AARusu Castelulsispada Arme

Adrian Andrei Rusu
CASTELUL ŞI SPADA
Cultura, materială a elitelor din Transilvania
în Evul Mediu târziu
i
!
1
508 ♦ Castelul şi spada
oricare spaţiu locuit. De aceea, în locuri modeste, era suplinită adesea cu seul mult mai ieftin, dar destul de
neplăcut la miros. O lumânare de uz elitar nu se putea lipsi nici de un fitil potrivit sau chiar de parfumare.
Lumânările lipsesc adesea din menţionări, dar se poate deduce importanţa lor din cantitatea de ceară
manevrată, impusă ca amenzi ori menţionată în diferite contribuţii, şi prin stupii de albine înregistraţi.
înainte de a fi văzute în forma lor actuală, avem alte imagini istorice despre lumânări (lichnum)m.
Aceasta pentru că tehnologia turnării în tuburi a fost răspândită copios mai mult după Evul Mediu.
Drept urmare, lumânările trebuie văzute ca performanţe de împletituri, în care feştila trebuia să menţină,
cu abilitate, rolul median. Vedem asemenea lumânări pe altarele de la Mălâncrav (1455/1465), Biertan,
în scena Prezentării Ia templu (1483) şi Sântimbru - Harghita (1500/1510). împletirea odată acceptată,
ne putem imagina la fel de uşor introducerea unor decoraţii cromatice în corpul propriu-zis al lumână
rilor. Pe un panou pictat la Fişer (1520) lumânările au dobândit formele astăzi unanim utifizate. Aceasta
înseamnă că s-a răspândit întrucâtva şi turnarea pe tuburi.
Mai există încă observaţia asupra dimensiunilor lumânărilor. Maximele pot fi apreciate după dimen
siunea sfeşnicelor cât un stat de om sau după singura lumânare reUctă de la începutul secolului XVII,
conservată la mănăstirea Dragomirna (Moldova).
IX.6.a. Generalităţi. într-o lume în care armele ar trebui să defi

IX.6. nească cel mai categoric starea nobihară, izvoarele sunt neaşteptat de
neatente cu ele. Presupunând că ar fi fost socotite banale în uzanţă, este
Armele surprinzătoare neglijarea lor valorică. Mai des apar, de pildă, cingătorile
ori pocalele din inventare ori bunuri testate, decât spadele. Explicaţia nu
poate proveni decât din clasarea lor în categoria utilităţilor şi nu a bunurilor tezaurizabile. Nu ar trebui,
totuşi, să cădem în capcana de a crede că nu se ştia aşezarea lor în ranguri. De asemenea trebuie să ştim cu
claritate că intrau pe loc fruntaş în pachetul de elemente de reprezentare, alături de haine, cai şi heraldică.
Adică, un fel de „spune-mi ce arme porţi, ca să-ţi spun cine eşti”! Ele dispăreau cu totul doar atunci când,
iconografic ori în realitate, personajele se aflau în interioare.
Doar cu un pas mai departe, ar trebui să mai zăbovim asupra unei imagini-simbol frecvent apărută
în iconografia catolică, implicit în ambianţa noastră (Bădeşti - Cluj, Sântimbru - Alba), aceea cu arma
Christi. Acolo sunt numai uneltele şi instrumentele cu care Isus a fost căznit şi crucificat, din care doar
o lance este efectiv o armă în adevăratul sens al cuvântului. Dar transferul de termen indică potenţa cu
care orice obiect putea fi încărcat, de aşa manieră încât să devină o „arma14. Toate podoabele heraldice
au dobândit calitatea de „arme“. Din păcate, heraldiştii români sunt cei care le promovează denumirile
incorecte: „baltag4 - secure cu dublu tăiş, în loc de unul sigur, „sabie44, în loc de spadă, „suliţa4, în loc de
lance499. In secolul XV, „fierul44 (ferrum) a devenit o metaforă generală pentru arme500.
Fără vreo identitate socială, omul înarmat a fost un armiger, mai rar, telipar. Nu există o mai bună
prezentare a unui individ medieval decât prin prisma calităţii armelor pe care le poseda ori le utiliza. Felul
lor şi-a spus cuvântul în oricare societate istorică. Avem analize pentru armamentul roman, „barbar44 şi cel
nordic, de factură vikingă, ba chiar şi otoman, dar abia dacă putem evalua capacităţile de performanţă ale
vecinilor ori ale fostelor principate româneşti de dincolo de Carpaţi. Dacă s-ar demara un astfel de studiu,
legat doar de instrumentele ducerii războiului501, am începe să ne minunăm cum de performanţa lor
militară a fost restrânsă pe cât s-a consemnat şi s-a terminat prin supunere politică chiar mai tardiv decât
^ ^ sevedea K. Seidel, Die Kerze. Motivgeschichte undIkonologie. Hildersheim — Zurich — New York, 1996.
Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei. Arhivistică!, cronologiey diplomatică, genealogie, heraldică, paleografie, sigilografie.
Bucureşti, 1982, p. 52,203,225 (suliţa „face parte din categoria armamentului, definind o armă folosită, în general, de corpurile
de gardă naţională”!).
500 De exemplu: 1481, Ukb. VII, p. 351.
501
ca^cu^ S^P|U* dacă, de exemplu, Ştefan cel Mare a comandat la Vaslui 20.000 de oameni, câte spade, lănci, topoare
ori săgeţi ar fi trebuit ei să aibă? In toate cazurile, repartizând fiecăruia doar câte o singură armă, rezultă un număr între câteva
sute, la câteva zeci de mii de piese. Cine era capabil să furnizeze sau să plătească aceste echipamente?
IX. Averi şi utilităţi ♦ 509
ar fi fost de aşteptat. Disproporţia tratării temei pentru interiorul Transilvaniei este şocantă302. Constatăm
cu leieritate că orientarea mai comodă a fost către armate, decât către echipamente individuale ori de grup.
Războiul a fost teatrul suprem al armelor, fără să fie doar singurul spectacol medieval în care şi-au avut
locul. în genere a fost tratat de către istorici doar prin episoadele bătăliilor ori asediilor, fără să se ajunga,
în mod serios, la comunicarea tuturor procedurilor sale. Cele din urmă modulează esenţial imaginile prea
covârşite de eroism sau le pun prea repede în seamă consecinţa păcilor. Un document foarte interesant
(1527), privitor la armata „ţarului" Iovan „cel Negru", trecut în slujba Habsburgilor, relevă că, pe langa
echipamente individuale a unei mii de ostaşi, s-au solicitat trei trompeţi, un toboşar şi un steag aurit,
combinând însemnele personale ale sârbului şi ale noului său stăpân503. Chiar şi aşa descrisă, nu este vorba
decât despre corpul militar activ al armatei. Este destul să arătăm că manevre de câmp bine conduse
blocau duşmanii, le capturau resursele şi obligau la negocieri mai repede decât numeroase bai de sânge,
cu arme frânte. Din ce am înşirat s-ar putea deduce că un regiment de căruţe ar fi fost strategico-tactic la
fel de preţios cât o divizie de ţărani obligaţi să ia arme. în mod derizoriu, pentru Evul Mediu, nu s-a luat
niciodată în discuţie economia războiului. în el, măcar furnizorii au avut enorm e câştigat, ca e e
mereu, în toate timpurile. Arheologia războiului este la fel de importantă ca oricare manifestare soci a,
cu implicări de resurse, manevre si rezultate. „ u . « .
Pentru epoca noastră dispunem de un excelent material de referinţa privind detaliile războiului cu
ajutorul campaniei anului 1494/1495 derulată împotriva lui Laurenţiu Ujl în ngaria su ves
Importanţa evenimentului constă şi în faptul că trupele regale care operau aco o erau coman a e
voievodul Transilvaniei, Bartolomeu Dragfy, iar printre alţi ofiţeri se găsea şi etru ere Aresta*
Jozsa de Som, corniţele Timişoarei, şi Gheorghe More de Ciula (Haţeg), căpitan e ruteni
însemna că au luat parte şi contingente transilvănene şi din Banat. De asemenea, s au găsi aco ,
ai episcopului de Oradea. Toţi si-au însuşit din prăzile aflate prin castelele cucerite. _ . ^s05
Să urmărim câteva generalităţi. Aglomerarea armelor nu reflecta vreun sentimen c armele au
ci era înzestrarea de bază a bărbaţilor nobili ori doar liberi. Va trebui să admitem ca nu^ £
fost concepute pentru lupte. O listă întreagă, prin capacitatea lor de a aruncate, a ° medie de
măsurare a pământului506. Prima înţelepciune culeasă este aceea că ni se o era Per unor arme
folosire a respectivei arme. Cu alte cuvinte, regăsirea arheologică ori prin etecţie e _ relevau
izolate ar putea fi generată de asemenea practici. Ceva mai departe vom ve ea ca m
rostul prin simpla lor arătare/înfaţişare, trădând autorităţi, justiţie, sim o un e socială ostilă,
Iniţial atribut al oamenilor liberi, mijloc banal de autoapărare într-o lume
armele au fost scoase doctrinar din serviciul oamenilor bisericii, drept înstrumen , luptele cu turcii,
contradictorii cinului. Totuşi, ar fi imposibil de văzut vreunul dintre episcopu mo* uiTuP
îmbrăcat doar în haine liturgice. Nici despre cei pieriţi la Mohâcs (1526) nu se
Destinul militaro-ecleziastic al unuia dintre fraţii Tomori a fost tipic penmi u ^ Oradiei cu
puterea cuvântului. Un militar de valoare a fost recunoscut şiêpiscopul ^men ,_ Vârd
merite recunoscute în înfrângerea grupării lui Ioan Nenada. Testamen^ eP P j . ^
de la Alba Mia, stabilea explicit că armura sa urma să fie preluată de adusPă h
coiful era destinat să ajungă la Ioan Drâgfi507. Pentru alte arme deţinute de către bisenc ,
502 de piele*4 (= platoşe),

Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei. IV. Cluj-Nap°ca, 1989, p. 402 ^ ^ mai puţin, cu 0 placă metalică*, materiile
mici plăci metalice care protejau părţi ale calului, scuturi pomenită printre arme. 94 l97g p. 49, n. 38.
