FLORIAN GARZ

SPIONAJUL TOTAL ÎN ACŢIUNE

CUPRINS
PREFAŢĂ.
CAPITOLUL I. NAŞTEREA SPIONAJULUI TOTAL.
CAPITOLUL II. SPIONII CÂŞTIGĂ PRIMUL RĂZBOI.
CAPITOLUL III. IMPERIUL BRITANIC ― CREAT DE SPIONI,
MARINARI ŞI COMERCIANŢI.
CAPITOLUL IV. CULISELE DEZASTRELOR ROMÂNIEI.
CAPITOLUL V SPIONII LUI CHURCHILL
CAPITOLUL VII SPIONII LUI HITLER
CAPITOLUL VIII RĂZBOI MONDIAL, SPIONAJ TOTAL
CAPITOLUL IX INDUSTRIA DE SPIONAJ A S. U. A.
CAPITOLUL X TERRA ― CÂMPUL DE LUPTĂ AL C. I. A.
CAPITOLUL XI COLAPSUL UNEI SUPERPUTERI
CAPITOLUL XII SIGURANŢA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI ―
SUB ASEDIU CONTINUU!
ANEXE

PREFAŢĂ.
Sub genericul „Spionajul total în acţiune printr-o retrospectivă
istorică, am dorit să supun atenţiei publice o problemă de mare
acuitate a epocii pe care o trăim şi anume aceea a rolului şi
locului serviciilor de spionaj în viaţa naţiunilor. La începutul
secolului XXI, în serviciile de spionaj ale statelor lumii lucrează
peste un milion de specialişti în materie, iar fondurile cheltuite de
acestea depăşesc 100 miliarde dolari. Pentru ca lucrurile să
apară într-o lumină cât mai uşor de înţeles, m-am oprit asupra
acelor naţiuni care au avut cel mai mare impact asupra mersului
istoriei, începând cu secolul XVI şi până în secolul XXI. Este
vorba de Marea Britanie, Germania, Statele Unite ale Americii şi
Federaţia Rusă.
Începând cu secolul XVI, englezii, {o naţiune săracă şi puţin
numeroasă, luând în piept mările şi oceanele lumii prin
îmbrăţişarea unei strategii navale coerente, au „cunoscut o
ascensiune continuă. Această ascensiune a avut un fundament
extrem de solid într-o politică de industrializare şi un comerţ
mondial agresiv.
La începutul secolului XIX, Anglia a devenit principala putere
economică, comercială şi navală a lumii, lume pe care a dominat-
o până în anii primului război mondial. Toată această creştere ar
fi fost de neconceput fără aportul serviciilor engleze de spionaj,
care au jucat un rol imens în toate momentele de cumpănă ale
istoriei Marii Britanii.
Ieşirea, în anul 1947, a Marii Britanii din rândul puterilor de prim
rang s-a datorat, printre altele şi degradării serviciilor sale de
spionaj şi securitate. Impactul civilizaţiei britanice asupra planetei
a fost imens şi se resimte din Australia până pe coastele de vest
ale S. U A. Şi Canadei.
Am investigat, apoi, rolul serviciului de spionaj în apariţia şi
creşterea celui mai tânăr, mai dinamic şi mai agresiv stat
capitalist din lume, Germania celui de-al doilea şi celui de-al
treilea Reich, care a aruncat Europa şi lumea în cele două
cumplite războaie mondiale, cu trimiterile de rigoare şi la
România.
O deosebită atenţie a fost acordată şi unor probleme de interes
pentru serviciile de informaţii ale României, mai mult sub aspect
funcţional şi mai puţin istoric, cu unele sugestii de optimizare a
activităţii acestora în perioada actuală.
Capitole speciale au fost consacrate, apoi, apariţiei şi dezvoltării
serviciilor de spionaj ale S. U. A. Precum şi activităţii acestora din
cursul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. Comunitatea
serviciilor de informaţii a S. U A. Cuprinde în jur de 44 de agenţii
individuale de spionaj, coordonate într-o concepţie unitară, având
ca obiect de lucru întreaga planetă. Niciodată în istoria omenirii
conceptul de „spionaj total” nu şi-a găsit o materializare mai mare
şi mai convingătoare ca cel practicat de S. U. A. În epoca
Războiului Rece.
Structurile de spionaj ale S. U. A., în special Agenţia Centrală de
Informaţii şi Agenţia Naţională de Securitate, sunt de dimensiuni
uriaşe, dispunând de o bază tehnologică inimaginabilă.
Obiectivul fundamental al acestora de subminare a fostei „lumi
comuniste” după 45 ani de confruntări a reuşit pe deplin. Această
uriaşă industrie de spionaj a eşuat însă lamentabil în alt plan şi
anume acela al combaterii terorismului.
Loviturile primite de S. U. A., la 11 septembrie 2001, la
Washington şi New York, semnifică pierderea, într-o primă etapă,
de către S. U. A. A războiului cu terorismul internaţional.
Pe acest front, în secolul XXI se anunţă un război cumplit şi
îndelungat. Terorismul a devenit parte a aşa-numitei strategii a
„ripostei asimetrice” adoptată de statele Lumii a Treia, în faţa
arsenalului american de arme ultra sofisticate, cum sunt
avioanele „invizibile”, rachetele de croazieră, bombele dirijate prin
laser şi prin sateliţi etc.
Structurile teroriste au două componente principale. Una de
spionaj şi alta de lovire. Cu alte cuvinte, terorismul este frate
geamăn cu spionajul. De altfel, toate serviciile de spionaj ale
marilor state vizează nu numai cunoaşterea, ci şi subversiunea
prin intermediul acţiunilor acoperite de lovire şi influenţare.
Loviturile teroriste de la 11 septembrie 2001 din S. U. A. Vor
schimba radical rolul şi locul serviciilor de spionaj şi securitate ale
tuturor statelor. Acestea vor trece în primul plan, dat fiind faptul
că, în faţa acţiunilor teroriste, armele ultra sofisticate s-au dovedit
a nu preţui nici cât o ceapă degerată.
Monstruoasele lovituri teroriste de la New York şi Washington au
fost criminale şi impardonabile. Dar imensa majoritate a omenirii
încadrează în aceeaşi categorie de acţiuni şi intervenţia militară a
S. U. A. Şi N. A. T. O., din primăvara anului 1999, împotriva
Iugoslaviei, cu încălcarea tuturor normelor de drept internaţional
cunoscute. În urma acestei intervenţii nefericite şi neinspirate, au
pierit peste 10.000 de oameni nevinovaţi, pe care fostul
preşedinte al S. U. A., William Clinton, i-a încadrat simplu în
sintagma „efecte colaterale”. Pierderile materiale au fost estimate
la peste 200 miliarde dolari, iar efectele ecologice au fost
catastrofale. Mulţi analişti politici au calificat intervenţia militară
împotriva Iugoslaviei drept „terorism de stat”. În ultimii ani şi mai
ales în 2001, teroriştii albanezi susţinuţi de C. I. A. Au provocat
adevărate ravagii în Balcani.
În final, am procedat la o prezentare succintă a unui fenomen
care a schimbat cursul istoriei în ultimul deceniu al secolului XX şi
anume căderea imperiului sovietic. Întreaga retrospectivă istorică
a cărţii a urmărit să pună în lumină rolul jucat de serviciile de
spionaj în momentele decisive ale creşterii şi descreşterii Marilor
Puteri avute în atenţie., Spionajul total este un lux pe care şi-l pot
permite doar Marile Puteri, deoarece acesta presupune forţe şi
resurse uriaşe. Statele mijlocii şi mici nu-şi pot permite aşa ceva.
Cu starea în care au fost aduse serviciile de informaţii ale
României în ultimele decenii ale secolului XX nu numai că nu ştim
ce se întâmplă în lume în planul subteran, secret, nedeclarat, dar
nu ştim nici ce se petrece în ― propria noastră ţară! Aceasta şi
explică situaţia dezastruoasă în care a ajuns societatea
românească la începutul secolului XXI.
Dorinţa expresă a autorului este ca această carte să constituie un
semnal de alarmă pentru clasa politică în formare din România şi,
mai ales, pentru aripa tânără a acesteia cu privire la rolul vital al
serviciilor de informaţii în lupta pentru existenţa şi propăşirea
naţiunilor. După calvarul prin care au trecut în ultimele decenii ale
secolului XX, după încorsetarea, deprofesionalizarea, paralizarea
şi „transparenţa” la care au fost supuse în epoca post-socialistă,
după ce o seamă de neavizaţi, de incompetenţi şi analfabeţi în
materie pângăresc, în baza unei legi neghioabe, arhivele secrete
ale statului, a sosit vremea ca serviciile de informaţii ale României
să fie repuse în drepturi. Este timpul ca aceste servicii să-şi
Recapete autonomia profesională prin înlăturarea de la
conducerea lor a unor oameni politici de partid şi promovarea în
fruntea acestora a unor conducători de meserie din cadrul acestor
servicii, după principiile universal recunoscute şi confirmate de
secole de istorie, ale seniorităţii şi competenţei.
În acelaşi timp, serviciile de informaţii ale României vor trebui să-
şi recapete independenţa operaţională, în sensul ieşirii lor de sub
controlul şi influenţa oricăror centre străine de putere şi, mai ales,
să nu se lase atrase în niciun fel de „acorduri de cooperare” de
natură a le limita libertatea de acţiune.
Schimbul de informaţii este una, iar subordonarea cu totul
altceva. Prezenţa unor consilieri străini într-un serviciu naţional de
informaţii înseamnă sinucidere, la fel ca şi pregătirea de cadre în
străinătate pentru aceste servicii.
A sosit timpul să se înţeleagă necesitatea conducerii şi
coordonării centralizate a serviciilor de informaţii şi de securitate
ale statului, potrivit obiectivelor statuate în strategia naţională de
apărare, în paralel cu execuţia descentralizată, compartimentată,
independentă a sarcinilor, dacă dorim să ne apropiem de
standardele ce se practică în statele din aria euro-atlantică.
Este de importanţă vitală crearea unei structuri de nivel strategic
naţional, care să valorifice roadele activităţii serviciilor de
informaţii, să elaboreze studii, sinteze şi estimări de valoare
naţională pe care să le disemineze în flux continuu factorilor de
decizie din domeniul politic, economic, militar, tehnico-ştiinţific etc.
A sosit timpul ca şi în România activitatea de informaţii să facă
corp comun cu ştiinţa. La nivel naţional, în strânsă cooperare cu
serviciile de informaţii, ar trebui să existe şi un consiliu de analiză
şi estimări tehnico-ştiinţifice, care să urmărească reducerea
decalajului imens ce separă România de statele dezvoltate în
acest domeniu.
Să se statueze principiul valabil de secole, după cum se poate
constata din retrospectiva istorică făcută în carte, de a nu se lua
nicio hotărâre importantă fără o cunoaştere profundă, prin
consultarea serviciilor de informaţii.
Serviciile de informaţii ale României vor trebui să-şi canalizeze
eforturile în direcţia refacerii economice a ţării, împrospătarea şi
îmbogăţirea volumului de informaţii cu care operează societatea
românească. Cu alte cuvinte, să facă spionaj pentru prosperitate,
cum fac japonezii, suedezii, evreii, finlandezii, austriecii şi alţii.
Sloganul învechit potrivit căruia misiunea de bază a serviciilor de
informaţii (spionaj) ale României este „prevenirea surprinderii” va
trebui abandonat.
Evenimentele din S. U. A. De la 11 septembrie 2001 au
demonstrat că nici cele mai puternice şi mai dotate servicii de
informaţii din lume nu pot preveni surprinderea.
România nu a fost şi nu va fi nici în viitor ţinta unor lovituri de tip
terorist. Cei care fac obiectul atacurilor teroriste ştiu ei de ce şi n-
au decât să se apere, mai ales că şi dispun de forţe şi resurse
uriaşe. Combaterea terorismului este o problemă ce priveşte
fiecare stat în parte. Participând la „coaliţii antiteroriste” care nu o
privesc, România nu ar face altceva decât să atragă şi asupra ei
lovituri din partea organizaţiilor teroriste. Înlăturarea terorismului
nu va fi posibilă atâta timp cât se va rezuma doar la vânătoarea
de terorişti şi nu la eliminarea cauzelor care i-au dat naştere.
Această carte se armonizează cu scrierile anterioare „C. I. A.
Contra K. G. B.” şi „Ghidul spionului român”, apărute la aceeaşi
editură, „OBIECTIV.
Consider că a porni un război împotriva lumii islamice, ca urmare
a atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, de la New York şi
Washington, ar constitui o greşeală catastrofală. Tocmai acest
lucru l-au şi urmărit şi teroriştii. Căderea în capcana întinsă de
aceştia ar putea avea urmări apocaliptice la, scara întregii
planete. Teroriştii ar dori o ripostă cât mai violentă din partea S.
U. A., pentru ca, pe acest fond, să poată fi declanşat „războiul
sfânt” (Jihad) împotriva „Imperiului Satanei” adică S. U. A.
Autorul.
CAPITOLUL I. NAŞTEREA SPIONAJULUI TOTAL.
Regina Elisabeth I iubea. Spioni şi piraţi.
La 17 noiembrie 1558, a urcat pe tronul Angliei Elisabeth I, fiica
regelui Henri al VIII-lea şi al Annei de Boleyn, fostă domnişoară
de onoare la curtea regală, devenită cea de-a doua soţie a lui
Henri al VIII-lea, dintr-o suită de şase soţii regale, acuzată de
trădare şi adulter şi decapitată.
Elisabeta I a fost ultimul monarh din dinastia Tudor care, chiar
dacă nu a căzut cerul pe ea de frumoasă, a fost dotată cu o
inteligenţă nativă strălucită, o tărie de caracter ieşită din comun şi
cu o voinţă de fier care au situat-o printre cei mai mari şi mai
reprezentativi monarhi absoluţi ai Angliei, ai Europei şi ai întregii
lumi.
Domnia reginei Elisabeth I a marcat începutul unei noi ere în
istoria Angliei care, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, era
o ţară săracă şi cu o populaţie în jur de cinci milioane de locuitori.
Pe toată durata domniei sale, Elisabeth I a fost celibatară, dar nu
pentru că nu i-ar fi plăcut vreun bărbat, ci mai degrabă pentru că
i-au plăcut prea mulţi.
Regina Elisabeth I a fost o protestantă înfocată şi o promotoare
fermă a reformei, restabilind supremaţia bisericii anglicane, care
fusese înlăturată pe timpul Măriei Tudor. Prin legile introduse în
timpul domniei sale, regina Elisabeth I a favorizat dezvoltarea
burgheziei britanice şi a unei puternice baze economice a acestei
clase.
Înţelegând imensa importanţă strategică a insulelor britanice, cu
deschidere spre toate mările şi oceanele lumii, a căilor comerciale
atlantice ca urmare a apariţiei Lumii Noi, Elisabeth I şi clasa
politică pe care s-a sprijinit au pus bazele expansiunii coloniale ce
aveau să facă din Anglia stăpâna lumii pentru aproape un secol şi
jumătate.
Una din cauzele fundamentale ale îndelungatei sale domnii de 45
ani şi ale succeselor politice, economice şi militare interne şi
internaţionale ale acestei femei de excepţie, purtătoare a coroanei
Angliei, a constat în faptul că s-a bazat pe o poliţie politică internă
tradiţională extrem de eficace şi pe un serviciu de spionaj
externau vocaţie globală. Se poate afirma, fără teama de a greşi,
că începuturile spionajului total s-au născut în epoca elisabetană,
adică în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
În ceea ce priveşte poliţia politică internă, adică acel organ de stat
specializat în combaterea oricărui act politic presupus a ameninţa,
sub o formă sau alta, instituţiile fundamentale ale statului şi în
primul rând pe monarh, tradiţiile britanice sunt mult mai vechi
decât epoca Elisabethei I. Aceasta a luat fiinţă şi a funcţionat în
baza „Legii cu privire la Trădare” adoptată în anul 1351. Această
lege era extrem de „elastică, ’7 putând trimite oameni la eşafod
chiar dacă erau bănuiţi că doar „ar gândi” la moartea suveranului.
Multe secole la rând, mai exact până la primul război mondial
(1914–1918), poliţia politică secretă (devenită mai târziu ―
siguranţă sau securitate) făcea corp comun cu elementele de
spionaj extern.
Acestea se aflau sub controlul monarhului (ulterior, ale şefului
statului sau şefului guvernului), având un rol esenţial în
elaborarea politicii de securitate internă şi în strategia externă a
statelor. De existenţa, profesionalismul şi fidelitatea acestor
organe au depins dezvoltarea şi expansiunea unor state ca cele
din lumea occidentală sau decadenţa şi dispariţia sub dominaţia
străină a altora, cum a fost cazul formaţiunilor statale feudale din
Balcani.
Între cele două compartimente ale serviciului secret de securitate
şi spionaj exista o mare mobilitate, aceiaşi agenţi putând fi utilizaţi
atât pentru misiuni de siguranţă în interiorul statului, cât şi pentru
misiuni externe de spionaj şi subversiune.
Lumea secretă a epocii Elisabethei I a fost dominată de
personalitatea lordului Francis Walsingham (1532–1590),
deţinător a trei funcţii esenţiale şi anume, acelea de „securist”
principal al regatului, de spion la scară internaţională şi de amant
regal cu cel mai îndelungat stagiu.
Francis Walsingham se trăgea dintr-o familie nobiliară bogată, cu
puternice convingeri protestante., A studiat dreptul la Cambrigde
în intenţia de a face carieră pe această linie, dar venirea pe tronul
Angliei a Măriei Tudor, catolică fanatică, l-a obligat ca, împreună
cu familia, să părăsească în grabă ţara, plecând în surghiun în
Europa. A petrecut ani buni la Paris şi la Roma, unde a deprins
arta intrigilor, extrem de necesară supravieţuirii şi ascensiunii
politice, atunci ca şi în zilele noastre.
Înzestrat cu o inteligenţă nativă ieşită din comun şi cu o voinţă de
fier, Sir Francis Walsingham era, în acelaşi timp, purtător al unei
frumuseţi masculine aparte. Era înalt, zvelt şi mai ales brunet,
ceea ce îl făcea să treacă mai degrabă italian decât anglo-saxon.
Odată cu urcarea pe tronul Angliei a reginei Elisabeta I, acţiune
politică la care lordul Burghley, secretar de stat şi şef al serviciului
secret, a avut mari merite,. Francis Walsingham s-a întors la
Londra, fiind remarcat şi intrând în atenţia lui Burghley. Acesta din
urmă l-a recrutat, instruit după metodele şi experienţa vremii şi
apoi l-a trimis la Paris ca agent secret cu misiunea de a descoperi
acţiunile regelui Franţei şi ale Ordinului Iezuiţilor împotriva reginei
Angliei.
Acţionând sub acoperire, Walsingham a reuşit să obţină informaţii
deosebit de preţioase, care puneau în lumină existenţa unor
legături de cooperare între curtea regelui Franţei şi forţele politice
catolice din Anglia şi mai ales din Scoţia. Rechemat în ţară cu
misiunea îndeplinită în mod strălucit, este numit de către
Burghley, cu acordul reginei, în funcţia de şef al serviciului secret
de informaţii externe.
După numai un an de zile, Francis Walsingham este trimis din
nou la Paris, de data aceasta ca ambasador al Elisabethei I,
funcţie excepţională ce i-a permis să ia sub controlul său direct
întreaga reţea de spioni englezi care operau pe teritoriul Franţei.
Plecarea la Paris a lui Francis Walsingham, în 1570, a fost legată
de raţiuni superioare de stat. Regina Elisabeta I a moştenit, de la
tatăl său Henri al VIII-lea, nu numai excepţionale calităţi necesare
unui monarh absolut, ci şi pe aceea de şef al bisericii anglicane,
ceea ce o situa pe o poziţie inacceptabilă pentru Papa de la
Roma. În anul respectiv, Papa Pius al V-lea a „excomunicat-o” pe
Elisabeth I, ceea ce a condus la amplificarea acţiunilor
complotiste inspirate şi susţinute la curtea regelui Franţei şi de
iezuiţi, vizând, printre altele, eliminarea fizică a „reginei eretice” de
ja Londra. Informaţiile furnizate de Francis Walsingham şi reţeaua
sa de spioni, în cei patru ani cât a stat la Paris, au avut drept
rezultat dejucarea unor tentative de asasinat împotriva reginei
Elisabeth I, precum şi anihilarea mişcărilor catolice interne vizând
aducerea pe tronul Angliei a Măriei Stuart, catolică înfocată,
regină a Scoţiei.
Maria I Stuart, prinţesă scoţiană, a fost căsătorită cu regele
Franţei, Francisc al II-lea, dar rămânând văduvă (1560), s-a
înapoiat în Scoţia, unde a devenit regină efectivă, iar din 1561,
pretendentă catolică la tronul Angliei, având un puternic sprijin din
partea Franţei, Spaniei şi Vaticanului. Înfrântă în lupta împotriva
Reformei din Scoţia şi sfătuită prost de consilierii săi, Maria Stuart
s-a refugiat în Anglia (1568), căzând în mâinile necruţătoare ale
rivalei sale Elisabetha I, care a ţinut-o închisă în diferite castele
timp de 19 ani.
În anul 1573,. Francis Walsingham este rechemat de la Paris şi
numit secretar de stat, funcţie echivalentă cu cea de ministru de
externe, în locul lordului Burghley, care a fost trecut pe funcţia de
ministru al finanţelor. În noua sa calitate, Walsingham avea un
control total asupra serviciilor secrete ale regatului. În perioada
1573–1587, prin eforturile sale şi ale „poliţiei politice” interne pe
care a condus-o cu măiestrie, Walsingham a ferit Anglia de
pericolul unui război civil care a ameninţat-o ani la rând.
Francis Walsingham s-a dovedit un as al artei spionajului şi
contraspionajului în anul 1583, când a descoperit, prin agenţii săi
implantaţi la curtea regelui Spaniei Filip al II-lea, că ambasadorul
Angliei la Paris, Sir Edward Stafford, era spion în slujba Spaniei.
Acesta a fost recrutat de către serviciul de spionaj al Spaniei, la
puţin timp după sosirea acestuia la Paris, în schimbul unei mari
sume de bani. Walsingham. A plasat pe lângă ambasadorul
Angliei la Paris un agent de-al lui foarte bine instruit, pe nume
„Roger”, care l-a „aprovizionat” pe Sir Edward Stafford cu
„informaţii” pregătite special pentru regele Spaniei, de către
contraspionajul englez.
În termeni de specialitate contemporani, rezultă că ambasadorul
trădător a fost transformat, fără ştirea lui, într-un agent de
intoxicare a regelui Filip al II-lea al Spaniei şi a serviciului de
spionaj spaniol. Această metodă se aplică şi în zilele noastre de
către serviciile de informaţii conduse de oameni inteligenţi. Dintr-
o, sursă de pericol la adresa securităţii ţării sale, Edward Stafford
a fost transformat într-un slujitor inconştient al acesteia. El nu
numai că nu a fost retras de la postul său, ceea ce ar fi constituit
o enormă greşeală, deoarece spaniolii ar fi ajuns la bănuieli, dar
nici măcar nu a fost investigat şi judecat pentru actul său de
trădare, murind de bătrâneţe şi cu reputaţia nepătată. Judecarea
acestuia ar fi fost de natură să aducă mari prejudicii prestigiului
politic al Angliei.
Un alt model strălucit de folosire a armei spionajului de către Sir
Francis Walsingham s-a consumat tot în Franţa. Acesta a aflat din
sursele sale umane de agentură că Partidul Catolic Francez,
condus de ducele de Guise, pusese la cale un plan de evadare,
din detenţia în care se afla, a Măriei I Stuart, care îi era şi
nepoată. Pentru a intra în posesia unor informaţii cât mai detaliate
în legătură cu acest plan şi, mai ales, pentru a cunoaşte numele
conspiratorilor din Anglia care colaborau cu cercurile catolice de
pe continent, Francis Walsingham a conceput o % acţiune
temerară. El l-a trimis în Franţa pe unul dintre cei mai străluciţi
agenţi ai săi. Este vorba de dramaturgul de mare talent
Christopher Marlowe, contemporan, prieten şi colaborator al lui
William Shakespeare. Acesta a plecat în misiune de pe poziţia de
„student la Cambridge” cu puternice „convingeri catolice deci
„adversar” al reginei Elisabeta I. „A fugit” din Anglia deoarece era
„persecutat” timp pentru obţinerea informaţiilor necesare, el însuşi
fiind admis în rândul complotiştilor, Chr. Marlowe s-a întors în
Anglia. % Pe baza informaţiilor aduse din Franţa de către
Christopher Marlowe şi a unor dovezi materiale (scrisori ale
Măriei I Stuart către sprijinitorii săi catolici din Franţa şi Spania),
obţinute de către agenţii serviciului secret englez prin
interceptarea corespondenţei diplomatice a ambasadorilor Franţei
şi Spaniei la Londra, s-au fondat suficiente capete grave de
acuzare, care au condus la judecarea şi condamnarea la moarte
a Măriei I Stuart. Se spune despre această nefericită regină că
era mult mai frumoasă decât Elisabeth I, motiv serios în plus ca
să rămână fără cap.
Pe timpul misiunii sale în Franţa, dramaturgul Christopher
Marlowe a jucat rolul de agent de penetraţie, rol pe care pot să-l
joace doar spionii de geniu. Metoda este folosită şi în secolul XXI
de către serviciile de spionaj cu tradiţie, care pun preţ pe sursele
umane, adică pe spioni.
Odată cu capul Măriei I Stuart, regina scoţienilor, au căzut multe
capete de nobili englezi, în frunte cu cel al lordului Babington,
principalul atentator la viaţa reginei Elisabeth I.
Spionajul francez şi cercurile catolice iezuite nu l-au iertat pe
Christopher Marlowe iar în mai 1593, într-o tavernă din Deptford,
nu departe de Greenwich, pe malul Tamisei, la numai 29 ani,
talentatul dramaturg a fost asasinat Christopher Marlowe, spion
de mare clasă al epocii elisabetane, a fost cel mai de seamă
precursor al lui William Shakespeare, fiind autorul unor piese
celebre creatoare de figuri titanice, precum „Tamerlan cel Mare”
(1588), „Evreul din Malta” (1590), „Tragica istorie a doctorului
Faust” (1592). Se presupune că Chr. Marlowe a colaborat cu
Shakespeare la realizarea unora dintre piesele acestuia, printre
care „Titus Andronicus” şi „Henric al VI-lea”. Denigratorii lui
Shakespeare merg mai departe, atribuindu-i lui Marlowe şi alte
mari piese de teatru semnate de „Marele Will”.
Shakespare, „diamantul” din patul reginei!
Decapitarea reginei Maria I Stuart a provocat mari văluri în lumea
catolică de la un capăt la altul al Europei, precipitând pregătirile
de război ale Spaniei împotriva Angliei.
Războiul naval dintre Spania catolică, cea mai mare putere
militară a Europei secolului XVI şi Anglia protestantă, o putere
economică în expansiune şi cea mai puţin feudală ţară europeană
a acelei epoci, nu s-a derulat numai în anul 1588, când a atins
apogeul, ci pe o perioadă mult mai îndelungată. Istoria, care
operează cu falsuri la fel de intens ca şi politica, a lăsat de înţeles
că Anglia ar fi fost, vezi doamne, victima unei agresiuni din partea
Spaniei. În a sa operă de bază „Istoria ilustrată a Angliei apărută
în anul 1926, istoricul britanic G. M. Trevelyan demonstrează, cu
argumente imbatabile (pag. 350–354), că Anglia şi nu Spania a
fost partea agresoare.
Războiul purtat de Elisabeth I împotriva Spaniei a durat 15 ani,
încheindu-se cu marele triumf din 1588 asupra „Invincibilei
Armade” a lui Filip al II-lea.
Acest război a fost purtat în subteran, de către serviciul de spionaj
englez condus de Sir Francis Walsingham şi pe faţă, de către
flota de război engleză, prin metode şi acţiuni piratereşti sub
conducerea căpitanului Francis Drake, cel mai mare pirat al
tuturor timpurilor.
Spionul de talie internaţională Francis Walsingham şi piratul
Francis Drake, cel care a revoluţionat metodele. De ducere a
războiului naval, au fost prieteni şi colaboratori excelenţi şi
amândoi au slujit de amanţi ambiţioasei regine Elisabeth I în
diferite perioade ale domniei acesteia.
Atunci când se afla în intimitate cu lordul Francis Walsingham,
care o iubea cu pasiune, Elisabeth I îi zicea „dragul meu maur”.
Piratul Francis Drake avea acces în budoarul celibatarei regine
mai ales după ce se înapoia, în portul Plymouth, cu corabia
încărcată cu aurul jefuit de pe galerele spaniole, scufundate în
apele Atlanticului şi Pacificului, pe care îl vărsa în vistieria
Elisabethei I.
Cârcotaşii istoriei pretind că regina Elisabetha I ar fi întreţinut
relaţii de natură amoroasă (reale sau platonice) chiar şi cu William
Shakespeare (1564–1616). Într-unul din momentele lor de
intimitate, iritată de comportamentul îndrăzneţ al marelui
dramaturg, Elisabeth I i-ar fi spus: „Dragă Will, într-o zi voi porunci
să fii spânzurat! Shakespeare i-ar fi răspuns: „Nu cred, iubito, că
vei face acest lucru!” „De ce nu l-aş face?”- a întrebat regina
surprinsă. „Pentru că eu sunt cel mai strălucitor diamant din
coroana ta!”, i-a răspuns William Shakespeare. Istoria i-a
confirmat această autoapreciere ca fiind pe deplin justificată.
Călătoriile lui Columb ― misiuni de spionaj.
Dintre toate fenomenele sociale cunoscute de către fiinţa umană,
războiul a fost şi va rămâne, până la capătul lumii, mediul cel mai
favorabil practicării şi dezvoltării artei spionajului.
Perioadele îndelungate de război au fost adevărate epoci de aur
pentru dezvoltarea spionajului, atât sub aspect practic, cât şi
instituţional, favorizând apariţia şi manifestarea unor adevărate
genii în acest plan. Un asemenea spion de clasă genială a fost
inegalabilul Sir Francis Walsingham, consilierul de taină al reginei
Elisabeth I.
Acest nobil cu o educaţie superioară, adept al unor concepţii
religioase libertine, a descifrat ca nimeni altul sensul „istoriei,
contribuind într-un mod decisiv la plasarea ţării sale pe acele
coordonate politice, economice şi militare, interne şi internaţionale
care aveau să transforme Anglia, devenită în timp Marea Britanie,
cea mai dezvoltată ţară de pe glob, stăpână a unui „imperiu în
care Soarele nu apune niciodată”, cum avea să se pronunţe, cu o
aroganţă tipic engleză. Benjamin Disraeli (1804–1881), unul
dintre cei mai mari prim-miniştri ai Marii Britanii, lider al Partidului
Conservator, cel care a obţinut pentru Anglia acţiunile Canalului
de Suez şi a proclamat-o pe regina Victoria împărăteasă a Indiei.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Anglia se afla. Într-un
moment de răscruce al existenţei sale.
Descoperirea „Lumii Noi” de către celebrul navigator genovez
Cristofor Columb, între 1492 şi 1504 şi mutarea principalelor rute
de navigaţie maritimă din Marea Mediterană în Oceanul Atlantic
au dat un impuls deosebit comerţului, industriei şi creşterii rolului
flotelor comerciale şi de război. Deşi li s-a conferit un caracter
ştiinţific de îmbogăţire a cunoştinţelor despre Pământ, în esenţa
lor, călătoriile lui Cr. Columb au fost, în realitate, misiuni de
cercetare şi spionaj, fiind urmate de cuceriri militare, războaie,
etnocid şi exploatarea sălbatică a civilizaţiilor pre-columbiene din
spaţiul emisferei occidentalei.
Spania şi Portugalia au profitat cel mai mult de pe urma acestor
„descoperiri”.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea (1494), lumea cunoscută
din afara Europei a fost atribuită, de Papa de la Roma, Spaniei şi
Portugaliei, Anglia fiind exclusă de la această împărţire. După
excomunicarea „reginei eretice”, Papa Pius al V-lea a dat mandat
regelui Filip al II-lea al Spaniei s-o detroneze, inclusiv prin
asasinare.
Flotele de război ale Spaniei şi Portugaliei i-au interzis Angliei
accesul la cucerirea vreunor teritorii din America Centrală şi de
Sud, precum şi utilizarea căilor de navigaţie prin sudul Africii
(Capul Bunei Speranţe) spre Oceanele Indian şi Pacific.
Spionajul s-a născut din războaie.
Boicotată de lumea catolică, mult mai accentuat feudală decât ea,
Anglia risca să rămână un stat insular sărac, o putere minoră,
expusă tuturor pericolelor.
Spionii, piraţii şi negustorii ― triunghiul de forţă al epocii
elisabetane ― au făcut ca soarta Angliei să fie cu totul alta decât
cea pe care i-o hărăziseră duşmanii săi, Prietenia şi colaborarea
strânsă şi îndelungată dintre diplomatul rafinat Francis
Walsingham, curtean uns cu toate alifiile, maestru al intrigilor şi
analist de profunzime şi Francis Drake, navigator de geniu,
inovator în construcţiile navale şi în ducerea acţiunilor de luptă pe
mare, inclusiv în piraterie, au conferit dimensiuni globale
spionajului practicat de Anglia în epoca reginei Elisabeta I,
activitate devenită tradiţională în secolele următoare.
Dimensiunea navală a cercetării strategice practicată de englezi
în perioada respectivă a contribuit la crearea celui mai dezvoltat şi
mai eficient spionaj naval cunoscut în istorie, domeniu în care
englezii au deţinut monopolul până în perioada primului război
mondial (1914–1918). Acesta a contribuit la elaborarea strategiei
navale a Angliei, cu obiectivul central al acesteia: cucerirea
supremaţiei navale în lume, prin crearea unei flote de război fără
egal, materializată în „senior service” cum le place britanicilor să-
şi numească flota militară şi în zilele noastre. Toate aceste
evoluţii şi-au avut sorgintea în epoca elisabetană.
Spionii lui Francis Walsingham, sub acoperire diplomatică, sub
cea de negustori particulari sau de „opozanţi politici şi religioşi” ai
reginei protestante Elisabeth I, au penetrat curtea regilor Franţei
şi Spaniei, au pătruns în centrele Ordinului iezuiţilor şi în cercul
intim al Papei Pius al V-lea. Tot în perioada respectivă, Anglia a
fost prima ţară occidentală care a stabilit relaţii politico-
diplomatice solide cu Moscova şi a practicat un comerţ intens cu
Rusia interioară, prin „English Moscovy Company”.
Spionii englezi au reuşit să câştige bunăvoinţa şi sprijinul pentru
Anglia ale puternicilor sultani de la Istanbul şi să ajungă la curţile
monarhilor moguli din India.
Cu cel puţin 10–15 ani înaintea marii confruntări navale dintre
Spania şi Anglia, din anul 1588, Anglia s-a comportat de o
manieră deosebit de agresivă în acţiunile sale pe mare, împotriva
Spaniei, Portugaliei şi Franţei.
Jaful înnobilează piraţii englezi.
Spionul-pirat Francis Drake, viitorul lord şi amiral al flotei engleze,
a instituit un sistem foarte eficient de supraveghere a liniilor de
navigaţie din Atlantic şi din jurul Capului Bunei Speranţe (sudul
Africii), a bazelor navale din Spania, în special a celei de la Cadiz,
precum şi a coloniilor spaniole din „Lumea nouă”. Pe baza
informaţiilor culese, Francis Drake a organizat, ani la rând,
fulgerătoare atacuri de tip pirateresc împotriva corăbiilor spaniole
care se întorceau în ţară încărcate cu aur, argint şi pietre
preţioase.
La începutul anului 1578, Francis Drake a pornit cu teribila sa
corabie de război şi o mică escadră din Plymouth, a străbătut
toată jumătatea de sud a Atlanticului, a trecut prin strâmtoarea
Magellan, unde a pierdut două nave şi a intrat în apele Oceanului
Pacific. Această acţiune i-a luat prin surprindere totală pe spanioli.
Drake şi piraţii săi au acostat în toate coloniile spaniole din Chile,
Peru şi Mexic, pe care le-au cucerit, de regulă fără luptă, spaniolii
fiind de-a dreptul buimăciţi de această apariţie inimaginabilă şi le-
a jefuit sistematic. Navele spaniole din Pacific au fost jefuite şi
scufundate cu aceeaşi uşurinţă.
Încărcată cu prăzi până la capacitatea maximă, nava lui Francis
Drake a făcut ocolul Pământului, străbătând Oceanul Pacific,
trecând prin arhipelagul Filipinelor în Oceanul Indian, apoi,
ocolind Capul Bunei Speranţe, a intrat în Oceanul Atlantic,
ajungând în portul Plymouth, în anul 1580, adică exact la trei ani
de la plecare. Nava cu care F. Drake a făcut înconjurul lumii s-a
numit „Golden Hind”.
După ce a acostat la dană, prima întrebare pe care a pus-o
marele navigator şi temerarul pirat a fost următoarea: „Regina
trăieşte, este sănătoasă?” Toate bogăţiile jefuite de la spanioli au
fost vârâte în vistieria reginei Elisabeth I. Suverana Angliei, în loc
să-l spânzure pe pirat sau să-l dea pe mâna Inchiziţiei, cum o
cereau înţelegerile stabilite între capetele încoronate ale Europei
feudale, nu numai că nu l-a „dojenit”, ci pur şi simplu l-a înnobilat,
în cadrul unei ceremonii deosebit de pompoase, la 4 aprilie 1581.
Este clar că regina Elisabeth I a Angliei, sfidându-i pe toţi
monarhii din Europa, a ridicat spionajul şi pirateria la rang de
politică de stat.
Englezii nu l-au vândut pe piratul Francis Drake regelui Spaniei,
de exemplu, care reprezenta cea mai mare putere militară şi
economică a lumii din acea perioadă şi pentru care Filip al II-lea
ar fi dat aur frumos, aşa cum l-au vândut politicienii sârbi pe fostul
lor preşedinte, Slobodan Miloşevici, în anul 2001.
Aducerea de bogăţii de peste mări pentru prosperitatea ţării lor a
fost una din trăsăturile fundamentale ale englezului, fie că a fost
nobil sau om de rând, comerciant sau misionar, moşier sau
industriaş, om de ştiinţă şi cultură, pirat sau spion. Aceasta a fost
una din cauzele pentru care Anglia a ajuns cea mai mare putere
economică şi militară a lumii, pe care a dominat-o efectiv cel puţin
150 ani, iar timp de 450 ani nu a pierdut niciun război, chiar dacă
a trecut şi ea prin crize şi perioade cumplite, cum au fost anii celui
de-al doilea război mondial (1939–1945).
Din nefericire, această trăsătură le-a lipsit aproape cu desăvârşire
românilor de-a lungul întregii lor existenţe. În ultimii 2.000 ani, din
spaţiile geografice locuite de români, ca, de altfel, din întreaga
Peninsulă Balcanică, s-au scos continuu bogăţii în folosul altor
naţiuni, inclusiv al celei engleze.
Singurele perioade istorice în care s-au depus eforturi pentru a se
aduce o cât de câtă avuţie în ţară au fost în anii 1940–1944, în
plin război, când ţara era guvernată de către armată şi când
mareşalul Ion Antonescu a reuşit să scoată din Banca celui de-al
Treilea Reich tone de aur pe care le-a depus în Banca Naţională
a României, perioadă în care s-a urmărit „românizarea capitalului”
din economie, precum şi în perioada istorică a socialismului, când
au fost cumpărate sute de tone de aur de pe piaţa internaţională,
cu care a fost consolidată din nou Banca Naţională. În rest,
Dumnezeu cu mila şi sărăcie cât putem duce.
CAPITOLUL II. SPIONII CÂŞTIGĂ PRIMUL RĂZBOI.
Filip II ― Elisabeth I: o căsătorie ratată, un război garantat!
Filip al II-lea (1556–1568), fiul lui Carol Quintul, a fost cel mai de
seamă reprezentant al absolutismului spaniol şi unul dintre cei
mai fanatici susţinători ai contrareformei în Europa de Vest.
Acesta era convins că Dumnezeu l-a hărăzit cu misiunea divină
de a îndrepta „răul protestant” şi de a restaura dominaţia absolută
a Bisericii Catolice în întreaga Europă apuseană. Filip al II-lea
nutrea convingerea că, dacă va supune Anglia şi restaura
Biserica romanocatolică în această ţară, restul Europei va fi
supus mai uşor. La început, a procedat cu tact şi cu duhul
blândeţii. După ce i-a murit soţia, care era soră cu Elisabeth I,
Filip a cerut-o pe aceasta din urmă în căsătorie, trimiţându-i în
dar, odată cu această cerere şi o casetă cu bijuterii de mare
valoare.
Elisabeth I, recunoscută în istorie pentru lăcomia şi zgârcenia ei
devenite legendare, a reţinut caseta, dar i-a respins brutal cererea
în căsătorie, trimiţându-i în schimb un „dar” ce consta dintr-o ladă
plină cu ghiulele de tun. Jignit peste măsură de „impertinenţa”
Elisabethei, Filip al II-lea a trecut la varianta militară de stăpânire
a Angliei, hotărând să o cucerească pur şi simplu.
Pentru a cunoaşte intenţiile ascunse ale regelui Spaniei şi, mai
ales, pentru a intra în posesia planurilor de operaţii ale armatei şi
flotei spaniole, Francis Walsingham a pus la punct o reţea de
agenţi de penetrare, cu care puţine servicii de informaţii s-ar
putea lăuda în întreaga lor existenţă, chiar şi în zilele noastre.
Şeful reţelei de agenţi de spionaj care a operat în Spania cu ani
de zile înaintea războiului naval deschis dintre cele două state,
din anul 1588, a fost Antony Standen, de origine nobilă, cu studii
superioare la Cambridge, cunoscător a mai multor limbi străine.
A. Standen a avut mână liberă din partea lui Walsingham,
dovedindu-se un spion de geniu, ale cărui performanţe în materie
de spionaj nu au putut fi estompate de trecerea timpului. Aplicând
o strategie indirectă, specifică conducătorilor politici şi militari
englezi de-a lungul secolelor, Antony Standen, după ce şi-a croit
o altă identitate, legendată credibil pe parcursul mai multor ani,
sub numele de Pompeo Pellegrini, şi-a stabilit reşedinţa, nu în
Spania, ci în Marele Ducat al Toscanei, la Florenţa, mare centru
financiar al Europei, având relaţii foarte strânse cu Spania.
Standen, alias Pompeo Pellegrini, a reuşit să pătrundă în
cercurile cele mai înalte din conducerea Toscanei şi să-l
recruteze pe Giuseppe Figliazzi, desemnat ambasador la Madrid,
devenind o sursă umană de informaţii de o valoare excepţională
pentru Anglia. O lovitură şi mai mare dată de către Standen a
constat în recrutarea unui flamand, al cărui nume istoria nu l-a
putut înregistra, al cărui frate lucra în Spania, nici mai mult nici
mai puţin decât sub comanda nemijlocită a marchizului de Santa
Cruz, mare amiral al viitoarei „Armada” însărcinat cu elaborarea
planurilor de operaţii împotriva Angliei.
Culmea gloriei, visul de aur al oricărui serviciu de spionaj este
acela de a-şi implanta un agent în însuşi „creierul” statului advers,
adică la cartierul general al forţelor armate ale acestuia, acolo
unde se iau cele mai importante hotărâri şi se elaborează cele
mai secrete documente imaginabile, adică planurile de operaţii
ale armatei. A intra în posesia unor asemenea planuri, fără ca
adversarul să bănuiască acest lucru, înseamnă a câştiga războiul.
Vai de cei ce suferă asemenea pierderi, aşa cum s-a întâmplat cu
planul de operaţii al armatei române în timpul primului război
mondial, în marea bătălie de pe Neajlov şi Argeş, pentru apărarea
Bucureştiului, în decembrie 1916 (vezi „Istoria războiului pentru
întregirea României”, de Constantin Kiriţescu, vol. II, pag.216).
Ne-am numărat printre puţinele ţări beligerante care şi-au pierdut
capitalele, pentru că nu au fost în stare să le apere.
La sfârşitul anului 1586, agentul flamand a predat englezilor copii
de pe documentele operative ale flotei şi armatei de uscat ale
Spaniei, precum şi de pe rapoartele cu privire la stadiul de
realizare a acestora. Pentru ca documentele să ajungă la
Standen, agentul flamand s-a folosit de curierii diplomatici ai
Toscanei.
Pe baza informaţiilor detaliate şi de excepţională valoare furnizate
de „reţeaua Standen”, englezii au putut organiza, în anul 1587, o
lovitură navală preventivă asupra bazei principale a flotei de
război spaniole de la Cadiz, „Să-i radem barba regelui Spaniei!”
Căpitanul Francis Drake, având sub comandă o escadră formată
din 23 nave de război, a atacat prin surprindere baza navală
Cadiz, unde erau concentrate circa 80 nave de război ale flotei
Spaniei.
Surprinderea a fost totală iar pierderile suferite de spanioli
deosebit de mari. Au fost scufundate 30 de nave mari de război,
precum şi un număr de depozite de muniţii şi alte materiale de
război, iar instalaţiile portuare scoase din funcţiune. Acest raid
deosebit de îndrăzneţ s-a înscris ca o victorie strălucită a Angliei,
producând efecte politice şi psihologice în întreaga Europă şi, mai
ales, la întârzierea operaţiilor navale şi terestre, care vizau
ocuparea Angliei de către spanioli, cu un an de zile. Temerarul
raid naval condus de Francis Drake asupra Cadizului s-a
desfăşurat sub deviza „să-i radem barba regelui Spaniei”. Chiar
dacă marinarii-piraţi ai Angliei nu i-au ras la propriu barba regelui
Filip al II-lea, i-au dat suficiente motive ca să şi-o smulgă singur.
Atacul de la Cadiz a contribuit la ridicarea moralului marinarilor
flotei engleze, care ştiau ce însemna, în acele vremuri, puterea
militară a Spaniei.
„Invincibila Armada”- învinsă de Spionajul englez.
Presat de Vatican s-o înlăture cât mai rapid, prin orice mijloace,
pe regina Elisabeth, de pe tron şi iritat la culme de actul de
execuţie a Mariei Stuart şi raidurile piratereşti ale englezilor, în
luna mai 1588, Filip al II-lea declanşează marea operaţie
combinată, navală şi terestră, pentru invadarea Angliei. Planul de
operaţii al forţelor de invazie spaniole prevedea o amplă acţiune
sincronizată a flotei şi a armatei de uscat. Acestea urmau să
înainteze până în zona Canalului Mânecii, având ca reper comun
portul Calais.
Flota de război comandată de ducele Medina Sidonia urma să
angajeze, în timpul marşului, flota engleză şi s-o distrugă. În faza
a doua a operaţiei, flota avea misiunea să asigure transportul şi
desantarea armatei de uscat pe coastele Angliei, în scopul
cuceririi acesteia.
Flota engleză era comandată de lordul Howard de Effingham.
Istoricii, atât de o parte, cât şi de alta, susţin că cei doi
comandanţi supremi erau lipsiţi de experienţa războiului pe mare
şi, în afară de farmecul personal, cu care şi-au încântat probabil
suveranii, nu aveau nimic comun cu valoarea militară.
Adevăratele talente pe toată durata acţiunilor navale s-au dovedit
a fi amiralul spaniol Diego de Valdez şi Francis Drake, avansat şi
el la gradul de amiral, după ce a condus temerarul raid asupra
Cadizului.
Armata de invazie spaniolă care înainta pe uscat era comandată
de către ducele de Parma.
Datorită spionilor lui Walsingham, care au penetrat până la cel
mai înalt nivel eşaloanele de comandă ale flotei şi armatei de
uscat ale Spaniei, englezii cunoşteau, în cele mai infime detalii,
planurile de operaţii ale spaniolilor. Aceştia au sesizat că, între
înaintarea flotei spaniole, compusă din 130 nave mari de război şi
armata de uscat, s-a creat un decalaj de timp, care a crescut
treptat.
După mai multe angajamente nedecisive cu flota engleză, flota
spaniolă, cunoscută în istorie sub genericul „Armada” a ajuns în
zona portului francez Calais cu două săptămâni înaintea armatei
de uscat a ducelui de Parma.
Englezii au exploatat în mod strălucit această enormă eroare
strategică a spaniolilor care, în final, a decis soarta războiului. În
după-amiaza zilei de 29 iulie 1588, o puternică escadră de nave
engleze specializate în bombardamentul cu mijloace incendiare
(în principal, ghiulele înroşite în foc), sub comanda amiralului
Francis Drake, a atacat flota spaniolă. Aceasta rămăsese, în
mare parte, fără muniţie, datorită angajamentelor anterioare.
Incendiile provocate de navele engleze au creat o panică imensă.
Navele rămase nedistruse au navigat spre nord, apoi în jurul
Scoţiei şi Irlandei şi, după ce o parte din acestea a fost distrusă
de o puternică furtună, s-au înapoiat la Cadiz. Din flota de 130 de
nave de război, au mai supravieţuit 53 de nave şi acestea
ajungând în apele spaniole într-o stare jalnică.
Înfrângerea Spaniei în războiul naval din vara anului 1588 s-a
datorat atât contribuţiei excepţionale a serviciului de spionaj
englez în descoperirea la timp a tuturor planurilor şi intenţiilor
adversarului, precum şi modului total diferit în care cele două flote
concepeau ducerea războiului pe mare.
Cu toate că navele de război spaniole (numite galioane) erau mult
mai mari, cu mai multe tunuri la bord decât navele engleze,
acestea duceau lupta navală tot aşa cum au dus-o grecii şi
romanii, adică într-un mod cât mai apropiat de lupta pe uscat.
Galioanele spaniole erau ticsite de soldaţi din trupele terestre, de
marinari care deserveau tunurile şi sistemul de vele, precum şi de
sclavi care mânuiau ramele de. Locomoţie în lipsa vântului. Pe
navele spaniole lipsea principiul unităţii de comandă, deoarece
ofiţerii şi soldaţii din trupele de uscat aflaţi la bord îi tratau cu
superioritate şi dispreţ pe marinari.
Pe timpul luptei, navele spaniole căutau să se apropie cât mai
repede de navele inamicului, să le abordeze, după care lupta se
ducea ca pe uscat, intrând în acţiune efectivele de soldaţi de la
bordul navelor, folosind cu precădere săbiile.
Încă din secolul al XVI-lea, englezii, mai ales prin contribuţia
amiralului pirat Francis Drake, au revoluţionat modul de ducere a
războiului pe mare. Navele engleze nu foloseau ramele ca mijloc
de propulsie, deci nu aveau sclavi la bord. Se naviga exclusiv cu
velele dispuse într-o arboradă calculată optim, ceea ce le asigura
o viteză mai mare decât a navelor spaniole.
La bordul navelor engleze nu existau soldaţi, ci doar marinari,
instruiţi ca tunari excelenţi. Tot aceştia erau şi mânuitori de sabie
şi muschetă, atunci când abordajul nu putea fi evitat. Principalul
mijloc de luptă era tunul, iar navele erau adevărate purtătoare de
baterii mobile.
Navele engleze nu urmăreau apropierea de navele inamicului, ci
angajarea acestora de la bătaia maximă a tunurilor şi distrugerea
lor, de regulă, cu focul artileriei. Pentru aceasta, căpitanii englezi
urmăreau să facă manevre pe mare care să le pună navele în
poziţia cea mai avantajoasă, pentru folosirea cu efecte maxime a
focului artileriei. Cei care au făcut prăpăd în grandioasa flotă a lui
Filip al Il-lea înţesată cu conchistadori au fost tunarii de la bordul
navelor engleze, care ştiau să tragă mult mai bine decât omologii
lor spanioli.
Campania regelui Spaniei de cucerire a Angliei şi de stârpire a
„cuibului de eretici” pe care aceasta îl reprezenta, în frunte cu
regina sa „excomunicată”, a fost însoţită de o imensă propagandă
psihologică pe fond religios-catolic. „Invincibila Armada” a fost
binecuvântată de Papa de la Roma, iar navele de război şi trupele
au fost „sfinţite” de slujbe ale înalţilor prelaţi catolici, în frunte cu
fanaticii iezuiţi. Filip al II-lea, el însuşi un credincios catolic fanatic,
a crezut din toate puterile lui că, prin ceea ce întreprind el şi
armata sa, nu fac altceva decât să îndeplinească voinţa lui
Dumnezeu. La aceasta, se mai adaugă credinţa cu privire la
sorgintea divină a regalităţii. Aceasta nu şi pentru Elisabeta I, care
era considerată de către întreaga Europă „catolică drept
„uzurpatoare”.
Socoteala de la palatul regal şi de la Vatican, nu s-a potrivit cu
cea de pe mare. În loc să le dea o victorie strălucită, aşa cum se
aşteptau şi cum credeau că merită, bunul Dumnezeu le-a dat
spaniolilor şi regelui lor o zdrobitoare înfrângere.
Din experienţa de mii de ani a Omenirii se ştie că Dumnezeu i-a
ajutat întotdeauna pe cei ce se ajută singuri, adică pe cei mai
buni, indiferent de credinţa sau necredinţa lor. Dacă victoria în
războaie ar fi ţinut numai de credinţa creştină, atunci hunii,
mongolii, arabii şi turcii musulmani n-ar fi trebuit să câştige nicio
luptă, ori toţi aceştia au făcut, secole la rând, adevărate ravagii în
lumea celor. Ce purtau crucea şi se închinau lui Dumnezeu.
După anul 1989, în fosta lume socialistă, bisericile şi sectele
religioase se află într-o expansiune de-a dreptul explozivă. Se
distrug fabricile şi se înalţă peste tot biserici. România nu face
excepţie de la aceste practici. Ne-am distrus sistemul de irigaţii
dar ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ploaie. Ne rugăm pentru
propăşirea neamului dar o treime din suprafaţa arabilă a ţării este
nelucrată, este pârloagă iar restul pământului este lucrat cu
metode medievale.
Nu cred că Dumnezeu ne va ajuta numai pentru că tămâiem şi ne
rugăm. Dacă vom continua ceea ce am făcut în ultimul deceniu al
secolului XX, avem Şansa de a bălti în continuare la periferia
civilizaţiei europene, de a întinde mâna după pomeni şi, mai rău
decât toate acestea, de a ieşi pur şi simplu din istorie.
Este bine să înalţi biserici şi să te rogi dar, mai înainte de toate,
să-ţi faci datoria la cele mai înalte cote ale capacităţii tale.
Iresponsabilitatea, ineficienţa, hoţia, lipsa disciplinei sociale şi a
moralei muncii nu pot fi suplinite prin rugăciuni şi tămâieri.
Cu siguranţă că, pe durata războiului naval din 1588, atât
marinarii spanioli, cât şi cei englezi s-au rugat şi şi-au făcut
semnul sacru al crucii atunci când navele lor au intrat în luptă, dar
Dumnezeu i-a ajutat pe cei care ştiau să tragă mai bine cu
tunurile.
Până când nu vom înţelege acest adevăr elementar, noi, românii,
nu vom ajunge niciodată o ţară dezvoltată şi o naţiune respectată
a Europei. Dacă vom avea curajul să ne privim în oglinda propriei
noastre conştiinţe şi ne vom compara ― cu alte state şi naţiuni de
dimensiunea noastră sau chiar mai mici din Europa, va trebui să
admitem că noi nu am rezolvat niciuna din problemele puse de
epoca modernă specifice secolului XX recent încheiat şi nu
suntem pregătiţi sub niciun aspect pentru a face faţă marilor
probleme ce se conturează pentru secolul XXI, decât tot în stilul
românesc tradiţional, adică incomplet, improvizat, cu ocolirea
sistematică a obstacolelor, după principiul care ne-a făcut
cunoscuţi în lume, adică „merge şi aşa”.
Anglia a „inventat”. Poliţia politică.
Până la moartea sa, survenită în anul 1603, regina Elisabeth I a
continuat să ducă un război naval neîntrerupt împotriva Spaniei,
care a reuşit să-şi refacă într-un timp record flota distrusă în anul
1588, fără a obţine, însă, o schimbare radicală a raportului
general de forţe dintre Spania şi Anglia.
Orientarea ţării spre o strategie navală, dezvoltarea susţinută a
flotei de război, integrată organic cu flota comercială, susţinută de
o economie dinamică bazată pe manufacturi, deservită de un
serviciu de spionaj cu vocaţie globală, emanaţie a epocii
elisabetane s-au dovedit mai mult decât corecte, plasând Anglia
pe coordonatele ce aveau să o transforme în puterea numărul
unu a lumii în secolele următoare.
Elisabeth I nu a reuşit să cucerească nimic din vastele colonii
deţinute de Spania.
Neputând pătrunde în zonele tropicale şi sudice ale „Lumii noi”,
încă din anii domniei Elisabethei I, Anglia a început să se
orienteze către spaţiul Americii de Nord, pe care îl va lua treptat
în stăpânire. Începutul l-a făcut Walter Raleigh, în 1585–1587,
întemeietorul coloniei Virginia.
Pe timpul celor 45 ani. Cât a domnit, împotriva reginei Elisabetha
I au fost descoperite şi anihilate total, prin decapitări masive, un
număr de 20 de tentative de asasinat. În imnul naţional al
englezilor se cere şi în zilele noastre, ca „Dumnezeu s-o apere pe
regină”. Nu ştiu cât de mult a „apărat-o” Dumnezeu pe regina
Elisabeth I, care mai era şi „excomunicată” de către Papa Pius al
V-lea, dar serviciile sale de securitate şi de spionaj au apărat-o cu
maximum de eficienţă şi aici s-a văzut că Dumnezeu îi apără pe
cei care ştiu să se apere singuri.
Moştenirea reginei Elisabeth I: spionajul aristocratic.
Una din moştenirile de mare preţ lăsate englezilor de către
Elisabeth} a fost serviciul regal de spionaj, fondat de către lordul
şi amantul majestăţii sale, Francis Walsingham.
Încă de la începuturile sale, acest serviciu a fost încredinţat
exclusiv clasei aristocratice engleze. Resursele umane au fost
selecţionate şi recrutate de la cele două vechi centre universitare
ale Angliei, Cambridge şi Oxford.
Din secolul al XVI-lea şi până în anul 1992, serviciul de spionaj al
Angliei, indiferent de transformările prin care a trecut, nu a fost
îngrădit, în misiunile şi acţiunile sale, de niciun fel de lege. Prima
lege, formulată în termeni foarte generali cu privire, la Secret
Intelligence Service al Marii Britanii, a fost trecută prin Parlament
în cursul anului 1992. Timp de sute de ani, până în anul 1995,
numele şefilor serviciilor de securitate şi de informaţii britanice nu
au fost cunoscute public. Niciodată şi nici în anul 2001, în
Parlamentul Marii Britanii nu au existat comisii de control asupra
serviciilor de securitate şi de informaţii.
Asemenea „comisii”, alcătuite de ochii lumii, din ignoranţi în
materie, există doar în Congresul S. U. A. Nimeni nu le ia însă în
serios (a se vedea „Un secol al spionilor de Jeffrey T. Richelson,
veteran al C. I. A., Editura Oxford University Press, New York,
1995).
„Comisii de control” ale Serviciului Român de Informaţii şi a
Serviciului de Informaţii Externe există şi în Parlamentul
României, copiate fărä niciun fel de discernământ după americani
sau impuse de consilierii americani, care ne elaborează, de ani
de zile, politica internă şi externă. Asemenea „comisii”, alcătuite
din oameni, poate de bună credinţă dar străini de nişte domenii
atât de sensibile şi de profesioniste, nu pot decât să încorseteze
activitatea acestor servicii.
Faptul că Parlamentul Marii Britanii, unul din cele mai vechi din
lume, nu are atribuţiuni de control asupra serviciilor secrete,
subordonate primului ministru, nu înseamnă că acestea scapă
oricărui control. Din cele mai vechi timpuri, atunci când se simte
nevoia unor controale, a unor investigaţii legate de situaţii
speciale, a unor cazuri de trădare sau de căderi ale unor agenţi
proprii, eşecuri sau neîmpliniri pe linia atribuţiilor profesionale, la
englezi există practica formării unor comisii sau comitete ad-hoc,
alcătuite din experţi în materie, de regulă oameni care au lucrat în
aceste servicii, s-au distins printr-un înalt profesionalism şi
rezultate de excepţie, aflaţi în rezervă sau retragere, fără
apartenenţă de partid. După îndeplinirea misiunii pentru care au
fost înfiinţate şi mandatate, aceste comisii sunt desfiinţate. În
Marea Britanie, se pune un accent deosebit pe oamenii de
valoare, indiferent de vârstă. Englezii şi nu numai ei, nu aplică
criterii zootehnice în evaluarea oamenilor, cum se practică de
foarte multă vreme în România, adică dacă este bătrân trebuie să
plece şi nimeni nu mai apelează la el, cu excepţii foarte rare,
indiferent de valoare.
Practica englezilor mi se pare deosebit de corectă şi de eficientă.
Într-o comisie de control parlamentară, fiecare membru va căuta
să tragă spuza pe turta partidului său, cauzând mai multe daune
decât foloase. Exemplul comisiilor din Parlamentul României este
tipic în acest sens.
Serviciul de spionaj al Marii Britanii a fost strâns legat, de la
începuturile sale, de obiectivele creşterii puterii economice şi
militare ale statului. Acesta a fost integrat în viaţa economico-
financiară şi tehnico-ştiinţifică a Marii Britanii. Nu există oameni
proeminenţi de ştiinţă şi de cultură din Marea Britanie care, de-a
lungul activităţii lor, să nu fi colaborat, sub o formă sau alta, cu
serviciul naţional de informaţii, cu efecte benefice pentru toată
lumea.
Biserica Anglicană, instituţie fundamentală a societăţii, a adus
imense servicii organelor de securitate şi de spionaj ale Marii
Britanii.
Se pot, oare, lăuda românii cu asemenea deprinderi, indiferent la
care perioadă din existenţa lor ne-am referi? Cu siguranţă că nu.
Dacă am fi făcut ca englezii, am fi fost şi noi mai aproape de
nivelul lor de civilizaţie.
Asasinarea lui Mihai Viteazul putea fi evitată. De securişti şi
spioni.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când cei cinci milioane
de englezi liberi luptau cu disperare pentru a nu cădea sub jug
străin şi pentru a nu fi scoşi din istorie, sub conducerea inimoasei
regine Elisabeth I, popoarele din Peninsula Balcanică, inclusiv
românii, se aflau de peste 100 ani sub greaua stăpânire otomană.
Cauza fundamentală a căderii formaţiunilor statale feudale din
Balcani sub stăpânire otomană a constat în incapacitatea regilor,
principilor şi nobilimii din aceste state de a se uni în faţa
pericolului otoman comun.
Formaţiunile statale feudale din Balcani, în ciuda rezistenţei lor
eroice, mai ales a celor de la nord de Dunăre, au căzut una câte
una. Dacă ar fi acţionat în unitate, cel mai probabil că oştile
acestor state ar fi reuşit să le interzică otomanilor debarcarea pe
malul de vest al Bosforului. Acest adevăr l-au învăţat conducătorii
politici şi militari din Balcani abia după 459 ani şi l-au pus în
aplicare cu rezultate maxime pe durata primului război balcanic
din 1912.
În secolele de luptă antiotomană, în aria Balcanică s-au ridicat
figuri luminoase de principi şi comandanţi creştini, precum Mircea
cel Bătrân (1386–1418), Ştefan cel Mare (1457–1504), Iancu de
Hunedoara, Mihai Viteazul (1593–1601), principi români de
renume european.
Victoriile repurtate de oştile române sub conducerea principelui
Mihai Viteazul în anii 1594–1595 sunt comparabile, prin
amploarea şi efectele lor politice chiar şi temporare, cu victoriile
Elisabethei I a Angliei din anii 1587–1588. Anglia a fost ferită de
cucerirea spaniolă, iar Principatele Române de transformarea lor
în provincii otomane.
Şi regina Angliei şi principele, Mihai au fost întregitori de ţară şi de
neam. Elisabeth I prin încorporarea în regatul său a Scoţiei, iar
Mihai Viteazul prin cucerirea Transilvaniei, în urma bătăliei de la
Şelimbăr (1599) şi a Moldovei, care a cedat fără luptă (1600).
A fost extraordinar de strălucită opera Unirii, chiar şi pentru puţin
timp, a celor trei principate într-un singur stat, precum şi gândul lui
Mihai Viteazul de a-şi transforma domnia într-o dinastie ereditară.
Dacă cele două acţiuni politice i-ar fi reuşit şi s-ar fi perpetuat în
timp, istoria românilor ar fi luat un cu totul alt curs.
Statul naţional unitar român creat în 1600 de către strălucitul
principe Mihai Viteazul nu a supravieţuit în timp, mai presus de
toate, din cauza lipsei unui fundament economic puternic şi nu
pentru că această idee nu apăruse încă în capetele cărturarilor.
Cărturarii, indiferent de grandoarea lor, nu au fost niciodată
făuritori de state. Acestea au fost create de viaţa economică, de
puterea economică, de cantitatea mărfurilor produse şi de ce
exista în vistierii. Naţiunile s-au născut mai degrabă cu tunul,
decât cu condeiul.
Înţelepţii şi cărturarii au fost produsul unor societăţi bogate,
prospere şi expansive. Nimeni nu poate gândi şi crea în sărăcie.
Cărturarii au fost podoabele de preţ ale unor coroane dar nu
fondatori ai acestora. Şi Mihai Viteazul ca şi Elisabeth I au
promulgat legi cu caracter de „legare”. Principele român i-a „legat”
pe ţărani de pământ, iar regina Angliei i-a „legat” pe lucrători.
(viitorii muncitori) de manufacturi.
Şi regina Elisabeth I a avut „şanse” imense de a fi asasinată,
având împotriva ei întreaga Europă catolică. Ea a ştiut însă cum
să se apere, în timp ce Mihai Viteazul nu.
Marelui principe român i-au lipsit cele două elemente
fundamentale ale statalităţii şi supravieţuirii şefilor de stat: o
„securitate” (adică poliţie politică) puternică şi un serviciu de
spionaj şi mai puternic. Elisabeth I a avut aceste instrumente şi a
domnit 45 ani, iar Mihai Viteazul nu le-a avut şi a fost asasinat în
mijlocul oştirii sale, pe Câmpia Turzii, după numai opt ani de
domnie. Aceste instrumente le-a avut şi Ştefan cel Mare şi, ca
rezultat, a domnit 47 ani, timp în care a scurtat de cap 60 de mari
boieri trădători.
Dacă Mihai Viteazul ar fi dispus de nişte „informatori ai Securităţii”
profesionişti, boierii care l-au trădat în anul 1595, când au încheiat
tratatul de la Alba Iulia, ar fi fost scurtaţi de cap şi nu trimişi să
negocieze.
Asasinarea lui Mihai Viteazul de către lefegii generalului Basta, la
ordinul împăratului Rudolf al II-lea, nu a fost o fatalitate. Dacă
Mihai ar fi avut în jurul său „securişti” destoinici şi credincioşi,
precum şi spioni de clasă, implantaţi la curtea lui Rudolf şi în
trupele lui Basta, asasinarea lui putea fi evitată.
Mihai Viteazul putea foarte bine să poruncească el asasinarea
generalului Basta, dacă ar fi dispus de instrumentele amintite şi
de oameni credincioşi. Mihai Viteazul a fost asasinat, în primul
rând, datorită faptului că a fost trădat de proprii lui ofiţeri şi boieri.
Nenorocirea românilor a fost aceea că, de-a lung^ istoriei lor
multimilenare, lă nivelul clasei conducătoare au existat
întotdeauna mai mulţi trădători decât eroi. Majoritatea oamenilor
mari ai neamului românesc au fost victime ale trădării şi asasinaţi.
Iată lungul şir al celor trădaţi şi asasinaţi, oprindu-ne doar la cei
mai proeminenţi: Vlad Ţepeş (1476), Gheorghe Doja (1514), Ioan
Vodă (1574), Constantin Brâncoveanu (1714), Horia, Cloşca şi
Crişan (1785), Tudor Vladimirescu (1821), I. G. Ducă (1933),
Armand Călinescu (1939), Ion Antonescu (1946), Nicolae
Ceauşescu (1989).
La sfârşitul secolului al XVI-lea, când Anglia triumfa în bătăliile
pentru supremaţia navală şi mondială, se stingea, sub loviturile
trădării şi ale unor puteri străine ostile, cea mai luminoasă idee şi
speranţă a tuturor românilor ― unitatea naţională. A trebuit să
mai aşteptăm şi să suferim încă 277 de ani, până la obţinerea
independenţei de stat în 1877, tot pe câmpurile de bătălie, dar de
această dată victorioşi.
În secolele de dominaţie otomană, Principatele Române nu au
dispus niciodată de servicii de securitate, de informaţii şi de
armată în sensul firesc al termenilor. Forma în care acestea
existau şi operau nu avea nimic comun cu interesele vitale ale
românilor, ele slujind de regulă, interesele „Sublimei Porţi” sau ale
altor centre de putere străine (Viena, Varşovia, Moscova).
Nenorocirea este că noi, românii, n-am învăţat nimic din lecţiile
istoriei de la tragedia lui Mihai Viteazul, din 1601 şi până în zilele
noastre. Nici după Marea Unire de la 1 decembrie 1918, nici după
cel de-al doilea război mondial şi, chiar mai grav, nici după
schimbările din decembrie 1989, n-am înţeles că România nu are
şanse de supravieţuire, de a rămâne măcar în graniţele sale
stabilite prin Tratatul de Pace de la Paris din, 1947, „fără o
puternică bază economică şi instrumentele esenţiale ale
statalităţii ― cele de securitate internă şi de informaţii şi armata.
După anul 1989, toate acestea au fost distruse cu o inconştienţă
şi o iresponsabilitate de-a dreptul sinucigaşe. La începutul
secolului XXI, şansele de dezmembrare a României sunt mari.
Celor care nu-şi fac iluzii şi văd lumea aşa cum este aceasta în
realitate nu le pot scăpa forţele centrifuge care operează în
spaţiile locuite de români la începutul secolului XXI, tocmai
datorită situaţiei extrem de precare a României. Basarabia este
orientată către spaţiul Comunităţii Statelor Independente şi mai
ales către Federaţia Rusă, fărä ajutorul căreia nu poate
supravieţui. Transilvania şi Banatul sunt orientate către Italia,
Austria şi Ungaria, iar guvernele de la Bucureşti sunt pro-
americane. Guvernanţii de la Budapesta fac ce vor în spaţiul
Transilvaniei, în primul rând pentru faptul că produsul intern brut
al Ungariei este de peste două ori mai mare decât cel al
României. Dacă acest decalaj se va adânci în favoarea Ungariei
autorităţile de la Bucureşti vor pierde controlul asupra
Transilvaniei. Cu sărăcia lucie în care se zbate, România nu mai
poate constitui un pol de atracţie nici măcar pentru cetăţenii ei cei
mai devotaţi. Atât românii, cât şi ungurii se roagă în biserici, dar
Dumnezeu îi ajută pe unguri pentru că sunt mai harnici.
După anul 1989, când românii au fost „mântuiţi” de stăpânirea
socialistă, pe timpul căreia produsul intern brut al României era
de patru ori mai mare decât cel al „României democrate” din anul
2000, s-a produs un fapt cu totul inedit. Ştefan cel Mare (1457–
1504), domnul Moldovei, unul dintre cei mai străluciţi principi
români a fost trecut în rândul Sfinţilor, primind titlul de Ştefan cel
Mare şi Sfânt. N-aş putea susţine că Ştefan cel Mare, chiar şi
numai prin cele peste 40 de biserici şi mânăstiri pe care le-a
înălţat, nu ar merita acest titlu.
Dacă aş fi fost consultat (lucru imposibil, pentru că cetăţenii
României nu au fost întrebaţi), eu aş fi pus în fruntea listei pentru
candidatura la sfinţire pe principele Mihai Viteazul. Probabil că
dacă patriarhul României ar fi fost oltean, cel sfinţit ar fi ieşit Mihai
Viteazul, dar preafericitul Teoctist este moldovean.
Îmi susţin părerea, deoarece, pentru simbolistica neamului
românesc, actul politic al unirii tuturor provinciilor româneşti sub
sceptrul lui Mihai Viteazul, din anul 1600, este mai strălucitor
decât orice alt act înfăptuit de către ceilalţi mari principi şi voievozi
români (de altfel, puţini la număr). În afară de aceasta, Mihai
Viteazul a fost martirizat. El şi-a dat viaţa pentru cea mai nobilă
cauză a românismului, neîmplinită nici la începutul secolului XXI,
în timp ce Ştefan cel Mare s-a stins în patu-i domnesc, după ce,
iertată-ne fie cârcota, umpluse Moldova de plozi nelegitimi;
Niciunul din cele 45 de războaie purtate de Ştefan cel Mare nu a
urmărit un ţel atât de nobil ca cel realizat de Mihai Viteazul.
Mai mult chiar, Ştefan cel Mare l-a atacat în prima sa domnie pe
Vlad Ţepeş, deşi acesta l-a ajutat să ajungă domn al Moldovei în
anul 1457. Tot Ştefan cel Mare este cel care l-a atacat pe domnul
Ţării Româneşti, Radu cel Frumos, nimicindu-i oastea în bătălia
de la pârâul Vodna, în 1473, a ocupat Bucureştiul, luând ostatică
familia celui înfrânt. Ulterior, Ştefan cel Mare. S-a căsătorit cu
Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, între cei doi existând o
mare diferenţă de vârstă. Toate acestea nu mi se par fapte prea
creştineşti.
Să-mi fie iertată speculaţia, dar tind să cred că hotărârea
Sinodului Bisericii Ortodoxe a României a fost influenţată, printre
altele şi de faptul că Ungaria are un rege Ştefan cel Sfânt. Este
vorba de Ştefan I (997–1038), fondatorul statului feudal Ungaria,
care i-a creştinat pe unguri, adoptând creştinismul de rit catolic şi
primind atât investitura, cât şi coroana regală din partea Papei de
la Roma. Trecerea ungurilor de la barbarie la creştinism mi se
pare o faptă pentru care Ştefan I merita să fie trecut în rândul
sfinţilor.
În ceea ce-l priveşte pe Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, el nu
i-a creştinat nici pe moldoveni, deoarece poporul român s-a
născut creştin. Sfinţirea acestuia are, după părerea mea, un iz
provincial. Nu sunt nici oltean şi nici moldovean, ci bihorean. Îl
venerez pe Ştefan cel Mare, dar am un plus de veneraţie pentru
Mihai Viteazul, al cărui trup sacru odihneşte undeva pe Câmpia
Turzii, necunoscut până în ziua de azi. Poate că, într-o zi, îl vom
trece în rândul sfinţilor neamului şi pe Mihai Viteazul.
CAPITOLUL III. IMPERIUL BRITANIC ― CREAT DE SPIONI,
MARINARI ŞI COMERCIANŢI.
Spionii îngroapă mitul originii divine a regalităţii.
Dispariţia de pe scena politică şi din viaţă a lordului Francis
Walshingham, spionul secolului XVI, în anul 1590, nu a însemnat
şi dispariţia instrumentelor de securitate şi spionaj create de el.
Spionajul englez a fost ridicat la cote superioare, în secolul XVII,
de către lordul protector Oliver Cromwell (1599–1658),
conducătorul revoluţiei burgheze din Anglia (1642–1649),
fondatorul primei republici engleze. Războiul civil din Anglia purtat
între Parlament şi Carol I Stuart a fost câştigat de armata
revoluţionară a Parlamentului, reprezentând burghezia engleză în
ascensiune, sub conducerea lui Oliver Cromwell, printre altele şi
datorită serviciului de spionaj al acestuia, care a reuşit să
penetreze cu agenţi atât curtea regelui, cât şi structurile de
comandă ale armatei acestuia.
Şeful serviciului de securitate şi spionaj al perioadei 1649–1660,
când Anglia era condusă de Oliver Cromwell, sub un regim politic
republican dictatorial a fost John Thurloc (1616–1668). Original
din Sussex, de profesie avocat, J. Thurloc a organizat şi condus
cel mai puternic serviciu de spionaj din întreaga Europă. Funcţiile
oficiale de acoperire ale marelui spion al secolului XVII, John
Thurloc, au fost: ministru de externe, ministru de interne, ^şeful
poliţiei, ministru de război şi consilier de stat. Spionii lui Thurloc
