PROCEDURA DE EXECUTARE SILITĂ A CREANȚELOR

FISCALE, DEFINIȚIE. EXECUTAREA SILITĂ PRIN POPRIRE.

EXECUTAREA SILITĂ A BUNURILOR MOBILE.
EXECUTAREA SILITĂ A BUNURILOR IMOBILE
(sursa: https://legeaz.net/dictionar-juridic/procedura-executare-silita-fiscala)

DEFINIŢIE

Prin executare silită se înţelege ansamblul mijloacelor procedurale, prin care creditorul, titular al
dreptului recunoscut printr-un titlu executoriu, constrânge, cu concursul forţei coercitive a statului,
pe debitor să execute o obligaţie fiscală. Cadru legal: art. 131-171 C. proc. fisc.

Pentru a trece la executarea silită este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

Conform art. 141 C. proc. fisc., este necesară în primul rând existenţa unui titlu executoriu. în
dreptul fiscal, titlul de creanţă fiscală devine executoriu, prin simpla ajungere la scadenţă a
termenului prevăzut de lege sau stabilit de organul fiscal pentru executarea creanţei.

Dispoziţiile legale sunt relativ contradictorii:

- pe de o parte, titlul de creanţă devine executoriu la scadentă, de unde ar rezulta că executarea

silită se face direct în baza acestuia, nefiind necesară emiterea unui alt înscris;

- pe de altă parte, Codul de procedură fiscală vorbeşte despre emiterea titlului executoriu, de unde
ar rezulta obligaţia de a emite un nou înscris, mai ales atunci când sunt scadente mai multe obligaţii
fiscale, individualizate prin titluri de creanţă diferite.

În plan practic, titlul executoriu se emite, de regulă, ca înscris distinct. Titlu executoriu, stricto sensu,
este actul administrativ fiscal emis în condiţiile art. 43 C. proc. fisc., consemnând o creanţă fiscală,
ajunsă la scadenţă.

Acest titlu va cuprinde, pe lângă elementele generale prevăzute Ia art. 43 C. proc. fisc., şi
următoarele: - codul de identificare fiscală a debitorului,

- domiciliul fiscal,

- cuantumul şi natura sumelor datorate,

- temeiul legal al puterii executorii.

IMPORTANT ! Lipsa unui titlu executoriu duce la sancţiunea nulităţii absolute pentru întreaga
procedură.

Este necesar, în al doilea rând, ca obligaţia să fi ajuns la termenul prevăzut de lege pentru plata
acesteia. Nu se poate trece Ia executarea silită, cât timp debitorul se afla în termenul legal de plată
voluntară.

în al treilea rând, este necesar ca obligaţia să nu se fi stins prin plată ori compensare. Executarea silită
va porni asupra întregului pasiv, principal, accesorii şi cheltuieli de executare.
COMPETENŢA Sunt competente organele fiscale centrale sau locale, care administrează creanţa
fiscală; funcţionarii competenţi să pună în practică procedura de executare sunt executorii fiscali,
conform art. 138 C. proc. fisc.1
BUNURILE. Pot fi urmărite bunurile în proprietatea debitorului, în valoare totală de 150% din
valoarea creanţelor de recuperat şi a cheltuielilor de executare.

Bunurile sunt urmăribile într-o anumită ordine dispusă expres de art. 142 alin. (11) C. proc. fisc.:
a) bunurile mobile şi imobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce constituie principala sursă
de venit; b) bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfăşurarea activităţii care constituie
principala sursă de venit; c) bunurile mobile şi imobile ce se află temporar în deţinerea altor persoane
în baza contractelor de arendă, de împrumut, de închiriere, de concesiune, de leasing şi altele;

d) ansamblu de bunuri în condiţiile prevederilor art. 158; e) maşini-unelte, utilaje, materii prime şi
materiale şi alte bunuri mobile, precum şi bunuri imobile ce servesc activităţii care constituie
principala sursă de venit; f) produse finite.

Somaţia. Somaţia este actul administrativ fiscal prin care debutează procedura de executare silită.
Aceasta se comunică însoţită de un exemplar din titlul executoriu. Somaţia este un înscris cuprinzând
numărul dosarului de executare silită, suma de executat, consecinţele neexecutării. Prin comunicarea
somaţiei, conform art. 145 C. proc. fisc. se acordă un nou termen de plată de 15 zile debitorului,
urmând ca, în caz de neplată, să se continue măsurile de executare silită.

O dispoziţie derogatorie de la dreptul comun, de importanţă practică, este cea din art. 142 alin. (4) C.
proc. fisc., conform căreia executarea silită a creanţelor fiscale nu se perimează; această dispoziţie
permite organului fiscal să facă pauze în procedura de executare silită.