p- ~ “ -risscîu »• ► »
lumină o parte din istoria mănăstirii Păuca (Sibiu), unde în anii 1475-1492 s-au produs răniri cu spade şi
săgeţi, în cursul unui conflict de stăpânire508. Descoperirile arheologice de la Mănăstirea Bizere arată clar
existenţa armelor în loc, până în vremurile sale de apus. Numai că, în ambele cazuri din urmă, putem să
ne închipuim şi profesionişti militari angajaţi de către mănăstiri.
Un oştean care ar fi fost înzestrat cu o singură armă putea lupta doar până când o pierdea aruncând-o
(lănci ori suliţe, săgeţi), ori o distrugea luptând cu ea. Orice strategie militară trebuia să ţină seama de utili
tatea de prim impact a unor trupe precar înzestrate şi ieşirea lor din joc curând după aceea. Multe arme
dispar după efectuarea unui singur set de lovituri. Este motivul pentru care reglementările militare din
perioada studiată insistă pe multiplicitatea înzestrărilor, pentru a face faţă duşmanilor pe durată mai lungă,
fiecare oştean posedând adevărate arsenale militare personale. Inşirările nu indică o armă predilectă, ci un
cumul dezirabil, ce fiecare luptător trebuia să-l posede. Este o bază simplă de calcul, care ne face să privim
diferit ce tipuri de investiţii materiale s-au operat în Evul Mediu. Numai pornind de la cifra estimată a
nobililor, adunată la cea a belicoşilor secui, la cele invocate în ciocnirile militare, ajungem la concluzia că evul
a deţinut zeci de mii de arme. Urmează să ne întrebăm dacă le-am acordat atenţia cuvenită.
Reformele lui Sigismund de Luxemburg apreciau că, la 1429, trei mii de nobili ardeleni se puteau
afla sub arme, în situaţia unui conflict cu turcii509. In anul 1434, cnezii din districtul Dobrei încercau
să remedieze o practică nepotrivită: compensarea dării calului, cuvenit stăpânului de moşie la moartea
vreunuia dintre ei, prin arme individuale (spade, pumnale, arcuri, scuturi şi buzdugane)310. Ajunşi în
anul 1463, înţelegem dintr-o reglementare a regelui Matia Corvin că se concepeau deja „arme ţărăneşti"
(armis rusticanis)5n, ceea ce presupune o categorie opusă, lăsată nedescrisă, pe care ar trebui să o înţelegem
indirect. Insă, în mod surprinzător, alternativa lăsată tot ţăranilor fusese ceea ce s-a tradus, de către un
istoric care nu avusese niciun fel de sensibilitate la istoria armamentului, prin „muschete”512. Ca şi în
alte cazuri de artefacte, generalitatea pledează nu pentru vreun tip lipit de vreun grup social, cât pentru
calitate şi decoruri. Un document din 1471, privitor la solidarizarea unor cheltuieli şi atitudini comune
ale membrilor familiei Losonczi, perfectat la Nuşfalău (Sălaj), scoate la iveală faptul că unul dintre obiec
tivele stăpânilor fusese şi acela de a-i înzestra cu arme (noştri armis) pe iobagii de care ar fl avut nevoie513.
Aşa se pot înţelege cazuri în care castelani ai aceloraşi stăpâni au condus în acţiuni militare, pe iobagii lor,
împotriva altor nobili, moşii ori obiective514. In oraşe, meşterii făcuseră la fel pentru calfele şi ucenicii care
trăiau şi munceau în casele şi atelierele lor. Calitatea armelor nu fusese dată de purtătorii lor conjuncturali,
ci de cea conferită de cei care îi înzestrau.
Un popor prin excelenţă prestator militar, ca cel al secuilor, nu a avut echipamente identificate
concret, niciun fel de unelte particulare de război. Ba, nici sursele lor de provenienţă nu sunt cunoscute,
ştiindu-se că meşteşugarii lor nu au concurat niciodată cu cei din interiorul oraşelor. Vom mai aştepta
ceva vreme până când cineva se va gândi să descâlcească această taină a procurării lor ori va afirma simplu
că erau furnizate din afara Secuimii.