au operat la toate curţile europene, cu precădere la Paris, Madrid
şi Haga, precum şi în Scoţia şi Irlanda.
În acţiunea de prindere a regelui Carol I Stuart, în urma unui act
de trădare, de judecare şi executare a acestuia, rolul esenţial l-au
jucat spionii lui John Thurloc.
Prin decapitarea, în urma unei sentinţe judecătoreşti, a regelui
Carol I Stuart, englezii au îngropat mitul originii divine a regalităţii.
Oliver Cromwell, interceptarea scrisorilor şi decriptarea.
În anii dictaturii lui Oliver Cromwell, în cadrul serviciului de
securitate şi spionaj condus de J. Thurloc, a luat fiinţă o secţie
specială de interceptare a corespondenţei şi decriptare (spargere)
a codurilor şi cifrurilor utilizate de către forţele regaliste, precum şi
de către reprezentanţele diplomatice străine care operau în
Anglia.
Cel care a condus acest serviciu, cu rezultate extraordinare, a
fost doctorul John Wallis (1616–1703), considerat drept părintele
criptografiei engleze. Acesta a fost preot, matematician de înaltă
clasă şi profesor la Universitatea din Oxford.
Când a intervenit restauraţia în anul 1660, regele Carol al II-lea i-
a cerut lui J. Wallis să rămână pe post şi să pregătească
specialişti în arta criptării şi a decriptării în cadrul serviciului secret
de spionaj pe care noul rege s-a dovedit destul de înţelept să nu-l
distrugă, chiar dacă acesta a fost preluat de la regicidul Ol.
Cromwell. În secolul XVII, englezii s-au dovedit mai înţelepţi decât
românii la sfârşitul secolului XX, care, odată cu înlăturarea
dictatorului Nicolae Ceauşescu, şi-au distrus organele de
securitate internă, serviciile de informaţii, armata şi economia,
împingând statul pe marginea prăpastiei.
Devenind capelan al regelui Wilhelm de Orania, în 1689, dr. John
Wallis l-a lăsat în fruntea secţiei de criptografie a spionajului
englez pe nepotul său William Blencowe, instruit temeinic în
această artă.
Dr John Wallis a lăsat posterităţii o carte de specialitate intitulată
„Eseu asupra artei descifrării precum şi un număr de lucrări de
matematică.
În ceea ce-l priveşte pe spionul şef John Thurloc, după
restaurarea monarhiei în 1660, a fost arestat sub acuzaţia de
înaltă trădare („regicid”) dar, nu se ştie prin ce minune, a fost pus
imediat în libertate. Probabil că regele Carol al II-lea şi-a dat
seama că o eventuală judecare şi execuţie a lui J. Thurloc ar fi
avut efecte dezastruoase asupra serviciului de spionaj pe care
acesta l-a creat, precum şi asupra reţelelor de agenţi implantaţi în
Europa.
Continuitatea este condiţia tuturor marilor înfăptuiri. În ultimii opt
ani ai vieţii sale, John Thurloc a lăsat şapte volume de scrieri care
au constituit principala sursă de cunoaştere a epocii lui Oliver
Cromwell.
Folosind aceleaşi metode ca şi înaintaşii săi, adică spionajul,
subversiunea şi forţa militară, O. Cromwell a continuat opera de
făurire a Imperiului Britanic cucerind Irlanda în 1649–1650 şi
consolidând supremaţia navală a Angliei.
Imperiul Britanic ― creat prin jaf!
Ca şi regina Elisabeth I, lordul protector Oliver Cromwell s-a
bucurat de serviciile extraordinare ale unui marinar foarte aproape
de cota lui Francis Drake. Acesta a fost amiralul Robert Blake
(1599–1657), născut la Bridgewater, într-o familie de negustori
foarte bogaţi, de religie protestantă. Ca şi înaintaşul său, R. Blake
era un navigator de excepţie, maestru în arta spionajului şi a
războiului naval, priceput în forme ale luptei navale
neconvenţionale, adică în piraterie.
Robert Blake a jucat un rol esenţial în războiul civil din Anglia
(1642–1649), zdrobind forţele regaliste pe mare conduse de
prinţul Rupert, nepotul regelui Carol I, în apele Atlanticului din
zona Portugaliei şi apoi în Marea Mediterană, unde va statornici
prezenţa flotei engleze, spre marea disperare a Franţei şi Spaniei.
Amiralul R. Blake a comandat flota engleză în războiul naval
dintre Anglia şi Olanda (1652–1654), ca urmare a promulgării de
către O. Cromwell a Legii Navigaţiei din 1651 care impunea ca
toate transporturile de mărfuri în şi din porturile engleze, precum
şi în cele din Africa, Asia şi America să se facă exclusiv cu nave
de transport engleze sau aparţinând cetăţenilor englezi trăitori în
teritoriile de peste mări. Legea a lovit puternic în interesele flotei
Olandei, care deţinea monopolul transporturilor de mărfuri pe
mare, inclusiv a celor produse în manufacturile din Anglia. Olanda
declară război Angliei şi, în prima bătălie navală din noiembrie
1652, amiralul olandez Van Tromp înfrânge flota engleză
comandată de R. Blake. Această confruntare a intrat în istorie sub
genericul „bătălia navală de la Dungeness”. Robert Blake îşi ia
revanşa bătându-l pe amiralul Tromp în bătălia de la Portland, din
februarie 1653. În anul 1654, Olanda a fost obligată să solicite
negocieri de pace. Robert Blake a încercat să cucerească stânca
Gibraltarului dar fără succes.
Până la sfârşitul carierei sale, amiralul R. Blake a atacat şi jefuit în
stil pirateresc coloniile spaniole din America Centrală şi de Sud,
precum şi navele de comerţ ale Spaniei, pe liniile de navigaţie din
Atlantic. Aceasta a fost una din metodele care au condus la
îmbogăţirea Angliei şi la crearea imperiului său colonial.
Pirateria se practică pe scară largă şi în secolul XXI, dar cu
metode mult mai rafinate.
După restauraţia survenită în anul 1660, guvernul regelui Carol al
II-lea a continuat cu aceeaşi vigoare strategia navală a lui Oliver
Cromwell. Englezii secolului al XVII-lea, deşi au trecut printr-un
război civil cumplit, cu mari pierderi şi sacrificii, nu au procedat ca
românii după 1989, când şi-au distrus în totalitate flota comercială
şi flota de pescuit oceanic, abandonându-şi navele şi marinarii
prin mai toate porturile lumii. Pentru ceea ce au făcut românii cu
flota lor comercială, în ultimii ani ai secolului XX, din proprie
iniţiativă sau la îndemnul unor factori externi (o imensă prostie şi
într-un caz şi altul), nu există precedent în toată istoria Europei!
Distrugerea unei flote, fie ea civilă sau militară, a survenit numai
atunci când o ţară a fost înfrântă în război. Astfel, în 1945,
Germania nazistă, înfrânta în război, a predat Marii Britanii
întreaga flotă submarină şi de suprafaţă care a supravieţuit.
Sub Carol al II-lea, flota engleză îi scoate pe olandezi din portul
New York şi elimină flota Olandei de la operaţiunile de
transporturi de mărfuri între America de Nord şi Europa. Cu toate
acestea, supremaţia navală a Angliei nu era totală. Aceasta avea
să survină în urma unor eforturi graduale, printr-un nesfârşit şir de
lupte cu puterile navale ale lumii de atunci, Franţa, Olanda şi
Spania, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului XIX.
Problema invadării Angliei de către o putere străină a revenit în
actualitate la începutul secolului al XIX-lea, când Napoleon
Bonaparte cucerea Europa de la un capăt la altul, sprijinit de un
serviciu de spionaj imbatabil. Între anii 1803–1805, la cartierul
general al lui Napoleon au fost elaborate câteva planuri de
invazie. Împăratul francezilor şi-a dat, însă, seama că, pentru ca
operaţia să reuşească, flota Franţei trebuia să deţină supremaţia
cel puţin în zona Canalului Mânecii. Flota franceză era însă
blocată la Toulon şi la Brest de flota engleză comandată de
amiralul Horaţio Nelson (1758–1805). Acesta a mai câştigat o
victorie răsunătoare împotriva flotei franceze în Marea
Mediterană, la Abukir, tăind legătura dintre armata franceză din
Egipt, comandată de Napoleon şi Franţa.
În octombrie 1805, flota franceză comandată de amiralul
Villeneuve, o mediocritate din toate punctele de vedere, a reuşit
să spargă blocada engleză, îndreptându-se spre Gibraltar, unde
s-a unit cu flota Spaniei. Intenţia era de a ieşi în Atlantic şi a se
îndrepta spre Marea Mânecii. La 21 octombrie, pe baza
cunoaşterii perfecte a fiecărei mişcări a flotei franco-spaniole,
graţie serviciului de spionaj naval englez, Nelson îl surprinde în
zona Gibraltarului pe nefericitul Villeneuve, distrugând şi
scufundând 18 din cele 30 de nave de război ale acestuia.
Amiralul Nelson a fost ucis în această bătălie navală, printre
ultimele din lume purtată între navele de război cu pânze.
După bătălia de la Gibraltar, supremaţia navală a Angliei a
devenit totală, născându-se şi nimbul invincibilităţii flotei de război
a Angliei. Timp de un secol întreg, nimeni nu a mai fost în stare
să pună probleme Angliei pe mare. Cei trei mari amirali, Francisc
Drake, Robert Blake şi Horaţio Nelson au fost eroii care au
contribuit, fiecare în epoca lui, la triumful strategiei navale engleze
şi la transformarea Angliei în stăpâna absolută a mărilor şi
oceanelor lumii din 1815 până la primul război mondial, izbucnit în
1914.
Dintre toţi eroii naţiunii engleze, amirali sau generali din secolul
XVI şi până în zilele noastre, cel mai iubit, mai respectat şi mai
venerat a rămas amiralul Horaţio Nelson. El este simbolul gloriei
acestei naţiuni de marinari şi de cuceritori cu corabia şi tunul.
Flota engleză este cea care a contribuit în cel mai înalt grad la
făurirea Imperiului Britanic, precum şi la jefuirea bogăţiilor în
folosul acestuia. În Piaţa Trafalgar din Londra se află coloana
amiralului Nelson, cel mai măreţ monument închinat vreodată
unui englez, de la soldat la monarh.
„Fondurile operative” îmbogăţesc Anglia.
Începând din secolul XVI şi până la începutul secolului XX,
cuceririle engleze de teritorii, prin războaie, blocade, ameninţări
sau presiuni politico-diplomatice nu au încetat niciodată. Pofta
englezilor de a acapara şi stăpâni pământurile altora, în numele
aşa-zisului lor rol civilizator, a fost insaţiabilă.
În anul 1782, Parlamentul Angliei a votat, în secret, o lege prin
care secretarul de stat ce conduce serviciul de spionaj extern să
dispună de fonduri secrete mari, necontrolabile şi nedecontabile,
prin organele statului, cunoscute în zilele noastre prin sintagma
„fonduri operative””. Acestea au fost folosite pentru plata reţelelor
de agenţi din Rusia, Italia, Imperiul Otoman şi Spania. Mari sume
de bani au fost date, prin canale secrete, Prusiei şi Rusiei în
1807, pentru a fi atrase în alianţa împotriva Franţei.
Diplomaţii englezi întorşi din misiunile lor erau puşi să jure că au
cheltuit fondurile secrete avute la dispoziţie în mod cinstit şi în
interesele Angliei.
Spionii Majestăţii Sale, deghizaţi în diplomaţi, ataşaţi militari,
ziarişti ai agenţiei Reuter, negustori şi preoţi, secondaţi
îndeaproape de cea mai formidabilă flotă de război au construit
Imperiul Britanic. Societatea Regală de Geografie a fost o
instituţie sub care şi-au găsit acoperire spioni de talie globală,
precum „exploratorul” Robert Falcon Scott (1868–1912) şi Cecil
John Rhodes (1853–1902), colonizatorul Africii.
După descoperirea „Lumii noi” de către Cristofor Columb (1492),
pe măsură ce a devenit tot mai puternică pe mare, Anglia a
cucerit şi colonizat partea de nord a continentului american,
începând din secolul XVI.
La sfârşitul secolului XVIII, între litoralul Atlanticului şi Munţii
Alegoni existau 13 colonii ale Coroanei britanice, care aveau să
declanşeze ceea ce istoria avea să denumească „revoluţia
americană adică războiul de independenţă împotriva Angliei
(1775–1783), încheiat cu victoria „rebelilor”. Prin „Declaraţia de
Independenţă” de la 4 iulie 1776 s-a născut S. U. A., stat care, în
numai 225 ani, va deveni cea mai mare putere economică şi
militară a lumii, cu pretenţii la dominaţia mondială.
Canada, cucerită de Franţa în secolul XVII, este preluată de
Anglia, în urma războiului de şapte ani (1756–1763), acţiune plină
de succes a flotei, spionilor şi negustorilor.
În secolul XVIII, după înlăturarea olandezilor, Australia a devenit
colonie engleză, în prima jumătate a secolului XIX, englezii
pătrund în India. Din anul 1858, această imensă şi fabuloasă ţară,
dispunând de bogăţii imense, a fost guvernată în numele coroanei
Angliei.
În anul 1877, când românii udau cu sângele lor câmpiile Bulgariei,
în efortul de a reintra în istorie, după o robie de aproape 500 ani
de jug otoman, regina Victoria a Angliei (1819–1901) era
proclamată împărăteasă a Indiei.
În anul 1882, englezii au cotropit şi ocupat Egiptul, pe care îl vor
stăpâni până în anul 1953, când colonelul Gamal Abdel Nasser
va răsturna monarhia şi-i va alunga pe ocupanţi.
În urma primului război mondial, Anglia ocupă „vidul” creat de
prăbuşirea Imperiului Otoman în Orientul Mijlociu, ocupând şi
integrând în imensul său imperiu Arabia Saudită, Irakul şi
Palestina. Din Australia şi până în Canada, „Soarele nu apunea
niciodată în Imperiul Britanic”.
Spionii englezi pe urmele lui Moise.
Spionajul a avut un rol imens în acţiunile de pătrundere şi luare în
stăpânire de către Anglia a Orientului Mijlociu. Un rol de excepţie
în aceste acţiuni l-a avut Thomas E. Lawrence (1888–1925), ofiţer
în serviciul de spionaj militar al Angliei. Acesta s-a născut în
localitatea Tremadoc din Ţara Galilor, fiind al doilea fiu din cei
cinci copii nelegitimi ai frumoasei evreice Sarah Maden şi ai
nobilului englez Sir Thomas Chapman.
T. E. Lawrence, un tânăr blond cu ochi albaştri, un model de
frumuseţe masculină anglo-saxonă şi cu o inteligenţă nativă ieşită
din comun, a urmat cursurile Universităţii din Oxford, dovedind un
interes deosebit pentru lumea arabă. Pentru teza de absolvire a
universităţii în anul 1909 a făcut studii în Siria, ajungând un
excelent vorbitor de limbă arabă.
În anul 1913, odată cu absolvirea cursurilor universităţii, T. E.
Lawrence a fost recrutat de serviciul de spionaj al armatei
engleze, cu grad de locotenent.
În anul 1914, se înapoiază în Orientul Mijlociu, ca membru al unei
„expediţii ştiinţifice” engleze conduse de S. F. Newcombe, care îşi
propusese să „reconstituie” drumul biblicului Moise şi al poporului
evreu, după fuga din Egipt. În realitate, aceasta era o „legendă”
deosebit de bine ticluită, de natură să stârnească simpatia celor
ce cred în Biblie, din întreaga lume, pentru că toţi membrii
expediţiei erau ofiţeri din serviciul de spionaj al armatei engleze.
Misiunea acestora era recunoaşterea amănunţită şi cartografierea
viitoarei zone de operaţii din Orientul Mijlociu. În urma acestei
misiuni de spionaj; împreună cu căpitanul S. F. Newcombe, în
1915, a scris cartea „Sălbăticia Zinului” prima dintr-un număr de
zece cărţi pe care avea să le publice pe timpul vieţii sale.
În anii primului război mondial, întreaga activitate a lui E. T.
Lawrence s-a desfăşurat în lumea arabă din Orientul Mijlociu^
lucrând la întocmirea hărţilor, la interogarea prizonierilor şi la
legăturile de comunicaţii cifrate şi codificate. A avansat rapid în
grad şi, datorită excepţionalelor sale cunoştinte despre lumea
arabă, a fost trimis în tabăra emirului Feisal, pentru a organiza
acţiuni de sabotaj, în spatele dispozitivului trupelor turceşti.
Câştigă încrederea emirului, susţinută şi cu ajutoare militare în
valoare de milioane de lire sterline şi devine consilier militar al lui
Feisal. Între cei doi se leagă o puternică prietenie, ei fiind bănuiţi
şi de relaţii homosexuale.
Cu ajutorul englezilor, emirul Feisal organizează o adevărată
armată formată din beduini, dar care executa mai mult ordinele lui
Lawrence, ajuns între timp colonel. La 6 iulie 1917, corpul de
beduini ocupă oraşul Aquaba, port la Marea Roşie.
Această acţiune temerară desfăşurată la flancul trupelor turceşti a
uşurat ofensiva armatei engleze de sub comanda generalului
Edmund H. Allenby să cucerească Ierusalimul în decembrie 1917.
Fiind trădat de către un ghid arab, Lawrence a fost capturat de
turci, torturat, sodomizat după „bunele obiceiuri” turceşti, dar
reuşeşte să scape din captivitate. Se întoarce la armata arabă de
cavalerie, devansează înaintarea trupelor anglo-franceze şi, în
luna octombrie 1918, ocupă Damascul, capitala Siriei,
răzbunându-se cumplit pe turci.
Arabia Independentă ― minciună occidentală.
Un motiv foarte puternic pentru care arabii au luptat cu o bravură
legendară alături de armatele puterilor occidentale l-a constituit
promisiunea guvernelor Angliei şi Franţei de constituire a Arabiei
independente în frunte cu Feisal. Flacăra acestei speranţe a fost
întreţinută în mod deliberat prin intermediul colonelului E. T.
Lawrence, convins şi el că acel obiectiv politic va fi atins.
Cum însă puterile occidentale şi în special Anglia s-au comportat
întotdeauna cu perfidie şi aroganţă în raporturile cu naţiunile
considerate „înapoiate”, la Conferinţa de Pace de la Versailles,
arabilor li s-a refuzat independenţa, fostele posesiuni turceşti din
lumea arabă fiind împărţite între Anglia şi Franţa. Toate frontierele
din lumea arabă au fost trasate de către englezi şi francezi fără
nicio consultare a celor în cauză.
Purtând în conştiinţa sa o doză de onestitate, colonelul Lawrence
s-a considerat trădat împreună cu prietenii săi arabi, iar când
regele George al V-lea al Marii Britanii i-a conferit marele ordin al
Cavalerilor de Bath, acesta a refuzat să-l accepte, punându-l pe
suveran într-o situaţie foarte jenantă.
În anul 1921, colonelul E. T. Lawrence a participat la Conferinţa
de la Cairo împreună cu Winston Churchill, unde au fost trasate
frontierele Irakului şi Iordaniei. În anul 1926, Lawrence publică
opera sa de căpătâi „Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii” amplă
relatare a acţiunilor serviciului de spionaj englez în lumea arabă,
demonstrând drepturile arabilor asupra teritoriilor uzurpate,
precum şi la independenţă şi modul în care au fost trădaţi de
aliaţii lor occidentali.
Se spune că istoria nu se repetă şi nu face paşi înapoi dar am
convingerea că şi naţiunile din Europa de Est au fost înşelate în
aşteptările lor de către Occident, care le-a promis „paradisul” pe
pământ după evenimentele din 1989, dacă N vor face „reforme”,
adică îşi vor distruge bazele economice.
Sub un alt nume până în anul 1935, E. T. Lawrence, unul dintre
cei mai străluciţi spioni ai Angliei, intrat în legendă, a prestat
servicii în cadrul Forţelor Aeriene Regale (R. A. F.), fiind însă în
permanenţă supravegheat de agenţi ai securităţii engleze.
După trecerea în rezervă, col. Lawrence s-a implicat în mişcările
rasiste din Marea Britanie şi Germania, ataşând şi mai mult
asupra sa atenţia organelor ― de securitate. În ziua de 13 mai
1935, în timp ce se deplasa cu o motocicletă, col. Lawrence a fost
implicat într-un grav accident de circulaţie. După şase zile de
comă profundă „Lawrence al Arabiei”, cum va rămâne în istorie,
s-a stins din viaţă sub privirile agenţilor securităţii, care l-au „păzit”
la spital.
Istoricii americani Norman Polmar şi Thomas B. Allen bănuiesc că
„accidentul” de circulaţie care a cauzat moartea col. Lawrence a
fost provocat de către agenţii securităţii engleze. Patria
recunoscătoare!
„Perfidul Albion”- hegemon al lumii.
Mercantilismul pre-industrial, revoluţia industrială, combinate cu o
strategie navală expansivă, cu un dezvoltat sistem de credite
financiare, cu diplomaţia alianţelor şi un serviciu de spionaj cu
vocaţie globală, au făcut ca în anul de referinţă 1815, care încheia
epoca războaielor napoleoniene, Anglia să se situeze în fruntea
statelor lumii, poziţie în care s-a menţinut până în.1914.
Deşi a cunoscut o evoluţie graduală, continuă şi nu prin salturi
revoluţionare, Anglia a obţinut rezultate impresionante în
dezvoltarea sa ca stat şi naţiune de primă mână. În perioada
1760–1830,1/3 din creşterea producţiei industriale a întregii
Europe s-a datorat Angliei. Fundamentele hegemoniei britanice
asupra lumii nu au fost de natură militară, ca în epoca imperiului
mongol (secolul XIII-XIV), ci de natură economică.
Zenitul acesteia se estimează că a fost anul 1860, când Marea
Britanie producea: 53% din producţia de fier a lumii, 50% din
producţia de cărbune şi prelucra 50% din producţia de bumbac a
întregii lumi.
Cu un procent de numai 2% din populaţia globului şi 10% din cea
a Europei, Marea Britanie deţinea 40–45% din potenţialul
industrial mondial şi 55–60% din cel al Europei. În acelaşi an, în
Marea Britanie se consuma de 5 ori mai multă energie decât în S.
U. A. Sau Germania, de 6 ori mai multă decât în Franţa şi de 155
de ori mai multă decât în Rusia (sursele energetice erau
cărbunele şi petrolul).
Hegemonismul britanic se reflecta şi în alţi indicatori economici de
mare concentrare economică. Astfel, Marea Britanie deţinea 1/5
din comerţul mondial, 2/5 din comerţul cu produse manufacturate,
iar 1/3 din flota comercială a lumii naviga sub pavilion britanic.
Iată cum descria economistul englez Jevons situaţia economică a
Marii Britanii în anul 1865: „Câmpiile din America de Nord şi din
Rusia sunt ogoarele noastre de cereale, Chicago şi Odesa sunt
grânarele noastre, Canada şi ţările baltice sunt sursele noastre de
cherestea, Australia ne creşte turmele de oi, iar Argentina şi
preeriile vestice ale Americii de Nord ne cresc cirezile de vite,
argintul din Peru şi aurul din Africa de Sud şi din Australia se
scurg spre Londra. În China şi India, cresc plantaţiile noastre de
ceai, cafea şi mirodenii, Franţa şi Spania sunt podgoriile noastre,
iar bazinul Mării Mediterane livada noastră de fructe, plantaţiile
noastre de bumbac predominante în sudul S. U. A. S-au extins în
toate zonele calde ale lumii”.
Poziţia dominantă a Marii Britanii asupra lumii a fost determinată
de puterea industrială a acestei ţări. Atât aristocraţia, cât şi
burghezia Angliei şi-au îndeplinit la cote maxime rolul istoric.
Aristocratul englez a ştiut să schimbe repede moşia cu fabrica.
Guvernanţii Angliei, deserviţi de un serviciu de spionaj inegalabil,
au elaborat strategii corecte. Spre deosebire de Anglia şi celelalte
state dezvoltate din Occident, naţiunile şi statele din Balcani nu
au avut niciodată strategii naţionale de dezvoltare. Au navigat în
derivă, la discreţia vântului. Între lordul englez şi boierul român
diferenţa a fost ca de la cer la pământ.
Anglia nu şi-a schimbat strategia naţională de la un guvern la altul
sau de la un partid la altul, aşa cum se întâmplă în România de
când am trecut de la totalitarism la „democraţie” şi „economia de
piaţă”.
Guvernanţii englezi, în politica lor externă, au aplicat cu măiestrie
unul din principiile fundamentale ale strategiei militare şi anume
cel al economiei forţelor. Prin politici iscusite de alianţe duse la
îndeplinire de spioni cu studii la Oxford şi Cambridge, deghizaţi în
diplomaţi şi oameni de afaceri, englezii i-au pus pe alţii să lupte şi
să moară pentru interesele lor. Anglia s-a folosit cu măiestrie de
Rusia pentru zdrobirea lui Napoleon în 1812 şi de U. R. S. S., în
frunte cu I. V. Stalin, pentru distrugerea Germaniei lui Adolf Hitler,
în 1941–1945.
Spionajul englez a jucat un rol decisiv în atragerea S. U. A. În
primul război mondial în Europa. Spre deosebire de Franţa,
Germania, Japonia şi U. R. S. S., Marea Britanie nu a fost
niciodată o societate militarizată. Aceasta s-a inspirat foarte mult
din doctrina economică a celebrului economist de origine scoţiană
Adam Smith (1733–1790), cuprinsă în opera sa capitală „Bogăţia
naţiunilor care a deschis noi orizonturi dezvoltării capitalismului.
Recunoscând necesitatea menţinerii unei armate capabile să
apere Marea Britanie de pericolul unei invazii, Adam Smith
atrăgea atenţia că, atâta timp cât nu este producătoare de valoare
adăugată, care să contribuie la sporirea avuţiei naţionale, aşa
cum fac uzinele şi fermele, armata trebuie ţinută la nivelul minim
necesar.
La începutul secolului XXI, acest adevăr elementar nu este nici pe
departe înţeles în România, aşa cum nu este înţeleasă nici
strategia industrializării, urinată constant de către ţările dezvoltate
din Occident secole la rând.
Mai mult chiar, după evenimentele din decembrie 1989, „elita
culturală”, împreună cu „partidele istorice” evadate din cavoul
istoriei, au prezentat eforturile de industrializare a României din
perioada postbelică (1945–1989) drept o crimă şi o abatere de la
tradiţii.
Iar consecinţele se văd: în numai zece ani, România a fost
reagrarizată! La data ieşirii din istorie a socialismului de tip
autoritar, ponderea populaţiei active din România în mediul rural
era de 28 %, adică exact cât cel al Angliei în anul 1900. La
începutul secolului XXI această pondere în România a ajuns la
aproximativ 50 %. Dacă această pondere nu va fi redusă undeva
la nivelul de 10–15 % România nu se va integra în Uniunea
Europeană în vecii vecilor! Pe posturile de radio şi televiziune s-
au auzit, spuse cu emfază, asemenea enormităţi, precum aceea
că „prin agricultură şi folclor, România va cuceri lumea”. Mergând
pe această cale, singura şansă a României în secolul XXI este
aceea de a deveni „muzeul satului” Europei.
În întreaga lor istorie din epoca de creştere de la o ţară săracă,
fără resurse naturale, cu o populaţie de 5 milioane de locuitori, la
cea de hegemon mondial, englezii au pus accent pe acel element
al puterii lor militare de pe urma căruia au obţinut efecte maxime,
adică flota de război.
Între 1815 şi 1900, Flota Regală a Marii Britanii era cel puţin la fel
de puternică” precum următoarele trei flote cele mai mari luate la
un loc.
Cu toată puterea ei economică şi navală, Marea Britanie nu a
putut împiedica un lucru şi anume creşterea altor puteri. Din
urmă, veneau tot mai ameninţător S. U. A., Germania, Rusia şi
Japonia. Creşterea şi descreşterea Marilor Puteri are un caracter
legic.
Spionul Winston Churchill.
Începând cu anul 1883, serviciile secrete ale Marii Britanii se
reorganizează pe principii moderne şi se specializează. Ministerul
de Externe (Foreign Office) devine paravanul spionajului politic,
exercitat de spioni deghizaţi în corp diplomatic. Spionajul militar
se desparte în două servicii distincte: spionajul naval, subordonat
Amiralităţii (Statul Major al Forţelor Maritime) şi spionajul Forţelor
Terestre, subordonat Ministerului de Război (War Office).
„Războiul burilor” (1899–1902), din Africa de Sud, a constituit
prilejul primei probe de foc pentru spionajul militar englez,
premergător marii conflagraţii mondiale din anii.1914–1918.
Războiul burilor s-a purtat între populaţia numită „afrikaans”
cunoscută şi sub numele de buri şi administraţia colonială
britanică.
În primul an de război, trupele engleze au fost bătute pe toate
fronturile de către buri, superiori în artilerie, manevră de forţă şi
foc, excelenţi cunoscători ai terenului şi ai metodelor războiului de
gherilă. Războiul a durat excesiv de mult, ţinând cont de faptul că
burii, care nu au putut concentra decât 60.000–80.000 de oameni,
se luptau cu cea mai mare putere a lumii. Războiul a durat oficial
până în anul 1902, iar în realitate, pe teren, până în anul 1904.
În acest război, sub acoperirea de „corespondent de presă”, şi-a
făcut stagiul de practică în teren un ofiţer din serviciul de spionaj
al Marii Britanii, pe numele de Winston Churchill, viitor prim-
ministru, unul dintre cei mai mari din istoria Marii Britanii. Sir
Winston Churchill (alias „Buldogii?’) s-a născut la Blenheim
(Oxford) în 1874, fiind descendent din marea şi străvechea familie
nobiliară de Malborough. A fost prim-lord al Amiralităţii şi prim-
ministru al Marii Britanii în perioada 1940–1945 şi 1951–1955,
laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1953 şi, totodată,
unul din cei mai apropiaţi colaboratori şi susţinători ai serviciului
de spionaj britanic din toată galeria oamenilor politici ai acestei
ţări.
Cu alte cuvinte, primul mare şef de stat cu practică directă în
serviciul de spionaj nu au fost George Bush şi Vladimir Puţin, ci
Sir Winston Churchill.
Lagărele de concentrare ― inventate de englezi.
Pe timpul acţiunilor sale în calitate de „corespondent de război” în
Africa de Sud, lui Winston Churchill i-a scăpat din vedere un
„amănunt” ce avea să devină o oroare pentru întreaga, umanitate
în cursul celui de-al doilea război mondial şi anume înfiinţarea, de
către englezi, a primelor lagăre de concentrare.
Istoria a minţit, aşa cum face de obicei, atunci când i-a creditat pe
I. V. Stalin şi Adolf Hitler ca fiind cei care au înfiinţat pentru prima
dată aceste oribile instrumente de exterminare în masă. Aşa cum
rezultă din cartea „Istoria războaielor” a mareşalului Montgomery
(Editura George Reinbird, 1968, pag.453) şi din „Nouă istorie
ilustrată a Africii de Sud” (editată de Trewhella Cameron în anul
1986, pag.214), primele lagăre de concentrare folosite împotriva
populaţiei civile necombatantă au fost inventate de englezi, în
contextul războiului burilor din Africa de Sud. Ordinul de înfiinţare
a lagărelor de concentrare a fost dat de mareşalul Frederich
Sleigh Roberts, cu acordul guvernului englez, în decembrie 1900
şi dus la îndeplinire, trei luni mai târziu, de către generalul Horaţio
Herbert Kitchener, care a preluat comanda trupelor engleze. Pe
teritoriul Africii de Sud, au fost înfiinţate 40 de lagăre de
concentrare pentru albi, în care au fost internate 116.000
persoane (femei, copii şi bătrâni) şi un număr de 60 de lagăre de
concentrare pentru negri, în care au fost internate 115.000
persoane.
Autorităţile britanice nu au admis niciodată că lagărele de
concentrare din Africa de Sud au vizat exterminarea celor
internaţi, lucru pe care nici autorităţile Germaniei hitleriste nu l-au
recunoscut dar au admis, totuşi, că lagărele au avut drept scop să
determine armata burilor, estimată la 85.000 luptători, să depună
armele şi să capituleze. Din arhivele Africii de Sud, rezultă că în
lagărele pentru albi au fost exterminate, prin înfometare şi boli,
27.927 de persoane, dintre care 26.251 au fost copii şi femei, iar
din lagărele pentru negri, au fost exterminate, în aceleaşi condiţii,
14. 000 de persoane.
Aceste adevăruri crunte nu trebuie uitate, deoarece crimele
împotriva umanităţii sunt imprescriptibile. Atunci când ne dau
nouă lecţii de „democraţie”, drepturile omului şi cum să ne
creştem copiii, în 2001, englezii ar face mai bine să mediteze la
crimele abominabile care au însoţit întreaga istorie a formării şi
administrării Imperiului Britanic „în care Soarele nu apunea
niciodată”.
Războiul burilor a fost ca un duş rece pentru imperialii de la
Londra. Aceştia constatau, cu spaimă, că în Imperiu apăreau
fisuri tot mai greu de controlat.
Simţind pericolul ce venea din direcţia Germaniei, tânărul tigru al
Europei,. Serviciile secrete de securitate şi de spionaj ale Marii
Britanii au fost reorganizate şi restructurate din temelii. Astfel, în
anul 1909, la recomandările Comitetului Imperial al Apărării, a luat
fiinţă Serviciul de Securitate (M. I.5), însărcinat cu apărarea ordinii
de drept interne din Marea Britanie (adică poliţia politică ridicată la
standarde moderne) şi Serviciul Secret de Informaţii (M. I.6),
însărcinat cu spionajul extern.
Ambele instituţii, purtând aceleaşi denumiri, funcţionează şi în
prezent (vezi „C. I. A. Contra K. G. B.” Editura OBIECTIV,
Craiova, 1999, de acelaşi autor).
Cifrul Germaniei ― decriptat de. Preotul Montgomery.
În anii primului război mondial, practicile spionajului câştigă noi
dimensiuni. Pe lângă metodele clasice de agentură, îşi fac
apariţia interceptarea convorbirilor telefonice, cercetarea aeriană,
cercetarea foto şi cercetarea radioelectronică prin interceptarea
legăturilor radio. Apariţia avionului înzestrau cu aparate foto a dat
o mare amploare cercetării aeriene a câmpului tactic.
În bătălia de pe Somme au pierit zeci de mii de soldaţi englezi,
deoarece comandanţii lor au fost atât de stupizi încât au transmis
misiunile de luptă prin telefon în clar, iar acestea erau interceptate
de către cercetaşii germani.
Cea mai strălucită acţiune a spionajului englez în cursul primului
război mondial a constituit-o operaţia „Telegrama Zimmermann”.
Este vorba de extraordinara performanţă a „spionajului invizibil”
adică cercetarea radio şi a serviciului de decriptare (spargerea
cifrului) din organul de informaţii al Forţelor maritime (Royal Navy)
ale Marii Britanii.
După izbucnirea primului război mondial în august 1914, în cadrul
Amiralităţii britanice a luat fiinţă un birou de decriptare, cu
misiunea de a pătrunde la textele în clar ale mesajelor transmise
pe calea undelor radio de către puterile inamice (Germania,
Austro-Ungaria, Turcia). Până în anul 1915, acest birou s-a
transformat într-un adevărat departament de cripto-analiză, cu un
personal numeros şi o activitate intensă. Numele codificat al
acestui serviciu de excepţie a fost „Camera 40”. În cadrul acestui.
Serviciu îşi desfăşura activitatea, ca specialist decriptor, William
Montgomery, fost preot la biserica „Primilor părinţi.
La 17 ianuarie 1917, fiind în serviciul de tură şi lucrând la un
mesaj radio cifrat interceptat recent, împreună cu un alt decriptor
pe nume Nigel de Grey, la orele 10.30, cei doi specialişti au
realizat cea mai mare performanţă din istoria criptanalizei şi
anume spargerea cifrului de stat al Germaniei, o putere militară
de rangul întâi, cu care Marea Britanie se afla într-un război pe
viaţă şi pe moarte, de rezultatele căruia deprindea nu numai
soarta sa, ci şi cea a întregului Imperiu Britanic.
Mesajul, în forma lui cifrată, conţinea o mie de grupe numerice,
datate Berlin 16 ianuarie, fiind adresat contelui John von
Bemstorff, ambasadorul Germaniei la Washington. Deşi
pătrunderea iniţială la text a fost parţială, englezii şi-au dat seama
că este vorba de un mesaj de o excepţională importanţă. La
începutul anului 1917, situaţia generală strategică era deosebit de
complicată. Un război ce trebuia să dureze câteva luni, după cum
greşit s-a apreciat de către politicieni la declanşarea acestuia,
intra în cel de-al treilea an. În acţiunile terestre, Marea Britanie şi
aliaţii săi suferiseră pierderi gigantice, iar Rusia, „marele tăvălug
din est”, în care ţările occidentale îşi puseseră mari speranţe, se
afla pe marginea prăpastiei. În S. U. A., preşedintele Woodrow
Wilson (1856–1924) tocmai câştigase al doilea mandat,
promiţând că-i va ţine pe americani în afara războiului din Europa.
Pe de altă parte, Germania se pregătea pentru un război
submarin fără restricţii.
După câteva zile intense de lucru, fostul preot William
Montgomery a scos la lumină o telegramă cu următorul text: „La 1
februarie, intenţionăm să trecem la un război submarin total. Cu
toate acestea, vom face eforturi ca S. U. A. Să rămână în
continuare neutre. Dacă aceste eforturi nu vor da rezultate, noi
propunem Mexicului o alianţă pe următoarele baze: să ducem
războiul împreună şi să realizăm pacea împreună, cu sprijinul
nostru financiar generos şi acordul din partea noastră pentru ca
Mexicul să recucerească teritoriile pierdute în Texas, New Mexico
şi Arizona. Detalierea problemelor o lăsăm în seama
dumneavoastră.
Îl veţi informa pe preşedintele Mexicului asupra celor de mai sus
în cel mai secret mod posibil, de îndată ce declanşarea războiului
cu S. U. A. Devine certă, adăugând ca prin iniţiativa domniei sale
să fie invitată şi Japonia să adere la alianţă şi să acţioneze ca
mediator între noi.
Vă rugăm să reţineţi atenţia domnului preşedinte că folosirea
neîndurătoare a submarinelor noastre va obliga Anglia să ceară
pace în câteva luni.
Ministrul Afacerilor Externe, Zimmermann”
Această telegramă trebuia adusă la cunoştinţa preşedintelui
Mexicului de către ambasadorul Germaniei, deoarece între Berlin
şi oraşul Mexic nu existau legături directe.
Spionii britanici împing SUA în război.
La 22 februarie 1917, directorul Serviciului de Informaţii al
Amiralităţii britanice, Sir Reginald Hall, având aprobarea
ministrului Afacerilor Externe, a arătat „telegrama lui
Zimmermann” lui Edward Bell, secretar al Ambasadei S. U. A. La
Londra. Diplomatul american a citit cu stupefacţie conţinutul
telegramei, refuzând pur şi simplu să creadă în autenticitatea
acesteia. Americanii ştiau că englezii sunt perfizi şi căutau tot felul
de tertipuri pentru atragerea S. U. A. În război. Reginald Hall a
reuşit, totuşi, să-l convingă pe E. Bell şi împreună s-au prezentat
la ambasadorul Page. Au urmat discuţii îndelungate şi aprinse, la
care a luat parte şi primul secretar al Ambasadei S. U. A., Irwin
Laughlin, în legătură cu modul în care telegrama să fie adusă la
cunoştinţa guvernului american, astfel încât acesta să fie convins
că este vorba de un document autentic, iar perfidia Germaniei să
producă efecte politice maxime.
S-a hotărât ca „telegrama Zimmermann” să fie înmânată în mod
oficial ambasadorului S. U. A. La Londra, Page, în numele
guvernului Marii Britanii, însoţită de o explicaţie succintă asupra
provenienţei, cu rugămintea de a fi adusă la cunoştinţa guvernului
S. U. A. Ambasadorul Page a înaintat telegrama la Washington
pe ziua de 24 februarie. În seara aceleiaşi zile, preşedintele S. U.
A., W. Wilson, a luat cunoştinţă de conţinutul telegramei,
arătându-se surprins şi profund indignat. După consultări cu
secretarul de Stat Lausing, preşedintele Wilson a hotărât să
publice „telegrama Zimmermann” în presa americană, lucru ce s-
a şi făcut în ziua de 1 martie 1917. Întreaga Americă a fost
şocată, impactul psihologic al acesteia fiind imens, de la Atlantic
la Pacific.
Singura instituţie care a manifestat circumspecţie, bănuind că ar
putea fi vorba de o intrigă a englezilor, a fost Senatul S. U. A. În
cele din urmă şi Senatul a putut fi convins că telegrama este
absolut autentică. Germania a fost pusă într-o mare încurcătură
diplomatică dar, spre surprinderea tuturor, Zimmermann a
recunoscut că a trimis acea telegramă care avea să intre în istorie
drept „telegrama Zimmermann”.
La 2 aprilie 1917, preşedintele Woodrow Wilson, care cu numai
câteva luni înainte afirmase hotărât că „ar fi o crimă împotriva
civilizaţiei dacă ar implica S. U. A. În război”. S-a prezentat în faţa
Camerelor reunite ale Congresului, solicitând aprobarea
Declaraţiei de Război împotriva Germaniei. Aceasta a schimbat
cursul primului război mondial.
În condiţiile în care Rusia nu mai putea face faţă eforturilor de
război, fără participarea S. U. A. Alături de „Antanta Cordială”,
Germania şi aliaţii săi ar fi putut câştiga primul război mondial.
Dacă acest lucru s-ar fi produs, înfăptuirea „României Mari”
probabil că ar fi rămas un vis neîmplinit şi în zilele noastre.
Trupele americane expediţionare din Europa, comandate de
generalul John Joseph Pershing (1860–1948), compuse din
corpurile 1,3 şi 5 armată, totalizând 14 divizii de infanterie, au
intrat în acţiuni de luptă începând din februarie 1918. La 11
noiembrie, când s-a încheiat armistiţiul cu Germania, pe frontul de
vest operau 580.000 de militari americani. Printre aceştia, s-a
aflat şi căpitanul de artilerie Harry Truman, viitorul preşedinte al S.
U. A. (1945–1953), care avea să ordone folosirea bombei atomice
împotriva Japoniei, în anul 1945, la Hiroşima (6 august) şi
Nagasaki (9 august). Pe timpul prezenţei lor în Europa, trupele
americane au operat pe baza informaţiilor furnizate de către
serviciile de informaţii ale Angliei şi Franţei.
În anul 1917, spionajul britanic a depus eforturi disperate pentru a
preveni ieşirea Rusiei din război, folosindu-l pe Sidney Reilly, unul
dintre cei mai mari spioni din istoria Marii Britanii (vezi „Ghidul
spionului român Editura OBIECTIV, Craiova, 2001, de acelaşi
autor). Toate acţiunile au eşuat, deoarece, la 3 martie 1918,
regimul bolşevic instalat la Moscova a semnat cu Germania
pacea separată de la Brest-Litovsk iar armata germană ocupa o
treime din teritoriul european al Rusiei.
CAPITOLUL IV. CULISELE DEZASTRELOR ROMÂNIEI.
Dosarul Tezaurului: prostie şi jaf!
Părăsirea frontului românesc de către trupele ruseşti, ca urmare a
revoluţiei bolşevice de la 7 noiembrie 1917 şi a descompunerii
generale a armatei ţariste, a avut consecinţe dezastruoase
asupra României.
Se ştie că, încă din luna septembrie 1916, datorită existenţei
pericolului invadării teritoriului românesc, Guvernul României,
urmând sfaturile Aliaţilor, a mutat la Iaşi sediul şi avutul Băncii
Naţionale. În luna decembrie a aceluiaşi an, situaţia militară de pe
front continua să fie gravă, iar Cartierul General al armatei şi
guvernul se temeau de o posibilă părăsire totală a teritoriului
naţional. Nu se ştie la iniţiativa cui, deoarece adevărul istoric este
întotdeauna greu de aflat, în baza unui acord încheiat cu guvernul
Rusiei în 24 decembrie 1916, tezaurul Băncii Naţionale a fost
transportat la Moscova şi depozitat în subsolurile Băncii de Stat
ruseşti (Palatul Armurilor din Kremlin). Tezaurul consta din
lingouri de aur în valoare de 314.580.456 lei şi bijuteriile reginei
Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. Aceasta a fost o greşeală
enormă, pe care niciun guvern responsabil nu ar fi făcut-o.
Guvernanţii României nu numai că nu au înţeles acest lucru, dar
au mai şi adâncit catastrofa. Astfel, în iulie 1917, pe timpul primei
faze a bătăliei de la Mărăşeşti, guvernul României a intrat în
panică, trimiţând precipitat în Rusia şi restul valorilor din Moldova.
Noul transport consta dintr-o sumă de aproape 1,6 miliarde lei
aparţinând Băncii Naţionale, din care aproape 600.000 lei aur
efectiv, iar restul, în valoare de peste 6 miliarde Iei consta în:
valori, efecte şi obiecte de preţ depuse spre păstrare de
particulari, aflate în depozitele tezaurului public, Băncii Naţionale,
Casei de Depuneri.
Acest transport a mai inclus: manuscrisele şi documentele istorice
cele mai importante din arhivele statului şi de la Academia
Română, cele mai preţioase tablouri din Pinacoteca statului şi din
celelalte muzee şi colecţii particulare. A greşi este omeneşte, a
persevera este diabolic, spune un dicton latin. Ca şi primul
transport şi cel de-al doilea transport a fost predat guvernului rus
cu procese verbale în regulă (de data aceasta este vorba de
„guvernul provizoriu” constituit după răsturnarea ţarului Nicolae al
II-lea), prin care acesta se obliga să-l păstreze şi să-l înapoieze,
transportându-l în România sub garanţia onoarei sale şi cu girul
Puterilor Aliate. Aici, apare o primă întrebare: când au avut
„onoare” Marile Puteri ale lumii în raporturile lor cu statele
dependente de ele, mai mici?
Când „dorm” spionii români.
O a doua întrebare, care mi se pare fundamentală, la care istoricii
români nu au răspuns niciodată, este cea în legătură cu rolul
serviciului de spionaj al României în problema „Tezaurului
naţional” pierdut în anii primului război mondial. Spionii români de
la misiunea diplomatică a României din Sankt Petersburg, în
frunte cu ministrul Diamandi, ştiau sau nu că Rusia, în anii 1916–
1917, era ca un cazan sub presiune gata să explodeze? Dacă n-
au ştiut şi n-au informat despre acest lucru guvernul României,
înseamnă că era un serviciu lipsit de profesionalism, care
consuma fondurile operative ale statului în zadar. Dacă au ştiut şi
au informat guvernul român despre starea politică internă
explozivă din Rusia şi, în ciuda acestui fapt, acesta a perseverat
în hotărârea sa necugetată de a trimite tezaurul naţional la
Moscova, întreaga răspundere în faţa istoriei şi a naţiunii române
păgubite îi revine acestuia.
După cum bine se ştie, în februarie 1917 a izbucnit revoluţia
burghezo-democratică din Rusia. Ţarul Nicolae al II-lea şi
guvernul cu care României încheiase procesele verbale de
predare a tezaurului nostru naţional au fost înlăturaţi. În Rusia, s-
a instaurat o dualitate a puterii (guvernul provizoriu şi sovietele)
care a luat sfârşit în vara anului 1917. În aceste condiţii, trimiterea
la Moscova a celui de-al doilea transport al tezaurului naţional a
constituit un act de adevărată demenţă din partea guvernului
României. Oare, serviciul român de spionaj extern nu ştia care
este adevărata situaţie din Rusia? A fost sau nu consultat acest
serviciu? Probabil că nu!
La 26 octombrie/7 noiembrie, puterea politică din Rusia a trecut în
mâinile Partidului Comunist (bolşevic) în urma a ceea ce
istoriografia sovietică numea Marea Revoluţie Socialistă din
Octombrie, care avea să influenţeze cursul istoriei lumii până la
21 decembrie 1991.
Deci, a fost spulberat şi al doilea guvern rus cu care guvernul
României a încheiat procese-verbale de predare-primire a
tezaurului. Întregul tezaur Cade, astfel, în mâna unui guvern
format din comisari comunişti, condus de V. I. Lenin.
Când nu dorm politicienii români, e tragedie!
Din toamna anului 1917 şi până la 23 august 1944, politica
guvernelor care s-au succedat la conducerea României faţă de
Rusia Sovietică şi ulterior faţă de U. R. S. S. A făcut imposibilă
atât recuperarea tezaurului naţional, cât şi păstrarea Basarabiei şi
a părţii de nord a Bucovinei. Un act cu consecinţe extrem de
grave a fost crearea stării de război între România şi Rusia
Sovietică de către guvernul României, la presiunile exercitate de
către Marile Puteri occidentale Franţa, Marea Britanie şi noua
intrată în război S. U. A. În noaptea de 21–22 decembrie 1917,
Consiliul de Miniştri condus de Brătianu, la care au participat şi
principalii conducători ai armatei, a hotărât atacarea şi
dezarmarea trupelor ruseşti care se retrăgeau din România. Era
vorba de Armatele IV, VI şi XIX, cu un efectiv de aproximativ un
milion de soldaţi. Ministrul Take Ionescu, membru al guvernului, a
atras cu insistenţă atenţia că atacarea armatei ruse va avea
consecinţe catastrofale asupra României dar nu l-a ascultat
nimeni şi, ca atare, şi-a dat demisia din guvern. Şi acum o
întrebare elementară: a fost, oare, raţional să provocăm o stare
de război cu un stat imens (chiar dacă era în criză) căruia îi
dădusem în custodie tezaurul naţional? Au urmat luptele de la
Galaţi, Paşcani, Spătăreşti, Mihăileni iar, la 27 ianuarie 1918,
trupele române au intrat în Chişinău, zice-se „la chemarea
Republicii Moldoveneşti”.
La 26 ianuarie 1918, în urma intervenţiei trupelor române în
Basarabia, guvernul sovietic rus rupe relaţiile diplomatice cu
România. Într-o telegramă semnată de Leon Troţki, dată
publicităţii, întreaga Europă era anunţată că:
Relaţiile diplomatice cu România sunt rupte. Membrii Legaţiunii
Române şi toţi agenţii autorităţilor române vor fi expulzaţi pe
drumul cel mai scurt.
Tezaurul de aur al României, care se găseşte la Moscova, nu va
mai putea fi obţinut de „oligarhia română”. Consiliul Comisarilor ia
asupră-şi toată răspunderea pentru conservarea acestui fond,
care va trebui să fie remis în mâinile poporului român.
Fostul comandant-şef al trupelor ruse de pe frontul român,
generalul Şcerbacev, care a luat poziţie contra revoluţiei, este
declarat duşman al poporului şi pus în afară de lege.
Confiscarea tezaurului României a fost şi va rămâne în veci o
faptă abominabilă, total dezonorantă pentru o naţiune atât de
mare ca Rusia, indiferent sub ce regim politic s-ar afla aceasta.
Restituirea acestuia, atât cât a mai rămas de restituit, ar mai
spăla din delictul comis împotriva României, adică abuzul de
încredere. Din punct de vedere creştinesc, fapta este cu atât mai
murdară când ne gândim că Rusia, posesoare a unor imense
bogăţii, ţară în care diamantele din taigaua siberiană se scot la
suprafaţă cu plugul, s-a lăcomit la bruma de tezaur a celui mai
sărac popor din Europa.
Probabil că, indiferent de comportarea guvernului României, ruşii
tot near fi furat tezaurul, dar regretabil a fost faptul că guvernul
nostru le-a oferit comisarilor bolşevici pretexte plauzibile pentru
confiscarea acestui tezaur.
Armata română nu trebuia, sub niciun motiv, să-i atace şi să-i
dezarmeze pe ruşii aflaţi în retragere. Aici, au intervenit însă
serviciile de spionaj ale puterilor occidentale, reprezentate la laşi,
care au exercitat presiuni uriaşe asupra guvernului României.
O altă mare greşeală, de data aceasta politică, a constituit-o
intrarea trupelor române în Republica Moldova (Basarabia)
înainte ca Rusia să-i fi recunoscut independenţa, aşa cum a
procedat în cazul Finlandei, care fusese tot o gubernie rusească.
Motivaţia invocată de guvernul României de a ataca şi dezarma
trupele ruseşti în retragere şi anume că acestea se pretau la jafuri
şi atrocităţi, nu este convingătoare. Toate armatele străine aflate
pe teritoriile altor state comit atrocităţi. Soldaţii americani din
insula japoneză Okinawa violează şi în anul 2001 fete japoneze,
după 56 ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial.
Guvernul României era îndreptăţit să facă ordine pe teritoriul său
naţional, să supravegheze retragerea ruşilor, să-i someze atunci
când încalcă legile statului român, să facă şi uz de armă când
ruşii depăşeau măsura dar, în niciun caz, să nu creeze o stare de
război cu Rusia, aşa cum s-a procedat.
Regina Maria îmblânzea soldaţii bolşevici.
În toamna anului 1917, regina Maria, soţia regelui Ferdinand şi
verişoară primară cu ţarul Nicolae al Il-lea al Rusiei, a demonstrat
că şi cu trupele ruseşti în retragere, infectate de virusul
„bolşevismului”, se putea discuta şi conlucra într-un mod civilizat.
Această regină inimoasă, poate cel mai luminos caracter pe care
l-a avut naţiunea română în anii cumpliţi ai primului război
mondial, a fost surprinsă cu vagonul ei, în gara Paşcani, de o
mare masă de soldaţi ruşi „bolşevizaţi”, care se retrăgeau în
dezordine spre răsărit. Autorităţile locale şi garda reginei au
rămas paralizate. Exista teama că, dacă vor afla cine este,
muscalii o vor asasina pe regină. Cea care a rezolvat într-o
manieră strălucită, cu adevărat regală, situaţia ce părea fără
ieşire, a fost însăşi regina Maria. Spre groaza românilor care o
însoţeau, regina a coborât din tren şi s-a dus exact în mijlocul
ruşilor. A stat de vorbă cu ei, le-a spus cine este, i-a tratat pe
mulţi cu ţigări, pentru că tot timpul războiului purta cu ea mari
rezerve de ţigări pe care le distribuia soldaţilor din spitale şi chiar
din tranşee. La un moment dat, masa de soldaţi ruşi care o
înconjura pe regina Maria a început să ovaţioneze, iar când
regina s-a îndepărtat, sute de soldaţi „bolşevici” au strigat într-un
glas „Trăiască regina României”.
Toate acestea au fost relatate de însăşi regina Maria în cartea sa
„Povestea vieţii mele”. Cu siguranţă că, la nivelul ei superior de
inteligenţă, marea regină a întregirii neamului le-a mulţumit
soldaţilor ruşi pentru jertfa lor de sânge pe frontul românesc şi le-
a urat drum bun spre Rusia lor. În fond, toată Europa era sătulă
de război până peste cap.
Trecerea relaţiilor dintre armatele României şi Rusiei de la starea
de aliaţi la cea de inamici, în numai câteva zile sau chiar ore, a
fost un act nefiresc şi cu urmări catastrofale pentru România, care
se resimt şi în zilele noastre. Istoria primului război mondial,
scrisă de români, recunoaşte că numai în bătălia de la Mărăşeşti,
cea mai mare şi mai glorioasă din istoria noastră, alături de cei
30.000 de soldaţi români căzuţi eroic, au căzut şi 27.000 de
soldaţi ruşi.
Osemintele lor s-au amestecat, iar peste ele s-a înălţat
monumentul eroilor de la Mărăşeşti. Se pare că atât politicienii,
cât şi istoricii români din zilele noastre au uitat acest „amănunt”.
În cartea sa „Notiţe zilnice din războiu (1916–1918)”, mareşalul
Alexandru Averescu, comandat strălucit şi om politic, apreciază
elogios comportamentul militarilor ruşi pe frontul românesc. Tot el
afirmă (pag.255) că: „Un popor care suferă corupţia şi
imbecilismul, în capul său, cu greu poate realiza fapte mari”.
Plecarea celor trei armate ruseşti a creat o situaţie catastrofală
pentru România. Probabil că şi din această cauză, ajuns la
disperare, guvernul României a dat ordin să se tragă în ruşi.
Pacea de la Bucureşti ― mutilare şi umilinţă.
A urmat pacea separată de la Bucureşti, dintre România,
Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia care, prin conţinutul
său criminal, întrecea cu mult tâlhăria bolşevicilor care ne
furaseră tezaurul. La 7 mai 1918, a fost semnat, la Palatul
Cotroceni, în sala devenită istorică în care s-a ţinut consiliul de
coroană din 27 august 1916, privind intrarea României în războiul
de întregire a neamului, odioasa pace impusă României de către
Puterile Centrale, sub genericul „Pacea de la Bucureşti-1918”.
Prin aceasta, s-a urmărit nu numai zdrobirea României, ci şi
umilirea în cel mai înalt grad a sentimentului naţional. În baza
acestui tratat, România a fost mutilată în mod bestial. Întrega
regiune muntoasă a României a fost trecută în stăpânirea Austro-
Ungariei, act banditesc definit la Budapesta drept „rectificare
strategică” a frontierei, pentru a face din Transilvania „o fortăreaţă
inexpugnabilă”. Ungaria visează la asemenea „rectificări
strategice” şi în zilele noastre.
A doua mare crimă de natură teritorială comisă împotriva
României, în contextul aceluiaşi tratat, l-a constituit răpirea
Dobrogei şi darea acesteia în stăpânire Bulgariei, drept răsplată
pentru participarea acesteia la război alături de Puterile Centrale.
La rândul ei, Germania a impus României, o ţară secătuită de
război până în măduva oaselor, cu tezaurul naţional furat de un
alt mare brigand internaţional contribuţii de război evaluate sumar
la circa 5 miliarde lei.
La 1 Decembrie 1918, ziua de naştere a României Mari, pe care o
sărbătorim din anul 1990 încoace, în vistieria naţională a statului
sufla vântul, iar regina Maria era cea mai săracă regină din lume.
Am înălţat o Românie Mare, săracă lipită pământului, cu
frontierele vehement contestate de către toate statele vecine.
1.418 zile de jertfe pentru alţii.
După numai 22 ani, datorită incapacităţii clasei politice româneşti
de a construi un fundament economic puternic noii Românii şi de
a pune pe picioare o armată pe măsură, în anul 1940, am căzut
pradă poftelor insaţiabile de mărire pe seama teritoriilor româneşti
a vecinilor, pierzând Basarabia şi partea de nord a Bucovinei, trei
judeţe din partea de sud a Dobrogei şi partea de nord-vest a
Transilvaniei, fără a trage un singur cartuş. În loc să ne batem
până în ultimul ceas, aşa cum au făcut alte state mai mici ca
România, precum Finlanda, Norvegia, Belgia, Olanda, Serbia şi
Grecia, clasa politică trădătoare din România „s-a spălat pe
mâini” ca Pilat din Pont, afirmând că: „Nu aveam altă soluţie”. În
schimb, la 22 iunie 1941 am intrat în cel de-al doilea război
mondial alături de Germania hitleristă, împotriva Naţiunilor Unite,
act necugetat pentru care am plătit cumplit.
În anul 1940, în contextul operaţiunilor militare declanşate de cel
de-al Treilea Reich pentru ocuparea Europei de Vest, armata
Olandei a rezistat în faţa tăvălugului german timp de cinci zile,
după care a capitulat. Armata Belgiei a rezistat timp de şapte zile,
având aceeaşi soartă.
― În schimb, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Olanda
şi Belgia s-au găsit în tabăra statelor învingătoare în război, cu
toate avantajele ce decurgeau din aceasta.
România a intrat în război la 22 iunie 1941, luptând pe toate
fronturile, nu cinci sau şapte zile, ci 1.418 zile, din care 1.176 zile
alături de Germania şi 242 de zile alături de Naţiunile Unite, dar a
terminat războiul ca ţară înfrântă, suferind toate consecinţele ce
decurgeau din acest statut. Numai pe frontul de est România a
pierdut în jur de 600.000 de oameni, dintre care 400.000 de morţi.
Culmea ironiei este că, pentru apărarea pământului românesc, în
1940, nu am sacrificat viaţa nici unui soldat. Nici istoricii, nici
oamenii politici şi nici analiştii din România nu au meditat şi nu s-
au exprimat într-o viziune unitară asupra situaţiei paradoxale a
României din curul celui de-al doilea război mondial, ci doar s-au
lamentat.
România ― înapoi la 1940?!
Am readus în actualitate aceste probleme aparent îngropate
istoric, pentru că statele care ne-au dictat „Pacea de la
Bucureşti1l918” respectiv Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria,
mai puţin Turcia, ar dori o Românie exact în graniţele fixate de
acestea prin acel criminal tratat de pace. Acţiunile Ungariei din
anul 2001, sprijinite tacit şi în subteran de aliaţii săi tradiţionali, în
spaţiul Transilvaniei se înscriu în viziunea de mai sus. Reacţiile
României sunt slabe datorită fundamentului său economic mai
mult decât anemic şi a unei paralizii în planul voinţei politice,
generată de divizarea (balcanizarea) clasei politice, ca de altfel a
întregii naţiuni. Din punct de vedere geopolitic, România se
găseşte într-o situaţie apropiată de cea din 1940.
Deşi clasa politică românească, sfătuită de „partenerii săi
strategici” din Occident, a adus România la sapă de lemn în
ultimul deceniu al secolului XX, partide politice şi o sumedenie de
fundaţii, din aşa-zisa societate civilă, visează la „România Mare”
de la 1 Decembrie 1918. Ideea în sine este înălţătoare şi am
convingerea profundă că fiecare român, de la şcolar la moşnegii
în toiag, visăm şi nădăjduim că, într-o zi, neamul românesc se va
reîntregi sub o formă sau alta. Întrebarea este: pe ce bază s-ar
putea înfăptui acest vis? Pe sărăcie tot mai mare, ineficienţă,
iresponsabilitate şi corupţie, ca până în prezent? La ce ne-ar
folosi noi teritorii, dacă acum, la începutul secolului XXI, circa o
treime din suprafaţa arabilă à ţării este nelucrată, este în stare de
pârloagă, iar celelalte două treimi sunt lucrate cu metode
medievale?
Privim spre răsărit şi cerem Moscovei să anuleze efectele
tratatului Ribbentrop-Molotov, din august 1939, prin care
Germania îşi da acordul faţă de pretenţiile teritoriale ale fostei U.
R. S. S. Faţă de România şi în baza căruia, prin ultimatumul
Moscovei din 26 iunie 1940, ne-au fost răpite Basarabia şi partea
de nord a Bucovinei. Din punctul de vedere strict al României,
această cerere este absolut justificată şi s-ar traduce într-o mare
reparaţie istorică. Din punct de vedere al dreptului internaţional şi
al tratatelor care stau la baza stabilirii frontierelor din Europa,
cererea noastră nu este luată în serios nici la Moscova şi nici în
capitalele lumii occidentale. Pe de altă parte, tratatul Ribbentrop-
Molotov a devenit caduc încă din ziua de 22 iunie 1941, când
grupul de armate general Antonescu a trecut Prutul. Ceea ce
este, însă, esenţial şi neluat în seamă de către diplomaţia
românească de după anul 1989 este faptul că frontierele actuale
din Europa au fost stabilite prin Tratatul de Pace de la Paris, din
februarie 1947 şi de Tratatul Ribbentrop-Molotov, prin care
blocăm reglementarea raporturilor cu Federaţia Rusă, spre
stupefacţia Uniunii Europene.
Actualele frontiere din Europa au rezultat în urma primului război
mondial, în care au pierit 20 milioane de oameni şi a celui de-al
doilea război mondial, în care au pierit 50 milioane de oameni.
La începutul secolului XXI, România este un stat cu frontierele
contestate iar, după câte se vede, diplomaţia românească
pedalează împotriva mersului istoriei. Nu prin relaţii de ostilitate
cu vecinii ne vom păstra frontierele.
Dacă tot insistăm asupra anulării efectelor Tratatului Ribbentrop-
Molotov, de ce nu cerem anularea efectelor Tratatului din 1812
dintre Imperiul Otoman şi Rusia? De ce nu facem presiuni asupra
guvernului de la Ankara în acest sens? Explicaţia este simplă. În
anul 1812 România nu exista ca subiect de drept internaţional, iar
Moldova, ca şi Tara Românească, făceau parte din Imperiul
Otoman, iar sultanul dispunea de ele după bunul său plac.
Răpirea Basarabiei în 1812 a fost lin act banditesc, dar aceasta s-
a făcut cu acte în regulă. Toate încercările României de
recuperare prin forţă (1918 şi 1941) a Basarabiei au eşuat, cu
consecinţe dezastruoase pentru noi. Dacă este totuşi posibilă o
recuperare. Aceasta, va trebui făcută prin inteligenţă, într-un
context general european, pe bază de bunăstare generală şi nu
de sărăcie lucie ca în prezent.
Modelul polonez.
Predarea către Rusia a tezaurului naţional al României, chiar şi
sub imperiul groazei, a dors un act nebunesc. Teama că îşi vor
pierde avuţiile i-a făcut pe înavuţiţii României să-şi piardă minţile.
În ultima analiză, făcând abstracţie de aspectele morale şi de
drept, care, oricum, au fost călcate în picioare de către partea
rusă, „prost nu este cel care primeşte, ci cel care dă”.
Este greu de găsit în istorie un exemplu ca cel al guvernului
României din 1917 care să se despartă de tezaurul naţional,
trimiţându-l la dracu’ în praznic pentru a-l salva:
În timpul celui de-al doilea război mondial, Polonia a trecut printr-
o situaţie mult mai dramatică decât România. Atacată, la 1
septembrie 1939, de către trupele germane dinspre vest şi din
Prusia Orientală, apoi şi din est de către armata sovietică, Polonia
a fost ştearsă de pe harta Europei în decurs de o lună de zile. Un
milion de soldaţi polonezi au fost luaţi prizonieri, 100.000 au fost
ucişi, dar circa 200.000 de soldaţi polonezi, împreună cu guvernul
şi tezaurul naţional al Poloniei, au trecut frontiera în România. În
concluzie, polonezii nu şi-au abandonat tezaurul naţional, aşa
cum au procedat românii, în anul 1917, în împrejurări mult mai
puţin dramatice.
Deşi trecuseră printr-o tragedie înspăimântătoare, pierzându-şi în
totalitate ţara, polonezii nu erau lipsiţi de fudulie. Ajuns la
Bucureşti cu suita sa, tezaurul şi resturile armatei, preşedintele
Poloniei, Ignacy Moscicki, i-a reproşat regelui Carol al II-lea că, la
intrarea în România, nu a fost întâmpinat cu protocolul cuvenit
unui şef de stat. Carol al II-lea i-a răspuns foarte inspirat: „Vă
rugăm să ne scuzaţi, dar nu ne aşteptam să veniţi atât de
repede”. Autorităţile române i-au ajutat pe polonezi să-şi încarce
tezaurul în vapoare şi, cu tot alaiul ce-l însoţea, să plece în
Occident. Adolf Hitler a tunat şi a fulgerat împotriva autorităţilor
române pentru faptul că nu au confiscat şi nu le-a predat lor
tezaurul Poloniei. Românii n-au furat niciodată tezaurele nimănui.
În schimb, lor le-au fost furate, sub diferite forme, toate tezaurele,
începând cu cel al dacilor lui Decebal (86–106).
Problema tezaurului României, furat de ruşi în 1917, continuă să
fie învăluită în ceaţă. Românii nu au fost niciodată informaţi cu
claritate, cu simplitate, asupra demersurilor oficiale şi subterane
ale României în problema tezaurului sechestrat la Moscova şi a
rezultatelor obţinute. De altfel, ce demersuri s-ar fi putut face,
atâta timp cât, între anii 1918–1934, relaţiile diplomatice dintre
România şi Rusia au fost rupte.
Şansa Titulescu ― refuzată.
Relaţiile diplomatice dintre România şi fosta U. R. S. S. Au fost
restabilite, la 9 iunie 1934, datorită geniului politico-diplomatic al
lui Nicolae Titulescu, unul dintre cei mai remarcabili oameni
politici ai Europei din secolul XX.
Nicolae Titulescu a fost unicul om politic care, în calitate de
ministru al Afacerilor Externe, s-a apropiat cel mai mult de şansa
rezolvării în interesul României a problemei Basarabiei şi a
tezaurului. Înlăturarea brutală a lui N. Titulescu la 29 august 1936
şi apoi expulzarea lui din ţară au spulberat aceste şanse. La
această măsură antinaţională, cu urmări ulterioare catastrofale
pentru România, un rol esenţial l-au jucat serviciile de spionaj ale
Germaniei şi Italiei.
Marele diplomat român a militat pentru o politică de echilibru a
României faţă de Germania şi fosta U. R. S. S. Aceeaşi politică
de echilibru ar fi vital necesară şi acum, la începutul secolului XXI,
între România, S. U. A., Germania şi Rusia. Ca şi în perioada
interbelică, cel mai probabil la sfaturile C. I. A., România
promovează o politică de ostilitate faţă de Rusia. Urmările nu vor
întârzia să se producă.
În perioada interbelică, agenţi ai serviciului de spionaj ai României
au acţionat pentru cunoaşterea situaţiei tezaurului nostru de la
Moscova, gândind şi asupra unor modalităţi de recuperare a
acestuia, atât în anii războiului civil din Rusia, cât şi ulterior. În
aceste acţiuni clandestine şi demersuri neoficiale, serviciul de
spionaj al României a cooperat, în mod deosebit cu serviciul de
spionaj (M. I.6) al Marii Britanii, care era cel mai activ în Rusia
sovietizată. Toate aceste eforturi s-au dovedit zadarnice. Englezii,
cei mai mari specialişti în furturi de tezaure, aşa cum se poate
vedea din exponatele existente la British Museum din Londra, s-
au dovedit incapabili să recupereze chiar şi fragmente din
tezaurul României furat de ruşi. Unul din motivele pentru care
spionii britanici au colaborat cu românii în problema tezaurului l-a
constituit faptul că regina Maria a României era de stripă
englezească, nepoată a marii regine Victoria, iar toate bijuteriile
acesteia erau închise în beciurile de la Kremlin.
În timpul celui de-al doilea război mondial, în totală contradicţie cu
politica pe care o promovase Nicolae Titulescu, România a intrat
în „Pactul Tripartit” şi a luptat alături de Germania nazistă,
împotriva Naţiunilor Unite, pe frontul rusesc, timp de aproximativ
1.176 de zile, punând la dispoziţia maşinii de război germane
petrolul său şi hrănind populaţia Germaniei cu cerealele sale. Cu
toate acestea, şansele recuperării, chiar şi parţiale, a tezaurului
confiscat de ruşi în 1918 au crescut. Cauza a fost de ordin politic
şi anume instalarea în România a unui sistem social politic fondat
pe aceeaşi ideologie ca cel din fosta U. R. S. S. Partidul Comunist
din România a venit la putere, prin alegeri la fel de „libere” ca cele
din Italia, Franţa şi Belgia, organizate de americani, care au barat
calea, mai mult ca certă, a partidelor comuniste din aceste ţări
spre putere.
„Oligarhia română” a dispărut, crcându-se condiţiile de la punctul
doi al telegramei din 26 ianuarie 1918, semnată de Leon Troţki,
de „remitere a tezaurului în mâinile poporului român”.
Într-adevăr, după ce ne-au furat ca în codru, luându-ne înapoi
Basarabia şi partea de nord a Bucovinei, după ce ne-au stors de
300 milioane dolari-aur drept despăgubiri de război, luând pe
deasupra cu japca bunuri în valoare de alte 2 miliarde dolari prin
„sovromuri” şi alte tertipuri, în anul 1956, după mari insistenţe din
partea României, condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, ne-a fost
remisă o parte din tezaurul naţional. La vremea respectivă, liderii
comunişti români au făcut multă propagandă în jurul acestui act,
minţind că tezaurul a fost restituit în totalitate. Adevărul este că
numai o parte din tezaur a fost restituită.
Într-adevăr, la Muzeul de istorie al României pot fi văzute
bijuteriile reginei Maria, tezaurul de la Pietroasa („Cloşca cu puii
de aur”) şi alte obiecte de valoare care au făcut parte din marele
tezaur naţional predat ruşilor în anul 1917. Aurul Băncii Naţionale
a României în niciun caz nu a fost restituit, lată de ce, pentru a nu
mai exista confuzii, nebuloase şi prilej de speculaţii, după anul
1989 ar fi fost necesară publicarea cu precizie a ceea ce s-a
restituit şi ce nu. Şi o întrebare: dacă suntem convinşi de justeţea
cauzei României în problema atât de tergiversată a tezaurului de
ce nu ne adresăm Tribunalului Internaţional de la Haga?
Secretul României: mai e destul de jefuit!
În ultimul deceniu al secolului XX, România a fost jefuită ca în
codru, sub privirile îngăduitoare ale clasei politice, aşa cum am
fost jefuiţi în toată istoria noastră multimilenară. Gangsteri
internaţionali ca Sorin Beraru şi Ioana Maria Vlas, trăitori în Israel
şi protejaţi de acest stat, au păgubit România cu sute de milioane
de dolari. Ca să nu fie acuzate de „anti-semitism” şi xenofobie,
autorităţile. Române se bâlbâie şi nu fac mai nimic. Americanii, pe
care i-am aşteptat să vină de o jumătate de secol, au venit şi s-au
pus pe jaf. Ei scot din România, numai prin Coca-Cola, Pepsi şi
derivatele acestor „băuturi moi”, până la 1 miliard ― dolari pe an.
Mai mult chiar, o firmă americană („N. Venture”) şi-a propus să
stingă flacăra furnalelor Combinatului Siderurgic de la Reşiţa, cu
o istorie mai veche decât cea a Statelor Unite ale Americii (peste
226 de ani). Este cât se poate de clar că toată lumea fură de
stinge, numai românii îşi fură singuri căciula. Serviciile de
informaţii ale României cum îi ajută pe guvernanţi să pună capăt
acestui curs dezastruos al societăţii româneşti? Perspectivele
României sunt lipsite de speranţe. Din surse guvernamentale de
cea mai înaltă credibilitate, la nivelul anului 1996, înainte de
„schimbare”, pretenţiile de despăgubiri ale unor persoane fizice şi
juridice din ţară şi din străinătate faţă de statul român erau
astronomice. Dacă, în următorii 20 ani, venitul naţional s-ar folosi
în totalitate achitării acestor pretenţii, tot ar mai rămâne de plătit!
Multe decenii de acum încolo, poate chiar secole, avuţiile
României vor lua calea străinătăţii. Oligarhia tradiţională v-a
renaşte şi se va îmbogăţi fabulos. Pentru imensa majoritate a
populaţiei, nota dominantă va fi sărăcia. Toate acestea pentru că
românul este încă foarte departe de a se fi deşteptat.
CAPITOLUL V SPIONII LUI CHURCHILL
Sfârşitul dominaţiei britanice.
Supremaţia economică şi militară a Marii Britanii asupra lumii s-a
încheiat sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Locul
acesteia a fost luat de către S. U. A., tânăra şi dinamica citadelă a
capitalismului modern. În perioada interbelică şi în anii celui de-al
doilea război mondial, Marea Britanie a fost depăşită din punct de
vedere economic de către fosta U. R. S. S. Şi Germania,
devenind o putere de mâna a doua, dar cu veleităţi imperiale de
care nu se poate vindeca.
Această evoluţie poate fi demonstrată de următoarele date
statistice de maximă concentrare:
1. Valoarea, în procente, a producţiei industriale interne din
producţia mondială
 
