Pasarea maiastra 

- Petre Ispirescu
A fost odata un împarat evlavios și bun. El avea trei feciori. Pe
langa multe bunatați ce facuse oamenilor din împarația lui, a ridicat
și o monastire de care sa se duca pomina. A împodobit-o cu aur, cu
pietre nestemate și cu tot ceea ce meșterii din acea țara au socotit
mai scump și mai frumos. O mulțime de stalpi de marmura și poleiți
erau prin biserica și pe dinaintea ei. Zugravelele cele mai prețioase,
policandre de argint suflate cu aur, candele de argintul cel mai bun
și mari cat donița, carțile cele mai alese erau zestrea monastirii
aceleia. Cu cat se bucura împaratul de frumusețea ei, cu atat se
întrista ca nu putea sa o savarșeasca pe deplin, caci turnul se
surpa.
„Cum se poate, zise împaratul, sa nu pot sfarși asta santa biserica?
Iata am cheltuit toata starea, și ea nu este înca tarnosita.”
Și dete sfara în țara ca orice meșter se va gasi care sa poata sa-i
ridice turnul, sa știe ca va dobandi de la dansul mari daruri și
boierie. Pe langa acestea, porunca dete ca în toate bisericile sa se
faca rugaciuni și privegheri, ca sa se îndure milostivul Dumnezeu a-i
trimete un meșter bun.
Iara a treia noapte visa împaratul ca daca va aduce cineva pasarea
maiastra de pe taramul celalalt și sa-i așeze cuibul în turn, se va
putea face monastirea desavarșit.
Spuse fiilor acest vis, iara ei se întreceau care de care sa plece
mai-nainte, și sa se închine cu slujba la tata-sau împaratul. Atunci
împaratul le zise:
– Eu vaz, feții mei, ca toți aveți dorința de a va face datoria catre
Dumnezeu; însa nu va puteți duce toți deodata. Acum sa se duca
fiul meu cel mai mare; și daca nu va putea el sa izbuteasca, sa se
duca altul, și tot așa pe rand, pana cand Dumnezeu își va arata mila
lui catre noi.
Copiii tacura și se supusera; iara feciorul cel mare al împaratului se
gati de drum. Merse ce merse și daca trecu de hotarele tatalui sau,
stete sa conaceasca într-o dumbrava frumoasa. Dupa ce facu focul,
sta acolo pana sa se gateasca mancarea, cand vazu deodata
înaintea lui un vulpoi care îl ruga sa-și lege ogarul, sa-i dea și lui un
codru de paine, un pahar de vin și sa-l lase sa se încalzeasca și el
la al foc. Fiul împaratului, în loc sa asculte rugaciunea, dete drumul
ogarului, care se lua dupa dansul. Atunci vulpoiul facu un semn
asupra lui și îl schimba în stana de piatra.
Vazand împaratul ca fiul sau cel mare nu se mai întoarce asculta
rugaciunea fiului celui mijlociu, și îi dete voie sa mearga și dansul.
Acesta, dupa ce se gati și își lua merinde de drum, porni și dansul.
La locul unde se împietrise frate-sau, pați ca dansul; fiindca nu voi
sa dea ascultare rugaciunilor ce-i adusese vulpoiul, ci voia sa-l
prinza ca sa-i ia pielea.
Împaratul se puse pe ganduri vazand ca dupa atata mare de timp
nu se mai întoarse fiii sai nici cu pasarea maiastra, nici fara dansa,
cand fiul cel mai mic îi zise:
– Tata, iata este acum destul timp de cand frații mei cei mari au
plecat sa aduca pasarea maiastra și nu s-au mai întors nici cu
isprava, nici fara isprava.
Sa-mi dai bani de cheltuiala
Și haine de primeneala,
ca sa-mi cerc și eu norocul. Și de voi izbuti, te vei bucura, tata, ca ți
se împlinește dorința, iara de nu, eu nu voi suferi nici o umilința.