Dacă armele secuilor au fost subînţelese şi precizate adesea, nu acelaşi lucru îi priveşte pe saşi. In
lumina inventarelor orăşeneşti, s-a acreditat imaginea lor ca apărători statici, pentru care cuibul casnic
ori bunurile de meşteşug şi negoţ trebuiau păzite. De la diploma lui Andrei al II-lea (1224), saşii au fost
obligaţi să ofere armatei regale trupe de câmp. Performanţa lor tehnică s-a văzut deja la Rodna, în 1241,
unde mongolii au fost obligaţi să-l bată pe Aristaldus cu ajutorul unui şiretlic. De atunci, în continuu,
saşii au trebuit să antreneze, să doteze, să angajeze şi să trimită contingentul la chemarea regelui. Scutirile
Z 5*21 * TomaJ nemzetsegbeli losonczi Bdnffy csalăd tortenetehez. II. 1458-1526, Budapest, 1928, p. 329.
_in 9* Fejer, Codex diplomatica Hungariae ecclesiasticus ac civilis. X/7, Buda, 1843, p. 259.
511 Ifakmp ^3mentUlU1 k D' Prodan> Iobăgia in Transilvania în secolul alXVl-lea. I. Bucureşti, 1968, p. 124.
dpr^jUeg^^^Z'^yl^^ZZ^^^ °fme^val Transylvania, în voi. Nobilities in Central and Eastem Europe: kinship, property
Z ■'êwltâTomaj nemzetsegbeli losonczi Bdnffy csalăd tortenetehez. II. 1458-1526. Budapest, 1928, p. 144.
1478: E. Hurmuzaki, N. Iorga, Documente privitoare la istoria Românilor. II/2. Bucureşti, 1891, p. 249-250.
speciale acordate din a doua jumătate a secolului XV (Agnita, Aţei, Biertan, Saschiz)515 se referă doar
la locuri care aveau probleme provizorii de construcţie a fortificaţiilor ori sufereau catastrofe naturale.
Aceasta se petrecea în condiţiile în care se ştia cu precizie ce unităţi numerice trebuiau furnizate pentru
a împlini cifra de mobilizare obligatorie516. Este suficient să citim dotaţia de arme cu care, în 1362, saşii
clujeni ori poate doar greavii lor au atacat conventul din Cluj-Mănăştur, pentru a înţelege că niciun tip de
armă nu a fost eliminată din averea lor517, tocmai pentru motivele posibilelor utilităţi interne. în asemenea
împrejurări, armele saşilor nu numai că au fost fabricate pe loc, dar şi experimentate şi folosite direct, în
război. Când vom citi însă, la 1459, într-un decret regal că înarmarea cumanilor, iazigilor ori tătarilor din
regat trebuia să respecte obiceiul saxon518, atunci trebuie să recunoaştem că ofereau deja un etalon şi la
acest capitol.
Sursa multor confuzii în ceea ce priveşte contribuţiile militare ale saşilor provine şi din realitatea
potrivit căreia marile lor oraşe au devenit stăpâne de domenii. Pentru acestea din urmă, ele erau obligate
să presteze ca oricare nobili din regat, înarmându-i selectiv pe iobagi, conform cerinţelor hotărârilor
dietale. Despre aceste contingente nu s-a vorbit clar niciodată.
Recrutarea de mercenari pentru aceeaşi achitare de obligaţii nu se documentează în mod convin
gător. Toţi cei menţionaţi erau nevoiţi să-şi procure singuri armamentul şi echipamentele. Se pare că
existau însă şi formule diferite, în care angajatorii ori căpitanii se ocupau de toate înzestrările. Dar, devine
relevant că deja regele Matia a utilizat în conflictele sale din Austria numeroşi mercenari turci şi sârbi.
După 1500, între ei se vor face remarcate, chiar în Transilvania voievodală, şi corpuri de poloni şi tătari.
Se poate bănui ce mixtură de armament de epocă a rezultat şi din acele realităţi.
Un document rar, din 1493, aduce câteva lămuri privitoare la „slujitorii" capidului Bârsei. Obligaţia
lor elementară consta într-o spadă, un scut şi o pereche de pinteni519. In afara celor purtate ori folosite
individual, se aflau mereu echipamente care trebuiau cărate. In 1522, socotelile Sighişoarei arată că pedes
traşii săi (darabanos), ce urmau să intre în Ţara Românească, au avut un car ce fusese primenit înaintea
expediţiei520. Regele ori generalul comandant avea doar răspunderea aprovizionării trupelor cu victualităţi.
