II.

LITERATURA ROMÂNĂ

a) Proza-specii narative: basmul cult, schița, povestirea,nuvela, romanul

 Conținuturi:
- Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă
- D-l Goe…/Vizită…de I.L. Caragiale
- Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu
- Moara cu noroc de Ioan Slavici
- Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu

Povestea lui Harap –Alb

de Ion Creanga
Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune desfasurata pe un
singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori morale si in care este prezenta lupta
dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ioan Slavici,
I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in literatura romana atat prin „Amintiri din
copilarie”, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane
basmul „Povestea lui Harap-Alb”.
Prin scrierile sale Ion Creanga se inscrie in realismul taranesc deoarece remarcabilul povestitor s-a
inspirat din inepuizabila comoara a literaturii populare.
Definitia data basmului de marele critic G. Calinescu „o oglindire a vietii in moduri fabuloase”
incadreaza Povestea lui Harap-Alb printre capodoperele genului.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult publicat in revista Convorbiri literare.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii literare. O prima
trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala, „Amu cica era odata”, are rolul
de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera” mentine treaza atentia
cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si
se uita”, scoate cititorul din lumea fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui Harap-Alb”cifra
magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat, calul vine sa manance
jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de 3ori pe Harap- Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu
Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la 3 probe.
 Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatii spatiale si
temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Dintre numeroasele caracteristici care incadreaza Povestea lui Harap-Alb in specia literara basm
cult, mentionam:
=>reperele spatio-temporale sunt vagi si nedetrminate
=>intalnim motive specifice basmului -calatoria initiatica a eroului, dorinta acestuia de a ajunge
imparat, probe , obstacole la care acesta este supus;
=>stilul folosit de autor este unul elaborat imbinand naratiunea cu descrierea si dialogul
=> personajele indeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii – antagonistul – Spanul,
ajutoarele fantastice -calul, Sfanta Duminica, cei cinci tovarasi –Setila, Gerila, Flamanzila, Ochila, Pasari-
Lati-Lungila, donatorii – albinele, furnicile.
=>avand ca sursa de inspiratie basmul popular intalnim formule tipice basmului (initiale, mediane si
finale). Prin intermediul acestora se stabileste intre povestitor si ascultator o conventie potrivit careia in
basm totul este posibil, iar iesirea din lumea fabuloasa se face prin formula de final.
Basmul, inclusiv cel cult, intra in categoria estetica a miraculosului, a fabulosului, astfel de la
inceput pana la final cititorul strabate o lume supranaturala pe care o accepta cu toate conventiile ei.
Tema basmului este reprezentata de lupta dintre bine si rau. In plus, in aceasta opera, Creanga
evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase probe, se va
maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta (Sfanta Duminica,
Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina furnicilor), iar
reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa
se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele culte, raul este invins.
Reperele spatio-temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre trecut:
„Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus
intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se desfasoara
actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-
Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si
animale vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor.
Compozitia basmului
-actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru, dereglarea
echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si revenirea la echilibrul
initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau,
Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe
tron.
Cartea primită de la Împăratul Verde (care avea doar fete) este factorul perturbator al situației
inițiale, intriga, și determină parcurgerea drumului (inițiatic) de cel mai bun dintre fiii craiului.
 Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea acestui traseu al devenirii spirituale
și modificarea statutului social al prtagonistului.
Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca
porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe
parcursul calatoriei sale.
Fiul de crai parcurge mai multe încercări, iar ultima probă este cea a Spânului: în padurea în care
ajunge, acestuia i se înfățișează de trei ori un spân, îmbrăcat diferit, care îi propune să îl ia ca însoțitor sau ca
slugă. Dacă de primele două ori, fiul de crai refuză propunerile, ascultând de sfatul tatălui, a treia oară, naiv
și lipsit de experiență, se lasă convins de discursul persuasiv al spânului și îl ia cu el.
. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit de acesta
să își divulge identitatea și scopul călătoriei si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept
nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb,
pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa
aduca dintr-o padure capul plin de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste
sa treaca atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe.
Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila,
Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.
Desfășurarea acțiunii are rolul unei acțiuni reparatorii, fiind reprezentată de o secvență amplă în
care Harap-Alb acumulează calități. Probele pe care le parcurge sunt menite să îl inițieze și să îl ducă spre
momentul celei de-a doua renaștere, de această dată, în plan superior. Distanța pe care Spânul și Harap-Alb
o parcurg până la împărăția lui Verde-Împărat dovedește vastitatea spatițială din basme: trecând peste nouă
mări, nouă țări și peste nouă ape mari. Fetele împăratului intuiesc identitatea slugii Spânului și, pentru a îl
pierde pe Harap-Alb, Spânul îl supune unor încercări. A treia probă a Spânului este mai dificilă și, pentru
îndeplinirea ei, fiul de crai pleacă din împărăția unchiului său. Ajuns la împărăția lui Roș-Împărat, Harap-
Alb va fi supus altor probe pe care le depășește datorită celor pe care i-a ajutat în drumul său.
Punctul culminant, refacerea echilibrului inițial, debutează cu sosirea celor doi la împărăția lui
Verde-Împărat, iar fata Împăratului Roș devăluie tuturor adevărata identitate a lui Harap-Alb. Spânul,
crezând că sluga sa și-a încălcat jurământul, îi pedepsește tăindu-i capul, iar calul îl pedepsește la rândul lui
pe falsul erou. Ritualul învierii este împlinit de fata de împărat cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal.
Răsplătirea eroului reprezintă deznodământul basmului: eroul reintră în posesia paloșului și
primește recompensa: pe fata Împăratului Roș și împărăția. Nunta și schimbarea statutului social (devine
împărat) confirmă maturizarea eroului.
Narațiunea la pers. a treia este realizată de un narator omniscient, dar nu și pbiectiv, deoarece
intervine adesea prin comentarii și reflecții: ce-mi pasă mie, impunând existența unei perspective narative
obiective.
 Numele personajului reflectă condiția duală: rob, slugă (Haap) de origine nobilă (Alb), iar sugestia
cromatică – alb-negru arată oscilarea între o stare de inocență, naivitate (negru) și devenirea celui care poate
fi împărat (alb).
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul negativ al
basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este chiar de ajutor
acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb, adolescentul devine adult.
Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-
Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre inceput si final. Inceputul este reprezentat de formula
initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de a-l
determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase
si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest inceput coincide cu fixarea reperelor spatio-
temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l
in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul,
impreuna cu inceputul ca intr-o rima.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele sau.
Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai, iar prin termenul
„harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce
acesta l-a inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai era la varsta
adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si milostenia ii aduc
foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi pretioase de la aceasta, atat
inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost supus. Generozitatea si lipsa de
prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta
la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de experienta
si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie
intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe
aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie
aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa
este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii
apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o
capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea
statutului, din fiu de crai in sluga.
 In relatie cu Spanul (care nu este doar un personaj negativ, ci un rău necesar) , in scena primei
intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata.
Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai
pentru a invata din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului
inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca
imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de un prieten,
de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire cu calul ii
demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile si modul
cum iti oferi celor din jur ajutorul.
Viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata, atat prin tema, cat si
prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care eroul este un
Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are
niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a
sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se
maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului
prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale
autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga e
pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”

D-L GOE

I. L. Caragiale

I.L.Caragiale este alături de Eminescu şi Creangă unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului
nostru. Este autorul a patru comedii (O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, Conul Leonida faţă cu
reacţiunea, D’ale carnavalelor) a unei drame (Năpasta), a publicat nuvele (Două loturi, O făclie de Paşte, In
vreme de război etc) şi schiţe, adunate în volumul “Momente şi schiţe”, apărut în 1901.
Caragiale este considerat creatorul schiţei în literatura română, deşi această specie a fost
cultivată şi de alţi scriitori (Emil Gârleanu, Alexandru Grătescu Voineşti); îi revine acest merit deoarece el a
atins perfecţiunea artistică. Personajele schiţei lui Caragiale sunt selectate din diferite medii: din familie şi
scoală, din presa, justitie, din viata moderna sau din viata politica. Schitele D-l Goe si Vizita satirizeaza
contrastul dintre pretentiile unor parinti de a fi buni educatori si ceea ce sunt in realitate (ingaduitori peste
masura).
 Schita este o opera epica in proza de dimensiuni reduse, cu o actiune restransa la care participa
un numar mic de personaje surpinse intr-un moment semnificativ al existentei lor. Titlul schitei poarta
numele personajului principal caruia autorul i-a adaugat apelativul “domnul” prin care anticipeaza intentiile
sale ironice. El sugereaza si faptul ca autorul inverseaza cele doua universuri umane (cel al copilului si al
maturului), intrucat Goe se comporta ca “un om mare”,pe cand cele trei cucoane “ se copilaresc” pentru a fi
pe placul “puisorului”.
Fiind o schita, Caragiale nareaza faptele intr-o anumita ordine, determinata fiind doar de un singur
moment semnificativ din viata personajului pricipal: Calatoria cu trenul pana la Bucuresti in compania celor
trei doamne: mam-mare, mamitica si tanti Mita.
Atitudinea si sentimentele scriitorului sunt exprimate indirect, prin intermediul faptelor si al
personajelor, caci schita este o opera epica in care exista narator, personaje si actiune.
Intamplarile narate intr-o succesiune logica se constituie in momente ale subiectului literar. Astfel, in
expozitie aflam ca “tanarul Goe” impreuna cu “cele trei doamne frumos gatite”, asteapta cu nerabdare pe
peronul din Urbea X, trenul accelerat care trebuie sa le duca la Bucuresti. Autorul precizeaza inca de la
inceput un amanunt semnificativ care arunca o lumina cruda asupra mentalitatii unor parinti si anume faptul
ca Goe este dus la Bucuresti “ca sa nu m-ai ramana repetent si anul acesta”.
Goe este imbracat intr-un frumos costum de marinar si este “imapacientat” si “incruntat” deoarece
trenul nu soseste. Deprins sa i se indeplineasca orice dorinta, Goe ordona sa vina trenul: “eu vreau sa vie”.
O discutie filologica vizand pronuntarea corecta a cuvantului “marinar” se incheie cu concluzia
surprinzatoare prin oraznicie, dar categorica: “Vezi ca sunteti proaste amandoua.”
Sosirea trenului si urcarea precipitata a celor patru distinsi pasageri constituie intriga actiunii.
Cativa tineri politicosi le ofera locurile, dar Goe ramane pe coridor “cu barbatii”. Calatoria cu trenul este
evenimentul datoria caruia i-a nasteresi se dezvolta actiunea schitei.
Desfasurarea actiunii curpinde intamplarile din timpul calatoriei lui Goe si a insotitoarelor sale pana
la Bucuresti admirabil gradate si desfasurate intr-un timp relativ scurt.
Folosind ca principal mod de expunere dialogul, autorul ni-l arata pe Goe cum scoate capul pe
fereastra, dar este apostrofat de un tanar care il “trage putin inapoi”, sfatuindu-l sa nu scoata capul pe
fereastra. “Mititelul” se smuceste si, raspunzandu-I oraznic uratului, scoate capul pe fereastra. Urmarea
neascultarii este pierderea palariei si a biletului de calatorie care era “in pamblica palariei” iar tipetele lui
Goe, ca sa opreasca trenul, sunt zadarnice.
Sosind conductorul si cerand biletele, femeile il scuza pe Goe, fiindca biletul “era in pamblica
palariei” care a zburat. “Dupa lungi parlamentari”, cele trei cucoane sunt nevoite sa plateasca biletul
puisorului, si o amenda “pe deasupra”.
Afectoasa si nervoasa, mamitica il cearta pe Goe, mam-mare ii ia apararea si, din aceasta disputa,
odorul, tras de mana de o parte si de alta “se reazama in nas de clanta usii de la cupeu” si incepe sa urle.
Totul se termina cu bine, caci bunica, prevazatoare ca de obicei, aluat “un berec” pe care i-l ofera lui Goe in
locul palariei. Dupa ce se preface ca este suparat, mamitica ii da o “ciucalata” si scena i-a sfarsit prin
pupaturi.
In timp ce cucoanele converseaza, Goe dispare de pe coridor. Mam-mare este disperat pana ce aude
“bubuituri” in usa toaletei. Gratie interventiei conductorului, “captivul” este eliberat. Cucoanele rasufla
usurate si il saruta pe Goe ca si cum l-ar vedea dupa o indelungata absenta.
Mam-mare se hotareste sa stea pe culoar si sa-l pazeasca pe puisor asezandu-se “pe un geamantan
strain”.
Actiunea atinge punctul culminant, moment de maxima tensiune in desfasurarea actiunii, deoarece
Goe trage semnalul de alarma, in ciuda sfaturilor lui mam-mare: “-Sezi binisor, puisorule, sa nu strici ceva”.
Trenul se opreste, lumea se alarmeaza, personajul de serviciu “umpla forfota”, dar nimeni nu poate stii cine
a tras semnalul, deoarece “mam-mare doarme in fundul pupeului cu puisoul in brate”. Se constata totusi ca
ata rupta si manivela rasturnata era “tocmai in vagonul de unde zburase mai adineauri palaria marinelului”.
Deznodamantul marcheaza sfarsitul actiunii. Trenul porneste, iar in scurt timp pasagerii ajung la
Bucuresti. Cucoanele se urca cu puisorul in birja si pornesc in oras, carandu-I birjarului sa le duca “ la
bulivar”.
Compozitional, schita “D-L Goe” are o actiune conceputa linear, autorul urmarind aspectul tematic,
gresita aducatie data de familie tanarului Goe, pe un singur plan. Din reluarea subiectului, scriitorul releva
contrastul dintre aparenta si esenta, dintre ceea ce vrea sa para aceasta familie (educata, culta, cinstita, cu un
limbaj ales) si ceea ce este in realitate (inculta, necinstita, cu un limbaj de mahala). De aici de naste si hazul.
Construita in cea mai mare parte pe dialog, schita propune un numar redus de personaje: Goe, cele
trei doamne, conducatorul, un tanar.
Limbajul viu, colorat, savoarea dialogurilor si naratiunea, naturaletea replicilor, succesiunea
dinamica a intamplarilor si talcul lor fac din acesta schita un adevarat “monument de arta literara”.

Caracterizarea lui Goe

-personaj de schita-

Goe este personajul principal,individual si imaginar al schitei "D-l Goe" de I.L.Caragiale,tipul

copilului rasfatat si prost crescut,consecinta fireasca a unei educatii defectuoaseprin folosirea unor metode
total gresite.Goe face parte dintro familie burgheza din urbea X,care afiseaza ostentativ o preocupare
speciala pentru educatia odraslei. Schita incepe cu un element specific educatiei,recompensa oferita
personajului principal cu scopul de a-i impulsiona stradania la invatatura,de unde reiese lenea ca prima
trasatura de caracter:"Ca sa nu mai ramaie repetent si anul acesta".
Rasplata data in avans copilului consta intr-o calatorie la Bucuresti,cu prilejul unei sarbatori
nationale,el fiind insotit de "mam'mare,mamitica si tanti Mita". Naratorul nu da amanunte referitoare la
infatisarea lui Goe,ci descrie numai aspectul vestimentar,care sugereaza starea materiala buna a familiei
sale,precum si lipsa de gust a damelor care se ocupa de cresterea baiatului.Goe "poarta un frumos costum de
marinar,palarie de paie,cu inscriptia pe pamblica << Le Formidable>> si sub pamblica biletul de calatorie
infipt de tanti Mita, ca << asa tin barbatii biletul>>."
Ridicolul personajului reiese din contradictia dintre esenta si aparenta: Goe este numit "tanarul",dar
este imbracat ca un copil mic,intr-un mod caraghios,deoarece costumul de marinar nu se potriveste nici cu
palaria de paie nici cu scopul si destinatia calatoriei.Lipsa detaliilor legate de fizionomia sa ca si originea in
urbea X reliefeaza intentia naratorului de a crea un personaj reprezentativ pentru tipul copilului rasfatat si
prost crescut,care poate exista oricand si oriunde in lume.
Portretul moral al eroului principal se incheaga prin caracterizare indirecta,din comportamentul,felul
sau de a vorbi si relatiile cu alte personaje. Rasfatat peste masura,Goe nu-si poate stapani nerabdarea in
asteptarea trenului si vorbeste "incruntat","pe un ton de comanda",fiind obisnuit sa le porunceasca
damelor,iar acestea sa-i indeplineasca pe loc orice dorinta.
Infatuarea,dublata de incultura,se evidentiaza atunci cand,in urma discutiilor dintre cele doua
cucoane in legatura cu forma corecta a cuvantului "marinar",Goe le face proaste pe amandoua si decide ca
se zice "mariner". Lipsa de respect fata de cei mai in varsta,dovedita pe peronul garii,evolueaza in
obraznicie atunci cand,in tren,un calator il sfatuieste sa nu scoata capul pe fereastra.Goe ii raspunde
impertinent:"Ce treaba ai tu,uratule?",apoi se stramba la el.
Apelativul "uratule" si schimonoselile demonstreaza infantilismul "tanarului Goe",care parca se
comporta ca un copilas,in ciuda faptului ca era elev. Palaria zboara pe fereastra impreuna cu biletul de
calatorie,cucoanele considera ca baiatul n-are nici o vina si ca nu e treaba "uratului",relevand metodele cu
totul gresite pe care le aplica"damele" in educatia baiatului.
Alintat peste masura,Goe incepe sa urle cand se loveste cu nasul de cleanta usii,asa ca damele il
saruta pe rand si-i asaza pe cap "un beret tot din uniforma canonierii "Le Formidable",apoi "scuipandu-l sa
nu-l deoache" il saruta din nou "dulce".Intrucat bunica indraznise sa-l dojeneasca pentru ca pierduse
biletul,Goe se bosumfla si la intrebarea acesteia "-Sa moara mam'mare?" el raspunde impertinent si
rautacios "-Sa moara!",ceea ce dovedeste rasfat si insensibilitate.
Metodele educative ale familiei sunt defectuoase,ridicole si de aceea total ineficiente. Tanarul Goe
primeste recompense stupide,"Cine ma pupa...uite!ciucalata!",cele trei cucoane tratandu-l ca pe un copil
mic.Mamita simuleaza ca plange si pentru ca Goe isi da seama ca se preface,mam'mare exclama cu
entuziasm:" E lucru mare cat e de destept!".
Neastamparat,Goe iese pe culoar si se blocheaza in "compartimentul unde nu intra decat o
persoana".Se produce o zarva de nedescris,Goe zbiara disperat inauntru,cucoanele se agita speriate si
zgomotoase,pana cand "puisorul" este eliberat de coducator. Insusirile sale sunt evidentiate indirect prin
fapte,limbaj si comportament si prezentarea relatiei cu celelalte personaje.
 Povestirea- Hanu Ancutei

de Mihail Sadoveanu

Povestirea – este o specie a genului epic in care se relateaza fapte din punctual de vedere al unui
narator care este martor sau participant la actiune. Aceasta se limiteaza la relatarea unui singur fapt, timpul
fiind situate in trecut iar personajele sunt reduse ca numar.
Aparut in anul 1928, volumul Hanu Ancutei cuprinde in aproximativ o suta de pagini “o imagine
esentializata a lumii sadoveniene, lume in care se contopesc Moldova, trecutul istoric si taranul vazut in sute
de ipostaze”(G. Calinescu”, „lumea ţărănească, natura, idilicul, legenda, oralitatea"'.
Volumul este alcatuit din noua povestiri pe care tot atatia drumeti le deapana, intr-o seara de toamna,
la vestitul han al Ancutei de langa apa Moldovei.
Hanu Ancuței este o sinteză a universului sadovenian deoarece aici găsim toate temele și motivele,
programul său esthetic, conceptele și modelele narrative, prototipurile umane, simbolurile și timbrul
sadovenian.
Hanu este un nucleu, un model de viață românească, are ziduri înalte de cetate, sugerând cetatea
ideală a lui Platon, în variant moldavă, porțile îi stau deschise ca la domnie și chiar Vodă Mihalache Sturza
vine să vadă ochii Ancuței. C-așa-i datina. Aici, din vremurile de demult, se păstrează obiceiul de a
întemeia sfaturi, un fel de divan popular. Eroii vin să își depună comoara lor de înțelepciune aici, la Hanu
Ancuței.
Hanu Ancuţei are forma povestirii în ramă deoarece nouă naraţiuni de sine stătătoare sunt
încadrate într-o altă naraţiune, prin procedeul inserţiei, care utilizează formule specifice.
Tehnica povestirii în ramă presupune duplicarea instanţei narative.
Există un povestitor al narațiunii-cadru care ascultă toate narațiunile rostite de ceilalți povestitori.
Prezența sa este evidențiată prin folosirea narațiunii la persoana I, iar acest lucru conferă iluzia autenticității.
Această voce narativă este delegată de autor spre a-l reprezenta. De aceea, Nicolae Manolescu afirmă:
Vocea anonimă care înfățișează obiceiurile de la Han, la începutul cărții, este autorul.
Narațiunea cadrul se întinde pe parcursul întregii acțiuni și include cele nouă povestiri depănate ce
diverse personaje-narator, la Han.
Ceilalţi naratori, personaje în naraţiunea-cadru şi, pe rând, ascultători, au în povestirile relatate de
ei roluri diverse: narator-martor, personaj-narator, de unde varietatea diegezei şi caracterul polifonic. Ei
aparţin unor categorii sociale diferite: comisul Ioniţă (Iapa lui Vodă), călugărul Gherman (Haralambie),
moş Leonte Zodierul (Balaurul), căpitanul de mazili Neculai Isac (Fântâna dintre plopi), Ienache
Coropcarul (Cealaltă Ancuţă), ciobanul (Judeţ al sărmanilor); negustorul Dămian Cristişor (Negustor
lipscan), orbul/ rapsod şi calic orb (Orb sărac), mătuşa Salomia şi Zaharia fântânarul (Istorisirea Zahariei
făntănarul).
Ancuța ascultă și reține toate poveștile, știe tot ce se petrece în țara Moldovei, este o carte vie.
Scriitorul insist asupra ochilor ei pentru a sugera rolul de symbol al conștiinței naționale și sociale pe care îl
are eroina. Ancuța este frumoasă și clipește domol ca o mâță dezmierdată , când o apucă de mână căpitanul
Nicolae Isac. Hanul e o insulă a unui Eden pierdut în negura timpului, în neagra fântână a timpului.
Tehnica povestirii in rama prezinta, in volumul Hanu Ancutei, urmatoarele caracteristici:
 exista o rama a celor noua povestiri constituita din fragmentul initial si cel final.
In cadrul acestor fragmente naratorul este chiar autorul care vorbeste la persoana I, evocand
cadrul spatial si temporal. Imaginea hanului, a drumetilor si a ritualului ce precede fiecare povestire este
reluata la inceputul fiecareia dintre cele noua povestiri, uneori chiar la sfarsit constituind o noua rama.
 exista un cadru spatial comun in interiorul caruia povestitorii se intrec in a evoca intamplari,
iar acest spatiu este hanul.
Hanul este un loc de popas si de petrecere, ocrotitor ca o cetate si cunoscut calatorilor din vremurile
vechi, ale Celeilalte Ancute. Valoarea simbolica a hanului este aceea a unui centru al lumii, loc de intalnire
al diferitelor destine si povesti.
 exista un cadru temporal comun – aflat la Hanu Ancutei “intr-o departata vreme demult”
autorul asculta povestile pe care le spun drumetii.
Fiecare dintre cei noua povestitori devine astfel personaj martor.
 fiecare personaj este privit in dubla ipostaza, una reala si alta simbolica, ascunsa.
Ancuta este personajul tutelar al hanului care aprinde focul in vatra magica si pregateste
ceremonialul povestirii.
 Evocarea intamplarilor se face conform unui ritual – vinul se bea din ulcele noi(care mai apoi
se arunca pentru a se reintalnii cu bautorii atunci cand vor devein si ei pamant), puiul fript la tigla si painea
mereu proaspata dau impresia de belsug.

