,
barul e cuprins de flăcări.
— Dă-te înapoi! urlă Gil.
Însă eu am încremenit locului. Focul se ridică spre tavan, aprinzând draperiile trase la
perete. În contact cu alcoolul, flacăra se amplifică rapid, înghiţind totul în jur.
— Tom! strigă Gil. Ia-i de aici! Mă duc să caut un stingător!
Cu ajutorul lui Paul, Curry se ridică în picioare. Brusc, îl împinge pe Paul şi iese
împleticindu-se în hol, scoţându-şi în acelaşi timp haina de pe el.
— Richard! strigă Paul, urmându-l.
Gil se repede înapoi şi începe să stropească draperiile cu spuma din extinctor. Dar
focul se extinde prea repede ca să poată fi ţinut sub control. Dinspre uşă apar vălătuci
de fum de-a lungul tavanului.
Într-un târziu ne retragem spre uşă, forţaţi de căldură şi de fum să ieşim. Îmi acopăr
gura cu mâna, simţind cum mi se strâng plămânii. Când mă răsucesc spre scări, îi
disting printr-un nor gros de fum negru pe Paul şi pe Curry certându-se.
Îl strig pe Paul, dar sticlele din bar încep să explodeze, acoperindu-mi vocea. Gil este
lovit de primul val de cioburi. Îl trag din drum, aşteptând un răspuns din partea lui Paul.
Apoi, prin norul de fum, îl aud:
— Du-te, Tom! Ieşi de aici!
Pereţii lucesc din pricina reflexiilor focului. Un gât de sticlă zboară prin aer în dreptul
scărilor, rămâne suspendat deasupra noastră, împrăştiind scântei, apoi cade la primul
etaj.
Câteva secunde nu se întâmplă nimic. Apoi sticla în flăcări cade în mormanul de cârpe
îmbibate de alcool şi podeaua ia foc. De jos încep să se audă pocnete, trosnete de
lemn arzând şi de foc împrăştiindu-se ca într-o prerie. Uşa din faţă este blocată. Gil
urlă în telefon, cerând ajutor. Focul se ridică spre etajul doi. Creierul meu pare luminat
de scântei. Când închid ochii, în spatele pleoapelor îmi joacă o lumină albă intensă.
Plutesc, încins de căldură. Totul pare atât de lent, de greu. Tencuiala tavanului începe
să se prăbuşească pe podea. Ringul de dans luceşte ca un miraj.
— Cum ieşim? strig eu.
— Pe scara de serviciu, îmi răspunde Gil. Sus!
— Paul! ţip eu.
Dar nu primesc niciun răspuns. Fac un pas către scară, dar vocile lor nu se mai aud.
Paul şi Curry au intrat în pământ.
— Paul! urlu din nou.
Incendiul a înghiţit Camera Ofiţerilor şi se îndreaptă spre noi. Simt o amorţeală ciudată
în coapsă. Gil se întoarce spre mine şi îmi arată. Cracul de la pantalon e sfâşiat.
Sângele curge prin material, şuvoi negru pe negrul pânzei. Gil îşi scoate haina şi face
un garou cu care îmi leagă coapsa. Focul pare să ne închidă într-un cerc, forţându-ne
să urcăm scările. Aerul e aproape negru din pricina fumului.
Gil mă împinge spre etajul trei. Sus nu se vede mai nimic, se desluşesc doar umbre
mai slabe sau mai pronunţate. La capătul holului o bandă luminoasă pătrunde pe sub
o uşă. Înaintăm. Focul a ajuns la piciorul scării, dar pare să rămână pe loc.
Atunci aud. Un geamăt ascuţit, sfâşietor, venind din interiorul camerei.
Sunetul ne încremeneşte temporar pe amândoi. Apoi Gil sare şi deschide uşa. Când o
face, în mine revine senzaţia de beţie de la bal. Căldură trupească şi ţiuitul din urechi
auzit la decolarea avionului. Atingerea lui Katie, respiraţia lui Katie, buzele lui Katie
peste buzele mele.
Richard Curry stă în picioare şi se ceartă cu Paul în spatele unei mese lungi din
capătul încăperii. În mâna lui se vede o sticlă goală. Îşi agită capul din care şiroieşte
sângele. Nu mai e nimic altceva aici în afara mirosului de alcool, a rămăşiţelor unei
sticle răsturnate pe masă, a unui dulap din perete, deschis şi dând la iveală o altă
rezervă de alcool, un vechi secret al preşedintelui Ivy. Camera e lungă cât aripa clădirii
şi e scăldată în lumina lunii. Rafturi cu cărţi sunt aliniate pe pereţi şi se întind mult
dincolo de capul lui Curry. Pe peretele dinspre nord se văd două ferestre. Pretutindeni
sclipesc băltoace de alcool.
— Paul! strigă Gil. În spatele tău, îţi blochează accesul la scara de serviciu.
Paul se întoarce să se uite, dar privirea lui Curry este aţintită asupra lui Gil şi asupra
mea. Sunt şocat la vederea lui. Are obrajii atât de supţi, încât forţa gravitaţională pare
să-l tragă cu totul în jos.
— Richard, rosteşte Paul cu fermitate, ca şi cum ar vorbi cu un copil, trebuie să ieşim
cu toţii de aici.
— Dă-te la o parte! strigă Gil, păşind înainte.
În acelaşi timp însă, Curry sparge sticla de o masă şi se lungeşte, tăind braţul lui Gil cu
gâtul de sticlă spartă. Sângele începe să curgă printre degetele lui Gil în şuvoaie
negre. El se dă înapoi, urmărind sângele cum îi curge pe braţ. Văzându-l, Paul se
lipeşte de perete.
— Ia asta, strig eu, aruncându-i batista din buzunarul meu.
Gil se mişcă extrem de încet. Când îşi ia mâna ca să prindă batista, văd cât de adâncă
este tăietura. Sângele ţâşneşte imediat ce presiunea exercitată de mâna lui dispare.
— Du-te! zic eu, trăgându-l spre fereastră. Sari! Tufişurile îţi vor amortiza căderea.
Dar Gil este încremenit locului şi se holbează la gâtul de sticlă din mâinile lui Curry.
Uşa încăperii începe să geamă din pricina presiunii aerului încins aflat de cealaltă
parte a ei. Pe sub uşă începe să pătrundă fumul negru. Îmi simt ochii înceţoşaţi şi
respir cu greutate.
— Paul, scâncesc eu încercând să disting ceva prin norii de fum. Trebuie să ieşi!
— Richard, ţipă Paul. Haide!
— Dă-i drumul! urlu eu către Curry.
Dar acum focul a început deja să scoată mugete infernale, vrând să pătrundă înăuntru.
De dincolo se aud sunete groaznice, de lemn care se dărâmă sub propria greutate.
Brusc, Gil se prăbuşeşte lângă peretele de lângă mine. Alerg la fereastră şi o deschid.
Îl proptesc pe Gil de cadrul ei, luptându-mă să-l menţin în poziţie verticală.
— Ajută-l pe Paul... îngaimă Gil.
E ultimul lucru pe care îl rosteşte înainte ca viaţa să înceapă să i se stingă din privire.