Preţul acestora nu era deloc modest. în 1460, pentru cetăţile Bran, Piatra Craiului şi Hălchiu (Braşov) ele
au costat suma de o sută de florini de aur521. Introducerea birurilor de război, din vremea regelui Matia
Corvin, a însemnat adunarea anuală a unui florin pe fiecare sesie iobăgească. Ulterior, ele au cunoscut
oscilaţii, de la multiplicarea lor, transferul lor şi către jeleri ori temporara suspendare. Ceea ce rezulta se
destina, în proporţii diferite, dotaţiilor cu arme, plăţii soldelor şi aprovizionării.
S-a lămurit faptul că şi înainte, şi după anul 1515, vreo lege care să interzică purtarea armelor de
către ţărani nu avea efect atunci când, tocmai la porunca lor, îşi urmau stăpânii522. Toate interpretările
produse de gravura germană de la sfârşitul Evului Mediu sunt legate aproape indisolubil de prezentarea
rusticului cu o armă la şold, mult mai mare decât un cuţit utilitar, dar mai scurtă decât o sabie. Legislaţia de
după Războiul lui Doja a urmărit tăierea mâinii ţăranului purtător de armă de foc. Legiuitorii presupuneau
însă că niciun număr impresionant de ţărani nu era în măsură să şi-o cumpere. Numai din felul cum arăta
ori cum îşi îndeplinea rosturile, instrumentarul militar dobândea calificarea de non rustico mord2*. Pentru
315 A se vedea trimiterea la surse în Kubinyi A., Mozgosftdsi es hadseregellâtdsi problemdk Mătyds alatt, în voi. Idem,
Ndndorfehervdrtdl Mohdcsig. A Mdtyds- esJagello-kor badtdrtenete. Budapest, 2007, p. 51, n. 14.
516 Vezi despre participările militare ale saşilor, în oameni şi valori, Kubinyi A., Vdrosaink hdborus terhei Mdtyds alatt, în
voi. Idem, Ndndorfehervărtdl Mohdcsig. A Mdtyds- esJagello-kor badtdrtenete. Budapest, 2007, p. 95-101.
517 Documenta Romaniae Historica. C. XII. Bucureşti, 1985, p. 113. Conflictele armate ale clujenilor au continuat pe tot
parcursul sec. XV, împotriva aceloraşi benedictini, a voievodului, a nobililor din Someşeni (Cluj).
518 Decreta regni medievalis Hungariae. 1/3. Los Angeles, 1996, p. 12.
519 H. Neugeboren, Statuiafamulorumpastorum capituli Barcensis conditaA. 1493, în Korrespondenzblatt, IX, 1886, p. 62-63.
520 Simon Zs., Die Schăfburger Rechnung von 1522, în Zeitschriftfur Siebenburgische Landeskunde., 34, Helt 2,2011, p. 180.
521 Ukb. VI, p. 80.
522 A. Kubinyi, Băuerlicher Alltag im spătmittelalterlichen Ungarn, în voi. Bduerliche Sachkultur des Spătmittelalters. Wien,
1984, p. 251.
523 E. Hurmuzaki, N. Densuşianu, Documente privitoare la istoria Românilor. II/4. Bucureşti, 1894, p. 85.
a diferenţia armele, trebuie să acceptăm o racordare la performanţa lor de realizare şi la o ornamentică

improprie unor lupte reale. Se poate deduce că armele nu erau destinate numaidecât implicării în război,
ci faceau parte din arsenalul de prezentare generală şi port cotidian a unor sus-puşi.
Războaiele husite au generalizat o serie de arme derivate sau perfecţionate din unelte agricole. Aşa
s-au născut îmblăciul de luptă, pe care, mult după primele sale semnalări, îl găsim atestat doar în mediul
urban ardelean524. A fost folosit şi la dueluri pedestre. Este cazul să-l cităm aici şi pe acela cu lanţ, în loc de
băţ scurt, asemuit mai mult cu un soi de bici, pictat în mâna soldaţilor din Grădina Ghetsimani pe altarul
de la Mediaş (1480/1490). O variantă hibridă, cu terminaţia părţii scurte şi mobile, în forma unui cap de
buzdugan, se lasă văzută pe altarul de la Jimbor (1520/1525), iar la Sibiu (1519), hampa poartă deja un
buzdugan-bici.
Ţapina sau cangea pentru navigaţie a fost deturnată pentru acroşajul zidurilor sau călăreţilor, a
contribuit esenţial la naşterea şi perfecţionarea halebardei, prin conjuncţia cu securea. Tot la fel s-a metamor
fozat ghioaga, care a fost perfecţionată prin ghintuire, după modelul buzduganului. O mărturie timpurie, din
anul 1424, menţionează că unui păstor i se luase „o măciucă ferecată, zisă buzganS2S. Aceasta nu a împiedicat
însă figurarea ei simplă, probabil cum a fost ajustată prea puţin din natură, în mâna unui oştean al învierii de
la Mediaş, care avea, concomitent, o spadă şi un scut de valoare şocant de exagerată. Bunul sălbatic, figurat
în relief plat pe uşa vechii primării sibiene, are de asemenea o ghioagă supradimensionată în coadă, pe care
o ţine cu nodul în jos. Dintre aceste arme, prea puţine au intrat în patrimoniul de folosire al elitelor.