 cifra noua este magica, iar cele noua povestiri sunt spuse de naratori ce apartin unor categorii
sociale diferite: comisarul Ionita – “Iapa lui Voda”, calugarul Gherman – “Haralambie”, mos Leonte
zodierul –“Balaurul”, capitanul de mazili Neculai Isac – “Fantana dintre plopi”, Ienache Coropcarul –
“Cealalta Ancuta”, ciobanul -:Judet al sarmanilor”, negustorul Damian Cristisor – “Negustor lipscan”,
Orbul – “Orb sarac”, matusa Salomia si Zaharia Fantanarul – “Istorisirea Zahariei Fantanarul”
Naraţiunea-cadru este răsfirată de-a lungul întregului text şi include cele nouă povestiri. 
 Incipitul ei fixează coordonatele spaţio-temporale, cadrul întâlnirii povestitorilor, „într-o toamnă
aurie", la Hanu Ancuţei. Interesul ascultătorilor este susţinut între povestiri de promisiunea comisului Ioniţă
de a spune „o poveste cum n-am mai auzit", promisiune neonorată până în final, ceea ce sugerează faptul că
povestea poveştilor este aceea niciodată rostită şi că se acordă tăcerii valoarea absolută a misterului
inaccesibil. Finalul naraţiunii-cadru şi al volumului sugerează ideea de crepuscul al unei civilizaţii, pe care o
salvează însă forţa creatoare a povestirii.
Timpul povestirii este magic, pentru că reconstituie prin forţa cuvântului o lume şi sta sub semnul
vârstei de aur. Cele trei niveluri ale timpului narativ sunt: timpul povestirii/ al naratorului anonim (autorul),
care evocă nostalgic toamna aurie „într-o depărtată vreme" a tinereţii sale, timpul povestit/ al toamnei aurii
când se spun toate povestirile şi timpul evocat, al celeilalte Ancuţe. în povestirea-cadru, se observă impresia
de atemporalitate:„într-o depărtată vreme, demult".
Dar misterul timpului mitic şi fantastic, al ploilor năprasnice şi al „balaurului negru în nouri", când
se porneau poveştile la Hanu Ancuţei, este dezlegat de indici ai timpului istoric, războiul ruso-
turc: „împăratul-alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne". Este utilizată tehnica homerică a
ascunderii unor date spaţio-temporale relativ precise îndărătul unor imagini ce par să ţină de fabulos.
Spatiul hanului are valoarea mitica a paradisului pierdut fiind descries cu atata maiestrie de catre
autor:”Taberele de cara nu se mai istoveau. Lautarii cantau fara oprire (…) S-atatea oale au faramat bautorii,
de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la targ la Roman. Si, la focuri, oameni incercati si mesteri
frigeau hartane de berbeci si de vitei”
Spațiul povestirii are valoare mitică. Belșugul roadelor face posibilă întâlnirea călătorilor într-un
spațiu unic, iar starea de beatitudine favorizează plăcerea narării. Așezat la răscruce de drumuri, hanul este
un loc de popas și de petrecere, ocrotitor ca o cetate. Valoarea simbolică a hanului este aceea a unui centru
al lumii, loc de întâlnire a multor destine și povești: Trebuie să știți dumeavăastră că hanul acela al Ancuței
nu era han, - era cetate.
Zidurile hanului-cetate au valoarea simbolică a graniţelor între lumea realului şi lumea povestirii, iar
hanul este un topos al povestirii. El este cadrul unora dintre întâmplările relatate şi are chiar rolul unui
personaj ce rezonează la trăirile povestitorilor: „îl simţise şi hanul - căci se înfiora prelung".
Ancuța este personajul principal și eponym al acestei opere și deschide seria impresionantă de eroine
din creația de maturitate a lui Mihail Sadoveanu: Vitoria Lipan (Baltagul), jupâneasa Iliafta (frații Jderi) sau
Maria (creanga de aur).
Ancuța, al cărei nume sugerează apropierea afectivă, prin folosirea diminutivului, este, împreună cu
comisul Ioniță și cu Moș Leonte zodierul, factorul catalizator al existenței de la han. Hanul pe care îl
conduce este perceput ca o adevărată imagine a lumii, suprins la vremea petrecerilor și poveștilor.
Imaginea jhanului, care îi poartă numele, nu poate fi despărțită de imaginea Ancuței.
 Prin prezența ei discretă și plină de farmec, Ancuța cea tânără este comparată mereu de naratori cu
dublura ei, cealaltă Ancuța. atât mama, cât și fiica sunt femei frumoase și pricepute, care își cuceresc
oaspeții cu zâmbetul viclean și cu ospitalitatea lor.
Aflată în prezentul narațiunii, Ancuța cea tânără își îndeplinește exemplar rolul de amgitrioană.
Hangița, care împarte vin și mâncări, râsete și vorbe bune, este o prezență aeriană, aproape impalpabilă.
Naratorul anonym îi face un portret, surprinzând câteva imagini fugare care conțin detalii fizionomice și
morale: sprâncenată și vicleană, cu obrazul aurit de soare, prin caracterizare directă.
Uneori, prezența ei blândă provoacă rememorarea, depănarea amintirilor, ca în cazul povestirii
căpitanului Isac. Alteori, tânăra hangiță întâmpină drumeții veniți din locuri îndepărtate (ca în cazul
negustorului Lipscan) sau strecoară raze de lumină în ochii orbului sărac: îi sărută mâna pribeagului și îl
servește cu fripturi și plăcinte – caracterizarea indirectă, prin gesturi, care sugerează respectul, omenia și
ospitalitatea.
Spre deosebire de mama ei, care a avut un rol active în desfășurarea unor evenimente, Ancuța cea
tânără își rezervă doar rolul secundar de mediere. În toate cele nouă povestiri, ea rămâne în umbră, ascultând
cu înfiorare istoriile de demult, fiind o prezență discretă, diafană, dar memorabilă.

“Fantana dintre plopi” este a patra povestire si are ca tema iubirea tragic, iar ca personaj narator pe
capitanul de mazili Neculai Isac.
Naratiunea la persoana I, subiectiva (cu focalizare interna) implica doua planuri: reprezentarea
evenimentelor traite in tinerete(timpul narat) si autoanaliza faptelor din perspective maturitatii (timpul
naratiunii)
Naratorul evoca o intamplare traita de el in tinerete, in urma cu peste douazeci si cinci de ani,
“pe aceste meleaguri”.
In povestire se nareaza un singur fapt epic, o trista poveste de iubire care a avut rol de initiere pentru
tanarul de odinioara.
Atmosfera povestirii tine de modul in care naratorul “regizeaza” o anumita tensiune, suspansul, pe
tot parcursul povestirii, pentru a capta atentia si interesul ascultatorilor/cititorilor.
Actiunea se ruleaza alert fiind identificabile toate momentele subiectului.
MOMENTELE SUBIECTULUI
EXPOZIŢIUNEA
Într-o toamnă, Neculai Isac duce vinuri în ţinu¬tul Sucevei şi face popas la Hanu Ancuţei. Plimbându-se
călare pe malul râului Moldova, întâlneşte un grup de ţigani care se scaldă. E întâmpinat de Hasanache, un
bătrân cerşetor, care o alungă fără succes din calea boierului pe Marga, o ţigăncuşă de optsprezece ani.

INTRIGA
Frumuseţea fetei îl tulbură şi le dă celor doi câte un ban de argint.
DESFĂŞURAREA ACŢIUNII
Fata îl caută la han a doua zi pentru a-i arăta ciuboţelele cumpărate cu banul primit. Apoi tinerii petrec o
noapte la fântâna dintre plopi şi îşi promit o nouă întâlnire de dragoste la întoarcerea lui de la Paşcani, unde
trebuia să-şi vândă marfa. A doua întâlnire la fântână are un final tragic. îndrăgostită, fata îi mărturiseşte că
Hasanache o trimisese la han ca să-1 seducă, iar planul era ca ţiganii să-1 omoare şi sa-i ia banii de pe
marfă.

PUNCTUL CULMINANT
Deşi este conştientă că o vor omorî pentru că i-a trădat, fata îl avertizează asupra pericolului. Tânărul fuge
călare, scapă cu viaţă, dar o prăjină aruncată de urmăritori îi scoate un ochi.

DEZNODĂMÂNTUL
Însoţit cu făclii de cărăuşii de la han care auziseră strigătele sale, revine la fântâna dintre plopi, unde sângele
proaspăt de pe colacul de piatră este semnul că fata fusese ucisă cu cruzime şi aruncată în fântână.

Autenticitatea naratiunii este sustinuta prin relatarea la persoana I si prin interventia Ancutei care
adeveresteintamplarea stiuta de la mama ei.
Personajul–narator relateaza intamplarea din perspective tanarului nestiutor, dar reprezentarea
faptelor este insotita de analiza si condamnarea lor din perspective maturului, din cauza consecintelor grave.
Acesta foloseşte cuvinte dure pentruautocaracterizare: „Eram un om buiac şi ticălos. [...] Om nevrednic
nu pot să spun c-am fost. Aveam oi şi imaşuri şi neguţam toamna vinuri; dar îmi erau dragi ochii negri, şi
pentru ei călcam multe hotare".
Tanarul Neculai Isac are defecte specific varstei: nestiinta si nesocotinta. Prima intalnire cu tiganii si
cu fata care umbla prin apa in fusta ei rosie este relatata din perspective tanarului, care nu vede capcana in
aceasta “intamplare”
Marga nu este, aşa cum afirmă cerşetorul, „o fată proastă, care n-a ieşit încă în lume", ci se supune
grupului, acceptând rolul de momeală pentru tânărul călător. Comportamentul ei ulterior este imprevizibil
pentru îndrăgostitul naiv şi pentru ascultători, care adoptă perspectiva unică a naratorului subiectiv. Tânărul
crede că trăieşte etapele unei idile superficiale, dar se vede prins în capcana întinsă de ţigani. Plăteşte
nechibzuinţa sa cu lumina unui ochi. Scapă cu viaţă tot datorită tinereţii: calităţile fizice şi seninătatea
inconştientă. Dacă ar fi conştientizat valoarea   avertismentului  fetei   (sacrificiul,   profunzimea
sentimentelor ei), pericolul în care se afla fata şi ar fi încercat s-o protejeze, şi-ar fi diminuat şansele de
salvare. Licărul de conştiinţă se aprinde prea târziu, iar manifestările lui sunt regretul şi
autocondamnarea.Tanarul Neculai Isac crede ca traiste etapele unei idile superficial, dar se vede prins in
capcana intinsa de tigani. Plateste nechibzuinta sa cu lumina unui ochi. Scapa cu viata tot datorita tineretii.
 Tânărul este caracterizat în mod indirect, prin fapte, limbaj, comportament, gesturi.
Portretul fizic al maturului este realizat de la intrarea personajului în scenă (venirea la han), vestimentaţia
reflectând statutul social, indicat şi în formula de adresare folosită de comisul Ioniţă: „Nu eşti domnia ta
prietenul meu Neculai Isac, căpitan de mazili?'". Numele de mazili îl purtau boiernaşii care fuseseră în
slujbă la domnie, dar căzuseră în dizgraţie; erau organizaţi într-un corp militar de rezervă, purtând grade
militare, dar fără a îndeplini slujbe active. Aerul demn şi tragic al căpitanului de mazili se datorează rangului
nobiliar şi tristeţii. Venirea lui produce un efect deosebit asupra celor de la han: „Era un om ajuns la
cărunteală, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal".
El povesteşte din dorinţa de a revedea trecutul pentru a-1 înţelege, căci pierderea ochiului îi dă puterea
vizionară, ca unui alt rapsod clarvăzător al trecutului, Homer. Deşi fântâna dintre cei patru plopi nu mai
există, „s-a dărâmat ca toate ale lumi", el o poate vedea. Pentru el, timpul interior s-a oprit într-un prezent
etern, când a înţeles că inconştienţa sa înseamnă vinovăţie.
Frumoasa Marga este însă eroina tragică a acestei poveşti de iubire. Condiţia ei umilă, ţigăncuşă
care se lasă folosită de grupul nomad pentru a-i jefui pe călătorii dornici de aventuri trupeşti, este umanizată
şi metamorfozată de puterea dragostei adevărate. Aflată în situaţia-limită de a se supune legii nescrise a cetei
primitive sau de a-1 salva pe bărbatul iubit, ea alege jertfa de sine. Personaj romantic, acţionează în situaţii
excepţionale. Iniţial umilă şi demnă de dispreţ, se dovedeşte capabilă de gestul nobil al sacrificiului din
iubire. Fapta ei o umanizează şi o plasează într-un plan moral superior faţă de tânărul nesăbuit, de unde şi
caracterul etic, exemplar al povestirii.
Personajul este caracterizat indirect, prin fapte, gesturi şi statut social, şi direct, de către
personajul-narator care-i realizează portretul fizic:  „Sta aproape de mine,  numai în cămaşă şi-n fustă roşă.
Obrazul îi era copilăresc; dar nasul arcuit, cu nări largi, şi ochii iuţi mă tulburară deodată". Legătura
simbolică dintre fiinţa ei şi elementul acvatic este prezentă la fiecare întâlnire cu personajul-narator. Fata
răsare din apă şi va sfârşi în acelaşi element.
Legatura simbolica dintre fiinta ei si elemental acvatic este prezenta la fiecare intalnire cu personajul
narrator. Fata “rasare” din apa si va sfarsi in acelasi element.
Semnificatia fantanii cu patru plopi este de centru al lumii, loc sacru care insa nu-I mai protejaza pe
indragostiti, fiind pangarit de vina fiecaruia si sortit pieirii. Apa fantanii se amesteca cu sangele, iar in plan
simbloic, iubirea cu moartea.
Naratiunea se imbina cu dialogul si scurte pasaje descriptive. Relatarea personajului-narator
se incheie cu deznodamantul povestirii, dar naratiunea are un epoilog care consta in dialogul ascultatorilor.
Farmecul ceremonialului povestirii este dat de prezenta elementelor de limbaj popular “singur ca un
cuc”, arhaic “catastih, mazili”, regional “buiac”, “hojma”, “imas”. Limbajul personajelor (tiganii)
contrasteaza cu cel al naratorului –personaj (boierul) indicand diferenta sociala si cultural. Expresivitatea
limbajului este data de frumustetea metaforei \”Catastihul acelor vremi a inceput sa mi se incurce”, epitetul
de caracterizare “nari largi si ochi iuti”, comparatia sugestiva “Am simtit in mine cev afierbinte, parca as fi
baut o bautura tare”.
Modalităţile narării prezente în text sunt: relatarea, reprezentarea, povestirea, iar dominanta stilistică
este oralitatea. Relaţia dintre narator şi receptor (ascultători) este strânsă; se utilizează persoana I şi a Ii-a în
dialogul acestora. 
Ceremonialul povestirii constă în faptul că dialogul presupune un sistem de convenţii (apariţia
povestitorului, pretextul care declanşează povestirea, formulele de adresare etc). Naratorul se adresează
interlocutorilor într-un mod ceremonios, adecvat rangului său nobil: „domnilor şi fraţilor, ascultaţi ce mi s-
a întâmplat...", iar ascultătorii intervin în final cu comentarii, întrebări, reflecţii.

Concluzii
Fantana dintre plopi este povestire deoarece este o naratiune subiectivizata (din unghiul
povestitorului, implicat ca protagonist al intamplarii), care se limiteaza la redarea unui singur fapt epic, o
intamplare de dragoste din tinerete, de fapt o initiere ratata.
Se acordă importanţă actului narării, care are ca efect reînvierea unei lumi apuse. Povestirea se
situează într-un plan al trecutului, principala sa caracteristică fiind evocarea. Accentul este pus pe întâmplări
şi situaţii, de unde caracterul etic, exemplar al povestirii. Relaţia narator-receptor presupune: oralitate,
ceremonial, atmosferă.
Hanu Ancuţei este o povestire în ramă pentru că naratorul şi interlocutorii sunt prezenţi în acelaşi
spaţiu - hanul, în acelaşi timp - „într-o toamnă aurie", cadru care prilejuieşte nararea tuturor povestirilor din
ciclu.
Toate acestea alaturi de stilul de mare rapsod al prozei romanesti al lui Sadoveanu, compun o opera
unica, captivanta si plina de mister ce nu are asemanarea sau concurenta in peisajul literaturii romane.

Nuvela- Moara cu noroc

de Ioan Slavici

Ca scriitor, Ioan Slavici apartine epocii marilor clasici (1870-1890) alaturi de Mihai Eminescu,
I.L.Caragiale, Ion Creanga si Titu Maiorescu. Cele mai reprezentative nuvele ale sale sunt “Popa Tanda”,
“Budulea Taichii”, “Moara cu noroc”,”Padureanca”,etc.
Operele lui Slavici reflecta lumea rurala transilvaneana dominata de norme patriarhale, de traditie.
Opera literara “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in perioada marilor clasici (1881) in
volumul de debut “Nuvele din popor”, reprezentativ pentru viziunea autorului asupra lumii satului
romanesc.
 Opera literara “Moara cu noroc” apartine genului epic, iar ca specie literara este o nuvela
psihologica.
Nuvela este specia literara a genului epic in proza, avand dimensiuni cuprinse intre povestire si
roman in care conflictul este puternic, iar accentul cade pe conturarea personajului. Are o intriga riguros
construita, accentul fiind pus mai mult pe personaje decat pe actiune.
Nuvela psihologica este tipul de nuvela axat pe conflictul interior al personajului in care actiunea
urmareste declinul acestuia sub aspect moral si spiritual.
Ca si caracteristici, nuvela psihologica surprinde personaje din toate mediile sociale: negustori,
targoveti, hangii, porcari, tarani, etc. Se urmareste dezumanizarea personajului influentat de bani sau dorinta
de imbogatire. Apar ca motive literare: banul, averea, mostenirea. Se urmaresc stari sufletesti si trairi aparte:
frica, alienarea, erosul, obsesia, toate surprinse prin procedeul analizei psihologice, ca mijloc de investigare
a psihologiei umane. Conflictul interior este puternic si surprins in opera in detrimetul celui exterior.
Deobicei, se realizeaza valorificarea morala a textului de analiza psihologica.
Moara cu noroc este o nuvelă realist, de factură psihologică, o specie epică în proză, cu o construcție
riguroasă, cu un fir narativ central, o adevarata capodopera a genului fiind considerata de criticul G.
Calinescu “o nuvela solida cu subiect de roman”. Personajele relativ puține pun în evidență evoluția
personajului principal, complex, puternic, individualizat.
Opera se incadreaza in specia literara nuvela, prin caracteristicile acestei specii literare. O prima
trasatura a nuvelei o constituie existenta reperelor de timp si de spatiu care incadreaza exact actiunea, fiind
precise: perioada de inceput a secolului al XIX-lea, intr-un loc numit Moara cu noroc, din zona satelor
ardelenesti.
O a doua trasatura a nuvelei este reprezentata de complexitatea personajelor, care sunt caractere
puternice, deja formate: Ghita, personajul principal, este initial un om puternic, care stie exact ce vrea,
dorind sa plece din sat pentru a oferi o viata mai buna familiei, iar Lica, personajul antagonist, are o
personalitate si o influenta extrem de puternica si nimeni nu i se poate opune.
“Moara cu noroc” este o nuvela realista prin: tematica – importanta acordata banului, constructia
subiectului si personajelor in relatie cu mediul in care traiesc, prin veridicitatea si obiectivitatea perspectivei
narative, atitudinea critica fata de anumite aspecte ale societatii – dorinta de inavutire, verosimilitatea
intrigii si a personajelor.
Este de asemenea o nuvela de analiza psihologica prin; urmarirea conflictului interior al personajului
principal – Ghita, care trece prin transformari si tensiuni de ordin sufletesc, printr-un process de
dezumanizare treptata.
Personajul este vazut in evolutie realizandu-se o analiza psihologica a acestuia. Este surprins un
mediu social caracterizat sub toate aspectele, in care personajul isi gaseste locul si propriul destin. Apare
degradarea individului si tema de inspiratie prezinta o realitate neinfrumusetata in care limbajul joaca un rol
esential.
 Analiza psihologică ce subliniază, de altfel, și tema nuvelei: efectele nefaste și dezumaniaznte ale
dorinței de îmbogățire.
In cele 17 capitole se urmareste caderea continua sub aspect moral si spiritual a personajului literar
Ghita, surprinsa si prin intermediul conflictului interior. Opera are o circulara, simetrica si atrage toate
personajele intr-un conflict major.
Tema sustine caracterul realist al nuvelei (oglindirea vietii sociale) dar si pe cel psihologic (efectele
nefaste ale dorintei de inavutire in contextual societatii ardelenesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea.
Zugravind magistral drumul parcurs de Ghita de la cizmarul modest la carciumarul hapsan,
Slavici arata consecintele distrugatoare ale setei de imbogatire si efectele dezumanizante ale acesteia asupra
omului.
Aceste urmări tragice ale unei atitudini incorecte față de viață sunt anticipate încă din titlu, care este
ironic: Moara cu noroc, care este, de fapt, moara cu ghinion. Aceasta semnifică un spațiu lipsit de șansă,
unde se petrec evenimente tragice, pentru că ușurința cu care se obțin câștigurile aici ascunde abateri etice
grave, precum nelegiuirea și crima.
Titlul nuvelei are valoare simbolica si ironica, norocul asteptat la han devine nenoroc datorita
deciziilor gresite ale personajelor. Se stie ca moara macina grau, dar Moara cu noroc a capatat alta valoare,
una metaforica, devenind un loc in care sunt macinate destine umane.
(In sens denotativ, face referire la un spatiu amenajat pentru a se macina cereale si sansa. In sens
conotativ, titlul ilustreaza in primul rand, ironia naratorului pentru soarta personajului principal.)
Locul luat in arenda, o fosta moara transformata in han ar trebui sa aduca prosperitatea celui care se
muta acolo, insa norocul in acel loc nu si-l face hangiul ci ii este impus de catre Samadau. Deci, moara cu
noroc, este un loc nefast care datorita influentei negative exercitate in special de Samadau, isi va pune
amprenta si asupra personajului principal care parcurge toate treptele decaderii.
Subiectul
Subiectul nuvelei îl constituie etapele și confruntării dintre protagonist, Ghiță, și antagonist, Lică.