– Frații tai cei mari, zise împaratul, dupa cum se vede, n-au putut sa
faca nimic spre a aduce acea pasare maiastra, ba poate sa-și fi
rapus capetele, deoarece sunt duși de atata timp și nu se mai
întoarce nici unul. Eu sunt batran de aci înainte; daca vei lipsi și tu,
cine sa-mi dea ajutor la greutațile împarației, și daca voi muri, cine
sa se suie pe scaunul meu, daca nu tu, fiul meu? Ramai aci, dragul
tatei, nu te mai duce.
– Domnia ta, tata, știi prea bine ca n-am ieșit din poruncile
împarației tale nici cat negru sub unghie; și daca acum cutez a
starui în rugaciunea mea, este numai ca voiesc, dac-aș putea, sa
împlinesc o dorința care nu da odihna sufletului mariei tale, dorința
pe care te silești de mulți ani și cu mari cheltuieli sa o împlinești.
Dupa multe rugaciuni și staruința, împaratul se îndupleca și-i dete
voie. Își alese calul ce-i placu din grajdul împaratesc, un ogar sa-l
aiba de tovaraș, își lua merinde de ajuns și pleca.
Dupa trecere de oarecare timp, sosira amandoi fiii cei mai mari ai
împaratului, aducand cu sine-le pasarea maiastra și o roaba pe care
o facura gainareasa. Toata lumea se mira de frumusețea acelei
pasari, care era cu mii de mii de vopseli, penele ei straluceau ca
oglinda la soare; iar turnul bisericii nu se mai surpa; pasarea se
așeza în acel turn cu cuibul ei. Un lucru se baga de seama; pasarea
se parea a fi muta, caci nu da nici un viers, și toți cați o vedea o
cainea cum de o așa pasare frumoasa și mandra sa nu aiba viers,
pentru care și împaratul, cu toata bucuria ce avea pentru biserica și
turnul ei, se mahnea ca pasarea nu-i canta.
Locuitorii începusera a uita de fiul împaratului cel mic: atata de
multa bucurie aveau ei ca li se adusese pasarea maiastra, ceea ce
oprise turnul de a se surpa, și astfel biserica se putuse face cu
desavarșire; numai împaratul se mahnea în sufletul sau ca nu este
fața și fiul sau cel mic care sa se împartașeasca de bucuria
poporului sau; cand într-una din zile veni gainareasa și-i zise:
– Marite împarate, sa-ți fie fața luminata, toata cetatea se
minuneaza de viersul pasarii maiestre; un cioban, cum a intrat azi
de dimineața în biserica, pasarea a început sa cante de sa se
sparga, și este așa de vesela, încat pare ca nu o încape locul. Asta
este a doua oara de cand, cum intra acel cioban în biserica,
pasarea nu mai contenește de a canta; cum iese el, ea tace.
– Sa se aduca acel cioban înaintea mea chiar acum.
– Maria ta, dupa cum se vede, ciobanul este strain, caci nimeni nu-l
cunoaște. Fiii mariei tale, precum mi s-a spus, ar fi pus paznici sa-l
prinza.
– Taci! zise împaratul, nu vorbi de fiii mei, caci nu ți se cuvine ție sa
te atingi de ei.
Împaratul puse și el cațiva slujbași sa pandeasca pe sub ascuns și,
cum va vedea pe ciobanul care, cand va intra în biserica, pasarea
va canta, sa puna mana pe dansul și sa-l aduca înaintea lui.
Nu s-a mulțumit pe atat, ci și însuși s-a dus la biserica în
sarbatoarea cea mai apropiata ca sa auza cu urechile sale cantecul
cel minunat al pasarei, și sa vaza cu ochii sai pe acel pastor tanar;
și, de n-ar fi fost de fața, s-ar fi întamplat o lupta crancena între
slujitorii sai și oamenii puși de fiii lui, carii voiau cu dinadinsul sa
puna mana pe cioban. Atunci porunci împaratul sa aduca pe acel
pastor cu omenie la palatul sau, pentru ca nu știu ce simți împaratul
în inima cand îl vazu așa de tanar, bland, smerit și cu boiul de
voinic.