S-a menţionat adesea coasa, drept armă de luptă tipic ţărănească. In alt loc am menţionat deja că
transformarea prin îndreptare nu era uşor de înfăptuit. Mai ştim sigur că a fost folosită o armă de o formă
apropiată, de către husiţi. Apoi, „Dicţionarul1 de la Bistriţa introduce termenul de novacula, pe care îl
traduce prin „farkaskassa11 (= „coasă de lup/lupului“, lb. magh.)526.
O altă armă, pictată în Moldova, cu aspect de unealtă (furcă cu vârful median prelungit) a fost
semnalată ca fiind în relaţie cu producţii italice („corseca”)527.
Se citează comanda de două mii de spade pe care Ioan de Hunedoara a facut-o meşterilor din
Bratislava, cerându-le totodată să le marcheze cu corbul din herbul său528. Mult mai târziu, s-a descoperit
că tunuri cu acelaşi însemn, trimise la Chilia, au mai fost utilizate la început de secol XVII529. Arbaletele
sibiene au însemnele oraşului fixate pe învelitorile din piele ale paturilor. In acest caz, nu pot fi inter
pretate decât într-un singur mod: au fost comenzi ale oraşului, nu au rezultat din iniţiativa meşterilor
care, altfel, nici nu prea aveau dreptul să-şi substituie mărcile personale, cu heraldica domiciliului.
Insă operaţiunile de solicitare de loturi de arme erau făptuite continuu, după cum rezultă şi din
comenzile pe care domnitorii extracarpatici le adresau oraşelor săseşti, în forme definitive (arcuri, spade,
scuturi, tunuri etc.), fie pentru „piese de schimb11 (corzi, fier brut, hamuri etc.). Ar fi greu de imaginat
că asemenea scule de luptă scumpe şi însemnate cu sigle particulare erau distribuite gratuit şi cu titlu
veşnic, oştenilor de rând. La fel de improbabil ar fi să ne imaginăm că odată cumpărate bucăţile de fier,
524 Dacă traducerea este corectă, atunci două dintre ele apar deodată într-un turn sibian de la 1492.1. M. Ţiplic, Bresleleprodu
cătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj — sec. XIV—XVI. Sibiu, 2001, p. 32. Oricum, prezenţa lor este confirmată la Sibiu în 1575.
525 Pesty Fr., A szorenyi bânsăg es Szâreny vdrmegye tortenete. III. Budapest, 1878, p. 306. Nu putem fi de acord cu „măciucă
de fier", cum traduce Glosar de latină medievală a documentelor care ilustrează istoria Transilvaniei. 1/1. A-B. Cluj-Napoca, 2003,
p. 243, sub voce „baculus".
526 Finâly F.,A beszterczei szoszedet. Latin-magyar nyelvemlek a XV. szdzadbol, în Ertekeszesek a MTA nyelv- es szeptudomânyi
osztâlya korebol. Budapest, 16,1897, p. 15-16.
527 Imaginea oferită la V. Vătăşianu, Istoria arteifeudale in Ţările Române. I. Bucureşti, 1959, p. 826, fig. 782. Identificată ca
atare de C. M. Vlădescu, încercări asupra periodizării şi tipologiei armelor albe medievale occidentale (secolele XV-XVIU), în Studii
şi Materiale de Muzeografa şi Istorie Militară, I, 1968, p. 109-110; preluată de 1.1. Solcanu, Artă si societate românească (sec.
XTV-XVni). Bucureşti, 2002, p. 107. r
528 KalmârJ., Regi magyar fegyverek. Budapest, 1971, p. 64.
N. Iorga, Istorialui Mihai Viteazul. Bucureşti, 1968, p. 154; L. Cîmpeanu, Organizarea militară a Braşovului până
la sfârşitul secolului al XV-lea, m voi. Studii de istoria oraşelor. In honorem Paul Niedermaier. Coord. V. Ciobanu, D. D. Iacob.
Bucureşti - Brăila, 2017, p. 346.
IX. Averi şi utilităţi- ♦ 513
erau împărţite oştenilor/sătenilor să făurească ei arme din ele. Se poate uşor admite urmărirea lor, pe baza
însemnelor, ori responsabilizarea posesorilor în returnarea lor. O realitate simplă este tocmai faptul că deşi
comandate în proporţii serioase, nicio armă marcată cu herbul Hunedoreştilor nu s-a păstrat, cum nici
altele de la principi locali care vor fi pretins aceleaşi tipuri de însemne. Faptul poate conduce la deducţia
reciclării continue a aceloraşi arme, în ateliere supuse unor noi comenzi.