Actiunea nuvelei se desfasoara intr-un spatiu real, transilvanean, in a doua jumtate a sec. XIXI-lea,
in interval de un an, intre doua repere temporal cu valoare religioasa – de la sfantul Gheorghe pana la Pasti.
Slavici evidentiaza semnificatia acestui spatiu, inca de la inceput, prin descrierea drumului pe care il
urmeaza Ghita, la plecarea din sat, pentru a ajuge in locul respectiv. Mai intai, personajul trebuie sa urce
niste dealuri, asa cum o va face si pe scara sociala si pe cea materiala in nuvela, iar apoi sa coboare intr-o
vale, acolo unde se afla si Moara cu noroc, la fel cum va cobori si el pe cea mai joasa treapta a degradarii
morale. Locul este pustiu, pentru ca lasa in urma satele, adica orice urma de civilizatie si se dovedeste a fi
un spatiu malefic, al raului, generat de patima pentru bani a personajului principal.
Structura compozitionala a nuvelei se concentreaza in 17 capitole, fara titlu.
 Are o constructie riguroasa cu un subiecxt concentrate, cu deschideri bogate, o structura narativa
complicate si un ritm epic neomogen, cu modificari ale timpului povestirii.
Naratiunea realista se realizeaza la persoana a II-a, din perspective unui narrator omniscient si
omniprezent.

Expozitiunea
Marcheaza inceputul nuvelei prin cuvintele soacrei lui Ghita “omul sa fie multumit cu saracia sa,
caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit” – preceptul moral rosttit de aceasta
reflecta intelepciunea batraneasca, valorile traditionale.
Tot prin vorbele soacrei va fi marcat si sfarsitul nuvelei asigurandu-se astfel o constructive circular a
subiectului.
Expozitiunea prezinta carciuma de la Moara cu noroc ca fiind asezata la rascruce de drumuri, izolata
de restul lumii, inconjurata de pustietati intunecate (“peste paduri si peste tarini, intr-o vale departe de lume,
loc de odihna si popas pentru drumetii obositi”). Descrierea drumului care merge la carciuma si a locului in
care se afla este prezentat in expozitiune. Cele cinci cruci ce stau in drumul spre moara, doua de piatra si
trei de lemn, sunt semn pentru drumeti ca locul este binecuvantat.
Simetria incipitului actiunii nuvelei cu finalul acesteia se realizeaza de asemenea prin descrierea
drumului spre moara, acesta devenind in plan simbolic drumul prin viata.
In acelasi cadru se introduce si personajele, familia lui Ghita formata din Ana sotia sa (nume
predestinate sacrificiului in literature romaneasca- vezi Ana lui Manole, Ana lui Ion), soacra lui si cei doi
copii.
Ghita se dovedeste harnic si priceput la inceput, iar primele semne ale bunastarii nu intarzie sa apara.
Dorinta lui Ghita de a duce un trai mai bun, imposibil pentru postura sa de cizmar ii da acestuia ideea
de a inchiria carciuma de la Moara cu noroc, in speranta ca astfel norocul ii va surade. Astfel Ghita isi
asuma responsabilitatea destinului familiei sale pornind pe un drum fara intoarcere.

Intriga
Intriga este reprezentata de aparitia lui Lica Samadaul la Moara cu noroc, un personaj carismatic,
seful porcarilor si al turmelor de porci din imprejurimi care tulbura echilibrul familie. El isi impune inca de
la inceput regulile, iar Ana, nevasta lui Ghita intuieste ca acesta este un “om rau si primejdios”. Cu toate ca
isi da seama ca Lica reprezinta un pericol pentru el si familia lui, Ghita nu renunta datorita ideii de a se
imbogati.
Desfasurarea actiunii
Desfasurarea actiunii cuprinde faptele si intamplarile textului. Aceasta etapa a nuvelei se
concentreaza in jurul procesului de instrainare a lui Ghita fata de familia sa, analizat cu maiestrie de Slavici.
 Mai intai, Ghita isi ia toate masurile de aparare impotriva lui Lica: merge la Arad sa-si cumpere doua
pistoale, doi caini si angajeaza o sluga. Insa devine mohorat, violent,, ii plac jocurile crude, primejdioase,
are gesture de brutalitate neinteleas afata de Ana pe care o ocrotise pana atunci, acum Ghita numara singur
banii si nu mai mergea la Biserica duminica alaturi de familia sa.
Devine tot mai irascibil, nu mai zambeste ca inainte.La un moment dat, Ghita incepe sa regrete ca
are familie si copii pentru ca nu-si poate asuma total riscul imbogatirii alaturi de Lica.
Datorita generozitatii Samadaului, starea materiala a lui Ghita se imbunatateste, doar ca Ghita incepe
sa se obisnuiasca cu raul. El isi indeamna sotia sa joace cu Lica, aruncand-o definitiv in bratele lui si ajunge
sa fie implicat in furtul de la arendas si in uciderea unei femei si un copil, devenind, astfel, treptat
complicele lui Lica la diverse nelegiuiri.
Retinut de politie, i se da drumul acasa numai pe “chezasie”. Prin faptul ca jura stramb la proces,
acoperindu-i nelegiuirile lui Lica, Ghita devine complice la crima. Hotaraste sa-l parasca pana la urma cu
ajutorul lui Pintea, insa nu este sincer nici cu el, oferindu-i dovezi despre vinovatia lui doar dupa ce-si va
putea opri jumatate din bani.
Ghita purta un razboi psihologic cu el insusi, o parte din el isi dorea din ce in ce mai multi bani, alta
isi dorea sa redevina cel de dinainte.
Punctul culminant
Coincide cu momentul in care Ghita ajunge pe ultima treapta a degradarii morale si a dezumanizarii,
Dispus sa faca orice pentru a se razbuna, Ghita isi arunca sotia in bratele lui Lica, la sarbatoarea Pastelui,
lasand-o la carciuma cu acesta in timp ce el merge la Pintea sa-l anunte ca Lica are asupra lui banii furati.
Dezgustata de lasitatea lui Ghita care se indepartase de ea si de familie, Ana i se daruieste lui Lica, deoarece
Lica “e om”, pe cand Ghita “nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti”. Cand se intoarce si
realizeaza ce s-a intamplat, Ghita o ucide pe Ana , iar el la randul lui este ucis de Raut, din ordinul lui Lica
care banuia ca l-a tradat lui Pintea. Ca sa mascheze crima acesta da foc morii.
Deznodamantul
Este unul de natura tragica. Pentru a nu cadea viu in mainile lui Pintea, Lica se sinucide izbindu-se
cu capul de un copac. O sinucidere demna de un om aspru si neinfricat. Un incediu distruge carciuma de la
Moara cu noroc in noaptea de Pasti si singurele personaje care supravietuiesc sunt batrana si copii.
Replica resemnată a bătrânei asupra destinului încheie opera. “simteam eu ca nu are sa iasa bine,
dar asa le-a fost dat- si pleaca mai departe alaturi de copii”
Batrana se regaseste din nou la Moara cu noroc, impreuna cu copiii, dar de data asta regretand
situatia in care se afla.
Finalul este unul moralizator fiindca “sanctionarea drastica a protagonistilor este pe masura
faptelor savarsite” – Pompiliu Mircea
Modurile de expunere au rol complex. Dialogul contribuie la caracterizarea personajelor, iar
descrierea ofera o imagine a reperelor spatio-temporale.
 Limbajul este regional, popular si arhaic. In text exista zicale si proverbe (mai ales ale batranei) la
inceput si la sfarsit.
Concluzie
In concluzie, opera literara “Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvela psihologica deoarece are
trasaturile unei vieti de familie si importanta banului, iar personajul principal, Ghita, parcurge absolut toate
treptele decaderii.
La baza operei se afla convingerea autorului ca goana dupa bani zdruncina tihna si amaraste viata
omului, genereaza numeroase rele, iar in cele din urma duce la pierzanie.
Specific nuvelei clasice, conflictul se desfasoara liniar si ascendent, faptele fiind distribuite in cele
17 capitole, respectandu-se ordinea cronologica a desfasurarii lor. Unitatea intregului, a feliei de viata
autentica este sugerata de cuvintele batranei, cu care se inchide si se deschide cartea (“Omul sa fie multumit
cu saracia sa, caci daca e vorba, nu bogatia ci linistea colibei tale te face fericit”, “Simteam eu ca nu are sa
iasa bine; dar asa le a fost dat”).
Surprinzand viata si moravurile unei lumi, Slavici creeaza personaje complexe si verosimile, al caror
destin este dirijat de puterea de seductie a banilor. Ele sunt la inceput personaje antitetice, care evolueaza
paralel, devenind complementare. Analiza psihologica, monologul si dialogul, faptele si gandurile
protagonistului, opiniile celorlalte personaje, dezvaluie procesul devenirii lui Ghita, tragismul vietii lui.
Autorul surprinde, cu real talent de analist, framantarile lui Ghita, oscilatiile de lumina si umbra,
momentele de insingurare, dar si cele de omenie cand isi aduce aminte de nevasta si copii, macinat de
remuscari.
Slavici nu infrumuseteaza cu nimic viata personajelor sale, fiind un observator fara partinire, cu
spirit realist desavarsit.
In conceptia autorului viata fiecarui personaj este vazuta ca un destin propriu, care oricum se va
implini. De aceea el nu se simte in nici un fel obligat sa explice nimic, ci numai sa descrie cat mai fidel
intamplarile ce il imping pe fiecare personaj pe drumul destinului (“simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar
asa le-a fost data”).

CARACTERIZAREA PERSONAJELOR
Naratorul obiectiv realizează protretele personajelor sale atât prin caracterizare directă, cât și prin
caracterizare indirectă.
In nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe personaje și complexitatea acestora. Personajele
sunt tipuri sociale și morale. Remarcabile sunt insa si expresiile, zicatorile si proverbele.
Ghiță este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, preocupat de îmbunătățirea situației
financiare.

GHITA
 Ghita este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al carui destin ilustreaza consecintele
nefaste ale setei de inavutire. Complexitatea si “capacitatea de a ne surprinde in mod convingator” fac din
Ghita un personaj “rotund”. Personajul evolueaza de la tipicitate, sub determinare sociala (carciumarul
dornic de avere), la individualizare, sub determinare psihologica si morala.
Statutul social al personajului principal este initial cel de cizmar sarac, ulterior, dupa ce ia in arenda
Moara cu noroc, acela de circiumar.
Statutul psihologic subliniaza un caracter puternic la inceput, cand il infrunta pe Lica Samadaul, dar
slab ulterior, dupa ce Ghita se dezumanizeaza din cauza banilor.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, Ghita este initial un om cinstit,
gospodar, harnic, muncitor, un tata si un sot exemplar, care face totul pentru familia sa. Odata cu venirea lui
Lica la Moara cu noroc, Ghita se schimba fundamental, indepartandu-se de familie si ascunzand Anei
adevarul.
Trasatura dominanta de caracter este patima pentru bani, care ii va distruge familia si ii va scurta
destinul. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie prima intalnire cu Lica. Desi
Ghita intelege cat de periculos este acesta, cum manipuleaza oamenii, fiind ca un stapan al locurilor, nu
poate pleca de la moara, pentru a se intoarce in satul sau, pentru ca este ispitit de bogatia pe care ar putea-o
castiga in scurt timp.
Statutul social moral se schimba pe parcursul nuvelei. La inceputul operei, apare in ipostaza de
cizmar cinstit, dar sarac, dornic de a se imbogati, ca urmare devine hangiu. La inceput apreciat datorita
onestitatii, dar dominat de obsesia banului in continuare. Se transforma astfel caracterial in tipul
parvenitului, omul care decade atat spiritual cat si sufleteste, nuvela urmarind degradarea morala in toate
etapele. Ultima ipostaza a decaderii il infatiseaza ca sot ucigas al propriei sotii. Dominat de frica, de obsesia
pentru bani, fiind exploatat moral de Samadau, personajul se contureaza in mod realist, tipic nuvele
psihologice.
Ghita identifica saracia cu lipsa de demnitate si doreste sa se imbogateasca nu pentru a trai bine, ci
pentru a fi cineva, pentru a fi respectat. Nemultumit de conditia sa sociala, el simte ca ar putea face si
altceva, mai rentabil, decat sa carpeasca cizmele satenilor.
El parcurge un traseu sinuos al dezumanizarii, cu framantari sufletesti si ezitari. Ezita intre cele doua
cai simbolizate de Ana (valorile familiei, iubirea, linistea colibei sale) si Lica (bogatia, atractia malefica a
banilor).
. Om onest la inceput, el este incpabil sa reziste tentatiei de a se imbogatii dupa ce se muta la Moara
cu noroc. Ghita va deveni complice si partas la faptele necinstite ale Samadaului, sub inraurirea caruia
prabusirea sa morala este inevitabila.
 Fricos si las, el se implica tot mai mult in faptele marsave puse la cale de Lica. Jura fals la judecata,
iar dezumanizarea sa se manifesta in toata amploarea. De la complicitate la crima nu a mai ramas decat un
pas. Ghita cade invins de propriul sau destin, caci patima de bani nu poate fi stapanita.
Se dovedeste a fi slab in fata incercarilor si tentatiilor si sfarseste tragic.
In relatie cu Ana, personajul principal se dovedeste a fi la inceput un sot exemplar, care isi
manifesta cu orice prilej iubirea pentru sotia sa, mai tanara, lipsita de experienta vietii, pe care o ocroteste ca
pe un copil. Treptat, se indeparteaza de ea, pe de-o parte pentru ca nu doreste sa ii marturiseasca adevarul si
sa fie nevoit sa plece de la Moara cu noroc, pe de alta parte, pentru a o proteja. In finalul operei, Ghita
practic isi arunca sotia in bratele lui Lica, fiind convins ca astfel il va prinde, dar nu-i explica acesteia nimic
din ceea ce se intampla, fiind nevoit mai tarziu sa o ucida.
In relatie cu Lica, Ghita dovedeste initial o tarie de caracter extra-ordinara, pentru ca nu se lasa
umilit si ii dovedeste acestuia ca este un om pu-ternic. Ulterior insa, dupa ce Samadaul afla care este punctul
vulnerabil al car-ciumarului, Ghita decade moral, acceptand compromis dupa compromis, nu-mai de dragul
de mai putea ramane la Moara cu noroc, pentru a face bani.
In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in aceasta nuvela este magistral subliniata, atat
prin tema, cat si prin constructia personajelor. Inca din incipit este scoasa in evidenta mentalitatea autorului,
care se suprapune peste cea a colectivitatii: „Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci daca-i vorba, nu
bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Explica apoi, pe parcursul nuvelei, care sunt consecintele
neascultarii vorbelor celor batrani si intelepti, iar in final, isi pedepseste exemplar personajele, in
concordanta cu greselile lor. Atat Ghita, cat si Ana au incalcat normele morale ale societatii din care faceau
parte, asadar trebuie sa isi asume consecintele faptelor lor. Viziunea lui Slavici despre lume este subliniata si
in final, prin intermediul vocii batranei: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine, dar asa le-a fost dat.” Astfel, se
accentueaza conceptia ca omul sta sub semnul destinului implacabil, al fatalitatii, ca o forta supranaturala
decide dinainte ceea ce i se va intampla.
Nuvela „Moara cu noroc” ramane una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Ioan Slavici si ale
literaturii secolului al XIX-lea. Din ea transpare spiritul moralizator al scriitorului, care ii marcheaza toate
nuvelele: in viata, omul trebuie sa aiba simtul masurii, echilibru si stapanire de sine.
LICA
Desi nuvela urmareste destinul tragic al lui Ghita, care indemnat de avaritate si de dragostea
de bani ajunge sa piarda totul, Lica este personajul care rastoarna intreaga desfasurare a actiunii.
Lica Samadaul exercita asupra tuturor o dominatie fascinanta. El este un erou unic in literatura
noastra prin chipul sau demonic (“Tu nu esti om Lica, ci diavol”).
Slavici il caracterizeaza indirect, prin apartenenta la acea categorie a pastorilor, specifica economiei
ardelenesti din vremea sa. In aceasta categorie, Samadaul ocupa un loc aparte, fiind: “om cu stare, care
poate sa plateasca grasunii pierduti ori pe cei furati”
 Lica este individualizat printr-un portret realizat in mod direct (caracterizare directa) de catre autor,
intr-o maniera realista, prin utilizarea tehnicii detaliului, notarea amanuntului semnificativ: “Lica era un om
de treizeci si sase de ani, inalt, uscativ si supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu
sprancenele dese impreunate la mijloc. Lica era porcar, insa dintre cei care poarta camasa subtire si alba
ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint si bici de carmajin”
Lica Samadaul, personaj secundar al nuvelei evolueaza liniar pe parcursul operei. Statutul initial de
“samadau”, sef al porcarilor, ii confera puterea de a guverna afacerile cu porci cinstite si necinstite din
campia Aradului.
Autoritate suprema, stapan al locurilor, este un caracter plin de contradictii, fiind darz si hotarat, dar
in acelasi timp, sadic si amenintator sau cu izbucniri de autentica duiosie. El se caracterizeaza prin faptele
savarsite si prin impresiile ce le lasa asupra celorlalte personaje.
Asprimea de om primitiv a lui Lica este insa asociata cu un fel de noblete salbatica; el este generos
cu cei ce l sprijina in afaceri iar la petreceri devine vesel si bun.
El intruchipeaza personajul antagonic, la aparitia caruia intreaga actiune a nuvelei degenereaza. El
influenteaza viata lui Ghita si a intregii sale familii, atragandu-l pe acesta in afaceri necurate.
Autorul realizeaza de asemenea si caracterizarea morala a lui Lica “Samadaul e nu numai un om cu
stare, ci mai ales un om aspru si neindurat, care umbla mereu calare, stie toate infundaturile, cunoaste pe
toti oamenii, dar mai ales pe cei rai.”
Personajul se contureaza caracterial, bun cunoscator al psihologiei umane, cel care poate manipula,
cunoscand slabiciunile celorlalti.
Dintre toate acestea reiese caracterul demonic al personajului, latura sa negativa si forta sa
distrugatoare.
Sosirea lui Lica este intotdeauna insotita de un aer incordat si de o neliniste permanenta a celorlalte
personaje.
Prin caracterizarea indirecta, adica prin intermediul concluziilor ce le putem trage din actiunile lui
Lica, putem semnala aceleasi trasaturi de om rece si primejdios.
Lica facuse un obicei din a ucide oameni, lucru ce nu il deranja prea mult si nu il preocupa.
Latura sa de om rau vine si din meseria sa, aceea de sef al porcarilor, ce ii cerea sa impuna respect si
sa starneasca frica pentru a nu fi inselat.
Latura sa demonica il insoteste pana la deznodamantul tragic al nuvelei cand arata din nou tarie de
caracter cand ii porunceste lui Raut sa-l ucida pe Ghita si sa dea foc morii, dar si un strop de nebunie cand se
sinucide intr-un mod sinistru si infricosator.
Finalul nuvelei il aduce in aceeasi ipostaza, de hot, talhar si criminal, demn, insa, in fata sortii pe
care si-o poate singur calauzi spre actul final al mortii pentru a nu da satisfactie legii. Format in nelegiuire,
va muri cu ea in suflet.
 ANA
Ana, personaj secundar, este regasita la inceputul operei in ipostaza de mama si sotie iuibtoare,
femeie care isi asculta orbeste sotul fara a-l contrazice. Schimbarea existentei vine odata cu mutarea la han,
unde, la inceput, conduce afacerea alaturi de sotul ei.
Frumoasa, mladioasa, dornica de iubire se bucura alaturi de Ghita de noua conditie.
Ana, prin destinul ei tragic, este o victima a incapacitatii sale de a se raporta la simtul masurii si al
echilibrului in tot ceea ce intreprinde. Cu o intuitie deosebita, ea isi da seama de la inceput de firea ticaloasa
si patimasa a lui Lica
Odata cu decaderea sotului său, este atrasa de barbatul impunator pe care il vede diferit de sotul ei.
Astfel, Ana, lipsita de sprijinul moral al sotului, si indemnata tot de el, “simti tragere de inima pentru Lica”.
Perpectia se contureaza tot mai mult cand Ghita incepe sa se instraineze si spaimele lui ies la iveala.
Sotul se transforma atunci in muierea in haine de barbat datorita faptului ca Ana il desconsidera.
La randul sau, cade in capcana Samadaului si atractia fata de el ii este fatala. Statutul final o indica
fiind o sotie adulterina decazuta din punct de vedere moral si parcurgand acelasi traseu alaturi de sotul ei.
Pentru a nu fi umilita mai mult, este ucisa de Ghita, incapabil sa infrunte adversarul. Ultimele
momentente ale femeii o arata agatata cu unghiile de fata Samadaului ca intr-un gest de revolta, dar si de
admiratie pentru barbatul care a distrus-o.
In prezentarea evolutiei Anei, Slavici se dovedeste un fin cunoscator al psihologiei feminine. Cand
ea era supusa acestui zbucium sufletesc, se mai afla la varsta la care  cantecul si jocul nu dispar inca,
facand-o capabila de emotii, simtaminte si vibratii pure. Tradarea barbatului nu este pentru ea un gest
necugetat, un capriciu superficial. Cand iubirea pentru Ghita dispare, in sufletul Anei se aprinde dispretul.
Ultimele zvacniri din final, cand este ucisa, sugereaza ura si dispretul pentru Ghita, setea de razbunare si
patima pentru Lica.