Un vânt turbat se stârneşte în încăpere, aruncând zăpadă din tufişurile de dedesubt. Îl
ridic pe Gil cât pot de blând. Pare un înger în lumina lunii. Uitându-mă la batista
însângerată, sprijinit de braţul lui, încep să simt cum totul se dizolvă în jurul meu. Cu o
ultimă privire, îi dau drumul. Într-o fracţiune de secundă, Gil dispare.
— Tom, se aude vocea lui Paul, atât de îndepărtată acum încât pare să fie purtată de
un nor de fum. Du-te!
Mă răsucesc pe călcâie şi îl văd pe Paul luptându-se în braţele lui Curry, încercând să
îl tragă spre fereastră, dar bătrânul e mult mai puternic decât el. Nu vrea să se lase
mişcat din loc. În schimb, Curry îl împinge pe Paul către scara de serviciu.
— Sari! aud sub mine nişte voci pătrunzând prin fereastra deschisă. Sari acum!
Sunt pompierii care m-au zărit înăuntru.
Însă eu mă întorc.
— Paul! strig eu. Haide!
— Du-te, Tom, îl aud eu spunând pentru ultima dată. Te rog.
Vorbele devin prea repede îndepărtate, ca şi cum Curry l-a tras deja în ceaţa formată
de norii de fum. Cei doi intră în vechiul foc purificator, luptându-se cu flăcările ca nişte
arhangheli.
— Jos! este ultimul cuvânt pe care îl aud din interiorul încăperii, rostit de vocea lui
Curry. Jos!
Apoi, din nou, de afară:
— Grăbeşte-te! Sari!
— Paul, ţip eu, dându-mă înapoi spre fereastră, în vreme ce flăcările mă încolţesc.
Fumul fierbinte îmi apasă pieptul ca un pumn imens. În cealaltă parte a încăperii, uşa
de la scara de serviciu se închide cu zgomot. Nu se mai vede nimeni. Îmi dau drumul
de la fereastră.
Sunt ultimele lucruri pe care mi le amintesc înainte să fiu înghiţit de stratul protector de
zăpadă. Apoi are loc o explozie, ca un răsărit de soare la miezul nopţii. O ţeavă de gaz
care provoacă prăbuşirea întregii clădiri. Apoi începe să plouă cu cenuşă.
În tăcerea care urmează încep să urlu. La pompieri. La Gil. La oricine mă ascultă. Urlu
că am văzut totul: cum Richard Curry, a deschis uşa către scara de serviciu şi l-a tras
pe Paul după el.
— Ascultaţi-mă!
La început, mă ascultă. Auzindu-mă, doi pompieri se apropie de clădire. Un medic se
află lângă mine, încercând să înţeleagă.
— Care scări? întreabă el. Pe unde au ieşit ?
— Prin tunele, îi spun eu. Au ieşit în apropiere de tunele.
După aceea fumul se mai risipeşte şi furtunurile pompierilor scot la iveală faţada
clubului. Totul începe să se schimbe. Căutările şi atenţia scad treptat. Încetineala cu
care se mişcă pompierii pare să ne spună că nu a mai rămas nimic întreg. Înăuntru nu
mai este nimeni.
— Paul trăieşte, ţip eu. L-am văzut.
Dar fiecare secundă care trece vine ca o lovitură împotriva lui. Fiecare minut înseamnă
un pumn de ţărână pe mormântul lui. După felul în care Gil se uită la mine acum, îmi
dau seama câte s-au schimbat.
— Sunt bine, îi spune el medicului care îi îngrijeşte braţul. Îşi şterge obrazul ud, apoi
arată spre mine. Ajutaţi-l pe prietenul meu!
Luna atârnă deasupra noastră ca un ochi imens, iar eu stau uitându-mă dincolo de
bărbaţii aceia tăcuţi care dărâmă resturile clubului şi îmi imaginez vocea lui Paul.
„Cumva, spune el de undeva de departe, privindu-mă peste marginea ceştii de cafea,
am impresia că e şi tatăl meu.” Pe fundalul întunecat al cerului văd chipul lui, atât de
plin de siguranţă de sine, încât îl cred chiar şi acum.
— „Deci ce crezi? mă întreabă el.
— Despre Chicago?
— Despre noi împreună la Chicago.”
Nu-mi amintesc unde am fost duşi în noaptea aceea şi ce întrebări ni s-au pus. Focul
continua să ardă în faţa ochilor mei şi vocea lui Paul îmi zumzăia în urechi, ca şi cum
el s-ar fi putut ridica din mijlocul flăcărilor. Înainte de răsăritul soarelui am zărit o mie
de chipuri care mi-au transmis mesaje de speranţă: prieteni scoşi din camerele lor de
vestea incendiului; profesori treziţi de sirene; slujba de la biserică întreruptă la mijlocul
ei de întregul spectacol. Şi toate aceste chipuri se strângeau în jurul nostru ca o
comoară ambulantă, fiecare chip fiind o monedă, ca şi cum s-ar fi luat o decizie de sus
că noi trebuie să plătim prin socotirea a ceea ce a mai rămas. Poate că ştiam deja că
intram într-o eră a sărăciei bogate, foarte bogate. Ce mai comedie neagră îngăduiseră
zeii! Fratele meu Paul sacrificat de Paşte. Carapacea de ţestoasă a ironiei aruncată cu
ură în capetele noastre.
În acea noapte am supravieţuit toţi trei, împreună, din pură necesitate. Ne-am întâlnit
în spital, eu, Gil, şi Charlie, iarăşi colegi de salon. Niciunul dintre noi nu a scos vreun
cuvânt. Charlie şi-a mângâiat crucifixul de la gât, Gil a dormit, iar eu m-am holbat la
pereţi. Fără nicio veste despre Paul, am început să credem cu toţii, disperaţi, în mitul
supravieţuirii lui, în mitul învierii lui. Trebuia să fi fost mai realist şi să-mi fi închipuit că,
asemenea unei familii, nici prietenia nu e indestructibilă. Cu toate astea, mitul mi-a dat
încredere în acele clipe. Atunci şi mereu după aceea. Mitul, şi niciodată speranţa.
Căci cutia speranţei zace complet goală.
CAPITOLUL 29
Ca un doctor bun, timpul s-a spălat pe mâini de povestea noastră. Chiar înainte ca
Charlie să iasă din spital, aparţineam cu toţii de domeniul trecutului. Colegii de an se
uitau la noi de parcă eram deja depăşiţi, rămăseserăm amintiri fugare, înconjuraţi de o
aură de importanţă desuetă.
În decurs de o săptămână, valul de violenţă abătut asupra Princetonului s-a calmat.
Studenţii au început să se plimbe iarăşi prin campus după lăsarea întunericului, mai
întâi în grupuri, apoi singuri. Incapabil să dorm, mă duceam la WaWa în toiul nopţii, şi
descopeream localul plin de oameni. Discutau mai ales despre Richard Curry. Şi
despre Paul. Treptat însă, aceste nume au dispărut, înlocuite de examene, de
campionatul de lacrosse şi de subiectul fierbinte al acelei primăveri: o studentă din
anul patru care se culcase cu îndrumătorul ei de lucrare – episodul final al
spectacolului de televiziune preferat. Chiar şi titlurile pe care le citeam în vreme ce îmi
aşteptam rândul la casă, cele care mă distrăgeau de la gândul că sunt singur când tot
restul lumii părea să fie împreună cu prietenii, sugerau că viaţa mersese înainte fără
noi. În cea de-a şaptesprezecea zi după Paşte, prima pagină din Princeton Packet
anunţa că planul de construire a unei parcări subterane în oraş fusese anulat. Abia în
josul paginii doi se scria despre faptul că un absolvent bogat al universităţii donase
două milioane de dolari pentru reconstrucţia clubului Ivy.