  
 
 S. U. A.
 
 U. R. S. S.
 
 Germania
 
 Marea Britanie
În această perioadă este inclusă şi recesiunea economică
profundă din anii 1929–1933.
2. Producţia de armament, în miliarde de dolari
 
  
 
 Marea Britanie
 
 U. R. S. S.
 
 S. U. A.
 
 Germania
3. Producţia avioanelor de luptă
 
   
 
 S. U. A.
 
 U. R. S. S.
 
 Marea Britanie
 
 Germania
Surprinzător, referitor la Germania, este faptul că în ciuda
bombardamentelor masive anglo-americane, producţia de război
a acestei ţări nu a suferit efecte prea mari. Aceasta a crescut
continuu, de unde rezultă concluzia, de valoare strategică, potrivit
căreia un război nu poate fi câştigat numai cu aviaţia.
4. Producţia de tancuri în 1944, anul decisiv în distrugerea
Germaniei celui de-al Treilea Reich:
Germania 17.800
U. R. S. S. 29.000
Marea Britanie 5.000
S. U. A. 17.500
În anii premergători şi în cursul celui de-al doilea război mondial,
spionajul britanic a fost angajat în acţiuni la scară globală, dar
performanţele sale au fost departe de cele din epocile de „aur ale
supremaţiei engleze.
În anul 1938, datorită slăbiciunilor tot mai profunde ale Marii
Britanii, primul-ministru Neville Chamberlain se înţelege cu Adolf
Hitler şi, în urma promisiunii unei păci iluzorii, îi dă acestuia mână
liberă în Europa Centrală, inclusiv asupra României.
„Sfatul” lui Churchill: „Cedaţi Basarabia!”
Marele diplomat român Nicolae Titulescu a întrevăzut în mod
genial toate mişcările de pe tabla de şah strategică a Europei,
inclusiv acţiunea de mai sus. Tot el a sesizat tendinţa Germaniei
de apropiere de fosta U. R. S. S., ambele indignate că nu au fost
admise la tratativele de la Versailles, adică la împărţirea Europei
după primul război mondial. A rezultat pactul Ribbentrop-Molotov
din 23 august 1939, în urma căruia am pierdut Basarabia şi
partea de nord a Bucovinei. În replică la aceste acţiuni, Nicolae
Titulescu a propus încheierea unui tratat de asistenţă mutuală
între România şi U. R. S. S. Rezultatul a fost înlăturarea şi
expulzarea brutală a lui Nicolae Titulescu. Dacă Romania ar fi
urmat linia politică propusă de acesta, ar fi terminat războiul al
doilea mondial în tabăra statelor învingătoare, chiar dacă ar fi
trecut printr-o perioadă temporară de ocupaţie germană care, într-
o formă mascată, tot a existat între 1940–1944.
Din cel mai mare duşman al comunismului sovietic, serviciul de
spionaj al Marii Britanii a devenit aliat al K. G. B şi al G. R. U.
Winston Churchill, devenit prim-ministru al Marii Britanii,
duşmanul de moarte al lui I. V. Stalin, a început să se pupe în bot
cu acesta.
În anul 1940, când guvernul de la Moscova sufoca România cu
ultimatumul din iunie 1940, Winston Churchill ne îndemna să
satisfacem cererile ruşilor, afirmând printre altele: „Singura forţă
din lume care poate înfrânge Germania este Armata Roşie.
Acest lucru l-a ştiut foarte bine şi Nicolae Titulescu atunci când a
lansat ideea încheierii unui tratat de asistenţă mutuală România-
U. R. S. S. Noi, românii, am mers însă împotriva cursului istoriei şi
am plătit scump. Ideile politice şi strategia naţională avansate de
către Nicolae Titulescu au fost primite cu ostilitate totală, atât de
către clasa politică conducătoare, cât şi de către serviciul de
spionaj al României.
Pactul Chamberlain-Hitler, pus la punct în subteran de către
spionajul britanic, în cooperare cu cel francez, a vizat orientarea
expansiunii teritoriale a Germaniei către estul Europei.
Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, încheiat la
iniţiativa Germaniei, a vizat, în esenţă, asigurarea spatelui
frontului german în operaţiile militare vizând cucerirea Europei de
Vest. O dată acest obiectiv realizat prin „războiul fulger” din vara
anului 1940, Pactul Ribbentrop-Molotov şi-a pierdut orice
relevanţă, iar la 22 iunie 1941, având ca aliat principal România,
Germania a atacat U. R. S. S. Nicolae Titulescu a anticipat, cu
mult timp înainte, acest curs al evenimentelor din Europa.
Marea Britanie a fost surprinsă total nepregătită de izbucnirea
celui de-al doilea război mondial şi aceasta, în cea mai mare
măsură, din cauza decăderii, degradării şi incompetenţei
serviciului său de spionaj.
„Buldogul” şi „Zugravul”
Începând cu 1940, funcţia de prim-ministru a revenit lui Sir
Winston Churchill, spion hârşit în rele, viclean din cale afară
perfid, potrivit tradiţiilor „Albionului”.
Pe toată durata celui de-al doilea război mondial (1 septembrie
1939–9 mai 1945), Marea Britanie a luptat pentru supravieţuire şi
nu pentru distrugerea Germaniei hitleriste, pentru că nu o ţineau
puterile să ducă la îndeplinire această misiune colosală.
Acest potenţial îl deţinea Rusia Sovietică, condusă de I. V. Stalin,
aşa cum avea să se şi întâmple, după intrarea acesteia în război.
Winston Churchill şi Adolf Hitler au avut o dimensiune comună pe
durata celui de-al doilea război mondial. Şi unul şi celălalt şi-au
propus atingerea unui obiectiv irealizabil, disproporţionat faţă de
mijloacele şi forţele avute la dispoziţie. „Buldogul englez” cum îi
spuneau spre răsfăţ concetăţenii săi lui Winston Churchill, îşi
propusese supravieţuirea şi perpetuarea existenţei „imperiului în
care Soarele nu apunea.
Adolf Hitler îşi propusese cucerirea unui imperiu şi crearea
„Reichului celor o mie de ani”. Amândoi au eşuat în atingerea
obiectivelor propuse. În locul unui imperiu, Germania a trăit timp
de 45 ani (1945–1990) divizată şi cu trupe de ocupaţie pe
teritoriul său, iar Imperiul Britanic s-a prăbuşit. Total şi cu un
zgomot asurzitor, printr-o suită de războaie anticoloniale,
încheiate toate cu izgonirea englezilor.
În unele studii de sociologie apărute în S. U. A. În cursul anului
2001, din punct de vedere tipologic, Winston Churchill este
asociat cu Adolf Hitler, iar Mao Tzedong cu Franklin Delano
Roosevelt. Prin relaţiile lor de complicitate conflictuală, S. U. A. Şi
Rusia Sovietică şi-au adus o mare contribuţie la distrugerea, de la
un capăt la altul, a Imperiului Britanic.
Asasinatul ― instrumentul. Diplomaţiei britanice.
Asasinatul politic a constituit, de secole, un instrument permanent
al diplomaţiei engleze. Această metodă a stat la baza principiului
economiei forţelor şi al strategiei indirecte, atât de strălucit
cunoscute şi aplicate de englezi. De regulă, atunci când, în
imensul lor Imperiu Britanic, îşi făceau apariţia mişcări de
eliberare sau de rezistenţă, prima metodă de. Înăbuşire a
acestora consta în lichidarea fizică, prin asasinate, a liderilor. A
doua metodă era divizarea şi învrăjbirea acestor mişcări, pentru a
se anihila reciproc.
După apariţia lui Adolf Hitler în fruntea Germaniei, luând
cunoştinţă de programul său politic şi de ameninţarea pe care
acesta o reprezenta pentru interesele Marii Britanii, englezii au
fost preocupaţi de înlăturarea sa prin asasinare. Pentru punerea
în aplicare a acestei idei, în 1938 au apărut, iniţial, doi voluntari.
Este vorba de colonelul F. N. Mason Macfarlane, ataşatul militar
al Marii Britanii la Berlin şi William S. Stephenson, ofiţer de
informaţii din cadrul M. I.6, cu acoperire diplomatică în cadrul
Ambasadei Marii Britanii din Germania. Metoda era prin
împuşcare, la o ocazie favorabilă. S-a opus, însă, ministrul
Afacerilor Externe, lordul Halifax, care a explicat guvernanţilor
englezi că o asemenea acţiune, executată de doi membri ai
corpului diplomatic, ar produce efecte politice, psihologice şi
propagandistice devastatoare la adresa Marii Britanii, această
cale fiind abandonată.
Nu s-a renunţat, însă şi la ideea asasinării „Führer”-ului. Această
sarcină a fost transmisă Serviciului Secret de Informaţii (M. I.6),
condus în acea perioadă de către generalul-maior Sir Stewart
Menzis (1939–1953).
La 1 septembrie 1939, a izbucnit cel de-al doilea război mondial,
prin invadarea Poloniei de către Germania, în cooperare
strategică cu fosta U. R. S. S. Două zile mai târziu, Marea Britanie
şi Franţa au declarat război Germaniei. A urmat acea perioadă de
„război ciudat” în timpul căreia acţiunile militare din vest s-au
purtat exclusiv pe mare. Problema asasinării lui Adolf Hitler a
revenit la ordinea zilei, iar serviciul de spionaj englez s-a pus pe
treabă.
Spionii englezi se „intoxică” uşor?!
Un străvechi proverb românesc spune că „socoteala de apasă nu
se potriveşte cu cea din târg”. Aşa s-a întâmplat şi cu „socotelile”
englezilor. Spionajului i se mai spune şi „război al inteligenţelor”.
Iar una dintre cele mai grave greşeli în această meserie biblică
este subestimarea adversarului.
Dorinţa arzătoare a englezilor de a-l „extermina” pe A. Hitler a
ajuns şi la urechile serviciului de contraspionaj al Germaniei,
Sicherheits Dienst (S. D.), condus de Reinhard Heydrich. Ştiind
ce vor englezii, securiştii germani le-au deschis o „cale”. Un agent
al S. D., cunoscut până în zilele noastre exclusiv prin codul
„F.479”, a intrat în contact, perfect legendat, cu serviciul de
spionaj britanic, fiind acceptat ca sursă de informaţii politice cu
privire la situaţia internă din Germania. După ce le-a furnizat
englezilor o cantitate de informaţii reale şi suficient de valoroase,
pregătite în cadrul S. D. Şi după ce „F.479” a devenit credibil şi
„valoros” ca sursă, partea germană a trecut la punerea în aplicare
a propriului plan de intoxicare a M. I. 6, în scopul de a-i descoperi
intenţiile. Acţiunea a fost încredinţată lui Walter Schellenberg,
care a făcut o carieră strălucită atât în contraspionaj, cât şi în
spionaj, ajungând a fi cel mai tânăr general din S. S. (, Schutz
Staffel), care constituia corpul de gardă al lui Adolf Hitler.
Prin agentul „F.479” au fost transmise, în mod gradat şi într-un stil
foarte convingător, o serie de „informaţii” potrivit cărora, în
Germania, exista şi lua amploare „un grup de rezistenţă
antinazist”, care avea ca obiectiv principal răsturnarea cât mai
rapidă de la putere a dictatorului A. Hitler. „Informaţiile” au fost
atât de bine ticluite în secţiile de falsuri ale S. D. Încât i-au
convins şi pe membrii cabinetului britanic, în frunte cu W.
Churchill, care a aprobat ca M. I.6 să colaboreze cu acel „grup de
rezistenţă” din interiorul Germaniei, în scopul „lichidării” lui A.
Hitler.
Şeful M. I.6, generalul S. Menzis, a destinat îndeplinirii acestei
misiuni pe doi dintre cei mai buni şi mai îndrăzneţi ofiţeri ai săi,
care lucrau sub acoperire în Olanda, respectiv pe căpitanul S.
Payne Best şi maiorul H. R. Stevens, aflat la Haga sub acoperirea
de şef al biroului paşapoarte.
Vioara întâi din partea engleză a fost căpitanul S. Payne Best,
ofiţer de informaţii experimentat, conducătorul reţelei de spioni
englezi din Ţările de Jos şi din vestul Germaniei.
Căpitanul S. P. Best a absolvit Facultatea de studii economice din
Londra, iar pe durata primului război mondial a lucrat în cadrul
serviciului de informaţii al armatei britanice din Europa.
După război, a continua^ să trăiască la Haga, ca „om de afaceri”
prosper în domeniul produselor farmaceutice, cu acces în înalta
societate olandeză, inclusiv la curtea reginei Wilhelmina, precum
şi într-o serie de case nobiliare din Germania, unde se prezenta
impecabil, cu monoclu şi maniere tipice clasei înalte. Între
căpitanul Best şi maiorul Stevens nu au existat legături de
cooperare, decât cele legate de complotul împotriva lui Hitler.
Walter Schellenberg, în calitate de prim locţiitor al şefului S. D., s-
a angajat personal în această operaţiune, prin contact direct cu
agenţii englezi.
Prin intermediul lui „F.479”, s-a stabilit ca întâlnirea cu agenţii
englezi să aibă Loc în Olanda, în localitatea Zutphen, la data de
21 octombrie 1939, la şapte săptămâni de la izbucnirea celui de-
al doilea război mondial. Aceasta era a doua întâlnire conspirativă
între serviciile secrete ale Marii Britanii şi cele ale Germaniei celui
de-al Treilea Reich.
Căpitanul S. P. Best a organizat o întâlnire între generalul Stewart
Menzis şi un emisar al generalului Ludwig Beck, şeful Statului
Major General al armatei germane, interesat în înlăturarea de la
putere a lui A. Hitler, dacă Marea Britanie se angajează ferm că
va opera schimbări de fond în prevederile Tratatului de la
Versailles. Partea engleză a refuzat propunerile lui Beck, dar a
rămas ataşată ideii eliminării lui A. Hitler.
Sub acoperirea de „căpitanul Schaemmel” din serviciul
transporturi al armatei germane, însoţit de un agent care l-a dirijat
pe invizibilul „F.479”, Schellenberg a ajuns la Zutphen cu un
automobil, în dimineaţa zilei de 21 octombrie.
La locul întâlnirii, convenit după toate regulile activităţii de
agentură, cu semne de recunoaştere şi schimb de parole, cei doi
agenţi germani au fost contactaţi de către căpitanul Best,
transbordaţi într-un Buick englezesc confortabil şi înzestrat cu
aparatură de înregistrare, îndreptându-se spre oraşul olandez
Amhem. Pe timpul deplasării cu autoturismul, „cei doi căpitani” au
găsit repede un limbaj comun şi au stabilit „relaţii de prietenie”.
Ajunşi la Amhem, dintr-un anume loc au fost luaţi în automobil
maiorul Stevens şi locotenentul Coppins. Cu siguranţă că numele
ofiţerilor englezi, în frunte cu Best, erau tot pseudonime. Toate
discuţiile dintre agenţii englezi şi cei germani s-au purtat la bordul
automobilului englezesc, fără opriri, pe un traseu stabilit şi studiat
de către serviciul de spionaj englez, ca măsură de precauţie faţă
de eventualele interferenţe din partea serviciului de contraspionaj
al Olandei.
Căpitanul Best şi maiorul Stevens i-au transmis lui Schellenberg,
alias „căpitanul Schaemmel”, că „guvernul Marii Britanii este
efectiv interesat în înlăturarea lui A. Hitler, fiind gata să acorde tot
ajutorul de care este capabil grupului german de rezistenţă.
Pentru ca acţiunea să poată fi şi mai bine fundamentată şi apoi
demarată, cei doi agenţi britanici i-au cerut lui Schellenberg ca, la
următoarea lor întâlnire, să vină şi „şeful grupului” sau un general
german reprezentativ.
S-a stabilit ca următoarea întâlnire să aibă loc pe data de 30
octombrie, la Oficiul Serviciului de Informaţii al Marii Britanii din
Haga.
„Musca” şi „Buldogul”!
În legătură cu derularea acestei operaţii extrem de sensibile şi cu
imense riscuri erau ţinuţi la curent atât Winston Churchill, cât şi
Adolf Hitler, fără a căror aprobare nu se făcea niciun pas.
Întors în Germania, Schellenberg a dispus de argumente
convingătoare, pe baza cărora, cele mai înalte foruri naziste au
aprobat continuarea acestei operaţii.
Pentru rolul omului de încredere al „generalului german
complotist”, Schellenberg l-a selecţionat şi instruit pe dr. Max de
Crinis, directorul departamentului de psihiatrie a spitalului Charte
din Berlin. Împreună cu acesta s-a deplasat la Düsseldorf, unde
îşi instalase un post operativ de lucru. De aici, împreună cu „omul
de încredere al complotiştilor”, a plecat spre Olanda, ajungând la
locul întâlnirii cu respectarea strictă a tuturor elementelor stabilite,
pentru eliminarea oricăror erori sau confuzii, potrivit standardelor
proverbialei punctualităţi germane.
Locul de întâlnire era în oraşul Amhem dar, spre surprinderea şi
stupefacţia lor, la momentul stabilit nu s-a prezentat nimeni. După
30 minute de aşteptare, în locul englezilor, cei doi nemţi au fost
contactaţi de poliţia locală olandeză, care i-a condus la cea mai
apropiată secţie pentru identificare. În timpul cât erau interogaţi,
în secţia de poliţie a intrat locotenentul englez Coppins, care a
„garantat” pentru ei, scoţându-i din mâna poliţiei. Între timp, şi-au
făcut apariţia căpitanul Best şi maiorul Stevens, care le-au
prezentat, „căpitanului Schaemmel” şi însoţitorului acestuia, mii
de scuze pentru „neplăcutul incident”. Schellenberg şi-a dat însă
seama că „incidentul” fusese pus la punct de către serviciul de
spionaj britanic pentru a le verifica identitatea.
Spionii negociază soarta Lumii.
După consumarea acestui „moment” care a pus la grea încercare
sistemul nervos al celor doi nemţi, a urmat deplasarea în comun
la Haga şi purtarea de tratative într-o casă conspirativă a
serviciului de spionaj englez. Cele două „părţi” au convenit că,
după „răsturnarea” lui Hitler, în Europa se va reveni imediat la
starea de pace, iar Austria, Cehoslovacia şi Polonia vor fi
restabilite în graniţele lor din 1938. De asemenea, politica
economică a Germaniei va trebui să sufere anumite modificări. În
schimbul acestora, Marea Britanie se angaja să pună în discuţie
cu aliaţii săi occidentali retrocedarea către Germania a coloniilor
de care aceasta a dispus înainte de primul război mondial.
Iată cum, la Haga, într-o casă conspirativă, o mână de spioni
englezi şi germani aveau mandat să discute şi să convină asupra
unor probleme de importanţă vitală pentru Europa. Dacă
Germania juca teatru, prin Schellenberg, pentru Marea Britanie,
problemele abordate erau de o extremă acuitate şi profund reale.
De aici, rezultă concluzia că, în toate marile şi gravele probleme
ale lumii, serviciile de spionaj joacă un rol imens. Miniştrii de
Externe, şefii de guverne şi de state se întâlnesc şi semnează
pacte, tratate, convenţii, înţelegeri şi declaraţii comune numai
după ce conţinutul acestora a fost convenit la nivelul serviciilor
secrete. Este de acum recunoscut că serviciile de spionaj menţin
canale de legătură între ele şi atunci când statele lor se află în
război.
Cu siguranţă că şi evenimentele de la Timişoara din decembrie
1989 au fost precedate de întâlniri conspirative ale agenţilor unor
servicii de spionaj străine, atât pe teritoriul României, cât şi pe cel
al statelor vecine, mai ales Ungaria. Oricâtă originalitate ar
încerca să exprime purtătorii evenimentelor de la Timişoara,
scânteia care a provocat explozia a fost de sorginte străină.
La sfârşitul tratativelor, spionii englezi şi germani au redactat
împreună un „aide memoire” pe care maiorul Stevens l-a transmis
imediat telegrafic la Londra.
Schellenberg şi „omul de încredere” au înnoptat în casa
conspirativă a englezilor prevăzută cu tot confortul, iar a doua zi,
după micul dejun, discuţiile au continuat. Entuziasmaţi de mersul
lucrurilor, englezii i-au pus la dispoziţia lui Schellenberg o staţie
de emisie-recepţie miniaturizată de agentură şi un cod special
pentru a ţine legătura cu Oficiul Serviciului de Informaţii al Marii
Britanii de la Haga. Pentru ca părţile să se convingă că „lucrurile
sunt bine puse la punct”, s-a convenit ca următoarea întâlnire să
fie stabilită prin radio.
Toate „obiectivele” întâlnirii Fiind atinse, căpitanul Best i-a condus
pe cei doi agenţi germani până la frontiera dintre Olanda şi
Germania.
În cursul săptămânii care a urmat, Schellenberg a contactat zilnic,
prin staţia de radio emisie-recepţie primită de la englezi, Centrul
Serviciului de Informaţii britanic de la Haga. La rândul lor, englezii
insistau asupra lui pentru organizarea următoarei întâlniri.
Schellenberg aştepta însă noi instrucţiuni de la Berlin, care
întârziau să sosească. Pentru a nu pierde încrederea englezilor,
Schellenberg le-a propus acestora o nouă întâlnire, care a şi avut
loc în mica localitate de frontieră Venlo, la 6 noiembrie 1939. Cu
această ocazie, Schellenberg le-a promis lui Best şi Stevens că,
la următoarea întâlnire, va face tot posibilul să-l aducă cu el pe
însuşi „conducătorul grupului de rezistenţă” împotriva lui Hitler,
care să fie dus la Londra pe calea aerului, pentru a purta discuţii
cu înalţi reprezentanţi ai guvernului Marii Britanii. Având mână
liberă în negocieri, agenţii englezi i-au promis lui Schellenberg că
vor ţine permanent în stare de pregătire de zbor un avion special,
pe aeroportul olandez Schipol, aflat în apropiere de Haga.
Întors la Düsseldorf, Schellenberg a constatat că tot nu-i sosiseră
instrucţiuni de’ la Berlin. A continuat totuşi, din proprie iniţiativă,
pregătirile, selecţionând un om potrivit pentru rolul de „general”,
conducător al rezistenţei anti-Hitler, în persoana unui industriaş,
general în retragere din forţele terestre, care s-a distins în cursul
primului război mondial, iar în Düsseldorf era şef al serviciului S.
S.
Atentatul misterios.
În sfârşit, în ziua de 8 noiembrie, Schellenberg este sunat, pe firul
secret, chiar de către Reichsfürerul S. S. Heinrich Himmler
(1900–1945), care i-a ordonat cu totul altceva decât se aştepta el.
O întâmplare, ce nu avea absolut nimic în comun cu acţiunile
întreprinse de el şi „partenerii” săi englezi, avea să dea totul peste
cap.
În ziua de 8 noiembrie 1939, s-a sărbătorit, la München, cea de-a
16-a aniversare a puciului organizat de Hitler în anul 1923, de pe
urma căruia „Führerul” a făcut câţiva ani de puşcărie. Festivitatea
a avut loc în subsolul unei berării din acest celebru oraş, unde s-a
născut partidul nazist. După ce Hitler şi-a rostit discursul aniversar
în faţa vechilor săi camarazi în sala Cuergerbraukeller din
München, la 12 minute după ieşirea acestuia din sală, s-a produs
o explozie exact la tribuna de unde a vorbit Hitler, ucigând 7
persoane şi rănind alte 63. Hitler a fost „terifiat” iar spaima în
rândul naziştilor a fost imensă.
Adolf Hitler, care era la curent cu acţiunile şi intenţiile englezilor
de a-l asasina, a pus atentatul de la München exclusiv în seama
serviciului de spionaj al Marii Britanii, acuzându-l de acest „act
mişelesc” pe însuşi primul-ministru Chamberlain.
Atentatul împotriva lui Hitler din 8 noiembrie 1939 a rămas învăluit
în mister până în zilele noastre. Varianta oficială germană
prezentată de Himmler a fost aceea că „doi agenţi englezi” l-au
recrutat pe un anume Elsner, cetăţean german, de meserie
electrician-tâmplar, care a plantat o bombă cu ceasornic în stâlpul
din spatele tribunei vorbitorilor din salonul berăriei din München,
unde. A luat cuvântul A. Hitler. Şefii Gestapo, Heinrich Himmler, a
vrut să pună în scenă un proces răsunător ca cel regizat în
legătură cu incendierea Reichstagului, înfăptuit de nazişti, dar pus
pe seama „comuniştilor”, în care Best şi Stevens să fie
„demascaţi” de Elsner.
În Marea Britanie, s-a crezut tot timpul că atentatul de la München
a fost pus în scenă de către Gestapo, pentru a inflama spiritul
războinic german, a amplifica ura naţiunii germane împotriva Marii
Britanii şi aliaţilor săi, ca un preludiu propagandistic şi psihologic
pentru marile operaţii militare ce aveau să ducă la ocuparea
Europei de Vest de către Germania, în 1940.
În timpul procesului de la Nüremberg, precum şi în cartea pe care
a scris-o ulterior, Schellenberg a declarat că atentatul împotriva
lui A. Hitler, din noiembrie 1939, a fost. Unul autentic, pus la cale
de Elsner, un german cu convingeri pro-comuniste, în care nici
Gestapo şi nici englezii n-au avut niciun amestec. Himmler şi
Goebels s-au folosit de acest atentat, pentru a-l zeifica pe A.
Hitler şi a împroşca cu noroi Marea Britanie. Georg Elsner a fost
asasinat, de agenţi ai Gestapoului, în lagărul de concentrare de la
Dachau, la 16 aprilie 1945. La data producerii atentatului, A. Hitler
era ferm convins că acesta a fost pus la cale de către serviciul de
spionaj al Marii Britanii.
Venlo ― dezastrul spionajului britanic.
Hitler a ordonat personal ca Schellenberg să se deplaseze
imediat în Olanda, însoţit de un grup diversionist de elită S. S.,
să-i răpească pe cei doi ofiţeri ai serviciului de spionaj britanic şi
să-i aducă vii în Germania. După ce a stabilit toate elementele
legăturii cu agenţii britanici prin radio, a doua zi, Schellenberg a
trecut frontiera în Olanda, în localitatea vamală Venlo. La orele
15.30, din interiorul unei cafenele cu vedere spre stradă,
Schellenberg a observat apropierea Buickului în care se aflau
Best, Stevens şi locotenentul Goppins care conducea
automobilului. Buick-ul a fost parcat în spatele cafenelei.
Schellenberg s-a îndreptat spre cei doi ofiţeri englezi dar, în
momentul în care se afla la aproximativ cinci metri de aceştia,
dinspre vama germană a ţâşnit un automobil care a rupt pur şi
simplu bariera. Grănicerii olandezi au deschis focul. S-a creat o
stare generală de haos. Locotenentul Coppins şi-a dat seama că
au căzut într-o capcană, a scos un pistol şi a început să tragă, dar
a fost împuşcat grav. Luaţi total prin surprindere, Best şi Stevens
au fost pur şi simplu azvârliţi în automobilul german şi trecuţi,
împreună cu Schellenberg, în mare viteză, frontiera în Germania.
Căzuţi în mâinile specialiştilor de la Gestapo, maiorul Richard
Stevens şi căpitanul Sigismund Payne Best au fost interogaţi
sistematic timp. Îndelungat. Ştiind că nu au nicio şansă de
scăpare şi nefiind super-oameni ca James Bond ― agentul 007
― din stupidele filme de spionaj produse în serie la Hollywood,
cei doi ofiţeri britanici au vorbit, spunându-le nemţilor tot ceea ce
aceştia doreau să afle.
„Incidentul de la Venlo”, cum a intrat acesta în istoria spionajului,
a avut consecinţe dezastruoase asupra M. I. 6 (Secret
Intelligence Service), cu efecte pe toată durata războiului.
Agenţii englezi, atâţia câţi au fost, de pe teritoriul Germaniei au
fost suprimaţi.
Toate structurile de informaţii ale Marii Britanii din Praga,
Varşovia, Berlin şi Bucureşti fuseseră retrase, ca urmare a
izbucnirii războiului, creând un mare vid în potenţialul de luptă al
M. I.6. Căpitanul Best şi maiorul Stevens au supravieţuit
războiului, fiind găsiţi de trupele aliate în lagărul de la Niederorf.
Ei nu au fost nici judecaţi pentru că nu şi-au dat viaţa pentru
patrie, dar nici decoraţi. Au trăit în anonimat, purtând stigmatul
prizonierilor de război, care pot fi bănuiţi de orice.
„Incidentul de la Venlo”, precum şi penetrarea şi neutralizarea
structurilor de spionaj britanice din Belgia, Franţa şi Olanda, în
anii celui de-al doilea război mondial, recunoscute ulterior şi de
către istoricii britanici şi şefii M. I. 6, demonstrează că „spionii lui
Hitler” nu au fost atât de „idioţi şi de stupizi”, cum i-au prezentat
filmele americane, engleze” şi franceze în ultima jumătate a
secolului XX, chiar dacă slujeau o cauză diabolică.
Walter Schellenberg a fost judecat de către Tribunalul
Internaţional de la Nüremberg, dar s-a ales doar cu o sentinţă
uşoară, de 6 ani închisoare. Aceasta deoarece, în timpul
procesului, Schellenberg a putut demonstra că, în ultima parte a
războiului, a încercat să-l convingă pe Himmler să intre în
legătură cu puterile occidentale, pentru a negocia o capitulare a
Germaniei în faţa acestora, cu excluderea U. R. S. S. Judecătorii
americani şi englezi au vrut să-l achite pe Schellenberg, dar ruşii
au putut demonstra că acesta a luat parte la executarea fără
judecată a unui mare număr de prizonieri de război ruşi. După
ieşirea din închisoare, în 1951, acesta a publicat cartea intitulată
„Memoriile lui Schellenberg”.
Istoricul american David Kohn, în cartea „Spionii lui Hitler” apărută
în anul 1978, îl prezintă pe Walter Schellenberg ca pe unul dintre
cei mai străluciţi ofiţeri de informaţii ai celui de-al Treilea Reich.
Englezii s-au răzbunat, Lidice n-a mai existat!
Şeful direct al lui Schellenberg pe timpul operaţiei Venlo,
Reinhard Heydrich, a sfârşit mult mai rău. Acesta a fost numit
„protector” al Boemiei şi Moraviei (adică al Cehiei) din partea celui
de-al Treilea Reich. În decembrie 1941, serviciul de spionaj şi
diversiune S. O. E. (Special Operations Executive), înfiinţat din
ordinul personal al lui Winston Churchill, pentru „a da foc Europei
de la un capăt la altul”, a paraşutat doi agenţi de origine cehă, cu
misiunea de a-l asasina pe Heydrich, cel mai temut, mai inteligent
şi mai bestial ofiţer de informaţii al Germaniei hitleriste, de care se
temea şi Schellenberg.
La 27 mai 1942, cei doi agenţi cehi i-au creat lui Heydrich o
ambuscadă pe şoseaua Praga-Dresda. Acesta a fost rănit de o
bombă în care englezii au introdus, pe lângă exploziv şi un agent
bacteriologic letal. Heydrich s-a vindecat de rănile cauzate de
bombă, dar a murit de o infecţie incurabilă, la 4 iunie 1942.
Asasinarea lui Heydrich a fost cea mai răsunătoare victorie a
spionajului britanic din toţii ani războiului al doilea mondial, acesta
fiind şi cea mai înaltă personalitate nazistă care a căzut victimă
unui atentat străin.
Drept represalii pentru asasinarea lui Heydrich, trupele S. S. Au
exterminat întreaga populaţie a localităţii Lidice din Cehia, pe care
au ras-o complet de pe faţa pământului. Pe bună dreptate, Lidice
a fost declarată „localitate martir” şi recunoscută ca atare în istoria
celui de-al doilea război mondial.
În anii celui de-al doilea război mondial, cât şi după aceea,
serviciile de spionaj engleze au mai suferit şi alte lovituri
devastatoare, atât în confruntările directe pe frontul războiului
secret, cât şi ca urmare a unor acte de trădare fără precedent în
istoria spionajului mondial.
„Lecţii de germană” pentru spionii englezi.
După preluarea înaltei funcţii de prim-ministru al Marii Britanii,
Winston Churchill (alias „Buldogul”) şi-a subordonat strict
serviciile secrete de informaţii şi de securitate. Din ordinul său
personal a fost creat Oficiul pentru Operaţii Speciale de
cercetare-diversiune, pentru ducerea unor acţiuni active în
Europa ocupată de trupele germane. Churchill a crezut că va
putea opera în acest spaţiu, tot aşa cum erau englezii obişnuiţi să
opereze în coloniile lor, adică rapid, ofensiv şi cu rezultate
maxime. S-a înşelat amarnic, deoarece serviciile secrete
germane nu erau băştinaşii din India, Orientul arab sau Africa.
După cum se va putea constata, englezii au primit lecţii
usturătoare din partea nemţilor, în cadrul unor operaţii de
amploare. O asemenea operaţie, derulată sub genericul „Jocul
englez” s-a consumat în Olanda, în 1942–1943, pe durata a 20 de
luni. Protagonişti: S. O. E. (Special Operations Executive), din
partea Marii Britanii şi Gestapo, din partea Germaniei. Iniţiativa a
fost de partea englezilor.
S. O. E. S-a constituit ca serviciu secret pentru operaţii speciale la
16 iunie 1940, din ordinul personal al primului-ministru Winston
Churchill. Acesta a încorporat elemente ale armatei, ale securităţii
(M. I.5) şi ale serviciului secret de informaţii (M. I.6).
Conceptul „operaţii speciale atunci, ca şi în zilele noastre,
cuprinde un larg diapazon de acţiuni, precum spionajul,
asasinatul, sabotajul, propaganda psihologică, răpirile de
persoane, de documente, de modele de tehnică, dezinformarea
etc. În mod specific, S. O. E. A operat cu elemente de cercetare-
diversiune pregătite pe teritoriul Marii Britanii, în centre speciale,
iar apoi paraşutate sau infiltrate (inclusiv cu submarinele) în
Franţa, Olanda, Peninsula Scandinavă, Balcani (mai ales în
zonele de operaţii ale partizanilor lui Iosip Broz Tito), Orientul
Mijlociu, Orientul îndepărtat şi în Africa. Mediile de recrutare
pentru elementele de cercetare-diversiune ale S. O. E. Erau
cetăţenii străini originari din ţările în care urmau să opereze:
francezi pentru Franţa, olandezi pentru Olanda, etc.
Idealul urmărit era ca agenţii diversionişti să opereze chiar în
locurile natale sau în apropierea acestora, astfel încât
cunoaşterea terenului să le ofere maximum de eficienţă. Efectivul
maxim de oameni, bărbaţi şi femei, cu care a operat.
S. O. E. S-a ridicat la 13.000. S. O. E. A funcţionat până în anul
1946, când mijloacele şi atribuţiile sale au fost preluate de către
Serviciul Secret de Informaţii (M. I. 6).
Practicile S. O. E. Au fost extinse şi utilizate de către englezi, în
cooperare cu colegii lor americani, pe toată durata Războiului
Rece, împotriva fostei lumi socialiste ţinând de Tratatul de la
Varşovia. În zilele noastre, acestea se utilizează selectiv în zonele
de foc, precum Balcanii, Caucazul, Asia Centrală, Irlanda de
Nord, Orientul Mijlociu, Tibet etc.
„Jocul englez” pe care îl vom relata succint, pune în lumină,
modul de operare atât al S. O. E., cât şi al Gestapoului. Acest joc
al morţii a început în martie 1941, când nemţii au capturat un
operator radio împreună cu staţia sa de emisie-recepţie, paraşutat
de S. O. E. În Olanda, pentru a deservi un grup de rezistenţă. În
loc să-l interogheze sub tortură, să scoată de la el şi ceea ce nu
ştia şi apoi să-l împuşte, cum era obiceiul peste tot, în taberele
statelor beligerante, colonelul H. J. Giskes, şeful serviciului de
contraspionaj german în Olanda ocupată, a avut o altă idee.
Acesta l-a pus pe agentul capturat să aleagă între varianta
împuşcării lui chiar în locul paraşutării şi cooperarea cu
Gestapoul, în schimbul cruţăm vieţii sale. Agentul olandez
capturat a ales cooperarea. După ce a aflat toate detaliile misiunii
agentului, potrivit regulilor stabilite de S. O. E., col. Giskes l-a pus
pe agent să ia legătura prin staţia sa cu Londra, atrăgându-i
atenţia să nu-i alarmeze pe englezi asupra stării sale reale, sub
ameninţarea că dacă englezii nu se vor prezenta şi la următoarele
legături radio, el va fi împuşcat pe loc. Radiotelegrafiştii din toate
armatele lumii, care acţionează în adâncimea teritoriului ocupat
de inamic, sunt instruiţi ca, în cazul în care au fost luaţi prizonieri
şi forţaţi de către organele inamice să ia legătura cu „centrul”
propriu, pentru acţiuni de deconspirare a viitorilor agenţi, precum
şi pentru dezinformare sistematică, aceştia să transmită aşa-
numitul semnal de siguranţă. Acesta constă într-un semnal secret
inserat în conţinutul radiogramei transmise, cum ar fi transmiterea
greşită a unei litere la fiecare al zecelea rând sau inserarea unui
grup de cifre, ziua lui de naştere sau o dată istorică etc. La
primirea acestui semnal, „centrul” ştie că radiotelegrafistul
transmite cu „pistolul la tâmplă” şi orice legături cu acesta se
întrerup. Încercarea colonelului Giskes a dat rezultatele scontate,
acesta reuşind să intre în legături radio permanente cu S. O. E.
Încurajaţi de „informaţiile” primite pe acest canal, pregătite de
Gestapo, în care erau inserate şi elemente reale, veridice,
verificabile, S. O. E. A început să trimită în Olanda, în mod
sistematic, grupuri de câte 2–3 spioni diversionişti de origine
olandeză, pregătiţi în centrele sale speciale. La un moment dat,
din lagărul special al Gestapoului, aflat în localitatea Haaren, se
ţinea legătura cu cartierul general al S. O. E. Din Marea Britanie
cu un număr de 17 staţii radio deservite de tot atâţia
radiotelegrafişti paraşutaţi sau infiltraţi de englezi în Olanda, care
furnizau „informaţii” şi raportau asupra modului de îndeplinire a
unor misiuni de sabotaj transmise din Marea Britanie.
„Jocul englez” pus la cale cu măiestrie de către col. H. J. Giskes,
a fost apoi extins şi în Belgia şi Franţa; cu aceleaşi rezultate
strălucite pentru germani şi cu consecinţe dezastruoase pentru S.
O. E.
Pentru toate grupurile de cercetare-diversiune paraşutate în
Europa, englezii foloseau acelaşi tip de cod, ceea ce constituia o
imensă eroare operativă, deoarece specialiştii germani au „spart”
acest cod încă din anul 1941.
De la cartierul general al S. O. E. Soseau, în mod sistematic, noi
misiuni, pe care specialiştii din cadrul Gestapo conduşi de Giskés
le „executau” cu promptitudine prusacă. Au fost aruncate în aer
depozite de muniţii, nave de luptă, puncte de comandă, noduri de
transmisiuni, depozite de alimente, carburanţi, lubrifianţi etc.,
toate false, dar cu efecte vizibile. Englezii trimiteau avioane de
recunoaştere care efectuau aero-fotografii şi se „convingeau” de
efectele exploziilor. Pentru îndeplinirea acestor misiuni, englezii
au paraşutat în Olanda, Belgia şi în Franţa zeci de mii de arme,
containere cu muniţii, explozivi şi mari cantităţi de valută, acestea
toate căzând în mâinile nemţilor.
Au fost transmise la Londra numele reale ale unor agenţi
paraşutaţi, care s-au distins în acţiunile de mai sus, pe care
englezii i-au decorat. Dacă vreunul dintre agenţii paraşutaţi era
chemat în Anglia pentru noi instrucţiuni, col. Giskes avea grijă ca
acesta „să cadă eroic” într-o misiune următoare, sau să se
„raporteze” la Londra că agentul a plecat. Spre Anglia pe filiera
Franţa-Spania-Gibraltar, dar „dispărea fără urmă” pe parcurs. În
realitate, acesta era executat.
„Jocul englez” a durat, fără întrerupere, până în septembrie 1944,
când nu mai avea niciun fel de utilitate. În zilele de 6 şi 7
septembrie 1944, în lagărul de la Mauthauusen, au fost executaţi,
prin împuşcare 47 de agenţi de origine olandeză, pregătiţi de S.
O. E. Şi capturaţi de Gestapo cu o uşurinţă incredibilă.
Acest „joc” al morţii pentru cei din linia întâi şi al dezastrului
pentru serviciile secrete britanice, arogante şi incompetente, s-a
încheiat într-un mod de-a dreptul hilar.
Colonelul Giskes a transmit la Londra, pentru cartierul general al
S. O. E., o telegramă în clar, cu următorul conţinut: „Stimaţi domni
Blunt, Bingham şi cei care vă vor urma. Am constatat că, în
ultimul timp, aţi încercat să faceţi anumite «afaceri» în Olanda
fără a ne mai consulta. Acest lucru nu este frumos din partea
voastră, ţinând cont de îndelungata noastră cooperare plină de
succes şi de faptul că noi am fost singurii voştri agenţi. Vă
asigurăm, domnilor, că în cazul în care vă veţi hotărî să ne vizitaţi
pe continent, veţi fi primiţi cu aceeaşi grijă şi atenţie cu care au
fost primiţi toţi cei pe care ni i-aţi trimis domniile voastre de-a
lungul timpului. Să ne vedem cu bine”.
Cât despre Blunt şi Bingham, aceştia nu erau alţii decât chiar cei
mai mari şefi ai S. O. E. Probabil că după citirea acestei
telegrame, redactată în termeni atât de „eleganţi” de către
colonelul Giskes ― şeful Gestapo din Olanda, celor doi generali
englezi şi multor altora li s-au lungit feţele până la genunchi.
La „pescuit” de agenţi paraşutaţi.
Aşa cum se obişnuieşte în practica universală de secole, adică
ascunderea adevărului atunci când este vorba de înfrângeri şi
exagerarea până la cer a victoriilor, cel maj probabil că, prin
eforturile britanicilor, ^istoricii nu ar fi aflat nimic despre „Jocul
englez” dacă nu s-ar fi produs anumite evenimente şi acţiuni
asupra cărora serviciile de spionaj engleze nu au avut control.
Pentru a face cunoscut cum s-a ajuns la aflarea adevărului, atât
de jenant, despre dezastrul suferit de serviciile secrete britanice
pe continent, în anii celui de-al doilea război mondial, vom urma,
succint, firul unei adevărate odisei.
În noaptea de 9 martie 1943, un tânăr olandez pe numele de
Pieter Dourlein, împreună cu alţi doi camarazi de echipă, Bogaart
şi Arendse, cu staţie de emisie-recepţie şi alte 14 containere cu
arme, explozivi şi alte materiale specifice acţiunilor de spionaj şi
diversiune, au fost paraşutaţi într-un raion dinainte stabilit, bine
studiat, recomandat de către „reţeaua de rezistenţă” olandeză
organizată de S. O. E. În acea parte a Olandei. Locul aterizării a
fost marcat, cu semnale luminoase de lanternă, de către „echipa
de recepţie” locală. Imediat după ce au luat contact cu solul, cei
trei agenţi diversionişti olandezi au fost întâmpinaţi de trei oameni,
din care unul era şef. A avut loc schimbul de parole care
cuprindeau în conţinutul lor numele de „Paul”, adică codul lui
Pieter Dourlein, în cea mai pură olandeză. Noii veniţi au fost
trataţi cu whisky şi ţigări englezeşti, spunându-li-se că vor trebui
să mai aştepte 1–2 ore înainte de a se deplasa spre Ermelo, unde
îl vor întâlni pe şeful reţelei locale de rezistenţă, în care vor fi şi ei
încadraţi.
În drum spre Ermelo, li s-au alăturat alţi şase „luptători din
rezistenţa olandeză”, astfel încât fiecare din cei trei agenţi
paraşutaţi era escortat de câte trei „localnici”. La un moment dat,
şeful „echipei de recepţie” i-a rugat pe cei trei agenţi paraşutaţi să
le predea armamentul personal, deoarece o eventuală întâlnire cu
patrulele germane, urmată de o percheziţie, ar putea avea urmări
fatale. Aceştia s-au conformat, părându-li-se măsura drept
raţională. După scurgerea unui alt interval de timp, acelaşi
însoţitor pe post de şef le-a cerut celor trei agenţi documentele de
identitate false cu care au plecat din Anglia. La vederea acestora,
„şeful” s-a arătat de-a dreptul indignat afirmând că actele sunt
făcute prost, fiind mai mult un impediment decât un ajutor,
existând pericolul ca, la prima razie, nemţii să-i aresteze,
promiţându-le că li se vor face alte acte de identitate. În acest
scop, le-a cerut celor trei noi veniţi să-şi dea numele reale, sub
motivaţia că noile acte vor putea fi confruntate de autorităţile de
ocupaţie germane cu registrele reale de evidenţă a populaţiei,
înlăturându-se astfel orice suspiciune.
Sub şocul situaţiei în care se aflau, a derutei create de ceea ce
învăţaseră ei şi „realitatea din teren”, cei trei agenţi, deşi fuseseră
instruiţi să nu-şi dezvăluie numele real în nicio împrejurare, i-au
crezut mai mult pe „camarazii lor de luptă” din Olanda, dându-şi
numele reale. După o altă etapă de marş, însoţitorii, la un semnal
dat de şeful „echipei de recepţie” i-au imobilizat pe cei trei agenţi
paraşutaţi, punându-i sub cătuşe. Li s-a adus apoi la cunoştinţă,
în mod solemn, că se află în mâinile contraspionajului german.
Prin acest „proces tehnologic”, au trecut foarte numeroase grupuri
de spioni diversionişti pregătiţi în Marea Britanie de către S. O. E.
La centrele sale speciale.
Ulterior, după terminarea războiului, serviciul de contraspionaj
olandez, pe baza cercetărilor proprii, a descoperit că „Jocul
englez” care se referea la spaţiul Olandei făcea parte dintr-o
operaţie mult mai mare, desfăşurată de Gestapo în Europa
occidentală sub genericul „Operaţia Polul Nord”.
Cei trei agenţi capturaţi atât de simplu şi de eficace au fost duşi în
clădirea Colegiului din Haaren, transformată în închisoare
specială pentru agenţii diversionişti trimişi cu încredere şi într-un
tempo susţinut de^către S. O. E.
Interogatoriul celor trei agenţi a durat timp de şase săptămâni, cu
rezultate maxime. Dourlein şi camarazii săi nu au mai avut ce
ascunde, atunci când nemţii i-au confruntat cu textele originale
ale telegramelor S. O. E. Către „rezistenţa locală” din Olanda, prin
care aceasta din urmă era informată cu privire la sosirea şi
misiunile „Grupului Paul”.
În închisoarea bine camuflată de la Haaren, care nu semăna cu
lagărele de exterminare naziste, eroul nostru de acum încolo,
Pieter Dourlein, a recunoscut în jur de 30 din oamenii pe care i-a
întâlnit în centrele de pregătire specială ale S. O. E. Din Marea
Britanie. În condiţiile de pază diabolice din închisoarea de la
Haaren, agentul Dourlein şi-a propus un scop considerat de
domeniul imposibilului, după părerea unor camarazi olandezi
internaţi, cu care s-a consultat şi anume evadarea.
Marea evadare şi preotul patriot.
Dourlein a întâlnit, totuşi, un alt olandez paraşutat ca şi el după
cursul de şase luni de pregătire în centrele S. O. E., pe numele
său real Ubbink. Cei doi agenţi captivi au dovedit calităţi
excepţionale în depistarea unor lacune în sistemul de pază şi
securitate ale închisorii, inclusiv în reţeaua de obstacole minate,
iar în noaptea de 29 august 1943, pe timpul unei furtuni ieşite din
comun de puternice, au reuşit să evadeze, absolut pe cont
propriu. Au ajuns în localitatea Tilburg, situată la circa 12 kilometri
de Haaren şi, neavând nici cel mai mic punct de sprijin, au intrat
în biserica de rit catolic din această localitate, punându-se la
dispoziţia şi mila preotului paroh. Din primele momente, acesta i-a
primit cu răceală şi totală suspiciune, luându-i drept agenţi
provocatori în slujba nemţilor. Existau trei posibilităţi. O
posibilitate era aceea ca preotul să fie neutru şi să-i invite să
părăsească biserica. A doua posibilitate era ca preotul să fi fost
colaborator al nemţilor (şi cazurile nu au fost rare) şi să-i predea
autorităţilor de ocupaţie. A treia posibilitate era aceea ca preotul
ţepos şi bănuitor să facă parte din rezistenţa locală olandeză
autentică şi nu cea organizată de S. O. E., aflată în închisoarea
din Haaren. Un proverb românesc spune că „Dumnezeu face cuib
la barza chioară”. Aşa s-a întâmplat şi cu cei doi agenţi olandezi
aflaţi în voia sorţii. Preotul făcea parte din rezistenţa olandeză
reală. După ce le-a ascultat cutremurătoarea istorie cu privire la
experienţa personală şi cu ce există în închisoarea din Haaren, în
care funcţiona un imens centru de dezinformare şi neutralizare a
acţiunilor S. O. E. În Olanda, preotul i-a pus pe cei doi în legătură
cu şeful autentic al rezistenţei locale, în persoana lui Van Bilsen,
fost inspector de poliţie înainte de ocupaţia germană, rămas
intenţionat în teritoriul ocupat, cu misiuni speciale, dar fără
legături cu S. O. E. Din Marea Britanie. Acesta i-a ajutat să
ajungă în Franţa, iar de aici, elemente ale rezistenţei franceze
nepenetrate de Gestapo, i-au ajutat să ajungă în Elveţia, la
Berna, unde au fost predaţi ataşatului militar al Olandei în această
ţară neutră, generalul Van Triebt.
După ce a ascultat relatările cutremurătoare ale celor doi agenţi,
generalul Van Tricht a înaintat o telegramă cifrată, cu toate datele
relatate de cei doi, privitor la situaţia catastrofală a acţiunilor
întreprinse de S. O. E. În Olanda, la Statul Major General al
trupelor olandeze de eliberare care funcţiona pe teritoriul Marii
Britanii. La rândul său, acesta a trimis o copie a telegramei
generalului Van Tricht, la cartierul general al S. O. E. În ceea ce-l
priveşte pe generalul Van Tricht, acesta a primit ordin telegrafic
să-i ajute pe Dourlein şi Ubbirk să se înapoieze în Marea Britanie.
Odiseea celor doi spioni a continuat cu înapoierea lor în Franţa,
trecerea frontierei în Spania şi ajungerea la baza navală engleză
de la Gibraltar. Au fost, apoi, luaţi la bord de către un submarin
britanic şi transportaţi la Bristol, unde au ajuns la 1 februarie
1944, adică la cinci luni după ce au evadat din închisoarea de la
Haaren.
La sosirea în Marea Britanie, cei doi agenţi olandezi au fost luaţi
în primire de 1 un ofiţer de informaţii englez, care i-a transportat
direct la Londra.
Dourlein şi Ubbirk au cerut insistent să fie puşi în legătură cu
colonelul de Bruyne, şeful serviciului de informaţii al armatei
olandeze, aflat în Marea Britanie, dar au fost refuzaţi categoric.
Cei doi au fost internaţi la Guilford, interzicându-li-se orice contact
cu lumea exterioară.
Fiind agenţi de clasă, cei doi au reuşit, totuşi, să-i transmită
colonelului de Bruyne un mesaj cu privire la poziţia şi situaţia lor.
Această acţiune le-a salvat viaţa, deoarece şefii S. O. E., dându-
şi seama de proporţiile gigantice ale dezastrului provocat de
contraspionajul german, prin operaţiile „Jocul englez” şi „Polul
Nord”, au încercat să demonstreze că Dourlein şi Ubbirk sunt
agenţi dubli, putând fi împuşcaţi, pentru ştergerea urmelor şi
ascunderea adevărului.
După trei luni de interogatorii intense, cei doi agenţi olandezi au
fost internaţi, fără a fi judecaţi şi condamnaţi şi fără nicio altă
explicaţie, în penitenciarul Briseton din Londra. Abia la câteva
săptămâni după debarcarea trupelor aliate pe continent, cei doi
agenţi au fost puşi în libertate şi expulzaţi din Marea Britanie.
Dourlein s-a înrolat în Forţele aeriene olandeze, la Escadrila 320
bombardament, iar Ubbirk, fiind ofiţer de marină, s-a îmbarcat pe
o navă de război. Ambii au supravieţuit iar pe baza unor rapoarte
detaliate înaintate de aceştia guvernului Olandei, susţinute de
generalul Van Tricht, fostul ataşat militar al Olandei în Elveţia,
autorităţile statului olandez au constituit o comisie de anchetă cu
privire la acţiunile organizate de S. O. E. Pe teritoriul Olandei.
Lipsă de profesionism. Imperială.
După eforturi susţinute şi îndelungate, anchetatorii olandezi au
reuşit să construiască imaginea reală a înfrângerilor catastrofale
suferite de englezi în cadrul operaţiilor „Jocul englez” şi „Polul
Nord” ale contraspionajului german.
S-a mai descoperit, în afara celor relatate de cei doi agenţi
supravieţuitori, că o întreagă reţea de 1.070 de luptători din
rezistenţa olandeză, care coopera cu S. O. E. În vederea sprijinirii
trupelor aliate ce urmau a fi debarcate pe continent, a fost
complet anihilată de Gestapo.
Olandezii au făcut lumină totală în cele mai întunecoase unghere
ale războiului secret, atât din teritoriul propriu, cât şi din Belgia şi
Franţa, mai ales după ce l-au identificat şi interogat, timp
îndelungat, pe celebrul colonel german J. H. Giskes. Acesta a
colaborat cu anchetatorii olandezi, dezvăluindu-le aspecte
uluitoare din activitatea contraspionajului german. Col. Giskes şi-a
exprimat totala uimire fâţă de lipsa de profesionism a englezilor
din cadrul S. O. E., care au utilizat acelaşi sistem de cod pentru
toate grupurile de spioni diversionişti paraşutaţi pe continent.
Spargerea codului, lucru realizat de nemţi, a însemnat dezastrul
pentru toţi. O altă greşeală enormă, comisă de către englezi, a
constat în faptul că nu le-a trecut niciodată prin cap să
paraşuteze, în zonele de operaţii de pe continent, măcar un
singur agent de control. Un asemenea agent se trimite fără a se
lua legături de orice fel cu elementele luptătoare clandestine din
zona vizată, deci inopinat şi în cel mai deplin secret. Agentul are
misiunea să verifice dacă elementele de rezistenţă clandestine
există şi dacă nu au căzut şi sunt manipulate, aşa cum s-au
întâmplat lucrurile în cazul operaţiei „Jocul englez”.
Colonelul Giskes a relatat că, pentru a-i deruta pe şefii S. O. E.,
după evadarea reuşită a lui Dourlein şi Ubbink, apreciată de el ca
deosebit de ingenioasă, într-o telegramă, chipurile din partea
„rezistenţei olandeze”, transmisă la centrala de recepţie a S. O.
E., a strecurat o „informaţie” potrivit căreia cei doi evadaţi ar fi fost
recrutaţi de Gestapo, fiind deci „agenţi dubli”. Mare mirare că
englezii nu i-au împuşcat din capul locului, după întoarcerea lor în
Marea Britanie.
Toată documentaţia întocmită de anchetatorii olandezi a fost
înaintată şi guvernului Marii Britanii. Fără a recunoaşte nimic,
guvernul englez a răspuns, printr-o scurtă notă a Ministerului
Afacerilor Externe, că „în război s-au mai comis şi unele erori”.
Niciodată şi în nicio împrejurare, englezii nu au recunoscut, în
mod oficial şi public, erorile comise şi înfrângerile suferite în
cursul celui de-al doilea război mondial. Informaţiile care au
apărut în acest domeniu provin din surse particulare. Una din
aceste surse este „Enciclopedia spionajului” a istoricului englez
Ronald Seth, apărută la Londra, în anul 1972, la Editura „New
English Library”. Acesta apreciază că operaţia de contraspionaj
condusă de colonelul Giskes a fost una dintre cele mai reuşite din
întreaga perioadă a celui de-al doilea război mondial.
În ceea ce-i priveşte pe cei doi legendări agenţi olandezi, aceştia
au fost absolviţi de orice suspiciuni iar, la data de 6 octombrie
1949, au devenit cavaleri ai Ordinului Militar William, unul dintre
cele mai înalte ce se acordă în Olanda.
În fantastica lume a spionajului, nimeni nu deţine monopolul
asupra succesului. Războaiele secrete sunt presărate cu victorii,
dar şi cu înfrângeri, indiferent despre cine este vorba.
Propaganda mincinoasă şi auto-glorificarea, practicate mai ales
de Marile Puteri, nu pot ascunde adevărul care, într-un mod sau
altul, va ieşi la lumină.
Răzbunarea „leului britanic”: Operaţia „Enigma”
Alungat de samuraii japonezi din Birmania, Malaezia, Sarawak şi
Singapore şi târnosit rău de cumplitele bombardamente ale
aviaţiei germane, din vara şi mai ales toamna anului 1940, „leul
britanic”, care înspăimântase lumea timp de 100 ani cu „răgetul
său de tun”, la un an de la începerea războiului doilea mondial, se
afla într-o situaţie disperată.
Un alt leu şi anume „Leul de mare” (denumirea planului operativ
de invadare a Marii Britanii, elaborat de Statul Major General al
armatei germane), se pregătea să facă un salt peste Canalul
Mânecii. Umbra unei invazii se aşternea peste insulele britanice.
Ca urmare a efectelor dezastruoase ale „incidentului de la Venlo”,
din noiembrie 1939, cât mai ales a operaţiilor „Jocul englez” şi
„Polul Nord”, serviciile de spionaj şi diversiune britanice M. I.6 şi
S. O. E. Au fost incapabile să introducă măcar un singur spion pe
teritoriul Germaniei, pe toată durata celui deal doilea război
mondial. Pentru a compensa această serioasă lacună, englezii şi-
au concentrat toate forţele în planul cercetării radioelectronice, ale
cercetării aeriene şi al eforturilor de spargere a cifrurilor şi
codurilor utilizate în Forţele maritime şi Forţele aeriene ale
Germaniei, adică a acelor componente ale maşinii de război
germane care operau împotriva Marii Britanii, aducând-o de mai
multe ori în pragul capitulării în perioada 1940–1943.
În acest cadru s-a derulat operaţia „Enigma” sub directa
conducere a lui Sir Winston Churchill, prim-ministrul Marii Britanii
în anii celui de-al doilea război mondial.
Interceptarea comunicaţiilor radio ale inamicului, înregistrarea
mesajelor şi spargerea cifrurilor şi codurilor acestuia au devenit o
problemă de viaţă sau de moarte, de pierdere sau de câştigare a
războiului, pe toate teatrele de acţiuni militare, terestre, aeriene şi
navale în perioada 1939–1945, atât în Europa, cât şi în Pacifici, în
timpul celui de-al doilea război mondial. Arta decriptării
telegramelor cifrate a căpătat o importanţă strategică vitală.
În acest sector, atât pentru elaborarea unor sisteme şi maşini de
cifrare (criptare), cât mai sigure, cât şi pentru decriptare, pentru
spargerea cifrurilor şi ajungerea la textul clar, în principalele state
beligerante au fost concentrate mari forţe intelectuale, alcătuite
din matematicieni, fizicieni, ingineri, mecanici şi electronişti,
lingvişti, analişti şi de alte specialităţi din lumea academică de
primă clasă din Germania, Marea Britanie, fosta U. R. S. S., S. U.
A. Şi Japonia.
Cei care au prevalat în acest domeniu invizibil al războiului secret
şi-au asigurat o şansă în plus în câştigarea războiului.
Din cele mai vechi timpuri şi până acum, la începutul mileniului III
şi al secolului XXI telegrama cifrată, mesajul ermetic de orice fel,
impenetrabile pentru adversar, au constituit şi constituie arme
teribile la îndemâna spionilor. Fără existenţa acestora, activitatea
de spionaj ar fi imposibilă. Iată de ce, criptarea şi decriptarea
mesajelor sunt cele mai vechi componente ale artei spionajului.
În cursul celui de-al doilea război mondial, serviciile de spionaj ale
Marii Britanii, Statelor Unite ale Americii şi fostei U. R. S. S. Au
prevalat în arta criptologiei (cifrare-descifrare). Aceste state deţin
supremaţia în acest domeniu şi în zilele noastre.
„Operaţia Enigma” cea mai mare victorie a spionajului englez din
întreaga sa istorie, îşi trage numele de la maşina de cifrat folosită
de Germania în cursul celui de-al doilea război mondial
(„Enigma”), o adevărată capodoperă a tehnicii moderne, realizată
de către specialiştii nemţi (cu amestec de evrei) în perioada
interbelică.
Inventatorul maşinii de cifrat „Enigma” a fost inginerul
electrotehnic german, în vârstă de 39 ani, Arthur Scherbius care,
în aprilie 1918, a solicitat un brevet de patent pentru un nou tip de
maşină de cifrat.
„Enigma” a fost testată şi apoi introdusă în serviciul armatei
germane în următoarea succesiune: 1926 ― în Forţele maritime,
în 1928 ― în Forţele terestre şi în 1935 ― în Forţele aeriene.
Între 1926–1939, această maşină de cifrat de tip electromecanic a
fost perfecţionată continuu. „Enigma” avea aspectul unei maşini
de scris obişnuite, cu 26 de litere, un tablou de fişe electrice, un
tablou de lămpi şi trei până la cinci rotoare detaşabile, ce puteau
fi aranjate în diferite poziţii, potrivit cheii alese. Textul în clar se
transforma din litere în cifre printr-un sistem nerepetabil de
permutări. Când se foloseau trei rotoare de cifrare, o literă a
alfabetului avea aceeaşi reprezentare cifrică după 17.000 de
permutări, iar dacă se foloseau cinci rotoare, erau posibile şase
sextilioane de permutări (6.000.000.000.000.000.000.000).
Combinând poziţiile celor cinci rotoare cu poziţiile contactelor
electrice, numărul cheilor zilnice de cifrare puteau atinge
astronomica cifrară de 159 trilioane (159 la puterea 18).
Specialiştii germani au fost convinşi că sistemul de cifrare
„Enigma” este impenetrabil. Această aroganţă prusacă va costa
mult Germania în anii celui de-al doilea război mondial.
În primii ani de la brevetare, maşina de cifrat „Enigma”, în varianta
cu trei rotoare, a fost disponibilă pe piaţă, fiind destinată băncilor
şi companiilor industriale. Grija pentru păstrarea secretului
economico-financiar a existat dintotdeauna în lumea civilizată
dezvoltată. Această grijă a dispărut, însă, în România
„democratică” de după 1989, când, la sfaturile lui George Sörös,
am devenit o „societate deschisă fără secrete, aşa că nu-i de
mirare că am ajuns cu economia la marginea prăpastiei în ultimul
deceniu al secolului XX.
Armata americană a cumpărat o maşină „Enigma” din Germania,
în anul 1928, la preţul de 144 dolari, dar nu a introdus-o în
serviciu.
Puterea maşinii „Enigma” consta în numărul rotoarelor utilizate şi
infinitatea de chei de cifrare pe care le oferea zilnic. Nemţii erau
convinşi că sistemul lor de cifrare nu putea fi penetrat, chiar dacă
maşina cădea în mâna inamicului. Nemţii n-au crezut într-un
adevăr elementar şi anume acela că orice ar face un om, undeva
în lume, se va găsi un alt om capabil să-l desfacă. Alte reguli
sfinte ale spionajului şi analizei informaţiilor spun că ceea ce tu nu
ştii, nu înseamnă că nu există, iar ceea ce tu nu poţi face, nu
înseamnă că nici alţii nu pot. Cei care neglijează aceste reguli
plătesc, cu siguranţă, scump.
Primul asalt împotriva sistemului de cifrare german bazat pe
maşina „Enigma” s-a produs cu mulţi ani înainte de izbucnirea
celui de-al doilea război mondial.
În anul 1931, Hans Thilo Schmidt, specialist la Centrul de cifrare
al armatei germane, mare amator de femei şi trai pe picior mare,
a vândut pe bani buni, serviciului de spionaj al Poloniei un
documentar privind construcţia maşinii „Enigma”, instrucţiunile de
utilizare, precum şi sistemul de chei folosit. Vânzătorul era
cetăţean german de naţionalitate evreu. Practica umană a
demonstrat că între femei şi bani există o conexiune dialectică.
Astfel, cu cât ai mai mulţi bani, cu atâta îţi permiţi mai multe
femei. Dar, cu cât ai mai multe femei, cu atâta vei avea mai puţini
bani. Neamţul evreu Hans Thilor Schmidt a căzut în această
plasă, trădându-şi ţara de adopţie.
Criptanaliştii Marian Rejewski, Jerzy Rozycki şi Henryk Zygalski,
din Biroul Decriptare al serviciului de spionaj al armatei Poloniei,
au reuşit, pe baza documentaţiei obţinute, să construiască o
maşină de decriptare pe sistemul „Enigma” înrudită cu viitorul
computer, pe care polonezii au botezat-o „Bomba”. După eforturi
extraordinare de-a lungul mai multor ani, echipa lui Marian
Rejewski a ajuns ca, în ianuarie 1938, să descifreze circa 75%
din mesajele cifrate care circulau în reţelele de transmisiuni ale
armatei germane. Polonia nu avea însă resursele financiare,
tehnice şi intelectuale pentru a continua acest efort extraordinar.
S-au iniţiat tratative de cooperare pe această temă cu Franţa şi
Marea Britanie. Francezii au declinat oferta, atât din lipsă de
resurse, cât şi din neînţelegerea extraordinarei importanţe a
acestui front de luptă. Au înţeles, însă, foarte bine englezii, care
s-au şi angajat spre binele ţării lor.
În ianuarie 1939, o delegaţie de experţi englezi, din care făceau
parte criptanaliştii Alastair Denniston şi Gustave Bertrand, a
încheiat un protocol de cooperare cu serviciul de decriptare al
armatei poloneze. Cu acest prilej, decriptorii englezi au asistat la
demonstraţiile de depistare a cheilor utilizate de „Enigma”
germană de către maşina poloneză de decriptare „Bomba”.
După invadarea şi cucerirea Poloniei de către trupele germane, în
septembrie 1939, Marian Rejewski şi toţi decriptorii biroului său,
împreună cu „Bomba” şi toată documentaţia obţinută de la Hans
Thilo Schmidt au ajuns în Marea Britanie.
În mai 1940, sub directa conducere a primului ministru Winston
Churchill, odată cu declanşarea marilor operaţii ale armatei
germane de cucerire a Europei de Vest, a fost declanşată şi
„operaţia Enigma” care s-a dovedit vitală pentru supravieţuirea
Marii Britanii.
La baza succesului acestei operaţii au stat realizările de până