BATRANA
Batrana, mama Anei, este personaj secundar al operei, considerat un alterego al naratorului. Femeia
reprezinta intelepciunea populara , vocea experientei care nu crede in rau si care in mod simetric in prolog si
epilog reia motivul destinului. Ca o umbra, ii insoteste pe cei doi tineri fiind constienta ca Dumnezeu le va
calauzi pasii. Din pacate, nu percepe schimbarea negativa a fetei si generelui ei, finalul surprinzandu-i
aceeasi inocenta prin care considera ca hotii sunt vinovati de soarta lor.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu
 Camil Petrescu a fost romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist şi poet. El pune capăt
romanului tradiţional şi rămâne în literatura română în special ca iniţiator al romanului modern.
În romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” publicat în 1930 , Camil
Petrescu surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de
incertitudini, care se salvează prin conştientizarea unei drame mai puternice, aceea a tragismul unui război
absurd, văzut ca iminenţă a morţii.
Romanul este o scriere epică în proză, cu actiune complexă,de mare întindere,desfăşurată pe mai
multe planuri, cu personaje numeroase şi cu o intrigă complicată. Ultima noapte … este un roman modern,
citadin si subiectiv.
Perspectiva narativă
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv deoarece
are drept caracteristici:
- municitatea perspectivei narative,
- timpul prezent şi subiectiv,
- fluxul conştiinţei,
- memoria afectivă,
- naraţiunea la pers I,
- luciditatea autoanalizei,
Structură :
Romanul este alcătuit din două cărți : Cartea I : Istoria geloziei lui Ștefan Gheorghidiu (CĂlinescu și
Cartea II - un jurnal de război. Fiecare din cele două cărti indică temele romanului şi cele două experienţe
fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist: dragostea şi războiul.
Fiecare carte cuprinde mai multe capitole (șase, respectiv șapte), cu titluri semnificative.
Romanul are o structura narativa ampla, organizata pe mai multe planuri paralele sau intersectate, in
care se prezinta un numar mare de personaje, cu pondere diferita in structura epica (personaje principale,
secundare, episodice ). Camil Petrescu se va inspira din mediul citadin si va crea eroul intelectual lucid,
analitic si introspectiv.
Romanul este scris sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Încă din
primele propoziţii se observă că scriitorul a optat pentru perspectiva subiectivă a naratorului personaj,
frecventă în romanul modern. Naratorul este egal cu personajul, iar viziunea lui este „împreună cu”, o
viziune cu focalizare internă presupunând implicarea naratorului în evenimente. Discursul se derulează la
persoana I, punctul de vedere este subiectiv şi unic, astfel că cititorul cunoaşte celelalte personaje numai în
măsura în care ele sunt reconstituite şi conturate de personajul narator.
Principalul mod de expunere este naratiunea, iar personajele se contureaza direct prin descriere si
indirect din propriile fapte, ganduri, sentimente, realizate prin dialog, monolog interior, introspectie.
 Tema romanului "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" o constituie dragostea si
razboiul ca experiente ale căutătorului de absolut .
Semnificatia titlului
Cuvantul "noapte" repetat in titlu redă simbolic incertitudinea, indoiala, irationalul, nesiguranta si
absurdul, necunoscutul si tainele firii umane. Cele doua "nopti" din titlu sugereaza si două etape din evolutia
personajului principal, dar nu si ultimele, intrucat în final Stefan Gheorghidiu este disponibil sufleteste
pentru o noua experientă existenţială.Titlul ar mai putea sugera deasemenea, rătăcirea tânărului Gheorghidiu
prin noaptea incertitudinilor şi a întrebărilor fără răspuns legate de iubire.
Compoziţia şi structura romanului
Romanul este structurat in doua parti si treisprezece capitole cu titluri sugestive , surprinzand două
ipostaze existentiale: "Ultima noapte de dragoste", care exprima aspiratia catre sentimentul de iubire
absoluta si "intaia noapte de razboi", care ilustreaza imaginea razboiului tragic si absurd, ca iminenta a
mortii. Daca prima parte este o fictiune, deoarece prozatorul nu era casatorit si nici nu traise o drama de
iubire pana la scrierea romanului, partea a doua este insa o experienta traita, scriitorul fiind ofiter al armatei
romane, in timpul primului razboi mondial.
Cele doua nopti simbolice din titlu reprezintă două experiente umane esentiale care determină
existenta a doăa părţi în structura romanului. Prima parte relatează iubirea dintre Stefan Gheorghidiu şi sotia
sa, Ela, iar a doua parte este jurnalul eroului prins in vâltoarea războiului mondial.
Liantul dintre cele două cărți este Ștefan Gheorghidiu – tânărul ars de febra ideilor, inteligent și
nepruhănit.
Unitatea romanului este asigurată de prezenţa unei singure conştiinte care narează la persoana I si se
autodefineste odata cu evolutia epica a fictiunii. De la popota ofiterilor din regimentul in care Gheorghidiu
este concentrat ca tanar sublocotenent, scena ulterioara evenimentelor narate in prima parte, se sugereaza o
anume directie de lectura, cat si o tehnica moderna, proustiana. Memoria involuntara reface intr-o ampla
paranteza retrospectiva povestea de dragoste, iar luciditatea eroului cauta motivatii, explicatii, sensuri, intr-
un efort dramatic de intelegere si clarificare.
La Camil Petrescu, literatura aduce revelatia realitatii. Senzatia de autenticitate este data de faptele
banale, alteori grotesti sau absurde intervenite pe parcurs, fapte care determina evolutii imprevizibile, dar
credibile . Paralel sau in interferenta cu eroul, se desfasoara planul obiectiv, care deschide un intreg univers
social cu relatii tipice, structuri sociale, viata mondena sau cosmarul razboiului.
Aparent separate, cele două nopti sugerate de titlul romanului traseaza o dubla experienta existentiala -
iubirea si moartea. Marturisirea autorului - in fata mortii si in dragoste omul apare in autenticitatea lui" -
justifica cele doua ipostaze ale eroului.
Construcţia şi momentele subiectului
 Romanul este alcatuit pe baza unui jurnal de campanie, in care timpul obiectiv evolueaza paralel cu
timpul subiectiv, acestea fiind cele doua planuri compozitionale ce-1 motiveaza pe Camil Petrescu drept
novator al esteticii romanului romanesc
Jurnalul de campanie, pe care sublocotenentul Stefan Gheorghidiu il incepe o data cu experienta
frontului, consemneaza drama iubirii adusa in memoria eroului de o discutie pe aceasta tema, purtata de
ofiteri la popota regimentului. Astfel, Gheorghidiu isi aminteste inceputul iubirii sale cu Ela, sentiment ce
parea absolut, deoarece eroul considera ca "cei ce se iubesc au dreptul de viata si de moarte unul asupra
celuilalt". În jurnalul ce consemneaza evenimentele traite de erou in timp obiectiv (imaginea frontului), sunt
rememorate (prin memorie involutara) episoadele casniciei lui cu Ela, aduse in timp subiectiv, deoarece ele
se petrecusera cu doi ani inainte de a fi relatate.
Expoziţiunea
Incipitul romanului il reprezinta pe Stefan Ghiorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca
proaspat sublocotenent rezervist in primavara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificatiilor de pe
Valea Prahovei si din apropierea Dambovicioarei. Evenimentele exterioare sunt relativ puţine deoarece
predomină analiza şi interpretarea lor. Capitolul I, „La Piatra Craiului, în munte”, are valoare de expoziţiune
pentru că trasează cadrul spaţio-temporal al evenimentelor şi prezintă protagonistul cu modul său de a
înţelege iubirea ca pe un sentiment absolut. Ştefan Gheorghidiu se află concentrat pe front şi asistă la o
discuţie despre dragoste care-i declanşează rememorarea iubirii lui eşuate. Se evidenţiază unghiul
absolutizant din care priveşte iubirea, considerând-o „un proces de autosugestie”, „o relaţie în care
îndrăgostiţii au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt.”
Intriga este marcată în prima frază a capitolului al doilea, „Diagonalele unui testament”, „Eram
însurat de doi ani şi jumătate...”. Aici se deschide retrospectiva iubirii, Gheorghidiu, student la Filozofie, s-a
căsătorit cu Ela, o frumoasă studentă la Litere, orfană, aflată în grija unei mătuşi. Iubirea lui se naşte ca un
amestec de vanitate şi duioşie Recunoaşte, mai apoi, că e vorba şi de orgoliu . Căsătoria le aduce un trai
modest, dar armonios până când o moştenire lăsată de unchiul avar, Tache Gheorghidiu, tulbură apele
familiei. Societatea mondenă capătă pentru Ela o importanţă primordială.
  Conflictul
Spre deosebire de romanele tradiţionale in care conflictul se desfăşoară la nivel exterior intre diverse
personaje, in romanul lui Camil Petrescu, conflictul este interior si se produce în conştiinţa personajului
narator, Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte stări si sentimente contradictorii in ceea ce o priveşte pe soţia sa,
Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea
înconjurătoare. Gheorghidiu trăieşte cu iluzia ca s-a izolat de realitatea înconjurătoare, insa tocmai aceasta
realitate in care nu vrea sa se implice va produce destrămarea cuplului. Implicarea Elei in lumea mondena pe
care eroul o dispreţuieşte si fata de care tine sa se detaşeze reprezintă principalul motiv al rupturii dintre
Ştefan si soţia sa. Aşadar, conflictul interior trăit de protagonist se produce din cauza discrepantei dintre
aspiraţiile lui Gheorghidiu si realitatea lumii înconjurătoare.
       Conflictul exterior pune in evidenta relaţia personajului cu societatea, accentuând acelaşi orgoliu
al respingerii si plasându-l in categoria inadaptatului social.
Desfăşurarea acţiunii Sub influenta unei verişoare a lui Ştefan, Ela este atrasă intr-o lume
mondenă, lipsita de griji, dar si de adevărate orizonturi, preocupată numai de modă, distracţii nocturne sau
escapade, lume in care ea se simţea uimitor de bine. In casa acestei verisoare cei doi cunosc un vag avocat,
dansator, foarte cautat de femei, domnul G. Stefan observă ca Ela pare foarte fericită in preajma lui, ba mai
mult, se straduia sa se afla mereu alaturi de el. Stefan incepe sa fie din ce in ce mai suspicios ca ea l-ar putea
insela. Ela se prinde tot mai mult în mondenităţi, ceea ce atrage criza cuplului

Punctul culminant
Totul culminează cu o excursie la Odobeşti de Sfinţii Constantin şi Elena; când ea acordă atenţie
specială domnului G. pe care Gheorghidiu îl bănuieşte că i-a devenit amant. Înrolat pe front, cere două zile
de permisie ca să-şi verifice bănuielile, fapt nerealizat din cauza izbucnirii razboiului.
Deznodământul Cartea a doua cuprinde experienţa cunoaşterii morţii; imaginea războiului este
demitizată, frontul apare haotic, absurd, pretutindeni se întinde moartea, viaţa e la cheremul hazardului, iar
eroismul e înlocuit de instinctul supravieţuirii.
Deprinderea eroului din drama incertitudinii se face prin trairea unei experiente cruciale, mult mai
dramatice, aceea a razboiului la care Gheorghidiu participa efectiv, luptand pentru libertatea Ardealului de
sub ocupatia trupelor austro-ungare.
Pe front Stefan Gheorghidiu este rănit. Se intoarace in Bucuresti, in convalescenta. Acum Ela ii pare
o straina. Isi da seama, cu luciditate, ca oricand ar fi putut gasi alta la fel. Ii daruieste casele de la Constanta,
bani, absolut tot ce era in casa, de la obiecte de arta la carti .
Finalul deschis lasă loc interpretărilor multiple, aşa cum se întâmplă in general in proza de analiza
psihologica. Astfel, Gheorghidiu, obosit sa mai caute certitudini si sa se mai îndoiască, se simte detaşat de
tot ceea de îl legase de Ela, hotărăşte sa o părăsească si sa ii lase „tot trecutul”.
Personajele
Ştefan Gheorghidiu ,eroul principal al romanului este un intelectual fin, care si-a facut din
speculatiile filozofice mediul fundamental in care se misca cu dexteritate. Faptul acesta ii da o putere
spirituala superioara, pe care o doreste unica si netulburata. Este, propriu-zis, o izolare de viata trepidanta a
complicatiilor sociale, o evadare intr-o lume in care domina numai spiritul filozofic, cu puterea lui de a
gandi o alta oranduiala. În aceasta lume vrea s-o ridice si pe sotia sa pentru a trai o dragoste eliberata de
contigentele comune ale vietii sociale, o dragoste care sa fie numai a lor, numai a lui. Pasiunea lui St.
Gheorghidiu izvoraste dintr-o metafizica a iubirii pure si absolute care spiritualizeaza actul erotic si acesta
este si izvorul geloziei sale, care il fac sa se zbata intre certitudini si indoieli.
 Stefan Gheorghidiu este, cu toate acestea, un lucid. Sub luciditatea constiintei sale, ca sub o lupa,
sunt examinate si faptele Elei, si framantarile din constiinta sa. Singurul adevar pe care il stie, este ca o
iubeste pe Ela; aceasta iubire ii da cosmarul geloziei, desi neaga ca ar fi gelos. Cand certitudinile sale il
apropie de adevar si hotaraste despartirea, o face totusi sub rezerva unui indoieli; este motivul ce va
determina impacarea ulterioara, dar si motivul care, spulberandu-se, va pecetlui definitiva despartire.
Pe St. Gheorghidiu mostenirea insa nu l-a integrat in societatea burgheza a timpului sau, ca pe sotia
sa; a ramas un neadaptat, un inadaptat superior pentru ca revolta lui izvoraste din setea de cunoastere si din
credinta ca nu exista salvare fara curajul adevarului St.Gheorghidiu este un invins in cadrul societatii
burgheze pe care o detesta si deasupra careia se ridica. Dar el se desparte de sotia sa- si implicit de  anturajul
acesteia - lasandu-i tot trecutul. Face acesta cu convingerea ca nu poate apartine unei asemenea lumi.
Moraliceste, eroul nu este un invins. El a invins sentimentul geloziei, care il dezumanizeaza; i-a nimicit
dimensiunile, pe care le socotea enorme; a pus intr-un raport just framantarile din constiinta cu framantarile
obiective ale vietii sociale, cele din urma cantarind mai greu in balanta constiintei. intr-un cuvant si-a invins
trecutul si si-a salvat astfel personalitatea morala.
Ela, sotia lui Gheorghidiu, nu intelege valoarea morala a acestuia. Este o instinctiva pentru care
dragostea este un joc de societate, in conditiile prielnice ale bogatiei materiale. Nu sensul dragostei sotului ei
o intereseaza, in fond, ci averea acestuia, ca platforma pentru cochetaria ei erotica. Luxul in care traieste
trebuie sa aiba pentru ea un atribut sinequa non: infidelitatea. St. Gheorghidiu ii dezvaluie lacomia si
vulgaritatea si i le alimenteaza lasandu-i cu marinimie si dispret suveran, o buna parte din avere. În gestul lui
e o razbunare, dar si o eliberare morala.
Lumânararu, milionarul analfabet şi Nae Gheorghidiu, unchiul lui Stefan Gheorghidiu; politician
abil, afacerist versat., sunt personaje prin crearea carora  Camil Petrescu paraseste problemele de constiinta,
ramanand in planul social. Observatia subtila si exacta releva tablouri demne de o larga fresca sociala.
Lumanararu il concureaza pe Nae Gheorghidiu la cumpararea unei fabrici de metalurgie, iar Nae
Gheorghidiu. printr-o stratagema bancara, il anihileaza pe Lumanararu si-l scoate din concurenta, umilindu-
l. Asociatia lor, este o asociatie banditeasca, pusa sub egida desteptaciunii politice a lui Gheorghidiu în
curand devin rechini ai razboiului, facând afaceri necurate cu duşmanul, în defavoarea tarii.
Tache Gheorghidiu - unchiul batran si avar al lui Stefan, personaj de factura balzaciana. Moartea
batranului si mostenirea pe care i-o lasă lui Stefan vor schimba complet viata tanarului student sarac;
Mondenul Grigoriade ,domnul G. este presupusul amant al Elei.
Coordonate spaţio-temporale
Timpul este discontinuu, bazat pe alternanta temporala a evenimentelor sub forma de flashback
Perspectiva spatială reflectă un spatiu real, frontul si un spatiu imaginar inchis, al framantarilor, chinurilor si
zbuciumului din constiinta personajului.
 Registrul stilistic este cel literar, vorbirea personajelor fiind corectă, elevată, iar lexicul este presărat
cu neologisme sau cu termeni din alte limbi. Se caracterizeaza prin claritate, sobrietate, fraza scurta si
nervoasa, este analitic si intelectualizat.Figurile de stil se rezumă la comparaţii și epitete .
Aprecieri critice
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi", un roman: social, psihologic, documentar," este
unul dintre cele mai inteligente, mai spirituale, mai pline de umanitate si de marturii ale epocii dintre
romanele aparute in literatura noastra" (T.Vianu).
Autorul dramatizeaza evenimentele" exterioare, le egalizeaza ca interes epic, concentrandu-se asupra
evenimentelor sufletesti. Frazele au deseori caracter filosofic, speculativ, o valoare generala, receptata de
cititorul avizat. (Nicolae Manolescu).

b) Poezia:-poezia epică: fabula

-poezia lirică
 Conținuturi: Se studiază un singur text poetic aparținând următorilor autori: Mihai Eminescu, Vasile
Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu

Fabula
Fabula este opera epică, în versuri sau în proză având ca personaje animale, plante, lucruri puse în
situatii omenești, din care se despride o morală. Este o specie a genului epic, in versuri(mai rar in proza), in
care sunt criticate trasaturi negative de caracter si defecte omenesti puse pe seama umor animale, urmarind
indreptarea comportamentului uman.

Grigore Alexandrescu apartine generatiei de scriitori de la 1848 si a scris fabule valoroase cum ar fi:
„Boul si vitelul‖, „Cainele si catelul‖, „Lupul moralist‖, „Toporul si padurea‖.

Trasaturi ale fabulei:

- este o creatie epica deoarece are narator, actiune si personaje

 - textul fabulei este alcatuit din 2 parti:

1. poveste alegorica

2. morala: - explicita (formulata de catre autor)

- implicita (desprinsa de catre autor)

- actiunea oricarei fabule este scurta , concentrata, rezumandu-se la un singur aspect din viata
personajelor

- cadrul spatio-temporal al unei fabule este vag conturat, intentia autorului fiind de a da un caracter
de generalitate faptelor prezente

- universul uman este inlocuit cu universul necuvantatoarelor, de obicei animale pe baza unei
succesiune de personificari care se numeste alegorie.

Alegoria este o figura de stil care consta in inlocuirea unei realitati abstracte cu o imagine concreta
pe baza unor asemanari existente intre acestea. Ea se realizeaza printr-o succesiune de epitete, personificari,
metafore, comparatii.

- in fabule sunt criticate: lacomia, lenea, minciuna, ingamfarea, aroganta, prostia,

credulitatea/naivitatea, demagogia, parvenitism (imbogatirea rapida prin mijloace necinstite, depasirea
conditiei materiale pe cai josnice), fatarnicia / ipocrizia.

- numarul de personaje din fabula este intotdeauna foarte mic, acestea fiind alese in stransa legatura
cu tipurile umane pe care le reprezinta: iepurele – omul fricos, leul – omul puternic, lupul – omul fatarnic,
vulpea – omul viclean, catelul – omul naiv

- personajele unor fabule sunt prezentate in antiteza, acest fapt fiind evident chiar din titlu

- modurile de expunere folosite in fabule sunt: naratiune, dialog, monologul adresat si descrierile
(foarte rar) ocupa un spatiu redus oferind scurte informatii ce ajuta la caracterizarea personajelor

- atitudinea naratorului fata de personajele infatisate este diferita, ironica, sarcastica la adresa celor
aflate pe o treapta sociala superioara si compatimitoare, ingaduitoare la adresa celor aflate in inferioritate

- fabulei au un caracter educativ evident prin ele realizandu-se, pe un ton glumet, amuzant, o critica
virulenta la adresa societatii omenesti.

Intamplarile narrate constituie un subiect simplu, mijlocul prin care se evidentiaza o idee abstracta
despre – prietenie, egalitate, prostie, lasitate, adevar, minciuna etc.
 Morala fabulei se constituie ca un scop al naratiunii si are un character satiric sau moralizator.
Aceasta poate fi asezata la inceputul actiunii sau se poate desprinde din faptele alegorice ale fabulei fara sa
fie formulate de autor.

Greierele şi furnica

de Jean de La Fontaine

Considerata multa vreme o specie literara minora, fabula a fost ridicata de La Fontaine la o
perfectiune la care inaintasii sai nici nu visau, iar cei ce i-au urmat nu au mai putut sa o atinga. De aceea, se
poate afirma ca La Fontaine este, fara indoiala, cel mai mare fabulist al tuturor timpurilor. Sub semnatura sa
au ramas in literatura universal peste 100 de fabule grupate in 12 carti, fiecare carte putand fi considerate o
capodopera.

Tema fabulei este satirizarea defectelor de caracter sau frivolitatii oamenilor lipsiti de prevedere,
avand inclinarea de a se lasa in voia placerilor vietii, ignorand consecintele faptelor lor, necesitatile viitoare
si chiar destinul lor personal.

Titlul poeziei "Greierul si furnica" este enuntiativ, constand din numirea celor doua personaje ale
fabulei, dar, implicit, si a relatiei dintre ele, avand in vedere caracteristicile definitorii ale celor doua insecte.