Charlie s-a ridicat de pe patul de spital în cinci zile, dar a petrecut alte două săptămâni
la recuperare. Doctorii îi propuseseră o operaţie estetică la piept, unde bucăţile de
piele se îngroşaseră şi căpătaseră aspect de crustă, dar Charlie a refuzat. L-am vizitat
la centrul medical în fiecare zi. Charlie voia să-i aduc chipsuri de la WaWa, cărţi pentru
cursurile lui şi să-i comunic scorurile de la fiecare meci jucat de Sixers. Îmi oferea
mereu un motiv pentru a mă întoarce la el.
Mi-a arătat de mai multe ori cicatricele de la arsuri. La început am crezut că o face ca
să-şi dovedească lui însuşi ceva, că nu se simte desfigurat, că e mult mai puternic
decât nenorocirea care i se întâmplase. Mai târziu mi-am dat seama că de fapt era
exact invers. Voia să se asigure că eram conştient de faptul că el fusese transformat
de toată întâmplarea. Părea să îi fie teamă că încetase să mai facă parte din viaţa mea
şi a lui Gil din clipa în care intrase în tunel după Paul. Că noi ne vedeam de viaţa
noastră fără el, vindecându-ne rănile în tăcere. Ştia că începuserăm să ne simţim ca
nişte străini în propria piele şi voia să aflăm că şi el se simte ca noi, că sufeream cu
toţii în acelaşi mod.
M-a surprins faptul că Gil l-a vizitat de câte ori a putut. M-am nimerit şi eu acolo de
câteva ori şi am observat de fiecare dată o oarecare stânjeneală. Amândoi se simţeau
vinovaţi, lucru intensificat de prezenţa celuilalt. Oricât ar părea de iraţional, Charlie
simţea că ne abandonase fiindcă nu fusese cu noi la Ivy. Uneori susţinea că moartea
lui Paul era vina lui, că acesta fusese preţul plătit pentru slăbiciunea sa. Gil părea să
simtă că el ne abandonase cu multă vreme în urmă, într-un mod mai greu de definit.
Iar faptul că Charlie se considera atât de vinovat, în ciuda a tot ce făcuse, îl determina
pe el să se simtă şi mai rău.
Într-o noapte, înainte de a se duce la culcare, Gil mi-a cerut scuze. Mi-a mărturisit că
ar fi vrut ca lucrurile să stea altfel. Meritam cu toţii o soartă mai bună. Din acea noapte,
nu l-am mai găsit niciodată uitându-se la filme vechi. Lua masa la restaurante care
păreau din ce în ce mai îndepărtate de campus. De fiecare dată când îl invitam la
prânz la clubul meu, găsea o scuză să nu vină. Mi-au trebuit patru sau cinci refuzuri ca
să pricep că el nu se temea de ce aveau să spună ceilalţi, ci de ideea că pe drumul
până acolo avea să treacă pe lângă Ivy. După ce a ieşit din spital, eu şi Charlie
stăteam tot mai mult împreună, luam amândoi micul dejun, prânzul şi cina. Gil prefera
să stea din ce în ce mai retras.
Treptat vieţile noastre au intrat în anonimat. Dacă la început, când toată lumea se
săturase să tot audă despre noi, ne simţeam ca nişte paria, mai apoi, când lumea a
început să uite, ne-am simţit ca nişte fantome. Slujba de înmormântare a lui Paul s-a
ţinut în capela campusului, dar s-ar fi putut ţine foarte bine şi într-o sală de seminar,
căci la slujbă au venit foarte puţini oameni, mai mulţi profesori decât studenţi, iar cei
mai mulţi dintre aceştia din urmă erau membri ai echipei de paramedici sau ai clubului
Ivy, veniţi acolo din compasiune pentru Charlie sau pentru Gil. Singurul reprezentant al
corpului didactic care s-a apropiat de mine după slujbă a fost profesorul LaRoque,
femeia care l-a trimis pentru prima dată pe Paul la Taft. Nici măcar ea nu părea
interesată de altceva decât de Hypnerotomachia şi de descoperirile lui Paul. Nu i-am
spus nimic, procedând la fel de fiecare dată când a venit vorba despre
Hypnerotomachia. Mi-am zis că măcar atât pot să fac, adică să nu le dezvălui străinilor
secretul pe care Paul se străduise atâta să-l păstreze în cercul restrâns al prietenilor
lui.
Povestea noastră a revenit pentru o scurtă perioadă în centrul atenţiei când a avut loc
descoperirea, la o săptămână după publicarea articolului cu parcarea subterană, a
faptului că Richard Curry îşi lichidase toate activele chiar înainte de a pleca din New
York către Princeton. Îşi pusese banii într-un fond privat, împreună cu proprietăţile
rămase ale casei sale de licitaţii. Când băncile au refuzat să dezvăluie termenii
afacerii, membrii clubului Ivy au cerut să li se dea lor acei bani, drept compensaţie
pentru daunele înregistrate. Au renunţat însă la această pretenţie atunci când consiliul
de administraţie al clubului a hotărât să nu cumpere nici măcar o cărămidă pentru noul
sediu din banii lui Curry. Între timp, ziarele au publicat ştirea că Richard Curry îşi
lăsase toţi banii unui moştenitor anonim şi câţiva chiar au sugerat ceea ce eu credeam
deja – anume că acei bani erau îi destinaţi lui Paul.
Neştiind nimic despre lucrarea lui Paul, publicul larg nu a găsit nicio logică în intenţiile
lui Curry, aşa că oamenii au bârfit pe seama prieteniei lui Curry cu Taft până când
amândoi au devenit un soi de farsă, o explicaţie pentru tot răul care nu-şi găsea altfel
nicio motivaţie. Casa lui Taft de la institut a devenit ca o casă bântuită. Nimeni nu voia
să locuiască acolo, iar adolescenţii din oraş se provocau unii pe alţii să intre în ea.
Singurul lucru bun în această nouă realitate dominată de teorii fantastice şi de titluri
senzaţionale a fost acela că în curând nimeni nu a mai putut sugera că Gil, Charlie sau
eu făcusem vreo greşeală. Nu eram destul de importanţi ca să jucăm vreun rol în
întâmplările petrecute, aşa ciudate cum le considerase lumea, nici măcar atunci când
emisiunile de ştiri locale au difuzat ştirile însoţite de poze ale lui Rasputin Taft şi ale
nebunului de Curry care îl ucisese. Poliţia şi conducerea universităţii ne înştiinţaseră
că nu aveau de gând să ia vreo măsură împotriva noastră, iar pentru părinţii noştri
presupun că a însemnat ceva faptul că aveam să absolvim fără nicio pată la dosar.