Dupa ce ieși de la biserica, împaratul se duse drept la palat, pentru
ca inima îi zicea ca trebuie sa fie ceva de ciobanul acela. Cum îl
vazu împaratul, îi zise:
– Ia spune-mi, flacaule, din ce parte de loc ești? Ai parinți, și cum s-
a întamplat de ai venit p-aci?
– Istoria mea, luminate împarate, este lunga. Parinți am, asemenea
și frați. Ca sa-ți povestesc cum am venit p-aici și din ce parte de loc
sunt, îmi trebuie mai mult timp. Dara daca voința mariei tale este sa
știi, sunt gata a ma supune. Chiar maine pana în ziua voi veni la
maria ta pentru aceasta. Acum este tarziu.
– Bine, voinice; maine în revarsat de ziori te aștept.
A doua zi dis-de-dimineața, ciobanul veni și aștepta porunca
împaratului; iara împaratul, cum auzi ca a venit pastorul cu pricina, îl
chema înaintea lui.
– Ia spune-mi, flacaule, ce este cauza de canta pasarea maiastra,
cum pui tu piciorul în biserica, și tace, daca ieși?
– Ca sa știi aceasta și altele, luminate împarate, lasa-ma sa-ți
povestesc toata istoria mea.
– Iaca te ascult, povestește-mi tot ce vei voi.
Atunci ciobanul începu:
– Am tata și frați. Am plecat din casa parinteasca ca sa fac o fapta
care sa veseleasca pe tata, caci el era trist ca nu putea sa-și
împlineasca dorința. Dupa o calatorie de cateva zile, am ajuns la o
campie frumoasa, de unde de deschidea mai multe drumuri. Acolo
am voit sa conacesc. Mi-am facut un focșor bun, am scos merindele
ce aveam și, cand era sa ma pui la masa, ma trezesc cu un vulpoi
langa mine. Nu știu nici de unde, nici pe unde veni, ca eu nu l-am
vazut. Pare ca ieși din pamant.
„Fa bine, ma rog, îmi zise, și lasa-ma sa ma încalzesc și eu la focul
tau, ca uite, tremur de-mi clanțanesc dinții în gura. Da-mi și o
bucata de paine și un pahar de vin sa-mi potolesc a foame și sete
care ma chinuiesc. Și ca sa mananc în liniște și sa ma pot încalzi
fara frica, leaga-ți ogarul.”
„Prea bine, îi zisei, poftim de te încalzește; iata merindetele mele, și
plosca mea, mananca și bea cat vei pofti.”
Apoi am legat ogarul și am șezut amandoi langa foc, povestind. Din
una din alta, îi spusei unde ma duc; ba înca îl și rugai daca știe
ceva sa-mi spuie cum sa fac, cum sa dreg, sa-mi împlinesc slujba
cu care m-am însarcinat de buna-voia mea.
„Cat pentru asta, îmi zise vulpoiul, fii pe pace. Maine de dimineața
plecam amandoi, și daca nu te-ai face eu sa izbutești, sa nu-mi mai
zici pe nume.”
Șezuram la foc, ne ospataram ca niște prieteni; apoi vulpoiul își lua
noapte buna și pieri ca o naluca. Ma ciudeam în mine cum de sa
nu-l vaz încotro a apucat, și tot framantandu-mi mintea sa știu cum
a venit și cum s-a dus fara sa bag de seama, am adormit.
Cand a venit a doua zi în faptul zilei, m-a gasit minunandu-ma de
niște stane de piatra ce închipuiau doi oameni, doi cai și doi ogari.
De cum îl vazui, ne gatiram de duca.
Vulpoiul, se dete de trei ori peste cap și se facu un voinic, știi colea,
cum ți-e drag sa te uiți la el. Pe cale îmi spuse ca locul unde am
mas noaptea trecuta era moșia lui, ca este însurat, ca are copii, ca
el era blestemat sa poarte corpul de vulpoi pana cand un om va
avea mila de el, îi va priimi sa se încalzeasca cu dansul la un foc, îi
va da un codru de paine și un pahar cu vin; ca eu am fost acel om,
ca acum este dezlegat de blestem și ca de aceea va merge cu
mine, și nu ma va lasa singur pana ce nu voi ajunge la izbanda.