Structural fabula este formata din doua parti – actiunea descrisa si morala: prima in care este
prezentat greierele care odata cu sosirea racirea vremii constata ca nu a fost chibzuit si si-a petrecut intregul
anotimp cald petrecand fara sa stranga rezerve pentru iarna asa ca merge la furnica pentru a-i cere cu
imprumut. Furnica, insa, refuza sa-l ajute si ii condamna comportamentul iresponsabil.

Greierele se scuza ca el a cantat pentru toata lumea, nu doar pentru el, dar nici acest lucru nu o
imbuneaza pe furnica care ii raspunde hotarata „Joaca-acuma daca poti!

Morala fabulei este subinteleasa, putand insa a fi cu usurinta deslusita din povestirea alegorica. Este
vorba despre nesocotinta oamenilor care nu isi planifica viata, ci o vad doar ca o distractie, "o desfatare",
fara a se pregati pentru vremurile vitrege ("iarna") ce ii pot astepta. Daca unii - reprezentati de furnica -
muncesc din greu pentru a-si asigura existenta si a se pune la adapost de eventuale evenimente nefaste, altii -
intruchipati de greier - nu fac decat sa huzureasca, sa traiasca de azi pe maine, fara a avea intelepciunea de a
pune ceva deoparte.
 Greierele este tipul lenesului, al parazitului social, dar si al artistului neinteles, in timp ce furnica
infatisaza tipul omului harnic si responsabil ce nu se lasa vrajit de placerile vietii.

Prozodia fabulei "Greierul si furnica" se conformeaza acestei specii epice, nefiind foarte riguroasa
in realizarea ritmului si masurii. Versurile sunt compuse din 7-8 silabe. Rima este imperecheata in prima
secventa narativa si o rima imbratisata in secventa dialogului.

Limbajul artistic se remarca prin simplitate, oralitate si stil colocvial. Oralitatea este subliniata in cea
de-a doua parte a poeziei de modalitatea populara de acord al predicatului cu subiectul.

Figurile de stil sunt reduse, o trasatura specifica oricarei creatii epice. Principalul procedeu artistic
este personificarea, in fabula avand loc un dialog sugestiv mai ales in dezvaluirea atitudinii si caracterului
furnicii.

In concluzie "Greierul si furnica" este o fabula intrucat este o poezie a genului epic in versuri, avand
ca moduri de expunere naratiunea si dialogul, cuprinzand personajele greierul si furnica implicate in
actiunea de dialog cerere-refuz, si ingloband figuri de stil sarace, reprezentate mai cu seama de
personificare.

Oglindele
Grigore Alexandrescu
Grigore Alexandrescu, unul dintre scriitorii reprezentativi ai paşoptismului, este reţinut de istoria
literaturii române prin creaţii artistice memorabile: meditaţii social-filozofice, poezii patriotice, epistole,
satire, elegii şi proză romantică.
Simpatizant al Revoluţiei de la 1848, participant la lupta pentru Unirea Principatelor (1859) el este
un scriitor romantic, rămas în conştiinţa posterităţii mai ales prin fabulele sale, între care se înscrie
Oglindele, publicată în ultimul volum antum al lui Grigore Alexandrescu, intitulat Meditaţii, elegii, epistole,
satire şi fabule (1863).
Tema
 Tema fabulei Oglindele ilustrează satirizarea defectelor caracteriale ale oamenilor, folosind motivul
oglinzii, ca reflectare a conştiinţei de sine. Alegoria,ca procedeu artistic, foloseşte drept mască, sub care se
ascund metehnele societăţii, un obiect, oglinda,spre deosebire de alte fabule în care animalele sau plantele
camuflează ideile sau principiile etice ridiculizate.
Expunerea
Principalul mod de expunere este naraţiunea la persoana a III-a, de unde reiese obiectivitatea
naratorului, care observă şi transmite imparţial aspectele sociale şi morale incriminate.
Structura şi compoziţia textului poetic
Compoziţional, fabula Oglindele este alcătuită din două părţi narative şi o morali, personajele fiind
reprezentate, pe de o parte de oameni obişnuiţi; „locuitorii ţării”, şi de dregători, pe de altă parte.
Prima secvenţă narativă
Prima secvenţă narativă începe prin invocarea, la persoana I, a sursei culturale, „o carte”, privind
subiectul naraţiunii la care urmează să se refere fabulistul, care constituie şi incipitul poeziei: „Am citit
altădată, nu mai ştiu în ce carte”.
Naratorul simte nevoia să se raporteze la cultură cu intenţia de a fi mai convingător în evidenţierea
ipocriziei, însuşire a naturii umane care îşi ascunde adevărata faţă şi conştiinţa de sine sub pretextul absenţei
totale a oglinzilor.
Fabulistul creează o atmosferă de basm şi nu concretizează ţara fără oglinzi, deoarece ea poate fi
oriunde în lume, perfidia şi minciuna fiind proprii omenirii, caracterul de generalitate cuprinzând oricare
societate din, orice loc şi orice timp: „într-o ţară mare, de aici nu departe”.
Într-o astfel de lume, oamenii nu sunt sinceri, nu-şi recunosc defectele sau adevărata fire, dar pentru
acest comportament făţarnic nu sunt ei de vină, ci criteriile impuse de conducători, care interziseseră
oglinzile: „Oglinzi ca să se vază nu se afla în ţară, / Şi era poprit lucru să s-aducă d-afară”.
Din această cauză, reflectarea propriilor trăsături caracteriale este artificială, imaginea structurii
interioare fiind contrafăcută prin percepţia celorlalţi, în funcţie de interesul fiecăruia: „Aşa fieştecine /
Socotea despre sine / Ceea ce auzea”.
În ţara fără oglinzi nu exista nici un fel de posibilitate de a afla adevărul despre sine ori despre lume,
omul fiind silit să trăiască în minciună şi în duplicitate, întrucât „chiar undele gârlei ce curgea prin cetate /
Era atât de negre s-atât de-ntunecate, / Încât nu putea omul nici umbra a-şi vedea”.
A doua secvenţă narativă
A doua secvenţă narativă începe prin relatarea unei întâmplări care poate schimba mentalitatea
oamenilor din ţara nu prea îndepărtată: o corabie plină cu oglinzi este prinsă de,o furtună puternică, se
sfărâmă de ţărmuri, iar marfa este împinsă pe uscat.
Poetul interpretează furtuna cumplită ca fiind „norocită”, deoarece ea aduce „prefaceri” şi folos
obştei, chiar dacă tragedia scufundării a provocat pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti: „Şi pentru-
al obştei bine, o pagubă oricare / Nu mi se pare mare”.
 O undă de ironie strecoară poetul atunci când se referă la altă trăsătură a omului, egoismul, definit
printr-o mentalitate, general-valabilă: orice nenorocire care nu implică şi propria persoană poate fi, în cele
din urmă, benefică („Mai vârtos când aceasta nu s-atinge de mine.”).
Locuitorii ţării, care se aflau întâmplător pe ţărmurile mării, adună cu interes oglinzile şi, uimiţi de
aceste obiecte, îşi privesc imaginea adevărată pentru prima oară în viaţa lor, unii fiind dezamăgiţi de
reprezentarea vizuală: „Văzură adevărul, mulţi însă cu-ntristare”.
Vigilenţa demnitarilor este promptă, iar porunca de a se sparge toate oglinzile este pusă în aplicare
de îndată: „A se sparge cu pietre ş-a se desfiinţa / Oglindele acelea oriunde s-ar afla”.
Cei mai mulţi, obedienţii şi laşii, au îndeplinit imediat, ordinul conducătorilor, dar oamenii sinceri şi
iubitori de adevăr au ascuns oglinzile, din nevoia interioară a cunoaşterii de sine şi din dorinţa reflectării cu
fidelitate a imaginii omenirii: „dar ascunseră multe / Acei care porunca nu vrură s-o asculte”.
Morala
Morala fabulei este exprimată în ultimele două versuri şi ilustrează pilda că locuitorii însetaţi de
adevăr, interesaţi de cunoaşterea propriei personalităţi sunt „oamenii frumoşi”, sugerându-se, astfel,
frumuseţea sufletească şi caracterială a celor care iubesc sinceritatea şi francheţea.
Ultimul vers al moralei şi al poeziei are rol conclusiv şi sugerează faptul că persoanele temerare
promovează imaginea fidelă a omenirii prin oglinda ce reflectă, cu obiectivitate, lumina adevărului în
conştiinţa omului: „Arăt câte-o oglindă acelor urâcioşi”.
În fabula Oglindele, Grigore Alexandrescu reliefează două tipuri de personaje: oamenii obişnuiţi şi
oficialităţile statale. Între locuitorii de rând se disting două categorii: cei mai mulţi, obedienţi, lipsiţi de
personalitate şi care urmează întocmai regulile meschine impuse de autorităţi spărgând oglinzile şi ceilalţi,
stăpâniţi de setea pentru adevăr şi autocunoaştere.
„Dregătorii” ţării aflate „nu departe” nu au interes ca oamenii să cunoască adevărul despre ei înşişi,
să-şi autoevalueze capacităţile şi să devină astfel conştienţi de propria valoare, de aceea preferă să ţină
cetăţenii în neştiinţă ca să poată fi docili, dependenţi şi uşor de manevrat.
Limbajul artistic
Limbajul artistic este specific operelor epice, caracterizându-se prin oralitate şi stil colocviul, având
ca principale mijloace poetice cuvintele şi expresiile populare: „poprit”, „oglinde”, „obşte”, „vârtos”.
Acordul predicatului cu subiectul este de factură populară şi evidenţiază suplimentar oralitatea
stilului, prin punerea verbelor la singular, deşi subiectul este la plural: „Câţi […] se socotea sluţiţi”, „era mai
pociţi”, „Oglinzi […] nu se afla în ţară”, „undele gârlei […] era atât de negre şi-atât de-ntunecate”.
Tot în sprijinul oralităţii este şi adresarea directă a poetului către cititor, precum şi verbul
caracteristic „a vorbi”: „Trecând pe lângă ţara de care vă vorbesc”. Atmosfera de basm este subliniată de
verbele la perfect simplu: „alergară”, „adunară”, „se priviră”, „văzură”.
Figurile de stil
 Ca în orice creaţie epică, figurile de stil nu sunt numeroase, însă fabulistul Grigore Alexandrescu,
fiind un romantic autentic, nu ignoră totuşi podoabele stilistice. Epitetele sunt cele mai numeroase: „ţară
mare”, „plăcuta frumuseţe”, „[undele] negre şi-ntunecate”, „furtună cumplită”, „furtună norocită”, „unda
neîmblânzită” (epitet personificator).
Prozodia
Prozodia nu este riguros realizată, rima împerecheată alternând cu cea îmbrăţişată, iar versurile
inegale variind între 6 şi 14 silabe.
Concluzii
Fabula Oglindele este o poezie epică întrucât principalul mod de expunere este naraţiunea, iar
personajele se evidenţiază prin trăsături morale ascunse sub masca oglinzilor, ce constituie principalul motiv
poetic al alegoriei, figură de stil specifică fabulei, folosită cu scopul de a satiriza defecte ale societăţii
umane.
Fabulele lui Grigore Alexandrescu urmează modelele europene de succes, dar satira lui respectă
specificul naţional, în aceste creaţii artistice fiind ridiculizate aspecte legate de actualitatea politică a vremii,
de raporturile sociale tipice, bazate de obicei pe contradicţia dintre demagogul, parvenitul, conducătorul
abuziv pe de o parte, şi omul mărunt şi naiv, dar de bună credinţă, pe de altă parte.
Referindu-se la valoarea fabulelor lui Grigore Alexandrescu în literatura română, Paul Cornea
afirmă: „Tehnica fabulistică este excelentă: pertinenţa dialogului, vioiciunea înscenării, caracterizarea
sugestivă a personajelor, şiretenia onctuoasă a povestitorului, libertatea schemei metrice – totul dovedeşte
concordanţa dintre cerinţele genului şi talentul scriitorului”.

Testament
de Tudor Arghezi
Considerat al doilea mare poet dupa Mihai Eminescu, Tudor Arghezi creeaza o opera originala, care
a influentat literature vremii, fiind un classic al viitorului, asa cum îl numește Al. George.
Poezia Testament este o ars poetica, fiincă în ea sunt concentrate principalele idei estetice, mesajul,
conceptele de poet și poezie.
Titlul sugerează mesajul, tradiția, moștenirea spirituala, pe care o generație o lasă altei generații.
Literar, această idée a fost pusă în circulație de Ienăchiță Văcărescu și exprimă sentimental patriotic al unei
generații.
Testament, de Tudor Arghezi, face parte din seria artelor poetice moderne. Este un manifest poetic,
exprimând crezul artistic și conștiința estetică.
 Poezia „Testament” deschide primul volum al autorului, aparut, sub titlul „Cuvinte potrivite”, in
1927. O trasatura care atesta apartenenta poemului la modernism este utilizarea si amestecul tuturor
registrelor stilistice. Sunt prezente arhaisme: „plavani”, „usure”, „hrisov”, „sarici”, „ocara”, regionalisme:
„facui”, „gramadii”, neologisme: „canapea”, „indreptatirea”, „obscure”, termeni religiosi: „Dumnezeu”,
„Domnul”, termeni din limbajul popular: „bube”, „zdrente”.
Este o arta poetica deoarece autorul isi exprima propriile convingeri despre arta literara, despre
menirea literaturii, despre rolul artistului in societate.
Este o artă poetică modern pentru că, în cadrul ei, apare o triplă problematică, specific liricii
moderne: transfigurarea socialului în esthetic, estetica urâtului și raportul dintre inspirație și tehnica poetică.
Tema textului si viziunea despre lume a autorului sunt exprimate in aceasta poezie prin referirea la
„estetica uratului”.

Se observa ca in text Arghezi nu foloseste antiteza (ca in romantism), pentru a pune in evidenta
lumina, prin contrast cu intunericul sau pentru a scoate in relief frumosul, prin contrast cu uratul. El se
foloseste de estetica uratului pentru a demonstra ca poetul are capacitatea de a transforma uratul in frumos,
nepoeticul in poetic, materialul in spiritual: „Din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi
noi.” Arghezi sustine ca nu exista experienta umana care sa nu poata fi transformata in fapt artistic si din
care beneficiarul produsului estetic sa nu poata extrage o pilda semnificativa.
Este de asemenea o arta poetica moderna deoarece in cadru ei apare o tripla problematica, specifica
literaturii modern: transfigurarea socialului in esthetic, estetica uratului, raportul dintre inspiratie si tehnica
poetica.
Discursul lyric are un character adresat, lirisum subiectiv fiind redat la nivelul expresiei prin mărcile
subiectivității: verbe la persoana I și II: nu-ti voi lăsa, să uric, precum și pronume și adjective pronominale
posesive la persoana I și II: eu, noi, tine, mei, din structura străbunii mei.
Discursul lyric este organizat sub forma unui monolog adresat, a unui dialog imaginar între tată și
fiu, între străbuni și urmași, între rob și Domn.
Ineditul limbajului arghezian provine din acumularea de cuvinte nepoetice, care dobândesc valori
estetice, potrivit esteticii urâtului, din asocieri surprinzătoare: arhaisme (hrisov, regionalism (grămădii),
cuvinte și expresii populare (pe brânci), termini religioși (izbăvește, Dumnezeu), neologisme (obscure).
Textul poetic este structurat în șase strofe, cu număr inegal de versuri, încălcarea regulilor prozodice
fiind o particularitate a modernismului. Strofele inegale, de la patru la 18 versuri, sugereaza stari emotionale
diferite, frangeri bruste ale discursului poetic si continuari largi, explicative, de mare vibratie sufleteasca,
tonalitati variate ale frazei. Rima este imperecheata, alternand rima masculina, in care accentul cade asupra
ultimei silabe, cu cea feminina, in care accentul cade pe silaba penultima, iar masura este variabila, fiind
cuprinsa intre 9-11 silabe.
 Titlul, un substantiv abstract, comun, are, prin multitudinea de consoane, o sonoritate grava. In sens
propriu, substantivul desemneaza un act juridic prin care o persoana isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi
implinite dupa moarte, in special vizand o mostenire materiala. In sens figurat, titlul face referire la
mostenirea spirituala pe care autorul doreste sa o ofere urmasilor, constand in opera sa artistica.
Totodata, termenul ofera si sugestii religioase, evocand textele sacre: Vechiul si Noul Testament,
poetul subliniind aceasta idee si in cuprinsul operei: „Am luat cenusa mortilor din vatra/Si am facut-o
Dumnezeu de piatra.”
Incipitul „Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume adunat pe-o carte” marcheaza,
printr-un dialog imaginar tata-fiu, una dintre ideile de baza ale textului, legatura cu urmasii. Verbul la forma
negativa „nu voi lasa” are un impact puternic asupra cititorului, iar pronumele „ti” subliniaza adresarea
directa a poetului catre cititor. Se stabileste astfel contactul intre cei doi poli ai comunicarii, eu-tu,
determinand instantaneu un inalt nivel al emotiei lirice. Se deschide calea confesiunii poetice, precizandu-i
cursul simbolic: discursul vizeaza destinul unui creator si al unei opere.
Atitudinea poetului oscileaza intre modestie si constientizarea deplina a propriei valori revarsate in
opera.
La nivel stilistic, poezia surprinde prin fantezia mteaforică, prin asocierile semantic surprinzătoare,
prin înnoirea metaforei inedită (împerecehate-n carte se măritî/ca fierul cald îmbrățișat în clește) și epitetul
rar seara răzvrătită, dumnezeu de piatră.
In poezia „Testament” sunt prezente numeroase figuri semantice, care nuanteaza si sporesc puterea
de evocare a imaginilor, potentand considerabil realitatea prezentata. Epitetul dublu „durerea noastra surda
si amara”, oximoronul „izbaveste pedepsitor”, inversiunea „iscat-am”, toate contribuie la expresivitatea
deosebita a textului.
Metafora este frecvent intalnita: „Intinsa lenesa pe canapea,/domnita sufera in cartea mea” poate
evoca tentatia reprimata a efectului artistic facil sau impulsul alinierii scriitorului la o matrice de conceptie
sau la un stil care sa fie ale timpului sau.
Metaforele creeaza imagini vizuale: „cenusa mortilor din vatra”, auditive „durerea.....o-ngramadii
pe-o singura vioara”, gustative „veninul strans l-am preschimbat in miere”.
Enumeratia „Din bube, mucegaiuri si noroi”, completata de versul „Iscat-am frumuseti si preturi
noi” constituie fraza-cheie a textului, promovandu-se astfel ideea ca in arta nu exista urat sau frumos, ca in
arta uratul nu are niciun sens, ca numai exprimarea artistica gresita poate genera uratul, numai tehnica
artistica lipsita de talent pot duce la realizarea unei opere literare inestetice.
Astfel, textul se constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta poetica, in care
autorul isi exprima viziunea artistica despre creator, un text programatic, care creeaza un univers liric
singular in intreaga literatura romana.
Poetul se infatisaza ca o veriga in lantul generatiilor carora , incepand cu fiul evocat, le transmite
mostenire opera sa literara.
 Versul “Facui din zdrente muguri si coronae” exprima idea transfigurarii estetice a realitatii
degradante.
Concluzii
Opera literara Testament este o poezie ce se incadreaza in curentul literar modernism, creatia sa
artistica fiind atat produsul inspiratiei divine cat si al tehnicii poetice.
Un alt argument in favoarea modernitatii poeziei este reprezentat de faptul ca Arghezi introduce in
literature romana prin Testament, estetica uratului.
Incalcarea regulilor prozodice prin vers liber cu metrica si ritm variabil sunt de asemenea argument
ce atesta modernismul.
Poezia este o arta poetica de sinteza pentru orientarile poeziei interbelice, cu elemente traditionaliste
si moderniste.