Evaluarea bunurilor. Conform art. 147 C. proc. fisc., înaintea valorificării bunurilor, acestea vor fi
evaluate. Evaluarea se efectuează de organul de executare prin experţi evaluatori proprii sau prin
experţi evaluatori independenţi. Evaluarea va fi consemnată într-un raport de expertiză. Evaluarea
bunurilor este o etapă importantă de vreme ce produce efecte asupra patrimoniului contribuabilului,
fiind consacrate o serie de garanţii procedurale.

în acest sens, a se vedea: Judecătoria Bicaz, sent. civ. nr. 1598/2008: Se observă că nici în cuprinsul
acestui raport de expertiză nu se face vorbire despre celălalt coproprietar al imobilului (...) se observă
că expertul a precizat că raportul a fost realizat pe baza informaţiilor furnizate de către proprietari,
arătând că precizia şi corectitudinea datelor furnizate le aparţine acestora în exclusivitate - însă nu a
făcut nicăieri referire la coproprietarul SC P. SRL, neexistând nicio dovadă a faptului că
reprezentantul acestei societăţi a participat la evaluare şi a furnizat vreo relaţie. De observat că la
rubrica „condiţii şi ipoteze limitative” din raportul de expertiză se arată că proprietatea a fost
inspectată de către experţii imobiliari în prezenţa proprietarului - fără a preciza numele acestuia, în
condiţiile în care sunt doi coproprietari nu s-ar putea stabili cu certitudine reprezentantul cărei
societăţi a fost înştiinţat, cine a participat la evaluare. Se observă, de asemenea, că întregul raport de
expertiză este întocmit în termeni generali, nearătându-se concret care persoane din partea
coproprietarilor au fost de faţă la evaluare şi nefăcându-se dovada înştiinţării legale a acestora
despre inspecţia proprietăţii lor.

1
Art. 138 Executorii fiscali. (1) Executarea silită se face de organul de executare competent prin intermediul
executorilor fiscali. Aceştia trebuie să deţină o legitimaţie de serviciu pe care trebuie să o prezinte în exercitarea
activităţii.
(2) Executorul fiscal este împuternicit în faţa debitorului şi a terţilor prin legitimaţia de executor fiscal şi
delegaţie emisă de organul de executare silită.
Suspendarea, întreruperea sau încetarea executării silite. Executarea silită se poate suspenda,
întrerupe sau poate înceta. Această dispoziţie din art. 148 C. proc. fisc. priveşte procedura în sine, şi
nu termenul de prescripţie.

Executarea silită se suspendă: când suspendarea a fost dispusă de instanţă sau de creditor; la data
comunicării aprobării înlesnirii la plată; în cazul prevăzut la art. 156 C. proc. fisc., de executare a
bunurilor imobile; pe o perioadă de cel mult 6 luni, în cazuri excepţionale, şi doar o singură dată
pentru acelaşi debitor, prin hotărâre a Guvernului; în alte cazuri prevăzute de lege. Pe perioada
suspendării executării silite, actele de executare efectuate anterior, precum şi orice alte măsuri de
executare, inclusiv cele de indisponibilizare a bunurilor, veniturilor ori sumelor din conturile bancare,
rămân în fiinţă, mai puţin executarea silită prin poprire pentru sumele viitoare.

Executarea silită se întrerupe în cazurile prevăzute expres de lege. Executarea silită nu se întrerupe
pe perioada în care un contribuabil este declarat insolvabil.

Executarea silită încetează dacă s-au stins integral obligaţiile fiscale prevăzute în titlul executoriu,
inclusiv obligaţiile de plată accesorii, cheltuielile de executare şi orice alte sume stabilite în sarcina
debitorului ori dacă a fost desfiintat titlul executoriu.

Executarea silită prin poprire

Cadru legal: 149-150 C. proc. fisc.

Obiect. Prin poprire sunt urmărite veniturile sau orice sumă bănească, în lei sau în valută, titlurile de
valoare sau bunurile mobile necorporale, deţinute sau datorate debitorului fiscal de către terţe
persoane (terţ poprit) sau pe care acestea le vor datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice
existente.

Spre exemplu, debitorul fiscal (D) datorează 15.000 lei cu titlu de impozit pe profit. Debitorul este
creditorul unei creanţe comerciale, faţă de un client al său (C), în valoare de 18.000, scadentă şi
neplătită încă. Prin poprire, executorul fiscal va urmări creanţa comercială, astfel încât C va face plata
către bugetul statului pentru 15.000 lei şi restul faţă de creditorul său (D).