O sursă de la mijloc de secol XVI desemnează un personaj drept „prefect al armamentului regelui"
(praefecto armatnentriorm regiae maiestatis), localizat la Sibiu530. Pentru că slujba a fost consemnată de către
administraţia habsburgică, temporară, este dificil de presupus dacă a fost o inovaţie ori continuarea unei
tradiţii locale. Oricum, însărcinatul cu armele nu aparţinea oraşului şi nici nu era plătit de către el. Există
însă şi surse ardelene care conţin ordine de aprovizionare care, de cele mai multe ori, nu au fost decât
completări la ceea ce obligatoriu trebuia deja să existe. Pentru concentrarea şi distribuirea lor fuseseră
potrivite tocmai cetăţile, cu toate că despre asemenea depozitări izvoarele tac, iar, după ele, istoricii evită
să se exprime. In ambianţa menţionată, era relativ uşor nu numai de stocat armamentul, ci şi de întreţinut
ori de înlocuit. De acolo puteau trece oricând şi la armata de câmp. Actele de predare/primire în gestiune
ale unor fortificaţii se referă generic la machinis (uneori alături ori echivalat cu ingenis, şi de tormenta
bellicis)531. Nu ştim cu exactitate ce acoperă termenul: pot fi „utilităţi" ori „instrumente" specifice.
Din moment ce nobilii erau şefii-proprietari ai „lăncilor", ca unităţi de luptă tipic medievale, tot
aşa precum o serie de slujbaşi-familiari au fost în deplina lor grijă, nici că se putea altfel ca în reziden
ţelor lor, armele să nu se depoziteze. Aşa precum se citeşte în inventarele tardive despre dotaţiile militare
ale unor turnuri de oraşe, care cădeau în grija vreunor bresle, tot aşa trebuie să ne imaginăm gestionarea
arsenalelor mai mici de către nobili. Un bun argument pentru realitate sunt testamentul unui greav sighi-
şorean, din anul 1367, care avea şase echipamente [armapro sex hominibus apta)532 şi cele consemnate în
jaful casei nobililor din Oşvarău (Satu Mare), care conţinea, la 1380, nu mai puţin de şapte echipamente
militare complete533. Nu sunt situaţii singulare, ci doar unele care par mai vechi534. Iar faptul că un nobil cu
avere medie, ca Nicolae Apafi de Nuşeni (Bistriţa), putea deţine două armuri (1447)^, este relevant de
asemenea pentru o practică îndelungată. Situaţia era generalizată. Fără să trădeze nimic despre echipa
mentul de protecţie corporală, un alt act din 1444, vorbind despre modeştii nobili din Maramureş, îi arata
cu spade, lănci şi scuturi536.
Discutând despre micile arsenale nobiliare, deja se sugerează faptul că ele au întreţinut nu numai
echipamentul individual al titularului, ci şi pe cel al subordonaţilor săi, militari de profesie. Dacă aceia
au fost ai nobililor, la fel şi armele lor le aparţineau. Aceasta înseamnă că majoritatea armamentului,
aflat în diferite grade de calitate, poate fi raportat în primul rând la elite. Chiar şi în afara războiului sau
a purtărilor ostentative, armele acelea au servit străjerilor de la castele ori curţi, celor care se substituiau
serviciilor de poliţie, olăcarilor sau vânătorilor.
O oglindă a unui statut se poate concretiza într-o panoplie, aranjament care a fost dominat de arme.
Este vizibilă oriunde am ajunge astăzi în vreun castel european cu origini medievale. A fost, cumulat, mai
precis un decor, decât un mobilier. A avut meniri multiple: a depozita arme, a scoate în evidenţă însemnul
privat ori de familie, a umple pereţii. în dese cazuri, beneficiază de rastel ori stativ. Dar, în mod paradoxal,
530
Oborni Terez, Erdelyipenzugyei I. Ferdinănd uralma alatt. 1552—1556. Budapest, 2002, p. 288.
531 Un exemplu la 1510, pentru castelele Lugoj şi Jdioara: E. Hurmuzaki, N. Densuşianu, Documente privitoare la istoria
Românilor. II/3. Bucureşti, 1892, p. 2-3. Dar, un an mai târziu, acelaşi termen se întrebuinţează şi pentru alte castele din
stăpânirea lui Gheorghe de Brandenburg (Ibidem, p. 8).
532 Documenta Romaniae Historica. C. XIII. Bucureşti, 1991, p. 341.
533 Documenta historia Valachorum in Hungaria illustrantia. Usque adannum 1400p. Cbristum. Budapest, 1941, p. 289—290;
Arh. Naţ. Magh. Dl 72.390. Comentate pe scurt la Nemeth P., A kozepkori Szatnuir megye telepulesei a XV. szdzad eleje'ig.