Îmi paru bine de asta întamplare, și așa noi merseram,
zi de vara
pana-n seara
și ajunseram la o poiana, unde maseram peste noapte. Tovarașul
meu de calatorie îmi spuse ca a doua zi avem sa trecem pe hotarul
unor zmei, ca acolo credea el ca voi gasi ceea ce cautam.
A doua zi am înaintat pe moșia zmeilor, dat tot cam cu teama, cand,
pe la chindii, am ajuns la palaturile zmeilor. Mandrețe ce am vazut
acolo nu se poate povesti. Gradina cu fel de fel de flori și de pomi;
casele învalite cu argint care stralucea la soare ca oglinda, pareții
era împodobiți cu chipuri și flori sapate, iara ciubucele erau poleite;
fantani care aruncau apa în sus. Avuram parte ca zmeii nu erau
acasa cand am ajuns acolo. Furam întampinați în pragul porții de o
fata frumoasa, frumoasa, de pare ca era facuta din zahar, care ne
zise sa nu calcam în curte, în lipsa zmeilor, ca nu e bine de noi;
apoi lacrama de bucurie ca a mai vazut oameni de pe taramul de
unde a furat-o zmeii.
Întreband-o despre lucrul ce cautam, ne-a spus ca se afla la alți
zmei, rude ale zmeilor pe moșia carora eram.
„Duceți-va, ne zise ea, ca cu ajutorul lui Dumnezeu, nadajduiesc sa
izbandiți, și întorcandu-va, luați-ma și pe mine.”
Dupa ce ne învața cum sa facem sa intram în curtea zmeilor și cum
sa lucram, ma jura pe ce am mai scump pe lume, pe tata, ca sa nu
o las la zmei, ci sa o iau; iara noi ne-am dus. Ce e drept, și mie îmi
placu fata, de cum o vazui.
Și ajungand la hotarul celorlalți zmei, am stat de ne-am odihnit. Iara
în revarsat de ziori, am pornit pe taramul zmeilor, și am ajuns cam
aproape de namiezi la palaturile lor, care erau și mai frumoase
decat ale celor dintai. Cum am descalecat, m-am dus la grajd, iara
tovarașul meu s-a întors înapoi; fiindca așa ne învațase fata.
Caii erau la iesle. Unul din ei a întors capul și s-a uitat la mine. Eu l-
am frecat la ochi, l-am tras de urechi, i-am sumuțat și i-am pus fraul
în cap. Apoi încalecand, d-a-ncalarele am luat colivia cu pasarea
maiastra care era în pridvor.
– Tu ai luat pasarea maiastra? zise împaratul; tu ești fiul meu pe
care toata lumea îl ține de pierdut?
– Așa, tata.
Și dupa ce saruta mana împaratului, îl ruga sa porunceasca a se
aduce de fața gainareasa.
Daca veni gainareasa, ciobanul zise:
– Asta este fata de care îți spusei.
– Cum se poate? raspunse împaratul. Dara cum a ajuns
gainareasa?
– Asta ți-o va spune ea; caci eu nu știu. Și așa cum zisei, începu el
a povesti, dupa ce înhațai colivia și o luai la sanatoasa cu bidiviul
luat de la zmei, începura sa nincheze caii ceilalți și sa faca un
zgomot de ți se facea parul maciuca; iara eu îmi țineam firea. Unde
se luara zmeii dupa mine, și fugi, și fugi, pana ce ajunsei la
tovarașul care ma aștepta la hotar; și daca nu era el, puneau zmeii
mana pe mine și cine știe ce se alegea de capul meu. Tovarașul
meu însa întinse mana și racni o data la danșii: stați! Iara ei pare ca
fura de piatra de cand lumea; nici un pas nu mai facura înainte.
Dupa ce ma lua în brațe și ma saruta, se mira și el de frumusețea
pasarei. Zmeii însa umbla cu șoșele, cu momele, sa-mi ia pasarea,
fagaduindu-mi cate în luna și în soare; daca vazura ca nu ma poate
îndupleca, ma ruga ca barim calul sa li-l dau; în sfarșit, vazui eu ca
nu e bine sa-i las tocmai de tot mahniți, le-am dat calul, și eu am
plecat cu tovarașul meu și cu pasarea; iara zmeilor li se scurgeau
ochii dupa dansa.