Forme. Sunt incidente două forme ale popririi: poprirea de drept comun (a creditorilor) şi poprirea
asupra unităţilor bancare. Distincţia constă în modul de executare. Poprirea de drept comun se
execută pentru creanţa prezentă ori viitoare a terţului poprit faţă de debitorul fiscal; poprirea
unităţilor bancare se instituie de durată, pentru sumele prezente şi viitoare pe care debitorul fiscal le
va încasa prin acel cont.

înscrisuri. Poprirea se înfiinţează printr-o adresă de înfiinţare a popririi", trimisă terţului poprit de
către organul fiscal, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, împreună cu o copie
certificată, după titlul executoriu.

Procedura. Poprirea se instituie în sarcina terţilor care au creanţe prezente ori viitoare fată de
debitor ori în sarcina unitătilor bancare la care debitorul fiscal deţine conturi.

În acest sens, a se vedea: Tribunalul Bucureşti, s. civ., dec. nr. 558FI/2012: Potrivit art. 149 alin. (1) C.
proc. fisc., sunt supuse executării silite prin poprire orice sume urmăribile reprezentând venituri şi
disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute
şi/sau datorate, cu orice titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora
şi/sau deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente. Aşadar, pentru ca măsura popririi
să fie legal înfiinţată, organul de executare trebuie să facă dovada că între terţul poprit şi debitorul
fiscal urmărit există raporturi juridice, în baza cărora terţul poprit are sau va avea de plătit anumite
sume către debitorul fiscal. Această cerinţă trebuie să fie îndeplinită la data la care organul de
executare a dispus înfiinţarea popririi. în concret, în prezenta cauză intimata ar fi trebuit să
dovedească împrejurarea că la data de 17.05.2010, data înfiinţării popririi între terţul poprit SC (...)
SRL şi debitorul fiscal (...) existau raporturi juridice în virtutea cărora contestatoarea avea sau urma să
aibă de plătit anumite sume de bani. Instanta a retinut că intimata nu a dovedit această împrejurare,
întrucât intimata a dispus înfiinţarea popririi întemeindu-se doar pe declaraţia 394 dată de către
debitorul fiscal la data de 27.09.2009, fără să aibă şi alte informaţii suplimentare. Din raportul de
expertiză întocmit de către expertul contabil (...) a rezultat că între terţul poprit şi debitorul urmărit
au existat relaţii comerciale începând cu 01.01.2003, însă ultima relaţie comercială între cele două
societăti a fost la data de 11.03.2009, neexistând datorii neachitate. Expertul contabil a arătat că
societatea terţ poprit nu are nicio datorie faţă de debitoare, datorii neachitate neînregis-trându-se
nici la data înregistrării popririi, respectiv la data de 17.05.2010. Aşadar, instanţa reţine că la data
înfiinţării popririi între debitorul urmărit şi contestatoare nu existau raporturi juridice, astfel că
măsura popririi a fost dispusă în mod nelegal.

Poprirea nu este supusă validării. Poprirea se consideră înfiinţată din momentul primirii adresei de
înfiinţare. Terţul poprit este obligat să înregistreze atât ziua, cât şi ora primirii adresei de înfiinţare a
popririi. După înfiinţarea popririi, terţul poprit este obligat: a) să plătească organului fiscal suma
reţinută şi cuvenită, în contul indicat de organul de executare; b) să indisponibilizeze bunurile mobile
necorporale poprite, înştiinţând despre aceasta organul de executare.

în ipoteza în care terţul poprit contestă poprirea sau comunică nereguli în procedură, organul fiscal
competent va solicita instanţei de judecată să pronunţe menţinerea sau desfiinţarea popririi. Pe baza
hotărârii de menţinere a popririi, care constituie titlu executoriu, organul de executare poate începe
executarea silită a terţului poprit, în condiţiile art. 150 C. proc. fisc.

Executarea silită a bunurilor mobile

Cadru legal: art. 151-153 C. proc. fisc.

Obiect. Ca regulă pot fi executate orice bunuri mobile, animate sau neanimate, fungibile sau
nefungibile, consumptibile sau neconsumptibile. în cazul urmăririi unui debitor persoană fizică, nu
pot fi executate silit anumite bunuri pentru desfăşurarea traiului zilnic şi uzului personal indicate
limitativ de art. 151 alin. (2) C. proc. fisc.. în cazul urmăririi unui debitor persoană juridică, vor fi
urmărite orice bunuri mobile indiferent de destinaţia acestora, în ordinea de preferinţă indicată de
lege.

Procedura. La expirarea termenului de 15 zile de la comunicarea somaţiei de plată, dacă debitorul nu

execută voluntar creanţa, se trece la punerea sub sechestru a bunurilor. Sechestrarea se efectuează
după evaluarea bunurilor (de către un expert).