atunci ale decriptorilor Poloniei, lucru pe care autorităţile britanice
nu l-au recunoscut niciodată, nici până în zilele noastre.
Acesta a fost, este şi va fi şi în viitor, modul tipic în care Marile
Puteri au tratat serviciile de informaţii ale statelor mici şi mijlocii
satelite lor. Dacă serviciile de informaţii ale României de după
1989 cred că vor avea ceva de câştigat de pe urma „colaborării”
lor cu C. I. A., M. I.6 sau cu alte servicii de informaţii occidentale
mai mari, se înşală amarnic! Acest adevăr îl vor înţelege însă mai
târziu, aşa cum l-au înţeles şi în perioada postbelică 1945–1965,
când vântul bătea puternic dinspre răsărit.
Centrul „Operaţia Enigma” a fost situat la Bletchley Park,
localitate aflată la 64 km nord de Londra, între Centrele
universitare Oxford şi Cambridge, unde funcţiona Şcoala
guvernamentală de cifruri şi coduri.
După modelul polonez, la Bletchley Park au fost realizate mai
multe maşini de decriptat de tipul „Bomba”, de către un grup de
savanţi matematicieni şi ingineri conduşi de savantul Alan Turing,
părintele primului computer din lume. Pentru a le stimula
interesul, pentru a-i determina să lucreze şi ziua şi „noaptea, până
la epuizare, în scopul obţinerii unor rezultate cât mai rapide, cei
mai buni savanţi, în frunte cu Alen Turing, au fost plătiţi de
Winston Churchill în lingouri de aur şi argint.
Bătălia Angliei.
În luna iunie 1940, circa 224.000 de soldaţi britanici şi 95.000 de
soldaţi francezi au fost evacuaţi în Marea Britanie, peste Canalul
Mânecii, doar cu armamentul uşor şi echipamentul de pe ei.
Tancurile, artileria, mijloacele de transport, imense cantităţi de
muniţie şi alte materiale de război au rămas în mâinile nemţilor.
Mulţi istorici au fost de părere că Hitler putea uşor distruge aceste
forţe concentrate haotic şi fără apărare la Dunquerque, dar le-a
lăsat pur şi simplu să plece, ca un gest de bunăvoinţă faţă de
Marea Britanie, cu care Germania voia să încheie pace, evident,
prin capitularea acesteia. În aceeaşi perioadă, în S. U. A.,
preşedintele Franklin Delano Roosevelt intra în campanie
electorală pentru un al treilea mandat excepţional, sub
angajamentul solemn că nu va antrena Statele Unite în războiul
din Europa.
Istoria celui de-al doilea război mondial nu a putut demonstra cu
certitudine că A. Hitler ar fi urmărit invadarea cu orice preţ a
insulelor britanice, în ciuda existenţei planului „Leul de mare”, pe
care, chipurile, englezii l-ar fi zădărnicit. Predominantă este
părerea că Hitler nu a urmărit ocuparea Marii Britanii şi încărcarea
Germaniei cu hrănirea a peste 40 milioane de oameni, într-o ţară
lipsită de resurse. Ca atare, „Führerul” a dorit, mai degrabă, o
capitulare condiţionată a Marii Britanii.
Pentru atingerea acestui obiectiv, Statul Major General german a
pregătit o mare ofensivă aeriană împotriva Marii Britanii.
Conducerea operaţiei a fost încredinţată mareşalului de aviaţie
Hermann Göring, care dispunea, în primul eşalon, de trei armate
aeriene dislocate în Franţa, Belgia, Olanda, Germania,
Danemarca şi Norvegia, cu 1.580 avioane de bombardament,
1.090 avioane de vânătoare şi 210 avioane de cercetare.
Apărarea antiaeriană a Marii Britanii era comandată de mareşalul
de aviaţie Hugh Dowding, şeful Comandamentului aviaţiei de
vânătoare, care dispunea de următoarele forţe şi mijloace: 7
Divizii de artilerie antiaeriană, 29 staţii radar secrete dispuse pe
coasta de sud a Angliei, un corp de observatori aerieni şi unităţi
de baloane captive.
În ceea ce priveşte aviaţia de vânătoare, Forţele aeriene engleze
dispuneau de 900 avioane de vânătoare, dintre care puteau intra
zilnic în luptă 675 avioane. Era clar că raportul de forţe era în
favoarea Germaniei.
Mareşalul Hugh Dowding avea însă un as în mânecă. Este vorba
de informaţiile de tot mai mare valoare furnizate de miile de
specialişti din cercetarea radio şi decriptare concentraţi în centrul
de la Bletchley Park, angajaţi în „Operaţia Enigma” din luna aprilie
1940, aceştia au început să folosească cheile de cifrare ale
maşinilor Enigma care deserveau traficul radio al Forţelor aeriene
şi să descifreze mesaje de foarte mari importanţă.
Pe această cale, s-a aflat că ofensiva aeriană germană va fi
declanşată după data de 1 iulie 1940. Ulterior, s-a aflat şi ziua
exactă, respectiv 10 iulie, fapt ce i-a privat pe germani de efectele
elementului. Surprindere. Pe toată durata „Bătăliei Angliei”, care
s-a derulat între iulie-septembrie 1940, apărarea antiaeriană a
teritoriului Marii Britanii nu a putut fi luată prin surprindere nici
măcar o dată.
Datorită cercetării radio a „Enigmei”, comandamentul englez era
la curent cu ordinele transmise de Berlin unităţilor de aviaţie care
acţionau împotriva Marii Britanii, cunoştea grupările de lovire ce
se constituiau, timpul decolării, itinerariile de zbor şi obiectivele ce
urmau a fi lovite. Toate acestea le permiteau englezilor să
recurgă la manevre de forţe şi mijloace suple şi să prevină
surprinderea.
Efortul maxim al ofensivei aeriene împotriva Marii Britanii s-a
făcut de către aviaţia germană la 15 august, când aceasta a
efectuat 1.786 ieşiri avion, dar care, în final, a fost zădărnicită,
nemţii pierzând 75 de avioane, comparativ cu 34 ale englezilor.
„Bătălia Angliei” s-a încheiat, în linii mari, la 17 septembrie 1940.
Bombardamentele au continuat şi în anul 1941, dar nu cu aceeaşi
intensitate. Salvarea Marii Britanii a survenit la 22 iunie 1941,
când imensa majoritate a Forţelor aeriene ale Germaniei au fost
transferate pe frontul germano-sovietic.
Toate informaţiile obţinute din sursa „Enigma” au fost supuse unui
regim de secret privind diseminarea şi păstrarea de-a dreptul
diabolic. Mapa cu telegramele descifrate purtau indicativul „ultra”
şi era prezentată exclusiv primului-ministru Winston Churchill.
Acesta hotăra ce se va disemina şi cui anume, evident, sub o altă
formă şi fără menţionarea sursei. Accesul la primul-ministru era
permis la orice oră din zi şi din noapte. Când i s-a adus la
cunoştinţă telegrama din care rezulta că, în dimineaţa de 22 iunie
1941, armata germană a trecut la ofensiva generală împotriva U.
R. S. S., Winston Churchill a declarat, entuziasmat la culme:
„Aceasta este cea mai fericită zi din viaţa mea”. Avea şi motive să
fie aşa.
Istoria celui de-al doilea război mondial scrisă de Liddell Hart,
apărută în anul 1970 (pag. 115), face cunoscut că, pe timpul
„Bătăliei Angliei” aviaţia germană a pierdut 1.733 de avioane şi nu
2.698 cu câte s-au lăudat englezii.
La succesele repurtate de avioanele de vânătoare engleze în
luptele aeriene cu aviaţia germană pe toată durata celui de-al
doilea război mondial, o contribuţie de seamă şi-a adus-o
dispozitivul sonic sincroniza lor pentru tragerea cu mitraliera
printre palele elicei de avion în zbor, realizat de inginerul român
George (Gogu) Constantinescu. Am văzut personal acest
sincronizator expus la Muzeul Imperial de Război din Londra.
Fiind cu un grup de români şi ştiind că sunt ofiţer activ, directorul
muzeului ne-a condus personal la invenţia inginerului G.
Constantinescu, afirmând; „Această invenţie a revoluţionat
întrebuinţarea în luptă a aviaţiei de vânătoare”. Evident, aceasta
era prezentată drept un patent britanic şi avea dreptate. Datorită
faptului că nu s-a bucurat de niciun sprijin din partea statului
român, obicei reinstaurat în România după 1989, George
Constantinescu a emigrat şi s-a stabilit în Marea Britanie,
devenind cetăţean al acestei ţări, aşa cum s-a mai întâmplat şi se
va mai întâmpla şi în viitor, cu cele mai valoroase minţi ale
neamului românesc.
„Bătălia Atlanticului” şi spargerea codurilor.
După ocuparea Europei Occidentale de către Germania, englezii
au rămas singurii care mai puteau opune oarecare rezistenţă
armată în faţa formidabilei puteri a celui de-al Treilea Reich. În
perioada 1940–1945, Marea Britanie a luptat pentru supravieţuire,
apărându-şi cu disperare căile de comunicaţii maritime din
Atlantic. Acestea asigurau aprovizionarea cu resursele vitale ale
britanicilor, respectiv alimente, petrol, materii prime, precum şi
muniţii şi armament pentru armata de uscat britanică, surprinsă
total nepregătită pentru război. Pierderea controlului asupra
acestora ar fi însemnat anihilarea Marii Britanii, în primul rând prin
înfometare. Winston Churchill a înţeles acest lucru şi, de aceea,
şi-a concentrat toate forţele şi toată capacitatea asupra acţiunilor
navale din zona Oceanului Atlantic.
În ceea ce-l priveşte pe Adolf Hitler, operaţiile navale din Atlantic
aveau un rol secundar şi i le-a încredinţat amiralului Karl Dönitz,
specialist în submarine. Pentru A. Hitler, de importanţă vitală erau
uriaşele bătălii terestre de pe frontul rusesc, tinde se decideau
şansele creării „Reichului de 1.000 de ani sau a distrugerii
Germaniei.
„Bătălia Angliei” cu toată încrâncenarea şi efectele ei psihologice,
a fost floare la ureche faţă de „Bătălia Atlanticului^ de pe urma
căreia Marea Britanie a ieşit, la sfârşitul celui de-al doilea război
mondial, vlăguită şi dominată total de S. U. A.
La începutul celui de-al doilea război mondial, amiralul Karl Dönitz
dispunea de 56 submarine oceanice. În perioada septembrie-
decembrie, submarinele germane dispunând de baze pe toată
coasta de est a Atlanticului, au scufundat portavionul englez
„Couragious” (torpilat de submarinul U-29) şi alte 114 nave de
transport totalizând 420.000 tone. La 15 octombrie 1939,
submarinul german U-47 a pătruns în Scapa Flow, cea mai mare
bază navală militară a Marii Britanii, scufundând nava de linie
„Royal Oak” cea mai mare navă de război a flotei engleze.
În anul 1940, Forţele maritime ale Marii Britanii au fost incapabile
să mai controleze, chiar şi parţial, ofensiva submarinelor
germane, iar populaţia Marii Britanii a trecut la raţionalizarea
severă a alimentelor de bază.
În septembrie 1940, Winston Churchill a obţinut, în urma a două
mari negocieri intense, un număr de 50 distrugătoare americane
vechi, din primul război mondial, în schimbul concesionării către
S. U. A. A opt baze militare engleze, din care trei baze aeriene pe
teritoriul Marii Britanii, pentru o perioadă de 99 ani. Este vorba de
Lakenheath,. Milden Hall şi Molesworth. Cu alte cuvinte, teritoriul
Marii Britanii va mai sta la dispoziţia S. U. A. Sub raport militar
până în anul 2039. Aceste baze au fost utilizate de Forţele
aeriene ale S. U. A. În timpul agresiunii împotriva Iugoslaviei, din
primăvara anului 1999, sub genericul „Forţa Aliată”.
În cursul anului 1941, flota operativă de submarine a amiralului
Dönitz a atins nivelul de 236 de nave, dintre care 50 operau în
Marea Mediterană. În cursul acelui an, submariniştii germani au
trimis pe fundul Oceanului 328 de nave britanice, cu un
deplasament total de 1.576.000 tone, cu preţul a 30 de submarine
scufundate.
La începutul anului 1942, amiralul Karl Dönitz şi statul său major
au ajuns la concluzia că, pentru a obliga Marea Britanie la
capitulare, scufundările de nave comerciale şi de luptă trebuiau
să ajungă la circa 700.000 tone pe lună. În cursul anului 1942,
cele 393 de submarine germane nu au fost prea departe de
atingerea acestui obiectiv. Cota de 700.000 tone deplasament
scufundate a fost atinsă în lunile mai şi iunie. Până la sfârşitul
anului 1942, Germania a reuşit să scufunde un număr de 1.664
de nave inamice, cu un tonaj total de 7.790.000, adică cu peste
un milion de tone mai mult decât au putut şantierele navale din
Marea Britanie şi din S. U. A., la un loc, să construiască şi să
lanseze la apă noi nave de înlocuire a pierderilor. Pericolul
pierderii „Bătăliei Atlanticului” de către Marea Britanie era imens.
Succesele extraordinare ale submarinelor lui Dönitz s-au datorat
nu numai calităţilor de luptă ale navelor şi echipajelor, ci şi
contribuţiei spionajului naval german. Serviciul german „B.
Dienst”, de cercetare radio şi decriptare, condus de Wilhelm
Tranow, începând din martie 1940 a reuşit să spargă codul folosit
de flota comercială a Marii Britanii.
Datorită informaţiilor cu o veridicitate de sută la sută, amiralul
Dönitz a fost la curent cu deplasările navelor de transport
individuale şi în convoi din apele Oceanului Atlantic, putându-şi
concentra şi dirija submarinele pentru atacuri devastatoare cu
mare precizie. Acest avantaj l-a adus foarte aproape de victorie în
cursul anului 1942.
Decriptorii britanici fac minuni!
Exploatarea traficului radio din reţelele Forţelor maritime ale
Germaniei de către centrul de la Bletchley Park s-a dovedit mult
mai complexă şi mai dificilă decât cel al Forţelor aeriene germane
din perioada „Bătăliei Angliei”. Maşinile de cifrat „Enigma” folosite
în traficul radio al flotei germane de submarine erau mult mai
complexe, acestea folosind şi 5 rotoare (faţă de 3 în aviaţie) şi o
infinitate de chei, care se schimbau şi de două ori pe zi.
O fisură în sistemul de comunicaţii radio navale germane a fost
descoperită în anul 1942, când decriptorii englezi au constatat că
staţiile de radio care anunţau starea vremii în zona Atlanticului şi
care ţineau legătura cu submarinele şi navele de război de
suprafaţă foloseau „Enigma” cu 3 rotoare, ale cărei mesaje
englezii le descifrau cu uşurinţă. Pentru supravieţuirea Marii
Britanii era însă absolută nevoie să se pătrundă în traficul radio
secretizat al submarinelor germane. Fără informaţii certe din
acest sector, Forţele maritime ale Marii Britanii erau pur şi simplu
oarbe în faţa imensităţii Oceanului Atlantic.
Winston Churchill a alocat noi fonduri, mijloace tehnice şi forţe
Centrului de cercetare radio şi decriptare de la Bletchley Park,
astfel încât efectivele de specialişti ale acestuia au ajuns la
10.000 de oameni în 1942. Pe lângă matematicieni, analişti şi
lingvişti, au fost convocaţi şi cei mai mari jucători de şah şi chiar
magicieni. Spargerea cifrurilor navale germane era o chestiune de
viaţă şi de moarte, mai ales după ce, în a doua jumătate a anului
1942, submarinele germane scufundaseră peste 2 milioane tone
de combustibil, alimente şi muniţii, ce veneau din S. U. A. Şi
Canada.
Bătălia pentru spargerea cifrului maşinii „Enigma” cu 4 rotoare,
poreclită de englezi „Rechinul”, a fost condusă de savantul
matematician englez Alan Turing, de la Universitatea din
Cambridge.
A. Turing a fost primul om din lume care a înţeles că „Enigma”
germană reprezenta cea mai înaltă culme a creaţiei omeneşti în
domeniul maşinilor electromecanice. Pentru învingerea acesteia
era nevoie de o maşină care să efectueze calcule cu o viteză mult
mai mare. O asemenea maşină nu exista. Este vorba de maşina
electronică. Această maşină s-a născut la Bletchley Park, pe
frontul „războiului secret”, s-a născut în lumea spionajului, în
contextul celui de-al doilea război mondial.
La început, au fost construite „Bombele” de decriptare, după
modelul adus de polonezi în 1939, care încorporau tehnologie
electromecanică şi elemente de electronică. Acestea au dat
rezultate satisfăcătoare, dar numai în măsura în care au fost
completate cu instrucţiuni, chei şi maşini „Enigma” obţinute de
spionii englezi de pe navele germane scufundate sau capturate,
cum a fost cazul submarinelor U-110 şi U-559 şi navelor meteo
„München” şi „Lauenberg”. Acelaşi procedeu îl foloseau şi nemţii
cu navele engleze scufundate.
Criptologii englezi au spart sistematic codurile şi cifrurile flotei de
submarine germane începând din luna decembrie 1942. Ca
urmare a acestui fapt, în ianuarie 1943 au fost scufundate 19
submarine, în februarie 15 submarine, iar din martie, lunar au fost
scufundate peste 40 de submarine. Din anul 1943, americanii şi
englezii lansau la apă mai multe nave decât erau în stare
submarinele germane să scufunde, ceea ce însemna că „Bătălia
Atlanticului” a luat o altă turnură. Amiralul Dönitz şi-a retras
submarinele din jumătatea de nord a Atlanticului.
Intrarea în joc a S. U. A., ca urmare a declaraţiei de război a lui
Adolf Hitler din 11 decembrie 1941, a schimbat treptat, raportul
general de forţe de pe teatrul de război din Atlantic.
În luna octombrie 1942, între Marea Britanie şi S. U. A. S-a
semnat un acord de cooperare în domeniul cercetării radio şi
decriptării, având ca obiectiv de atac maşinile germane de cifrat
„Enigma”. Având la bază documentaţii engleze, serviciul de
informaţii al Forţelor maritime ale S. U. A. Au construit maşini de
decriptat de tip „Bomba” cu viteze de calcul sporite. Americanii au
construit peste 100 de „Bombe”.
Centrul englez de la Bletchley Park a continuat să deţină
monopolul în domeniul decriptării, dându-le americanilor în
special rezultatele acestei activităţi.
În luna februarie 1944, echipa de matematicieni şi ingineri de la
Bletchley Park condusă de Alan Turing va pune în funcţiune
prima maşină electronică din lume, având ca destinaţie
decriptarea cifruri lor germane, denumită „Colosus”. Aceasta avea
1.500 de tuburi electronice şi putea citi 25000 biţi pe secundă.
Prin „Colosus”, care era de fapt precursorul calculatorului
programabil electronic digital, omenirea intra într-o nouă epocă
istorică. Al doilea „Colosus” a apărut în iunie 1944, având 2.400
de tuburi electronice. Cele două maşini-minune au fost utilizate în
calculele necesare planificării operaţiei „Overlord” de debarcare a
trupelor americano-britanice din Normandia, precum şi pentru
cunoaşterea conţinutului mesajelor cifrate ale armatei germane.
„Colosus” a condus la naşterea computerului modern, apărut la
începutul anilor ’50 prin contribuţia aceluiaşi Alen Turing.
„Colosus” a fost utilizat şi la calculele necesare realizării bombei
atomice, de către americani.
Între 1926 şi 1945, în Germania au fost construite în jur de
100.000 maşini de cifrat „Enigma”. Aceasta a fost utilizată, într-o
variantă adaptată şi în armata şi flota Japoniei. Bătălia pe frontul
invizibil împotriva „Enigmei” a avut o importanţă uriaşă în
desfăşurarea şi rezultatele celui de-al doilea război mondial.
Decriptorii ruşi au spart cifrul „Enigmei germane în anul 1942.
Acest lucru i-a favorizat pe ruşi în marea bătălie de la Kursk, din
vara anului 1943, când armatele conduse de generalul Ghiorghi
Jukov au zdrobit ultima mare ofensivă a Germaniei celui de-al
Treilea Reich din cursul celui de-al doilea război mondial,
deschizând calea spre Berlin a Armatei Roşii.
În cursul anului 1942, decriptorii englezi mobilizaţi la Blechley au
descifrat, în medie, 25.000 mesaje secrete ale Forţelor terestre şi
Forţelor maritime germane, în cursul unei singure luni. După
apariţia „Colosus-ului” aceste cifre au crescut la 48.000 şi
respectiv 36.000 mesaje secrete descifrate pe lună.
În cursul celor 5,5 ani cât a durat cel de-al doilea război mondial,
Germania a construit un număr de 1.157 submarine oceanice şi
700 minisubmarine pentru acţiuni în apele de coastă. Au fost
distruse, în acţiunile navale, 789 submarine oceanice şi 632 de
minisubmarine.
Submarinele germane au scufundat circa 2.800 de nave inamice
de transport şi 175 nave de suprafaţă de război, în cea mai mare
parte britanice.
În anul 1945, Germania a pierdut războiul pe uscat dar, înainte de
căderea Berlinului, amiralul Karl Dönitz mai dispunea încă de 463
de submarine oceanice, care puteau provoca mult rău pe rutele
de navigaţie din Atlantic. Amiralul Donitz nu mai avea însă pentru
cine să mai lupte. Din submarinele sale, 159 s-au predat, iar
restul au fost distruse de către propriile lor echipaje.
Din cei 39.000 de ofiţeri germani care au deservit flota de
submarine a amiralului Donitz, au supravieţuit 7.000.,
Submarinele germane au constituit una din armele cele mai
teribile din arsenalul celui de-al Treilea Reich care şi-au făcut pe
deplin datoria, chiar dacă luptau pentru o cauză odioasă. Pentru
acest lucru, A. Hitler i-a încredinţat amiralului Karl Dönitz sarcina
încheierii armistiţiului cu puterile aliate învingătoare.
Amiralul Karl Dönitz a fost judecat în grupul criminalilor de război
de la Nüremberg, dar nu a primit pedeapsa capitală. A fost
încarcerat în perioada 1946–1956.
Britanicul Harry Hinsley, autorul oficial al „Istoriei războiului secret
1939–1945”, aprecia că spargerea de proporţii a cifrului german
bazat pe maşinile „Enigma” ar fi dus la scurtarea cu doi ani a
războiului. Estimarea aceasta este, desigur, exagerată.
Succesele repurtate de către decriptorii polonezi, englezi, ruşi şi
americani au contribuit, în mod cert, la scurtarea războiului al
doilea mondial, dacă nu cu ani, cu câteva luni. Acest efect a fost
benefic, deoarece i-a privat pe americani de a utiliza primele lor
bombe atomice în Europa, aşa cum se intenţiona. Istoricul
american Jeffrey T. Richelson, în cartea sa „Un secol al spionilor:
Spionajul în secolul XX”, Editura „Oxford University Press”, New
York, 1995 (pag. 196), arată că şefii politici şi militari din S. U. A.
Aveau intenţia să arunce prima bombă atomică asupra oraşului
Hamburg sau asupra Berlinului. Dacă România nu ieşea din
război în august 1944, care a condus la scurtarea cu şase luni a
războiului, cu siguranţă că intenţiile americanilor s-ar fi
materializat.
În acest caz, probabil că cea de-a doua bombă atomică ar fi fost
aruncată asupra Ploieştiului, unde, în 1943, Forţele aeriene ale S.
U. A. Au pierdut aproape întreaga armată aeriană de
bombardament, în intenţia de a scoate din funcţiune această zonă
petroliferă, care ca jucat un rol esenţial în punerea în mişcare a
maşinii de război germane, în perioada 1940-august 1944.
În anul 1945, cu prilejul zilei Victoriei, Winston Churchill s-a
deplasat personal la Centrul de cercetare radio şi decriptare de la
Bletchley Park, unde a distribuit ordine, medalii şi alte
recompense Celor care au contribuit la victoria împotriva maşinii
germane „Enigma”.
Spre marea ruşine a lumii, niciunul dintre ofiţerii polonezi
decriptori, realizatorii primei „Bombe” model, nu numai că nu a
fost decorat dar aportul acestora nici măcar nu a fost amintit.
Cu siguranţă că tot aşa vor fi tratate şi serviciile de informaţii ale
statelor foste membre ale Tratatului de la Varşovia, care s-au pus
în slujba C. I. A. Şi M. I. 6! Totul este o chestiune de timp. Lupul
îşi schimbă părul, dar năravul ba, spune un vechi proverb
românesc.
Cu toate victoriile repurtate împotriva „Enigmei” germane,
serviciile secrete de informaţii şi securitate ale Marii Britanii au
încheiat cel de-al doilea război mondial cu un bilanţ negativ.
Din 1930 şi până în 1965, aceste servicii au fost penetrate de
„Reţeaua magică” sau „Reţeaua de la Cambridge” compusă din
Sir Antony Blunt, Guy Burgess, Kim Phillby şi Donald Maclean, pe
care i-am prezentat detaliat în cartea „Ghidul spionului român”,
(Editura OBIECTIV) apărută în anul 2001.
Cu ajutorul lui John Cairneross, recrutat tot la Cambridge în
perioada interbelică, spionajul sovietic a fost la curent cu toate
realizările englezilor în bătălia cu „Enigma din anii celui de-al
doilea război mondial, la Bletchely Parle.
Spionii americani, cu care se coopera deschis, pe bază de
acorduri, făceau şi ei ravagii în secretele englezilor. Astfel,
istoricul britanic Andrew Hodges, în cartea „Alan Turing: Enigma
şi spionajul”, demonstrează, cu argumente şi dovezi imbatabile,
că americanii au furat din Marea Britanie documentaţiile şi
informaţiile care au stat la baza inventării calculatorului. Chiar
Alan Turing, care a vizitat de câteva ori S. U. A., în anii războiului
şi după aceea, a informat autorităţile britanice că americanii fură
masiv informaţii secrete de la Bletchley Park, de la Cambridge şi
din Manchester. Acestea au constituit punctul de plecare al S. U.
A. În lansarea uriaşei sale industrii de calculatoare, de mai târziu.
Aici, se potriveşte un alt proverb de mare circulaţie: „Peştele cel
mare îl înghite pe cel mic”.
În 1943, an de glorie în lupta dusă cu „Enigma” germană, pentru
aportul extraordinar la descifrarea mesajelor secrete din traficul
radio al flotei de submarine al lui Dönitz, primul-ministru britanic
Winston Churchill l-a răsplătit pe Alan Turing cu câteva lingouri de
metal preţios (aur şi argint), deoarece lira sterlină era
devalorizată. Savantul matematician, neavând altă inspiraţie, a
îngropat acele lingouri în pământ, într-o zonă nu departe de
Bletchley Park. Datorită modificărilor survenite în teren, cauzate
de război, deşi a căutat ani la rând, Alan Turing nu şi-a mai găsit
comoara.
― În anul 1952, Alan Turing a fost implicat într-un proces de
homosexualitate. Deşi, în final, nu a fost condamnat pentru acest
delict, procesul în sine i-a compromis onoarea şi i-a ruinat cariera.
Deşi era distins cu înaltul Ordin al Imperiului Britanic, ilustrul
savant a fost înlăturat din mediul universitar de la Cambridge.
Rezultatul final a fost acela că, la 7 iulie 1954, Alan Turing şi-a
pus capăt vieţii prin spânzurare.
„Războiul radioelectronic” născut la Bletchley Park a fost extins şi
intensificat în perioada postbelică, de data aceasta împotriva
fostului mare aliat U. R. S. S. Şi a „lumii comuniste” care a
rezultat în urma celui de-al doilea război mondial. Au fost atacate,
însă, cu vigoare şi reţelele radio şi cifrurile statelor aliate din N. A.
T. O. Centrul de Comunicaţii Guvernamentale al Marii Britanii (G.
C. H. Q.), prin „Operaţia Engulf” din perioada 1960–1970, a reuşit
să spargă cifrurile de stat şi militare ale Germaniei Federale,
Greciei şi Franţei şi, parţial, pe cel al Italiei.
Britanicii au meritul istoric de a fi contribuit la transformarea
cercetării radioelectronice şi decriptării în principala dimensiune a
spionajului modern.
Cele mai performante realizări ale tehnicii electronice, minuni ale
creaţiei geniului uman, pe care piaţa comercială nu le va vedea
niciodată, sunt utilizate de către Marile Puteri ale lumii pentru
misiuni de spionaj, de pătrundere la secretul de stat politic, militar,
economico-financiar, prin interceptarea comunicaţiilor de orice fel
şi prin decriptare.
„Războiul radioelectronic” este cea mai amplă şi mai viguroasă
expresie a spionajului total. Este total, invizibil, nu este sângeros,
nu provoacă crize politico-diplomatice, ca în cazul arestării unor
spioni şi este total în afara percepţiei opiniei publice interne şi
internaţionale.
Informaţiile obţinute prin cercetarea radio şi decriptarea mesajelor
cifrate sunt sigure în proporţie de sută la sută. Folosirea unui cifru
compromis, de către un stat, fără ca acesta să-şi dea seama de
acest lucru, are consecinţe dezastruoase, în plan politic,
economic şi militar.
După transformările social-politice şi militare din fosta „lume
comunistă” cuprinsă între „Zidul Berlinului” şi Extremul Orient, din
perioada 1989–1991, survenite prin surprindere, neanticipate de
niciun centru de analiză din lume, serviciile de spionaj ale Marii
Britanii sunt deosebit de agresive în acest spaţiu. Gentlemenii de
la M. I.6 şi G. C. H. Q. Au multe de răzbunat de pe urma loviturilor
primite din partea K. G. B şi G. R. U., care s-au „dat peste cap” şi
s-au „democratizat”.
Englezii doresc să ajungă la arhivele serviciilor de informaţii ale
statelor membre în defunctul Tratat de la Varşovia, ca să vadă ce
acţiuni şi cu ce rezultate au desfăşurat „agenţii comunişti” pe
teritoriul Marii Britanii şi mai ales „cine i-a ajutat”. Mă tem că în
aceste state, inclusiv România, s-au găsit sau se vor găsi capete
seci şi trădători care să le permită acest lucru.
Orice putere străină care ocupă o ţară, direct sau prin forme
mascate, vizează tezaurul naţional, cifrul de stat şi arhivele
serviciilor secrete ale ţării victimă. După 1989, România este o
ţară victimă.
CAPITOLUL VI GERMANIA ― „TÂNĂRUL TIGRU” AL
EUROPEI DRUMUL GOLGOTEI VENEA DIN FRANŢA!
Războiul de 30 ani (1618–1648), încheiat cu pacea de la
Westfalia, a însemnat o adevărată catastrofă pentru Germania.
Acesta a fost ultimul război religios din Europa, dintre catolici şi
protestanţi, care ulterior s-a transformat într-un război dinastic,
dintre Imperiul Habsburgic, pe de o parte şi Franţa şi Suedia, pe
de altă parte. Deşi purtat în numele lui Dumnezeu, războiul de 30
ani s-a caracterizat printr-o cruzime şi brutalitate cu totul ieşite din
comun. Oraşele germane au fost rase de pe suprafaţa
pământului, satele devastate, iar o treime din populaţia germană
masacrată. Spaţiul german a fost divizat până la ridicol, rezultând
circa 350 de mici principate, conduse de prinţi care au luptat
alături de Franţa şi Suedia.
Toate efectele pozitive ale reformei lui Martin Luther şi ale
iluminismului german de la sfârşitul secolului XV şi începutul
secolului XVI, care făcuseră din Germania un mare centru al
civilizaţiei Europei, au fost anulate. Până la Pacea de la Westfalia,
oraşele germane se bucurau de cea mai mare independenţă,
feudalismul în acestea fusese eradicat, iar meseriile, comerţul şi
cultura erau înfloritoare. Ţăranii germani s-au bucurat de libertate
cu mult înaintea celor din Franţa şi Anglia. După Pacea de la
Westfalia, spaţiul geopolitic german a fost readus la o stare
apropiată de barbarie. Oraşele şi-au pierdut dreptul la
autoguvernare, iar în mediul rural a fost reintrodusă şerbia, chiar
şi acolo unde aceasta nu existase niciodată. La crearea acestei
stări de lucruri, o mare contribuţie a avut-o Franţa care a făcut tot
ce i-a stat în puteri, de-a lungul secolelor, pentru a împiedica
naşterea în Europa a unei Germanii puternice. Ştiau ei francezii
de ce.
Războaiele napoleoniene de la începutul secolului XIX au frânat
procesul de unificare a spaţiului german cu multe decenii.
Între 10 octombrie 1806 şi 14 iunie 1807, Prusia suferă o suită
neîntreruptă de înfrângeri usturătoare în bătăliile de la Saalfeld,
Jena, Auerstaat, Prentzlow, Stettin, Lukek, Magdeburg, Eylan şi
Friediand, fiind încorporată în imperiul napoleonian.
Practica de mii de ani a civilizaţiei umane a demonstrat că oricâte
lanţuri i-ai pune, istoria nu poate fi ţinută pe loc. Aşa s-au petrecut
lucrurile şi în cazul Germaniei.
Primul Reich german este cel al epocii medievale, cunoscut sub
numele de Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană, întemeiat
în anul 962 de Otto I. Acesta a cuprins teritoriul Germaniei, o
parte a Italiei, Cehia, Burgundia, Ţările de Jos. Războiul de 30 de
ani (1618–1648) a golit de conţinut autoritatea imperială, deşi
Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană a existat formal până
în anul 1806, când a fost spulberat de Napoleon Bonaparte. Al
doilea Reich va fi opera Prusiei, sub geniul politico-militar al
„cancelarului de fier”, prinţul Otto von Bismarck ― 1898) şi cu
contribuţia tunurilor de oţel ale concernului Krupp şi a durat între
anii 1871–1918.
Cel de-al treilea Reich a fost opera lui Adolf Hitler şi a durat între
30 ianuarie 1933–9 mai 1945.
Naşterea „tigrului german”
Germania s-a născut prin forţă şi s-a consolidat prin agresiuni.
Rolul decisiv în unificarea spaţiului german şi transformarea
acestuia într-una dintre cele mai formidabile puteri economice,
tehnologice şi militare ale lumii i-a revenit Prusiei, partea cea mai
săracă în resurse naturale a acestui spaţiu. De aici, putem trage
concluzia că geniul uman înfloreşte cu precădere iii condiţiile
lipsei resurselor naturale şi nu a abundenţei acestora.
Marea Britanie, Germania, Elveţia, Suedia şi, mai presus de
toate, Japonia, sunt ţări sărace în resurse naturale şi totuşi sunt
cele mai dezvoltate din lume. În contrast cu acestea, România a
fost un spaţiu bogat în resurse naturale şi, cu toate acestea,
naţiunea română este cea mai săracă din Europa. Cine poartă
vina, mai ales că există şi excepţii de la această regulă?
Prusia s-a născut în jurul statului Brandenburg, pe pământurile
nisipoase de la est de Elba. Prusia s-a dezvoltat teritorial printr-o
expansiune continuă spre est, realizând cuceriri în dauna
popoarelor slave, cu precădere a polonezilor, începând din
secolul XI. Primul rege al Prusiei a fost Frederic I (1657–1713),
încoronat la Königsberg, în anul 1700, fondatorul dinastiei de
Hohenzollem.
Această dinastie va transforma Prusia într-un stat militarist,
dispunând de o armată de tip spartan, cu o disciplină de fier, de o
cruzime şi eficienţă înspăimântătoare. În cazul Prusiei, raporturile
dintre stat şi armată au fost inversate. Armata era cea care
dispunea de stat şi nu statul de armată.
În anul 1862, Otto von Bismarck a devenit cancelar, adică prim-
ministru al Prusiei. În discursul său inaugural, Bismarck a
declarat: „Marile probleme de la ordinea zilei vor fi hotărâte nu
prin rezoluţii şi vot majoritar, care au constituit gravele greşeli ale
oamenilor politici din anii 1848–1849, ci prin sânge şi fier”.
Înainte de a începe marea operă de unificare a spaţiului german,
Otto von Bismarck a înfăptuit două mari revoluţii:
― O revoluţie în domeniul învăţământului, prin introducerea
educaţiei în masă, conştient fiind că o mare civilizaţie nu se poate
realiza cu oameni analfabeţi. Politica lui Bismarck în acest
domeniu a condus la crearea în Germania a celui mai avansat
sistem de învăţământ general, liceal, tehnic şi universitar, precum
şi a celor mai bune laboratoare de cercetări din lume. Graţie
acestei politici, continuată cu fermitate de urmaşii lui Bismarck, în
anul 1910, în Germania nu mai existau analfabeţi. În acelaşi an,
în România, peste 70% din populaţie era analfabetă. Cine purta
vina?
― O a doua mare revoluţie legată de epoca lui Bismarck este cea
în domeniul militar. Pentru prima dată în istoria Europei,
„cancelarul de fier” introducea serviciul militar obligatoriu de 3 ani.
Acest sistem a permis rularea în armată, în număr mare, a
populaţiei apte de război, realizându-se mari efective de
rezervişti. Scurtarea duratei serviciului militar a fost posibilă
datorită şcolarizării în masă a populaţiei.
După anul 1860, în armata germană (prusacă) s-au constituit
primele state majore permanente, care încep să pregătească
planuri de operaţii şi să le verifice în aplicaţii şi manevre, cu mult
timp înainte de declanşarea ostilităţilor militare.
Mareşalul conte Helmuth Moltke (1800–1891) a fondat primul Stat
Major General din lume şi prima Academie de Război. Acesta va
conduce în mod strălucit şi cu maximum de rezultate campaniile
militare ale armatei prusace din 1864, 1866 şi mai ales campania
din 1870–1871, care a provocat înfrângerea dezastruoasă a
Franţei. Acesta a fost primul salt al „tigrului german”, care a
condus la configurarea unei noi Europe.
Tot în perioada lui Otto von Bismarck a luat fiinţă un serviciu de
spionaj puternic, agresiv, penetrant şi deosebit de eficace. Franţa
a fost zdrobită, în primul rând, în planul „războiului secret”.
Spionajul german a fost pus, în special, în slujba dezvoltării
economice şi tehnologice a statului şi doar în al doilea rând în
scopuri militare. Acest lucru este firesc, deoarece nu te afli
permanent în război, dar concurenţa în plan economico-industrial
şi tehnico-ştiinţific este permanentă şi necruţătoare.
În ultimii 50 ani, în România, se tot vehiculează teoria după care
rolul serviciilor de informaţii ar fi „prevenirea surprinderii”. Aceasta
este o teorie doar parţial valabilă, deoarece, de-a lungul istoriei,
cazurile de prevenire a surprinderii au fost foarte rare. În toate
conflictele militare din cursul secolului XX, surprinderea a reuşit.
Geneza marelui concern Krupp constituie cel mai elocvent
exemplu de folosire a spionajului în scopul dezvoltării. Alfred
Krupp (1812–1887), cel care a dezvoltat uzinele metalurgice din
Essen, şi-a însuşit tainele siderurgiei moderne în Marea Britanie,
la Sheffield, unde s-au realizat pentru prima dată în lume oţeluri
superioare. Această firmă a combinat industria siderurgică cu cea
de armament, conducând atât la creşterea puterii economice şi
militare a Germaniei, cât şi la dezastre inimaginabile pentru
Europa în marile conflagraţii la scară continentală şi globală, cum
au fost primul şi cel de-al doilea război mondial. Krupp se
identifică şi în zilele noastre cu Germania epocii post-industriale,
devenind simbolul puterii economice a acestei formidabile naţiuni,
care este cea germană.
Sub cancelarul Otto von Bismarck, în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, Germania a cunoscut o ascensiune spectaculoasă,
devenind „tigrul cel tânăr” al junglei lumii capitaliste generalizate.
Armata prusacă construită de Bismarck înfrânge Danemarca în
1864 şi anexează la Germania provinciile Schleswig şi Holstein.
În anul 1866, este înfrântă Austria în marea bătălie de la Sadova,
iar influenţa acesteia asupra statelor germane fărâmiţate exclusă.
Ia fiinţă Federaţia Germană de Nord.
Evoluţia Germaniei alarmează Franţa, care se consideră forţa
hegemon a Europei, după victoria asupra Rusiei în urma
războiului din Crimeea.
Armata franceză părea mai experimentată, mai bine înarmată şi
dispunea, pentru prima dată în lume şi de o armă secretă
„mitralleuse” adică mitraliera în prima sa formă, având o cadenţă
de tragere de 150 lovituri pe minut, ceea ce reprezenta o
performanţă formidabilă.
În anul 1870, starea de beligeranţă dintre Prusia şi Franţa a fost
generată de disputa dintre cele două puteri în legătură cu viitorul
Luxemburgului şi posibila candidatură la tronul Spaniei a unui
membru al dinastiei de Hohenzollem.
În marea bătălie de la Sedan, încheiată la 4 septembrie 1870,
armata franceză suferă o înfrângere zdrobitoare, însuşi împăratul
Napoleon al III-lea căzând prizonier, iar regimul imperial este
răsturnat la Paris. Din „metresă” a Europei, Germania devine
stăpână pe continent, hotărând trasarea de noi frontiere,
demonstrând că naţiunile şi statele nu se pot naşte decât prin
„sânge şi fier”.
Atât Franţa, cât şi Germania au utilizat căile ferate pentru
transportul de trupe spre zonele de operaţii şi au recurs la
sistemul de mobilizare pentru a-şi completa efectivele.
Sistemul de mobilizare francez s-a dovedit deficitar. Germania a
reuşit, în numai 15 zile, să mobilizeze şi să pună în mişcare, în
provinciile Saar şi Alsacia, o armată de 300.000 soldaţi. Armata
germană a utilizat, pentru prima dată, grupări de artilerie cu
tragere rapidă folosind tunuri construite de Krupp la cel mai înalt
nivel. Războiul franco-prusac din 1870 se va înscrie ca unul din
primele războaie moderne din istoria Europei, în cadrul căruia
spionajul a jucat un rol major.
Opera politică supremă a „cancelarului de fier” Otto von Bismarck
― crearea celui de-al doilea Reich ― a fost consfinţită la 18
ianuarie 1871, când regele Wilhelm I al Prusiei a fost încoronat
împărat al Germaniei în Sala Oglinzilor din Palatul Versailles.
Germania a fost unificată de armata prusacă prin „sânge şi fier”,
devenind cea mai mare putere militară de pe continent. Singura ei
rivală era Anglia.
Creşterea Germaniei în a doua jumătate a secolului XX avea să
aibă urmări dramatice asupra cursului istoriei Europei şi a întregii
lumi. „Tigrul cel tânăr” al Europei avea să facă salturi mult mai
sângeroase pe trupul „bătrânului continent” decât campania din
1870.
După anul 1989, România ar fi avut nevoie de un conducător de
talia lui Bismarck, care să fi operat nu cu „sânge şi fier”, ci cu
„puterea legii”. Asemenea personalităţi se nasc însă o dată la
câteva secole. Noi am avut parte de doi preşedinţi: Ion Iliescu
caracterizat prin duhul blândeţii şi Emil Constantinescu, sărac cu
duhul.
Puterea militară a Germaniei nu s-a născut din pământurile
sărace şi nisipoase ale Prusiei, ci în urma unui puternic proces de
industrializare rapidă. Cine nu a înţeles acest lucru a pierdut
trenul istoriei. Între 1830 şi 1890, produsul intern brut al
Germaniei a crescut de la 7,2 miliarde la 26,4 miliarde dolari,
trecând pe locul doi în Europa, după Anglia, care avea un P. I. B,
de 29,4 miliarde dolari.
Cea de-a doua jumătate a secolului XIX a constituit epoca istorică
în care naţiunile Europei s-au divizat în naţiuni industrializate şi
naţiuni agrare.
Românii au importat din Prusia doar regele.
România a reintrat în istorie, după 500 ani de dominaţie otomană,
în aceeaşi perioadă istorică în care Germania se unifica şi se
industrializa. Cursul urmat de România a fost însă cu totul altul.
Conduşi de o clasă politică ineficientă, iresponsabilă şi mai ales
coruptă, românii au rămas o naţiune de plugari de tip semi-feudal,
iar statul supravieţuia din exporturi de materii prime. După
trădarea şi răsturnarea de la domnie a lui Alexandru Ioan Cuza de
către „monstruoasa coaliţie” (alcătuită din conservatori şi liberali-
radicali), în fruntea statului român a fost adus un vlăstar al
dinastiei prusace de Hohenzollem, în persoana lui Carol I
Sigmaringen (1839–1914), la 14 martie 1866.
Acesta a fost încoronat rege la 10 mai 1881, România devenind
regat. Acest act survenea cu o întârziere de 800-l.000 de ani faţă
de statele din Europa de Vest. Clasa politică conducătoare din
România a apelat la instituţia regalităţii exact atunci când aceasta
îşi încheiase rolul în istorie. Cu toate acestea, Carol I a adus cu el
spiritul german şi experienţa ţării sale de origine în ceea ce
priveşte modernizarea.
Carol I de Hohenzollem are meritul incontestabil de a fi creat
condiţiile unui început de industrializare, de construire a primelor
reţele de căi ferate şi de creare a unei armate cât de cât
moderne. Cu toate că a domnit 48 ani, Carol I a eşuat în tentativa
sa de transformare a României într-o societate modernă. Aceasta
s-a datorat, în primul rând, incapacităţii clasei politice, iar în al
doilea rând faptului că o civilizaţie avansată nu se putea construi
cu un popor în mare majoritate analfabet. Carol I nu le-a putut
implanta românilor spiritul german, adică disciplina de fier, cultul
muncii cu eforturi maxime, fanatismul în atingerea scopului,
pasiunea pentru învăţătură, creativitate şi auto-cunoaşterea,
simplitatea şi devotamentul. În schimb, deşi a venit în România cu
hainele de pe el şi cu un singur geamantan, la sfârşitul domniei
sale, era unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume. În anul 2001,
stră-strănepotul său, ex-regele Mihai I are pretenţii la averile
străbunilor săi. Ar trebui să i se dea geamantanul cu care a venit
Carol Sigmaringer în România, în 1866.
Modernizarea României, atât cât s-a făcut în epoca pre-
comunistă, nu a început, ca în Germania lui Bismarck, prin
crearea unui învăţământ dezvoltat la toate nivelurile. România nu
a scăpat niciodată de analfabetismul de masă. După anul 1947,
regimul socialist a „eradicat” analfabetismul doar în vorbe. După
anul 1989, cele mai mari „progrese” realizate în România
democrată au fost în domeniul distrugerii învăţământului şi al
analfabetizării în masă.
Dacă s-ar proceda la un recensământ riguros, cu siguranţă că, în
anul 2002, România este pe primul loc în Europa în ceea ce
priveşte procentul de analfabeţi la mia de locuitori.
În asemenea condiţii, va trece multă apă pe Dunăre până când
România va atinge standardele de integrare în Uniunea
Europeană.
Prusia zdrobeşte Austria şi Franţa. Cu spionii Wilhelm Stieber,
viitorul şef al serviciului de spionaj al Prusiei, s-a născut la 3 mai
1818, în oraşul Marsburg, din provincia Saxonia, în familia unui
mic funcţionar de stat. Când Wilhelm a împlinit vârsta de 10 ani,
familia sa a fost transferată la Berlin, unde şi-a continuat educaţia
şi studiile, în ideea de a deveni preot luteran. Dându-şi seama că
preoţia nu i se potriveşte în niciun fel, W. Stieber şi-a canalizat
eforturile în direcţia studierii dreptului, devenind, într-un timp
relativ scurt, unul dintre cei mai reputaţi avocaţi, cu o largă
clientelă în lumea interlopă, mai ales cea a criminalilor.
Posesor al unei inteligenţe diabolice, ieşită din comun, Stieber
pătrundea cu uşurinţă în universul criminal al clienţilor săi din
drojdia societăţii, câştigându-le încrederea şi respectul, devenind
un patron al lumii criminale germane. Întotdeauna în calitate de
apărător, în perioada 1845–1850, W. Stieber a câştigat un număr
de 3.000 de procese, ceea ce reprezenta un succes fenomenal
pentru un avocat. Explicaţia acestor succese nu s-a redus însă
numai la calităţile avocăţeşti ale lui W. Stieber, recunoscute de
contemporanii săi. Încă de la intrarea sa în baroul avocaţilor, a
fost recrutat ca agent informator al poliţiei din Berlin, preluând
totodată şi postul de editor al ziarului poliţiei.
De pe această poziţie, Stieber avea acces la dosarele întocmite
de poliţie clienţilor săi, cunoscând din timp dovezile cu care poliţia
se prezenta la tribunal, utilizate de procurorii acuzării, pe care
avea timp să le contracareze cu succes. Convingerile politice ale
lui W. Stieber erau de esenţă ultra-monarhistă.
Întâmplarea, situaţiile neprevăzute, momentele de câteva clipe s-
au dovedit că pot juca un rol deosebit în viaţa unor oameni, dacă
aceştia sunt suficient de inteligenţi să le sesizeze şi să le
exploateze în interesul lor, după cum acestea pot provoca şi
nenorociri.
Un astfel de moment a apărut şi în viaţa lui Wilhelm Stieber. Pe
timpul evenimentelor din anul 1848 de la Berlin, într una din zile,
regele Prusiei, Frederick William, a comis imprudenţa de a ieşi
singur (incognito) pe străzile Berlinului, pentru a se informa
nemijlocit asupra situaţiei. Din nefericire pentru el, regele a fost
recunoscut de către un berlinez, care a început să-i adreseze
insulte şi ameninţări. Aceasta a atras atenţia altor oameni, care l-
au înconjurat, fapt pentru care, la un moment dat regele Frederick
William s-a văzut blocat de o mulţime ostilă, din partea căreia se
aştepta la orice, inclusiv să fie pur şi simplu zdrobit. Tocmai când
îşi pierduse orice speranţă de scăpare, din rândul mulţimii s-a
desprins un om care s-a apropiat ameninţător de el strigând:
„Moarte Tiranului!”. Acesta nu era nimeni altul decât avocatul de
geniu Wilhelm Stieber. Ajuns lângă rege, i-a şoptit acestuia la
ureche; „Sire, sunt poliţist, iar oamenii mei sunt pe aproape, vă
rog să mă urmaţi”. Adevărul era că Stieber a improvizat. Era
absolut singur cu regele în masa ostilă de oameni. Strigând în
continuare „Moarte tiranului, faceţi loc!” W. Stieber l-a târât pur şi
simplu pe rege după el, iar când a ajuns în dreptul uşii primului
edificiu, l-a introdus pe acesta în interiorul clădirii, blocând
intrarea. În felul acesta, regele Prusiei a fost salvat de la un linşaj
sigur. Rămânând singur cu regele, i-a mărturisit acestuia că nu
este poliţist, că este avocatul Wilhelm Stieber şi că a acţionat
singur. Regele i-a răspuns scurt: „Indiferent cine eşti, mi-ai salvat
viaţa, iar eu nu voi uita acest lucru”.
Regele nu a uitat. Pentru W. Stieber au urmat numeroase
recompense şi avansări rapide, astfel încât acesta, în 1850, a
ajuns şeful poliţiei secrete din Berlin. În anul 1851, W. Stieber se
deplasează la Londra sub legenda vizitării „Marii expoziţii
internaţionale”, prilej cu care plasează agenţi informatori în grupul
de radicali germani în frunte cu Karl Marx, exilat în Anglia. În anul
1852, se instalează la Paris, unde pozează drept „liberal”, reuşind
să fie primit în rândul emigraţiei politice germane din Franţa. Aici
reuşeşte să întocmească o listă cu activiştii politici anti-monarhici
care acţionau în ilegalitate în Germania. Întors la Berlin, operează
ample arestări în rândul acestora. În anul 1858, regele Frederick
William este înlăturat, iar W. Stieber se prăbuşeşte, riscând să-şi
piardă şi capul. Pentru ca lucrurile să nu ia o astfel de întorsătură,
W. Stieber se refugiază în Rusia, la St. Petersburg, punându-se la
dispoziţia poliţiei secrete ţariste.
În perioada 1858–1863, W. Stieber contribuie la reorganizarea
serviciului secret de informaţii al Rusiei, pătrunzând în cele mai
înalte cercuri.
Cunoscând principiul suprem al activităţii de spionaj, potrivit
căruia nu există nici prietenii şi nici duşmănii eterne, ci numai
interese eterne, W. Stieber a desfăşurat o intensă activitate de
culegere de informaţii politice şi militare despre Rusia, pe care le-
a trimis la Berlin, unde s-au dovedit a fi de mare valoare.
În anul 1863, folosindu-se de proprietarul ziarului „Norddeutsche
Allgemeine Zeitung W. Stieber îşi oferă serviciile „cancelarului de
fier” Otto von Bismarck. Fiind acceptat cu interes, Stieber se
întoarce la Berlin, fiind primit de Bismarck. Acesta îi dă sarcina de
a organiza o reţea de spionaj pe teritoriul Austriei, în contextul
pregătirilor de război pe care Prusia le făcea împotriva acesteia.
W. Stieber se deplasează personal la Viena şi, timp de doi ani, cu
o reţea de agenţi bine infiltrată, reuşeşte să obţină informaţii vitale
despre armata austriacă şi sistemul defensiv al acesteia. Utilizând
informaţiile furnizate de W. Stieber şi agenţii săi, armata prusacă
zdrobeşte Austria în numai şapte zile, transformând-o într-o
putere de mâna a doua, fără influenţă în spaţiul german pe care l-
a dominat secole la rând. Sub pretextul că îl protejează pe
cancelar, pe miniştrii săi şi pe comandanţii armatei, W. Stieber
plasează în jurul acestora o reţea de agenţi secreţi sub diferite
acoperiri. Misiunea reală a acestora era aceea de a interzice
accesul spionilor inamici de a pătrunde spre centrele nevralgice
ale sistemului militar prusac. În acest fel, W. Stieber a creat primul
corp de contraspionaj militar din Europa.
În contextul pregătirilor de război împotriva Franţei, W. Stieber
este trimis la Paris pentru misiuni similare celor care au condus la
înfrângerea Austriei. Conducându-şi agenţii cu o mână de fier, W.
Stieber realizează o cercetare a viitoarelor zone de operaţii ale
armatei prusace pe teritoriul Franţei, cu o meticulozitate total
ieşită din comun. Astfel, sunt inventariate absolut toate fermele
agricole, cu rezervele lor de cereale, capete de animale şi păsări,
atelaje de transport, caracteristicile drumurilor de pătrundere şi de
rocadă, capacitatea fiecărui pod, dispunerea depozitelor de arme,
muniţii, a rezervelor alimentare ale armatei franceze etc. Pentru
cartiruirea trupelor germane, Stieber avea, de la agenţii săi,
capacităţile de cazare ale tuturor clădirilor, de la casele de ţărani,
până la edificiile de stat. Acest sistem a fost utilizat şi pe teritoriul
României în timpul primului război mondial.
În timpul războiului franco-prusac, sub directa conducere a lui W.
Stieber, în adâncimea teritoriului inamic, s-au folosit forme şi
metode ale războiului psihologic, prin răspândirea de ştiri false şi
publicarea de materiale subversive, mai ales la Paris, de
influenţare a moralului trupelor adverse şi a populaţiei.
Istoria spionajului îi atribuie lui W. Stieber ideea creării de reţele
de spioni în conservare. Este vorba de acei agenţi de spionaj care
sunt recrutaţi sau infiltraţi din timp de pace pe teritoriul inamicilor
potenţiali, în diferite instituţii şi localităţi importante (puncte
strategice, noduri de cale ferată, porturi etc.) şi care nu sunt
activaţi decât în condiţii cu totul speciale, cu precădere în război.
Mai ales pe teritoriul Franţei, după terminarea războiului din
1870–1871, W. Stieber a construit o vastă reţea de agenţi în
conservare. A plasat agenţi în fabrici şi uzine, dar şi prostituate de
lux, bine instruite, în locurile frecventate de politicienii şi militarii
francezi de toate armele. Capitalele Europei erau îngrozite de
armatele de agenţi implantaţi de către „diabolicul” W. Stieber, aflat
în vârful ierarhiei spionajului german. Acesta s-a manifestat cu o
maximă agresivitate în cea de-a doua jumătate a secolului XIX,
epocă încununată de naşterea celui de-al doilea Reich, operă
politico-militară ce avea să schimbe în mod dramatic istoria
Europei, la care spionajul şi-a adus o mare contribuţie. După
demiterea lui Bismarck, W. Stieber a fost menţinut în fruntea
serviciilor secrete germane. A decedat în anul 1892, după ce a
făcut, timp de 50 ani, spionaj în favoarea Germaniei, ale cărei
interese le-a slujit în mod strălucit.
Pe timpul vieţii sale extrem de aventuroase, W. Sieber a fost
distins cu cele mai înalte ordine şi medalii, acumulând totodată şi
o mare avere. Germania a ştiut şi în trecut şi ştie şi în zilele
noastre, să-şi preţuiască oamenii de mare valoare.
„Agentul 17” face ravagii!
În perioada cât s-a aflat în fruntea spionajului german, în anii
furtunoşi ai naşterii celui de-al doilea Reich, W. Stieber a avut
parte şi de aportul unor agenţi de teren cu excepţionale calităţi.
Din rândul acestora s-a desprins personalitatea baronului August
Schluga (1841–1917), care a intrat în istoria spionajului, atât
pentru rolul jucat de acesta în marile evenimente din a doua
jumătate a secolului XIX, cât şi în primul război mondial.
Baronul A. Schluga s-a născut în Ungaria, ţară ce făcea parte din
Imperiul Habsburgic, cu pretenţii la dualitatea puterii. A studiat la
Institutul Politehnic din Viena, iar după absolvire s-a angajat în
armata imperială austriacă. În anul 1859, pe timpul campaniei din
Italia a armatei austriece, s-a distins în bătălia de la Magenta,
fiind promovat în Statul Major General al Austriei. În această
calitate, Schluga a fost recrutat de către serviciul de spionaj
german. El a constituit sursa umană de la care a fost obţinută
ordinea de bătaie a armatei austriece, pusă la dispoziţia
mareşalului Helmuth von Moltke. Aceste informaţii l-au ajutat pe
mareşalul german să provoace o înfrângere zdrobitoare armatei
austriece, în ziua de 3 iulie 1866, la Sadova. (în Cehia), după o
campanie ce a durat doar şapte zile.
După încheierea campaniei din Austria, baronul August Schluga,
sub numele codificat „Agentul 17”, se stabileşte la Paris în calitate
de rezident ilegal, preluând conducerea unei reţele de spioni
recrutaţi anterior prin eforturile lui W. Stieber. Informaţiile culese
de reţeaua lui Schluga erau transmise la Berlin, prin ataşatul
militar al Prusiei la Paris, printr-un sistem de legături conspirative
indirecte. Schluga şi ataşatul militar german nu s-au întâlnit
niciodată în mod nemijlocit. A urmat înfrângerea militară
catastrofală a Franţei în „războiul fulger” condus de acelaşi
mareşal H.von Moltke.
Între 1870 şi 1914, baronul August Schluga (alias „Agentul 17”) a
trăit în Franţa ca „agent în conservare” al spionajului german. Şi
aceasta a fost o performanţă unică.
În acest timp de 44 ani, Germania s-a transformat într-o putere
militară de prim rang. Populaţia ţării a crescut de la 49 milioane în
1890, la 66 milioane în 1913, Germania ocupând locul doi după
Rusia. Producţia de cărbune a crescut, în acelaşi interval de timp,
de la 89 milioane tone la 277 milioane tone, faţă de Austro-
Ungaria ― cu 47 milioane tone, Franţa ― cu 40 milioane tone şi
Rusia ― cu 36 milioane tone. În anul 1914, producţia de oţel a
Germaniei atinsese nivelul de 17,6 milioane tone, adică tot atâta
cât realizau Anglia, Franţa şi Rusia luate la un loc.
În condiţiile unui asemenea raport de forţe, Germania „tânărul
tigru al Europei”, era gata pentru un nou asalt asupra
continentului.
În cadrul Statului Major General al armatei germane, în 1913 a
luat fiinţă un serviciu specializat de spionaj militar, sub numele de
„Secţia III” care, în anii primului război mondial, a fost condus de
maiorul Walter Nicolai.
Baronul August Schluga a fost reactivat în august 1914. Înainte
de izbucnirea ostilităţilor pe frontul de vest, „Agentul 17” a înaintat
Statului Major General german un documentar conţinând date
complete privind dispozitivul strategic al armatei franceze la cinci
zile după decretarea mobilizării generale. Istoricul american David
Kahn consideră că aceasta a constituit cea mai mare victorie
obţinută vreodată de către un spion împotriva unui stat inamic.
Conducerea politico-militară a Germaniei nu a ştiut să profite de
aceste informaţii, ratând o imensă oportunitate de a reedita
victoria din 1870.
Deşi era în vârstă de 73 ani, marele spion August Schluga,
instalat la Paris, a transmis, în mod constant, în tot cursul anului
1915, informaţii militare şi politice de valoare. Folosind o rută
elveţiană, curierii săi ajungeau la Berlin în 48 ore.
În martie 1916, marele „Agent 17”, copleşit de bătrâneţe şi ros de
boală, se retrage în Germania, patria lui adoptivă, pe care a slujit-
o cu atâta pricepere. A decedat în 1917.
O caracteristică reţinută de istorie a acestui unic spion, deosebit
de longeviv şi eficient, a fost aceea că nu şi-a dezvăluit niciodată,
faţă de superiorii săi, nici sursele şi nici metodele pe care le-a
utilizat în obţinerea extraordinarelor sale informaţii. „Agentul 17” a
fost unic în felul său de a opera.
Primul război mondial şi spionajul total.
Un vechi proverb românesc spune că „ulciorul nu merge de multe
ori la apă”. Aşa s-a întâmplat şi cu spionajul german. Cu toate că,
în prima jumătate a secolului XX, Germania a executat două
„salturi de tigru” care au costat viaţa a zeci de milioane de
oameni, performanţele serviciilor secrete ale acestei puternice ţări
au fost departe de strălucirea celor din a doua jumătate a
secolului XIX.
Istoricul american William R. Keylor a denumit perioada 1914–
1945 drept „războiul de treizeci de ani” al secolului XX. Mobilul
acestuia l-a constituit dorinţa Germaniei de a-şi impune dominaţia
asupra Europei.
Primul război mondial, pregătit cu minuţiozitate de către
Germania şi Austro-Ungaria pe de o parte şi „Antanta Cordială”
(Franţa, Rusia şi Marea Britanie), pe de altă parte, a izbucnit pe
fondul unei crize secundare din Peninsula Balcanică. Astfel, la 28
iunie 1914, arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului
habsburgic, este asasinat la Sarajevo. Motivul asasinării a
constituit anexarea Bosniei-Herţegovina la Imperiul Habsburgic,
în anul 1908. Austro-Ungaria profită de această ocazie pentru a
ataca şi anexa Serbia, obiectiv pe care Viena îl urmărea de multă
vreme.
La 30 iulie 1914, Rusia sare în ajutorul Serbiei, declarând
mobilizare generală. Legată puternic de interesele Imperiului
Habsburgic, Germania îşi pune în aplicare planurile de
mobilizarea pregătite şi exersate de circa 20 ani şi declară război
Rusiei. La refuzul Franţei de a rămâne neutră în confruntarea
dintre Germania şi Rusia, là 3 august 1914, Berlinul declară
război Franţei. Legată prin obligaţii de tratat cu Franţa şi Rusia, la
4 august, Marea Britanie declară război Germaniei.
În acest fel, Omenirea a intrat în era războiului total, la fel ca şi
spionajul.
Acesta a avut la bază dezvoltarea inegală a capitalismului.
Germania, „tânărul tigru al Europei”, revendica, prin „sânge şi
fier”, o reîmpărţire a sferelor de influenţă şi, deci, o retrasare a
frontierelor din Europa. Războiul a mai fost cauzat de crunta
asuprire a naţionalităţilor, care îşi cereau dreptul la
autodeterminare, precum şi de către autocraţiile din Europa
(împăraţi şi regi) condamnate de istorie, care şi-au căutat
salvarea în război (ţarul Rusiei, împăratul Germaniei, împăratul
Austro-Ungariei, sultanul Turciei etc.). În urma războiului, au
rezultat 20 milioane de morţi şi o reglementare politico-teritorială
de la care Germania şi Rusia au fost excluse şi care, în fapt, a
pus bazele celui de-al doilea război mondial.
Germania a fost înfrântă în război, dar nu de o manieră să nu se
mai poată ridica. Războiul s-a încheiat pe teritoriul Franţei, fără ca
trupele aliate învingătoare să pună piciorul pe teritoriul german. În
cursul anului 1917, după căderea colosului rusesc, Germania a
fost foarte aproape de câştigarea războiului fără ca liderii de la
Berlin să-şi fi dat seama de acest lucru, ceea ce a reprezentat o
lipsă fatală a spionajului german, care nu a sesizat şi nu a
semnalat momentul critic, când frontul franco-britanic era pe
punctul de a se prăbuşi. Statul Major General german, la rândul
său, a fost incapabil să exploateze extraordinarele informaţii cu
privire la dispozitivul armatei franceze, puse la dispoziţie de
„Agentul 17”, în valoarea cărora, probabil, nici nu a crezut.
La 11 noiembrie 1918, la cererea Germaniei, s-a semnat
armistiţiul cu Puterile Antantei. La 3 noiembrie 1918, în Germania
izbucneşte revoluţia care aboleşte monarhia, prin înlăturarea
împăratului Wilhelm al II-lea. La 9 noiembrie 1918, este
proclamată Republica Germania.
Cel de-al doilea Reich creat de Bismarck îşi încheia astfel
existenţa după 47 ani.
Amploarea primului război mondial provocat de Germania şi aliaţii
săi este ilustrată succint în studiul „Creşterea şi descreşterea
Marilor Puteri” de Paul Kennedy, apărut în 1988, din care rezultă:
Puterile Antantei:
 