Pentru Gil nu conta prea mult, căci în cazul lui nu s-a pus niciodată problema de aşa
ceva. Cât despre mine, nici eu nu prea puneam chestia asta la suflet.
Totuşi, acest lucru a însemnat o mare uşurare pentru Charlie. El trăia tot mai mult în
umbra celor petrecute. Gil spunea că suferă de complexul persecuţiei, fiindcă Charlie
se aştepta ca ghinionul să-l urmărească la fiecare pas, dar eu cred că Charlie pur şi
simplu s-a autosugestionat că el l-ar fi putut salva pe Paul. Oricum ar fi stat lucrurile,
eşecurile lui aveau să aibă urmări – dacă nu la Princeton, atunci în viitor. Charlie nu se
temea atât de persecuţii, cât de judecată.
Singurele mele momente de bucurie din ultimele zile petrecute la colegiu i s-au datorat
lui Katie. La început ne-a adus de mâncare mie şi lui Gil, câtă vreme Charlie continua
să se afle în spital. Ca urmare a incendiului, ea şi alte studente membre ale clubului
Ivy puseseră bazele unui soi de cooperativă, cumpărând singure alimente şi făcându-
şi singure de mâncare. Temându-se că noi nu mâncam, Katie gătea întotdeauna
pentru trei. Apoi, a început să mă ia la plimbare, insistând că soarele avea puteri
binefăcătoare, că în razele cosmice existau urme de litiu care puteau fi absorbite doar
în zorii zilei. S-a apucat chiar să ne facă poze, ca şi cum ar fi observat în acele zile
ceva care să merite să rămână viu pentru totdeauna. Fotograful din ea era convins că
soluţia se găsea cumva într-o expunere adecvată la lumină.
Fără Ivy în viaţa ei, Katie părea mai aproape de ceea ce îmi doream eu să fie şi mult
mai departe de faţeta lui Gil, pe care n-am înţeles-o niciodată. Era mereu într-o stare
perfectă de bună dispoziţie şi niciodată nu îşi mai prindea părul în coc. Cu o noapte
înainte de absolvire, m-a invitat în camera ei după un film, pretinzând că vrea să-mi iau
rămas-bun de la colegele ei. Ştiam că are alte gânduri în minte, dar în noaptea aceea
i-am spus că nu pot s-o fac. Existau acolo prea multe fotografii ale lucrurilor sigure pe
care ea le ducea cu sine, cum erau familia, prietenii vechi şi câinele de la piciorul
patului ei din New Hampshire. O ultimă noapte într-o încăpere plină de reperele fixe
din viaţa ei mi-ar fi amintit de cât de nestatornică devenise viaţa mea.
În acele ultime săptămâni am urmărit cum se încheie ancheta legată de incendiul de la
Ivy. În sfârşit, în vinerea dinaintea absolvirii, ca şi cum anunţul fusese programat ca să
pună capăt anului universitar, autorităţile locale au comunicat că Richard Curry,
„conform relatărilor martorilor oculari, a stârnit un incendiu în interiorul clubului Ivy,
provocând moartea ambilor oameni din interiorul clădirii”. În sprijinul acestei concluzii,
autorităţile au prezentat două bucăţi dintr-o mandibulă umană, care se potrivea cu fişa
stomatologică a lui Curry. Explozia conductei de gaz nu lăsase alte dovezi în urmă.
Cu toate astea, cazul a rămas neoficial deschis şi nu s-a pomenit niciodată nimic de
Paul. Ştiam de ce. La doar trei zile după explozie, un anchetator îi mărturisise lui Gil că
sperau ca Paul să fi supravieţuit: nu rămăseseră după explozie decât nişte resturi
minuscule şi singurele care putuseră fi identificate îi aparţineau lui Curry. Zilele care au
urmat am aşteptat cu toţii plini de speranţă întoarcerea lui Paul. Când au constatat
însă că el nu se întoarce, că nu se iveşte într-o bună zi din pădure şi nici nu apare într-
un loc cunoscut, după ce ar fi suferit de amnezie pentru o vreme, anchetatorii au părut
să-şi dea seama că e mai bine să tacă decât să ne dea speranţe deşarte.
Dragă Tom, scria în interiorul plicului. Am lăsat formularul lui Paul aici pentru tine. Mi-
am zis că poate îl vrei. Spune-i lui Charlie că îmi pare rău că am plecat aşa în grabă.
Ştiu că tu mă înţelegi. Dacă ajungi în Italia, te rog să mă suni.
G.
Despre mine nu sunt prea multe lucruri de spus. După absolvire, m-am întors în
Columbus. Cu excepţia unei singure călătorii în New Hampshire, mi-am petrecut toate
cele trei luni de vară acasă. În acest timp mama a devenit mai deschisă faţă de mine,
fie pentru că înţelegea pierderea suferită mai bine ca mine, fie pentru că nu se putea
abţine să nu se bucure că Princetonul rămăsese în urma mea – în urma noastră. Am
discutat, m-a amuzat. Mâncam împreună, doar noi doi. Ne-am dus pe un deal –
vechiul loc de joacă al copilăriei, cel pe care surorile mele obişnuiau să mă tragă cu
sania, şi acolo mama mi-a mărturisit ce plănuia să facă. Voia să deschidă o a doua
librărie, de această dată în Cleveland. Mi-a expus planul afacerii, modul cum ţinea
registrele, posibilitatea de a vinde casa, acum că n-aveam să mai locuim în ea. Am
înţeles doar cea mai importantă parte – anume că mama începuse în sfârşit să-şi vadă
mai departe de viaţă.
Pentru mine însă problema nu era să-mi văd mai departe de viaţă. Problema era
înţelegerea. Pe măsura trecerii anilor, celelalte lucruri neclare din viaţa mea păreau să
se limpezească aşa cum nu se întâmplase în viaţa tatălui meu. Îmi imaginez ce a
gândit Richard Curry în acel weekend de Paşte: că Paul se găsea în aceeaşi situaţie
în care fusese el însuşi odinioară, că ar fi fost insuportabil să-şi lase fiul orfan să
devină un alt Bill Stein, sau un alt Vincent Taft, sau chiar un alt Richard Curry. Vechiul
prieten al tatălui meu credea în darul unui cec în alb al încrederii nelimitate; doar că
ne-a trebuit nouă prea mult timp ca să-l înţelegem. Chiar Paul, în zilele când încă
speram că supravieţuise, mi-a dat motive să cred că ne părăsise pur şi simplu pe toţi,
evadând prin tunele fără să se mai întoarcă vreodată; decanul nu îi lăsase speranţe că
va absolvi, iar eu nu-i dădusem nicio speranţă că m-aş fi dus cu el la Chicago. Când îl
întrebasem unde ar fi vrut să se afle, îmi răspunsese cu sinceritate: în Roma, cu o
lopată. Însă eu nu atinsesem niciodată vârstă la care să-i pot pune tatălui meu astfel
de întrebări, chiar dacă, privind retrospectiv, el era probabil genul de om care ar fi dat
răspunsuri oneste.