Umbra lui Mircea. La Cozia

Grigore Alexandrescu,

Poezia Umbra lui Mircea. La Cozia de Grigore Alexandrescu a apărut în primul număr al revistei
Dacia literară, tema ei fiind evocarea trecutul istoric în spiritul ideilor paşoptiste. Poezia este inspirată din
vizita autorului la Cozia, în 1842.
Titlul poeziei este alcătuit din două părţi separate prin punct. Prima parte a titlului indică obiectul
evocării (personalitatea istorică a domnitorului Mircea cel Bătrân), iar cea de-a doua – spaţiul în care are loc
aceasta (la mănăstirea unde se află mormântul marelui domn, dar şi unde a fost compusă poezia - „La
Cozia”).
 Poezia este alcătuită din şaisprezece strofe cu versuri ample ce pot fi grupate în trei secvenţe: primele
12 strofe compun prima secvenţă formată din cadrul romantic căruia i se asociază o atmosferă misteroasă ce
permite evocarea trecutului (figura istorică a lui Mircea cel Bătrân); a doua secvenţă (următoarele două
strofe) este o meditaţie asupra războiului, iar ultima secvenţă (strofele XV şi XVI) reprezintă revenirea la
solemnitatea iniţială.
Opera este construită prin amalgamarea speciilor, ceea ce îi conferă un spirit romantic. Astfel,
primele şapte strofe compun un pastel romantic, imaginea iniţială declanşând incursiunea în trecut. În
această primă secvenţă predomină imaginile vizuale şi dinamice: umbrele turnurilor stau aplecate peste
undele şi valurile Oltului care lovesc ritmic „Zidul vechi al mănăstirei”, singurul element auditiv al
înserării. Sugestia înfiorării nopţii este creată de asonanţa vocalei „u” urmată de consoane nazale şi surde:
„Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate”. De asemenea, forma reflexivă a verbelor la prezent „se
întind” şi „se prelungesc” sugerează mişcarea şi expansiunea, iar imaginile dinamice care dezvăluie o
natură sălbatică sunt reprezentate de structurile „valuri mândre”, „generaţii spumegate”, „în cadenţă îl
izbesc”.
În strofa a doua se remarcă prezenţa unor imagini simbolice ale trecutului, elementul fantastic tipic
romantic fiind învierea umbrelor: „De pe muchie, de pe stâncă, chipuri negre se cobor”. Cadrul fantastic
impresionează chiar şi natura: „Muşchiul zidului se mişcă... pântre iarbă se strecoară/ O suflare, care trece
ca prin vine un fior”. Primul vers din strofa a doua realizează amplificarea cadrului nocturn, specific
romantismului, prin atmosfera misterioasă care induce emoţie şi înfiorare. Enumerarea complementelor
circumstanţiale de loc „dintr-o peşteră”, „din râpă”, „de pe muchie”, „de pe stâncă”, „printre iarbă” şi a
verbelor de mişcare conjugate la prezentul etern care vizează înscrierea fenomenului într-un tipar mitic
(„iese”, „împresoară”, „se cobor”, „se mişcă”, „trece”) generează „ceasul nălucirei”, momentul
apariţiei fantomei. Propoziţiile principale, eliptice, precum şi punctele de suspensie prezintă, în mod
gradat, apropierea nălucii şi sugerează atmosfera de solemnitate.
În stil romantic, eul liric se adresează direct Oltului personificat, recurgând la vocativ şi la o
interogaţie retorică: „Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute/ [...] Cine oar' poate să fie omul care te-a-
ngrozit? ”. Întrebările retorice din strofa a şasea îi oferă eului poetic prilejul de a compara figura lui Mircea
cel Bătrân cu alte personalităţi istorice, precum Traian sau Decebal.
Ultima strofă a primei secvenţe lirice confirmă identitatea marelui voievod român, iar elementele
naturii - dealul, Oltul, valurile, Dunărea şi marea – personificate, îl recunosc şi îi repetă numele cu
admiraţie:„Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează”, identificându-se astfel pe lângă motivul
umbrei şi cel al comuniunii omului cu natura.
Tot în prima secvenţă, apar elemente de odă şi de imn (strofele VIII-XII) prin care se evocă trecutul.
Eul poetic se adresează direct voievodului cu sintagma cu iz arhaic „sărutare, umbră veche!”(primul
substantiv este un arhaism semantic folosit cu sensul de „a saluta”). În următoarele strofe se omagiază
râvna neobosită a lui Mircea cel Bătrân în lupta pentru libertatea şi independenţa ţării, un exemplu în
acest sens fiind epitetul triplu „Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare”. Savoarea arhaică a
exprimării e realizată atât prin substantive, cât şi prin verbe: „mirarea” (admiraţia), „pricină” (scop),
„norod” (popor) şi în finalul ultimului vers al secvenţei „au stat” este folosit cu sensul de au existat.
Totodată, se evocă şi un alt moment istoric: faptul că soţia lui Mihai Viteazul este şi ea înmormântată la
Mănăstirea Cozia. Alăturarea simbolică a celor două nume ilustre pentru istoria noastră naţională, Mircea şi
Mhai, accentuează ideea continuităţii luptei pentru libertate şi independenţă a poporului român, sub
conducerea unor domnitori patrioţi.
Următoarea secvenţă este o meditaţie (specifică romantismului) asupra scurgerii timpului. Trecutul
este măreţ („vremi de fapte strălucite”), dar şi plin de tristeţe şi amărăciune din pricina multelor războiului
comparat cu un „bici groaznec, care moartea îl iubeşte” sau „a cerului urgie”. Atitudinea antirăzboinică a
dus la întâia apariţie a unui trecut care nu e elogiat. Prezentul este, astfel, superior datorită progresului şi
civilizaţiei care au înfrăţit naţiile „prin ştiinţe şi prin arte”, asigurând pace şi linişte omenirii.
Prin cea de-a treia secvenţă (ultimele două strofe) poezia se încheie simetric, apare din nou cadrul
solemn al naturii în care mantia nopţii se întinde peste dealurile din preajmă, norii se adună la apus, peste
apele Oltului domneşte întunericul de nepătruns şi umbra evocată reintră în mormânt. Reluarea motivului
iniţial, spargerea „cadenţată” a valurilor Oltului de zidurile mândre ale lăcaşului bisericesc realizează
finalul în care trecutul şi prezentul (pregătind viitorul) devin dimensiunile aceluiaşi timp universal.
La nivel prozodic, muzicalitatea poemului este oferită de ritmul iambic, rima încrucişată şi măsura
inegală a versurilor.
Privită în ansamblu, poezia Umbra lui Mircea. La Cozia de Grigore Alexandrescu dezvăluie un
lirism pur şi sincer care-i oferă originalitate şi valoare desăvârşită.

Miezul iernei
de Vasile Alecsandri

In literatură, Alecsandri este considerat cel mai de seama poet al naturii, el introducand prin ciclul
“Pasteluri” o noua specie literara –pastelul- in care sunt infatisate aspect din natura prin intermediul carora
poetul isi exprima propriile sentimente.
El si-a construit pastelurile in acordul curgerii anotimpurilor si al muncii oamenilor, asociind
imaginilor picturale si o prezenta umana menita sa le insufleteasca.
 Pastelul este o specie a genului liric în versuri în care se prezintă din perspectiva eului liric
contemplator un anotimp, un colt de natura, un moment al zilei, un aspect din viața micilor
viețuitoare. Accentul cade pe  descrierea tip tablou, iar discursul liric poartă amprenta
sentimentelor autorului.
Poezia Miezul iernei se incadreaza in categoria pastelurilor, Alecsandri creand aici imaginea
picturala a unei nopti geroase de iarna.
Titlul semnifică esența edeatică a pastelului, descrierea anotimpului friguros, déjà instalat, care este
în plină manifestare, zăpada oferind un spectacol sclipitor, iar fiarle sălbatice cutreierând nestânjenite alba
întindere pustie.
Poezia Miezul iernii oferă o imagine a luncii din Mircești, ca mai toate poeziile care fac parte din
ciclul Pasteluri.
O trăsătură specifică tuturor pastelurilor, care se manifestă şi în Mezul iernei este îmbinarea spaţiului
terestru cu spaţiul cosmic, Alecsandri compunând tabloul anotimpului descris prin imagini vizuale, imagini
auditive şi figuri de stil care-i particularizează lirismul creaţiei.
O primă  trăsătură a pastelului în poezia ”Mezul iernei” este  prezența descrierii care
configurează tema naturii. Poezia are în centru imaginea iernii surprinse  de fenomene naturale
spectaculoase. Cadrul natural se configureaza  din termeni aparținând atat planului terestru (paduri, stejari),
cât și cosmic (stelele, cerul): ”În păduri trăsnesc stejarii!/ E un ger amar, cumplit! /Stelele par înghețate/
Cerul pare oțelit!”
La nivel lexical, observăm în secvența citată preponderența cuvintelor din câmpul semantic
al iernii, subliniind tema naturii:  ‘ger’, ‘inghetate’. Faptul că iarna este surprinsă în momentul său de
apogeu este scos în evidență de intensitatea maximă a fenomenelor : ”ger amar, cumplit”. Frigul
atotcuprinzător se extinde la nivelul întregului univers, până în cele mai îndepărtate zone ale sale : ”cerul
pare oțelit”.
De asemenea, poezia este  un pastel, deoarece descrierea de tip tablou este subiectivizată de
prezența imaginilor artistice și a figurilor de stil  care oglindesc viziunea autorului asupra peisajului. 
Sentimentul predominant este de admirație în fața naturii: ” O! Tablou măreț, fantastic!/ Mii de
stele argintii/ În nemărginitul templu/ Ard ca veșnice făclii. ” Imaginile vizuale ( auditive, olfactive…)
variate –  ” tablou măreț” , ”stele argintii”,  creează un spațiu supranatural al întâlnirii cu grandoarea
naturii.  Comparația  ”ard ca veșnice făclii” scoate  în evidență starea de reverență, ca în fața unui locaș de
închinare, a eului liric în fața frumuseții strălucitoare a iernii. Epitetele ”măreț, fantastic”,
”veșnice” dezvăluie fascinația  poetului față de fenomenele extreme descrise.
Stilul lui Vasile Alexandri este predominant romantic, deoarece unele metafore au foe o dimensiune
de mit, fie un caractervegetal. De aceea, zăpada pare un lan de diamanturi, iar stelele par înghețate pe cer,
ca niște ființe. Se sugerează, astfe, mitul Stelelor-Logostele, mitul Sfânta Lună, deci prețuirea folclorului, ca
în estetica romantică, preluând imagini din poezia populară, mai mai ales conceptul din Miorița, că lumea
este un univers al sacrului.
Epitetele au multă expresivitate: ger amar, cumplit, vecinicele făclii, zăpada cristalină, tablou măreț,
fantastic, stele arginii, templu maiestuios, farul tainic.
Pastelul Mezul iernei este alcătuit din patru catrene (strofe de câte patru versuri), dispuse succesiv,
conform celor două planuri: prima şi ultima strofă aparţin planului real, iar strofele a doua şi a treia ţin de
planul transfigurat.
In strofa I cadrul general este insotit de unul dintre motivele iernii – gerul “E un ger amar, cumplit!
Imaginea vizuala de ansamblu este completata de elemente sonore :”trosnesc stejarii”, “zapada scartaie
In cea de-a doua si cea de-a treia strofa se contureaza imaginea transfigurarii naturii intr-un taram
magic, feeric, exprimata de poet admirativ prin epitetele: temple maiestruos, înaltele coloane ce se ridică sub
văzduhul scânteior.
Strofa a treia debutează printr-o interjecţie urmată de semnul exclamării - „O!” - sugerând
sentimentele de admiraţie şi uimire ale eului liric în faţa acestui tablou ireal şi încântător, exprimate printr-
un epitet dublu: „tablou măreţ, fantastic / ...”.
Emoţia eului liric este accentuată prin semnul exclamării şi punctele de suspensie, care îndeamnă la
meditaţie şi reflecţie, evidenţiind extazul în faţa măreţiei naturii. Dimensiunea cosmică a peisajului este
redată prin strălucire cerească, imagine vizuală realizată prin epitetele „Mii de stele argintii” şi
„nemărginitul templu”, ultima fiind şi o metaforă sugestivă pentru imensitatea bolţii cereşti.
Comparaţia „stele argintii [...] ard ca vecinice făclii” şi metaforele „Munţii sunt a lui altare” şi
„codrii organe sonoare”, compun o imagine sacră (sfântă), creând o stare de religiozitate eului liric, în faţa
acestui tablou al naturii. Liniştea încremenită de gerul nemilos este străpunsă de şuieratul crivăţului, care,
personificat prin verbele „pătrunde” şi „scoţând”, realizează o imagine auditivă impresionantă prin epitetul
„note-ngrozitoare”.
In ultima strofa poetul revine la realitatea hibernala si compune un tablou al linistii absolute, al
neclintirii totale: ''Totul e in neclintire, fara viata, fara glas ; /Nici un zbor in atmosfera, pe zapada nici un
pas ''.
Planurile real si fantastic se impletesc in secventa finala a poeziei prin aparitia unui lup asemuit unei
fantasme: „Dar ce va? In raza lunii o fantasma se arata/ E un lup ce se arunca dupa prada-i spaimantata.
Fantasma este o aparitie frecventa in lirica lui Alecsandri fiind o aparitie misterioasa ce se clarifica
ulterior.
Spectacolul naturii este asemuit unui templu.
Figurile de stil creeaza un tablou surprinzator prin maretie, dar si terifiant totodata prin prezenta
gerului care ingheata totul, alungand orice urma de viata.
Comparatiile accentueaza trasaturi uimitoare ale peisajului: 'Fumuri / Ca inaltele coloane'; 'stele /
ard ca vecinice faclii”. Repetitiile subliniaza incremenirea si lipsa vietii din acest tablou: 'fara viata, fara
glas. / Nici un zbor , nici un pas'. Metaforele dau mai multa expresivitate versului, conturand imaginea
acestui templu al naturii in care fiecare element dobandeste un anume rol: 'Muntii sunt a lui altare, codrii
organe sonoare', 'templu maiestos', 'farul tainic de lumina'. Antiteza subliniaza contrastul dintre imagini:
'Fumuri albe se ridica / Si pe ele se asaza”; 'Totul e in neclintire' 'E un lup ce se alunga '.
Personificarea subliniaza insusiri umane atribuite naturii: 'luna isi aprinde', 'o fantasma se arata'.
Poezia Mezul iernei are ritm trohaic, rimă împerecheată, iar versurile sunt lungi, ca în majoritatea
pastelurilor sale, de 15-16 silabe.
Imaginea naturii este construită cu o adevărată „tehnică picturală”, Alecsandri reuşind să ajungă prin
pasteluri „la gradul cel mai înalt de artă şi la culmea talentului său”.
Deoarece Vasile Alecsandri creează un tablou în versuri al naturii feerice, faţă de care eul poetic îşi
exprimă propriile sentimente de încântare şi admiraţie pentru măreţia acesteia, poezia Mezul iernei este un
pastel.

Pe lângă plopii fără soț

de Mihai Eminescu

Declarat romantic, Mihai Eminescu ilustreaza prin intreaga sa opera estetica acestui current si isi
expune ideile artistice in mai multe poeme (Epigonii, Scrisoarea III) iar in poezia “Eu nu cred nici in
Iehova” se autodeclara poet romantic.
Printre temele si motivele romantic intalnite in opera lui M. Eminescu mentionam: geniul,
singuratatea, visul, reverie, meditatioa nocturna, somnul, extazul, melancholia, natura si iubirea, trecutul,
viata ca vis, poezia si conditia poetului in lume, timpul, revolta impotriva conditiei umane, miraculosul,
interesul pentru mituri si basme s.a.
Pe lângă plopii fără soț prezintă o idée sentimentală. Pentru omul de rând, dragostea are întotdeauna
dreptate, iar nepăsarea este mereu vinovată: Pe lângă plopii fără soț.adesea am trecut/ Mă cunoșteau vecinii
toți/ Tunu m-ai cunoscut.
Teama de a muri nelămurit, nostalgia vieții sunt ideile de bază ale acestei scrieri: O oră să fi fost
amici/ Să ne iubim cu dor/ S-ascutl de glasul gurii mici/ O oră și să mor.
De la automatismul erotic, Eminescu trece la metafizică. Dragosteam devine rațiunea însăți a vieții,
chiar un mister cosmic. Prin ea, poetul ar fi biruit moartea și ar fi dat femeii existența eternă: Ai fi trăit în
veci de veci.
Ca specie literara, poezia este o romanţă care  înfăţişează ideea unei elegii erotice.
Tema o constituie aspiratia poetului spre iubirea ideala, spre perfectiune, care nu se poate împlini,
iar ideea poetică exprima tristetea si nefericirea eului liric pentru imposibilitatea atingerii iubirii ideale.
Motivele prezente in poezie sunt cel al plopului, cel al tanarului simplu de la tara si cel al geniului.
 Semnificatia titlului
Titlul este laitmotiv, o sintagma formata din substantivul plural „ plopii ”, ce sugereaza singuratatea,
urmat de structura „ fara sot ” care are rolul de a amplifica sentimentul. Astfel,inca din titlu, se degaja o
atmosfera melancolica, tristetea si suferinta reprezentand sentimente dominante in text.
În lirica eminesciană, sentimentul de iubire ideală spre care aspiră omul superior se manifestă
totdeauna în relaţie armonioasă cu natura. Plopii sunt martori prietenoşi ai eului liric, care asistă la
exprimarea ardentă a sentimentului, dar faptul că ei sunt „fără soţ” sugerează imposibilitatea împlinirii
cuplului erotic, dezamăgirea îndrăgostitului că iubita nu vibrează la aceleaşi cote înălţătoare, care ar fi putut-
o face să devină o femeie unică.
Poezia reflectă lirismul subiectiv, relevat prin mărcile lexico-gramaticale de persoana I singular şi
este alcătuită din două - secvenţe lirice organizate gradat, prima ilustrând emoţia iubirii într-o gradaţie
ascendentă (climax), ancorată în iar ultima este descendentă (anticlimax). Această creaţie lirică este
construită pe baza antitezei dintre trecut şi prezent, dintre iubirea mistuitoare şi dezamăgirea eşecului erotic.
Organizată în două secvențe, creația marelui poet român abordează tema iubirii și a naturii. Cele
două secvențe lirice sunt prezentate gradat. Astfel prima secvență, ce exprimă emoția dragostei și este
formată din strofele 1-8, are o gradație ascendentă, iar cea de-a doua secvență, ce cuprinde strofele 9-11, are
o gradație descendentă și ilustrează dezamăgirea iubitului. 
Incipitul
Incipitul este reluarea titlului, cu intenţia de a accentua simbolistica de manifestare a iubirii în
mijlocul naturii şi nefericirea sinelui poetic provocată de neputinţa împlinirii cuplului erotic, întrucât plopii
sunt „fără soţ”.
Prima secvenţă lirică
Prima secvenţă lirică este construită prin climax, figură de stil ce constă într-o înşiruire ascendentă a
ideilor erotice, pe care eul liric le exprimă în mod direct şi care se constituie totodată într-un emoţionant
ritual al iubirii.
Întreaga poezie este o adresare directă, la persoana a II-a singular, către iubita nepăsătoare, eul liric
exprimându-şi sentimentele nemijlocit. Îndrăgostitul se plimbă, plin de dor, pe strada pe care locuieşte
iubita, cu speranţa că va fi remarcat, însă fata nu-i înţelege iubirea, deşi atitudinea lui este evidentă pentru
toţi vecinii: „Pe lângă plopii fără soţ / Adesea am trecut; / Mă cunoşteau vecinii toţi - / Tu nu m-ai
cunoscut”. Dezamăgirea erotică a bărbatului este previzibilă încă de la începutul poeziei, deoarece el
priveşte cu patimă ferestrele luminate ale odăii fetei, însă fără nici un efect încurajator, ea fiind singura care
nu i-a înţeles sentimentele, în ciuda faptului că „O lume toată-nţelegea”.
Strofele următoare aduc un elogiu sentimentului, care culminează cu sacrificiul suprem pe care
geniul este capabil să-l facă pentru împlinirea iubirii absolute este o idee fundamentală a eroticii
eminesciene, exprimată atât în proză cât şi în poezie. O zi sau o oră de iubire ideală ar fi de ajuns pentru o
viaţă întreagă, pentru împlinirea spirituală a omului superior: „O zi din viaţă să-mi fi dat, / O zi mi-era de-
ajuns; // O oară să fi fost amici / Să ne iubim cu dor / S-ascult de glasul gurii mici / O oară şi să mor”. Forma
„oară” este cea originală, scrisă de Eminescu şi susţinută şi de Garabet Ibrăileanu, care consideră că „o oră e
ştiinţific şi pedant pentru că o oră e un hiat displăcut”.
Se remarcă schimbarea modurilor verbale, de la indicativ şi conjunctiv („am trecut”, „nu m-ai
înţeles” „să-mi fi dat”, să ne iubim”, „să fi fost”, „s-ascult”) la condiţional-optativ („s-ar fi aprins”, „ai fi
trăit”), ceea ce ilustrează faptul că iubirea ideală rămâne un simţământ al timpului trecut şi că numai geniul
poate ridica, prin împlinirea înaltului sentiment, „efemerul la eternitatea astrelor” (George Călinescu): „Ar fi
trăit în veci de veci / Şi rânduri de vieţi”. Dacă iubita ar fi răspuns emoţiei eului liric, ea ar fi devenit o
femeie adorată şi unică, asemănătoare zânelor din alte vremuri: „Un chip de-a pururi adorat / Cum nu mai au
perechi / Acele zâne ce străbat / Din timpurile vechi”.
Punctul culminant al gradaţiei ascendente îl constituie profunda idee filozofică referitoare la valenţa
spirituală a eului liric de a iubi şi a suferi la cote ancestrale, întrucât el a acumulat în sentimentul devorator
toată patima străbunilor: „Căci te iubeam cu ochi păgâni / Şi plini de suferinţi, / Ce mi-i lăsară din bătrâni /
Părinţii din părinţi”. Dragostea bărbatului este idolatră, „ochii păgâni” sugerând faptul că erosul este
asemănător cu acela de adorare a zeilor, a idolilor, însă femeia nu a fost capabilă să perceapă fericirea ce ar
fi copleşit-o.
A doua secvenţă lirică
A doua secvenţă lirică, reprezentată de ultimele trei strofe, reflectă gradaţia descendentă,
(anticlimax) a sentimentului de dragoste, trecutul fiind pus în antiteză cu prezentul. Verbele la indicativ
prezent exprimă renunţarea eului liric la demersul erotic: „Azi nici măcar îmi pare rău / Că trec cu mult mai
rar”.
Superficialitatea femeii, neputinţa ei de a trăi la intensitate maxima sentimentul de iubire constituie
cauza înstrăinării sufleteşti a eului liric, a cărui atitudine devine rece şi detaşată. Iubita nu mai este unică ci o
femeie oarecare, ce se mistuie în anonimat şi banalitate: „Căci azi le semeni tuturor / La umblet şi la port, /
Şi te privesc nepăsător / C-un rece ochi de mort”.
Strofa devansează finalul poemului Luceafărul, unde atitudinea detaşată a geniului este rece,
raţională,- distantă, cei doi nu pot comunica întrucât,au concepţii diferite despre iubire, reliefând astfel ideea
că numai omul superior poate aspira către valoarea supremă a idealului de iubire: „Trăind în cercul vostru
strâmt / Norocul vă petrece - / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”.
În ultima strofă a poeziei Pe lângă plopii fără soţ... eul liric descrie, prin adresare directă, fericirea
pe care femeia a pierdut-o pentru totdeauna, din cauza limitelor omului obişnuit, a superficialităţii afective,
reproşându-i totodată neputinţa de a trăi pe pământ un sentiment divin; „Tu trebuia să te cuprinzi / De acel
farmec sfânt / Şi noaptea candelă s-aprinzi / Iubirii pe pământ”. George Călinescu interpretează ipostaza
eului liric din finalul poeziei ca pe o „poză ataraxică (de linişte sufletească), confirmând filozofia geniului
inaccesibil contemporanului teluric şi atestând un orgoliu imens romantic”.
Procedee artistice / figuri de stil
  Ca în toate poeziile de dragoste, domină şi aici modul conjunctiv şi condiţional-optativ al verbelor
care exprimă trăirile interioare ale unei iubiri perfecte, care, dacă s-ar împlini, fericirea ar fi deplină:
„să-mi fi dat”, „să ne iubim”, „să mor”, „s-ar fi aprins”, „ai fi trăit”, „s-aprinzi”. Timpul prezent
ilustrează dezamăgirea eului liric provocată de superficialitatea afectivă a femeii, incapabilă să se
înalţe spre iubirea absolută: „îmi pare rău”, „trec”, „se-ntoarce”, „semeni”, „te privesc”.
 Epitete: „ochi păgâni”, „rece ochi”; „chip adorat”, „farmec sfânt” - au forţă afectivă, ele ilustrând
senzaţiile şi emoţiile eului liric, îndrăgostit la modul sublim;
 Metafore: „fără soţ” - imposibilitatea împlinirii cuplului erotic; „te iubeam cu ochi păgâni şi plini de
suferinţi” - capacitatea geniului de a iubi idolatrie şi a suferi la modul sublim în aspiraţia idealului
suprem de iubire; „un rece ochi de mort” - detaşarea definitivă, raţională şi distantă a geniului
dezamăgit profund de superficialitatea afectivă a femeii.
Prozodia
Strofele sunt catrene, măsura de 6-8 silabe, iar rima încrucişată, uneori asonantă „soţ / toţi”; „vieţi /
măreţ”.
În “Pe lângă plopii fară soţ…” motivul rămâne geniul neînteles de persoana iubită, este motivul
eului poetic care încearcă temerea de a muri nelumit “ , a timpului şi melancoliei.