 
 
 Imperiul
 
 Fra
 
 Ru
 
 Ita
 
 S. U
 
 Belgia, România, Gre
 
 Total stat
Puterile Centrale:
 
 
 
 Germ
 
 Austro-
  
 Bulgaria
 
 Total puter
Notă: Armata cu cele mai mari efective din cursul primului război
mondial nu a fost armata Rusiei, cum s-a apreciat în mod eronat,
ci armata Germaniei.
Pe durata primului război mondial şi în anii următori au avut loc
mari transferuri de avuţie din Europa spre S. U. A. În anul 1938,
S. U. A. Deţineau 54% din rezervele de aur ale lumii, Franţa şi
Anglia câte 11% fiecare, iar Germania doar 1%. Războiul i-a
îmbogăţit pe americani.
Marile erori ale spionilor germani.
Una dintre cele mai grave erori comise de spionajul german în
perioada premergătoare izbucnirii primului război mondial a fost
legată de durata probabilă a conflagraţiei. Analiştii lui Walter
Nicolai, şeful spionajului militar al celui de-al doilea Reich, au tras
concluzia că viitorul război va fi de scurtă durată:
La data izbucnirii primului război mondial, Wilhelm al II-lea,
împăratul Germaniei, le spunea soldaţilor care plecau pe front:
„Vă veţi întoarce la casele voastre înainte de căderea frunzelor”.
Cei care au supravieţuit s-au întors acasă după cinci ani.
Această viziune a „războiului de scurtă durată” a stat la baza
întocmirii „Planului de operaţii Schlieffen” al Statului Major
General german, care prevedea cucerirea Franţei în şase
săptămâni. Orice comentariu este de prisos. Germania a
declanşat un război total pentru care nu avea rezerve strategice
suficiente şi pe care, în final, l-a pierdut. Spionajul german a avut
o mare contribuţie la acest rezultat catastrofal.
Spionajul german a omis să culeagă, să stocheze şi să
prelucreze informaţii cu caracter economic în legătură cu viitorii,
adversari, pentru a le putea evalua capacitatea de rezistenţă.
Spionajul german şi şeful Statului Major General, Erick von
Falkenhayn ― (1861–1922) au apreciat eronat poziţia României.
Aceştia au ajuns la concluzia fermă că România, condusă de un
rege de Hohenzollem, nu va intra în război împotriva Puterilor
Centrale. S-au înşelat amarnic. România a intrat în război la
14/27 august 1916, luând prin surprindere Puterile Centrale, dar
acest fapt nu a putut fi exploatat datorită înzestrării, pregătirii
necorespunzătoare a armatei. Diviziile româneşti aveau în dotare
8–24 mitraliere, în timp ce o divizie germană dispunea de 324
mitraliere.
Împăratul Wilhelm al II-lea s-a supărat foc, l-a destituit pe
generalul Erick von Falkengayn din funcţie şi l-a trimis să
comande trupele germane de pe frontul din România.
Serviciul de informaţii al armatei germane dar şi serviciile similare
din armatele adverse au apreciat eronat caracterul primului război
mondial. Toţi specialiştii militari ai vremii au considerat ofensiva
ca formă dominantă a războiului. Realitatea a demonstrat că, pe
câmpul de luptă, în condiţiile existenţei armamentului automat
(mitralierele), apărarea s-a dovedit mai puternică decât ofensiva.
Milioane de soldaţi au pierit în acţiuni ofensive, fără a obţine
rezultate decisive.
Spionajul german a omis să trimită agenţi pe teritoriul S. U. A.
Înainte de intrarea acesteia în război şi nu a dispus de niciun fel
de informaţii prealabile în legătură cu faptul că adversarii se
pregăteau să aducă pe câmpul de luptă un nou tip de armă:
tancul.
A existat şi o latură inovatoare în acţiunile spionajului german în
cursul primului război. Nemţii au fost primii care au folosit
cercetarea radio în scopul culegerii de informaţii. O staţie radio
germană de la Königsberg, din Prusia Orientală, a constatat că
ruşii transmit misiuni de luptă la unităţi în clar, necodificat. Nemţii
au trecut la o ascultare radio permanentă şi, punând cap la cap
toate ordinele transmise de ruşi, au reconstituit planul de operaţii
al unei armate ruse care opera în zona Tannenberg. Rezultatul a
fost că această armată a fost nimicită în totalitate, iar cercetarea
radio a devenit una din principalele surse de informaţii.
CAPITOLUL VII SPIONII LUI HITLER
Tratatul de Pace pregătea. Noul război mondial!
În anul 1919, când a luat cunoştinţă de prevederile Tratatului de
Pace de la Versailles, Ferdinand Foch (1851–1929), mareşal al
Franţei, al Marii Britanii şi Poloniei (recunoscut ca atare de aceste
state, în semn de preţuire), eroul marilor bătălii de la Marna şi
Somme, comandantul suprem al forţelor aliate victorioase în
război, a declarat: „Acesta nu înseamnă pace. Acesta este un
armistiţiu pe 20 ani”. Mareşalul a avut dreptate. Exact peste
douăzeci de ani, Germania nazistă în frunte cu Adolf Hitler, pe
post nu de împărat, ci de „Führer”, a aruncat Europa şi întreaga
omenire într-un război mult mai cumplit. De altfel, în toţi aceşti „20
ani de armistiţiu”, generalii şi mareşalii germani au strigat în cor
că armata germană nu a fost înfrântă pe câmpurile de bătaie din
Europa, ci a fost „înjunghiată pe la spate” de clasa politică internă
trădătoare care a pus la cale revoluţia de la 3 noiembrie 1918.
La rândul său, mareşalul Marii Britanii, Bernard Montgomery, erou
al celui de-al doilea război mondial, a scris în cartea sa „Istoria
războaielor”, apărută în anul 1968: „Nebunia liderilor politici ai
statelor învingătoare în primul război mondial, spiritul de
răzbunare şi condiţiile umilitoare impuse de aceştia au făcut ca un
nou conflict militar să devină foarte probabil”.
Adolf Hitler a exprimat cu claritate, fără echivoc, în lucrarea sa
politico-ideologică „Mein Kampf” (Lupta mea), că naţiunea
germană a considerat perioada de pace drept una de pregătire
pentru un război total, iar statul german a evoluat în totalitate pe
aceste coordonate.
Cele mai profunde schimbări pe harta Europei, rezultate în urma
primului război mondial, au fost legate de apariţia unui grup de
state-naţiuni care a inclus Polonia, Cehoslovacia, Austria,
Ungaria, Iugoslavia, Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania, care
făcuseră parte din imperiile Habsburgic, Romanov şi
Hohenzollem. Germania a pierdut Alsacia şi Lorena în favoarea
Franţei şi a suferit rectificări ale frontierelor sale cu Belgia şi
Danemarca. Forţele aliate au ocupat provincia germană
Rhineland, iar Franţa şi-a asumat dreptul de a exploata economic
provincia Saarland. Retrasarea frontierelor Europei s-a făcut cu
excluderea de la acest proces a Germaniei şi a Rusiei Sovietice.
Acesta a fost motivul principal pentru care cele două state au
cooperat, în perioada interbelică, pentru subminarea Tratatului de
la Versailles şi retrasarea, după alte criterii, a frontierelor
europene.
Pe acest fond de interese, a apărut o politică revizionistă,
susţinută de un grup de state din care făceau parte Germania, U.
R. S. S., Italia, Ungaria şi Bulgaria.
Despre această stare de lucruri, marele diplomat şi om de stat
român Nicolae Titulescu scria în 1925: „Ideea posibilităţii revizuirii
tratatelor creează nesiguranţă, nesiguranţa întârzie consolidarea
noii stări de lucruri, iar lipsa de consolidare aţâţă poftele de
revanşă. Acesta este drumul cel mai sigur spre război”.
Această genială previziune s-a confirmat întocmai. Aprecierile lui
N. Titulescu sunt deosebit de actuale şi astăzi, la începutul
secolului XXI pentru situaţia din Europa de Est şi Peninsula
Balcanică.
Al Treilea Reich şi orgoliul german.
Rolul de instaurare în Europa a unei „Noi ordini”, care să dureze
1.000 ani şi l-a asumat cel de-al treilea Reich al Germaniei.
Acesta a luat naştere în ziua de 30 ianuarie 1933, când
preşedintele muribund al Republicii Germania, mareşalul Paul
von Hindenburg (1847–1934), l-a numit în funcţia de cancelar
(adică prim-ministru) pe Adolf Hitler, liderul Partidului Muncitoresc
Naţional Socialist German, câştigător al alegerilor democrate,
cunoscut sub genericul de „Partidul nazist”. Acesta s-a constituit
pe fondul unei ideologii fasciste rasiale.
Adolf Hitler, etichetat de propaganda occidentală anti-nazistă
drept „vagabondul din Viena”, „zugravul lipsit de talent” sau
„caporalul obscur” din primul război mondial, a ajuns în fruntea
celei mai luminate, mai talentate şi mai puternice naţiuni din
Europa, pentru că a ştiut să le spună germanilor exact ceea ce
aceştia voiau să audă, adică ştergerea ruşinii Tratatului de la
Versailles şi transformarea Germaniei într-o mare putere
economică şi militară.
Adolf Hitler şi regimul său naţional socialist au câştigat enorm în
prestigiu datorită refacerii economice rapide, a eliminării totale a
şomajului (6 milioane în 1933), prin investiţii masive în industria
de armament, prin dezvoltarea bazei energetice a ţării, construirii
celei mai moderne reţele de drumuri din Europa şi renaşterea
unei puternice armate.
Între 1933–1937, producţia a crescut cu 102 %, iar venitul
naţional s-a dublat. Naţiunea germană s-a ataşat nazismului, în
numele căruia a luptat pe toate fronturile din Europa, începând cu
1 septembrie 1939, până la 9 mai 1945, când Germania a
capitulat necondiţionat, cu devotament şi spirit de sacrificiu totale.
În anii Războiului Rece, propaganda americană a făcut mari
eforturi pentru a convinge lumea că, sub influenţa binefăcătoare a
prezenţei trupelor americane şi a „valorilor democraţiei
americane” îmbrăţişate de germanii din vest, aceştia ar fi repudiat
nazismul. Acesta este un neadevăr enorm. Naţiunea germană,
atât din vest, cât şi din est, nu a repudiat niciodată naţional-
socialismul instaurat de Adolf Hitler în Germania! Acest regim
politic bestial pentru restul Europei, dar benefic pentru aspiraţiile
de grandoare ale rasei germane a fost răsturnat şi lichidat nu prin
voinţa naţiunii germane, ci de către armatele învingătoare, în cel
de-al doilea război mondial şi organele de ocupaţie impuse de
către acestea.
În Germania reunificată după căderea Zidului de la Berlin, în
1990, A. Hitler este departe de a fi privit ca un „criminal şi dictator
odios”. Din tot ceea ce a făcut, i se reproşează doar persecutarea
şi execuţiile în masă ale evreilor şi mai ales eroarea strategică de
a fi atacat U. R. S. S. Probabil că după plecarea totală a trupelor
americane din Germania, A. Hitler va fi reabilitat pe faţă.
Banii şi ideologia veneau din Occident!
La refacerea economiei Germaniei şi a potenţialului de război a
acesteia, un rol imens l-au jucat investiţiile de capital americane.
Potrivit datelor publicate de istoricul american William R. Keylor,
în cartea „Lumea secolului XX”, apărută la Editura „Oxford
University Press”, New York, 1992 (pag. 110), în perioada 1924–
1933, investitorii americani au acordat Germaniei credite în
valoare de 2.250.000.000 dolari, ceea ce reprezenta o sumă
imensă.
La baza ideologiei naziste a celui de-al treilea Reich a stat teoria
superiorităţii rasei germane, în raport cu toate celelalte rase
considerate inferioare. Evreii erau consideraţi o „rasă degenerată
care trebuia eliminată total.
Adolf Hitler susţinea, printr-o imensă propagandă, pusă la punct
de către fondatorul „propagandei negre” şi metodelor războiului
psihologic, faimosul ministru al Propagandei celui de-al treilea
Reich, doctorul Joseph Goebels (1897–1945), că „rasa
superioară germană, prin destinul său divin, este chemată să
conducă lumea”. Germanilor le plăcea să audă acest lucru.
Această idee de „superioritate” şi de predestinare la conducerea
lumii le-a fost inoculată şi americanilor, după cel de-al doilea
război mondial şi este accentuată la începutul secolului XXI.
În fundamentarea teoriei superiorităţii rasei germane, încorporată
în „Mein Kampf”, Hitler s-a inspirat din teoriile rasiste apărute în
Franţa şi Marea Britanie.
Prima mare sursă de inspiraţie a ideologiilor partidului nazist în
elaborarea teoriei rasei superioare germane a fost opera în patru
volume a contelui francez Joseph Arthur de Gobineau, intitulată
„Essai sur l’Inégalité des Races Humaines” (Eseu asupra
inegalităţii raselor umane) apărută la Paris între 1853–1855.
Gobineau susţinea ideea potrivit căreia „problema rasială domină
toate aspectele istoriei, iar inegalitatea dintre rase explică
întreaga evoluţie a destinelor popoarelor lumii”.
Părintele teoriei rasiste franceze porneşte de la existenţa a trei
rase: albă, galbenă şi neagră, iar rasa albă este superioară. De
aici, se desprinde concluzia fundamentală a lui Gobineau: „Istoria
demonstrează că întreaga civilizaţie umană porneşte de la rasa
albă. Niciun fel de civilizaţie nu poate supravieţui fără cooperarea
cu această rasă”. O parte din rasa albă a fost, însă, compromisă
datorită amestecului cu unele rase inferioare. Perla rasei albe o
constituie „arienii”. Gobineau îi consideră „arieni” pe francezi,
englezi, elveţieni, belgieni, olandezi, danezi, irlandezi, germanii
din zona Rinului şi Hanovrei, norvegieni şi suedezi.
Potrivit teoriei rasiste a lui Gobineau, populaţia albă din Spania,
Italia, Europa Centrală şi de Est, Peninsula Balcanică (deci şi noi
românii), nefiind „ariană”, era de „rasă inferioară”.
Un teoretician rasist de anvergură şi mai mare, din gândirea
căruia s-a inspirat A. Hitler, a fost englezul Houston Stewart
Chamberlain. Acesta a fost fiul unui amiral englez, nepot al
mareşalului Sir Newill Chamberlain şi ginere al marelui
compozitor german Richard Wagner.
Ca şi Gobineau, teoreticianul englez, în lucrarea sa de căpătâi
„Foundation of the Nineteenth Century” (Fundamentele secolului
XIX), conţinând 1.200 pagini, explică istoria, în totalitatea ei, prin
inegalitatea între rase. Deşi recunoaşte rolul civilizator al grecilor
şi romanilor, consideră că, în timp, aceştia au degenerat, iar
teutonii care au distrus Imperiul Roman au rămas singura rasă
superioară şi singura speranţă a Omenirii. Între 1914–1938, în
Germania au fost tipărite 24 de ediţii ale acestei cărţi, într-un tiraj
de peste 250.000 exemplare. Houston Stewart Chamberlain a
devenit prieten intim cu împăratul Wilhelm al II-lea. În cursul
primului război mondial, acesta a militat din toată puterea lui
„pentru victoria Germaniei care, superioară din toate punctele de
vedere, în artă, în ştiinţă, în tehnologie, în industrie, în comerţ, în
spirit, merită să cucerească lumea”. În anul 1916, H. S.
Chamberlain a devenit cetăţean al Germaniei, bucurându-se de
un imens respect din partea fondatorilor regimului nazist. La
funeraliile acestuia, care au avut loc pe data de 11 ianuarie 1927,
a participat, adânc îndurerat, Adolf Hitler, noul „Mesia” al
Germaniei, predestinat de către „divinitate” să-i conducă pe
„teutoni” la cucerirea lumii, aşa cum a prevăzut Chamberlain în
opera sa de anticipaţie.
Istoricii şi analiştii occidentali au pus războiul al doilea mondial
exclusiv pe seama unui singur om ― Adolf Hitler. Această teorie
este una absurdă şi imposibil de acceptat. Cel de-al doilea război
mondial a fost o continuare a primului război mondial, ambele
fiind generate de lumea capitalistă.
Adolf Hitler, despre care s-au scris mii de pagini, a fost orice
numai „zugrav şi caporal obscur” nu! Ar fi o mare jignire pentru
armatele Franţei, Marii Britanii, Belgiei, Olandei, Danemarcei şi
Norvegiei dacă s-ar accepta aprecierea că înfrângerea lor
zdrobitoare, în anul 1940, s-a datorat trupelor germane
comandate de un „caporal obscur”.
Dintre toţi cei care l-au descris pe Hitler, cel mai aproape de
adevăr mi se pare portretul acestuia realizat de istoricul american
John Mueller, în anul 1989: „Adolf Hitler poseda o enormă energie
şi vigoare, puteri excepţionale de convingere şi o memorie
excelentă, o mare putere de concentrare, o copleşitoare dorinţă
de putere, o credinţă fanatică în rolul său misionar, o
monumentală încredere în sine, un curaj fără seamăn şi o
spectaculoasă uşurinţă de a minţi, un stil oratoric hipnotizant şi o
capacitate de extremă cruzime faţă de oricine îndrăznea să-i stea
în faţă sau care încerca să-l abată de la cursul hotărât de el”.
Acesta este tabloul ultimului mare cuceritor al lumii, a cărui
nebunie, îmbinată cu obedienţa celei mai luminate şi teribile
naţiuni, cea germană, a dus la moartea a 50 milioane de oameni,
la distrugeri şi suferinţe inimaginabile.
Marii falsificatori ai istoriei şi specialiştii în războiul psihologic din
laboratoarele C. I. A. Au plasat regimul nazist al celui de-al treilea
Reich alături de socialismul radical din fosta U. R. S. S. Nazismul
s-a născut în cea mai puternică ţară capitalistă din lume, iar Adolf
Hitler şi anturajul său au rămas capitalişti până în ultima clipă a
vieţii lor. Concernul Krupp nu a fost niciodată naţionalizat, iar
economia epocii celui de-al treilea Reich a fost de piaţă. Regimul
politic a fost dictatorial, dar aceasta a fost mai degrabă regulă
decât excepţie în lumea capitalului, atât în perioada interbelică,
mai ales în sudul şi sud-estul Europei, cât şi după cel de-al doilea
război mondial. În Peninsula Balcanică, experimentul democratic
a eşuat lamentabil. În această parte oropsită a Europei, au
predominat dictaturile regale, dictaturile militare şi fasciste, iar
ulterior totalitarismul.
În Reichul „celor 1.000 ani”, România pierdea Transilvania.
Prima istorie generală a celui de-al doilea război mondial,
intitulată „A World at Arms. A Global History of World War II” (O
lume sub arme. Istoria globală a celui de-al doilea război
mondial), bazată atât pe scrierile de specialitate, cât mai ales pe
documente din arhivele de stat ale Germaniei, S. U. A., Marii
Britanii şi parţial din cele. Ale Rusiei, cuprinzând 1.178 pagini, a
apărut, în anul 1994, la Editura „Cambridge University Press” din
New York, sub semnătura lui Gerhard L. Weinberg, unul dintre cei
mai reputaţi istorici contemporani. Referirile cu privire la epoca
celui de-al treilea Reich se bazează, în cea mai mare parte, pe
această sursă deosebit de documentată.
Adolf Hitler şi acoliţii săi au trasat hotarele Europei după cu totul
alte criterii decât cele de la Versailles, din 1919. Pe această hartă,
apărea cel de-al treilea Reich, care se întindea de la Canalul
Mânecii până la Urali. O mare parte a Franţei, Belgia, Olanda,
Danemarca, Norvegia, Suedia şi Elveţia urmau să fie încorporate
organic cu statut de landuri în Reichul german.
În perioada 10 mai-25 iunie 1940, acest plan a fost pus în aplicare
în urma unui „război fulger”. Franţa a fost zdrobită în 38 zile,
Olanda în şase zile, Belgia în şapte zile, iar Corpul expediţionar
englez aruncat peste Canalul Mânecii. Ocuparea Elveţiei şi
Suediei a fost amânată pentru o etapă ulterioară.
Întregul spaţiu al fostei U. R. S. S. De la vest de Urali urma să
devină „spaţiul vital” al rasei germane. Acelaşi regim urma să-l
aibă şi Polonia, ocupată de armatele germane în septembrie
1939, în urma linei campanii fulger care a durat 18 zile.
Populaţia slavă, „de rasă inferioară”, din acest uriaş spaţiu, urma
să aibă trei direcţii de evoluţie. O parte urma să fie transformată
în muncitori sclavi, o altă parte urma să fie expulzată la est de
Munţii Urali, iar o parte se prevedea a fi exterminată (vezi G.
Weinberg, pag.530).
Spaţiul slav de la vest de Urali urma să fie populat cu elementul
etnic german. Cehia şi Slovacia, deşi populate de slavi, urmau să
fie încorporate în Reich cu statut de landuri. Finlanda urma, de
asemenea, să fie încorporată în Reich.
Dacă Germania ar fi câştigat războiul, România ar fi pierdut în
totalitate Transilvania în favoarea Ungariei şi ar fi primit, în
compensaţie, un teritoriu la est de Nistru („Transnistria”). Această
„idee” persistă în capetele unor politicieni din Budapesta, Viena şi
Berlin şi în zilele noastre.
Pentru crearea „spaţiului vital” din est, A. Hitler a pus în aplicare
planul de operaţii „Barbarossa”, vizând atacarea şi nimicirea
totală a fostei U. R. S. S. În aproximativ trei luni de zile. „Tigrul
german” făcea cel mai mortal salt din întreaga sa existenţă.
La data de 22 iunie 1940, la orele 03.30, uriaşa maşină de război
germană, alimentată cu petrolul din România, prin bubuitul
tunurilor pe un front de sute de kilometri, s-a pus în mişcare.
Armata germană a atacat cu un efectiv de 4 milioane de soldaţi,
3.350 de tancuri şi 5.000 de avioane, suplimentat de 500.000
soldaţi din armatele ţărilor satelite. România a început acest uriaş
război cu „Grupul de armate general Antonescu”, alcătuit din
Armatele 3 şi 4 române şi Armata 11 germană.
Istoricul G. Weinberg accentuează cu tărie, în monumentala sa
lucrare, faptul că, începând cu data de 22 iunie 1941 şi până la
încheierea celui de-al doilea război mondial, în Europa,
caracteristica fundamentală a acestuia a constat în aceea că, în
proporţie de 75–90 %, imensul lui efort s-a făcut pe Frontul de
Est. Aici au pierit mai mulţi oameni şi s-au produs distrugeri mai
mari decât. În toate luptele de pe restul globului pământesc luate
la un loc. Iată un adevăr pe care propaganda oficială din Occident
şi mai ales din S. U. A. L-a ascuns în ceaţă timp de zeci de ani.
Comandamentul german a urmărit distrugerea majorităţii forţelor
Armatei Roşii cât mai aproape de frontieră. Pe sectorul central al
frontului, în numai două încercuiri, au fost capturaţi 300.000 de
soldaţi ruşi. La 3 iulie 1941, Comandamentul german se hrănea
cu iluzia că grosul Armatei Roşii fusese zdrobit în spaţiul dintre
frontieră, Nipru şi Dvina. Enormă eroare şi iluzie care s-a datorat
incapacităţii spionajului militar al Germaniei de a cunoaşte
adevăratul potenţial de război al fostei U. R. S. S. Trufaşul
general german Franz Halder nota în agenda sa personală: „În
general, se poate afirma că misiunea de a nimici principala
grupare de forţe a Armatei Roşii până la Dvina şi Nistru a fost
îndeplinită. Nu cred că exagerez când afirm că operaţiile
împotriva Rusiei au fost câştigate în două săptămâni”.
Este adevărat că, între frontiera de vest a U. R. S. S. Şi Nipru,
trupele germane au nimicit aproximativ 214 divizii ruseşti dar,
când toţi jubilau în faţa victoriei iminente, serviciul de spionaj
german a descoperit cu groază şi stupoare, că, în faţa armatelor
germane care înaintau spre Moscova, Leningrad şi Kiev, au ieşit
ca din pământ alte 360 de divizii ruseşti!
Barbaria germană în acţiune pe Frontul de Est.
În baza directivelor verbale date de A. Hitler generalilor germani
care comandau trupe pe Frontul de Est, războiul împotriva „masei
slave inferioare” s-a purtat cu o barbarie şi o ferocitate fără
precedent în istoria civilizaţiilor. Năvălirile hunilor din secolul V şi
cele ale mongolilor din secolul XIII, care au băgat, groaza în
europeni, au fost jocuri de copii în comparaţie cu ce au plănuit şi
înfăptuit, în bună parte, trupele germane în spaţiul european al
Rusiei între 1941–1944.
După cum subliniază G. Weinberg, potrivit planurilor lui A. Hitler,
Moscova şi Leningradul urmau să fie şterse de pe faţa
pământului. În locul Moscovei, se avea în vedere construirea unui
uriaş rezervor de apă.
Germania celui de-al treilea Reich pregătise spaţiului rusesc o
soartă îngrozitoare, care consta din:
― Exterminarea prin înfometare a populaţiei urbane;
― Împuşcarea în masă a bătrânilor şi handicapaţilor;
― Împuşcarea pe loc a evreilor, a comisarilor politici şi a
asiaticilor, acolo unde aceştia erau descoperiţi;
― Exterminarea prin înfometare a prizonierilor de război ruşi; de
altfel, în februarie 1942, din 3,9 milioane de prizonieri ruşi, 2,8
milioane erau deja morţi prin înfometare, împuşcare şi boli; se
poate spune că cei exterminaţi prin împuşcare şi gazare au fost
„avantajaţi” în raport cu cei exterminaţi prin înfometare; înainte de
a fi fost utilizate împotriva evreilor la Auschwitz, gazele asfixiante
Cyklon B au fost experimentate pe prizonierii de război ruşi.
Iată de ce fapte a fost în stare una dintre cele mai instruite şi mai
luminate naţiuni de pe glob sub impactul ideologiei rasiste.
Iluziile ucrainienilor şi populaţiei din statele baltice că trupele
germane le vor elibera de „bolşevism” s-au spulberat. Toţi au
primit acelaşi tratament. Pe primul loc s-a situat exterminarea a
1.250000 evrei ruşi, împreună cu orice activist de partid sau
comisar politic din armată luat prizonier.
Pentru administrarea zonelor ocupate din U. R. S. S., la Berlin a
luat fiinţă Ministerul Teritoriilor Ocupate din Est, condus de Alfred
Rosenberg. Zonele teritoriale mari erau conduse de Reich-
Komisari, având în subordine comisari regionali. Pentru a munci
ca sclavi în uzinele şi pe ogoarele din Germania au fost deportaţi
circa 8 milioane de oameni, cu precădere din U. R. S. S.
În iulie 1941, căpitanul Oberleander, din serviciul de informaţii al
armatei germane, a ieşit personal la raport în faţa lui Adolf Hitler,
pentru a-l informa asupra unor „nereguli”, adică atrocităţi pe care
trupele germane le săvârşeau în teritoriile ocupate din U. R. S. S.
Hitler l-a întrerupt cu brutalitate, spunându-i: „Habar nu ai ce
vorbeşti! Rusia este Africa noastră, iar ruşii sunt negrii noştri”.
După întrevederea cu Hitler, căpitanul Oberleander s-a exprimat
faţă de şeful său nemijlocit: „Domnule colonel, aceasta este
concepţia lui Adolf Hitler, concepţie ce ne va face să pierdem
războiul”.
Pentru a-i stimula în ducerea victorioasă a războiului, A. Hitler i-a
împroprietărit pe generalii şi mareşalii săi de pe Frontul de Est cu
imense suprafeţe funciare din Belarus, Ucraina şi Rusia. Hitler
vindea blana ursului din pădure.
Spionii lui Gehlen ― cheia înfrângerilor.
Omenirea progresistă a asistat cu respiraţia tăiată cum se
prăbuşea „colosul rusesc” în faţa diviziilor de tancuri şi
mecanizate şi a aviaţiei de bombardament în picaj ale armatei
germane, ce părea invincibilă, după campania fulgerătoare din
Vest, din 1941.
Până în toamna anului 1941, foarte multă lume a crezut în victoria
în război a celui de-al treilea Reich. Probabil că tocmai această
convingere l-a determinat şi pe mareşalul Ion Antonescu să
continue războiul alături de Germania, dincolo de Nistru.
Dumnezeu a demonstrat însă că El nu-i ajută pe cei ce poartă
ostentativ şi cu făţărnicie crucea, ci pe cei care au tunuri, tancuri,
avioane mai multe şi mai bune şi au soldaţi capabili să se bată
mai bine.
În decembrie 1941, în faţa Moscovei, Dumnezeu, cu ajutorul
Armatei Roşii şi al bisericii ortodoxe ruseşti, reabilitate de Stalin, a
dat o lecţie usturătoare „Reichului de 1.000 de ani”, spulberând
mitul invincibilităţii armatei germane. Generalul rus Gheorghi
Jukov, în fruntea a trei armate de siberieni, pe un ger de minus 40
de grade, zdrobeşte trupele germane în faţa Moscovei şi le
aruncă spre vest 300–400 de kilometri.
Serviciul de spionaj german de pe Frontul de Est, condus de
generalul Reinhard Gehlen (1902–1979), nu a ştiut nimic despre
rezervele strategice de care dispunea Comandamentul sovietic,
acesta realizând o primă mare surprindere operativă.
Între 6 decembrie 1941–28 ianuarie 1942, generalul german
Haider îşi notase în agenda personală următoarele: pierderile
trupelor de sub comanda sa se ridicau la 1.005.636 de soldaţi,
adică 31 % din totalul efectivelor; din aceştia, 202.251 au fost
ucişi, iar 725.642 răniţi; au fost înregistraţi ca dispăruţi 46.511;
pierderile cauzate în urma degerăturilor le-a estimat la 112.627.
Aceste cifre nu include pierderile grele suferite de armatele Italiei,
României şi Ungariei care luptau pe Frontul de Est.
În perioada noiembrie 1942 ― februarie 1943, la Stalingrad
(actualul Volgograd), s-a desfăşurat cea mai cumplită şi mai
încrâncenată bătălie din istoria tuturor războaielor.
Acelaşi general G. Jukov, în calitate de comandant al Grupului de
fronturi de la Stalingrad, după ce oraşul a rezistat eroic asalturilor
de luni de zile al celor mai formidabile unităţi germane,
reprezentate de Armata a 6-a a feldmareşalului von Paulus,
conduce o operaţie ofensivă unică în istoria celui de-al doilea
război mondial. Printr-o dublă lovitură, la nord şi la sud de
Stalingrad, armatele generalului Jukov încercuiesc şi nimicesc 22
de divizii germane, cu un efectiv de 300.000 de soldaţi. Din
aceştia, au fost luaţi prizonieri 90.000 soldaţi şi 24 de generali.
Sau mai întors din prizonierat, după război, doar 6.000. Pentru
atrocităţile săvârşite de nemţi în teritoriile ocupate, pedeapsa pare
a fi dreaptă. Luptele de la Stalingrad nu pot fi comparate cu nimic
în materie de război. Dacă Franţa a fost ocupată în 38 zile, acest
timp i-a fost necesar armatei germane la Stalingrad să treacă de
pe o parte a alta a unui singur bulevard.
La Volgograd, există o casă-muzeu pentru care germanii au luptat
timp de 30 zile ca s-o cucerească. În sfârşit, soldatul german de
„rasă superioară” a învăţat ce este războiul şi cum se bat soldaţii
ruşi „de rasă inferioară”. După bătălia de la Stalingrad, cel de-al
treilea Reich a pierdut definitiv iniţiativa strategică.
Dezastrul de la Stalingrad s-a datorat în mare măsură şi
spionajului german, descentralizat şi paralizat de fricţiuni cu
Gestapoul, care urmărea să deţină controlul în toate teritoriile
ocupate.
Ultimul efort al celui de-al treilea Reich de a recâştiga iniţiativa pe
Frontul de Est a fost făcut în vara anului 1943, la Kursk, prin
„Operaţia Citadela”. Aceasta s-a încheiat cu un dezastru total.
Sub comanda aceluiaşi legendar general G. Jukov, armatele
ruseşti nimicesc, în perioada iulie-august 1943, una dintre cele
mai mari şi mai puternic grupări de forţe ale celui de-al treilea
Reich, desfăşurate pe Frontul de Est.
Trupele germane, comandate de mareşalul Walter Model, au
atacat cu 2.700 de tancuri şi 1.800 de avioane dar, după 4 de zile
de eforturi supraomeneşti, nu au înaintat mai mult de 30–50 km.
A urmat contraofensiva rusească din luna august, iar după bătălia
de la Prohorovka, unde s-au înfruntat mai mult de 5.000 de
tancuri germane şi ruseşti, trupele germane, care au suferit
pierderi uriaşe, au fost azvârlite spre vest circa 300 km. La Kursk,
Dumnezeu a dat victoria celor care au avut tancuri mai multe şi
mai bune, iar aceştia au fost ruşii. Bunul Dumnezeu nu face
compromisuri.
Bătălia pentru România ― mai importantă decât debarcarea
în Normandia.
Este bine să ne reamintim şi să ştim că România a fost cel mai
important aliat al Germaniei celui de-al treilea Reich în cursul
celui de-al doilea război mondial. Mai important decât Italia,
Ungaria şi Finlanda luate la un loc. Aceasta pentru că, fără
petrolul României, Germania nu ar fi putut declanşa cel de-al
doilea război mondial în Europa.
Situaţia livrărilor de petrol către Germania 1939–1944
(milioane tone)
 