Şi atunci presupun, privind înapoi, că singura cale prin care pot explica de ce am
devenit absolvent de engleză după ce mi-am pierdut credinţa în cărţi – de ce mă
încercase un asemenea sentiment de împlinire lucrând la cartea lui Colonna după ce
respinsesem dragostea tatei pentru acea carte – este că eu căutam, de fapt, acele
rămăşiţe pe care credeam că tata trebuia să mi le fi lăsat undeva, cele care îi puteau
reface imaginea. Câtă vreme am fost cu Paul, cât timp am lucrat împreună la
Hypnerotomachia, răspunsul a părut întotdeauna la o aruncătură de băţ. Căci, atâta
vreme cât am muncit împreună, a existat mereu speranţa că în cele din urmă voi
înţelege.
Când acea speranţă a dispărut, mi-am onorat contractul şi am devenit analist software.
Slujba pe care am obţinut-o rezolvând o şaradă am primit-o pentru că eşuasem în
rezolvarea altei şarade. Timpul în Texas a trecut mai repede decât mi-am dat eu
seama. Căldura verii de acolo nu-mi amintea de nimic din ce cunoscusem înainte, aşa
că am rămas acolo. Eu şi Katie ne-am scris aproape săptămânal de-a lungul ultimilor
doi ani ai ei de la Princeton. Treptat, am început să aştept cu nerăbdare scrisorile ei în
cutia poştală, chiar şi după ce au devenit mai rare. Ultima dată când am văzut-o a fost
în cursul unei călătorii pe care am făcut-o la New York ca să-mi sărbătoresc împlinirea
a douăzeci şi şase de ani. La sfârşitul petrecerii, cred că până şi Charlie şi-a putut da
seama că timpul intervenise între mine şi Katie. În vreme ce ne plimbam prin Prospect
Park sub soarele de toamnă, în apropiere de galeriile Brooklyn unde lucra Katie, am
început să înţeleg că lucrurile pe care odinioară le preţuiam amândoi rămăseseră în
urma noastră la Princeton şi că viitorul nu reuşise să le înlocuiască cu o viziune a
lucrurilor care urmau să vină. Ştiam prea bine că ea sperase să înceapă o nouă relaţie
în acel weekend, să traseze un nou curs al vieţii ei, călăuzită de o constelaţie nouă.
Numai că eu ajunsesem treptat să mă îndoiesc de posibilitatea renaşterii, posibilitate
care îl înflăcărase pe tata atâta amar de vreme şi care îi păstrase credinţa în fiul lui.
După acel weekend, am început să ies complet din viaţa lui Katie. La scurt timp după
aceea, m-a sunat la serviciu pentru ultima dată. Ştia că mingea era în terenul meu, că
scrisorile mele deveniseră mai scurte şi mai distante. Vocea ei mi-a provocat o durere
la care nu mă aşteptasem. Mi-a spus că nu voi mai auzi de ea până când nu îmi voi da
eu însumi seama ce voiam. În cele din urmă, mi-a lăsat noul ei număr de telefon şi mi-
a spus să o sun când lucrurile se vor schimba.
Lucrurile nu s-au schimbat niciodată. Nu pentru mine, în orice caz. Nu peste mult timp,
noua librărie a mamei a început să meargă chiar bine, iar ea m-a sunat să am grijă de
librăria din Columbus. I-am explicat că era prea greu să plec din Texas, acum că îmi
fixasem rădăcinile acolo. Surorile m-au vizitat şi ele, la fel şi Charlie şi familia lui,
fiecare sfătuindu-mă cum să ies din starea în care eram şi cum să trec peste
probleme, oricare ar fi fost ele. Adevărul e că m-am mulţumit doar să urmăresc cum
lucrurile se schimbă în jurul meu. Chipurile sunt tot mai tinere în fiecare an, dar observ
aceleaşi trăsături în toate, ca nişte monede identice, preoţi noi în odăjdii vechi. Îmi
amintesc că la cursul de economie la care asista şi Brooks ni s-a explicat că un singur
dolar, dacă circulă suficient de mult, ar putea cumpăra tot ce există pe lume – ca şi
cum comerţul ar fi o lumânare care n-ar putea niciodată să ardă până la capăt. Acum
însă văd acelaşi dolar la fiecare schimb. Nu mai am nevoie de bunurile pe care le pot
cumpăra cu el. În cele mai multe zile, abia dacă mai seamănă cu nişte bunuri.
Paul a fost cel care a rezistat cel mai bine trecerii timpului. A stat întotdeauna lângă
mine, strălucitor la douăzeci şi doi de ani, ca un Dorian Gray incoruptibil. Cred că am
început să-l sun pe Charlie în fiecare săptămână şi să mă gândesc la Paul tot mai mult
când a fost clar că se alegea praful de logodna mea cu o asistentă de la Universitatea
din Texas – o femeie care îmi amintea în acelaşi timp de tata, de mama şi de Katie.
Mă întreb dacă nu a fost bine că Paul a terminat cu viaţa aşa cum a făcut-o. Luptând.
Tânăr. În vreme ce noi, asemenea lui Richard Curry, am suferit ravagiile vârstei şi
dezamăgirile unei tinereţi promiţătoare. Acum mi se pare că moartea este singura
evadare din calea timpului. Poate că Paul şi-a dat seama că învinge moartea, în trecut,
în prezent şi în toate momentele dintre. Chiar şi acum Paul pare să mă conducă la
cele mai importante concluzii din viaţa mea. Continuu să-l consider cel mai apropiat
prieten al meu.
CAPITOLUL 30
Poate că luasem decizia înainte să primesc pachetul în căsuţa poştală. Poate că
pachetul a fost doar catalizatorul, asemenea alcoolului pe care Parker l-a vărsat pe
podeaua clubului în acea noapte de coşmar. Nu am ajuns decât la treizeci de ani şi mă
simt deja un bătrân. Abia ne revedem la a cincea reuniune anuală şi parcă au trecut
deja cincizeci de ani.
Paul m-a sfătuit odată să-mi imaginez că prezentul este pur şi simplu o reflexie a
viitorului. Să-mi imaginez că ne petrecem toată viaţa privind într-o oglindă, cu viitorul în
spatele nostru, văzându-l doar ca reflexie a ceea ce este acum şi aici. Unii ar începe
să creadă că am putea zări mai bine ziua de mâine întorcându-ne ca s-o privim direct.
Dar cei care ar face asta ar pierde, fără măcar să-şi dea seama, cheia către
perspectiva pe care au avut-o odată. Căci singurul lucru pe care nu l-ar putea vedea ar
fi ei înşişi. Întorcându-se cu spatele la oglindă, ar deveni elementul din viitor pe care
privirea lor n-ar putea niciodată să-l descopere.
La acel moment, credeam că Paul parodiază înţelepciunea primită de la Taft, pe care
Taft o furase de la un filosof grec, anume ideea că ne petrecem vieţile mergând cu
spatele spre viitor. Ce nu puteam înţelege, fiindcă eram întors cu spatele, era faptul că
Paul se referea la mine. Ani de zile fusesem hotărât să-mi văd de viaţa mea vânând cu
încăpăţânare viitorul. Era ceea ce toată lumea îmi spunea că ar trebui să fac, să uit
trecutul, să privesc înainte; şi în cele din urmă am reuşit mai bine decât s-ar fi aşteptat
oricine. Când am ajuns la liman însă, am început să-mi imaginez că ştiu exact ce
simţea tata, că pot identifica modul în care lucrurile păruseră să se întoarcă împotriva
lui fără nicio explicaţie.