Ajungand la palaturile celorlalți zmei, fata ne aștepta în poarta;
plesni de trei ori cu un bici și tot palatul se facu un mar, pe care ea îl
lua; iara eu o înhațai de mijloc și pe ici ți-e drumul.
Aoleu! dara zmeii cand simțira! unde veneau cu o falca în cer și cu
una în pamant, și unde racneau de-ți îngheța sangele în vine. Eu
îmi facui curagi, detei pinteni calului și împreuna cu tovarașul meu
fugeam ca vantul; zmeii însa veneau ca gandul. Daca vazu
tovarașul meu așa și ca nu este chip a scapa cu fața curata, se opri
în loc, amenința asupra lor și se facura stane de piatra. Iara noi ne
urmaram calatoria venind pana iarași în campia de unde plecasem,
adica pe moșia vulpoiului. Dupa ce ne-am odihnit și am dat
mulțumita Domnului ca am terminat cu bine asta treaba, l-am
întrebat ce însemna acele stane de piatra. Atunci el îmi zise:
„De vei ști, te vei cai; de nu vei ști, iarași te vei cai.”
„Spune-mi, te rog”, îi zisei.
„Aceștia sunt frații tai, îmi raspunse. Ei, în loc sa faca ca tine, sa
primeasca cu dragoste rugaciunea mea, asmuțara ogarii dupa
mine, ceea ce îmi prelungi scarbosul blestem de a purta leșul
vulpoiului; iara eu îi împietrii”.
„Pentru dragostea mea, rogu-te, îi zisei eu, și pentru prietenia ce am
legat, fa-i iara oameni cum au fost.”
„Mult mi-e draga prietenia ta, raspunse el, și de aceea fie dupa voia
ta; dara o sa te caiești.”
Și într-un minut nu știu ce facu din mana, ca deodata pietrele acele
se scuturara și frații mei ramasera în mirare vazandu-se fața cu noi.
Ne luaram ziua buna de la tovarașul meu și plecaram sa ne
întoarcem acasa.
Pasamite, frații mei îmi cocea turta.
„Frate, îmi zisera ei, dupa ce calatoriram catva, am obosit de atata
drum; caldura este mare; aide ici la un eleșteu pe care îl știm noi, sa
bem cate nițica apa, sa ne racorim.”
Am ascultat și am mers. Bau cel mare, bau și cel mijlociu; iara cand
era sa beau și eu, cum eram pus pe branci pe marginea eleșteului
ca sa ajung cu gura la apa, cum facusera și ei, ma trezii cu o
usturime grozava la amandoua picioarele; cand sa ma întorc sa vaz
ce este pricina, nu ma mai putui scula în picioare; mi le taiasera
frații mei, și-și catau de drum, fara a mai asculta la rugaciunile și
vaietele mele.
Trei zile și trei nopți am mas acolo prinprejurul eleșteului. Calul eu,
biet, cand vedea ca vine cate un balaur la mine, ma lua cu dinții de
pe la spate, de haine, și fugea încotro vedea cu ochii, și azvarlea
din picioare de nu se putea apropia de noi nici o fiara salbatica.
În sfarșit a patra zi am dat peste un orb care orbacaia și el pe
dibuite.
„Cine este acolo?” întrebai eu.
„Un biet neputincios”, raspunse el.
Și dupa ce îmi spuse cum frații i-a scos ochii, din pizma, i-am
povestit și eu cum mi-a taiat frații picioarele. Atunci el îmi zise:
„Știi ce? Aide sa ne prindem frați de cruce. Eu am picioare, tu ai
ochi; sa te port în spinare. Eu sa umblu pentru tine; tu sa vezi
pentru mine. Eu știu ca p-aci prin vecinatate este o scorpie mare.
Cu sangele ei se poate vindeca orice boala ar fi”.