 Anul
 
 Productia totala
 
 Livrat Germaniei
Se poate aprecia, fără teama de exagerare, că acţiunile, militare
din cadrul „războiului fulger” (blitzkrieg) purtate de trupele
germane în perioada 194l- 1942, au depins în mod fundamental
de livrările de petrol ale României.
La marea ofensivă a armatei germane din vara anului 1942, pe
direcţiile strategice Stalingrad şi Baku, Ungaria a participat cu 10
divizii, Italia cu 10 divizii interpuse între trupele ungare şi cele
româneşti, iar România a participat cu 24 de divizii.
Premergător bătăliei pentru România, în iulie 1944, Grupul de
Armate Central, comandat de mareşalul Model, a pierdut, într-o
singură operaţie a trupelor ruseşti, un număr de 25 de divizii,
adică 300.000 de soldaţi, fără posibilitatea de a-i mai înlocui.
În 1943 şi 1944, în bătăliile de la Odesa şi Stalingrad, România a
pierdut cele mai bune divizii ale sale.
„Bătălia pentru România” cunoscută în istorie sub numele de
„Operaţia Iaşi-Chişinău” a început la 20 august 1944 şi a fost
purtată de către Grupul de Armate Ucraina de Sud, din care
făceau parte şi trupele române, comandat de generalul Frissner,
împotriva Frontului 2 Ucrainean, comandat de mareşalul
Malinovski şi Frontul 3 Ucrainean, comandat de mareşalul
Tolbukin.
Ca amploare, „Bătălia pentru România” a fost mult mai mare
decât debarcarea în Normandia a celor trei divizii americane şi
două britanice, iar ca urmări, acestea au fost cel puţin
comparabile. Aceasta s-a desfăşurat între 20–23 august 1944.
Scopul „Operaţiei Iaşi-Chişinău”, în concepţia Comandamentului
sovietic era scoaterea României din război şi ocuparea zonelor
petrolifere ale acesteia, ca unul din obiectivele strategice ale celui
de-al doilea război mondial în Europa.
Atât concepţia operaţiei, cât şi derularea acesteia s-au asemănat
foarte mult cu marea operaţie de la Stalingrad, din 1942–1943.
Întreaga istorie s-a repetat. Armata a 6-a, încercuită şi nimicită la
Stalingrad în 1943, a fost refăcută. Această nefericită armată este
încercuită şi nimicită total în „Operaţia Iaşi-Chişinău”.
Trupele ruseşti au străpuns dispozitivul germano-rom în tot în
sectoarele Armatei a 3-a şi Armatei a 4-a române, numai că, de
data aceasta, diviziile româneşti nu au mai opus rezistenţă,
deschizând pur şi simplu breşe largi pentru trupele ruseşti.
Armata 4-a română a fost lovită de forţele Frontului 2 Ucrainean,
cu un efectiv de 771.200 soldaţi, organizaţi în 8 armate, 4 corpuri
de tancuri şi mecanizate, totalizând 55 de divizii de infanterie,
sprijinite de 11.000 tunuri şi 1.283 de tancuri.
Circa 80 % din forţele acestui Front au fost concentrate într-un
sector de rupere de 16 kilometri, unde se apărau Diviziile 5 şi 7
infanterie române.
În fâşia Armatei a 3-a române de la flancul drept al dispozitivului
germano-român au acţionat forţele Frontului 3 Ucrainean, cu un
efectiv de 523.000 militari constituiţi în 5 armate, 2 corpuri
mecanizate, totalizând 37 de divizii de infanterie, sprijinite de
8.000 de tunuri şi peste 1.000 de tancuri.
Dacă se iau în calcul numărul de divizii, de piese de artilerie şi de
tancuri, precum şi efectivele generale de luptători este evident că
amploarea „Bătăliei pentru România” a fost mult mai mare decât
operaţia de debarcare a aliaţilor din Normandia, de la 6 iunie
1944. În capul de pod din Normandia au operat Divizia 1, Divizia
4 şi Divizia 29 infanterie, precum şi Divizia 82 şi Divizia 101 de
paraşutişti din armata S. U. A., Divizia 3 şi Divizia 50 de infanterie
şi Divizia 6 de paraşutişti engleze şi Divizia 3 infanterie
canadiană. Acestea s-au confruntat cu două divizii de infanterie şi
o divizie de tancuri germane, cu mai puţin de 50 % din efective şi
armament, constituite din rezervişti trecuţi de 45 ani. Forţele
americano-britanice debarcate în Normandia s-au confruntat cu
umbra armatei germane din 1940–1941.
Unităţile de elită ale armatei celui de-al treilea Reich au fost
nimicite la Moscova, Stalingrad, Kursk şi Iaşi-Chişinău.
Pierderile suferite de Armata 3 şi Armata 4 române au fost
catastrofale. Din 431.800 militari, cele două armate au rămas cu
244.628 militari. Au fost ucişi 8.355, iar 24.984 au fost răniţi.
Profitând de lipsa de rezistenţă a armatei române, precum şi de
starea generală de confuzie creată de evenimentele de la 23
august 1944, ruşii au capturat 153.883 de prizonieri.
Armata 6 germană, împreună cu 8 divizii din Armata 8, au fost
nimicite în totalitate.
După pătrunderea trupelor ruseşti pe teritoriul României, în numai
două săptămâni, armata germană a pierdut 380.000 de oameni,
după cum relatează istoricul G. Weinberg.
În „Operaţia Iaşi-Chişinău”, Frontul 2 Ucrainean a pierdut 7.316
morţi şi 32.669 răniţi, iar Frontul 3 Ucrainean 5.820 de morţi şi
21.126 răniţi. Aceasta a fost cea mai uşoară victorie a armatei
sovietice din tot cursul celui de-al doilea război mondial.
Ieşirea României din război a cauzat pierderea rapidă a întregii
Europe de sud-est de către Germania şi privarea maşinii de
război germane de petrolul românesc, element de importanţă
vitală pentru capacitatea celui de-al treilea Reich de a mai
continua războiul. Numai după ieşirea României din războiul
alături de „Axa de fier” (Berlin-Roma-Tokio) şi alăturarea sa la
coaliţia Naţiunilor Unite, Adolf Hitler a admis pentru prima dată
posibilitatea pierderii războiului de către Germania.
În lipsa petrolului din România, mii de tancuri şi de avioane ale
armatei germane au devenit inutilizabile. Aceasta a dus la
scurtarea războiului cu cel puţin şase luni şi la uşurarea misiunilor
armatelor aliate.
Ca urmare a actului politic de la 23 august 1944, starea de
beligeranţă dintre România şi Puterile Aliate a încetat, iar la data
de 8 septembrie 1944, România a declarat război Germaniei.
Spre deosebire de modul catastrofal în care a ieşit din război
Italia, în anul 1943, a cărei armată s-a dezintegrat, fumizând sute
de mii de prizonieri folosiţi ca forţă de muncă în Germania,
precum şi tentativa eşuată de ieşire din război a Ungariei, armata
României, cu toate pierderile suferite, nu s-a dezintegrat. Aceasta
a continuat să desfăşoare operaţii militare în Transilvania,
Ungaria, Cehoslovacia şi chiar în Austria.
Ieşirea României din război şi alăturarea ei la coaliţia anti-
hitleristă a avut efecte mai mari privind distrugerea armatei
germane şi apropierea sfârşitului războiului al doilea mondial
decât debarcarea din Normandia.
Debarcarea Aliaţilor în Europa de Vest la insistenţele puternice
ale S. U. A., faţă de care Winston Churchill s-a opus până în
ultimul moment, a vizat, nu atât înfrângerea Germaniei, care şi
aşa era deja înfrântă, ci mai ales prevenirea ajungerii armatelor
ruseşti la Oceanul Atlantic. Americanii ştiau că, în 1815, trupele
ruseşti au mai intrat odată în Paris, iar înainte de aprilie 1945,
armatele Rusiei ţariste mai ocupaseră de patru ori Berlinul.
În ceea ce priveşte actul de la 23 august 1944, acesta a fost pus
la punct în subteran de către serviciile de spionaj ale U. R. S. S.,
Marii Britanii şi României, realizând o totală surprindere în plan
politic şi militar. Spionii ruşi care au contribuit la înfăptuirea actului
politic de la 23 august 1944 au ieşit la suprafaţă după 1945,
ocupând posturi-cheie în serviciile de informaţii şi de securitate.
Dacă regele Mihai I de Hohenzollem nu s-ar fi aliat cu Partidul
Comunist din România (chiar dacă acesta avea doar 1.000 de
membri), în scopul răsturnării mareşalului Ion Antonescu şi
întoarcerii armelor, acesta şi-ar fi pierdut nu numai coroana, ci şi
capul. În demersurile sale, regele Mihai I şi anturajul său au fost
influenţaţi de spionajul britanic. Dacă în august 1944, în România,
nu ar fi existat un partid comunist, acesta trebuia înfiinţat pe loc!
Era un imperativ al istoriei de la care România nu se putea
sustrage.
Nenorocirea României din perioada postbelică nu a constat în
faptul că a fost guvernată timp de 45 ani de P. C. R., ci în faptul
că regimul socialist nu a apucat să-şi îndeplinească misiunea
istorică asumată, adică industrializarea şi urbanizarea ţării, cel
puţin la limitele cele mai de jos existente în Europa Occidentală.
„Industrializarea forţată”, criticată de oameni şi cercuri intelectuale
fără orizont, după anul 1989, trebuia făcută într-un ritm mult mai
forţat.
Dacă regimul socialist căzut în decembrie 1989 ar fi lăsat în urmă
o societate industrializată, aşa cum s-au petrecut lucrurile în
Ungaria, intrarea României în Uniunea Europeană şi în N. A. T.
O. Ar fi fost garantată.
Regimul comunist din fosta U. R. S. S. A reuşit acest lucru, iar
Rusia face parte din Grupul celor 8 state puternic industrializate.
Toată lumea a uitat de „comunism” şi s-a adaptat la realităţi.
Spionii Reich-ului şi „Operaţiunea Ploieşti”
Pe timpul regimului nazist din Germania, serviciile de spionaj au
fost total descentralizate, ceea ce avea să ducă la adevărate
catastrofe. În spionaj, la nivel strategic, conducerea serviciilor
secrete trebuie să fie centralizată, sub controlul şefului statului
sau primului ministru, iar execuţia în teren, compartimentată,
individualizată, descentralizată. Adolf Hitler nu a înţeles acest
lucru şi a plătit scump.
Spionajul militar şi cercetarea radio-electronică au fost atributul
Abwehr-ului condus de amiralul Wilhelm Canaris.
Acesta avea două departamente principale: Armatele străine Vest
şi Armatele străine Est. Cel de-al doilea a fost condus, în
perioada 1941–1944, de către generalul Reinhard Gehlen.
Securitatea şi contraspionajul, atât în Germania, cât şi în toate
teritoriile ocupate, au fost asigurate de către Organizaţia de
Securitate a Reichului (S. D.), comandată de Reinhard Heyndrich
(„bestia blondă”, cel mai sângeros nazist din câţi au existat).
Spionajul politic şi securitatea lui Adolf Hitler şi anturajului său au
fost asigurate de către Gestapo, comandat de Heinrich Himmler
(1900–1945), al doilea om al Reichului, după A. Hitler.
Spionajul economic la scară europeană şi globală a fost atribuit
Departamentului Economic de Război şi Armamentelor, condus
de Albert Speer.
Pentru coordonarea strategică la nivel naţional a acestor servicii,
într-o concepţie unitară, adică ceea ce americanii înţeleg prin
„Comunitatea serviciilor de informaţii”, în Germania celui de-al
treilea Reich nu au existat nici înţelegere şi nici structuri adecvate.
Acestea acţionau după capul lor, în spirit de rivalitate distructivă,
aşa cum s-a întâmplat în toate regimurile dictatoriale din lumea
capitalistă şi totalitare din fosta lume socialistă.
Cel mai calificat, mai profesionist şi mai performant dar şi cel mai
puţin apreciat şi iubit de A. Hitler a fost Abwehr ― Serviciul de
spionaj militar. Acesta a obţinut rezultate strălucite în Europa de
Vest şi în Polonia, care au stat la baza „războiului fulger” din
1939–1941.
Cel mai mare rezultat al spionajului german l-a constituit
atragerea României la „Pactul Tripartit” (Germania-ltalia-Japonia).
Dacă cel de-al treilea Reich nu şi-ar fi asigurat accesul la
resursele de petrol ale României sau dacă acestea nu ar fi
existat, Adolf Hitler nu ar fi avut altă variantă decât o alianţă cu I.
V. Stalin, de la care să fi primit petrol pentru cucerirea Europei de
Vest. O asemenea alianţă, despre care s-a şi vorbit în cercurile
intime ale serviciilor de spionaj ale Germaniei, ar fi avut
consecinţe funeste pentru întreaga lume.
În anul 1940, când s-a produs acea criminală dezmembrare a
României, regele Carol II şi oamenii politici responsabili ai ţării,
inclusiv marii comandanţi ai armatei au dorit să urmeze exemplul
Finlandei şi să opună rezistenţă armată. Această atitudine a fost
însă subminată de către Germania, prin serviciile sale de spionaj,
în cadrul cărora amiralul Canaris a avut un rol foarte important. A.
Hitler s-a opus oricărei implicări a României într-un conflict armat,
mai ales cu U. R. S. S., care ar fi putut duce la distrugerea
câmpurilor petrolifere româneşti.
La acţiunile Germaniei, de împiedicare a unei rezistenţe armate
româneşti, în 1940, s-a alăturat şi cea mai mare parte a clasei
politice trădătoare de la Bucureşti, condamnată fără echivoc de
către generalul Antonescu. Pe de altă parte, România a fost
aruncată în braţele celui de-al treilea Reich, de presiunile continui
şi pretenţiile teritoriale ale U. R. S. S. De fapt, la 23 august 1939,
Hitler şi Stalin, prin pactul Molotov-Ribbentrop, se şi înţeleseseră
pe seama României.
Amiralul Canaris a cooperat foarte bine cu şefii Serviciului de
Informaţii al României ― Mihail Moruzov şi Eugen Cristescu,
determinându-l pe A. Hitler să opteze pentru generalul Ion
Antonescu în defavoarea mişcării legionare, de care îl lega
comunitatea de ideologie. Menţinerea României în orbita celui de-
al treilea Reich a constituit una din preocupările majore ale
spionajului german.
La întâlnirea de la Casablanca, din ianuarie 1943, dintre
preşedintele S. U. A.
― Franklin D. Roosevelt şi primul ministru al Marii Britanii,
Winston Churchill, o problemă majoră discutată a fost legată de
măsurile celor două Mari Puteri pentru distrugerea industriei
petrolifere româneşti. S-a decis ca această operaţie de importanţă
strategică imensă, menită să influenţeze întregul curs al războiului
în Europa, să fie executată în vara anului 1943.
Conceperea acestei mari operaţii a fost posibilă datorită apariţiei
în dotarea Forţelor aeriene ale S. U. A. A avionului de
bombardament strategic cu rază mare de acţiune B-24.
Spionajul militar german, prin elementele sale de agentură din
capitala Marocului, a intrat în posesia informaţiilor în legătură cu
această operaţie. În continuare, eforturile de anihilare a acesteia
s-au derulat în comun cu Serviciul de Informaţii al României şi cu
trupele de apărare antiaeriană româneşti şi germane din zona
Ploieşti.
Spionii germani şi români au descoperit că în Africa de Nord, pe
teritoriul actualei Libii, a fost construită, la mărime naturală,
macheta oraşului Ploieşti, împreună cu machetele tuturor
rafinăriilor de petrol din împrejurimile acestuia. S-a depistat
aducerea în zonă a unei întregi armate aeriene, de aproximativ
250 de avioane de bombardament B-24.
Timp de şase luni, această armată aeriană, înzestrată cu cele mai
formidabile avioane de bombardament ce au existat vreodată, s-a
antrenat în acţiuni de bombardament asupra rafinăriilor din
Ploieşti, sub privirile unor agenţi germani Infiltraţi în zonă.
Pentru interceptarea convorbirilor radio ale aviaţiei americane,
amiralul Canaris a trimis o navă special echipată, în Marea
Mediterană. Serviciile de spionaj ale Germaniei şi României au
constatat, cu surprindere, că armata aeriană americană se
antrena pentru un gen de bombardament nemai folosit vreodată
în cursul celui de-al doilea război mondial şi anume
bombardamentul de la joasă înălţime (între 100–150 de metri). S-
a tras concluzia că se avea în vedere executarea unui raid chiar
sinucigaş, dar cu efecte maxime, de pe urmă căruia industria
petroliferă a României să fie distrusă, indiferent de pierderi.
Românii şi germanii au răspuns prin înţesarea zonei cu noile
tunuri germane de calibru mic, Rainmetal, iar pe linia ferată
Bucureşti-Ploieşti au pus în funcţiune un tren blindat dotat cu
tunuri aeriene.
Serviciile de spionaj militare ale Germaniei şi României au fost la
curent cu decolarea „marii armate” aeriene americane din Libia şi
i-au urmărit traseul pe toată durata acestuia. Peste Bulgaria,
avioanele americane au evoluat la mare înălţime, iar aviaţia de
vânătoare a acestei ţări a fost incapabilă să le provoace pierderi.
De altfel, avioanele de bombardament B-24 aveau la bord un
arsenal de apărare formidabil.
Atacul armatei aeriene americane, compus din 178 de
bombardiere B-24, a avut loc la data de 1 august 1943. Acestea
au atacat în valuri succesive, de la joasă şi foarte joasă înălţime,
dar cu rezultate dezastruoase pentru partea americană. Au fost
doborâte 53 de avioane şi alte 55 avariate, dintre care multe s-au
prăbuşit sau au aterizat forţat în Turcia, pe itinerarul de
întoarcere. Istoriografia americană a recunoscut, în cartea „Eroii
de la Ploieşti” apărută în perioada postbelică în S. U. A., că în
august 1943, în „Operaţia Ploieşti” aviaţia S. U. A. A suferit cea
mai mare înfrângere într-un singur raid aerian din tot războiul doi
mondial.
Acest succes extraordinar al artileriei antiaeriene şi aviaţiei de
vânătoare româneşti s-a datorat în mare măsură cunoaşterii
prealabile, informaţiilor puse la dispoziţie de către spionajul militar
german şi român, poate unica ocazie în care cele două servicii şi-
au coordonat perfect acţiunile între ele, precum şi cu cele ale
armatei române.
La Ploieşti, în august 1943, informaţiile s-au dovedit un mare
amplificator de putere. Un număr impresionant de piloţi şi
personal navigant american (echipajul unui avion B-24 era între 9
şi 11 membri) a pierit în luptă, dar mulţi au reuşit să se
paraşuteze şi au căzut prizonieri Aceştia au fost internaţi în aşa-
zisul lagăr de la Timiş, de pe Valea Prahovei, situat între Predeal
şi Braşov, adică într-o zonă de rai.
De acest „lagăr” s-a ocupat personal mareşalul Ion Antonescu.
Militarii americani au fost cartiruiţi în vile, numite „colivii de aur” în
cartea „Eroii de la Ploieşti”, iar condiţiile de viaţă, „ca la mama
acasă”. Militarilor aviatori şi naviganţi americani doborâţi în spaţiul
aerian al României le-a pus Dumnezeu mâna pe cap, scăpându-i
de ororile războiului şi trăind ca în concediu la munte. Rolul de
translator oficial al „lagărului” de prizonieri americani de la Timiş a
fost încredinţat căpitanului Constantin Noica, viitorul filosof de
notorietate naţională, „pustnicul” de la Păltiniş, iar în rol de
intendent, şef al logisticii, căpitanul Nicolae Săvoiu, viitorul
profesor universitar de limbă engleză al Universităţii Bucureşti,
ambii cu misiuni informative din partea Biroului 2 ăl Armatei
române.
Pentru dramatismul operaţiei aeriene de la Ploieşti, ziua de 1
august 1943 a fost declarată oficial „Ziua eroilor de la Ploieşti” şi
este comemorată în fiecare an în cadrul Forţelor aeriene ale S. U.
A.
În concepţia anglo-saxonilor despre eroism, se spune: „Erou nu
este acela care îşi dă viaţa pentru patrie, ci acela care îl face pe
inamic să-şi Idea viaţa pentru patria lui”. Artileriştii antiaerieni şi
piloţii români din august 1943 au fost eroii care i-au făcut pe mulţi
americani să-şi dea viaţa pentru patria lor. Pe bună dreptate, a-ţi
da viaţa pentru patrie nu este chiar aşa de greu. Mult mai greu,
dar şi mai important, este să-l faci pe inamic să-şi dea viaţa,
pentru că atunci trebuie să fii mai bun decât el. Nicio patrie nu
cred că este fericită cu eroi morţi.
Evreii ― cei mai buni spioni ai Germaniei naziste!
Ca ţară înfrântă în două războaie mondiale, purtând stigmatul
crimelor abominabile de război şi împotriva umanităţii, cu
bolovanul „holocaustului” împotriva evreilor atârnat de gât,
autorilor germani le-a fost foarte greu să scoată la lumină scrieri,
chiar şi memorialistice, cu privire la serviciile secrete de spionaj şi
de securitate ale celui de-al treilea Reich. Una dintre puţinele cărţi
care se referă la „serviciul de spionaj militar” al Germaniei din
perioada celui de-al doilea război mondial ― Abwehr ― este cea
a lui Paul Loverkuchn, fost ofiţer superior în acest serviciu.
Aceasta a fost tradusă de către R. H. Stevens şi Constantine Fitz
Gibbon şi editată în Marea Britanie de către „Ebenezer Baylis and
Sons” Ltd. Din Worcester, în anul 1954. Naraţiunea este sobră,
succintă, simplă şi la obiect, în spirit tradiţional german, în sensul
bun al acestuia, fără eroi şi fără glorificări. Din cuprinsul cărţii,
rezultă că Adolf Hitler nu s-a simţit niciodată apropiat de Abwehr,
nu l-a susţinut în mod deosebit cu fonduri, forţe şi mijloace,
acordând toate favorurile celor de la Gestapo şi trupelor S. S. O
situaţie similară a existat şi în fostele ţări socialiste, cu precădere
în România, sub dictatura lui Nicolae Ceauşescu, când Direcţia
Informaţii a Armatei a fost desconsiderată şi pe punctul de a fi
desfiinţată, în repetate rânduri.
Pentru Ceauşescu, Securitatea şi instrumentele sale reprezentau
totul. Se pare că aceasta a fost o trăsătură caracteristică a tuturor
dictatorilor.
Cu toate acestea, Abwehr-ul, aflat sub comanda amiralului
Wilhelm Canaris din 1935, şi-a făcut datoria, mai ales în
campaniile împotriva Poloniei, din septembrie 1939 şi împotriva
Europei de Vest, din mai-iunie 1940, încheiate cu victorii
strălucitoare şi într-un timp inimaginabil de scurt.
Potrivit concepţiei spionajului total, agenţii Abwehr au fost
prezenţi în toate statele Europei, în Orientul Mijlociu, în India,
China, Australia, Africa, America Latină şi S. U. A. Chiar autorul
cărţii citate a condus reţele de spioni la Teheran, Bagdad şi
Istanbul.
Puţini sunt cei care ştiu că informaţiile militare care au asigurat
succesul atacului flotei japoneze asupra bazei principale a
Forţelor maritime ale S. U. A. Din Pacific, de la Pearl Harbour, au
fost furnizate de spioni germani. Dr. Kuhns, agent al Abwehr a
fost pus la dispoziţia Serviciului de spionaj al Japoniei, deoarece
diferenţa de rasă a japonezilor nu le permitea să opereze cu
agenţi în Arhipelagul Hawaii.
Dr. Kuhns, soţia acestuia Friedel şi fiica sa Ruth, fostă amantă a
Dr. Joseph Goebels, aveau pregătire în activitatea de spionaj.
Această familie de spioni s-a deplasat iniţial la Honolulu, iar din
anul 1939 s-a instalat chiar la Pearl Harbour, unde au deschis un
salon de cosmetică. Aici veneau şi vorbeau tot ce le trecea prin
cap soţiile ofiţerilor de marină americani. Ruth Kuhns, sportivă şi
foarte atractivă, a fost primită cu braţele deschise la clubul
ofiţerilor şi instalaţiile sportive ale marii baze navale de la Pearl
Harbour. Timp de doi ani, spionii Kuhns le-au transmis
japonezilor, prin consulul Japoniei la Pearl Harbour, informaţii
complete, ceea ce a făcut ca atacul din 7 decembrie 1941, orele
07.55 asupra navelor din rada bazei navale să fie devastator.
Flota americană din Pacific a fost temporar paralizată, iar 2.403
militari americani şi-au pierdut viaţa. Spionii germani din „reţeaua
Dr. Kuhns” au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte, dar ulterior li
s-a comutat pedeapsa la închisoare pe viaţă. Au fost eroi fără
glorie, despre care nu s-a vorbit nimic.
Paul Leverkuehn arată că cele mai propice medii de recrutare a
unor agenţi de spionaj care au acţionat în slujba celui de-al treilea
Reich au fost minorităţile germane din Cehoslovacia, Polonia şi
România, populaţia ucraineană de cult catolic cu vederi
naţionalist-separatiste, mediile de intelectuali din Estonia, Letonia
şi Lituania şi chiar o parte din foştii ofiţeri din serviciul de spionaj
al Poloniei, după ocuparea acesteia în 1939. Autorul german
susţine că Abwehr a obţinut cele mai valoroase rezultate cu
agenţii de origine evreiască, recrutaţi din aceste ţări.
Cel mai valoros as al Serviciului de spionaj militar al Germaniei
din anii celui de-al doilea război mondial a fost agentul cunoscut
sub pseudonimul Klatt, recrutat din mediul evreilor din Viena.
De altfel, secţia din Viena a Abwehr, condusă de contele Marogna
Redwitz, s-a folosit de mulţi agenţi de spionaj recrutaţi din mediul
evreilor austrieci, aceasta în timp ce, la Auschwitz şi în alte lagăre
de exterminare, evreii erau gazaţi şi incineraţi în crematorii.
Klatt este agentul care a acţionat cu rezultate incredibile în spaţiul
fostei U. R. S. S., atât de greu accesibil Abwehrului şi altor servicii
de spionaj străine. Informaţiile militare şi politice furnizate de
acesta Comandamentului Suprem german au fost întotdeauna de
primă clasă, iar uneori de-a dreptul senzaţionale.
În perioada 1941–1943, Klatt a acţionat sub acoperire, din Sofia,
unde primea informaţiile de la o sursă pe care niciodată nu a
divulgat-o. La un moment dat, sub presiunile serviciului de
securitate (S. D.), care îl ţinea sub supraveghere, Klatt a lăsat să
se înţeleagă că primeşte informaţiile prin radio, direct din sistemul
de legături radio ale Kremlinului. Un timp s-a crezut că primeşte
aceste informaţii prin Ambasada U. R. S. S. La Sofia. Verificările
făcute de specialiştii germani nu au putut confirma niciuna din
aceste căi. În anul 1943, Klatt şi-a mutat reşedinţa la Bucureşti,
dar valoarea informaţiilor furnizate Abwehr-ului nu a scăzut cu
nimic. Acestea conţineau date de o mare acurateţe privind unele
planuri de operaţii ale Armatei Roşii şi mai ales cele privitoare la
utilizarea Forţelor aeriene. Datele şi informaţiile furnizate
Germaniei de către Klatt au fost comparabile ca valoare cu cele
furnizate U. R. S. S., de celebrul Rosier din Elveţia.
În februarie 1944, din ordinul lui A. Hitler, Serviciul de spionaj al
armatei germane ― Abwehr a fost desfiinţat, iar amiralul Canaris
arestat şi internat într-un lagăr de concentrare. Aşa îşi răsplătea
„patria mamă” eroul.
Şeful Serviciului de Securitate (S. D.), Schellenberg, duşman
înrăit al Abwehrului, a iniţiat o anchetă în ceea ce priveşte
activitatea agentului Klatt, insinuând ideea că acesta ar putea fi
„agent de intoxicare” al spionajului militar rusesc.
Ultimul arbitru chemat să se pronunţe în legătură cu autenticitatea
şi valoarea materialelor şi rapoartelor primite de la Klatt a fost
generalul Heinz Guderian (1888–1945), şeful Statului Major
General, cel care a revoluţionat întrebuinţarea tancurilor în
războiul modern. La întrebarea lui Schellenberg dacă sar putea
renunţa la „sursa Klatt”, generalul Guderian a răspuns sec:
„Închiderea acestei surse ar reprezenta un act de criminală
iresponsabilitate”.
Agentul Klatt a fost preluat la legătură de către Secţia Gestapo
din Viena, continuându-şi activitatea de spionaj până la
terminarea războiului, când a şi dispărut fără urmă.
Despre spionul Klatt, aflat în slujba celui de-al treilea Reich, nu s-
au găsit niciun fel de date personale. Cel mai mare mister a
rămas, însă, pentru totdeauna, sursa de la care acesta primea
informaţiile. Klatt nu a fost niciodată citat printre eroi. Cei învinşi
nu au dreptul la aşa ceva.
Soarta vice-amiralului Wilhelm Franz Canaris (1887–1945),
legendarul şef al Abwehr, a fost cumplită. Acesta se afla internat
în lagărul de concentrare de la Flossenburg, la 5 aprilie 1945,
când A. Hitler, personal, a dat ordin să fie executat. Execuţia a
avut loc la data de 9 aprilie 1945, orele 05.30, prin spânzurare
lentă cu o coardă de pian, în maniera barbară a Gestapoului.
Trupul său a fost incinerat. Primul său locţiitor, generalul Hans
Oster, fusese executat, în acelaşi stil, cu o lună mai devreme. Aşa
a intrat în istorie Abwehr ― Serviciul de Informaţii Militare al celui
de-al treilea Reich.
În ultima perioadă a celui de-al doilea război mondial, spionii lui
Canaris s-au întâlnit de cinci ori cu spionii americani şi englezi în
încercarea de a perfecta o pace separată cu puterile occidentale,
dar fără succes.
După Hitler, Apocalipsa!
La 29 mai 1945, în buncărul subteran de la Tiergarten, din Berlin,
unde se mutase Cancelaria celui de-al treilea Reich, sub
exploziile proiectilelor artileriei ruseşti, a avut loc ceremonia
căsătoriei lui Adolf Hitler cu Eva Braun, îmbrăcată în rochie de
mireasă, neagră. Cu zece zile în urmă, în acelaşi loc, Hitler şi-a
sărbătorit, în aceeaşi atmosferă mortuară, a 65-a aniversare. La
30 aprilie, A. Hitler şi Eva Braun-Hitler au ieşit din apartamentul
lor, în jurul orei 15.00 pentru a-şi lua adio de la personalul
Cancelariei celui de-al treilea Reich. Într-o atmosferă de mormânt,
Hitler a dat mâna cu toată lumea, de la Joseph Goebels la ultimul
om de serviciu. Din trufaşul de „rasă superioară”, predestinat să
conducă lumea, cel care a provocat un război ce a incendiat
planeta, nu mai rămăsese decât o palidă umbră înspăimântată.
La ora 15.30, din apartamentul lui Hitler s-a auzit o împuşcătură.
Toţi au aşteptat să se producă şi a doua împuşcătură, dar
aceasta nu s-a mai produs. După câteva minute, Goebels,
împreună cu Bormann şi Heinz Linge, valetul lui Hitler, au pătruns
în apartament. Adolf Hitler era prăvălit pe o canapea, cu capul
plin de sânge şi sfârtecat grotesc. Fondatorul celui de-al treilea
Reich îşi trăsese un glonţ de pistol în gură. În apropiere, se afla
Eva Hitler, dar fără urme de sânge. Aceasta îşi administrase o
doză de otravă cu efect instantaneu.
Urmaşii lui Hitler ar fi dorit ca Germania să capituleze exclusiv în
faţa forţelor americano-britanice, lucru care s-a şi încercat la data
de 7 mai 1945, orele 02.41, într-o clădire a unei şcoli din Reims,
oraş situat în nordul Franţei, în faţa comandantului trupelor S. U.
A., generalul Dwight Eisenhower, viitorul preşedinte al Statelor
Unite din perioada 1951–1960. Ruşii nu au acceptat acest lucru,
fapt pentru care, la Berlin, în ziua de 9 mai 1945, a avut loc o
ceremonie de semnare a capitulării Germaniei, de data aceasta în
faţa mareşalului Ghiorghi Jukov, mareşalului Konev şi a altor mari
comandanţi ruşi, adevăraţii învingători ai celui de-al treilea Reich,
evident, cu participarea unor reprezentanţi militari ai S. U. A.,
Marii Britanii şi Franţei. Ziua victoriei a rămas 9 mai.
Ultimul „salt de tigru” al Germaniei a lăsat în urma lui o Europă în
ruine, de la Atlantic la Urali. Au fost ucişi în lupte peste
30.000.000 de militari, iar din rândul populaţiei civile au murit
25.000.000 de oameni. Numărul total al răniţilor şi mutilaţilor s-a
ridicat la 35.000.000 de oameni, iar pierderile materiale au fost
estimate la 1.386 miliarde dolari.
În ampla sa lucrare de analiză a fenomenului război de-a lungul
secolelor, intitulată „Creşterea şi descreşterea Marilor Puteri” (The
Rise an Fall of the Great Powers), apărută la Editura „Fontana
Press” din S. U. A., din anul 1988, istoricul şi politologul american
Paul Kennedy (pag.465) estimează că pierderile totale în oameni
(morţi, răniţi şi dispăruţi) ale Germaniei, în anii celui de-al doilea
război mondial, s-au ridicat la 13.600.000, din care peste
10.000.000 pe Frontul de Est. În intervalul 22 iunie 1941–9 mai
1945, Armata Roşie a nimicit un număr de 506 divizii germane.
Ca urmare a bombardamentelor sistematice ale aviaţiei engleze
şi americane, precum şi a acţiunilor de luptă, în Germania au fost
distruse 10 milioane de clădiri şi edificii. Milioane de soldaţi ai
naţiunilor de „rasă inferioară” au luat în bocancii lor pământul
Germaniei.
Peste toate acestea urmau să se aştearnă şi alte nenorociri.
Astfel, la reuniunea la nivel înalt de la Quebec, din septembrie
1944, preşedintele S. U. A., Franklin D. Roosevelt şi primul
ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, au căzut de acord
asupra unui plan elaborat de Henry Morgenthau, ministrul de
Finanţe al S. U. A., rămas în istorie sub genericul de „Planul
Morgenthau care prevedea distrugerea totală a industriei
Germaniei şi transformarea acestei ţări agresive, ce a însângerat
de două ori Europa, într-o ţară totalmente agrară. Acest program,
dacă s-ar fi aplicat, ar fi însemnat raderea de pe faţa pământului a
Concernului Krupp, a uzinelor de automobile şi a tot ceea ce a
făcut faima Germaniei în lume. Acest program s-a aplicat dar
numai în domeniile industriei de război.
Germania ― salvată de un spion, de la distrugerea totală.
Omul care a reuşit să prevină aplicarea în totalitate a „Planului
Morgenthau” şi să schimbe atitudinea puterilor occidentale
învingătoare în război faţă de Germania a fost un spion de mare
anvergură. Este vorba de generalul Reinhard Gehlen (1902–
1979), şeful Departamentului Est al Serviciului de spionaj militar
― Abwehr ― al celui de-al treilea Reich. Conducând acest
departament de importanţă vitală pe Frontul de Est, R. Gehlen a
acumulat o imensă cantitate de informaţii despre potenţialul
militar al U. R. S. S. Totodată, Gehlen deţinea informaţiile-cheie
cu privire la reţelele de spioni realizate în adâncimea teritoriului
sovietic. Toate aceste informaţii au fost microfilmate şi ulterior
valorificate cu maximum de efecte în interesul Germaniei. Astfel,
la 22 mai 1945, R. Gehlen a luat legătura cu serviciul de spionaj
al armatei americane din Europa, care şi-a dat imediat seama că
a dat peste o „mină de aur”. Generalul R. Gehlen, N.edit.: De
origine iudaică.
Împreună cu şase ofiţeri de informaţii din fostul său departament,
au fost deplasaţi în S. U. A., împreună cu „arhiva de aur” de care
dispuneau, unde au fost exploataţi informativ timp de un an de
zile.
În luna iulie 1946, generalul Gehlen s-a întors în Germania şi cu
ajutorul milioanelor de dolari puşi la dispoziţie de către guvernul
american, a pus bazele Organizaţiei Gehlen de spionaj total în
spaţiul geostrategic deţinut de ruşi în Europa. În anii care au
urmat, Organizaţia Gehlen şi-a reactivat reţelele de „agenţi în
conservare” din Europa Centrală şi de Est, realizate în timpul
războiului. Din anul 1947, când a fost înfiinţată C. I. A.,
Organizaţia Gehlen a devenit un serviciu subsidiar al acesteia.
Generalul R. Gehlen a alimentat cu măiestrie şi cu efecte maxime
teama de comunism a americanilor. Astfel, pe baza datelor de
care dispunea în arhiva sa, Gehlen le-a dezvăluit americanilor că,
în anul 1945, Armata Roşie dispunea de 72 armate cu 513 divizii
de infanterie şi mecanizate, precum şi de 223 brigăzi de tancuri.
În eşalonul doi strategic ruşii mai dispuneau de alte 80 de divizii,
precum şi de efective militare instruite însumând 1.500.000
militari, din care puteau lua fiinţă alte 150 de noi divizii. Mulţi ani
după război, spionajul S. U. A. În zona „blocului comunist”, apărut
la est de „Cortina de fier”, s-a bazat exclusiv pe reţelele şi
posibilităţile Organizaţiei Gehlen. În schimbul marilor servicii pe
linie de spionaj prestate S. U. A., generalul spion R. Gehlen a
obţinut pentru Germania următoarele avantaje de importanţă
vitală:
Renunţarea la aplicarea „Programului Morgenthau” de
transformare a Germaniei într-o „societate pastorală”,
producătoare exclusiv de cereale, lactate şi fructe. (Se pare că
„Planul Morgenthau”, de dezindustrializare, se aplică în fostele
state socialiste, inclusiv în România, cu succese remarcabile).
Opoziţie totală din partea S. U. A. Şi Marii Britanii faţă de
pretenţiile U. R. S. S. La reparaţii de război din partea Germaniei,
cifrate la 10 miliarde dolari, cu care F. D. Roosevelt fusese de
acord.
Crearea Republicii Federale Germania, prin contopirea zonelor de
ocupaţie americană, engleză şi franceză, acţiune realizată la 12
septembrie 1949, care însemna o flagrantă încălcare a acordurilor
de la Yalta şi Potsdam de către puterile occidentale, punându-se
astfel bazele Războiului Rece.
Includerea Germaniei pe lista beneficiarilor „Planului Marshall”
deoarece, iniţial americanii nu aveau o asemenea intenţie. În
consecinţă, în perioada de aplicare a „Planului Marshall” (1948–
1952), Germania a beneficiat de suma de 1,4 miliarde dolari
(Marea Britanie a primit 3,2 miliarde dolari, Franţa 2,7 miliarde
dolari, iar Italia 1,5 miliarde dolari).
Primirea Germaniei în N. A. T. O., în anul 1955.
Generalul R. Gehlen este cel care l-a recomandat americanilor pe
Konrad Adenauer pentru funcţia de cancelar al Germaniei. El este
cel care i-a învăţat pe americani adevărata artă a spionajului total.
La 1 aprilie 1956, Organizaţia Gehlen a fost transformată în
Serviciul de Informaţii al R.F. Germania, avându-l în frunte, pentru
următorii cinci ani, tot pe indispensabilul general spion R. Gehlen.
Acest bărbat fenomenal a adus servicii imense cauzei germane
într-una din cele mai critice şi mai cumplite perioade ale existenţei
Germaniei. Un singur lucru nu a ştiut generalul Gehlen şi anume
că primul său locţiitor şi prieten intim de familie mulţi ani la rând,
colonelul Heinz Felfe, era spion al K. G. B., cu toate consecinţele
ce au decurs din aceasta. El a fost descoperit abia în anul 1963.
Au avut şi nemţii parte de un „Pacepa” dar de calibru mult mai
mare.
În zona de ocupaţie sovietică, urmând exemplul puterilor
occidentale, ruşii au creat statul satelit Republica Democrată
Germania. Tot atunci, a luat fiinţă^ şi Serviciul de Informaţii (H. V.
A.) est-german, condus, din 1958 până în 1990, de către celebrul
maestru spion, evreu de origine, Markus Wolf.
În ciuda propagandei oficiale şi a aservirii lor faţă de americani şi
faţă de ruşi, serviciile de spionaj ale celor două state germane
mai mult au colaborat decât s-au războit între ele. Ambele au fost
interesate în supravieţuirea naţiunii germane. Cele două servicii
de spionaj germane, împreună cu K. G. B., au jucat un rol esenţial
în opera de dărâmare a „Zidului de la Berlin” şi mai ales în cea de
unificare a celor două state germane, act ce a surprins total şi
într-un mod neplăcut S. U. A., Franţa şi Marea Britanie.
Washingtonul şi-a dat asentimentul pentru unificarea. Germaniei
numai după ce a primit garanţii ferme că aceasta va rămâne în N.
A. T. O.şi va fi de acord cu prezenţa în continuare a trupelor
americane pe teritoriul său. Începând cu 31 august 1994, ultimul
soldat rus a părăsit pământul Germaniei. Trupele americane sunt
tot acolo şi nu vădesc intenţia de a se retrage în S. U. A. Markus
Wolf este un om bogat. El şi-a vândut cartea vieţii sale la
Hollywood şi se plimbă prin Israel ca la el acasă.
Deşi înfrântă în două războaie mondiale, teribila Germanie este
din nou în fruntea naţiunilor civilizate ale lumii, fiind locomotiva
economică a integrării europene.
CAPITOLUL VIII RĂZBOI MONDIAL, SPIONAJ TOTAL
Nimeni nu e perfect!
Spionajul militar al Germaniei s-a dovedit deosebit de eficient în
Franţa, Belgia, Olanda şi Polonia, dar a repurtat puţine succese în
U. R. S. S. Şi S. U. A.
În privinţa Marii Britanii, chiar şi în zilele noastre, continuă să
predomine o stare ceţoasă, confuză şi plină de contradicţii.
Englezii ascund cu disperare şi foarte puţin talent performanţele
serviciilor germane de spionaj şi contraspionaj. Propaganda
oficială a Londrei a susţinut că: „Toţi agenţii de spionaj germani
de pe teritoriul Marii Britanii au fost capturaţi, împuşcaţi sau
transformaţi în agenţi dubli”. Aceasta este una din cele mai mari
minciuni care s-a spus vreodată sub soarele britanic! În realitate,
serviciile de spionaj şi contraspionaj german au aplicat lovituri
cumplite „perfidului Albion”, aşa cum rezultă chiar din surse
engleze, cum este celebra carte „They Spied on England” (Ei au
spionat în Anglia), precum şi din „Encyclopedia of Espionage”
(Enciclopedia asupra spionajului), apărute în Marea Britanie în
anii de după cel de-al doilea război mondial. Reamintim doar că,
la Ankara, în 1944, spionul german „Cicero” i-a sustras
ambasadorului Marii Britanii în Turcia planul „Overlord” de
debarcare a Aliaţilor în Normandia. Nu a fost vina amiralului W.
Canaris că Adolf Hitler nu i-a dat crezare.
Performanţele spionajului britanic în Germania, Italia şi Japonia
continuă să fie învăluite în mister. Cel mai probabil este că
englezii nu au cu ce ieşi la suprafaţă şi atunci „tăcerea este de
aur”. Reţelele engleze din Europa de Vest au fost penetrate de
nemţi, cu efecte dezastruoase, aşa cum rezultă şi din cazurile pe
care le-am prezentat.
Pe de altă parte, rivalităţile istorice dintre M. I.5 şi M. I.6 (Serviciile
de spionaj şi contraspionaj) au produs adevărate dezastre, nu
numai în timpul războiului, ci zeci de ani la rând şi după
încheierea acestuia.
Serviciile secrete engleze au primit unele informaţii pe bază de
voluntariat de la diferiţi cetăţeni străini, inclusiv germani,
nerecrutaţi, dar care nutreau sentimente şi convingeri anti-
naziste. Un exemplu strălucit în acest sens este „scrisoarea de la
Oslo”, găsită în cutia de scrisori a reşedinţei sale, de către
ataşatul militar al Marii Britanii, prin care englezii erau atenţionaţi
asupra faptului că în Germania se fac studii şi proiectări în
domeniul armei-rachetă. Se pare că această enigmatică scrisoare
a fost transmisă britanicilor de către ataşatul naval al Germaniei la
Oslo, fără însă ca acest lucru să poată fi dovedit. Consiliul ştiinţific
al spionajului britanic, alcătuit din cei mai reputaţi savanţi, a
studiat scrisoarea şi a ajuns la concluzia că realizarea unor astfel
de arme nu este posibilă. Cu alte cuvinte, englezii, trufaşi din fire,
nu au crezut în „scrisoarea de la Oslo” decât atunci când au
început să le cadă în cap rachetele V-l şi V-2.
Atât în spionaj, cât şi în viaţa de toate zilele, a crede că ceea ce
tu nu poţi face nici alţii nu pot, constituie o imensă greşeală.
Americanii, cu tot aerul lor de supermeni, nu au repurtat multe
succese în penetrarea secretelor Germaniei. Cel mai spectacular
caz l-a reprezentat interceptarea corespondenţei dintre Guvernul
de la Vichy şi Ambasada Franţei de la Washington, din care au
rezultat unele informaţii şi cu privire la Germania. Şi S. U. A. S-au
bazat pe serviciul voluntar al unor germani, cum a fost Fritz Kolbe
din Ministerul Afacerilor Externe al celui de-al treilea Reich, care
le-a trimis americanilor unele materiale informative privind relaţiile
externe germane, începând din octombrie 1943.
Serviciile de spionaj americane şi engleze au mai primit unele
informaţii de la statele neutre, precum şi de la reprezentanţii
statelor satelite Germaniei, aflaţi în capitalele acestor state. Un.
Mare centru al traficului de informaţii în anii celui de-al doilea
război mondial a fost în capitala Suediei, Stockholm.
Spionii ruşi ― cei mai eficienţi.
Istoricul G. Weinberg apreciază că cele mai active şi mai
performante servicii de spionaj din anii celui de-al doilea război
mondial au fost cele sovietice, reprezentate de G. R. U. (Serviciul
de spionaj al armatei) şi de cele ale securităţii U. R. S. S.,
predecesoare ale temutului K. G. B. Ruşii i-au avut ca agenţi de
înaltă clasă pe Rudolf von Scheliha, de la Ambasada Germaniei.
Din Varşovia şi pe celebrul Richard Sorge, de la Ambasada
Germaniei din Tokio. Cea mai numeroasă şi mai puternică reţea
de spionaj a ruşilor a fost însă aşa-numita „Rote Kapelle”
(Orchestra Roşie), care a operat în cele mai înalte cercuri ale
aviaţiei germane. Spionajul sovietic în Marea Britanie a fost de o
amploare incredibilă prin existenţa „Reţelei de la Cambridge”
prezentată detaliat în cartea „Ghidul spionului român” (Ed.
OBIECTIV, 2001).
Ruşii erau la curent cu informaţiile obţinute de englezi, ca urmare
a spargerii sistemului german de cifrare „Enigma”, precum şi cu
eforturile S. U. A. Şi Marii Britanii pentru construirea bombei
atomice, prin savantul Klaus Fuchs, care lucra la acest program şi
care era agent al G. R. U.
Cooperarea dintre serviciile de spionaj anglo-americane, pe de o
parte şi cele sovietice pe de altă parte, a fost minimă.
Rezultatele spargerii cifrului german de către britanici erau
transmise ruşilor prin maiorul Edward Crankshaw, din cadrul
Ambasadei Marii Britanii la Moscova. Oricum, prin agentul de
mare succes, aflat chiar în inima serviciilor secrete britanice, Kim
Philby, ruşii erau la curent cu sursa acestor informaţii.
Aliaţii americani şi englezi au fost „frustraţi” de faptul că ruşii nu le
împărtăşeau informaţiile rezultate din interogarea a zeci de mii de
prizonieri germani şi nici despre tehnica militară şi documentele
capturate de la nemţi. Se pare că ruşii aveau toate motivele să nu
fie generoşi cu „aliaţii” lor, care, la numai câteva luni de la
încetarea războiului, în mai 1945, s-au întors împotriva lor. Mai
mult ca sigur că ruşii cunoşteau „opiniile” multor generali
americani, printre care şi ale celebrilor Leslie R. Groves
(directorul „Programului Manhattan” de realizare a bombei
atomice) şi George Patton (comandantul Armatei a 3-a de
tancuri), care au declarat că „Rusia lui Stalin, nu Germania lui
Hitler este adevăratul inamic al S. U. A.”, încă din anul 1942.
În schimb, serviciile de spionaj engleze şi americane (create după
chipul şi asemănarea celor engleze) au cooperat foarte strâns.
Această cooperare s-a menţinut şi în cei 45 ani de „război rece” şi
se manifestă şi în zilele noastre, la începutul secolului XXI.
Serviciile de spionaj germane şi cele japoneze au cooperat, dar
nu prea strâns. Cei care au dat mai mult au fost germanii. Din
proprie experienţă, am constatat că, în general, asiaticii sunt
ermetici şi foarte suspicioşi în relaţiile lor cu oamenii din rasa
albă. Le place să primească, fără să dea nimic în schimb, mai
ales chinezii, coreenii şi japonezii.
Bătălie în eter: spargerea codurilor.
În anii celui de-al doilea război mondial, cea mai răspândită cale
de culegere de informaţii şi cu cele mai bune rezultate a fost
cercetarea radioelectronică. Aceasta se realizează prin
interceptarea reţelelor de radiocomunicaţii terestre, aeriene şi
navale, a traficului radio guvernamental, a legăturilor radio ale
ambasadelor străine, precum şi a reţelelor radio clandestine de
agentură.
În Marea Britanie şi S. U. A., cercetarea radio s-a numit „Y
Service” şi a jucat un rol imens în culegerea de informaţii. Rolul
acesteia a fost amplificat în anii Războiului Rece şi este menţinut
la cele mai înalte cote şi în zilele noastre. Pe planeta Pământ, nu
există „viaţă privată” atunci când se folosesc mijloace de
comunicaţii cu apel la spectrul electromagnetic.
Ascultarea radio nu implică niciun fel de riscuri. Au existat două
sisteme de ascultare/Unul pentru interceptarea mesajelor şi
convorbirilor şi altul de tip radiogoniometrare, pentru determinarea
locului în spaţiu al staţiei care emite. Sistemele radio-gonio aflate
la bordul navelor de război engleze şi americane, numite Duff-
Duff au dat rezultate excelente în determinarea poziţiei
submarinelor germane aflate la suprafaţă, atunci când acestea au
transmis mesaje prin staţiile radio.
Cercetarea radio a fost combinată cu cripto-analiza de spargere a
codurilor şi cifrurilor utilizate de adversar. În acest domeniu al
spionajului, ca de altfel în toate celelalte domenii ale „războiului
secret”, nimeni nu a deţinut exclusivitatea.
Astfel, codurile convoaielor de nave americane şi britanice din
Atlanticul de Nord au fost penetrate de germani, cu efecte
dezastruoase pentru Aliaţi.
Franţa a fost îngenuncheată într-o singură lună de război, printre
altele şi datorită spargerii, de către cripto-analiştii germani, a
cifrului şi codurilor franceze.
Ruşii au fost mai puţin experţi în acest domeniu, dar au
compensat prin numărul şi valoarea spionilor infiltraţi, atât la
inamici, cât şi la Aliaţi.
Germanii au spart cu succes codurile diplomatice ale S. U. A.,
deşi istoricii americani râu au recunoscut niciodată acest lucru.
De asemenea, specialiştii germani au spart cifrurile utilizate de
Italia, Bulgaria, Ungaria, România, Turcia şi Iugoslavia.
În ultima parte a războiului, italienii au reuşit să spargă codul
diplomatic al Marii Britanii, precum şi codul naval al flotei engleze
din Marea Mediterană.
În Pacific, americanii au spart codurile Forţelor maritime ale
Japoniei, fapt ce a contribuit, în mare măsură, la pierderea
războiului de către această ţară.
Războaiele au constituit mediul cel mai propice pentru
dezvoltarea spionajului, atât ca instituţii, metode, domenii de
cuprindere, cât şi ca influenţă în determinarea cursului istoriei.
Cele două războaie mondiale, în care au pierit peste 70 de
milioane de oameni, puteau fi evitate dacă Franţa şi Marea
Britanie ar fi găsit un „modus vivendi” cu Germania, care s-a
industrializat mai târziu. Formula a fost găsită abia după ce
Europa s-a autodistrus în marea conflagraţie din 1939–1945,
materializată în formula Uniunii Europene şi a integrării
continentului.
Războiul Rece, această aberantă epocă din istoria Europei şi a
lumii, putea lipsi dacă Washingtonul nu ar fi fost obsedat în mod
paranoic de „pericolul comunismului iar Moscova de ideea
„inevitabilităţii victoriei socialismului” în lume.
La întreţinerea acestei atmosfere, serviciile de spionaj ale celor
două superputeri au jucat un rol imens.
CAPITOLUL IX INDUSTRIA DE SPIONAJ A S. U. A.
„Un domn nu citeşte corespondenţa altui domn”.
Nu intenţionez să afectez mândria naţională a marii şi puternicei
naţiuni americane dar, până în anii celui de-al doilea război
mondial, S. U. A. Nu au prezentat mai nimic pe frontul „războiului
secret”.
Spionajul practicat de revoluţionarii colonişti din S. U. A. În timpul
războiului de independenţă împotriva Angliei, din perioada 1775–
1783, a fost unul improvizat şi primitiv. În afara unei reţele de
agenţi creată de maiorul Benjamin Tallmadge, la New York, în
anul 1778 şi care a contribuit la cucerirea oraşului de către trupele
generalului Washington, n-au existat alte mari acţiuni pe care
istoria să le fi reţinut. A făcut, însă, ecou un mare caz de trădare
care a adus prejudicii imense cauzei luptei de eliberare a
coloniştilor americani.
Este vorba de generalul-maior Benedict Amold (1741–1801), unul
dintre principalii comandanţi ai Revoluţiei americane. Sub
comanda acestuia, revoluţionarii americani au obţinut mari victorii
asupra trupelor engleze în bătălia, de la Ticonderoga, în aprilie
1775, precum şi în bătălia de la Saratoga, din octombrie 1777.
Numit guvernator în Philadelphia, generalul Amold s-a căsătorit
cu Peggy Shipper, cu 20 ani mai tânără ca el, agentă a serviciului
de spionaj englez. Prin Peggy, generalul Amold îl cunoaşte pe
John Andre, ofiţer în serviciul de spionaj, care acţiona sub
acoperire, sub numele de Gustavus care, în schimbul sumei de
20.000 lire sterline, îl determină să trădeze. Împreună cu noii săi
patroni, generalul Amold pune la punct un plan de predare către
trupele engleze a garnizoanei West Point, exact în ziua în care
aceasta urma să fie inspectată de comandantul suprem, generalul
George Washington. Dacă acţiunea ar fi reuşit, revoluţia
americană ar fi fost decapitată. Toată acţiunea a fost dată peste
cap de arestarea întâmplătoare a lui John Andre, asupra căruia s-
au găsit documente compromiţătoare privind această acţiune.
Generalul Amold a aflat de arestarea spionului englez şi a trecut
imediat linia frontului la englezi. Aici a fost primit cu braţele
deschise, recompensat cu suma de 6.500 lire sterline şi activat ca
general în armata engleză. În fruntea unor trupe engleze, fostul
general revoluţionar repurtează succese împotriva armatei lui G.
Washington, la Richmond şi New London.
În anul 1781, generalul Benedict Amold, cel mai mare trădător din
istoria S. U. A., s-a retras în Anglia, trăind din pensie până la 14
iunie 1801. Americanilor nu le place să li se vorbească despre
faptele generalului Amold.
Trădarea este o boală universală. Nu există naţiuni, indiferent de
gradul lor de dezvoltare şi civilizaţie, care să nu fi fost lovite de
acte de trădare, uneori zguduitoare.
În anii războiului civil din S. U. A. (1861–1865), acţiunile de
spionaj au avut un caracter confuz şi haotic. Nici trupele sudiste,
nici cele nordiste nu au dispus de structuri de spionaj bine
structurate, conduse centralizat şi după o concepţie strategică
elaborată. Agenţii de spionaj ai Confederaţiei şi ai Uniunii treceau
cu uşurinţă dintr-o parte în alta a frontului, întrucât nu puteau „fi
deosebiţi unii de alţii. John Wilkes Booth, cel care l-a asasinat pe
preşedintele S. U. A., Abraham Lincoln, la 14 aprilie 1865, a fost
spion sudist.
În cursul primului război mondial, trupele expediţionare americane
din Europa s-au bazat, în operaţiile la care au luat parte, pe
informaţiile furnizate de celebrul Biroul 2 al armatei franceze.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, S. U. A. Nu au
dispus de niciun fel de structuri de spionaj la nivel naţional.
Existau doar elemente de cercetare la trupe, al căror orizont şi
preocupări se limitau la nevoile de informaţii din câmpul tactic şi la
cercetarea maritimă.
Serviciul de decriptare (spargerea codurilor şi cifrurilor) care a
funcţionat în S. U. A., în timpul primului război mondial, a fost pur
şi simplu desfiinţat de către secretarul de stat al S. U. A., Henry L.
Stimton, sub sentinţa care a făcut ocolul lumii cu ecouri până în
zilele noastre potrivit căreia „un domn nu citeşte corespondenţa
altui domn”. Naivitatea unei asemenea gândiri a depăşit orice
imaginaţie, provocând ilaritate în toate marile cancelarii ale lumii.
Deşi pare puţin credibil, până în decembrie 1941, când a intrat în
cel de-al doilea război mondial, S. U. A., cea mai mare putere
economică, tehnologică şi financiară a lumii, nu dispuneau de un
serviciu de spionaj extern pe măsură.
Spionajul american s-a născut la Pearl Harbour!
Lovitura de trăsnet care a declanşat procesul de creare, în câţiva
ani, a celei mai mari structuri de spionaj şi diversiune din istoria
tuturor timpurilor a fost atacul prin surprindere al flotei japoneze
asupra bazei navale americane de la Pearl Harbour, din 7
decembrie 1941. Clasa politică din S. U. A. A constatat cu groază
handicapul de care sufereau S. U. A. Şi anume lipsa informaţiilor
militare şi politico-militare de valoare strategică, luând măsuri
urgente de remediere, în spiritul tradiţional american.
Acest „spirit” a fost definit pentru prima dată de către Walter
Lippman, analist şi politolog inegalabil şi unul dintre cei mai
reputaţi jurnalişti ai lumii, care, în anul 1920, în cartea sa „Opinia
publică”, scria: „Un american va suporta orice insultă, mai puţin
aceea că nu este progresist. Fie că provine din familii cu vechi
rădăcini, fie că este emigrant recent, ceea ce îl preocupă cel mai
mult este imensa creştere fizică a civilizaţiei americane. Acesta
este stereotipul fundamental prin care americanul priveşte lumea.
Astfel, satul să devină o metropolă, casa modestă să se
transforme într-un zgârâie nori, ceea ce este mic să devină mare,
ceea ce este lent să devină rapid, ceea ce este sărac să se
îmbogăţească, ceea ce este puţin să se înmulţească. În final, tot
ceea ce este să fie mai mult”. Traducerea în fapt a „spiritului
american” presupune eforturi intelectuale şi fizice uriaşe. Iată de
ce S. U. A. A ajuns acolo unde este.
Acest spirit s-a aplicat şi în domeniul serviciilor de informaţii, care
au fost dezvoltate mai din nimic, la proporţii uriaşe, devenind o
adevărată industrie naţională.
Primul organ naţional, numit încă din acel moment de „spionaj şi
diversiune” a fost Oficiul pentru Coordonarea Informaţiilor, creat
în iulie 1941, sub conducerea generalului William J. Donovan
(1883 ― 1958). În cursul unui singur an, acest „oficiu” a ajuns să
aibă un efectiv de 30.000 de oameni, fiind transformat, în iunie
1942, în „Oficiul pentru Servicii Strategice”. Cu acest prilej,
Donovan a afirmat: „Pentru un război total, avem nevoie de un
serviciu de spionaj total”. În atribuţiile O. S. S. Au intrat nu numai
informaţiile militare, ci şi cele economice, politice, sociale, tehnice,
geografice etc., adică absolut totul. Spionajul total este un lux pe
care nu şi-l poate permite orice ţară. De-a lungul secolelor, ca şi
în zilele noastre, acesta este apanajul marilor state cu puternice
resurse economice, tehnologice şi financiare.
SUA ― o ţară de. (contra) spioni?!
Succesorul nemijlocit al O. S. S. Este Agenţia Centrală de
Informaţii (C. I. A.) creată la 26 iulie 1947, printr-un decret al
preşedintelui Harry Truman.
În „spirit american” s-a născut „Comunitatea serviciilor de
informaţii ale S. U A.99, care nu este o „sintagmă goală”, cum s-a
exprimat, neinspirat şi neinformat, un consilier al preşedintelui Ion
Iliescu, ci o realitate de-a dreptul copleşitoare.
La 24 octombrie 1952, sub semnătura aceluiaşi preşedinte (Harry
Truman), a luat fiinţă Agenţia Naţională de Securitate. Aceasta se
ocupă cu cercetarea radioelectronică la scară globală şi cu
spargerea codurilor şi cifrurilor tuturor statelor lumii. În anul 2001
efectivele totale ale Agenţiei Naţionale de Securitate depăşiseră
100.000 de specialişti!
În anul 1961, a luat fiinţă Agenţia de Informaţii a Apărării,
focalizată pe spionajul militar global. Forţele terestre, Forţele
aeriene, Forţele maritime şi Corpul de Infanterie Marină dispun de
departamente de informaţii.
La 25 august 1960, a luat fiinţă Oficiul Naţional de Cercetare, care
are în responsabilitate cercetarea globului pământesc cu ajutorul
sateliţilor. Acest oficiu cooperează foarte strâns cu Centrul
Naţional de Interpretare^Foto, înfiinţat încă din 1950.
Foarte puternice şi dotate cu mijloace de cel mai înalt nivel tehnic
sunt serviciile de informaţii ale Agenţiei Naţionale pentru Energia
Atomică şi Ministerului de Finanţe. În cadrul Departamentului de
Stat (Ministerul Afacerilor Externe), funcţionează Biroul de
Informaţii şi Cercetare (I. N. R.). Acesta centralizează datele
politice, economice, sociale, ştiinţifice şi tehnice şi elaborează
studii şi programe de politică externă a S. U. A.
Fără a putea intra în detalii, trebuie ştiut că, pe teritoriul S. U. A.,
există şi funcţionează un număr de 44 agenţii de informaţii ale
statului. Exploatarea la nivel strategic a informaţiilor furnizate de
către aceste agenţii se efectuează în cadrul structurii ce poartă
numele de „Office of National Intelligence Estimate” (Oficiul
pentru estimarea naţională a informaţiilor). Rezultatele analizelor
şi estimărilor de nivel naţional se pun la dispoziţia preşedintelui S.
U. A., Consiliului Securităţii Naţionale, Congresului, ministerelor
interesate şi marilor comandanţi ai armatei.
Din „Comunitatea serviciilor de informaţii” a S. U. A. Face parte şi
poliţia politică, adică Biroul Federal de Investigaţii, subordonat
Ministerului de Justiţie. F. B. I. A luat naştere, în anul 1908, printr-
un decret al preşedintelui Theodore Roosevelt, fiind însărcinat cu
combaterea „delictelor politice”, mai ales a celor cu orientare de
stânga şi cu contraspionajul. Sub masca combaterii „pericolului
roşu”, în cei 48 ani cât a fost condus de Edgar Hoover, F. B. I. A
terorizat pur şi simplu, societatea americană.
Toate deciziile care stau la baza politicii de garantare a securităţii
naţionale şi de promovare a intereselor S. U. A. La scară globală
au la bază informaţiile, concluziile şi estimările de înalt
profesionalism, furnizate în flux continuu de către Comunitatea
Serviciilor de Informaţii americane. Administraţia S. U. A. Nu face
un pas fără a consulta C. I. A. Prin „comunitate” se înţelege
totalitatea serviciilor şi instituţiilor civile şi militare ale S. U. A.
Care culeg, prelucrează, analizează, prognozează şi diseminează
informaţii relative la securitatea naţională a Statelor Unite ale
Americii. Instituţia de bază în culegerea de informaţii şi
desfăşurarea de acţiuni acoperite conforme cu interesele
americane în întreaga lume este Agenţia Centrală de Informaţii.
Un principiu de valoare universală, relativ la serviciile de informaţii
şi siguranţă ale statului, aplicat cu perseverenţă în S. U. A. Este
conducerea centralizată a acestora, în acord cu obiectivele
strategiei naţionale de securitate şi execuţia descentralizată,
independentă, compartimentată a misiunilor specifice fiecăruia.
În S. U. A., organul suprem de conducere şi coordonare a
Comunităţii serviciilor de informaţii este Consiliul Securităţii
Naţionale. Acesta este deservit de Comitetul Naţional pentru
Informaţii Externe, prezidat de directorul C. I. A., care stabileşte
cerinţele şi priorităţile programelor de căutare, bugetelor şi alocării
resurselor naţionale pentru informaţii externe.
Pe linie profesională, funcţionează Comitetul Special de
Coordonare, care urmăreşte îndeplinirea nemijlocită a sarcinilor, a
propunerilor de optimizare acceptate, supraveghează modul de
aducere la îndeplinire a misiunilor şi operaţiunilor acoperite
(clandestine) a unor sarcini deosebit de sensibile de culegere de
informaţii, precum şi misiuni de contrainformaţii în străinătate.
Directorul C. I. A. Este principalul consilier al preşedintelui S. U.
A. Şi coordonator al programului naţional de culegere de
informaţii externe. Într-un raport al acestuia din anul 2000,
principalii rivali ai S. U. A., din direcţia cărora vin ameninţări la
adresa intereselor americane, erau citate: Rusia şi China, Iranul,
Irakul şi Coreea de Nord, iar în planul doi, crima organizată,
traficul de narcotice, proliferarea nucleară, războiul informaţional
şi terorismul.
Cel mai probabil că după evenimentele de la New York şi
Washington din 11 septembrie 2001, inamicul numărul unu va
deveni terorismul. În felul acesta S. U. A. S-ar mai îndepărta de
concepţiile şi practicile războiului rece.
În materie de recrutări, C. I. A. A vizat şi vizează şi în prezent cele
mai înalte niveluri. La posibilităţile uriaşe de care dispune C. I. A.
Caută să recruteze, nici mai mult nici mai puţin, decât şefi de stat
şi de guverne, miniştri, parlamentari (mai ales din opoziţie), şefi
militari cu poziţii influente în armate, mari lideri de sindicat,
moderatori de opinie din mass-media, oameni de ştiinţă de mare
valoare. Cariera multor personalităţi civile şi militare din fostele
state membre ale Tratatului de la Varşovia a fost şi este
influenţată de colaborarea acestora cu C. I. A.
CAPITOLUL X TERRA ― CÂMPUL DE LUPTĂ AL C. I. A.
Arhitecţii Războiului Rece.
Agenţia Centrală de informaţii (C. I. A.) a luat fiinţă în septembrie
1947, iar primul director al acestui serviciu a fost amiralul Roscoe
H. Hillenkoetter. Aceasta a preluat, în totalitate, personalul,
profilul şi metodele Oficiului pentru Servicii Strategice, creat în
1942, în plin război. Cu alte cuvinte, în expresia cea mai simplă,
C. I. A. Este un serviciu specializat în spionaj şi diversiune. S-a
născut în anul în care preşedintele S. U. A., Harry Truman, a
declanşat Războiul Rece, spărgând coaliţia „Naţiunilor Unite”
învingătoare în cel de-al doilea război mondial împotriva „Axei de
fier” compusă din Germania, Italia şi Japonia.
Cu toate că este cel mai tânăr serviciu de informaţii din statele
dezvoltate ale lumii, impactul C. I. A. Asupra evoluţiei Omenirii în
a doua jumătate a secolului XX a fost imens.
Îmbibată cu „spiritul american”, C. I. A. A luat proporţii gigantice,
transformând planeta în obiectul său de lucru. Despre C. I. A., s-a
afirmat deseori, de către denigratorii săi, că este supra-
dimensionată, supratehnicizată şi ineficientă. Aceasta este una
dintre cele mai mari minciuni ce s-au spus vreodată! Misiunea
fundamentală a C. I. A. În cei 45 de ani de „război”, rece a fost
subminarea şi distrugerea „lumii comuniste”. Acest obiectiv a fost
atins în ziua de 25 decembrie 1991, când steagul roşu cu secera
şi ciocanul a fost coborât de pe Kremlin, U. R. S. S. Destrămată,
iar puterea economică şi militară a acesteia erau la pământ.
Anticomunismul a constituit elementul nodal al doctrinei C. I. A.
Din anul 1991, acesta a fost înlocuit cu anti-rusismul.
C. I. A. A fost şi este un organ unic. Spre deosebire de toate
serviciile de spionaj existente în lume, C. I. A. Are ca misiune
fundamentală, nu atât culegerea de informaţii, cât transformarea
lumii potrivit scopurilor şi intereselor societăţii americane. Pentru
atingerea obiectivelor sale, C. I. A. S-a bazat şi se bazează pe
uriaşa putere economică, financiară şi militară a S. U. A. C. I. A. A
realizat o simbioză perfectă între activităţile de spionaj şi
diversiune şi complexul politico-industrial şi militar-industrial al S.
U. A. Războiul Rece, în toate componentele sale, a fost opera C.
I. A., din primul şi până în ultimul moment al acestei perioade
aberante din istoria Umanităţii. În atmosfera Războiului Rece, C.
I. A. A devenit expertă în iniţierea şi alimentarea de conflicte
militare deschise, profitabile pentru exporturile de armament. A
creat partide politice şi „forţe de opoziţie”, a pus la cale mişcări
insurecţionale şi anti-insurecţionale, lovituri de stat şi asasinate.
Experţii C. I. A. Ştiu să organizeze „alegeri libere” şi să adică la
putere regimuri politice favorabile S. U. A. Pe plan intern, C. I. A.
A luat parte la toate luptele pentru putere, sprijinind eu precădere
forţele politice ultraconservatoare de dreapta.
„Scandalul Watergate”, provocat de pătrunderea, la 17 iunie
1972, a agenţilor C. I. A. În sediul Partidului Democrat, unde au
fotografiat documente şi au instalat aparaturi de ascultare în
scopul realegerii preşedintelui Richard Nixon, este un exemplu
tipic în acest sens.
Pentru acoperirea acţiunilor sale la scară globală, C. I. A. A
înfiinţat, de-a lungul existenţei sale, mii de societăţi comerciale
reale sau fictive, pentru acoperirea acţiunilor şi agenţilor săi. De
asemenea, C. I. A. Dispune de fonduri secrete în toate băncile
importante din lume. C. I. A. Şi-a subordonat, în scopuri de
spionaj şi diversiune, ramurile de vârf ale cercetării şi industriei
americane. Realizarea sateliţilor cu cele mai complexe destinaţii a
pornit din birourile C. I. A. La cartierul general al C. I. A. De la
Langley ― Virginia, se află cel mai mare număr de doctori în
ştiinţă în raport cu oricare altă instituţie de stat sau particulară din
S. U. A.
Războaiele CIA.
Situaţia politico-militară din sud-estul Europei, de la sfârşitul celui
de-al doilea război mondial, a contribuit, într-o foarte mare
măsură, la cristalizarea ordinii politice mondiale „bipolare”, iar
Peninsula Balcanică a constituit, în mod cert, zona în care a fost
declanşat acel proces aberant al confruntărilor Est-Vest, cunoscut
în istorie sub genericul „Războiul Rece”. Punctul de plecare al
războiului rece l-a constituit războiul civil din Grecia, dintre forţele
de stânga, care au purtat lupta de rezistenţă pe timpul ocupaţiei
germane şi forţele de dreapta regaliste, întoarse din exil, sprijinite
de armata britanică.
La 12 martie 1947, Camerele reunite ale Congresului S. U. A. Au
declarat, în faţa întregii lumi că Statele Unite preiau de la Marea
Britanie misiunea de garant al viabilităţii economice şi a securităţii
militare, nu numai a Greciei, ci şi a Turciei. Cu acelaşi prilej,
preşedintele S. U. A., Harry Truman, s-a angajat: „Să utilizeze
toate resursele economice şi militare disponibile ale Statelor Unite
pentru sprijinirea naţiunilor prietene din perimetrul exterior al
blocului sovietic, care ar putea fi supuse unor presiuni externe
sau unor pericole comuniste interne”. Acest angajament a primit
numele de „Doctrina Truman” şi este considerat actul de naştere
al Războiului Rece.
Câştigarea războiului civil din Grecia de către forţele de dreapta a
constituit prima misiune externă a C. I. A., de care aceasta s-a
achitat în mod strălucit. În cursul războiului civil fratricid, încheiat
în anul 1949, au pierit 158.000 de combatanţi greci.
Prin „Doctrina Truman” şi acţiunile C. I. A., Statele Unite ale
Americii au ocupat zona „vacuumului de putere” lăsat de
Germania, Japonia şi Italia, înfrânte în război şi cel creat de
ieşirea Marii Britanii din rândul Marilor Puteri. Astfel,. S. U. A. A
ajuns faţă în faţă cu U. R. S. S.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, S. U. A. Au rămas
cu un surplus de armament în valoare de 90 miliarde dolari, în
condiţiile în care produsul intern brut al acestei ţări era de 60
miliarde dolari. Prin grija C. I. A., această cantitate uriaşă de
armament a căpătat o utilizare profitabilă pentru S. U. A., în
conflictele militare din Lumea a Treia, în anii care au urmat. În cei
peste 50 ani de existenţă, C. I. A. A practicat un spionaj şi acţiuni
acoperite cu adevărat totale.
În perioada în care S. U. A. A deţinut monopolul asupra armei
atomice, strategia oficială a S. U. A. A avut ca esenţă „darea
înapoi a comunismului C. I. A. Şi Pentagonul au elaborat planul
de operaţii „Dropshot”, privind executarea unor bombardamente
atomice masive împotriva fostei U. R. S. S. Şi aliaţilor săi. Acest
plan diabolic este semnalat de către istoricul american Edward
Pessen, în cartea „Losing our souls” (Pierzându-ne sufletele),
Editura „Ivan R. Dee”, Chicago, 1993 (pag. 104). C. I. A. A
recomandat folosirea armelor atomice împotriva Chinei, în
războiul din Coreea şi în războiul din Vietnam. Teama de
oprobriul internaţional şi de reacţiile ruşilor în inima Europei, i-au
determinat pe liderii americani să se abţină de la acest act
nebunesc.
C. I. A. S-a implicat în războiul civil din China, iar după victoria
comuniştilor a provocat rebeliunea din Tibet, încheiată cu 80.000
de morţi.
Pe fondul războiului din Coreea (1950–1953), analiştii politico-
militari ai C. I. A. Au tras concluzia, însuşită imediat de Casa Albă,
că acest război ar constitui „o repetiţie generală în vederea
invadării Europei Occidentale” de către armatele lui I. V. Stalin.
Acest scenariu a înspăimântat toate capitalele occidentale, fapt
ce a condus la crearea precipitată a structurilor militare
permanente ale N. A. T. O., revenirea masivă a trupelor
americane în Europa de Vest şi numirea, la 19 decembrie 1950, a
generalului american Dwight D. Eisenhower în funcţia de
comandant suprem al N. A. T. O. A fost perioada în care s-a
vorbit deschis despre posibilitatea izbucnirii celui de-al treilea
război mondial.
La aflarea informaţiei potrivit căreia, în ziua de 29 august 1949,
ruşii au explodat prima bombă atomică, analiştii din C. I. A. La
unison cu cei ai Pentagonului, au recomandat atacarea cu arma
atomică a U. R. S. S. Înainte de a fi prea târziu. Dacă ruşii nu ar fi
dispus de circa 16 armate în Germania de Est, cu siguranţă că
acest atac s-ar fi produs.
Acesta a fost motivul pentru care fosta U. R. S. S. A menţinut,
timp de aproape 50 ani, o puternică grupare de forţe în însăşi
inima Europei. Prezenţa ruşilor în Germania de Est a fost, pe de
altă parte, utilizată la maximum de către C. I. A. Pentru montarea
celor mai fantastice scenarii cu privire la „atacul prin surprindere”
al armatei sovietice împotriva Europei Occidentale. Aceste
scenarii, refăcute şi reactualizate periodic, au contribuit la
transformarea N. A. T. O. Într-o uriaşă maşină de război, cu forţe
armate permanente, fără precedent în istorie în timp de pace şi la
consolidarea controlului S. U. A. Asupra Europei de Vest.
„Pericolul comunist” a constituit arma psihologică principală cu
care C. I. A. A manipulat opinia publică din S. U. A. Şi Europa de
Vest. Cu toate acestea, între 1947–1954, C. I. A. A ajutat cu
armament forţele comuniste conduse de Ho şi Mân pentru a-i
scoate pe francezi din Indochina.
Potrivit doctrinei C. I. A., existenţa regimului politic din fosta U. R.
S. S. Reprezenta „un pericol de moarte” pentru S. U. A. Şi modul
de viaţă american. Fosta „lume comunistă” din Europa de Est a
fost tratată ca un inamic, deşi între aceasta şi S. U. A. Nu au
existat motive reale de război. Pentru distrugerea acestei lumi, S.
U. A. Au pus la baza strategiei lor armamentul nuclear. Aceasta a
condus la naşterea celei mai aberante curse din istoria Omenirii,
cursa înarmărilor.
Între 1953–1960, ruşii au realizat un stoc de arme nucleare şi de
rachete purtătoare, iar în decembrie 1959, în U. R. S. S., au luat
fiinţă Forţele de rachete strategice. Pe acest fond, la C. I. A. A
fost elaborat cel mai înspăimântător scenariu de război şi anume
posibilitatea unui „Pearl Harbour nuclear” lansat de către fosta U
«R. S. S. Împotriva S. U. A, Sindromul „Pearl Harbour 194199 nu
a dispărut niciodată din psihologia americanilor, iar legarea
acestuia de arma atomică din „mâinile comuniştilor” a creat o
adevărată isterie atomică în societatea americană. În conştiinţa
americanilor, posibilitatea unui atac atomic prin surprindere din
partea Rusiei este menţinută şi în zilele noastre de la începutul
secolului XXI, dar cu mai puţină intensitate. Acesta este motivul
real pentru care preşedintele S. U. A., George W. Bush, doreşte
să construiască un sistem de apărare antirachetă. Rămâne de
văzut dacă şi după atacul terorist devastator din 11 septembrie
2001 asupra S. U. A., încheiat cu mii de morţi, lovirea
Pentagonului şi distrugerea Centrului Mondial al Comerţului
(WTC), acest program va mai sta în picioare.
La data încetării Războiului Rece, raportul de forţe în armamentul
S. U. A.
 