Cert este că nu ştiu nimic în privinţa asta. Mă întorc acum către prezent şi descopăr că
n-am încercat nicio dezamăgire de genul celor prin care a trecut el. M-am descurcat
bine într-un domeniu despre care nu ştiam nimic şi care nu m-a fascinat niciodată.
Superiorii mei se minunează că, după ce am plecat din birou ultimul timp de cinci ani,
nu mi-am luat niciodată o zi liberă. Neştiind cauza, o socotesc în mod greşit a fi
devotament.
Văzând asta acum şi comparând totul cu faptul că tata nu făcea niciodată nimic din ce
nu iubea, încep să înţeleg. Nu ajung să-l cunosc mai bine decât am făcut-o înainte, dar
am învăţat ceva despre poziţia adoptată de mine în toţi aceşti ani, întors cu faţa spre
viitor. Este o modalitate oarbă de a înfrunta viaţa, o postură care permite lumii să
treacă pe lângă tine, chiar atunci când tu crezi că eşti împăcat cu ea.
În seara asta, la mult timp după plecarea de la serviciu, demisionez de la locul de
muncă din Texas. Am urmărit cum soarele apune peste Austin, dându-mi seama că nu
a nins niciodată în tot timpul petrecut de mine aici, nici în toiul iernii şi nici în aprilie.
Aproape că am uitat cum e să te vâri într-un pat atât de rece încât să-ţi doreşti să mai
fie cineva lângă tine. Texasul este atât de fierbinte, încât te face să crezi că e cel mai
bine să dormi singur.
Astăzi, când m-am întors de la serviciu, pachetul mă aştepta acasă. Un tub maroniu
mic, proptit de uşa mea, atât de uşor încât am crezut că ar putea fi gol. Pe exterior nu
era nimic trecut în afara numărului casei mele şi a codului poştal, fără adresă de
returnare, doar un număr scris de mână în partea stângă. Mi-am amintit de un poster
pe care Charlie zicea că mi-l va trimite, o pictură de Eakins cu un vâslaş singuratic pe
râul Schuylkill. Încercase să mă convingă să mă mut în Philadelphia, spunându-mi că
e oraşul perfect pentru un om ca mine. Mi-a mai spus că era cazul ca fiul lui să-şi vadă
mai des naşul de botez. Charlie credea că încep să o iau razna.
Aşa că am deschis tubul, lăsându-l la urmă, hotărât să termin cu poşta obişnuită,
ofertele comerciale, notificările de plată şi dându-mi seama că nu văzusem nimic din
ce ar fi semănat a scrisoare de la Katie. În lumina televizorului tubul părea gol, fără
niciun poster de la Charlie şi fără niciun mesaj. Abia când mi-am băgat degetul
înăuntru am simţit ceva subţire făcut sul. O parte a obiectului părea aspră, cealaltă –
fină. L-am scos cu mai puţină blândeţe decât ar fi trebuit să o fac, având în vedere ce
era.
În micul pachet se ascundea o pictură în ulei. Am desfăcut-o, întrebându-mă pentru o
secundă dacă Charlie nu îmi depăşise aşteptările şi îmi cumpărase un original. Însă,
când am văzut imaginea de pe pânză, mi-am dat seama. Pictura era mult mai veche
decât orice operă americană din secolul al XIX-lea, iar stilul în care era realizată
depăşea în vechime orice stil american, din orice perioadă ar fi fost el. Subiectul era
religios. Era o pictură europeană, din prima epocă adevărată a picturii.
Este greu de explicat senzaţia că ţii trecutul în mâini. Mirosul acelei pânze era mai
puternic şi mai complex decât orice altceva din Texas, unde nici măcar vinul sau banii
nu au o istorie a lor. O urmă a aceluiaşi miros exista la Princeton, poate că în clubul
Ivy, şi cu siguranţă în cele mai vechi încăperi din Nassau Hall. Însă parfumul era mult
mai concentrat aici, în acest cilindru micuţ. Era parfumul vârstei, puternic şi consistent.
Pânza era întunecată, dar treptat mi-am dat seama foarte bine de subiect. În fundal se
vedeau statuile Egiptului antic, obeliscuri, hieroglife şi monumente neobişnuite. În
partea frontală se putea observa un singur om, căruia i se închinau alţi oameni.
Văzând o urmă de pigment, m-am uitat mai îndeaproape. Roba omului era pictată cu o
culoare mai strălucitoare decât restul scenei. În deşertul prăfos, roba radia. Nu mă
gândisem de ani de zile la omul din faţa ochilor mei. Era Iosif, un om important în
Egipt, recompensat de faraon pentru că interpreta visele. Iosif, arătându-se fraţilor săi
care veniseră să cumpere grâne, aceiaşi fraţi care îl lăsaseră să moară cu mulţi ani
înainte. Iosif, cel care se întorsese în haina lui aleasă.
La baza statuilor fuseseră pictate trei inscripţii. Prima spunea: CRESCEBAT AUTEM
COTIDIE FAMES IN OMNI TERRA APERUITQUE IOSEPH UNIVERS A HORREA. „A
fost foamete în toată lumea. Atunci Iosif a deschis grânarele.” A doua:
FESTINAVITQUE QUIA COMMOTA FUERANT VISCERA EIUS SUPER FRATRE
SUO ET ERUMPEBANT LACRIMAE ET INTROIENS CUBICULUM FLEVIT. „Iosif s-a
grăbit; atât de puternică era afecţiunea pe care o simţea pentru fratele lui, că îi venea
să plângă.” La baza celei de-a treia statui se vedea o simplă semnătură tipărită.
SANDRO DI MARIANO – mai bine cunoscut după porecla dată de fratele lui mai mare:
„Butoiaşul” sau Botticelli. După data de sub numele lui, pânza era veche de peste cinci
sute de ani.
Am rămas cu gura căscată în faţa acestei relicve pe care o singură altă pereche de
mâini o atinsese din ziua în care fusese sigilată sub pământ. De o frumuseţe căreia
niciun umanist nu-i putea rezista, de o măreţie pe care Savonarola nu o putea nicicum
suporta. Iat-o, aproape distrusă de timp, dar cumva încă intactă, încă vibrând sub
cenuşă. Trăind, după atâta amar de vreme.
Am pus-o pe masă când mâinile mele au început să tremure prea tare ca să o mai
poată ţine şi m-am uitat din nou în tub, căutând ceva ce trecusem cu vederea. O
scrisoare, un bilet, poate doar un simbol. Dar tubul era gol. Scrisul de mână de pe
exterior – adresa mea redată cu atâta grijă. Dar nimic altceva. Doar timbre poştale şi
un cod într-un colţ.
Apoi codul de rutare mi-a atras atenţia: 39-055-210185- FAC4519. Exista un tipar în
acest cod, precum logica unei şarade. Forma un număr telefonic de peste ocean.
În capătul îndepărtat al unui raft de cărţi am descoperit un volum pe care mi-l dăduse
cineva de Crăciun cu ani în urmă. Un almanah cu temperaturi, date şi coduri poştale,
care devenise brusc util. La sfârşit se găsea o listă cu prefixe telefonice din alte ţări.