Prin semnificaţiile şi tonalitatea ei, poezia este în acelaşi timp elegie şi romanţă, după cum am
subliniat şi mai sus, în care tristeţea se îmbină cu dezamăgirea, indiferenţa cu o sfidătoare superioritate, iar
efemerul cu eternitatea. Simplitatea formei şi profunzimea ideilor, fac din această poezie, încă o capodoperă
a creaţiei eminesciene.

Leoaica tarara, iubirea

de Nichita Stanescu

După Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi, Nichita Stănescu este al treilea inovator al limbajului poetic
în literatura română.

Particularităţi ale poeziei neomoderniste cultivate în lirica lui Nichita Stănescu:

 - poezia contrariază permanent aşteptările cititorului;
- o poetică a existenţei şi a cunoaşterii;
- lupta sinelui cu sinele; confruntarea dintre creator şi gânditor;
- redefinirea poeticului; lupta cu verbul (necuvintele);
- cunoaşterea deplină numai prin poezie, ca gest de participare la creaţie;
- intelectualismul;
- reinterpretarea miturilor;
- reflecţia filozofică, abordarea marilor teme ale liricii;
- ironia, spiritul ludic;
- reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic original,
cu un imaginar propriu, inedit;
- transferul dintre concret şi abstract funcţionează bivalent, punând în discuţie relaţia dintre
conştiinţă şi existenţă;
- ambiguitatea limbajului împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd; răsturnarea firescului;
ermetismul expresiei;
- subtilitatea metaforei;
- insolitul imaginilor artistice.
“Leoaica tanara, iubirea” face parte din al doilea volum al autorului, intitulat “O viziune a
sentimentelor” si aparut in 1964, fiind o poezie neomodernista in care subiectivitatea, senzorialul si
afectivitatea se impletesc cu puterea expresiva a limbajului, ambiguitatea sensurilor, subtilitatea metaforelor
si ineditul imaginilor artistice.
O caracteristica a poeziei neomoderniste este deschiderea textului spre interpretari multiple.
Apartinand lirismului subiectiv deoarece prezinta marci lexico-gramaticale prin care se evidentiaza eul liric,
precum verbe si pronume la persoana 1 singular si adjective posesibve la persoana l, poezia situeaza eul in
centrul unui univers pe care il reconstruieste din temelii, intalnirea eului cu iubirea ca forta transfiguratoare
a lumii favorizeaza dubla receptare a poeziei ca apartinand atat liricii erotice cat si ca fiind o arta poetica.
Poezia este o arta poetica deoarece autorul isi exprima atat propriile convingeri despre aspectele
esentiale ale artei literare contribuind la dezvoltarea acesteia cat si tema si viziunea despre lume din
perspectiva unei estetici neomoderniste, sentimentul poetic fiind acela de contopire cu esenta lumii prin
iubire.
Atitudinea fiintei care intalneste iubirea, respectiv inspiratia poetica constituie tema poeziei. Potrivit
autorului, atat iubirea cat si inspiratia poetica navalesc brusc si violent in spatiul sensibilitatii fiintei,
modificand dimensiunile universului si implicit ale fiintei. Discursul liric se structureaza sub forma unei
confesiuni: marturisirea propriei aventuri si descoperirea sentimenului.
 Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv este acela al leoaicei care
simbolizeaza atat iubirea cat si poezia.
Titlul defineste metaforic iubirea, respectiv poezia. Metafora explicita a iubirii imaginate ca o
“leoaica tanara” propune o perspectiva atipica, socanta pentru cititorul de poezie clasica prin ideea de
ferocitate pe care o induce. In “Logica ideilor vagi” autorul observa ca fiecare dintre simturile noastre
cuprind doar o fasie de realitate iar literatura are ca scop incercarea de a acoperi zonele naturii neinregistrate
senzorial. Din acest punct e vedere, intalnirea cu “leoaica” nu este altceva decat intalnirea cu poezia,
metafora-titlu fiind metafora poeticitatii, astfel in acest caz iubirea avand sensul de muza.
Incipitul reia titlul poeziei ca prim vers si din acest moment sugestia violentei este anulata iar
sentimentul va fi situat in sfera de semnificatii a simbolului leului, respectiv putere, forta, agresivitate dar si
eleganta si noblete, simbol care, prin feminizare, capata noi valente imbogatindu-se cu ideea de posesivitate,
leoaica, prin latura ei materna, garanteaza perpetua regenerare iar senzualitatea, gratia si efemeritatea
corespunzatoare varstei - “tanara” ating domeniul inspiratiei poetice al frumosului.
Poezia este alcatuita din 3 strofe si 24 de versuri libere, inegale, cu rima aleatorie si ritm
combinat in cadrul carora spontaneitatea si muzicalitatea reda fluxul ideilor. Eufonia versurilor sugereaza
amplificarea starii de mirare urmata de starea de gratie. De asemenea , forma moderna reprezinta o eliberare
de rigorile clasice, o cale directa de transmitere a ideilor si a sentimentelor poetice.
Compozitional poezia are trei secvente lirice corespunzatoare celor trei strofe:
Prima secventa surprinde momentul intalnirii bruste si dureroase a fiintei cu iubirea, respectiv
inspiratia poetica, sub forma unei impresii provenite din universul cinegetic. Raporturile dintre vanator –
leoaica si prada – eul, sunt multiple, atacul survine camuflarii si este urmat de seductie.
A doua secenta prezinta o descriere cosmogonica a recreierii universului sub influenta
transfiguratoare a iubirii. Nu este vorba doar de o reconfigurare ci de o reconstructie atat a universului
exterior cat si a celui interior, al carei rezultat il reprezinta modificarea fundamentala a perceptiei omului,
repsectiv poetului, asupra realitatii. Cercul reprezinta un simbol al perfectiunii ce are in centru eul creator.
Ultima secventa concretizeaza efectele intalnirii cu iubirea, respectiv muza, fiinta umana
fiind scoasa de sub legile fizicii si proiectata in eternitate. In procesul de recreare a lumii dupa legile iubirii,
respectiv legile ceatiei poetice, este integrata si fiinta poetului.
Simetria se realizeaza prin cele doua imagini ale iubirii – leoaica l inceputul si la sfarsitul
textului poetic care coreleaza cu doua perceptii diferite ale eului asupra lumii ce sugereaza ca transformarea
este totala si ireversibila. Opozitia se manifesta in cea de-a doua secventa poetica la nivelul metaforei fiintei
– durerea muscaturii – si la nivelul universului devenit sferoid.
Sursele expresivitatii si ale sugestiei se regasesc la fiecare nivel al limbajului poetic. Astfel,
la nivel morfosintactic marcile lirismului subiectiv , formele pronumelui personal la persoana l singular, au
un dublu efect, sustinand caracterul confesiv pe de-o parte si punctand sentimentul de uimire, starea de
mirare a fiintei in fata intalnirii neasteptate pe de alta parte.
 La nivel morfo-sintactic se observa prezenta terminologiei concrete. Campul semantic al fiintei este
realizat prin termeni si structuri lexicale cu valoare de simbol. Campul semantic al timpului este
semnificativ prin trecerea repere precise spre nedefinit. Figurile de stil si imaginile artistice sunt puse in
relatie cu un plan al existentei fiintei umane aflata in contact direct cu iubirea, respectiv poezia.
Consideram ca poezia “Leoaica tanara, iubirea” de Nichita stanescu este o arta poetica
neomodernista apartinand lirismului subiectiv deoarece sunt prezente caracteristicile neomodernismului,
limbajul fiind unul nou prin care este exprimata sensibilitatea, eul liric fiind situat in centrul unui univers
construit de la zero iar sentimentele in legatura cu literatura sunt exprimate in poezie alaturi de tema si
viziunea despre lume a autorului care potrivit acestuia este una a iubirii, ambele fiind exteriorizate prin
suprapunere, fiecare identificandu-se reciproc una cu cealalta si ambele reprezentand centrul universului.

Zdreanţă

De T. Arghezi

Literatura pentru copii este un taram de basm l aboarta caruia nu ar trebui niciodata sa ubcetam sa
batem! Creatorii eu au ajuns cei mai de seama bijutieri ai limbii romane.
Cuvinte mestesugite, teme si motive literare respire, laolalta, prin porii fiecarei pagini zugravite de
varful penitei lor ce evoca “varsta de aur”a puritatii si candorii, a tuturor posibilitatilor. Evocarea copilariei
ramane o tem ace se adreseaza tuturor: cititorului marunt ce abia descifreaza slovele, adultului aflat mereu in
cautarea unor legaturi si raspunsur sau chiar venerabilului lector care-si potriveste mai bine ochelarii si se
lasa purtat pe aripile trecutului.
Fiind parte integrata a literaturii (nationale si universale), literature pentru copii are intotdeauna un
mesaj menit sa instruiasca, sa educe si sa formeze comportamente devenind un adevarat instrument
pedagogic.
Universul micilor vietuitoare reprezinta o tema frecvent abordata in scrieripe destinate copiilor,
numerosi artisti ai cuvantului si-au indreptat privirea spre universal marunt si fascinand, oferind literaturii
pentru copii poezii, schite si povestiri impresionante prin delicatetea , gingasia si frumusetea lumii evocate.
Printre poetii romani ce au abordat lumea micilor vietuitoare in operele lor lirice ii amintim pe : G.
Toparceanu, T. Arghezi, E. Farago.
Considerat al doilea mare poet dupa Mihai Eminescu, Tudor Arghezi creeaza o opera originala, care
a influentat literatura vremii.
Universul miniatural al lumii necuvântătoarelor este una dintre temele abordate de Tudor Arghezi în
lirica sa ludică. Poetul aduce în atenția cititorilor inocența și dragostea pentru ființele mici. În această lume
conturată de Arghezi se întâlnesc numeroase: insecte; păsări; animale din gospodărie; greieri; furnici.
Exact ca un mic copil, Tudor Arghezi se lasă purtat de lumea inocentă și frumoasă a
necuvântătoarelor. Acest univers îl are în prim-plan pe Zdreanță “Cel cu ochii de faianță”.
 Poezia “Zdreanta” a aparut in volumul “Prisaca” in anul 1948, volum destinat poemelor pentru copii
si incadrat in tema mentionata.
“Zdreanta” reprezinta una dintre cele mai frumoase si indragite poezii destinate copiilor.
Poezia este o scurtă povestire alegorică în versuri, in care autorul personifica un catel pentru a
satiriza deprinderea de a fura, prin urmare este o fabula.
Poezia are in structura o prima parte- povestirea propriu-zisă si o a doua - morala. Constructia
poeziei are la baza personificarea ca figura de stil.
Poezia este o scurtă povestire, în care autorul reușește personificarea unui cățel în vederea satirizării
obiceiului de a fura. Se poate spune că această poezie reprezintă de fapt o fabulă.
Titlul este unul sugestiv, în care se face cunoscut personajul principal al fabulei și anume cățelușul
Zdreanță. Epitetul „zdreanță” induce cititorul la un lucru uzat, peticit și vechi. Dar, în poezie este utilizat ca
nume al cățelului, fiind un cuvânt ce îl definește pe acesta. Cățelul Zdreanță fiind un câine flocos, ciufulit,
zdrențuros și cu pete.
TITLUL este o metafora care sintetizeaza imaginea personajului principal.
CONTINUTUL

Începutul poemului este dat de o interogație retorică ce are ca obiectiv principal captarea atenției
cititorului. Versurile care conduc la acest obiectiv sunt: „L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,/Cel cu ochii de
faianţă?”

Poetul reușește să contureze portretul cățelului, trezind amuzamentul celor mici prin înfățișarea
acestuia:

“E un câine zdrenţuros/De flocos, dar e frumos./Parcă-i strâns din petice,/Ca să-l tot
împiedice,/Ferfeniţele-i atârnă/Şi pe ochi, pe nara cârnă,/Şi se-ncurcă şi descurcă,/Parcă-i scos din calţi pe
furcă./Are însă o ureche/De pungaş fără pareche.”
Această descriere este una specifică universului lui Arghezi, în care ipostaza jucăușă pune amprenta
pe portretul cățelului personificat.
Poezia continua cu pozna lui Zdreanta.
În următoarele versuri se prezintă pozna cățelului Zdreanță. Fiind cuprins de dorința de a mânca un
ou, acesta urmărește găina cu intenția clară de a sustrage oul. Versurile care prezintă năzbâtia lui Zdreanță
sunt următoarele:
„Dă târcoale la coteţ,/Ciufulit şi-aşa lăieţ,/Aşteptând un ceas şi două/O găină să se ouă,/Care cântă
cotcodace,/Proaspăt oul când şi-l face./De când e-n gospodărie/Multe a-nvăţat şi ştie,/Şi, pe brânci, târâş,
grăbiş,/Se strecoară pe furiş./Pune laba, ia cu botul/Şi-nghite oul cu totul.”
Poetul descrie fapta în cele mai mici detalii, reușind să trezească suspansul cititorilor mici. Dar,
isprava lui Zdreanță nu rămâne nepedepsită deoarece acesta este surprins de gospodină si pedepsit. Ca sa-l
dezvete de acest urat obicei gospodina a pus in cuibarul gainilor un ou fiebinte, iar Zdreanta cand a vrut sa-l
manance s-a fript.
Această lecție are ca obiectiv conștientizarea obiceiului greșit și nerepetarea faptei. Versurile ce
desprind această morală sunt următoarele:
„- „Unde-i oul? a-ntrebat/Gospodina. – „L-a mâncat!”/”Stai niţel, că te dezvăţ/Fără mătură şi băţ./Te
învaţă mama minte.”/Şi i-a dat un ou fierbinte./Dar decum l-a îmbucat,/Zdreanţă l-a şi lepădat/Şi-a-njurat cu
un lătrat.”
Finalul poeziei este reprezentat de un monolog din care se desprinde ideea că pedeapsa dată de
gospodină a dat roade, iar cățelușul Zdreanță și-a învățat lecția. Monologul lui Zdreanță este redat de
versurile următoare:
“Când se uita la găină,/Cu culcuşul lui, vecină,/Zice Zdreanţă-n gândul lui/”S-a făcut a dracului!””.
Morala ce se desprinde din această frumoasă poezie este că: furtul este o un obicei greșit ce este
pedepsit. Copii pot înțelege ușor mesajul datorită modului în care poetul a reușit să contureze povestea,
avându-l în prim-plan pe prietenul cel mai bun al omului – câinele.
COMPOZITIE

Desi foarte scurta poezia abunda de figuri de stil si tehnici artistice

 epitete la constructia portretul fizic al catelului: de faianta, zdrenturos, flocos, carna, ciufulit,
laiet,
 comparatii: “Parca-i scos din calti pe furca, “Are insa o ureche/ De pungas fãrã pareche”
 aliteratii: “ pe branci, taras, grabis,”
 personificare: Zdreanta gandeste si vorbeste in gand
 dialogul
 interogatia retorica
O tehnică artistică ce se regăsește în poezia Zdreanță este interogația retorică și are rolul de a capta
atenția cititorilor.

Muzicalitatea versurilor este redată de ritmul trohaic și măsura de 7-8 silabe

Versificatia asigura muzicalitate

 Ritm: trohaic prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata

 Rima: imperecheata
-Masura: 7- 8 silabe

Concluzii
 Poezia Zdreanță reprezintă una dintre cele mai îndrăgite poeme pentru copii, scrisă de Tudor
Arghezi.
Întreaga poezie se concentrează pe înțelegerea unei morale de către copii, folosind ca mijloc de
comunicare poezia.
Limbajul lui Arghezi în ceea ce privește lirica pentru copii este unul încărcat de sensibilitate, iubire
pentru viețuitoarele mici și cunoaștere, acestea fiind aspecte definitorii ale copilăriei.
Titlul este unul sugestiv, în care se face cunoscut personajul principal al fabulei și anume cățelușul
Zdreanță.
Un element esențial al universului poetic al lui Arghezi este reprezentat de literatura pentru copii,
mai exact de poeziile ce aduc în prim-plan perspectiva ludică.
Îmtr-o manieră inocentă și ludică este descrisă isprava lui Zdreanță, care în final nu trece
nepedepsită.
În spatele acestei deosebite poezii se află o morală, ușor de desprins de către cei mici: furtul mereu
se va pedepsi.
Prin intermediul figurilor de stil (epitete stilistice, comparații, personificări) s-a conturat o frumoasă
povestire pentru copii.
Poezia Zdreanță este un poem emblematic pentru lirica românească pentru copii, cunoscut pentru
morala sa.
Având în vedere caracterul ludic, poezia Zdreanță scrisă de Tudor Arghezi poate trezi în sufletul
cititorilor cele mai nostalgice momente din propria copilărie.

c) Dramaturgia-comedia
 Conținuturi:
- O scrisoare pierdutăde I.L. Caragiale

DRAMATURGIA
 Genul dramatic cuprinde acele opera literare destinate reprezentarii scenice. De aceea, opera
dramatic impune anumite limite privind amploarea in timp si spatiu a actiunii reprezentate. Ideile si
sentimentele autorului sunt transmise indirect, prin intermediul actiunii si al personajelor, interventia
autorului se reduce la didascalii.
Cele mai importante specii dramatice sunt – comedia, tragedia, drama