Înscrisuri. Procesul-verbal de sechestru este actul administrativ fiscal prin care bunul este
indisponibilizat. Acesta cuprinde o serie de elemente obligatorii conform art. 152 C. proc. fisc., dintre
care datele de identificare a debitorului şi a creanţei, identificarea şi evaluarea bunului sau
ansamblului

de bunuri, acordarea unui nou termen legal de 15 zile şi menţiunea că la expirarea acestui termen
bunurilor vor fi valorificate.

Prin punerea sub sechestru se generează o serie de efecte juridice.

În primul rând, la data punerii sub sechestru se naşte un drept de ipotecă mobiliară ori un drept de
gaj al statului/unităţii administrativ-teritoriale asupra bunului respectiv. Sechestrarea poate fi fără
deposedare, caz în care bunul rămâne în posesia debitorului (ipotecă mobiliară) sau cu deposedare,
caz în care organul fiscal va numi un custode pentru bunul respectiv (gaj). Custodele semnează
procesul-verbal de sechestru şi răspunde ca un depozitar remunerat pentru starea bunurilor,
conform art. 153 C. proc. fisc.

În al doilea rând, ca efect al punerii sub sechestru, bunurile sunt indis-ponibilizate; acestea sunt
scoase din circuitul civil. Actele de dispoziţie cu privire la aceste bunuri sunt lovite de nulitate
absolută. Ca efect al punerii sub sechestru, dacă în termen de 15 zile debitorul nu execută voluntar
creanţa, organul fiscal poate trece la valorificarea bunului în una dintre formele prevăzute de lege.
Dreptul de valorificare este afectat de un termen, ultimul termen legal în care se poate executa
voluntar obligaţia.

Executarea silită a bunurilor imobile

Cadru legal: art. 154-156 C. proc. fisc.

Obiect. Pentru satisfacerea unei creanţe fiscale pot fi urmărite orice bunuri imobile aflate în
proprietatea debitorului fiscal (inclusiv coproprietate ori indiviziunea). Vor fi executate silit împreună
cu acesta şi bunurile accesorii bunului imobil, bunurile imobile prin destinaţie, aşa cum sunt definite
de Codul civil. Prin dispoziţiile art. 154 alin. (3) C. proc. fisc., sunt exceptate de la executarea silită
construcţiile reprezentând spaţiul minim de locuit pentru debitor şi familia sa, stabilite conform
normelor în vigoare. Pentru stabilirea spaţiului minim de locuit pentru debitor şi familia sa facem
trimitere la O.U.G. nr.40/1999!.

Procedura. După somarea debitorului şi evaluarea bunurilor printr-o expertiză se va trece la punerea
bunurilor imobile sub sechestru.

Procesul-verbal de sechestru va avea un continut identic cu cel de la bunurile mobile, făcând referire
la atributele de identificare ale executorului

fiscal, atributele de identificare ale creanţei executate, descrierea bunurilor sechestrate şi indicarea
valorii acestora, menţiuni privind alte drepturi reale existente cu privire la bun, atributele de
identificare ale administratoru-lui-sechestru, menţiunea că, în caz de neplată în termen de 15 zile, se
va trece la valorificarea bunurilor sechestrate, semnătura executorului fiscal, care a aplicat sechestrul
şi a tuturor persoanelor care au fost de faţă la sechestrare.

Efectele punerii sub sechestru. în primul rând, punerea sub sechestru duce la constituirea unui drept
de ipotecă legală. Organul de executare silită va solicita de îndată efectuarea inscripţiei ipotecare de
către biroul de carte funciară în raza teritorială a căruia se află situat bunul imobil, conform Legii nr.
7/19961’1 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare.

în ipoteza în care asupra bunului există şi alte drepturi reale, biroul de carte funciară va pune în
vedere creditorilor să comunice existenţa acestor drepturi, în termen de 30 de zile către organul
fiscal. Apreciem că procedura este prea oneroasă pentru ceilalţi creditori, de vreme ce drepturile
reale sunt înscrise în cartea funciară şi creditorul fiscal le poate cunoaşte direct,

fără informarea celorlalţi creditori.

În al doilea rând, prin punerea sub sechestru a unui bun imobil, debitorul beneficiază de un termen
de 15 zile pentru a efectua plata voluntar, în caz contrar bunul va fi supus procedurii de valorificare.

Nu în ultimul rând, bunul aflat sub sechestru va fi indisponibilizat.

Suspendare. Procedura de executare silită asupra unui bun imobil poate fi suspendată în condiţiile
art. 156 C. proc. fisc. când debitorul oferă fructele civile, veniturile din închirierea bunului urmărit
pentru 6 luni sau alte venituri pentru a salva soarta imobilului.
Detalii: https://legeaz.net/dictionar-juridic/procedura-executare-silita-fiscala