 
 
 Rachete intercon
 
 Rachete intercontinentale
 
 Avioane de bomba
 
 Componente nucleare
 
 Componente nucleare pentru rachete intercon
Între 1990–2000, a fost redus numărul de mijloace purtătoare, dar
nu şi a componentelor de luptă nucleare.
Cerul Rusiei ― Iadul spionilor americani!
Americanii au declanşat acţiunile de spionaj împotriva Rusie
sovietice încă din anul 1945.
Datorită impenetrabilităţii societăţii sovietice totalitare, C. I. A. A
fost obligată să apeleze la mijloace tehnice pentru a cerceta, chiar
şi periferic, uriaşul spaţiu terestru al fostei U. R. S. S. Între 1945–
1960, principalul mijloc de spionaj a fost avionul de cercetare, dar
nu fără jertfe.
Iată calendarul acestora:
 
 29 august 1945
 
 8 aprilie 1950
 
 6 noiembrie 1951
 
 13 iunie 1952
 
 7 octombrie 1952
 
 29 iulie 1953
 
 7 noiembrie 1954
 
 22 iunie 1955
 
 27 iunie 1958
 
 2 septembrie 1958
 
 1 mai 1960

Până în anul 1960, S. U. A. Au pierdut circa 150 de piloţi în

misiuni de spionaj în spaţiul aerian rusesc, dar nu au recunoscut
niciodată acest lucru.
După anul 1960, C. I. A. A trecut la utilizarea tot mai amplă a
sateliţilor de spionaj cu cele mai variate destinaţii. Sistemul
american de cercetare prin sateliţi a fost completat cu un sistem
de poziţionare globală (G. P. S.), tot pe bază de sateliţi, care
permit lovirea cu precizie a oricărui punct de pe glob, atât cu
rachete, cât şi cu bombe zburătoare.
Sistemul şi-a dovedit eficienţa atât în războiul din Golful Persic
(1990–1991), cât mai ales în timpul agresiunii aeriene împotriva
Iugoslaviei, din primăvara anului 1999.
C. I. A. A fost implicată nemijlocit în toate conflictele militare
locale din ultima jumătate a secolului XX. Este vorba de circa 144
de conflicte în care au pierit în jur de 25 milioane de oameni.
În războiul din Vietnam (1965–1975), C. I. A. A avut o „armată”
proprie de diversionişti cu un efectiv de 20.000 oameni.
Din 1979 până în 1988, C. I. A. S-a implicat direct în războiul din
Afganistan. Talibanii, care au pus stăpânire pe Afganistan şi
guvernează la Kabul, au fost înarmaţi şi instruiţi de către C. I. A.
Posturile de radio „Europa Liberă” şi „Radio Libertatea”,
principalele arme ale propagandei anticomuniste au aparţinut C. I.
A. Analiştii de la C. I. A. Au căzut atât de mult prizonieri propriilor
lor scenarii cu privire la „pericolul comunist”, încât şi după 1985,
când sistemul sovietic se îndrepta spre dezastru, în studiile şi
rapoartele elaborate la C. I. A. Se vorbea de „creşterea alarmantă
a puterii militare sovietice Drept urmare, evenimentele din 1989,
care au condus la căderea sistemului socialist din Europa de Est,
la dizolvarea Tratatului de la Varşovia şi dezmembrarea U. R. S.
S. Au luat prin surprindere atât S. U. A., cât şi Europa de Vest.
Ultima „operă” a C. I. A. ― Balcanii în sânge şi foc.
Dispariţia „inamicului comunist” după 1989 a reprezentat un
adevărat dezastru pentru poziţiile S. U. A. În Europa şi în lume.
Sistemul „bipolar” a fost spulberat, iar Omenirea pare a fi intrat
într-o epocă a haosului. Occidentul, ca front comun de luptă
împotriva „pericolului roşu”, s-a prăbuşit, iar S. U. A. Depun
eforturi disperate pentru menţinerea în viaţă a N. A. T. O., o
alianţă militară ce se debilitează pe an ce trece. În locul
„pericolului comunist”, care s-a evaporat, C. I. A. A formulat noi
„pericole”, cum ar fi: pericolul rusesc, pericolul german, pericolul
galben, radicalismul islamic etc. În realitate, cel mai mare pericol
este neo-imperialismul S. U. A.
După dezmembrarea U. R. S. S., cercurile politice americane au
depus imense eforturi ca acest proces să continue cu
dezmembrarea şi a Federaţiei Ruse. C. I. A. A contribuit la
aprinderea focarelor de război în Cecenia, Georgia şi în Asia
Centrală.
Când toate acestea au eşuat, s-a ivit o ocazie de aur în Balcani,
provocată de procesul de dezmembrare a Iugoslaviei. Balcanii au
devenit „zona moale” a Europei, unde poţi fi subminate atât
interesele Rusiei, cât şi procesul de extindere spre est a Uniunii
Europene.
C. I. A. A jucat un rol decisiv în a determina guvernul S. U. A. Să
recunoască prematur independenţa fostelor republici federale
Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi Macedonia,
transformând un război civil într-un conflict între state, iar din
1995, într-un conflict internaţional, prin implicarea. N. A. T. O.
Ultima „operă” a C. I. A. O constituie declanşarea intervenţiei
militare a S. U. A. Şi N. A. T. O. Împotriva Iugoslaviei mici (Serbia
şi Muntenegru), din primăvara anului 1999, sub genericul „Forţa
Aliată”.
După cum relatează revista germană „Der Spiegel” din 5 august
2001, criza din Kosovo şi în general din spaţiul balcanic, unde S.
U. A, practică un joc duplicitar, a fost instrumentată pas cu pas de
către C. I. A.
Armata de Eliberare din Kosovo a fost organizată, înarmată şi
instruită în tabere speciale din Albania de către agenţi ai C. I. A.
Propaganda orchestrată de către C. I. A. A demonizat regimul
politic de la Belgrad, în frunte cu Slobodan Miloşevici, acuzându-l
de „genocid”, când, de fapt, acesta nu făcea altceva decât să-şi
apere integritatea teritorială împotriva unei subversiuni externe.
Agresiunea aeriană a S. U. A. Şi N. A. T. O. Împotriva Iugoslaviei
a fost declanşată la 24 martie 1999, cu încălcarea flagrantă a
Cartei O. N. U. Şi a prerogativelor Consiliului de Securitate, a
prevederilor Tratatului de la Washington din 4 aprilie 1949, care
stă la baza existenţei N. A. T. O., a Actului Final de la Helsinki din
1975, a Tratatului privind reducerea Forţelor Convenţionale în
Europa din noiembrie 1990, fapt ce a condus la subminarea
întregii ordini politice mondiale.
Scopurile urmărite de către S. U. A. În războiul pentru
Kosovo:
Realizarea unei prezenţe militare într-o zonă a Europei, unde se
încrucişează o seamă de direcţii strategice care leagă acest
continent de uriaşele resurse de petrol din zona Mării Caspice
(estimate la 13 miliarde tone), cu Orientul Mijlociu, precum şi cu
Nordul Africii, în perspectiva scoaterii trupelor americane din
Germania;
Menţinerea unei stări perpetue de tensiuni şi conflict în Peninsula
Balcanică, pentru a interzice Uniunii Europene construirea marilor
magistrale energetice care să lege zona economică a Mării
Caspice de Europa Occidentală, astfel încât marile companii
petrolifere americane să poată impune orientarea acestora spre
Marea Arabiei, din nordul Oceanului Indian sau prin Turcia, spre
Golful Iskenderun, din partea de nord-est a Mării Mediterane;
Subminarea formării unui spaţiu economic balcanic şi a cooperării
economice a zonei Mării Negre, unde Rusia are interese;
Blocarea procesului de integrare a Europei potrivit prevederilor
Tratatului de la Amsterdam, din anul 1997 şi, mai ales,
stânjenirea prin orice mijloace a extinderii spre est a Uniunii
Europene, care ar deveni mult prea puternică în raport cu S. U. A;
― Subminarea monedei unice europene EURO, care loveşte în
interesele S. U. A., nu numai în Europa, ci în întreaga lume;
― Revigorarea industriei de război a S. U. A., care, timp de 50
ani, a fost şi încă mai este locomotiva economiei americane.
― Ameliorarea relaţiilor S. U. A. Cu lumea islamică, în
concordanţă cu obiectivul strategic al S. U. A. Pentru secolul XXI
de a pătrunde în statele islamice din sudul fostei U. R. S. S.,
Azerbaidjan (ţară în care S. U. A. Doreşte să instaleze baze
militare), Kazahstan, Uzbekistan, Karkazstan şi Turkmenistan,
unde există uriaşe rezerve de petrol, gaze, aur, uraniu şi alte
resurse naturale de valoare, înainte ca Rusia să-şi refacă forţele;
― Remilitarizarea relaţiilor dintre Europa Occidentală şi Rusia,
pentru revenirea, sub noi forme, la epoca Războiului Rece, care a
fost atât de benefică pentru S. U. A.;
― Menţinerea cu orice preţ a N. A. T. O., ca unică organizaţie
prin care S. U. A. Îşi mai poate exercita influenţa politică şi
promova interesele economice în spaţiul Europei Occidentale şi
Centrale.
― Punerea în aplicare a unor demonstraţii de forţă, ca formă de
avertisment adresat întregului spaţiu al fostei lumi comuniste, de
la Elba până la Kamciatka, precum şi Lumii a Treia, mai ales
acolo unde se manifestă puternice mişcări anti-americane
(fundamentalismul islamic, mişcarea anti-globalizare şi
anticapitalistă etc.).
În cele 78 zile de război, aviaţia S. U. A. A aruncat asupra Serbiei
peste 24.000 de bombe şi rachete de croazieră. Economia
Serbiei a fost dată înapoi cu o generaţie, iar refacerea în totalitate
a acesteia ar necesita minimum 200 miliarde de dolari.
Prin distrugerea economiei Serbiei şi nu a armatei acesteia, cu
care aviaţia S. U. A. Şi N. A. T. O. Nici nu s-a prea întâlnit,
agresorii au comis grave crime împotriva umanităţii. În loc să fie
judecaţi cei care au declanşat agresiunea împotriva Serbiei, ţară
care nu a lovit în S. U. A. Nici măcar cu un bulgăre de zăpadă,
este judecat fostul preşedinte Slobodan Miloşevici, care şi-a
apărat ţara. Distrugerea podurilor de peste Dunăre a provocat
numai României pagube de un miliard de dolari pe an. Războiul a
produs imense efecte ecologice, inclusiv infectarea zonei cu
materiale radioactive. În aceste condiţii, conducerea politică a
Românei s-a pronunţat solidară cu agresorul, nu eu victima. S-ar
putea să plătim scump, într-o zi, acest păcat.
Printr-o mare contribuţie a C. I. A., Bosnia-Herţegovina, Kosovo şi
Macedonia au fost transformate în protectorate militare ale S. U.
A. Şi N. A. T. O. În anul 2001, s-a mers până acolo încât şi
minuscula Macedonie a fost divizată. Albania a devenit
instrumentul politic şi diversionist prin care C. I. A. Destabilizează,
nu numai Peninsula Balcanică, ci întreaga Europă.
Oameni din mediile politice şi academice de înaltă factură din S.
U. A., cum sunt Galen Carpenter, Christopher Layne, James
George Jatras.
― Doug Bandow, Stanley Kober, John J. Mearsheimer, Jonathan
G. Clark, într-un amplu studiu colectiv „N. A. T. O.’s Empty
Victory”, apărut la Editura Cato din Washington, în anul 2000 şi
reeditat în anul 2001, consideră corectă strategia politică şi
militară adoptată de Serbia care, din punct de vedere politic, a
câştigat acest război/obligând S. U. A. Să modifice prevederile
acordului de la Rambouillet şi să semneze, Acordul Militar Tehnic
de la Kumanovo, prin care se recunoaşte apartenenţa provinciei
Kosovo la Serbia.
Terorism sau. Înscenare „tip Pearl Harbour”?!
Distrugerea, la 11 septembrie 2001, a simbolurilor puterii
economice şi militare ale S. U. A., World Trade Center şi
Pentagon, printr-o lovitură de tip terorist de proporţii strategice va
avea reverberaţii de-a lungul multor decenii ale secolului XXI.
Potrivit comentatorilor americani de la C. N. N., acţiunea a fost
perfect gândită, planificată şi executată, iar efectele sunt imense,
indiferent cine s-ar afla în spatele acesteia.
Vinovate pentru acest dezastru, care a aruncat la pământ
prestigiul celei mai mari puteri economice şi militare a lumii, vor fi
găsite în primul rând Agenţia Centrală de Informaţii, Biroul
Federal de Investigaţii, precum şi celelalte servicii de informaţii
din cadrul „Comunităţii Informative” a S. U. A. Toate aceste vor
suferi transformări radicale în anii următori.
Specialiştii militari americani consideră atacurile de la New York şi
Washington ca făcând parte din aşa-numita strategie a ripostei
asimetrice a forţelor anti-americane, care nu vor dispune
niciodată de arme sofisticate, cum ar fi bombele dirijate prin laser
şi sateliţi şi nici de rachete de croazieră, cu care Forţele armate
ale S. U. A. Au înspăimântat lumea în ultimul deceniu al secolului
XX.
Mişcarea teroristă anti-americană a găsit „soluţia”, transformând
marile aeronave de transport, încărcate cu combustibil, în
adevărate „rachete de croazieră” sinucigaşe, care pot lovi, fără
sateliţi, orice punct de pe glob.
Lumea occidentală, în general şi S. U. A., în special, ca de altfel
toate statele lumii de la nord de Ecuator, sunt îngrozite la gândul
că, de acum încolo, orice avion de transport s-ar putea transforma
într-o „rachetă de croazieră”. Niciun sistem de securitate nu poate
da garanţii sută la sută că loviturile din 11 septembrie 2001, de la
New York şi Washington, nu se vor repeta! Lumea nu poate
renunţa la aviaţia de transport.
Dacă în spatele loviturilor amintite se află mişcări din lumea
islamică, S. U. A. Şi N. A. T. O. Nu se pot război cu această lume.
Dumnezeu a pus cele mai mari rezerve de petrol unde sunt arabii
sau i-a pus pe arabi peste rezervele de petrol. Principalul bănuit
că ar fi inspirat şi finanţat atacul terorist devastator asupra S. U.
A., arabul saudit miliardar Osama ben Laden, a fost agent al C. I.
A. Acesta a luptat cu succes timp de zece ani împotriva trupelor
sovietice din Afganistan^fiind sprijinit de C. I. A. Cu armament
valorând sute de milioane de dolari. Întrebarea este ce l-a
determinat pe Osama bin Laden să devină duşmanul de moarte
numărul unu al S. U. A.?
Talibanii din Afganistan, cu care S. U. A. Poartă război, au fost
înarmaţi, instruiţi şi conduşi de C. I. A. Pe timpul războiului
împotriva ruşilor. De ce s-au întors talibanii împotriva S. U. A.?
Dacă Washingtonul şi N. A. T. O. Consideră loviturile teroriste
împotriva S. U. A. Drept un act de război împotriva N. A. T. O.,
care, la 13 septembrie 2001, a făcut trimitere la articolul 5 din
tratat, atunci trebuie să ne aşteptăm la un război între Occident şi
Lumea a Treia. Acest lucru nu este posibil. Răzbunarea nu este
arma omului înţelept. Nici vânătoarea de terorişti nu va rezolva
problema. Dacă se va răspunde cu violenţă, atunci peste S. U. A.
Şi aliaţii săi din N. A. T. O. Se vor mai prăbuşi şi alte avioane mari
pline de combustibil. Escaladarea terorismului la o scară
inimaginabilă s-a produs.
La 11 septembrie 2001, S. U. A. Au pierdut războiul cu terorismul
inspirat de Lumea a Treia. Măsurile de forţă şi ameninţările la
care s-a recurs au făcut dovada unei furii neputincioase. S. U. A.
Vor trebui să-şi gândească securitatea şi viitorul în cu totul alţi
termeni.
Reacţiile României la evenimentele din 11 septembrie 2001 au
fost pripite. Nicio ţară din lume nu pune, în mod necondiţionat,
spaţiile sale terestre, aeriene şi maritime unor coaliţii sau puteri
străine. O mare parte din statele membre în N. A. T. O. Au
declarat că nu vor lua parte la eventualele acţiuni militare ale S.
U. A. Germania, Franţa, Italia au declarat că, mai întâi, vor să ştie
ce fel de acţiuni preconizează S. U. A. Să ia şi numai după aceea
se vor pronunţa. Declaraţia că România se consideră membră de
facto a N. A. T. O. Este de-a dreptul hilară. Numai o ţară
balcanică. Putea face o asemenea declaraţie.
Occidentul va trebui să acţioneze cu înţelepciune, umblând la
cauzele care au generat fenomenul terorist la scară globală şi nu
la efecte.
Pierderea a mii de viaţi este profund regretabilă, iar solidaritatea
cu naţiunea americană însângerată a fost un act de înaltă omenie
şi de suflet. Imensa majoritate a lumii este populată de oameni
buni.
CAPITOLUL XI COLAPSUL UNEI SUPERPUTERI
Comunismul se construieşte cu sacrificii.
Regimul socialist de tip sovietic, învingător în cel de-al doilea
război mondial, după o perioadă de ascensiune, consolidare
economică şi militară în anii ’70, a intrat în stagnare, apoi în
declinaşi s-a dezintegrat fulgerător în perioada 1989–1991, odată
cu dezmembrarea U. R. S. S. Şi eliminarea monopolului puterii
politice a partidului comunist.
Acest proces a surprins întreaga lume, dat fiind faptul că, în anul
1988, U. R. S. S. Atinsese apogeul puterii sale militare, fiind
privită cu teamă şi respect, atât de către adversari, cât şi de către
aliaţi. Analiza creşterii şi descreşterii U. R. S. S. Ca superputere
este încă departe de a se fi încheiat. Această analiză se cere a fi
făcută de pe baze raţionale şi nu de pe cele propagandistice şi
ale urii de clasă.
Schimbările din spaţiul fostei U. R. S. S. Îi privesc nu numai pe
ruşi şi celelalte naţiuni care au făcut parte din acest stat
multinaţional, ci interesează întreaga omenire, deoarece acestea
au determinat o profundă schimbare în cursul istoriei întregii lumi.
Este vorba de trecerea Omenirii de la epoca „războiului rece” Ia o
nouă epocă, ce pare a fi una a haosului, de pe urma căreia se va
naşte o nouă lume.
Se ştie că statul sovietic s-a născut în urma unei revoluţii şi a unui
război civil cumplit, de pe urma cărora au pierit între 6.000.000 ―
8.000.000 de oameni.
Construcţia statului sovietic, de la Rusia semi-feudală, cu 80% din
populaţie formată din ţărani analfabeţi, fanatizaţi religios, la
puterea militară şi economică ce a fost în stare să zdrobească
maşina de război a celui de-al treilea Reich, în perioada 1941–
1945, s-a realizat cu sacrificii umane uriaşe.
În perioada 1937–1941, circa 2.000.000 de oameni au pierit în
lagărele de muncă forţată de la est de Munţii Urali, là construcţia
uriaşului centru siderurgic de la Magnitogorsk, a centralelor gigant
de pe Obi, Enisei şi Amur, a fabricilor de tancuri, avioane şi
artilerie, fără de care Rusia sovietică ar fi fost înfrântă în război de
către armatele lui Adolf Hitler.
În procesul de colectivizare a agriculturii şi reaşezare a unor
populaţii ostile orânduirii sovietice au mai pierit aproximativ
7.000.000 de oameni.
Profesorul universitar american Paul Kennedy, autorul celebrei
cărţi „The Rise and Fall of the Great Powers” (Creşterea şi
descreşterea Marilor Puteri), Editura Fontana Press, S. U. A.,
1988, care poate fi acuzat de orice numai de simpatii pro-
comuniste nu, apreciază că transformarea Rusiei semi-feudale
într-o mare putere economică şi militară, în numai 20 ani, a
constituit unul dintre cele mai formidabile fenomene ale secolului
XX, fără precedent în istorie. În anul 1943, în plin război, fosta U.
R. S. S. A trecut pe locul doi în lume, după S. U. A, poziţie pe
care a deţinut-o timp de peste 40 ani, până în anul 1985, când a
fost depăşită de Japonia.
În cursul celui de-al doilea război mondial, din aceeaşi carte a lui
Paul Kennedy rezultă că ruşii au suportat pierderi materiale
uriaşe, în afara celor peste 25.000.000 de vieţi omeneşti
sacrificate. Este vorba de: 137.000 tractoare, 49.000 combine
cerealiere, 65.000 km de cale ferată, 15.800 locomotive, 428.000
vagoane de cale ferată, 4.280 de nave fluviale şi maritime, 50%
din podurile rutiere şi de căi ferate, 50% din totalul construcţiilor în
mediul urban şi 5 milioane de construcţii din mediul rural,
11.600.000 de cai şi 20.000000 de porcine.
Toată partea răsăriteană a U. R. S. S., aflată sub ocupaţia
trupelor germane, a fost transformată în ruine.
În aceeaşi perioadă, S. U. A. Au acumulat bogăţii imense de pe
urma vânzărilor de armament şi muniţii. Peste 75% din rezervele
de aur ale lumii s-au refugiat în S. U. A. Peste 44% din
armamentul utilizat în cel de-al doilea război mondial a fost
produs şi vândut de americani. S. U. A. Au fost singura ţară din
lume care a ieşit mai bogată decât a intrat, atât în primul război
mondial, cât şi în cel de-al doilea război mondial. Din anul 1865,
pe teritoriul S. U. A. Nu a mai explodat niciun proiectil.
Americanii au cunoscut ororile unor atacuri pe teritoriul S. U. A.
Abia la 11 septembrie 2001, iar panica şi dezorientarea generală
au fost uriaşe.
Cursa înarmărilor a dizolvat URSS!
În aceste condiţii de imensă inegalitate, fosta U. R. S. S. S-a
angajat într-o competiţie pe viaţă şi pe moarte cu lumea
capitalistă condusă de S. U. A. Pentru a nu cădea sub influenţa
partidelor comuniste, S. U. A. Au acordat asistenţă, rambursabilă
evident, statelor Europei Occidentale, în valoare de 13,5 miliarde
dolari. În realitate, aceştia reprezentau, în bună parte, banii plătiţi
de statele occidentale pentru livrările de armament care se
întorceau sub forma de ajutoare numită „Planul Marshall”. U. R.
S. S. Şi statele Europei Centrale au fost excluse de la acest
ajutor.
Aflaţi sub loviturile continui ale lumii capitaliste încă din 1917 şi
trecând prin experienţa îngrozitoare a celui de-al doilea război
mondial, conducătorii de la Kremlin au pus accent, mai presus de
orice, pe creşterea puterii militare a U. R. S. S., trecând pe un
plan secundar dezvoltarea economică propriu-zisă.
În intervalul de timp 1945–1985, U. R. S. S. A reuşit să spargă
monopolul nuclear cu S. U. A., să devanseze Occidentul în
tehnica rachetelor şi corpurilor cosmice, să realizeze paritatea
nucleară strategică cu S. U. A. Şi chiar să aspire la supremaţia
militară globală. Aceste performanţe s-au realizat cu preţul unor
sacrificii uriaşe, în special în domeniul nivelului de trai al
populaţiei.
La nivelul anului 1985, când în fruntea U. R. S. S. Au venit
reformatorul Mihail Gorbaciov şi generaţia sa de marxişti
iluminişti, complexul militar industrial al U. R. S. S. Cuprindea:
150 de ramuri industriale cu 3.500 de fabrici şi uzine, 9.000.000
de muncitori, tehnicieni şi ingineri de înaltă calificare, 70% din
totalul oamenilor de ştiinţă, 18 şantiere navale cu o producţie de
11 submarine cu propulsie nucleară şi 10 nave mari de suprafaţă,
pe an.
În anul 1985, U. R. S. S. Producea 2.500 de tancuri pe an (faţă de
S. U. A. ― 855 tancuri) şi 1.300 avioane de luptă. Peste 14% din
venitul naţional era destinat scopurilor militare.
În perioada 1977–1981, U. R. S. S. A vândut armament în valoare
de 35 miliarde dolari. Se estimează că, între 1973–1985, fosta U.
R. S. S. Ar fi cheltuit cu 500 miliarde dolari, în scopuri militare,
mai mult decât S. U. A, în anul de referinţă, U. R. S. S. Dispunea
de o armată uriaşă de 4 milioane militari, dotată cu armament
modern, alcătuit din: 50.000 de tancuri, 14.000 tunuri de mare
calibru, 6000 de avioane, 644 nave de război de suprafaţă şi
submarine. Cu toate acestea U. R. S. S. Era un „uriaş cu picioare
de lut”, deoarece se sprijinea pe o economie muribundă. 4.
Explicaţia prăbuşirii fostei U. R. S. S. Trebuie căutată într-o
singură direcţie şi anume cea economică. Orice alte căutări, cum
ar fi cele de ordin ideologic, drepturile omului etc. Sunt subsidiare.
Acceptarea cursei înarmărilor cu lumea capitalistă în frunte cu S.
U. A. A constituit cea mai mare greşeală strategică a liderilor
politici de la Kremlin. După realizarea unei „suficienţe strategice”
capabile să producă pierderi inacceptabile S. U. A. Şi aliaţilor săi,
ruşii ar fi trebuit să se oprească. Acest lucru l-au făcut şi îl fac
chinezii.
A doua mare greşeală comisă de ruşi a constituit-o
nevalorificarea progreselor şi descoperirilor tehnologice din
domeniul militar, în cel al industriei civile, al producţiei bunurilor
de consum, cum au făcut şi fac în mod constant americanii.
Economia URSS s-a prăbuşit. „sub” Gorbaciov.
Neglijarea ramurilor producţiei bunurilor de consum, adică a
nevoilor populaţiei, a fost plătită de regimul sovietic cu propria sa
existenţă.
Sistemul economiei centralizate, bazat în exclusivitate pe forma
proprietăţii de stat şi a guvernării de către partidul unic, s-a
dovedit incompatibil cu cerinţele progresului tehnic, al electronicii,
roboticii, informaticii etc.
Sistemul social-economic sovietic necesita reforme structurale
fundamentale, pe care clasa politică din U. R. S. S. Le-a amânat
până la falimentul total.
Liderii chinezi au înţeles această necesitate şi, din anul 1978, au
trecut la introducerea graduală a cerinţelor economiei de piaţă şi
a formelor private de proprietate. De 23 ani, economia Chinei se
află pe primul loc în lume din punct de vedere al ritmului anual de
creştere.
Rezultă, de aici, concluzia că falimentul economic al fostei U. R.
S. S. Şi destrămarea acesteia nu au fost o fatalitate, ci rezultatul
unei strategii greşite şi a incompetenţei clasei politice ruseşti.
Spre deosebire de regimul nazist al celui de-al treilea Reich din
Germania, care a fost zdrobit şi înlăturat de către armatele străine
cuceritoare, învingătoare în cel de-al doilea război mondial,
regimurile din fosta U. R. S. S. Şi statele est-europene satelite
acesteia au fost înlăturate de propriile popoare, sub conducerea
unor marxişti luminaţi din generaţia lui Mihail Gorbaciov,
Alexandru Dubcek, Ion Iliescu şi alţii. Rolul „dizidenţilor”, atât de
iubiţi şi de căutaţi de către C. I. A. Ta vremea lor, a fost ca şi
inexistent. Aceştia au fost utilizaţi pe frontul războiului psihologic,
pentru hărţuirea politică a fostei U. R. S. S. Şi aliaţilor săi din
Tratatul de la Varşovia şi nimic altceva. Faptul că fostele partide
comuniste, trecute printr-un proces de transformare şi adaptare,
din toate fostele ţări comuniste, au revenit la putere, după numai
4–5 ani de la revoluţia europeană din 1989, explică totul. Acestea
s-au dovedit a fi principalele forţe politice care înfăptuiesc
reformele economice de trecere la economia de piaţă şi forma
democratică de guvernare.
Economia U. R. S. S. S-a prăbuşit vertiginos, în special după anul
1985. În timp ce, în perioada 1988–1995, economia S. U. A a
crescut spectaculos realizând creşteri mari de la o perioadă la
alta a produsului intern brut, economia U. R. S. S., până la
dezmembrarea acesteia la 25 decembrie 1991 şi apoi a
Federaţiei Ruse, s-a prăbuşit pur şi simplu^ după cum se poate
constata din datele statistice furnizate de Institutul Internaţional de
Studii Strategice de la Londra.
Produsul Intern Brut (în trilioane de dolari S. U. A.):
 
  
 