39 – era codul de ţară pentru Italia.
055 – era codul de zonă pentru Florenţa.
Am privit cu atenţie restul numerelor, începând să simt cum pulsul mi-o ia razna, iar
inima îmi bate drept în urechi. 21 01 85 – un număr local de telefon. FAC4519 – posibil
un număr de cameră sau un interior. Era la un hotel, într-un apartament.
„A fost foamete în toată lumea. Atunci Iosif a deschis grânarele.”
M-am uitat iarăşi la pictură, apoi la tubul primit.
FAC4519.
„Iosif s-a grăbit; atât de puternică era afecţiunea pe care o simţea pentru fratele lui, că
voia să plângă.”
FAC4519. FAC45:19.
În casa pe care mi-o amenajasem era mai uşor să găsesc un almanah decât o Biblie.
A trebuit să caut prin cutii vechi din mansardă înainte să dau peste Biblia pe care
Charlie pretindea că o uitase din întâmplare la mine după ultima lui vizită. Şi-a zis că
poate va reuşi să îmi împărtăşească din credinţa lui şi siguranţa care venea o dată cu
ea. Neobositul Charlie, optimist până la sfârşit.
Acum o am în faţa mea. Facerea 45:19 vine ca o concluzie la povestea pictată de
Botticelli. După ce se arată fraţilor săi, Iosif devine un aducător de daruri, la fel ca tatăl
său înaintea lui. După toată suferinţa îndurată, el spune că îşi va lua fraţii înapoi, ei
care îndură foametea în Canaan, şi îi lasă să se bucure de bogăţia Egiptului său. Iar
eu, care am comis cea mai mare parte a vieţii greşeala de a-mi părăsi tatăl, de a crede
că pot merge mai departe, dar ţinându-l pe el în trecut, înţeleg acum perfect.
„...Şi luând pe tatăl vostru, veniţi, spune versetul biblic. Să nu vă pară rău după locurile
voastre, că vă voi da cel mai bun pământ din toată ţara Egiptului.”
Apuc telefonul.
„...Şi luând pe tatăl vostru, veniţi”, îmi zic eu, întrebându-mă cum de el a înţeles, atunci
când eu nu am putut să-mi dau seama.
Pun receptorul înapoi în furcă şi întind mâna spre agenda mea, ca să copiez acolo
numărul înainte să se piardă cumva. În acele pagini goale, noul H de la Paul Harris şi
vechiul M de la Katie Marchand sunt singurele două nume din agendă. Pare nefiresc
să adaug un nume acum, dar lupt cu senzaţia că tot ce am este acest set de cifre de
pe tubul poştal, o şansă unică ce poate fi distrusă de cea mai simplă greşeală, o
ocazie care poate fi transformată în praf şi pulbere de o singură picătură de apă.
Mâinile mi se umplu de transpiraţie când ridic iarăşi receptorul, abia conştient de timpul
care a trecut de când stau acolo, încercând să mă gândesc la cuvintele pe care le voi
rosti. Pe fereastra din dormitor, în noaptea texană strălucitoare, nu se vede altceva
decât cerul.
„Să nu vă pară rău după locurile voastre, că vă voi da cel mai bun pământ din toată
ţara Egiptului.”
Aştept tonul şi încep să apăs butoanele. E un număr pe care n-am crezut niciodată că
degetele mele îl vor forma şi o voce pe care n-am crezut că o voi mai auzi din nou. Se
aude un bâzâit îndepărtat, sunetul unei sonerii de telefon de pe alt meridian orar. Apoi,
după al patrulea ţârâit, o voce.
„Aţi sunat la Katie Marchand, la Galeria Hudson din Manhattan. Vă rog să lăsaţi un
mesaj.”
Apoi un ţiuit.
— Katie, rostesc eu în tăcerea care urmează, sunt Tom. Aici este aproape miezul
nopţii, ora Texasului.
Tăcerea de la celălalt capăt este chinuitoare. Poate că m-ar fi copleşit dacă n-aş fi ştiut
exact ce vreau să spun.
— Plec din Austin mâine dimineaţă. Voi fi plecat o vreme; nu ştiu exact cât timp.
Pe biroul meu stă o fotografie înrămată cu noi doi. Suntem uşor descentraţi, amândoi
ţinând o parte a aparatului şi îndreptându-l spre noi. În spatele nostru se vede capela
campusului, nemişcată şi împietrită. Chiar şi acum Princetonul pare că foşneşte în
fundal.
— Când mă întorc de la Florenţa, îi spun ei, studentei de anul doi din poza mea, darul
meu întâmplător, chiar înainte ca robotul din New York să întrerupă convorbirea, vreau
să te văd.
Apoi pun receptorul înapoi în furcă şi mă uit din nou pe fereastră. Voi avea lucruri de
împachetat, agenţii de turism de sunat, noi fotografii de făcut. Chiar atunci când încep
să îmi dau seama de însemnătatea hotărârii mele, prin minte îmi trece un gând.
Undeva, în oraşul renaşterii, Paul se ridică din pat, priveşte pe fereastră şi aşteaptă.
Pe acoperiş se aud cum uguie porumbeii, iar în depărtare se aud sunetele clopotelor
din turlele bisericilor. Noi stăm aici, fiecare pe un alt continent, la fel cum am făcut-o
întotdeauna: la marginile saltelelor, împreună. Pe tavanele camerelor din oraşul spre
care mă îndrept vor fi sfinţi, şi zei, şi cete de îngeri. Oriunde voi călca vor exista locuri
cu amintiri pe care timpul nu le poate atinge. Inima mea este o pasăre în colivie,
agitându-şi aripile îndurerate de aşteptare. În Italia soarele răsare.
NOTA AUTORILOR
Identitatea autorului Hypnerotomachiei a rămas nesigură timp de peste cinci sute de
ani. În absenţa unei dovezi incontestabile în favoarea lui Francesco Colonna (romanul)
sau a tizului său veneţian, cercetătorii au continuat să se joace cu ciudatul acrostih
Poliam Frater Franciscus Columna Peramavit, uneori citându-l ca dovadă a intenţiei
misterioase a autorului.
Girolamo Savonarola (1452 - 1498) a fost respectat şi urât în acelaşi timp de cetăţenii
Florenţei în timpul scurtei perioade în care a fost liderul religios al oraşului. Deşi pentru
unii el rămâne un simbol al reformei spirituale împotriva exceselor din timpul său,
pentru alţii este cunoscut doar ca omul care a ordonat distrugerea a nenumărate
picturi, sculpturi şi manuscrise în rugurile purificatoare pentru care a rămas celebru.
Până la publicarea acestei cărţi, nu s-a făcut nicio conexiune între Hypnerotomachia şi
Savonarola.
Richard Curry foloseşte poezia lui Browning, Andrea del Sarto, aşa cum are el nevoie,
iar Tom, amintindu-şi modul în care a folosit-o Curry, procedează la fel. Versul original
al lui Browning spune: „Eu fac ceea ce mulţi visează numai toată viaţa lor” (cu accentul
de rigoare). Tom şi Paul se referă uneori la cărţi din sfera cercetării, inclusiv la cele ale
lui Braudel şi Hartt, prin titluri prescurtate; iar Paul, în trecerea lui entuziastă în revistă
a istoriei Florenţei, indică faptul că artiştii şi intelectualii florentini care au trăit într-o
perioadă de mai multe secole au trăit, de fapt, „în acelaşi timp”. Tom îşi ia libertatea de
a prescurta numele oficial al Battlefield State Park din Princeton în Battlefield Park din
Princeton, de a atribui Take the A Train lui Duke Ellington în loc de Billy Strayhom şi
de a sugera, cu ocazia primei sale întâlniri cu Katie, că numele poetului E.E.