O scrisoare pierduta
de I.L.Caragiale

Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza prin
folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si aparenta (dintre ceea
ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt care starneste risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan Slavici, Ion
Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura romana atat prin proza,
reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin opera dramatica, incluzand comediile „O scrisoare
pierduta”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O noapte frutunoasa”, „D’ale carnavalului” si drama
„Napasta”.
Reprezentata pe scena in 1884, comedia O scrisoare pierduta de I.L.Caragiale este a treia dintre cele
patru scrise de autor, fiind o capodopera a genului dramatic.
Comedia- este o specie a genului dramatic care starneste rasul prin surprinderea unor moravuri, a
unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Personajele comediei sunt inferioare.
Conflictul comic este realizat prin contrastul dintre aparenta si esenta.
„O scrisoare pierduta” se incadreaza in specia literara comedie, avand toate caracteristicile acestei
specii literare. O prima trasatura o constituie prezenta tipurilor de comic: de nume, de limbaj, de caracter, de
situatie, de moravuri.
Comicul este o categorie estetică având ca efect râsul, declanşat de conflictul dintre aparenţă şi
esenţă. 
Contrastul comic este inofensiv şi este receptat într-un registru larg de atitudini: bunăvoinţă,
amuzament, înduioşare, dispreţ. Comicul implică existenţa unui conflict comic (contrastul), a unor situaţii şi
personaje comice.
Comicul de situatie este obtinut prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin arestarea
abuziva a lui Catavencu, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca subiect pierderea scrisorii, prin
discutiile dintre prefect si Trahanache, avand acelasi subiect, prin scena numararii steagurilor, cea a
numararii voturilor, prin rasturnarile bruste de situatie si introducerea elementului-surpriza Agamemnon
Dandanache.
 Comicul de limbaj este ilustrat prin intermediul ticurilor verbale: „Ai puţintică
răbdare”, „Curat...”, tautologia: „O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”, stâlcirea
cuvintelor: „momental”, „nifilist”,„famelie”, clişeele verbale, negarea primei propoziţii prin a
doua: „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”, „Noi
aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră”. Limbajul este principala modalitate de
individualizare a personajelor. Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea indirectă. Vorbirea
constituie criteriul după care se constituie două categorii de personaje: parveniţii, care îşi trădează incultura
prin limbajul valorificat de autor ca sursă a comicului şi personajele „cu carte” (Tipătescu şi Zoe), ironizate
însă pentru legătura extraconjugală.
Un tip aparte de comic este comicul de nume deriva din numele alese de catre autor, care fac
trimitere la caracterul personajului, starnind rasul cititorului sau al spectatorului: Zaharia (zaharisitul,
ramolitul) Trahanache (derivat de la cuvântul trahana, o cocă moale, uşor de modelat), Nae (populistul,
păcălitorul păcălit) Caţavencu (demagogul lătrător, derivat de la caţă), Agamiţă (diminutivul carghios al
celebrului nume Agamemnon, purtat de eroul homeric) Dandanache (derivat de la dandana, încurcătură, cu
sufix grecesc, semn al vechilor politicieni), Farfuridi şi Brânzovenescu (prin aluziile culinare sugerează
inferioritate, vulgaritate, prostie), Ghiţă (slugarnic, individul servil şi umil în faţa şefilor) Pristanda (numele
unui dans popular în care se bate pasul pe loc).
Comicul de caracter deriva din incadrarea personajelor in anumite tipuri umane, prin scoaterea in
evidenta a trasaturilor dominante de caracter: Zoe-tipul adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei,
Trahanache-tipul incornoratului, Tipatescu-tipul junelui-prim, al amorezului, al cuceritorului, Catavencu-
tipul demagogului, Farfuridi si Branzovenescu-tipul prostului fudul, cetatenul turmentat-tipul alegatorului
nehotarat, Dandanache-tipul canaliei, Pristanda-tipul slugarnicului.
Comicul de moravuri vizeaza satirizarea moravurilor epocii respective: triunghiul conjugal,
adulterul (Trahanache-Zoe-Tipatescu), santajul politic (ame-nintarea cu publicarea scrisorii daca nu sunt
votati in alegeri: Catavencu si Dan-danache), abuzul de putere (Tipatescu), furtul din avutul statului si
slugarnicia (Pris-tanda), demagogia politica (Catavencu, Farfuridi), falsificarea alegerilor.
O a doua trasatura a comediei o reprezinta modul de constructie a finalului, care intotdeauna este
fericit. Scrisoarea este gasita din nou de catre cetateanul turmentat si oferita destinatarului, adica Zoei, astfel
incat Catavencu nu il mai poate santaja pe Tipatescu. Lupta politica dintre cele doua partide ia sfarsit,
deoarece cel ce castiga alegerile nu este niciunul dintre cei doi candidati propusi, ci un al treilea, Agamita
Dandanache, trimis de la centru. Astfel, membrii partidului de guver-namant si cei ai opozitiei se
imbratiseaza, se felicita reciproc si toate conflictele sunt stinse si uitate, ca in orice comedie.
Textul operei “O scrisoare pierduta” este structurat in patru acte alcatuite din scene, fiind construit
sub forma schimbului de replici intre personaje.
Titlul pune in evident contrastul comic dintre aparenta si esenta. Pretinsa lupta pentru puterea
politica se realizeaza, de fapt, prin lupte de culise, avand ca instrument al santajului politic “o scrisoare
pierduta”- pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât „o” indică atât banalitatea întâmplării, cât şi
repetabilitatea ei.
Fiind destinata reprezentarii scenice, creatia dramatic impune anumite limite in ceea ce priveste
amploarea timpului si a spatiului.
Actiunea este plasata “in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, adica la sfarsitul sec al
XIX-lea, in perioada campaniei electorale intr-un intervat de trei zile.
Tema comediei o constituie prezentarea vieţii social-politice dintr-un oraş de provincie în
circumstanţele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care antrenează energiile şi capacităţile celor
angajaţi, într-un fel sau altul, în farsa electorală. 
Putem spune ca tema acestui text dramatic se reflecta in constructia si in atitudinea personajului Zoe,
autorul utilizand cu finete tipurile de comic, pentru a sublinia aceste aspecte. Referitor la comicul de nume,
apelativul „coana” si diminutivul „Joitica” evidentiaza atitudinea duplicitara a Zoei: lui Pristanda ii permite
sa i se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ea pare o persoana onorabila. Se observa ca in cazul ei,
autorul nu foloseste comicul de limbaj. Ea este caracterizata prin comicul de caracter, fiind incadrata ca tip
uman in tipul adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei. Comicul de situatie este obtinut, in cazul acestui
personaj, prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca
subiect pierderea scrisorii.
Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative pentru
tipologia personajului sunt: actiunea, conflictul, relatiile temporale si spatiale, finalul.
În construcţia piesei, se remarcă trei elemente care subliniază arta de dramaturg a lui Caragiale:
- piesa începe după consumarea momentului intrigii (pierderea scrisorii), găsindu-l pe Tipătescu
într-o stare de agitaţie şi nervozitate;
- nu există propriu-zis o acţiune, totul se derulează în jurul scrisorii, adică a pretextului;
- chiar dacă începutul şi finalul piesei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectură circulară, în sensul că
atmosfera destinsă din final reface situaţia iniţială a personajelor, aceea de dinaintea pierderii scrisorii, ca şi
cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Actiunea este simpla. Zoe nu este prezenta in expozitiune, ci este inclusa in scena care subliniaza
intriga. Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste amantei sale, Zoe, sotia bunului sau
prieten, Zaharia Trahanache. Catavencu detine aceasta scrisoare, pe care o foloseste ca arma de santaj
politic. Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea aflata la
Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera
scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa il elibereze imediat, pentru a negocia cu el conditiile redobandirii
documentului. Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie, Zoe dobandind scrisoarea, pe care i-o
inapoiaza cetateanul turmentat.
Expozitiunea face cunoscuta lectorului doua personaje: Stefan Tipatescu, prefectul judetului si
Ghita Pristanda, „politaiul orasului”, care discuta despre un ar-ticol din ziarul „Racnetul Carpatilor”. Din
aceasta scena se poate deduce rivalitatea politica dintre Tipatescu, reprezentantul partidului de guvernamant
si Catavencu, directorul ziarului, reprezentantul partidului de opozitie.
Intriga este continuta in episodul in care politaiul Pristanda ii povesteste prefectului despre discutia
pe care a ascultat-o pe furis, catarat pe ulucile casei lui Catavencu, despre scrisoarea pe care acesta gasit-o si
care urma sa-i aduca voturile necesare castigarii alegerilor. Pristanda ii spune prefectului ca nu a reusit sa
auda despre ce scrisoare este vorba.
Aceasta veriga lipsa este facuta cunoscuta cititorului, in cadrul desfasurarii actiunii, in actul al II-
lea cand Trahanache, presedintele organizatiei locale a partidului de guvernamant si prietenul prefectului, ii
aduce acestuia vestea ca a avut o intrevedere cu Catavencu si a aflat ca acesta detine „o scrisoare de amor in
toata regula”, adresata de Tipatescu sotiei lui Trahanache, Zoe. Evenimentele se precipita si se succed intr-
un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui
Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa il elibereze
imediat, pentru a negocia cu el conditiile redobandirii documentului. Catavencu solicita, in schimbul
scrisorii, sa-i fie sprijinita candidatura ca deputat. De la Bucuresti, soseste o depesa, care anunta obligatia
colegiului al II-lea de a-l alege „cu orice, pret, dar cu orice pret” pe Agamemnon Dandanache, un candidat
necunoscut, care urmeaza sa soseasca de la Bucuresti.
Punctul culminant este reprezentat de discursurile candidatilor Farfuridi si Catavencu. Incercarile
acestuia din urma de a dezvalui alegatorilor imoralitatea prefectului si a Zoei sunt zadarnicite de Ghita
Pristanda si de oamenii sai, care provoaca o incaierare.
Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie. Catavencu pierde scrisoarea, pe care o gaseste din
nou cetateanul turmentat, care i-o inapoiaza Zoei, Dandanache este ales deputat, iar Zoe ii cere lui
Catavencu, pe care il iertase, sa conduca manifestatia publica si banchetul organizate in cinstea proaspatului
deputat.

Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in confruntarea

dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O scrisoare pierduta” exista un numar
semnificativ de conflicte, conflictul principal este generat de lupta pentru putere dintre reprezentantii celor
doua partide politice: partidul de guvernamant (reprezentat prin Tipatescu, Trahanache, Frafuridi si
Branzovenescu) si partidul din opozitie (reprezentat de Catavencu, Ionescu si Popescu). Conflictul secundar
este reprezentat de suspiciunile lui Farfuridi si cele ale lui Branzovenescu, privitoare la posibila tradare
politica a prefectului Tipatescu.
Un alt conflict este cel dintre Zoe si Catavencu. La fel de important, dar de intensitate mai mare este
cel dintre Zoe si Tipatescu, Zoe fiind hotarata sa lupte chiar impotriva amantului ei, pentru redobandirea
linistii sufletesti.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara „in capitala
unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza autorul. Toate evenimentele care compun
actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei electorale si in perioada desfasurarii
alegerilor. Actiunile personajelor sunt puse in evidenta prin fixarea ca reper spatial a locuintei lui Stefan
Tipatescu, amantul Zoei. Discutiile dintre cei doi, hotararea Zoei de a il elibera pe Catavencu, discutia cu
acesta, discutia acesteia cu Dandanache, toate au loc in casa prefectului, acolo unde Zoe este ca la ea acasa.
Si confuzia pe care o face Dandanache, privind identitatea lui Tipatescu si a lui Trahanache: „(Aratand spre
Tipatescu) Dumneaei...sotia dumitale.”, subliniaza tot aceasta idee.
Finalul subliniaza din nou importanta personajului feminin in structura textului. In legatura cu
finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din final este semnul exterior al
deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta
absenta a lor este veselia inconstienta.” (Ion Constantinescu).
Finalul o aduce din nou pe Zoe in prim-plan: dupa ce cetateanul turmentat ii restituise scrisoarea,
Catavencu trebuie sa se supuna dorintelor Zoei, nemaiavand documentul cu care sa o santajeze. Ea este cea
care il va ierta, cu generozitate, dar il va obliga sa organizeze petrecerea de dupa alegerile pe care acesta le
pierduse catastrofal. Catavencu o numeste „un inger”, iar cetateanul turmentat „o dama buna”.
Deznodamantul comediei evidentiaza conceptia despre viata a autorului. Alegerile sunt castigate de
un personaj-surpriza, Agamita Dandanache, pe care insusi Caragiale il numeste „mai prost decat Farfuridi si
mai canalie decat Tipatescu”, iar cel care tine discursul final este Catavencu, tocmai cel ce isi santajase
oponentul politic.
In legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din final este
semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie
finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.” (Ion Constantinescu).
O scrisoare pierdută este o comedie în patru acte, primele trei urmărind o acumulare gradată de
tensiuni şi conflicte, iar al patrulea anulând toată agitaţia şi panica stârnite în jurul scrisorii pierdute.

Actul I
Scena iniţială din actul I prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc
ziarul Răcnetul Carpaţilor şi numără steagurile.
Pretextul dramaturgic, adică intriga, care încinge spiritele şi activează conflictul, este pierderea de
către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a fost adresată lui Tipătescu, prefectul
judeţului. Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi sustrasă acestuia de Caţavencu, este folosită de acesta
din urmă ca mijloc de şantaj pentru a obţine candidatura. Comicul de situaţie constă aici între calmul lui
Zaharia Trahanache, soţul înşelat, care crede însă că scrisoarea este un fals, şi zbuciumul celor doi amanţi
care încearcă să găsească soluţii pentru  a recupera scrisoarea.

Actul II prezintă numărarea voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor. 

 Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forţe opuse:
reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, preşedintele
grupării locale a partidului şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae
Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor. Conflictul are la bază contrastul
dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele, între aparenţă şi esenţă.
Este utilzată tehnica amplificării treptate a conflictului.
O serie de procedee compoziţionale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de
situaţie, introducerea unor elemente-surpriză, anticipări, amânări) menţin tensiunea dramatică, prin
complicarea şi multiplicarea situaţiilor conflictuale.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea
prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută prin apariţia şi dispariţia scrisorii, prin felul cum evoluează
încercarea de şantaj a lui Caţavencu. În timp ce Zoe este dispusă la acceptarea condiţiilor cerute de
Caţavencu, Tipătescu îi oferă acestuia diferite funcţii în schimbul scrisorii, dar adversarul nu cedează. Dacă,
în zarva acestui conflict, Zaharia Trahanache pare a fi convins că este vorba de o plastografie, Farfuridi şi
Brânzovenescu bănuiesc o trădare şi se decid să expedieze o anonimă la centru.

În actul III, care constituie şi punctul culminant, acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde au
loc discursurile candidaţilor.
Moment de maximă încordare, în care cei doi posibili candidaţi, Farfuridi şi Caţavencu, rostesc
discursuri antologice. Într timp, Trahanache găseşte o poliţă falsificată de Caţavencu pe care intenţionează
să o folosească pentru contra-şantaj. Apoi anunţă în şedinţă numele candidatului susţinut de comitet:
Agamiţă Dandanache. Bătaia dintre taberele de alegători se declanşează imediat după anunţarea
candidatului, astfel încercarea lui Caţavencu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează. În încăierare,
Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat, care o duce
destinatarei.

Actul IV, deznodământul, aduce rezolvarea conflictului iniţial pentru că scrisoarea revine la Zoe,
prin intermediul Cetăţeanului turmentat.
Trimisul de la centru este ales, iar Caţavencu apare umil şi speriat. Propulsarea ploitică a
candidatului-surpriză se datorează unei poveşti asemănătoare deoarece şi el găsise o scrisoare
compromiţătoare.  Caţavencu este nevoit să accepte să conducă festivitatea în cinstea noului ales, şi totul se
termină într-o atmosferă de sărbătoare şi împăcare. 
Două personaje secundare au un rol aparte în construcţia subiectului şi în menţinerea tensiunii
dramatice. În fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetăţeanul turmentat intră în scenă, având
intervenţii involuntare, dar decisive în derularea intrigii. El apare ca un instrument al hazardului, fiind cel
care găseşte scrisoarea din întâmplare, în două rânduri, face să-i parvină mai întâi lui Caţavencu şi o duce în
final „adrisantului”, coana Joiţica. Dandanache este elementul-surpriză prin care se
realizează deznodământul, el rezolvă ezitarea cititorului între a da mandatul prostului de Farfuridi sau
canaliei Caţavencu.
Personajul întăreşte semnificaţia piesei, prin generalizare şi îngroşare a trăsăturilor, candidatul trimis
de la centru fiind „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”.

Caracterizarea personajelor

Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în funcţia de
prefect al judeţului. La adăpostul autorităţii politice, îşi foloseşte avantajele în propriile lui interese.
În acelaşi timp, el întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez. Prietenul cel
mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, femeia cochetă, încă din
momentul în care ea se căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum observă cu naivitate soţul: „pentru mine să
vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu trăiesc de ieri, de
alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim
împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”
În comparaţie cu celelalte personaje, Tipătescu este cel mai puţin marcat comic, fiind spre deosebire
de toţi ceilalţi un om instruit, educat, dar cu toate acestea impulsiv, după cum îl caracterizează în mod
direct şi Trahanache: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru
un prefect.” 
În fond, Tipătescu trăieşte o dramă. De dragul unei femei pe care este nevoit să o împartă cu
altcineva, sacrifică o carieră promiţătoare la Bucureşti, aşa cum remarcă acelaşi Trahanache: „Credeţi d-
voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucreşti, dacă nu stăruiam eu şi cu
Joiţica... şi la drept vorbind, Joiţica a stăruit mai mult...”
Disperat de pierderea scrisorii, el aplică o bine susţinută tactică de atac împotriva lui Caţavencu,
încălcând chiar legea. Abuzul de putere este principala sa armă: îi dă mână liberă lui Pristanda, controlează
scrisorile de la telegraf şi dispune să nu fie transmis niciun mesaj fără ştirea lui, îi oferă lui Caţavencu
diferite posturi importante, pentru ca apoi, la refuzul acestuia şi conştient că alegerile sunt o farsă, să cedeze.
Pus în situaţia de a se apăra, Tipătescu dovedeşte o bună ştiinţă a disimulării: când Trahanache îi
aduce vestea existenţei scrisorii, se preface a nu şti nimic; în faţa lui Farfuridi şi Brânzovenescu ia poză de
victimă a propriei sale sensibilităţi pentru partid, iar în relaţia cu Nae Caţavencu este perfid şi violent.
Personajul nu are ambiţii politice, postul de prefect oferindu-i o stare de suficienţă, tulburată doar de
pierderea scrisorii.
Zoe, în schimb, în ciuda văicărelilor, a leşinurilor, dar şi faptului că este considerată o
damă „simţitoare”,  este în realitate o femeie voluntară, stăpână pe sine, care ştie foarte bine ce vrea şi care
îi manipulează pe toţi în funcţie de propriile dorinţe.
 Spre deosbire de amantul ei, ea nu cade pradă disperării ci încearcă să rezolve situaţia cu Caţavencu
cât mai repede posibil, deşi face paradă de iubirea pentru Tipătescu şi de sacrificiile ei pentru el, în fapte ea
nu a jertfit altceva decât o fidelitate conjugală stânjenitoare, sacrificiul fiind făcut de fapt de Tipătescu.
Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care Zoe îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă raţiunea, puterea
şi deţine de fapt controlul asupra relaţiei. Fiind „un om căruia îi place să joace pe faţă”, după cum el însuşi
mărturiseşte, Tipătescu refuză iniţial compromisul politic şi îi propune Zoei o soluţie disperată, arătându-se
pregătit să renunţe la tot pentru ea: „Să fugim împreună...” Ea intervine însă energic şi
refuză „nebunia”,  deoarece nu doreşte să renunţe la poziţia sa de primă doamnă a oraşului. De aceea îi
răspunde ferm prefectului: „Eşti nebun? Dar Zaharia? Dar poziţia ta? Dar scandalul şi mai mare care s-ar
aprinde pe urmele noastre?...”
  Izbucnirea scandalului o îngrozeşte mai tare decât pierderea bărbatului iubit: „Cum or să-şi smulgă
toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!... O săptămână, o lună, un an de zile n-au să mai
vorbească decât de aventura asta... În orăşelul acesta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere
decât bârfirea, fie chiar fără motiv... dar încă având motiv... şi ce motiv, Fănică! Ce vuiet!... ce scandal! Ce
cronică infernală!” 
Replica ei la întrebarea lui Tiptescu ascunde o ironie amară: „Zoe! Zoe! Mă iubeşti? / Te iubesc, dar
scapă-mă”.
În confruntarea dintre cei doi în ceea ce priveşte susţinerea candidaturii lui Caţavencu, prefectul este
cel care cedează până la urmă de dragul Zoei: „În sfârşit, dacă vrei tu... fie!... Întâmplă-se orice s-ar
întâmpla... Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare şi al
meu!... Poimâine eşti deputat!...” Crispată, încordată, pe parcursul întregii comedii, Zoe devine, la sfârşitul
piesei, generoasă, fermecătoare, spunându-i lui Caţavencu: „Eu sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc.
Acum sunt fericită... Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu pentru
că eşti rău; şi pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu bună ca şi până acuma.”
Statutul social al lui Zoe este subliniat in indicatiile scenice de la inceputul piesei: „Zoe, sotia celui
de mai sus”, parand ca autorul nu acorda o importanta prea mare acestui personaj, ales sa fie ultimul in
aceasta lista. Dar, tocmai acest statut ii creeaza un zbucium permanent pe parcursul desfasurarii actiunii.
Criticul literar Serban Cioculescu este de parere ca, in aceasta piesa, numai Zoe traieste cu adevarat o drama.
Compromiterea publica, pentru o femeie din secolul al XIX-lea, care a ajuns la o pozitie sociala si materiala
remarcabila, prin casatoria cu un barbat „zaharisit” si care are un amant in plina ascensiune, ar fi insemnat
distrugerea ei definitiva.
Statutul psihologic subliniaza o femeie cu un caracter extrem de puternic, hotarata sa zdrobeasca pe
oricine s-ar impotrivi planurilor ei. Ea manipuleaza toate personajele masculine, in incercarea de a obtine
ceea ce isi doreste, anume linistea sufleteasca pe care o avea inainte sa piarda scrisoarea.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele acesteia. Este o femeie voluntara, care
intotdeauna stie ce vrea si care nu se lasa invinsa de niciun obstacol ivit in cale. Desi apare ultima, in lista de
personaje, pentru a sublinia rolul neinsemnat pe care il aveau femeile in viata politica, in vremea respectiva,
ea dovedeste contrariul: are un rol determinant, manipuland dupa propria dorinta, pe toti barbatii implicati in
jocurile politice din piesa. Face orice pentru a-si atinge scopul: se lamenteaza, porunceste, lacrimeaza teatral
sau da ordine, totul pentru a obtine scrisoarea pierduta si, odata cu ea, onoarea.
Trasatura sa dominanta de caracter este luciditatea. Prima ei replica din piesa este „Sunt
nenorocita, Fanica”, iar pana la finalul operei este infatisata intr-o permanenta stare de surescitare, de
disperare. Cu toate acestea, Zoe este mereu lucida. O prima scena semnificativa care pune in evidenta
aceasta trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape din
situatia compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu „nimicuri politice”,
detasandu-se perfect de emotii si cautand lucid cea mai buna cale de a pastra in continuare tot ceea ce a
dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara a se compromite in fata societatii. O alta scena semnificativa
este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la Catavencu si „sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret”,
acest lucru demonstrand o perfecta adaptare la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat sa il
tina in continuare arestat pe oponentul sau politic.
Zaharia Trahanache, nenea Zaharia, este tipul încornoratului dar şi al ticăitului(după trăsătura
dominantă). El este un încornorat simpatic, deoarece refuză să creadă - din convingere, sau din „enteres” şi
diplomaţie – în autenticitatea scrisoriide amor şi în adulterul soţiei.
După cum precizează autorul, Trahanache este „prezidentul Comitetul permanent, Comitetul
electoral, Comitetul şcolar, Comitetul agricol şi al altorcomitete şi comiţii”, el fiind unul dintre stâlpii locali
ai partidului aflat la putere,alături de Farfuridii şi Brânzovenescu, aşa cum el însuşi pretinde.
Trăsătura dominantă este „ticăiala” (încetineala) ilustrată în atât deremarcabila formulă rostită şi în
rarele momente de enervare „Aveţi puţinică răbdare !”, cât şi de la numele Trahanache, provenit de la
„trahana”- o cocă moale, şi Zaharia care ne duce cu gândul la zahariseală, sugerând vertusitatea.
„Venerabilul”este calm, liniştit, imperturbabil, cu o gândire plată şi cu un temperament formal, dar este
viclean, de o viclenie rudimentară şi în acelaşi timp periculoasă pentru că ştie să disimuleze şi să manevreze
cu abilitate intrigi politice.
Astfel, când el şi ai săi sunt şantajaţi nu se agită, ci, abil, răspunde cu un contraşantaj descoperind o
poliţă falsificată de Caţavencu.
Cu aceeaşi abilitate politică îi combate şi pe Farfuridi şi pe Brânzovenescu care îl bănuiesc pe
prefectde trădare şi care ajung apoi să creadă despre Trahanache: „E tare…tare de tot…solid bărbat”
Recunoaşte imoralitatea şi corupţia la nivelul societăţii „o societate fără moral şi fără prinţip”, dar politica,
înşelăciunea şi frauda falsificând listele dealegători şi pronunţându-i lui Dandanache umanitate în alegeri.
El nu admite însă imoralitatea în sânul familiei şi de aceea nu crede în autenticitatea scrisorii pecare
o consideră o „plastografie”.
Credulitatea lui poate fi pusă pe seama unei convingeri ferme sau poate fi considerată un act de
diplomaţie, prin care vrea să păstreze onoarea familiei şi să nu-şi strice relaţiile cu prefectul. 
 De fapt, principiul lui politic este de a respecta ordinele celor de la Centru :„noi votăm candidatul pe
care-l pune partidul întreg, pentru ca de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de binele ţării atârnă binele
nostru”. Motivul acestei atitudini este, bineînţels, „binele nostru”, prin care noi, cititorii, trebuie să înţelegem
binele personal al „venerabilului” şi al celor asemenea lui. Este neinstruit, căci stâlceşte neologismele, se
exprimă confuz, fiind prezente deopotrivă truismul, tautologia şi politica se rezumă la spusele fiului său,
care exprimă, în fond, tot o platitudine : „unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o societate fără prinţipuri, va
să zică că nu le are”.