 S. U. A.
 
 U. R. S. S. /Rusia
Cu un P. I. B, de numai 1,110 trilioane de dolari S. U. A. În anul
1995, Federaţia Rusă se situa în urma Japoniei (4,7 trilioane
dolari), Germaniei (1,988 trilioane dolari) şi Franţei (1,538 trilioane
dolari).
Serviciile de spionaj ale fostei U. R. S. S., temutele K. G. B, şi G.
R. U. (de spionaj militar), au avut rolul lor negativ în împingerea
spre dezastru a economiei fostei U. R. S. S.
Lipsa unor structuri de analiză şi estimări la nivel naţional, care să
discearnă rolul factorului economic şi să/prevină din timp asupra
decalajului economic ce se crea între U. R. S. S. Şi. Principalele
state ale lumii, şi-a spus cuvântul. Chiar dacă ideile de reformare
a sistemului social-economic al fostei U. R. S. S. S-au născut în
mediul serviciilor de informaţii, sub patronajul lui Iuri Andropov,
care a ajuns în fruntea statului, acestea au venit prea târziu.
Tentativa de lovitură de stat, din 19 august 1991, a forţelor
conservatoare din U R. S. S. A fost o greşeală enormă, care a
distrus ceea ce îşi propusese să salveze, adică statul sovietic.
Serviciile de spionaj şi de securitate nu au fost capabile să
prevină această eroare cu urmări fatale. Statul creat de V.l. Lenin,
care a înspăimântat lumea capitalistă timp de 73 ani, şi-a încetat
existenţa prin auto-distrugere.
Apariţia în 1917 a pericolului comunist în spaţiul uriaşei Ruşii a
favorizat Polonia şi România, care s-au bucurat de sprijinul
Europei Occidentale pentru a deveni state-tampon. După 1991,
rolul de stat tampon faţă de puterea militară a Rusiei îl deţin
Polonia şi Ucraina. România a trecut pe planul doi din punct de
vedere al importanţei poziţiei sale strategice. Dacă Rusia se va
dezmembra, interesul Occidentului pentru România va scădea şi
mai mult, crescând pericolul „federalizării” şi chiar al unor pierderi
teritoriale.
Descompunerea puterii militare sovietice
Timp de 40 ani, serviciile militare de informaţii ale S. U. A. Şi
aliaţilor săi din cadrul N. A. T. O. Au cercetat la metru pătrat
teritoriul U. R. S. S., folosind cele mai sofisticate mijloace. S-au
acumulat munţi de informaţii cu privire la structura organizatorică,.
Înzestrarea, dislocarea, producţia militară şi concepţiile de
întrebuinţare a forţelor armate de către fosta U. R. S. S. Şi
Tratatul de la Varşovia. Pe acest front de acţiune, S. U. A. Şi N.
A. T. O. Au cheltuit sume de valoarea trilioanelor. Cu toate
acestea, niciun serviciu de informaţii militare şi niciun analist din
S. U. A. Sau Europa Occidentală nu au fost în măsură să prevadă
dezastrul ce avea să lovească U. R. S. S. În puterea sa militară.
Dezastrul s-a produs ca un fulger, din senin. Astfel, în decembrie
1988, în faţa Adunării Generale a O. N. U., Mihail Gorbaciov a
surprins întreaga lume făcând cunoscută intenţia U. R. S. S. De a
întreprinde unele măsuri de dezarmare unilaterale inimaginabile,
chiar şi în plan propagandistic. Era vorba de reducerea cu
500.000 de militari a forţelor armate sovietice şi a unei mari
cantităţi de armament. Din acest total, 240.000 de militari, 10.000
tancuri, 8.500 piese de artilerie şi 800 de avioane de luptă
prevăzute a fi reduse erau dislocate la vest de Urali, adică vizau
în mod nemijlocit raportul de forţe cu N. A. T. O.
Uluitoare a fost însă hotărârea Kremlinului de a retrage 50.000 de
militari, şase divizii de tancuri împreună cu un număr de 5.000 de
tancuri de pe teritoriile statelor membre ale Tratatului de la
Varşovia. Analiştii americani şi vest-europeni au rămas pur şi
simplu stupefiaţi şi au afirmat, la unison, că totul nu este decât „o
nouă ofensivă propagandistică” a Moscovei.
În primele luni ale anului 1989, alte cinci state membre ale
Tratatului de la Varşovia, mai puţin România au anunţat măsuri
unilaterale de reducere a forţelor armate, totalizând 80.000
militari, 2.750 de tancuri, 1.500 piese de artilerie şi 200 de
avioane de luptă.
În martie 1989, în cadrul negocierilor de la Viena privind
reducerea forţelor armate convenţionale din Europa, care băteau
pasul pe loc din 1974, Mihail Gorbaciov surprinde din nou Uimea
occidentală acceptând, în esenţă, dezarmarea unilaterală a U. R.
S. S. Şi aliaţilor săi, materializată în Tratatul C. F. E., semnat la
Paris la 19 noiembrie 1990.
Pe timpul negocierilor de la Viena, din cursul anului 1989,
desfăşurate în paralel cu marile transformări politice de răsturnare
a regimurilor totalitare din Europa Centrală şi de Est, s-a produs
un fenomen de care marele public din România nu are cunoştinţă.
Din relatările analistului politic american Richard A. Falkenrath,
cercetător ştiinţific în probleme internaţionale al Universităţii
Harvard din S. U. A., în cartea „Originile şi consecinţele. Tratatului
C. F. E.”, apărută în 1995, încă de la începutul tratativelor
impulsionate de „noua gândire” a lui Mihail Gorbaciov şi a
grupului de reformatori care l-a susţinut, delegaţiile Cehoslovaciei,
Poloniei şi Ungariei au stabilit legături secrete cu delegaţiile S. U.
A. Şi celelalte mari puteri din cadrul N. A. T. O. Şi, sub
îndrumarea unor specialişti în materie din cadrul Agenţiei
Centrale de Informaţii a S. U. A., au acţionat dirijat, potrivit
intereselor Occidentului, obţinându-se în final un tratat favorabil
N. A. T. O., sub toate aspectele.
Colaborarea celor trei state membre ale Tratatului de la Varşovia
cu serviciile secrete ale S. U. A. A condus la ideea creării
„Grupului de la Vişegrad”.
Sub presiunea „Grupului de la Vişegrad”, la 2 aprilie 1991, a fost
dezmembrat Tratatul de la Varşovia şi s-a înfăptuit retragerea
rapidă a forţelor sovietice din Cehoslovacia, cu un efectiv de
74.000 militari şi a forţelor sovietice din Ungaria, cu un efectiv de
50.000 militari. La 9 noiembrie 1989, cade „zidul de la Berlin”, iar
la 3 octombrie 1990 se realizează unificarea Germaniei, la care
Ungaria a contribuit provocând „hemoragie de populaţie” din R. D.
Germania, prin deschiderea frontierei cu Austria, în vara anului
1989. Tot „Grupul de la Vişegrad” este cel care a dat şi lovituri de
graţie Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C. A. E. R.).
Toate aceste merite însumate, care au condus la accelerarea
distrugerii dispozitivului militar strategic al U. R. S. S. Din Europa
Centrală, au fost răsplătite de S. U. A. Şi aliaţii săi prin acceptarea
admiterii în N. A. T. O. A Cehiei, Poloniei şi Ungariei pe timpul
reuniunii la nivel înalt din 24 aprilie 1999, de la Washington, cu
ocazia împlinirii a 50 ani de la apariţia acestei alianţe militare.
Dezastrul puterii militare sovietice a fost desăvârşit la 31 august
1994, când s-a încheiat retragerea celor 400.000 de militari ai
Grupului de forţe ruseşti din Germania, pentru care Federaţia
Rusă a fost recompensată cu circa 26 miliarde mărci germane, în
scopul ajutorării militarilor retraşi şi demobilizaţi.
Dezmembrarea U. R. S. S. La 25 decembrie 1991 a însemnat şi
dispariţia puterii militare sovietice. Legendarea Armată Roşie a
dispărui şi s-au născut armatele naţionale ale fostelor republici
unionale, inclusiv armata Federaţiei Ruse.
Dintre acestea, se desprinde armata naţională a Ucrainei, vecina
noastră din est, cu un efectiv de 400.000 de militari, foarte bine
înzestrată, fiind pe locul doi în Europa, după armata Rusiei.
Puterea militară a Federaţiei Ruse un „urs” de 4 ori mai mic
Cel mai important fenomen militar din spaţiul geostrategic al fostei
U. R. S. S. Este renaşterea armatei Rusiei. În perioada 1991–
1996, aceasta a fost restructurată fundamental, reorganizată şi
redislocată. În anul 1993, a fost aprobată noua „doctrină militară”
a armatei Rusiei, reactualizată în anul 2000, definită ca
esenţialmente defensivă. Elementul de absolută noutate al noii
doctrine este renunţarea de către Rusia, la principiul fostei U. R.
S. S., „de a nu recurge prima la folosirea armamentului nuclear în
caz de război. Noua doctrină militară a Rusiei, prevede, în mod
expres că, datorită schimbării raportului de forţe între N. A. T. O.
Şi Rusia, care este net în favoarea Alianţei Atlantice şi în
condiţiile înrăutăţirii acestuia, prin admiterea de noi membri din
rândul fostelor state membre ale Tratatului de la Varşovia, în caz
de conflict armat cu puterile N. A. T. O., Rusia va recurge, încă
din primele momente ale războiului, la întrebuinţarea unei game
largi de mijloace de lovire nucleare.
În concepţia strategică a Statului Major General al armatei Rusiei,
teatrele de operaţiuni militare tradiţionale îşi menţin valabilitatea.
Pierzând însă un teritoriu strategic imens, cuprins între fosta
graniţă inter-germană şi frontiera de vest a Rusiei, respectiv
teritoriile fostei R. D. Germane, Cehiei şi Slovaciei, Poloniei,
Ungariei, României, Bulgariei, Letoniei, Estoniei, Republicii
Moldova şi Ucrainei, armata Rusiei a fost retrasă de pe acest
teatru şi repartizată exclusiv pe teritoriul Federaţiei Ruse. Faţă de
anul 1989, puterea militară a Rusiei este de aproximativ patru ori
mai mică decât puterea militară sovietică, exprimată în forţe
armate convenţionale.
Armata Rusiei are în compunere echivalentul a 77 de divizii
mecanizate, de tancuri, de desant aerian şi trupe speciale de
cercetare-diversiune, 15 divizii de artilerie şi instalaţii de rachete,
21 regimente de elicoptere de atac.
Arsenalul de tehnică militară av armatei Rusiei se compune din
20.000 tancuri mijlocii, 36.000 transportoare blindate şi maşini de
luptă ale infanteriei, 21.000 de piese de artilerie şi instalaţii de,
rachete, 1.000 elicoptere de atac, 1.400 avioane de vânătoare-
interceptare, 600 avioane de vânătoare-bombardament, 1.400
avioane de atac la sol, 350 avioane de transport cu rază mare de
acţiune, 2 portavioane, 138 submarine, 145 nave de luptă mari,
42 nave amfibii. După ce a luat cunoştinţă de hotărârea N. A. T.
O. De a se extinde spre est, Rusia nu şi-a mai îndeplinit toate
obligaţiile asumate prin Tratatul C. F. E. Din 1990.
Armata Rusiei este pregătită să ducă acţiuni de luptă cu caracter
de intervenţie, în spaţiul exterior al frontierelor sale denumit
„străinătatea apropiată” adică în fostele republici unionale. Pentru
astfel de misiuni, cât şi pentru. Misiuni de menţinere sau
impunere a păcii, împreună cu forţele armate ale S. U. A., sub
egida N. A. T. O., a O. S. C. E. A U. E. O. Sau a O. N. U., armata
Rusiei dispune de următoarele unităţi care ar putea interveni şi în
România, în cazul recrudescenţei conflictului militar din Republica
Moldova sau în cazul unui conflict militar dintre Ungaria şi
România în problema Transilvaniei, disputată de cele două ţări
din 1920 încoace: Divizia 27 Mecanizată de gardă ― Totskoie,
Divizia 45 mecanizată ― Kamenka, Divizia 7 desant aerian de
gardă ― Novorosiisk, Divizia 76 desant aerian de gardă ―
Pskov, Divizia 98 desant aerian de gardă ― Ivanovo, Divizia 104
desant aerian de gardă ― Ulianovsk, Divizia 106 desant aerian
de gardă ― Tuia, Divizia 56 desant maritim. De gardă ―
Volgodonsk, Regimentul de infanterie marină ― Sevastopol,
Brigada de cercetare-diversiune maritimă ― Sevastopol, Brigada
22 cercetare-diversiune ― Aktai.
Pentru teatrele de acţiuni militare de nord, de vest şi de sud-vest
din Europa, care interesează N. A. T. O., armata Rusiei dispune
de un total de 17 de divizii şi 2.000 de avioane. Restul de
aproximativ 50 de divizii şi 1.600 de avioane sunt dislocate în
partea asiatică a Rusiei, deci la est de Urali.
Cu forţele şi mijloacele de care dispune la vest de Urali, armata
Rusiei nu mai reprezintă un pericol pentru N. A. T. O. Acest fapt
este recunoscut atât la nivelul Comandamentului Suprem N. A. T.
O. De la Bruxelles, cât şi la cel al tuturor factorilor politico-militari
din statele membre în N. A. T. O. „Actul fondator asupra relaţiilor
mutuale, cooperare şi securitate dintre N. A. T. O. Şi Federaţia
Rusă semnat la 27 mai 1997, la Paris, de către şefii de state ai
ţărilor membre în N. A. T. O. Şi preşedintele Federaţiei Ruse,
recunoaşte în mod expres că cele două „părţi” nu mai sunt
„inamice” şi că îşi oferă reciproc o dublă arie de cooperare. Acest
„act” a fost ignorat total de către S. U. A. Şi N. A. T. O. Pe timpul
agresiunii aeriene împotriva Iugoslaviei, din 1999.
Din toate acestea, decurge „logica rusească” potrivit căreia
expansiunea spre est a N. A. T. O. Este ilogică, iraţională şi
periculoasă, fapt pentru care i se va opune în continuare. Tot pe
acest fond, apare şi „logica americană” şi anume că, tocmai
pentru că Rusia nu mai reprezintă un pericol, N. A. T. O. Trebuie
să se extindă cât mai mult spre est, prin etape succesive.
Rămâne de văzut dacă această politică va mai fi valabilă şi după
teribilele lovituri teroriste suferite de S. U. A. La 11 septembrie
2001.
Această manevră decurge din noul raport de forţe la scara
Europei. Prin „actul fundamental”, Rusia a temporizat şi redus
amploarea expansiunii spre est a N. A. T. O., dar acţiunea ca
atare, cel puţin în plan politic, nu a putut fi blocată, aşa cum a
dorit Moscova.
Ceea ce va determina lărgirea sau nu a N. A. T. O. În anul 2002
va fi nu atât voinţa S. U. A. Sau dorinţa statelor candidate, cât mai
ales interesele Uniunii Europene. Interesul major al U. E. Este o
alianţă militară cu S. U. A. Împotriva Rusiei sau o largă cooperare
cu această imensă ţară cu acces la piaţa şi uriaşele resurse de
energie şi materii prime de care dispune? Aşa se va pune
problema în viitor.
Supravieţuirea în plan militar a acestui imens stat, înconjurat de
puteri ce pot deveni oricând ostile, depinde^ în mod vital, de
existenţa şi menţinerea în stare operativă a „triadei nucleare”
ruseşti şi a serviciilor de informaţii.
Numărul total al componentelor de luptă nucleare cu destinaţie
strategică din înzestrarea „triadei nucleare” a Federaţiei Ruse se
estimează a fi în jur de: 3.577 pentru rachetele terestre, 8.206
pentru rachetele de pe submarine, 834 pentru avioanele de
bombardament strategic. Adică un total de 12.617 componente
de luptă nucleare.
Între Federaţia Rusă şi S. U. A. Există o paritate nucleară
strategică.
„Mai bine capitalist decât mort”.
Pe timpul cursei înarmărilor nucleare, deviza S. U. A. A fost „mai
bine mort decât comunist” (better dead than red). Noua gândire a
lui Mihail Gorbaciov a adoptat, din 1988, deviza „mai bine
capitalist decât mort” şi astfel, istoria Omenirii a făcut o întoarcere
de 180 de grade.
„Triada nucleară” a Rusiei reprezintă o putere formidabilă, care,
dacă s-ar recurge vreodată la ea, ar putea distruge nu numai
zona euro-atlantică a N. A. T. O., ci întreaga planetă. Din acest
motiv, S. U. A. Şi N. A. T. O. Nu pot ignora interesele Federaţiei
Ruse atunci când sunt abordate problemele majore din domeniul
securităţii Europei şi a întregii Omeniri.
La începutul secolului XXI, se poate aprecia că Federaţia Rusă a
depăşit momentele care i-ar fi putut pune în cumpănă existenţa.
Aceasta a preluat peste 85% din potenţialul industrial şi
tehnologic al fostei U. R. S. S., precum şi arsenalul nuclear total
al acesteia.
Federaţia Rusă a intrat în secolul XXI cu un preşedinte tânăr şi
hotărât, Vladimir Puţin, provenit din serviciul de spionaj, cu un
uriaş potenţial tehnico-ştiinţific, cu o societate industrializată şi
urbanizată în proporţie de peste 80% şi cu resurse naturale
imense. Acestea din urmă reprezintă 58% din rezervele mondiale
de cărbune, 58,7% din rezervele de petrol, 41% din rezervele de
minereu de fier, 88% din rezervele de mangan şi altele. Rusia
este pe locul doi în lume în producţia mondială de aur, diamante
şi crom.
În ultimii ani, între Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă s-au
statornicit relaţii economice din ce în ce mai solide. Investiţiile
vest-europene şi mai ales germane în economia Rusiei au
depăşit 100 miliarde dolari. În anii următori, noi şi uriaşe
magistrale de gaze şi petrol vor lega Comunitatea Statelor
Independente de Europa Occidentală. În următorii 15–20 ani,
Federaţia Rusă ar putea fi admisă ca membru cu drepturi depline
în Uniunea Europeană. Abia atunci se va putea vorbi de „Casa
Europeană Comună” la care visa Mihail Gorbaciov în anii de vârf
ai carierei sale politice.
CAPITOLUL XII SIGURANŢA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI ―
SUB ASEDIU CONTINUU!
Sovietizarea şi evreizarea
În cursul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, România a
trecut de două ori prin starea de ţară înfrântă în război şi prin
toate nenorocirile ce au decurs din aceasta.
Prima dată, acest lucru s-a petrecut după încheierea celui de-al
doilea război mondial, iar a doua oară după încheierea „războiului
rece”. În ambele situaţii, nenorocirile ţării s-au abătut şi asupra
serviciilor de informaţii.
Astfel, Serviciul Secret de Informaţii al României (S. S. I.), înfiinţat
în 1925 de către Mihail Moruzov şi condus de Eugen Cristescu în
perioada 1940–1944, după încheierea celui de-al doilea război
mondial a fost pur şi simplu spulberat, printr-o epurare masivă şi
remodelat după chipul şi asemănarea K. G. B, potrivit intereselor
Moscovei. În fruntea S. S. I. „reformat din temelie” a fost numit
Emil Bodnăraş, care anterior fusese arestat şi condamnat de
organele Siguranţei române pentru spionaj în favoarea U. R. S. S.
Acestuia i-a urmat, la comanda S. S. I., generalul Nicolau
Sârghie, cetăţean rus de naţionalitate evreu, fost rezident şef
ilegal al unei reţele de spionaj sovietică în România.
Până în anul 1948, alături de S. S.! În România au acţionat
structuri ale N. K. V. D. (predecesor al K. G. B.) care deţineau
controlul atât asupra organelor de siguranţă, cât şi a celor de
informaţii din România.
Anul 1948 a fost unul de referinţă în istoria regimului de
„democraţie populară” din România, instaurat cu ajutorul diviziilor
de tancuri şi infanterie ruseşti. În februarie 1948, Partidul
Comunist din România a înghiţit, pur şi simplu, Partidul Social
Democrat din România, dând naştere partidului unic ― Partidul
Muncitoresc Român ― concomitent cu scoaterea de pe scena
politică a P. N. L. Şi P. N. Ţ.
Tot în 1948, a avut loc şi naţionalizarea mijloacelor de producţie,
atâtea câte erau, deoarece, în anul respectiv, 80 % din populaţia
României trăia în mediul rural şi peste 60 % era analfabetă.
Acestea erau trăsăturile fundamentale ale „paradisului” pre-
comunist din România, pe care îl evocă „elitele culturale” din
România post-comunistă.
Din punct de vedere al securităţii interne şi al serviciilor de
informaţii, anul 1948 a rămas în istorie prin actul de naştere al
Direcţiei Generale pentru Securitatea Poporului (D. G. S. P.),
condusă de Gheorghe Pintilie (pe numele său real ― Bodnarenko
Pantiuşa), evreu basarabean, paraşutat în România în anul 1928,
cu misiunea de a forma o reţea de spionaj. A fost însă depistat de
organele Siguranţei, arestat, judecat şi condamnat la ani grei de
închisoare. Norocul lui că nu a fost paraşutat în Germania, Marea
Britanie, Franţa sau S. U. A., că în mod cert ajungea în faţa
plutonului de execuţie! După 23 august 1944 a fost pus în
libertate, având în faţă un viitor mai mult decât roz.
Direcţia Generală pentru Securitatea Poporului avea următoarea
structură şi încadrare:
Departamentul A
Avea atribuţii funcţionale în domeniul informaţiilor externe.
Ulterior, acest departament a fost transformat în Direcţia de
Informaţii Externe, condusă de generalul Nicolau Sârghie. Printre
cadrele de bază ale acestui serviciu, continuatorul de drept al
Serviciului Secret de Informaţii interbelic, s-au numărat: Victor
Nicolau, cetăţean sovietic (nu i s-a cunoscut numele real);
Ghioreanu Margareta (paraşutată de sovietici în România în
timpul celui de-al doilea război mondial, nu i se cunoaşte
adevăratul nume); Schlesinger Paul, Mişa Protopopov,
Blankenstein Magdalena şi soţul acesteia, Raja Bichel, Szabo
Eugen şi alţii.
Departamentul B
Avea atribuţiuni funcţionale pe linie de contraspionaj. Ulterior s-a
transformat în Direcţia IlI-a cu acelaşi profil. A fost condus de
către colonelul Petrescu Petre, alias Gonciaruk Piotr, agent
sovietic, infiltrat în România înaintea izbucnirii celui de-al doilea
război mondial. A fost descoperit de către contraspionajul
românesc, arestat, judecat şi condamnat. A fost eliberat după 23
august 1944. După anul 1953, colonelul Gonciaruk Piotr a fost
numit locţiitor al generalului Nicolau Sârghie, care devenise şef al
Direcţiei Informaţii a Armatei României, organ de cercetare
strategică externă.
Cu foarte mici excepţii, şefii de direcţii, de secţii, de servicii şi de
birouri din organele de spionaj şi contraspionaj ale României,
precum şi cele de securitate (continuatoarea vechii Siguranţe) din
perioada 1948–1964 au fost de origine etnică străină.
Iată lungul şir al străinilor care au deţinut poziţii-cheie în cele mai
intime şi mai sensibile structuri ale statalităţii româneşti, în
perioada de vârf a dominaţiei sovietice: Adam Mauriciu (evreu),
Marcuzalman (evreu, a emigrat în Israel), Mircea Zavodnicu
(evreu); fost condamnat pentru spionaj până în august 1944: (a
emigrat în S. U. A), Martin Niculescu (nu i se cunoaşte numele
real, a emigrat în Franţa), Tiberiu Hida (evreu, a emigrat în Israel),
Volodia Gribici (cetăţean al U. R. S. S.), Adolf Kohnev (evreu, a
emigrat în Israel), Demetrescu Paul (nu i se cunoaşte numele
real, a emigrat în Marea Britanie), Mihail Sadovidi (cetăţean
sovietic, paraşutat în România în zona oraşului Galaţi, cu misiuni
de spionaj), Teodor Maximenco, basarabean din Ismail, infiltrat în
anul 1941, după trecerea Prutului de către trupele române, cu
misiuni de spionaj şi diversiune. A fost arestat şi condamnat la
moarte împreună cu reţeaua sa de către organele Siguranţei
româneşti. A supravieţuit, deoarece românii sunt buni la inimă
(mult prea buni, s-ar putea zice) şi pus în libertate în august 1944.
Ulterior, a lucrat în cadrul Direcţiei Informaţii Externe, pe linie de
contraspionaj, Alexeev Iaşka, agent sovietic, infiltrat în România
în anul 1934, arestat şi condamnat de autorităţile române pentru
spionaj, eliberat în august 1944 şi încadrat ulterior în D. G. S. P.
Şefi de direcţii şi servicii:
Direcţia Il-a Contraspionaj ― condusă de colonel Gluvacov
Andrei, iar din 1952 de colonel Breban Nicolae (nu i se cunoaşte
numele real);
Direcţia IlI-a, devenită Direcţia de Informaţii Interne ― condusă de
colonelul Ianoş Birtaş, iar ulterior de colonelul Pavel Aranciz;
Direcţia IV-a contrainformaţii militare ― condusă de generalul
Grigoriu Naum, paraşutat în primăvara anului 1944 în zona
Predeal, împreună cu Jean Koler (ambii, evrei basarabeni) şi
numitul Miţea (ofiţer K. G. B., devenit ulterior „şoferul” lui
Bodnarenko Pantiuşa, şeful D. G. S. P.), toţi cu misiuni de spionaj
şi diversiune;
Direcţia V-a securitate şi gardă ― condusă de colonelul Ştefan
Mladin, participant la arestarea mareşalului Ion Antonescu;
Direcţia VI-a transporturi ― condusă de generalul Vladimir
Mazuru, cetăţean sovietic;
Direcţia anchete penale ― condusă de colonelul Francisk Butika;
Serviciul tehnic-operativ ― condus de maiorul Hirsch (alias
Forestiere Matieu şi Haiducu), înlocuit de colonelul Şandor
Szaczko;
Serviciul K ― control informativ al cadrelor de securitate ―
condus de Mişa Petruc, agent sovietic, condamnat la moarte
pentru spionaj de autorităţile române, înainte de război. Pedeapsa
i-a fost comutată, iar după 23 august 1944 a fost eliberat,
ajungând într-o poziţie „cheie” a organelor de securitate;
Serviciul de investigaţii şi filaj ― condus iniţial de Miţea (fostul
„şofer” al lui Bodnarenko Pantiuşa, şeful D. G. S. P.), urmat
printre alţii de colonelul Leibovici şi generalul Pius Kovacs.
O situaţie similară a existat şi în serviciul de informaţii al Armatei
României.
După intrarea trupelor sovietice în Bucureşti, în septembrie 1944,
prima acţiune pe care acestea au întreprins-o a fost confiscarea
arhivelor serviciului de informaţii militare. Aceste arhive nu s-au
mai întors niciodată în România.
În perioada 1945–1953, în armată a continuat să funcţioneze
legendarul Birou 2, care desemna serviciul de informaţii şi
contraspionaj militar. Acesta era însă controlat îndeaproape de
consilieri sovietici.
În anul 1953, a luat fiinţă Direcţia Informaţii din Marele Stat Major,
structurată, la scară mai mică, după modelul sovietic al Direcţiei
Generale de Informaţii, temuta G. R. U., ai cărei spioni au făcut
ravagii, atât în statele inamice, cât şi în cele aliate. Primul şef al
acesteia a fost generalul Minea, fost agent într-o reţea de spioni
care în timpul războiului a lucrat pentru U. R. S. S. Din anul 1957,
şef al Direcţiei Informaţii a fost numit generalul Nicolau Sârghie,
fost şef al Serviciului de Informaţii Externe din Direcţia Generală
pentru Securitatea Poporului.
Pe acest om l-am cunoscut personal din anul 1958 şi până în anul
1960, ca urmare a cooptării mele în Direcţia Informaţii. Natura
serviciului în care am lucrat m-a pus foarte des în contact cu
generalul Nicolau Sârghie, pe care, din capul locului îl
caracterizez ca pe un om extraordinar. În perioada respectivă,
„cooperarea şi prietenia” foarte strânse cu U. R. S. S. Ni se
păreau oarecum „fireşti”, deşi stânjenitoare.
În ceea ce îl priveşte pe generalul Nicolau Sârghie, îmi asum
riscul de a afirma că toţi ofiţerii şi subofiţerii de informaţii care au
prestat servicii sub comanda lui îi păstrează un respect şi o
amintire dintre cele mai luminoase. Acest om a fost un spion
profesionist şi anume unul de înaltă clasă. Cunoscător a mai
multor limbi străine, purtător al unei culturi impresionante, era şi
un pasionat sportiv. Cuvântul său era simplu, direct, iar logica de
fier. Apărea şi vorbea foarte rar în public, dar atunci când o făcea
lăsa urme adânci. Deşi era de o statură impunătoare, trecea
nevăzut printre oameni. Era extrem de modest, total lipsit de
ostentaţie şi de spirit de partid. Ceea ce le pretindea el ofiţerilor şi
subofiţerilor Direcţiei Informaţii era profesionismul şi rezultatele
concrete. Nu l-am auzit niciodată să lanseze chemări lozincarde
în numele partidului. Avea un ochi de vrăjitor în depistarea
ofiţerilor talentaţi pentru activitatea de spionaj, pe care îi promova
şi proteja.
Dimensiunea umană a personalităţii generalului Nicolau Sârghie
era surprinzătoare. Îi cunoştea pe toţi ofiţerii din subordine şi
situaţia familială a acestora. Dacă cineva era bolnav (ofiţer sau
membru de familie), el ştia şi avea grijă ca acesta să primească
cele mai bune medicamente de import, pe care el însuşi le
comanda. Dacă erau performant, şansele de a fi recompensat cu
un ceas valoros de import erau foarte mari. Pentru că se folosea
mult ţinuta civilă, ofiţerii cu familie numeroasă primeau gratuit
cupoane de stofă.
Generalul Nicolau Sârghie nu scăpa niciun prilej pentru a ajuta
orice persoană din statul de încadrare al Direcţiei, începând cu
femeile de serviciu, atunci când interveneau evenimente
deosebite în viaţa acestora, cum ar fi căsătoria, naşterea unui
copil sau un deces în familie.
Cei care lucram în compartimentele operative am avut şansa de a
primi îndrumări profesionale de la acest om, ce ne-a marcat
pentru tot restul vieţii. Toţi ştiau că este evreu rus, dar cine este
om de valoare rămâne de valoare, indiferent de originea lui
etnică.
Printre serviciile aduse de acest om României, aş aminti doar
aducerea în ţară pe căi ilicite, în urma unor acţiuni operative de
înaltă fineţe, a primei fabrici de tranzistoare existente în jumătatea
de est a Europei. Chiar şi numai pentru această faptă, generalul
Nicolau Sârghie merită un loc în istoria serviciului de informaţii al
Armatei României.
Despre personalitatea şi acţiunile deosebite desfăşurate sub
conducerea generalului Nicolau Sârghie a scris cu măiestrie Titu
Simon, un ofiţer de elită al Direcţiei Informaţii, în cartea „Din
culisele serviciilor secrete româneşti. Pacepa. Quo Vadis?”, Casa
Editorială Odeon. Pentru generalul Nicolau Sârghie, România a
devenit patria adoptivă, în care şi-a găsit loc de veci în anul 1990.
Fără prea mult efort de cercetare, am găsit multe asemănări între
generalul Nicolau Sârghie şi generalul Pavel D. Kiseleff (1788–
1872) în ceea ce priveşte slujirea unor interese româneşti.
Am făcut această paranteză fără a renunţa la ideea că rusificarea
şi evreizarea serviciilor secrete ale României, în anii de după cel
de-al doilea război mondial, a fost un proces nefast, cu armări
negative pentru interesele supreme ale ţării. Ca ţară înfrântă în
război şi cu trupe de ocupaţie pe teritoriul său, pentru România,
evitarea acestui proces a fost imposibilă. A fost, însă, un proces
acceptat sub presiuni şi nu îmbrăţişat.
Până în anul 1964, influenţa rusească în serviciile secrete, în
armată şi în alte instituţii de stat ale României a fost menţinută
prin încadrarea în funcţiile-cheie din acestea a unor cadre cu
studii în U. R. S. S. Este imposibil de demonstrat că toţi cei care
au studiat în U. R. S. S. Au fost recrutaţi şi au devenit agenţi ai K.
G. B. Şi G. R. U. Acest lucru nici nu ar fi realizabil. Cred că marea
majoritate a românilor sunt cinstiţi şi greu de recrutat, dar îmi este
imposibil să admit că nu s-au găsit şi lepădături dornice de putere
şi avantaje materiale care s-au lăsat recrutate şi au ajuns în
funcţii înalte. Sunt convins că şi în zilele noastre, în structurile de
stat ale României, operează agenţi, reactivaţi, ai fostului K. G. B.,
probabil în mediul celor mai înfocaţi „anti-comunişti” şi
„reformatorilor” care au adus economia ţării la sapă de lemn.
Aş fi supărat pe ruşi dacă ceea ce au faut ei în România în
perioada istorică a socialismului nu ar fi o practică universală.
Exact ceea ce au făcut ruşii în jumătatea de est a Europei, au
făcut şi americanii în jumătatea de vest a acesteia. Au existat
doar deosebiri de nuanţă, dar nu şi de esenţă.
În Republica Federală a Germaniei, americanii şi-au impus
influenţa şi controlul chiar şi până la nivelul grădiniţelor de copii,
pentru a-i „americaniza”.
După anul 1989, România a fost tratată, de către S. U. A. Şi aliaţii
săi din cadrul N. A. T. O. Tot ca ţară învinsă în război. Penetrarea
serviciilor vitale ale României de către C. I. A., M. I.6, Mossad, B.
N. D., D. G. S. E. Respectiv S. U. A., Marea Britanie, Israel,
Germania, Franţa nu s-a mai făcut în stilul rusesc, adică cu
cişmele, ci mult mai rafinat, mai puţin vizibil, în principal prin
agenţii de influenţă, dar cu aceleaşi rezultate.
După anul 1989, ca şi după 1945, o serie de poziţii-cheie în
instituţiile statului au fost ocupate, printr-un asalt general, de
elemente etnice evreieşti. Silviu Brucan umbla prin rezervele
strategice ale statului ca în propria lui cămară şi ne „convingea”
că n-a găsit mai mult de 16 milioane de tone de cereale.
Întâiul prim-ministru al României din epoca post socialistă a fost
tot un evreu. Acest lucru nu m-ar fi deranjat, pentru că vorbesc în
nume absolut personal, dacă Petre Roman ar fi fost un prim-
ministru de talia lui Benjamin Disraeli (1874–1880), tot evreu dar
care a adus imense servicii Marii Britanii.
Ce a adus Petre Roman României? Distrugerea industriei şi a
agriculturii şi aservirea ţării unor interese străine. Iată ce au adus
Petre Roman» şi locotenenţii săi din Partidul Democrat României!
Ieşirea lipsită de glorie a lui Petre Roman din viaţa politică este o
confirmare a falimentului total a tot ceea ce el a reprezentat în
fruntea unui partid dominat de elemente etnice evreieşti.
Nu trebuie să te numeşti Corneliu Vădim Tudor ca să constaţi că,
din nefericire, în rândul celor care au adus imense prejudicii
economiei româneşti, finanţelor ţării, intereselor a milioane de
oameni, o serie de cetăţeni români şi străini de naţionalitate
evreiască au bătut orice recorduri;
Atunci când m-am referit la asemenea gangsteri ca Sorin Beraru,
Ioana Maria Vlas şi alţii care şi-au găsit sanctuar în Israel, n-au
fost sub efectul unor sentimente antisemite. Dar a trece cu
vederea jaful de la Fondul Naţional de Investiţii, care a bulversat o
întreagă ţară, în care au fost implicaţi şi etnici evrei, numai de
teama de a nu fi taxat antisemit este, pe de altă parte, o dovadă
de laşitate. A nu recunoaşte aportul unor savanţi şi oameni de
cultură evrei la dezvoltarea civilizaţiei mondiale ar fi o dovadă de
incultură dar toate acestea nu pot fi amestecate.
Fiecare om, indiferent de etnie, trebuie judecat potrivit faptelor
sale. Un gangster sau mafiot rămâne ca atare şi este judecat ca.
Atare, indiferent de originea lui etnică.
Personal, am impresia că cei 22.000 de evrei din România ocupă
poziţii, în instituţiile-cheie ale statului, mult disproporţionat faţă de
cât ar fi normal în raport cu numărul lor. Aici nu este vorba de
antisemitism, ci de realităţi palpabile. Dacă toţi aceştia ar sluji
exclusiv interesele României, m-aş împăca şi cu această situaţie
nefirească. N-aş avea nimic împotrivă să avem în România
bancheri evrei de talia lui Mayer Anselm Rothschild şi a urmaşilor
săi, dar care să contribuie la înavuţirea acestei ţări şi nu la
jefuirea ei. Aş sta alături şi de un preşedinte al României de
naţionalitate evreu, dacă ar fi unui de talia lui Abraham Lincoln,
care şi-a dat viaţa pentru a împiedica destrămarea Statelor Unite
ale Americii.
N-am fost de acord şi nu voi fi niciodată cu acţiunea mareşalului
Ion Antonescu de trecere a liniei Nistrului, în 1941, cu cele două
armate ale sale. Trebuia să se oprească la limitele frontierei
istorice, aşa cum a procedat mareşalul Kaarlo Gustav Emil
Mannerheim al Finlandei. Îi port, însă, respect şi îl admir pentru
dorinţa lui arzătoare şi acţiunile pe care le-a avut în vedere pentru
„românizarea capitalului” în această ţară jefuită de secole şi
călcată în picioare de toţi. Mă întreb: de ce etnie sunt „americanii”
care ţin cu orice preţ să stingă focul furnalelor de la Reşiţa?
Pentru cei care vor să cunoască modul în care a fost penetrată
România şi presiunile enorme ce s-au. Exercitat asupra ei după
1989, recomand cartea „Assessing Democracy Assistance: The
case of Romania” („Evaluarea asistenţei democratice: Cazul
României”), scrisă de Thomas Carothes, fost înalt demnitar la
Departamentul de Stat al S. U. A., profesor universitar la
Universitatea din California, politolog de talie mondială, apărută la
Editura „Carnagie Endowment Book”, Washington, 1996. Într-o
formulare mai apropiată de adevăr, cartea s-ar putea intitula
„Războiul C. I. A. Contra României” impresionează sinceritatea şi
obiectivitatea analistului american, care a văzut evoluţiile din
România post-socialistă mai bine decât toţi „analiştii” de la
posturile de televiziune din Bucureşti luaţi la un loc.
Trădătorii ― mai răi decât agenţii străini
În cazul evreilor şi ruşilor impuşi, prin forţa regimului de ocupaţie,
în organele secrete ale României din perioada postbelică mai
existau totuşi spaţii de manevră şi pentru elementele româneşti
majoritare, adică pentru cei care prestau munca propriu-zisă.
Corpul străin genera anticorpi şi putea fi limitat în prerogativele şi
acţiunile sale dăunătoare.
Cu trădătorii lucrurile stau cu totul altfel. Aceştia acţionează din
umbră, lovesc pe la spate, subminează elementele-cheie ale
structurilor de informaţii şi le anihilează acţiunile pe termen lung.
Efectele trădării pot fi comparate cu accidentele vasculare grave
care provoacă paralizie şi moarte.
Serviciile de informaţii ale României din perioada socialismului de
stat au suferit câteva asemenea grave accidente.
Cel mai grav à fost cel provocat de generalul Mihai Pacepa, omul
de casă al familiei Ceauşescu, locţiitorul tehnic al şefului Direcţiei
de Informaţii Externe. Acesta a reuşit să fugă şi să se pună sub
protecţia C. I. A., al cărui agent era, în august 1978, când a fost
pe punctul de a fi arestat, ca urmare a demascării lui. Reuşita
fugii acestuia nu poate avea decât o singură explicaţie verosimilă
şi anume prezenţa în structurile organelor securităţii româneşti cel
puţin a unui alt trădător, care l-a avertizat pe Mihai Pacepa. Au
urmat alte trădări grave, precum cea a comandorului de marină
Nicolae Luca, fost ofiţer în Direcţia Informaţii Militare şi ataşat
militar la Sofia, care a fugit de la post în S. U. A., via Salonic-
Roma-Washington, în anul 1981, a locotenent-colonelului Liviu
Turcu, din Direcţia de Informaţii Externe a Securităţii, fugit în S. U.
A. În 1988, cazul spionului Mircea Răceanu, diplomat de carieră
la Ministerul Afacerilor Externe, demascat şi judecat în anul 1989,
dar salvat şi recuperat de C. I. A. După evenimentele din
decembrie 1989 şi alţi trădători de neam mai puţin semnificativi.
Românii de bună credinţă, patrioţi şi răbdători, dar cu privirile în
pământ, datorită celor cinci secole de stăpânire străină, nu vor
percepe, poate niciodată, dimensiunile dezastrului provocat de
Mihai Pacepa şi ceilalţi trădători din tagma lui.
După anul 1978, activitatea de informaţii externe, atât în plan
politico-economic, cât şi militar, a fost practic paralizată. Au fost
distruse, neutralizate sau abandonate reţelele de agenţi şi
colaboratori deconspirate de către trădătorul Pacepa şi cei de-o
seamă cu el, acestora spulberându-li-se cariera şi viaţa.
Trădarea generalului Pacepa şi a comandorului Nicolae Luca a
avut efecte devastatoare şi asupra Direcţiei Infirmaţii a Armatei
României. A avut loc eliminarea succesivă a posturilor de ataşaţi
militari din toate statele lumii care prezentau interes. Ar putea
părea incredibil dar, în ultimii 10 ani ai dictaturii lui Nicolae
Ceauşescu, armata României nu a mai dispus de niciun ofiţer de
informaţii şi de nicio sursă umană de informaţii în capitale precum
Moscova, Paris, Roma, Londra, Atena, Ankara, Sofia, Varşovia,
Berna, Cairo, Bonn, Washington, Bagdad, Beijing şi altele.
În această perioadă dezastruoasă din istoria serviciilor de
informaţii ale României, vidul de cunoaştere a fost suplinit, pe
măsura forţelor şi mijloacelor de care dispuneau, de către ofiţerii
şi subofiţerii din cercetarea radio a armatei. Acest serviciu invizibil
dar veşnic în alertă şi pe linia întâi a „războiului secret” a constituit
şi constituie şi în zilele noastre partea de elită a cercetării
strategice româneşti.
Aici, am întâlnit cercetaşi radio şi analişti militari de incontestabilă
valoare, dar de ale căror estimări, concluzii şi previziuni arareori
s-a ţinut cont. Se pare că aceasta este o boală generală la
politicienii din toate statele lumii.
De la un asemenea cercetaş radio cu experienţă de război, atât
pe frontul de est, cât şi pe cel de vest, am învăţat meseria de
radiotelegrafist, pe care am utilizat-o în anii ’60 pe timpul unei
misiuni în Extremul Orient.
După propria estimare, promoţiile care au dus greul luptei în anii
cumpliţi ai Războiului Rece pe „frontul undelor” au fost 1957 ş
1958, cotata ca „promoţii de aur” ale genului de armă.
După evenimentele din istoricul an 1989, serviciile de informaţii
ale României au fost trecute prin alte „furci caudine” sub sloganul
„reformei”, la inspiraţia unor factori de influenţă externă, au fost
eliminate, sub diferite pretexte şi ultimele elemente profesioniste
care au supravieţuit epurărilor succesive de după anul 1978. Spre
deosebire de noi, românii, care am fost întotdeauna mai ortodocşi
decât patriarhul de la Constantinopol, Ungaria nu şi-a lezat cu
nimic serviciile de informaţii de care dispunea. Au fost schimbaţi
doar şefii de direcţii şi locţiitorii acestora/Aceasta este una din
cauzele pentru care ungurii ne bat pe toate fronturile, inclusiv în
propria noastră ţară.
După anul 1996, când s-a votat „schimbarea” şi în fruntea statului
român au ajuns politicieni (într-o formulă imposibilă de coaliţie)
dintre cei mai puţin calificaţi din câţi a avut România de la apariţia
ei pe harta Europei, serviciile secrete ale ţării au devenit un fel de
„societăţi deschise” în care consilierii străini (spioni de profesie)
au avut acces după cum au dorit!
Preşedintele României, Emil Constantinescu, l-a reabilitat pe
infamul trădător Mihai Pacepa iar. Acesta îşi valorifică înscrierile
toxice în librăriile din Bucureşti ca în bazarul din Istanbul.
În cazul guvernării C. D. R.― iste din România, sub patronajul lui
Emil Constantinescu, instalat la Palatul Cotroceni pe post de
preşedinte în anii 1996–2000, s-a confirmat, încă o dată, un
adevăr universal şi anume acela că: „Atunci când conduc
nepricepuţii, nemernicii mişună pe toate Uliţele”.
Guvernanţii cu cine Votează?
Naţiunea şi statul român au ajuns într-o situaţie în care nu ar mai
trebui să se teamă de efectele acţiunilor serviciilor străine de
spionaj, care, oricum, au pătruns acolo unde au interese, ci mai
degrabă de acţiunile propriilor guvernanţi. Iată un caz real, foarte
semnificativ, în acest sens.
În ultima perioadă a guvernării C. D. R.― iste, o personalitate
marcantă ce ţinea de sistemul naţional de apărare, siguranţă
naţională şi ordine publică, profesionist în materie, nu om politic, a
efectuat o vizită oficială în S. U. A., pentru un schimb de
experienţă. Deşi sunt zgârciţi până la Dumnezeu, americanii ştiu,
totuşi, să fie gazde excelente atunci când au interes. Am lucrat
nemijlocit cu aceştia cel puţin 20 ani. În ceea ce-l priveşte pe
demnitarul român, vizita s-a derulat în condiţii şi cu rezultate
excelente, până la un moment dat. Este vorba de un moment al
discuţiilor purtate la Departamentul de Stat al S. U. A., instituţie
de acoperire pentru foarte mulţi ofiţeri de informaţii din C. I. A. Un
asemenea „oficial” l-a interpelat, direct şi fără menajamente, pe
demnitarul român cu expresia: „Domnule, suntem informaţi că
România vinde armament unor state supuse embargoului O. N.
U., ceea ce este inadmisibil. Românul nostru, om cu multă
experienţă în domeniul relaţiilor externe nu s-a arătat nici surprins
şi nici indignat, ci cu un zâmbet larg i-a replicat: „Domnule, nu
cred că este bine să luaţi drept informaţie tot ce se scrie în presa
din România. A urmat replica oficialului american: „Stimate domn,
dacă această informaţie ne-ar fi parvenit din presa din România
sau din presa americană, vă asigur că nu am fi luat-o în
consideraţie, dar această informaţie ne-a parvenit de la un
membru al guvernului de la Bucureşti, aşa că suntem obligaţi s-o
luăm în consideraţie”. Deşi şi-a păstrat calmul, demnitarul român
a simţit cum cade cerul pe el. Se aştepta la oricare altă replică din
lume, numai la aşa ceva nu. După ce s-a recules în timp scurt,
gândind şi la apărarea demnităţii naţionale, demnitarul român a
făcut următoarea remarcă: „Cred că doar statele care nu produc
arme nu caută să le vândă mai ales în zonele supuse
embargoului, unde preţurile sunt de două trei ori mai mari. Dacă
nu mă înşală memoria, chiar fostul preşedinte al S. U. A., Ronald
Reagan, era să fie judecat de Congresul american pentru că a
autorizat vânzări masive de armament către Iran, în condiţiile unui
embargo total, votat chiar de către Congresul S. U. A.”. Este
vorba de celebra afacere 11 Iran gate”, din 1987–1988, care a
făcut înconjurul lumii.
În faţa unei asemenea replici „oficialul” american a schimbat
repede vorba, trecând-o pe glume şi totul a reintrat în normal.
Rana însă a rămas deschisă şi dezamăgirea demnitarului român
faţă de modul în care sunt. Apărate interesele României chiar de
către unii membri ai guvernului a fost profundă. De cine să te mai
aperi? Ce viitor poate avea o naţiune care are chiar la nivelul
guvernului oameni politici vânduţi?
Conducerea României ignoră profesioniştii?!
Având o experienţă de 30 ani neîntrerupţi în cadrul Direcţiei
Informaţii a Armatei, furtuna care a răscolit România după
revoluţia antitotalitară din decembrie 1989 nu mă putea lăsa
insensibil, mai ales că am şi anticipat-o, în linii mari, cu ani în
urmă. Fără a pretinde absolut nimic în schimb, în iulie 1990, m-
am decis să ofer o mână de ajutor noului regim politic din
România, în domeniul în care mă simţeam competent şi anume în
cel al structurilor de informaţii. Animat de cele mai bune intenţii,
ba chiar înflăcărat de un oarecare simţământ patriotic am întocmit
o lucrare destul de amplă, intitulată „Studiu cuprinzând unele
consideraţii, idei şi evaluări cu privire la situaţia politică
internaţională actuală şi de perspectivă şi necesitatea
perfecţionării serviciilor secrete ale României.
În sinteză, au fost subliniate următoarele aspecte şi dimensiuni
ale cadrului internaţional:
Transformările profunde şi total neanticipate, de ordin politic,
economic, ideologic, social şi militar, din imensul spaţiu euro-
asiatic delimitat de frontiera inter-germană şi Vladivostok, au pus
capăt epocii Războiului Rece şi au marcat intrarea Omenirii într-o
nouă epocă. Este vorba de o epocă a haosului, la sfârşitul căreia
se va naşte o nouă lume, cu o nouă ordine politică şi economică
şi chiar cu noi frontiere.
Unificarea celor două Germanii, fenomen ce a surprins întreaga
Europă, producându-se cu 30–50 ani mai devreme decât îl
anticipau cei mai optimişti analişti politici, a schimbat nu numai
faţa Europei, ci şi a Lumii. În urma acestui proces, vor avea loc
multe evenimente greu de anticipat.
Au dispărut delimitările sferelor de influenţă din Europa,
statornicite la Teheran, Yalta şi Potsdam, s-au creat vacuumuri de
putere, ceea ce va declanşa lupta pentru retrasarea acestora, în
consonanţă cu noul raport de forţe.
Subminarea rolului şi locului celor două super-puteri, S. U. A. Şi
U. R. S. S., a blocurilor militare create de acestea şi, pe această
bază, dispariţia sistemului politic „bipolar”, care a susţinut lumea
epocii Războiului Rece.
Manifestarea unor tendinţe centrifuge în sânul blocurilor militare
din Europa, conturarea unor noi grupări de state, în funcţie de
noile lor. Interese, puse în lumină sau favorizate de noua
conjunctură politico-militară din Europa.
Apariţia unor stări fluide periculoase şi de incertitudine, în special
în Europa de Sud-Est, mai ales în ceea ce priveşte garantarea
frontierelor şi chiar existenţa unor state, dacă se are în vedere
situaţia din R. S. F. Iugoslavia.
Dispariţia frontierei inter-germane şi a Zidului de la Berlin slăbeşte
mult, dacă nu chiar goleşte de conţinut, prevederile Actului Final
de la Helsinki privind recunoaşterea şi garantarea frontierelor
stabilite în Europa ca urmare a rezultatelor celui de-al doilea
război mondial. Probabil că fiecare frontieră din centrul şi estul
Europei va trebui să fie reconfirmată şi garantată. România nu va
putea face excepţie de la această situaţie:
Accentuarea şi accelerarea tendinţelor de integrare pe plan
european în cadrul Uniunii Europei Occidentale şi ieşirea acestei
puternice organizaţii economice de sub tutela S. U. A.
Manifestarea unor ample mişcări naţionale şi etnice între fostele
state socialiste, în interiorul acestora şi mai ales în cadrul U. R. S.
S., apreciate ca un pericol la adresa reformelor economice şi
politice în curs de desfăşurare, precum şi la cea a stabilităţii
generale în Europa. Întreaga Peninsulă Balcanică şi arcul
geopolitic cuprins între Marea Baltică şi Marea Caspică se
caracterizează printr-un pericol potenţial de conflicte armate
(previziune care, din nenorocire, s-a confirmat dincolo de orice
aşteptări).
În studiul ce a fost înaintat preşedintelui României, domnul Ion
Iliescu, am făcut şi alte aprecieri care nu şi-au pierdut din
actualitate nici după mai bine de un deceniu, pe care le
reamintesc succint.
Terminarea Războiului Rece ridică o întrebare firească şi anume:
cine a câştigat şi cine a pierdut războiul? Cercurile conducătoare
din cele două superputeri, protagoniste principale, S. U. A. Şi U.
R. S. S., Gorbaciov şi Bush (tatăl) au adoptat aprecierea potrivit
căreia nu ar exista „nici învingători şi nici învinşi”. Analizând însă
situaţia reală, atât a S. U. A., cât şi a U. R. S. S., în raport cu
celelalte mari centre de putere ale lumii (Japonia şi R. F.
Germania), nu este greu de constatat că cele două superputeri,
epuizându-se reciproc într-o fantastică cursă a înarmărilor, de
dominaţie a lumii, de subminare reciprocă a poziţiilor, au sfârşit
prin a da câştig de cauză fostelor state înfrânte. În cel de-al doilea
război mondial, adică tocmai Japoniei şi Germaniei. Poziţiile S. U.
A. În Europa şi în lume s-au diminuat foarte mult, iar U. R. S. S.
(care încă nu se dezmembrase) a devenit o putere economică de
mâna a doua. Atât S. U. A., cât şi U. R. S. S. Domină lumea
contemporană în special pe plan militar, datorită uriaşului lor
arsenal nuclear. Programele de dezarmare nucleară concepute
de cele două superputeri vor fi implementate de aşa natură încât
această dominaţie să fie menţinută.
Până la sfârşitul mandatului său, preşedintele G. Bush (tatăl) şi-a
schimbat părerea, declarând S. U. A. „Învingătoare absolută în
Războiul Rece”.
Terminarea Războiului Rece, trecerea de la confruntare la
cooperare, dispariţia „pericolului comunist”, pe baza căruia a fost
întreţinută atmosfera unei epoci aberante, fac superfluă existenţa
celor două blocuri militare, N. A. T. O. Şi Tratatul de la Varşovia.
Dintre acestea, s-a dezintegrat rapid Tratatul de la Varşovia, chiar
mai rapid decât ar fi dorit-o însăşi lumea occidentală, în frunte cu
S. U. A.
Este firesc să fie aşa, deoarece acest bloc militar a fost utilizat
pentru menţinerea dominaţiei sovietice în ţările membre (Berlin-
1953, Ungaria-1956, Cehoslovacia-1968) şi mai deloc pentru
confruntări cu Occidentul.
N. A. T. O. Se va dezintegra ceva mai, târziu, trecând printr-un
proces de atrofiere, pe măsură ce Occidentul se va convinge de
caracterul ireversibil al reformelor din centrul şi estul Europei,
precum şi al slăbirii poziţiilor S. U. A. În Europa.
Ce au pierdut şi ce au câştigat cele două superputeri în raporturile
lor directe la încheierea Războiului Rece?
Cel puţin pentru o perioadă de timp (două decenii sau mai mult),
raportul de forţe pe plan economic, tehnico-ştiinţific şi politico-
diplomatic va fi de partea S. U. A. Şi a principalilor săi aliaţi
occidentali.
Ruşii vor ţine, în continuare, în „şah” Occidentul, cu arsenalul
nuclear de care dispun, concomitent cu refacerea puterii
economice, aflată în prag de colaps.
Moscova va stimula şi exploata la maximum tendinţele centrifuge
dintre S. U. A.şi aliaţii săi occidentali. Prezenţa militară a S. U. A.
În Europa se va diminua treptat, până la eliminarea ei totală, ceea
ce în plan strategic a constituit un obiectiv major pentru ruşi.
Poziţiile S. U. A. Vor cunoaşte o restrângere continuă,
concomitent cu creşterea concurenţei pe măsura realizării
integrării economice, politice şi de securitate a Europei
Occidentale şi a creşterii cooperării dintre Europa de Vest şi
Europa de Est.
În cercurile politice influente din S. U. A., există puternice temeri
faţă de perspectiva unei Europe dominată economic de Germania
unificată. Coşmarul Washingtonului este posibilitatea unui
condominion ruso-german. La aceasta aş adăuga, în anul 2001,
proverbul românesc: „De ce ţi-e frică, nu scapi”.
Europa Occidentală va juca, în spaţiul U. R. S. S., un rol mult mai
mare decât l-ar dori Washingtonul.
În contextul marilor probleme pe care şi le propun a le „rezolva” S.
U. A., U. R. S. S., Germania, Japonia, Anglia şi Franţa, ţărilor mici
şi mijlocii din Centrul şi Estul Europei li se atribuie un rol minor.
Acestea vor fi tratate ca ţări înfrânte în Războiul Rece.
Acord secret Bonn ― Budapesta?
Un eveniment de o excepţională importanţă pentru Europa, în
general şi pentru România, în special, îl reprezintă unificarea
Germaniei. Evenimentul i-a surprins într-un mod neplăcut pe
învingătorii în cel de-al doilea război mondial, sub toate aspectele.
Dispariţia fulgerătoare a Republicii Democrate Germane şi
încorporarea acesteia în R. F. Germania este tot un produs al
schimbărilor în raportul de forţe pe plan european, de data
aceasta în favoarea R. F. Germania.
Un analist lucid nu poate fi dus în eroare în ceea ce priveşte
caracterul „spontan”, neaşteptat, al procesului reunificării
Germaniei. Mai mult ca sigur, evenimentele care au condus là
hemoragia de populaţie din R. D. Germană, prin frontiera
deschisă dintre Ungaria şi Austria, căderea Zidului de la Berlin,
fuziunea monetară etc. Au fost acţiuni bine gândite, planificate din
timp şi declanşate la momentul oportun, în cadrul cărora serviciile
secrete vest-germane au jucat un rol major.
Pentru România şi situaţia sa în viitor, rolul jucat de Ungaria în
catalizarea procesului de unificare a Germaniei este foarte
important. Este foarte posibil ca deschiderea frontierei dintre
Ungaria şi Austria, prin care au fugit în Vest sute de mii de est-
germani, să se fi făcut în baza unui acord secret dintre Budapesta
şi Bonn. Trebuie studiate sub toate aspecte rolul pe care şi-l
arogă Ungaria în „declanşarea” procesului reunificării Germaniei,
graba cu care a acţionat pentru lichidarea Tratatului de la
Varşovia, a C. A. E. R. Şi recompensele la care se aşteaptă în
schimbul acestora. Concluzia ce s-ar putea desprinde pentru
România ar putea fi aceea că, Ungaria, la momentul potrivit, ar
putea conta pe sprijinul politic şi de altă natură al Germaniei
reunificate, pentru a-şi alipi, dacă nu toată, atunci cel puţin o parte
din Transilvania.
Aşa cum s-a întâmplat întotdeauna în trecut, atât în primul, cât şi
în cel de-al doilea război mondial, alianţa dintre Ungaria şi
Germania a generat numai dezastre pentru România.
Integrarea europeană, dacă se va realiza cândva, nu schimbă
lucrurile. Ungaria mi va renunţa niciodată la pretenţiile sale
teritoriale faţă de România, pe care va căuta să şi le satisfacă în
împrejurări favorabile. Situaţia fluidă din Europa Centrală şi de
Est, pe fondul marilor transformări cu rezultate greu de anticipat
din această zonă, starea încă fragilă a instituţiilor de stat din
România, ar putea fi considerate de Ungaria ca împrejurări
favorabile.
„Pulberea” balcanică şi interesele României
În ceea ce priveşte Peninsula Balcanică, situaţia generală este
extrem de complicată, caracterizată de o stare economică mult
înapoiată faţă de Europa Occidentală şi cu probleme teritoriale,
etnice şi religioase moştenite de secole şi nerezolvate. Nu trebuie
uitat că, în toate ţările balcanice, regimurile democratice din
perioada interbelică au eşuat, mai ales în România, Bulgaria,
Iugoslavia şi Albania.
Amestecul străin masiv, ineficienţa, iresponsabilitatea, corupţia şi
incapacitatea claselor conducătoare au fost caracteristice pentru
toate ţările balcanice, între cele două războaie mondiale.
Dominaţia sovietică şi americană, regimurile totalitare şi dictaturile
militare din statele balcanice le-au separat şi mai mult unele de
altele, au condus la creşterea suspiciunilor, nerecunoaşterii şi
neîncrederii reciproce.
Problemele teritoriale.
― Îngheţate artificial după cel de-al doilea război mondial, ies la
lumină în toată complexitatea lor, mai mult sau mai puţin
recunoscute, în perioada actuală. Cele mai grave par a fi:
problema Transilvaniei între Ungaria şi România; problema
Basarabiei şi Insulei Şerpilor ― între România, Ucraina şi
Federaţia Rusă; provincia Kosovo ― între Iugoslavia şi Albania;
problema Macedoniei ― între Bulgaria, Serbia, Grecia şi Albania;
problemele Traciei, platformei maritime şi spaţiul aerian din Marea
Egee ― dintre Turcia şi Grecia.
La toate acestea, se adaugă alte probleme teritoriale de mai mică
intensitate, cum ar fi cele referitoare la Dobrogea (dintre Bulgaria
şi România), Voivodina (dintre Iugoslavia şi Ungaria) şi Banat
(dintre Iugoslavia şi România).
Luându-se în consideraţie toate aceste probleme, corelate cu
înapoierea economică a zonei şi cu procesul de democratizare
care va necesita mult timp, este greu de imaginat o integrare, în
următorii ani, a acestui spaţiu geopolitic în Europa Occidentală.
Chiar şi într-un viitor mai îndepărtat, fostele state socialiste de tip
totalitar din Peninsula Balcanică vor putea aspira cel mult la un
statut de asociate periferice, situate pe circumferinţa cea mai
îndepărtată de centrul dezvoltat al Comunităţii Economice
Europene.
În noua configuraţie politică a Europei, în general şi a cele din
centrul şi estul continentului în special, România va trebui să-şi
redefinească cu tărie, fără niciun fel de echivoc, interesele sale
vitale, interesele de importanţă deosebită şi interesele generale.
Din categoria intereselor vitale, nu trebuie să scape cele ce se
referă la garantarea integrităţii teritoriale a ţării, suveranităţii sale,
eliminarea decalajului economic ce ne desparte de statele cele
mai dezvoltate, supravieţuirea naţiunii române, a culturii şi
civilizaţiei sale.
Trebuie să ştim cu exactitate ce pericole ne ameninţă, din ce
direcţii, cu ce forţe şi cum să le facem faţă. În procesul de
regrupare a statelor, va trebui să ştim pe cine putem conta şi pe
cine nu. De interes vital este şi accesul României la sursele de
materii prime şi la pieţele de desfacere.
În categoria intereselor de importanţă deosebită intră relaţiile cu
statele vecine, evoluţia situaţiei din aceste state, raporturile cu
Europa Occidentală, problemele integrării şi viitorul sistem de
securitate în Europa după dizolvarea celor două blocuri militare,
relaţiile cu instituţiile financiare internaţionale, precum şi relaţiile
cu statele lumii bogate în resurse de materii prime.
În categoria intereselor generale ar intra raporturile României, sub
toate aspectele, cu restul lumii.
Toată această vastă problematică ce stă în faţa noii conduceri
legitime a României, împreună cu necesitatea eliminării unui uriaş
vacuum de informaţii ce afectează întreaga societate românească
fac necesară întărirea organelor vitale ale statului, consolidarea
instituţiilor sale, întărirea armatei, a organelor de siguranţă şi
informaţii, realizarea concilierii naţionale, a stabilităţii politice. Fără
acestea, România de mâine nu va putea nici progresa şi nici
supravieţui.
Sugestii pentru siguranţa României
Instaurarea unei democraţii autentice în România presupune în
mod necesar separarea puterilor legislativă, executivă şi juridică.
Acest principiu este obligatoriu şi pentru buna funcţionare a
serviciilor secrete ale statului.
Amplificarea rolului unui singur organ duce la monopolizarea
informaţiei, deformarea adevărului, manipularea opiniei publice,
fenomene specifice regimurilor totalitare şi dictatoriale.
Dimpotrivă, căutarea adevărului prin mai multe surse şi căi,
independente unele de altele, dar armonios coordonate la nivel
superior, amplifică frontul de lucru, măreşte şansele de
cunoaştere şi de luare a unor decizii în cunoştinţă de cauză.
Cunoaşterea este o cale sigură de amplificare a puterii statului,
iar serviciile de informaţii au tocmai acest rol. Neglijarea rolului
acestora poate aduce prejudicii incalculabile statului şi naţiunii.
Într-un stat modern, organele de informaţii deservesc, cu
precădere, puterea executivă şi instituţia preşedintelui, acolo
unde acesta există şi are prerogative dincolo de cele pur
reprezentative.
Marile fundamentări de importanţă strategică naţională, de la o
etapă istorică la alta, vor trebui să fie apanajul instituţiei
prezidenţiale, care se va sprijini, în această misiune, pe datele,
informaţiile, sintezele, estimările şi prognozele elaborate de
comunitatea serviciilor de informaţii şi nu de către un singur
serviciu.
Conceptul de comunitate a serviciilor de informaţii desemnează
atât organele de informaţii (şi contrainformaţii) specializate, de
sine stătătoare, de nivel naţional, cât şi structurile specializate în
culegerea şi prelucrarea informaţiilor din cadrul celor mai
importante ministere, care vor trebui create. Este vorba de
Ministerul de Finanţe, Ministerul Justiţiei, Ministerul Comerţului
Exterior.
Vor trebui create organe de informaţii noi, cu vocaţie naţională,
eliberate de orice influenţe partizane de partid, de orice izme
ideologice, încadrate cu personal de înaltă calificare, din toate
mediile sociale, patrioţi adevăraţi, cu un înalt spirit de corp, gata
de orice sacrificii pentru interesele supreme ale României în
această viziune, am sugerat crearea următoarelor structuri şi
funcţii: Consiliul Naţional de Securitate ― ca organ de decizie
supremă în problemele apărării, securităţii interne şi ordinii
publice.
― Un Serviciu de Informaţii Externe ― cu vocaţie naţională,
subordonat şefului statului şi Consiliului Naţional de Securitate.
― Un Centru de Documentare activ, cu servicii de prelucrare şi
analiză, plus bibliotecă al Parlamentului României.
― O structură de informaţii şi analiză a Ministerului Afacerilor
Externe, un serviciu de informaţii al Ministerului de Finanţe, un
serviciu de informaţii al Ministerului de Interne, un serviciu de
informaţii al Ministerului Justiţiei, un serviciu de informaţii al
Ministerului Comerţului Exterior. Am mai sugerat crearea
„Centrului Naţional de Cercetare Radioelectronică”, patronat de
Ministerul Apărării Naţionale, organ existent în toate statele
dezvoltate ale lumii.
Ca funcţii şi organe de coordonare, le-am sugerat pe cea de
consilier prezidenţial pentru problemele de informaţii şi siguranţă
a statului şi Comitetul de coordonare, alcătuit din şefii serviciilor
de informaţii cu vocaţie naţională.
Totalitatea acestor servicii, dar mai ales Serviciul de Informaţii
Externe.
― Serviciul Român de Informaţii, Centrul Naţional de Cercetare
Radioelectronică şi Direcţia Informaţii Militare pot constitui
Comunitatea Serviciilor de Informaţii ale Statului, ca instituţii cu
legi şi statute bine determinate, independente unele de altele, dar
coordonate centralizat, la nivel superior, în concordanţă cu
obiectivele strategiei naţionale de apărare a ţării.
Am mai sugerat crearea, chiar şi în stil ad-hoc, nepermanent, a
unui cadru de estimări naţionale, unde să fie prelucrate şi
prezentate în formă finală, preşedintelui României, Consiliului
Naţional de Securitate şi Guvernului, informaţiile de cea mai înaltă
valoare culese de serviciile de informaţii autonome. Prin aceasta
s-ar fi materializat, la cel mai înalt nivel, existenţa Comunităţii
Serviciilor de Informaţii.
În studiul înaintat şefului statului, în anul 1990, am mai insistat şi
asupra altor aspecte şi sugestii, astfel:
Activitatea tuturor serviciilor de informaţii ale ţării, indiferent de
domeniul în care se manifestă, politic, economic, tehnologic,
militar, comercial, să fie cuprinsă într-o concepţie unitară de
cercetare strategică naţională şi coordonată prin directive ale
preşedintelui României, aprobate de Consiliul Naţional de
Securitate. Această activitate de mare importanţă şi sensibilitate
poate aduce o contribuţie esenţială la propăşirea economică a
ţării, la reducerea într-un timp mai scurt a decalajului ce ne
desparte de ţările dezvoltate. Să nu ne scape din vedere
niciodată faptul că serviciile de informaţii din ţările avansate şi mai
ales cele din S. U. A. Şi Japonia, au jucat şi continuă să joace un
rol imens în propăşirea lor economică şi tehnologică. Folosirea de
către sovietici a roadelor serviciilor de informaţii, cu precădere
pentru obţinerea supremaţiei militare, a fost plătită scump de
către U. R. S. S.
Pentru ca informaţiile de orice fel să aibă un rol în propăşirea
economică a României, va trebui creat un cadru juridic cu totul
nou privind regimul de circulaţie a informaţiilor.
Secretismul excesiv şi închistarea au constituit unele din
trăsăturile negative ale totalitarismului care au frânat dezvoltarea
societăţii româneşti sub toate aspectele.
Serviciile de informaţii ale României, atât naţionale, cât şi
departamentele, utilizând în proporţie de peste 95 % metode şi
surse legale de culegere de informaţii, documentaţii, mostre,
modele, etc., pot contribui la umplerea în timp relativ scurt a
vacuumului de informaţii din ţară.
Nu numai serviciile de informaţii, ci toate mediile româneşti care
vin în contact cu străinătatea ar trebui formate în spiritul studierii
şi culegerii de informaţii utile în domeniile lor de activitate de orice
natură, fie economice, manageriale, financiar-comerciale, de
producţie, tehnico-ştiintifice, de învăţământ etc. Toţi specialiştii şi
studenţii ar trebui să înţeleagă acest lucru. Trecerea la economia
de piaţă este imposibilă fără o largă bază de informaţii şi libera
circulaţie a acestora. Publicaţiile de specialitate din ţările
dezvoltate vor trebui obţinute pe baze permanente, studiate şi
exploatate, atât în mod centralizat de către elementele calificate
ale serviciilor de informaţii, cât şi de către cei direct interesaţi.
Utilitatea unei asemenea activităţi este ilustrată şi de faptul că; la
Agenţia Centrală de Informaţii (C. I. A.) din S. U. A., sunt
exploatate, în mod curent şi organizat, peste 250. 000 de
publicaţii din toate statele lumii. Cheltuielile în valută pe care le
presupune această activitate vor fi pe deplin compensate, ulterior,
prin rezultate concrete. Societăţile occidentale deschise Oferă
cantităţi enorme de informaţii de valoare în toate domeniile.
Depinde numai de noi să le căutăm, selecţionăm, prelucrăm şi
diseminăm în folosul dezvoltării tuturor componentelor societăţii
româneşti.
Nu trebuie uitat, însă, rolul esenţial al serviciilor de informaţii,
adică acela de a salvgarda interesele vitale ale României. Ar fi
exagerat să afirmăm că ţara noastră s-ar afla în faţa unui pericol
de război cu vreunul din vecinii săi. Nu este însă exagerat să
constatăm că ne găsim în faţa unor presiuni din exterior, a unor
încercări de destabilizare a situaţiei interne din România, de
provocare a unor tulburări etnice, de subminare a regimului politic
instaurat pe cale democratică şi, ceea ce este cel mai grav, de
revizuire a unor frontiere.
Iată de ce, în construirea noilor instituţii democratice ale ţării, o
atenţie deosebită va trebui să se acorde realizării, încă de la
început, a unor servicii de informaţii bine structurate, încadrate
într-o legislaţie fermă, strâns legate de interesele naţionale vitale,
care să nu poată fi contestate în nicio împrejurare şi care să dea
rezultate maxime.
Tot în anul 1990, am întocmit un studiu focalizat pe rolul şi
misiunile Direcţiei Informaţii Militare în noul context geopolitic din
Peninsula Balcanică, Europa de Est şi din lume, în urma
transformărilor survenite în anul 1989–1990. Acest studiu a fost
pus la dispoziţia şefului acestui organ de cercetare „strategică
externă din anul respectiv, general de divizie Marin Pancea şi
primului său locţiitor, colonel Decebal Ilina. Studiul aborda
aspecte concrete ale nevoilor de informaţii ale armatei României
într-o lume post-război rece, plină de incertitudini, instabilitate şi
surse potenţiale de conflicte. Din considerente profesionale, acest
studiu nu poate face obiectul unei prezentări detaliate.
Satisfacţia mea constă în aceea că cel puţin o parte din sugestiile
pe care le-am avansat au fost acceptate şi materializate în anii
următori.
Am elaborat aceste studii dintr-o pornire internă, voluntară, sub
imboldul unui anumit entuziasm şi a unei doze de încredere în
viitor, deşi mă aflam de peste doi ani în poziţia de ofiţer în
rezervă.
Am îndrăznit să abordez aceste studii, deoarece dispuneam de
informaţii, potenţial de analiză şi o experienţă destul de avansată,
ţinând cont că, timp de mai mulţi ani, în cadrul Direcţiei Informaţii
Militare, am coordonat activitatea de cercetare strategică în
spaţiul geopolitic al N. A. T. O. Nu am neglijat, însă, nici spaţiul
Tratatului de la Varşovia, în ciuda ordinului oficial care interzicea
activitatea de spionaj în „ţările frăţeşti”. În anul 1984 am realizat,
împreună cu ofiţerii ce nutreau aceleaşi convingeri, o „Sinteză
generală asupra Forţelor Armate ale U. R. S. S.care a fost
prezentată generalului Constantin Olteanu, ministrul Apărării de
atunci. În afară de surprindere, singura lui reacţie a fost aceea^ca
„sinteza” să fie păstrată în cel mai profund secret.
În acelaşi mod ilegal, contrar viziunii unor şefi şi mai ales a
politrucilor care ne sufocau, au fost realizate sinteze despre
armatele Ungariei, Bulgariei şi Iugoslaviei.
În acest fel, am urmărit să-i deprind pe colaboratorii mei apropiaţi
că, în spionaj, nu există nici aliaţi permanenţi şi nici inamici
permanenţi, ci numai interese permanente şi anume, cele ale
României. Am profunda convingere că în istoricul an 1989 aceste
sinteze despre „armatele frăţeşti” au fost utile.
Roman şi Stănculescu preferau divizarea serviciilor secrete.
Probabil că datorită studiilor pe care le-am elaborat în anul de
cumplite frământări 1990, cât şi din alte considerente, în februarie
1991 am fost cooptat în corpul de experţi şi consilieri ai
Preşedinţiei României. După o perioadă de testare de circa şase
luni, am fost încadrat permanent în rang de consilier şi şef al
Secretariatului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
De pe această poziţie, cooperând cu experţi de clasă, sub
coordonarea generalului de divizie Marin Pancea, devenit
consilier prezidenţial şi secretar al Consiliului Suprem de Apărare
a Ţării, am reluat, pe un plan superior problematica, din studiul
elaborat în 1990, a „Comunităţii Serviciilor de Informaţii. După ce
s-au făcut analize comparative cu serviciile de informaţii din S. U.
A., Marea Britanie, Franţa şi Germania, în luna mai 1991 a fost
supusă atenţiei Consiliului Suprem de Apărare a Ţării o
documentare privind „Necesitatea îmbunătăţirii activităţii serviciilor
de informaţii ale României prin crearea unor elemente de
coordonare, analiză, sinteză şi prognoză la nivel naţional”. În
esenţă, era vorba despre materializarea conceptului „Comunităţii
Serviciilor de Informaţii”.
După dezbateri deosebit de furtunoase, în cadrul cărora generalul
Marin Pancea a luptat din răsputeri împotriva ignoranţei unora şi
relei voinţe intenţionate a altora, propunerile avansate au fost
respinse. Cei care s-au opus cu cea mai mare înverşunare
perfecţionării activităţii, la nivel strategic naţional, a serviciilor de
informaţii ale României au fost Petre Roman şi generalul Victor
Atanasie Stănculescu, încă pe post de ministru al Apărării.
Apreciez că primul-ministru Petre Roman s-a opus, în bună
măsură, atât datorită ignoranţei sale şi în această materie, cât şi
datorită faptului că nu dorea sub niciun motiv întărirea
prerogativelor preşedintelui României de atunci, domnul Ion
Iliescu, faţă de care nutrea o ură viscerală.
În ceea ce-l priveşte pe generalul Stănculescu, acesta nu s-a
opus din ignoranţă, ci cu bună ştiinţă, din parşivismul politic ce l-a
caracterizat întotdeauna şi din ura faţă de o societate în care nu-
şi mai găsea locul. Victor Stănculescu face parte din tagma
generalului trădător Mihai Pacepa, pe care l-a şi susţinut în public.
Acest general de casă al familiei Ceauşescu, pe care a masacrat-
o în decembrie 1989, la Târgovişte, a comis şi alte acte
antinaţionale. Astfel, Acordul de cooperare militară dintre
România şi Ungaria, semnat de generalul V. A. Stănculescu în
anul 1990, fără avizul Ministerului Afacerilor Externe, este
singurul „document” în care sunt recunoscute „drepturile colective
ale minorităţii maghiare din România.
Acest „document” a fost semnat de către V. A. Stănculescu,
probabil şi sub efectele celebrului vin de Tokay. Acordul de
cooperare încropit de generalul V. A. Stănculescu se îmbină
armonios cu „Declaraţia de la Budapesta” din vara anului 1990,
semnată de ex-regele Mihai, de fiica Doinei Cornea, prin care se
recunoaşte comunitatea istorică a ungurilor şi românilor. Mai
trebuie să „recunoaştem” legitimaţiile de maghiari, impuse prin
lege de Parlamentul de la Budapesta în anul 2001 şi tot aşa,
încet-încet, vom ajunge să recunoaştem singuri „drepturile istorice
ale Ungariei asupra Transilvaniei” şi să acceptăm „federalizarea
României.
„Agentul KGB” Pancea ― ofiţer valoros şi. Antisovietic!
Pornind de la constatarea că, în anii ce au urmat încetării
Războiului Rece, în toate statele lumii dezvoltate (zona euro-
atlantică), precum şi în Federaţia Rusă, Ungaria, Polonia etc., s-
au luat măsuri de reorganizare, restructurare şi perfecţionare a
serviciilor de informaţii, generalul de divizie Marin Pancea a
propus rediscutarea în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, în
anul 1994 a problematicii legate de îmbunătăţirea activităţii
serviciilor de informaţii şi a altor instituţii care concură la siguranţa
statului, inclusiv prin crearea unor elemente de coordonare,
analiză şi prognoză la nivelul instituţiei prezidenţiale. Dezbaterile
s-au încheiat tot fără rezultate.
Am constatat cu stupoare că, ori de câte ori generalul Marin
Pancea lua iniţiative şi depunea eforturi pentru creşterea eficienţei
activităţii serviciilor de informaţii ale României, împotriva lui se
declanşau furibunde campanii de denigrare în presă. S-a mers
până acolo încât, în ziarele cunoscute pentru caracterul lor de
presă de scandal, de agenţi de influenţă şi manipulare a opiniei
publice, generalul Marin Pancea era prezentat, evident fără niciun
fel de dovezi, că este nici mai mult nici mai puţin decât „agent al
K. G. B.”.
Chiar şi după mai mulţi ani, spiritul de corp şi etica profesională
mă obligă să încerc a face lumină în acest caz de o revoltătoare
nedreptate.
Pe generalul Marin Pancea l-am cunoscut şi apreciat exclusiv în
plan profesional, pe parcursul multor ani de activitate în domeniul
cercetării strategice. A fost ataşat militar al Armatei României la
Belgrad, la Berna şi la Paris. A stat permanent în prima tranşee a
„războiului secret”. Prin funcţiile pe care le-am deţinut în Direcţia
Informaţii Militare, am avut acces nemijlocit la rezultatele cele mai
sensibile ale activităţii sale de cercetaş strategic. Pe această
bază, apreciez că generalul Marin Pancea a fost unul dintre cei
mai valoroşi ofiţeri de informaţii pe care i-a avut Armata României
în întreaga perioadă postbelică. L-am cunoscut ca pe un om cu
vederi antisovietice şi anti-K. G. B. Periculoase pentru propria-i
existenţă în epoca respectivă.
Cu ani buni înaintea evenimentelor din decembrie 1989, fiind
ataşat militar la Paris, generalul Marin Pancea a luat atitudine
activă împotriva dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. Mă întreb de ce
generalul Marin Pancea nu a fost declarat „agent al S. D. E. C. E
(Serviciul de spionaj al Franţei), întrucât ar fi fost mai verosimil. La
urma urmei, generalul Pancea Marin (pe atunci, colonel) a
petrecut nouă ani din viaţă la Paris, a fost şi este un mare
admirator al Franţei, „sora noastră cea mare”. Serviciile de
spionaj ale Franţei ar fi avut toate motivele din lume să se
mândrească dacă ar fi reuşit să recruteze un asemenea om. M-
am convins şi cu acest prilej, că, din tot ce există pe lume, numai
prostia şi răutatea omenească nu au limite.
Generalul Marin Pancea a fost „agent K. G. B” tot aşa cum Papa
Ioan Paul al II-lea a fost secretar general al P. C. U. S.
Despre aceste păreri şi aprecieri, generalul Marin Pancea va lua
la cunoştinţă numai dacă va citi cartea de faţă.
(Contra) spionajul românesc ― ignorat, persiflat şi politizat!
Problemele legate de „Comunitatea Serviciilor de Informaţii şi
perfecţionarea activităţii acestora au fost reluate în Consiliul
Suprem de Apărare a Ţării şi pe timpul mandatului de preşedinte
ale domnului Emil Constantinescu. De fapt, nici nu avea cu cine
să le discute, deoarece membrii C. S. A. T. Din anii guvernării C.
D. R.― iste erau mult mai străini de problemele aferente
serviciilor de informaţii decât cei ai guvernării P. D. S. R.― iste.
Rezultatele au fost pe măsură. Nu s-a întreprins absolut nimic.
Mai mult chiar, în ultimii ani, situaţia în acest domeniu a devenit
de-a dreptul tragi-comică.
Problemele serviciilor de informaţii, după ce au fost distorsionate
până la ridicol în presă, au fost abordate pe canalele de
televiziune în tot felul de „talk-show-uri” moderate de foşti activişti
de partid cu propaganda, travestiţi în „analişti”. Am asistat la o
ridicolă dezbatere pe această temă „moderată” de un actor de
comedie. Orice alte comentarii mi se par de prisos.
Am readus în actualitate, pe această cale, unele aspecte legate
de serviciile de informaţii ale României, care pot fi cunoscute de
marele public, din mai multe considerente.
În primul rând, pentru că, din 1991 şi până în prezent, nu am
sesizat progrese şi îmbunătăţiri pe această linie. Mai mult chiar,
se perseverează în grave erori de început. Faptul că în fruntea
serviciilor de informaţii cu vocaţie naţională, precum Serviciul
Român de Informaţii şi Serviciul de Informaţii Externe, au fost şi
sunt numiţi oameni politici de partid, constituie o imensă greşeală.
Cine a inspirat o asemenea soluţie a urmărit, în mod sigur,
paralizarea şi deprofesionalizarea acestor servicii. Oamenii politici
puşi în fruntea acestor servicii, chiar de s-ar jura pe sfânta cruce,
tot le vor folosi în scopuri înguste de partid. Conduse de oameni
politici, (Serviciile de informaţii ale oricărui stat din lume îşi pierd
ceea ce au mai de preţ şi anume autonomia profesională.
Dacă tot ne lăudăm că învăţăm din experienţa statelor
occidentale dezvoltate, atunci de ce nu am învăţat din experienţa
Marii Britanii, ţara cu cele mai vechi servicii de informaţii din
lume? În fruntea acestor servicii, din secolul al XVI-lea, de pe
timpul reginei Elisabeth I şi până la începutul secolului XXI, al
premierului Tony Blair, nu au existat niciodată oameni politici.
Ce fel de „echidistanţă politică” pot practica S. R. I. Şi S. I. E. În
condiţiile în care în fruntea acestora se perindă în mod constant
P. S. D.-işti, P. N. Ţ. C. D.-işti sau liberali?
Autonomia profesională cere ca serviciile de informaţii şi
siguranţă naţională să urmărească activitatea tuturor oamenilor
politici care deţin funcţii de răspundere în stat, deoarece tocmai
aici au loc şi cele mai mari şi mai devastatoare acte de trădare.
Dacă în fruntea S. R. I. Se află un membru al P. N. L., spre
exemplu, este greu de acceptat gândul că acest partid nu se va
sustrage oricărui control. În afară de aceasta, în toate manualele
de spionaj din lume, opoziţia politică de pretutindeni este
prezentată ca o sursă potenţială de informaţii pentru agenţii
străini. Ca atare, serviciile însărcinate cu siguranţa naţională
trebuie lăsate să-şi facă datoria.
În concluzie, este absolut necesar ca în fruntea serviciilor
speciale de informaţii şi de siguranţă naţională să fie numiţi
exclusiv oameni de profesie din cadrul acestora, după criteriile de
competenţă şi vechime în serviciu.
Oricare cetăţean al acestei ţări, care simte şi gândeşte normal, îşi
poate da seama că atacurile furibunde împotriva organelor de
securitate ale României, din perioada de după 1989, distrugerea
serviciilor de informaţii şi apoi refacerea lor pe baze
nefuncţionale, politizarea S. R. I. Şi S. I. E. Prin numirea în
fruntea acestora a unor oameni de partid, deschiderea frontierelor
atunci când acestea trebuiau închise, desfiinţarea oricăror forme
de control, economic şi financiar, eliminarea Curţii de Conturi din
procesul de privatizare, desfiinţarea U. M.0215 de informaţii din
Ministerul de Interne, toate la un loc, au făcut parte dintr-un plan
diabolic, elaborat până în cele mai mici detalii de către prădătorii
interni şi externi, pentru ca România să fie dezarmată, iar avuţiile
sale să fie jefuite ca în codru. Iată una din cauzele fundamentale
ale situaţiei dezastruoase în care se află România la începutul
secolului XXI.
România a devenit o ţară a paradoxurilor. În anii socialismului de
stat şi dictaturii lui N. Ceauşescu, nu aveam voie să spunem
nimic, dar s-a mai făcut câte ceva. În anii democraţiei de tip
satrapie, instaurată după revoluţia din decembrie 1989, putem
vorbi orice, dar nu se mai face nimic. În anul 1989, cu un produs
intern brut de circa 105,7 miliarde dolari România era
incomparabil mai aproape de performanţele economice ale
Uniunii Europene decât în anul 2001, când P. I. B, gravitează în
jur de 30 miliarde dolari. Cu alte cuvinte, bolboroselile oamenilor
politici cu privire la aderarea laN. A. T. O. Şi integrarea în
Uniunea Europeană n-au absolut nicio acoperire, atâta timp cât,
în ultimii 12 ani, România s-a deplasat exact în sens opus
atingerii acestor obiective. Probabil că am fost dirijaţi cu
premeditare în acest sens. Era de datoria serviciilor de informaţii
ale ţării să descopere şi să facă lumină în aceste probleme de
interes vital.
După 1989, pe fondul adâncirii generale a crizei societăţii
româneşti, a fost adâncită şi criza serviciilor de informaţii ale
României şi nicidecum rezolvată, aşa cum se pretinde oficial.
Dacă Ministerul de Finanţe al României ar fi dispus de un serviciu
secret de informaţii, puternic şi de un înalt profesionalism, cum
este cel de care dispune Ministerul de Finanţe din S. U. A. (mult
mai puternic decât C. I. A.), fenomene cu care ne-am făcut de
râsul Europei, precum Caritas de la Cluj şi F. N. I., cu jefuirea a
milioane de oameni creduli, nu s-ar fi produs.
Garda Financiară din România este un fel de pisică cu clopoţei
care încearcă să prindă şoareci. Reprofesionalizarea serviciilor de
informaţii şi siguranţă naţională şi depolitizarea urgentă a
acestora constituie o condiţie esenţială a statalităţii în România.
Cea mai vitregită armată din Europa
Evenimentele de ordin politic şi militar din România din perioada
post-socialistă pun în lumină existenţa unei profunde crize în
cadrul armatei.
Orice încercări de a ignora, de a subestima sau masca, sub o
formă sau alta, această criză, ce se manifestă pe multiple planuri
în cadrul subsistemului militar al societăţii, nu poate duce decât la
adâncirea ei, cu consecinţe dintre cele mai grave pentru
interesele fundamentale ale existenţei de stat a României.
Când a început, cum a evoluat, pe ce planuri se manifestă şi care
ar fi căile de soluţionare a crizei existente în armata română,
constituie o problemă de importanţă capitală pentru naţiunea
noastră, în perioada actuală şi în anii viitori, ce va trebui abordată
cu maximum de atenţie, de către oameni de înaltă specialitate, în
cadrul unor foruri competente existente sau care vor fi create în
viitor în acest scop.
O primă fază a crizei armatei române a început odată cu
implicarea României în cel de-al doilea război mondial, împotriva
voinţei şi intereselor poporului român. Dezmembrarea statului
român, în 1940, prin cedarea părţii de nord a Transilvaniei, a
Basarabiei şi Cadrilaterului au traumatizat puternic armata, în
special corpul său de comandă, acestea fiind cedate fără
rezistenţă armată.
Odată cu declanşarea operaţiunilor militare de la 22 iunie 1941,
pe frontul de est, împotriva U. R. S.5., alături de armatele
germane, armata română a intrat într-o epocă de apocalips.
Desigur, niciun român de bună credinţă nu va dezaproba acţiunile
armatei române desfăşurate în perioada iniţială a războiului, în
zona cuprinsă între Prut şi Nistru. Trecerea Nistrului şi
continuarea războiului, alături de Germania nazistă, până în
august 1944, au dus România şi armata sa la un adevărat
dezastru.
Făcând, însă, abstracţie de modul cum am fost împinşi în război
şi de aspectele politice ale acestuia, ţinând cont numai de laturile
militare profesionale ale campaniei militare româneşti pe frontul
sovieto-german, istoria militară autentică, naţională şi
internaţională nu pot ignora faptul că armata română a luptat cu
destul profesionalism în Crimeea, pe Don şi Volga, ajungând
până în munţii Caucaz. România a participat, cu două armate, la
cea mai crâncenă bătălie din istoria tuturor războaielor, bătălia
Stalingradului.
Deşi a suferit pierderi mari pe frontul de est, atât în perioada de
ofensivă, cât şi de retragere, până în august 1944, când s-a
desfăşurat marea operaţie de la Iaşi-Chişinău, armata română a
acumulat o uriaşă experienţă de război. Aceasta s-a manifestat
cu eficienţă în cea de-a doua parte a războiului, când România s-
a rupt de alianţa forţată cu Germania şi s-a alăturat coaliţiei
antihitleriste.
Fără a exagera meritele armatei române în campania sa pe
frontul de vest, există o recunoaştere internaţională că acţiunile
militare ale României pe acest front au dus la scurtarea cu cel
puţin şase luni a celui de-al doilea război mondial, ferind Europa
de un bombardament atomic american iminent executat, ulterior
asupra Japoniei.
Cum a fost tratată armata română de către comandamentele
sovietice, pe timpul campaniei din vest, ar constitui o temă
interesantă de cercetare a istoriografiei militare româneşti dar pe
bază de arhive şi nu memorialistică.
Angajarea armatei române în campania din vest împotriva
Germaniei hitleriste şi Ungariei horthyste s-a făcut în condiţiile în
care România era tratată potrivit prevederilor Convenţiei de
armistiţiu semnat în septembrie 1944 cu înaltul Comandament
Aliat (sovietic), ca ţară înfrântă în război. Acesta este un element
deosebit de important, care a fost mereu ignorat de către regimul
instaurat de sovietici în România. Statutul de ţară învinsă ne-a
fost menţinut, la insistenţa U. R. S. S. Şi la negocierile de la Paris,
care s-au încheiat cu semnarea Tratatului de Pace, cu statele
foste satelite ale Germaniei. României nu i s-a recunoscut
niciodată statutul de co-beligerantă, element de mare
însemnătate când se abordează problemele crizei armatei
române din perioada postbelică.
După întoarcerea în patrie a celor două armate române care au
desfăşurat operaţiuni militare pe frontul de vest, în condiţii
inimaginabil de grele, armata română, în totalitatea ei, dar mai
ales corpul său de comandă, a fost supusă unui regim şi unui
tratament fără egal în istoria armatelor lumii. Am să mă refer în
special la corpul de comandă.
Întorşi de pe front, după aproximativ patru ani de război
neîntrerupt, desfăşurat împotriva unora dintre cele mai mari şi mai
puternice armate ale lumii, cum au fost apreciate armata sovietică
şi armata germană, ofiţerii români, dintre care mulţi se
acoperiseră de glorie în bătăliile din primul război mondial, ce au
dus la formarea României Mari, au fost trataţi, nu că-şi eroi, aşa
cum ar fi meritat, ci ca şi „criminali de război”.
Au fost demobilizaţi în masă, băgaţi în închisori, prigoniţi pe toate
planurile. „Patria” a fost foarte puţin recunoscătoare cu eroii săi.
„Vai de cei învinşi” spuneau romanii.
După îndepărtarea de la tron a regelui Mihai, în perioada 1947–
1957 s-a procedat la rusificarea armatei. Armata română a fost
total subordonată intereselor U. R. S. S. La toate eşaloanele s-au
introdus consilieri sovietici, s-au introdus regulamente militare
copiate mot-a-mot după cele sovietice, armamentul românesc a
fost înlocuit, în totalitate, cu armament de provenienţă sovietică.
Învăţământul militar românesc a fost dimensionat după cel
sovietic. Poziţiile-cheie în armată au fost atribuite unor ofiţeri şi
generali instruiţi în U. R. S. S.
Toate aceste elemente trebuie avute în vedere când se
analizează manifestările crizei armatei române, de-a lungul
timpului, inclusiv în perioada actuală.
Experienţa de război a armatei române, tradiţiile militare
naţionale, interesele naţionale strategice ale României au fost
ignorate, îngropate sau falsificate.
Ofiţerii cu experienţă de război, care au supravieţuit în armată în
perioada postbelică, în special în instituţiile militare de
învăţământ, şi-au adus o mare contribuţie la salvarea unor valori
ale tradiţiilor noastre militare, la formarea unor ofiţeri de comandă
şi stat major competenţi, tradiţii care, transmise de la o promoţie
la alta de ofiţeri, au jucat un rol important în atitudinea armatei în
timpul evenimentelor din decembrie 1989.
Până la Declaraţia din aprilie 1964, armata română, că şi
serviciile de informaţii, a fost aservită pe toate planurile intereselor
militare ale U. R. S. S.
În anii ce au urmat, s-a căutat o oarecare desprindere de U. R. S.
S. Pe plan militar, o formulare timidă au unor interese naţionale.
La aceasta au contribuit, într-o oarecare măsură, retragerea
trupelor sovietice de pe teritoriul României, achitarea datoriilor de
război către U. R. S. S., precum şi marile disensiuni politice,
economice şi militare dintre cei doi giganţi comunişti, China şi U.
R. S. S. În esenţa ei, armata nu s-a îndepărtat însă de modelele
sovietice, fiind în continuare dependentă, aproape în totalitate, de
furnizările de armament şi tehnică militară din U. R. S. S.
Se poate afirma că, dintre toate armatele aşa-ziselor ţări de
democraţie populară, armata română a cunoscut cel mai intens şi
mai necruţător proces de rusificare, cu consecinţe ce se resimt şi
în prezent.
Ofiţerii şi generalii cu o vechime mai mare în armată îşi amintesc,
desigur, că, sub supravegherea consilierilor sovietici, armata
română era pregătită să ducă acţiuni militare împotriva
Iugoslaviei, iar dislocarea în teren a unor unităţi militare româneşti
în Banat şi Oltenia s-a făcut la indicaţiile sovieticilor. Armata
română a fost pusă pe picior de război, pentru intervenţie şi în
cazul evenimentelor din Ungaria, din toamna anului 1956.
În anul 1968, s-au produs evenimentele din Cehoslovacia şi
intervenţia militară a trupelor Tratatului de la Varşovia, condusă
de sovietici, în această ţară, la care România nu a luat parte. A
urmat o perioadă în evoluţia armatei române care nu poate fi
trecută cu vederea. Neparticiparea armatei române la intervenţia
militară din Cehoslovacia a fost un act înţelept, care, ulterior, a
fost exploatat cu multă dibăcie de către dictatorul Nicolae
Ceauşescu, pentru a-şi consolida puterea personală pe plan
intern şi a se propulsa pe plan internaţional.
După anul 1968, s-au făcut încercări-incomplete de repunere în
valoare a moştenirii militare naţionale. S-au elaborat şi redefinit
unele elemente de doctrină militară naţională. Cea mai mare
realizare, în anii ce au urmat, a constituit-o crearea unei industrii
naţionale de armament şi tehnică militară.
Cu ce eforturi economice. Şi financiare s-a făcut acest lucru, cât a
fost de fundamentată Ştiinţific, cât de moderne şi de utile au fost
unele produse ale industriei româneşti de apărare, ar fi trebuit
analizate de către specialişti după 1989.
Degenerarea în dictatură a conducerii de către Nicolae
Ceauşescu a statului român după anul 1971, care a devenit un
adevărat dezastru după 1978 până la evenimentele de la 22
decembrie 1989, a influenţat profund organismul militar al
României, ducând la degradarea treptată a unor elemente vitale
ale armatei.
Folosirea abuzivă a contingentelor de militari la lucrările din
economia naţională şi ignorarea nevoilor de înzestrare cu
armament modern a trupelor i-au determinat pe analiştii din N. A.
T. O. Să aprecieze, în 1989, ultimul an al regimului totalitar, că:
„Armata României este cel mai slab înzestrată şi instruită din
cadrul Tratatului de la Varşovia”.
În decembrie 1989, armata României s-a dovedit, totuşi, la
înălţime. Va rămâne veşnic în istoria Armatei replica dată de
ministrul Apărării, generalul Vasile Milea, dictatorului Nicolae
Ceauşescu, atunci când acesta l-a acuzat că nu execută ordinul:
„Am citit toate regulamentele militare, dar nicăieri nu scrie că
armata trebuie să deschidă focul împotriva poporului”. Sacrificiul
generalului Vasile Milea a decuplat armata de dictatură, reunind-o
cu masele ridicate la revoltă. Numai astfel a căpătat sens lozinca
revoluţionară: „Armata e cu noi!”.
Soldaţii, subofiţerii şi ofiţerii armatei aduşi aproape direct de pe
şantiere şi ogoare au luptat şi au murit pentru o cauză sfântă:
libertatea, demnitatea şi dăruirea neamului românesc, într-un stat
de drept, democratic, prosper, cu respectarea drepturilor omului.
Din cei 1.104 morţi şi 3.321 răniţi din timpul Revoluţiei din
decembrie 1989, 221 şi respectiv 633 au fost din rândurile
armatei.
Cât de mult s-a apropiat România de idealurile acelei revoluţii, o
simt toţi românii de la mic la mare şi ar fi inutil a mai intra în
detalii.
Adevărul este că societatea românească se află într-o profundă
criză, iar dimensiunea militară a acesteia s-a adâncit în perioada
1990–2000.
Potrivit programului „Armata 2000”, discutat şi aprobat de către
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, pe timpul primului mandat al
preşedintelui Ion Iliescu, până la finele anului 2000 „reforma” din
armată ar fi trebuit încheiată. Adevărul este că ce s-a făcut în
perioada 1992–1996 s-a desfăcut în perioada 1997–2000, pe
timpul mandatului preşedintelui Emil Constantinescu, om care a
urât armata României din toată fiinţa lui.
Strigător până la cer este faptul că, pe durata guvernării ţărănisto-
liberalo-democrate în alianţă cu U. D. M. R. Au fost desfiinţate
unităţi luptătoare, cu precădere din cadrul Armatei a 4-a
Transilvania, cel mai probabil la inspiraţia Budapestei şi a
agenţilor reali şi de influenţă ai serviciilor de spionaj maghiare,
care acţionează pe teritoriul României ca la ele acasă.
Cu piloţi de vânătoare care zboară cel mult 20 de ore pe an, când
norma minimă este de 120 de ore, este greu de crezut că
România mai dispune de Forţe aeriene ca gen de armă. Forţele
maritime, dotate cu nave învechite şi cu deplasament mic, care
nu pot ieşi în larg dacă marea se agită puţin, de abia se menţin pe
linia de plutire.
În ultimii 12 ani, industria de apărare a României a fost distrusă
aproape în totalitate. Iată pentru ce au murit soldaţii noştri la
revoluţie.
În anul 2001, a început o nouă „reformă” în armată, odată cu
revenirea la guvernare a P. D. S. R. (P. S. D.). Sunt atacate
masiv efectivele armatei. În realitate, este vorba de o epurare a
cadrelor mai vechi, sub presiunile N. A. T. O., pentru scoaterea în
rezervă a subofiţerilor, maiştrilor militari şi ofiţerilor care au apucat
a fi instruiţi sub regimul socialist.
Acum, la început de secol şi mileniu, datorită excesului de zel al
unor oameni politici preocupaţi de „imaginea” lor în Occident şi al
unor şefi militari lipsiţi de experienţă, dar care au ajuns „rapid la
vârful piramidei ierarhiilor, există pericolul extrem de grav ca
Armata României să fie transformată, din elementul fundamental
al sistemului naţional de apărare, într-o simplă piesă care să se
potrivească la maşina de război a N. A. T. O., sub sloganul
„interoperabilităţii”, total de neînţeles pentru marele public.
Românii şi străbunii lor au tradiţii militare extraordinar de bogate.
O parte din acestea, marcând geneza noastră ca popor, sunt
sculptate în piatra Columnei lui Traian de la Roma. Cronicarii
români au surprins cu măiestrie, de-a lungul secolelor, faptele de
arme ale unor voievozi care au făcut înconjurul Europei, stârnind
admiraţie şi respect. Vitejia soldatului român, care s-a bătut cu
toate liftele, nu poate fi pusă la îndoială. Despre toate acestea s-
au scris mii de pagini şi ar fi o impietate să le contrazici.
Aprecierile mele se referă la unele „amănunte” trecute cu vederea
de istoriografia militară românească privind armata modernă a
României, respectiv cea din secolul XX şi începutul secolului XXI.
Ceea ce nu s-a spus niciodată în istoria militară a neamului este
faptul că, în 1.916, la 1.000 de soldaţi români, circa 750 erau
analfabeţi, în timp ce în armata Bulgariei situaţia era exact
inversă, adică 750 de ştiutori de carte la 1.000 de soldaţi. Aşa că
nu ar trebui să ne mai întrebăm de ce am pierdut Turtucaia,
Silistra şi Dobrogea într-un timp atât de scurt. Războiul modern,
indiferent de calităţile biologice naturale ale materialului uman
(înălţime, greutate etc.), nu poate fi câştigat cu luptători
analfabeţi. Tragic este că, după anul 1989, armata României a
început să fie asaltată din nou de valuri de tineri neştiutori de
carte. Iată cum ne întoarcem la „instituţiile tradiţionale”, aşa cum
se prevede în programul politic al P. N. Ţ. C. D,.
În timpul primului război mondial, înzestrarea cu armament a
armatei române a fost catastrofală. În loc să fi cheltuit până la
ultimul leu disponibil pentru înzestrarea armatei, stăpânii de
atunci ai României şi-au trimis avuţiile la Moscova, îmbogăţindu-i
pe comisarii evrei ai regimului bolşevic.
În ceea ce priveşte instruirea armatei române, aceasta a fost
întotdeauna defazată în raport cu cerinţele luptei moderne.
În primul război mondial, în condiţiile create de armamentul
automat, al focului ucigător al mitralierelor şi al barajelor de
artilerie, când apărarea era mai puternică decât ofensiva, soldaţii
români fuseseră instruiţi să caute apropierea de inamic şi „lupta la
baionetă”, ceea ce a constituit un dezastru.
În cel de-al doilea război mondial, când acţiunile militare se
caracterizau printr-o mare mobilitate, purtate de unităţile de
tancuri şi mecanizate, armata română era instruită pentru un
război de poziţii, graţie şcolii militare franceze. Nu este de mirare
că Franţa a fost cucerită în 38 de zile, iar armata română a
pierdut 94.000 de soldaţi numai pentru cucerirea Odesei.
Gloria armatei române în cele două războaie mondiale a
constituit-o soldatul ţăran condus în luptă de ofiţerul în rezervă,
care de regulă era învăţător într-un sat. Clasa politică din
România, în mod tradiţional, a pus puţin preţ pe viaţa soldatului.
Această „tradiţie” tinde să fie reluată în România post-socialistă.
În România socialistă, ca şi în cea post-socialistă^ s-a „uitat” că
singurul criteriu de apreciere a valorii militare este războiul,
acordându-se grade militare înainte de termen (la „excepţional”)
în afara oricăror raţiuni şi limite. După anul 1989, au fost avansaţi
mai mulţi generali decât în cele două războaie mondiale!
După anul 1994, când România a aderat prima la Parteneriatul
pentru Pace, acea „găselniţă” americană oferită ţărilor cu şanse
mici de aderare la N. A. T. O., deprofesionalizarea armatei
române se face în mod planificat, prin aşa-zisele exerciţii şi
aplicaţii de menţinere a păcii, care nu au absolut nimic comun cu
cerinţele luptei armatei în condiţiile războiului modern.
O caracteristică unică a armatei române care nu a fost niciodată
glorificată, deşi, o merită din plin, este cea legată de intensa şi
îndelungata ei participare la lucrări în economie. Această practică
nu a fost iniţiată de „comunism” şi de Nicolae Ceauşescu aşa cum
se minte cu neruşinare, ci de unul dintre cele mai mari valori
militare naţionale, respectiv mareşalul Alexandru Averescu
(1859–1938), erou al primului război mondial, conducătorul
strălucitei operaţii ofensive de la Mărăşti, din anul 1917.
În condiţiile în care ţara era sărăcia lipită pământului, cu vistieria
Băncii Naţionale goală, cu teritoriile sub ocupaţie străină pustiite,
în calitate de prim-ministru al României, în martie 1920, mareşalul
A. Averescu a emis un ordin cu privire la participarea Armatei la
lucrări în economia naţională.
După războiul al doilea mondial, când ţara a ieşit la fel de ruinată
şi epuizată, precum şi jefuită din toate direcţiile, regimul politic
socialist a reluat această tradiţie. O „Carte albă a participării
armatei la lucrări în economia României în perioada 1920–1989”
ar fi de mare interes, spre cinstea oştenilor acestei ţări.
Guvernanţii României şi ai celorlalte state din Europa Centrală,
care au făcut parte din Tratatul de la Varşovia, se vor convinge că
scopul urmărit de S. U. A. Şi N. A. T. O. Nu este creşterea puterii
militare a acestora, ci dimpotrivă, indiferent dacă vor fi sau nu
cooptate în Alianţa Nord-Atlantică. În acest sens, s-a exprimat şi
generalul american David M. Maddox, fostul comandant al
Armatei a 7-a a S. U. A. Din Europa, în studiul intitulat: „U. S.
Army Europe: The Right Force For a Changing World” („Armata
S. U. A. Din Europa: O forţă potrivită. Pentru o lume în
schimbare”).
ANEXE

Maşina de cifrat nazistă „ENIGMA”, cea mai inaltă culme a

electromecanicii
Harta puterii militare a Rusiei şi a „zonei de protecţie”
Strategia SUA pentru zona Mării Caspice. De observat
„magistrala petrolieră” programată să lege Uzbekistan de
Pakistan, care arătă foarte bine scopul real al „războiului” din
Afganistan.” Osama ben Laden este doar motivul…

Bombardamentele americane din Jugoslavia (1999) şi o lovitură

simbolică: Podul Libertăţii din Novi Sad…
 Table of Contents
PREFAŢĂ.
CAPITOLUL I. NAŞTEREA SPIONAJULUI TOTAL.
CAPITOLUL II. SPIONII CÂŞTIGĂ PRIMUL RĂZBOI.
CAPITOLUL III. IMPERIUL BRITANIC ― CREAT DE SPIONI,
MARINARI ŞI COMERCIANŢI.
CAPITOLUL IV. CULISELE DEZASTRELOR ROMÂNIEI.
CAPITOLUL V SPIONII LUI CHURCHILL
CAPITOLUL VII SPIONII LUI HITLER
CAPITOLUL VIII RĂZBOI MONDIAL, SPIONAJ TOTAL
CAPITOLUL IX INDUSTRIA DE SPIONAJ A S. U. A.
CAPITOLUL X TERRA ― CÂMPUL DE LUPTĂ AL C. I. A.
CAPITOLUL XI COLAPSUL UNEI SUPERPUTERI
CAPITOLUL XII SIGURANŢA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI ― SUB
ASEDIU CONTINUU!
ANEXE