Cummings trebuia să apară cu litere mici, când însuşi Cummings (cel puţin din acest
punct de vedere) ar fi preferat probabil folosirea majusculelor convenţionale.
Autorii îşi asumă responsabilitatea pentru alte invenţii şi simplificări. Olimpiada Nudă
începea în mod tradiţional la miezul nopţii – şi nu la apusul soarelui, aşa cum
sugerează cartea. Jonathan Edwards a fost într-adevăr al treilea preşedinte de la
Princeton şi a murit aşa cum se descrie în acest roman, dar nu el a iniţiat ceremoniile
de Paşte descrise aici, ceremonii care sunt pure convenţii. Deşi cluburile de pe
Prospect Avenue anunţă multe evenimente formale în fiecare an, balul de la Ivy la care
participă Tom este o pură ficţiune. Iar planul arhitectural al clubului Ivy, la fel ca în
cazul altor câtorva locaţii menţionate, a fost schimbat spre a se potrivi acţiunii cărţii.
În sfârşit, timpul însuşi şi-a pus amprenta asupra câtorva dintre tradiţiile de la
Princeton atât de familiare pentru Tom şi prietenii lui. Colegii de anul doi ai lui Katie au
fost ultimii care au alergat în cadrul Olimpiadei Nude în curtea Holder în noaptea
primei ninsori (deşi aceasta s-a întâmplat în ianuarie, nu în aprilie). Conducerea
universităţii a declarat ilegală Olimpiada Nudă chiar înainte de absolvirea lui Tom, în
1999. Iar copacul atât de îndrăgit de Katie, Stejarul lui Mercer, care pe vremuri se
înălţa în Battlefield State Park din Princeton s-a prăbuşit în data de 3 martie 2000 din
cauze naturale. Poate fi văzut încă în filmul I.Q. cu Walther Matthau.
Am încercat, din aproape toate punctele de vedere, să rămânem fideli pe cât posibil
istoriei Renaşterii italiene şi Princetonului. Suntem profund îndatoraţi acestor două
creaţii măreţe ale minţii umane.
I.C. şi D.T.
MULŢUMIRI
Datorăm numeroase mulţumiri. Scrierea acestui roman a durat aproape şase ani, iar o
asemenea durată a însemnat cât o viaţă întreagă pentru doi tineri de douăzeci şi ceva
de ani.
În primul rând, mulţumiri lui Jennifer Joel – superagent, prietenă, muză – care a crezut
în noi cu mult înaintea celorlalţi; şi lui Susan Kamil, care ne-a iubit ca pe copiii ei şi
care a lucrat la manuscris cu aceeaşi fervoare cu care ar fi lucrat Tom şi Paul.
Multe mulţumiri celorlalţi fără de care scrierea acestei cărţi nu ar fi fost posibilă: Kate
Elton, Margo Lipschultz, Nick Ellison, Alyssa Sheinmel, Barb Burg, Theresa Zoro, Pam
Bemstein, Abby Koons şi Jennifer Cayea.
Ian ar vrea să înceapă prin a-i mulţumi lui Jonathan Tze. Ideea lucrării lui Paul, care a
constituit sursa cea mai importantă a acestui roman, îi aparţine pe jumătate lui. De la
Princeton, mulţumiri lui Anthony Grafton, care a propus o cercetare a
Hypnerotomachiei; lui Michael Sugrue, debordant în entuziasmul şi încurajările lui; şi,
în mod special, lui David Thum, ale cărui înţelepciune şi prietenie au însemnat enorm.
La Liceul de Ştiinţă şi Tehnologie Thomas Jefferson, Mary O’Brien şi Bettie Stegall au
oferit o şansă literaturii şi scrisului creator. Joshua „Ned” Gunsher a însemnat o sursă
de inspiraţie pentru aventura lui Tom cu limba de clopot şi a ajutat la schiţarea de facto
a clubului Ivy înainte ca noi să îl imaginăm în ficţiune. Timp de cincisprezece ani,
compania lui David Quinn a fost un real ajutor şi o lumină călăuzitoare pentru scrisul
nostru; împreună cu Robert McInturff, Stewart Young şi Karen Palm, el a reprezentat o
parte din modelul unei cărţi despre prietenie. Mai presus de toţi, mama şi tata, sora
mea Rachel şi logodnica mea, Meredith, şi-au păstrat credinţa când orice speranţă
părea pierdută, nu numai în aceşti ultimi şase ani, dar de fiecare dată când am fost
gata să renunţ. Iubirea lor face chiar şi bucuria de a scrie să pară neînsemnată.
Pentru îndrumările lor editoriale şi minunata lor prietenie, Dusty ar vrea mai întâi să le
mulţumească lui Samuel Baum, lui Jose Liana şi lui Sam Shaw. Mulţumirile se duc, de
asemenea, şi către cei care au fost alături de noi în cele mai diferite moduri posibile:
Sabah Ashraf, Andy şi Karen Bamett, Noel Bejarano, Marjorie Braman, Scott Brown,
Sonesh Chainani, Dhruv Chopra, Elena DeCoste, Joe Geraci, Victor şi Phyllis Grann,
Katy Heiden, Stan Horowitz, familia Joel, David Kanuth, Clint Kisker, Richard Kromka,
John Lester, Tobias Nanda, Nathaniel Pastor, Mike Per- sonick, Joe şi Spencer
Rascoff, Jeff Sahrbeck, Jessica Salins, Joanna Sletten, Nick Simonds, Jon Stein,
Emily Stone, Larry Wasserman şi Adam Wolfsdorf. Familiei mele, lui Hyacinth şi lui
Maxwell Rubin, lui Bob şi lui Marge Thomason, lui Lois Rubin, familiilor Thomason,
Blount, Katz, Cavanagh şi Nasser, vă mulţumesc pentru nesfârşitul vostru sprijin. Mai
presus de orice, le transmit toată dragostea mea lui James şi Marciei Thomason, lui
Janet Thomason şi lui Ron Feldman, căci nu există suficiente cuvinte pentru a le
mulţumi, şi lui Heather Jackie, pentru care patru litere sunt suficiente: BTPT.
În final, am vrea amândoi să-i mulţumim lui Olivier Delfosse, prieten şi fotograf, care, la
bine sau la rău, s-a apropiat cel mai mult de statutul de al treilea autor al romanului.
DESPRE AUTORI
IAN CALDWELL a primit Premiul Phi Beta Kappa în istorie la Universitatea Princeton.
Locuieşte în Newport News, Virginia. DUSTIN THOMASON a câştigat Premiul Hoopes
la Universitatea Harvard. Locuieşte în New York. Au început să scrie acest roman
după absolvire, în 1998. Cei doi sunt prieteni buni de la vârsta de opt ani.