M-am învoit cu dansul la aceasta și am mers pana am dat de
locuința scorpiei. Ea nu era acasa. Orbul ma așeza dupa ușe și îmi
zise ca sa dau cu sabia sa o tai, cum va intra; iara el se ascunse
dupa soba. Nu așteptaram mult și iata scorpia venea suparata,
fiindca simțise ca-i calcase cineva casa. Cum o vazui, inima se
facuse cat un purice în mine, iara cand intra pe ușa, așteptai pana
sa-mi vie bine, și unde dedei o data cu sete, încat dintr-o lovitura îi
taiai catetrele capetele.
Ma unsei numaidecat cu sangele ei cald, și cum atinsei picioarele la
loc, se lipira de parca fusese acolo de cand lumea. Unsei și pe orb,
și îi veni vederile ca mai-nainte. Dupa ce mulțumiram lui Dumnezeu,
plecaram fiecare la ale noastre.
N-am voit sa viu d-a dreptul acasa, ci am socotit mai bine sa ma
bag cioban și sa las ca Dumnezeu sa aduca lucrurile așa încat sa
se dovedeasca vinovatul. Nu m-am înșelat în credința mea, ca iata
puterea lui mare este și judecata lui dreapta.
– Spune și tu, zise împaratul gainaresei, cum de ai ajuns
gainareasa și roaba?
– Dupa ce a taiat picioarele fratelui celui mic, fiii cei mari ai
împarației tale ma luara unul pe mine și altul pasarea maiastra. Eu
plangeam de ma topeam, ca ma desparțea de fiul cel mic al mariei
tale, pe care îmi era drag sa-l privesc, fiindca-l vazusem ca e un pui
de romanaș. Ei ma silira sa ma iubesc cu unul din ei, îmi fagadui ca
ma va lua de soție cum voi ajunge la curtea împarateasca. Dupa ce
m-am împotrivit la toate siluirile ce amandoi voiau sa-mi faca, am
priimit mai bine sa fiu roaba și gainareasa la curtea împarației tale,
decat sa ma duc aiurea, fiindca știam ca Dumnezeu nu va lasa sa
se prapadeasca acela care a umblat cu dreptatea în san, și acum,
mulțumesc lui Dumnezeu ca mi-a aratat cum fapta buna nu moare
niciodata.
– Poți tu sa-mi dovedești, întreba împaratul, ca tu ești acea fata și
nu alta?
– Acest mar, zise ea, pe care îl scoase din san, poate sa
încredințeze pe orișicine ca eu sunt. Fiii d-tale cei mai mari n-au
știut de dansul, ca mi l-ar fi luat, și nu m-aș mai fi întalnit cu dansul.
Atunci, ieșind afara, plesni dintr-o biciușca de trei ori asupra marului
și unde se ridica niște palaturi, încat în toata împarația nu se gasea
altele ca acelea.
Împaratul ramase și el în mirare. Și voind a sarbatori venirea fiului
celui mic, acesta zise:
– Tata, înainte de a mulțumi lui Dumnezeu ca m-am întors sanatos,
sa mergem cateșitrei frații înaintea lui la judecata.
Împaratul n-avu ce zice. Se adusera frații înaintea împaratului, carii
detera în genunchi și cerura iertare de la fratele cel mai mic. El le
zise:
– Daca Dumnezeu va va ierta, iertați sa fiți și de la mine.
Neavand încotro, se dusera înaintea bisericii și pusera trei uleie
departate deopotriva unul de altul. Intrara fiecare cu picioarele în
cate unul, și aruncara cu praștia în sus cate o piatra; pietrele fraților
celor mari se întoarsera și lovira pe fiecare în cap cu așa tarie, încat
ramasera morți. Piatra însa a fiului celui mic de împarat cazu
dinaintea lui.
Lumea se adunse de se uita la asta judecata dumnezeiasca, iar
împaratul, dupa ce facu nunta și-și însoți copilul cu gainareasa, se
coborî de pe tron și puse pe fiul sau în locu-i, care, daca o fi traind,
împarațește și pana azi.
Eram și eu fața la acele întamplari, pe care le povestesc acum celor
ce ma asculta.