Aşezările comitatului medieval Satu Mare până la începutul secolului alXV-lea. Nyfregyhaza, 2008, p. 339, nr. 540.
534 Situaţia este perfect similară altor teritorii europene.
535 Ukb. V,p. 213-215.
536 1. Mihâlyi, de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIVşi XV. Ed. a IV-a. Cluj-Napoca, 2009, p. 329-330.
nu avem informaţii despre ele53/, ca şi când armele şi trofeele ar fi fost atârnate fără pretenţii ori stivuite.
Asemenea prime „expoziţii*4 casnice nu conţineau numai armele medievale ale familiei (unele desuete ori
legate de faptele strămoşilor), ci şi multe piese trofeu, recoltate din războaie538, turniruri ori cadouri. Ar fi
de aşteptat ca tot acolo să stea o vreme şi steagurile banderiilor de luptă pe care le comandaseră odinioară
sau care se aflau temporar demobilizate.
Trebuie să privim doar un pic înapoi, către modul în care armele s-au moştenit ori transmis în familiile
de războinici. Procesele au fost, fără îndoială, multiple, încurcând datările539. Arareori am avut prilejul să
descoperim două cronologii: una de făurire, alături de o alta a timpului de pierdere ori izolare într-o poziţie
arheologică. Din păcate, tendinţa este aceea de a le reduce la o singură datare, ceea ce este incorect.
Cum am menţionat, aceleaşi depozite militare trebuie conexate sau măcar discutate în prelungirea
arsenalelor orăşeneşti. La Mediaş, el apare atestat în anul 1509540, ceea ce lasă uşor de înţeles că nu lipsise
tuturor oraşelor de acelaşi calibru. Ştim că Bistriţa aproximativ aceloraşi timpuri dispunea de un do?nus
bombardării amplasat prin preajma curtinelor541. Ceva am moştenit şi din conţinutul său542. Istoria arsena
lului sibian este de asemenea cunoscută în linii mari543.
In mediul urban, reperul braşovean din anul 1491 este relevant. înşiruirea tipurilor de arme este
relativă şi ambiguă, dar se încheia cu recomandarea ca ele să fie aduse la nivelul tehnicii existente544. Se va
ajunge până acolo, încât, în secolele XVI-XVII, în nicio casă orăşenească să nu lipsească armele. In anul
1511 se cerea bistriţenilor ca să-şi înarmeze pe tot al şaselea deţinător de sesie, dotându-1 ad minus clipeum
hastamque vel arcum manualem, şi, dacă se putea, cu loricam ac galeamSAS. Să precizăm că obligaţia nu îi
privea pe orăşeni, ci pe iobagii locuitori ai domeniului oraşului. Cu alte cuvinte, oraşul-„feudal“ trebuia să
dispună de armele cu care îşi dota supuşii.
Nu ştim decât prea puţine lucruri despre modalităţile prin care erau procurate armele. Este banal,
dar foarte important de ştiut, pentru că nu se putea concepe un om liber fără vreo armă. Existenţa
breslelor specializate arăta numai locul unde puteau fi în mod curent cumpărate. în anul 1491, castelanul
Hunedoarei a ajuns tocmai la Cluj pentru o comandă plătită pentru confecţionări (certam summa telorum
laborandorum)SA(i. Un alt indiciu preţios este provenit din anul 1522, când o poruncă de oprire a exportului
de arme către Ţara Românească a fost expediată în mod identic oraşelor Sibiu, Braşov, Bistriţa şi Cluj547.
Se delimitau astfel cu precizie locurile unde se aflau toţi furnizorii mai importanţi.
537 O traducere particulară pentru o informaţie din anul 1521 (ubipixides in apotheca reponi debeant), introducere ideea că
puştile erau aşezate în ladă ori cufăr. Vezi Glosar de latină medievală a documentelor care ilustrează istoria Transilvaniei. 1/1. A-B.
Cluj-Napoca, 2003, p. 167, sub voce „apotheca“.
538 Se cunoaşte faptul că Ioan de Hunedoara a expediat trofee din luptele cu turcii până în Florenţa Italiei, pentru o biserică
celebră (vezi A. A. Rusu, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea sa. Studii. Cluj-Napoca, 1999, p. 59). Nu se poate imagina că
! acasă, în Transilvania ori la Timişoara, unde a rezidat cel mai mult, asemenea trofee lipseau.
539 Vezi doar observaţiile lui E. Oakeshott, Records ofmedieval sword. Woodbridge, 1991, p. 2.
; 540 Interesant este faptul că la constituirea primei sale colecţii muzeistice, cele mai vechi piese medievale detectabile
la Mediaş au fost tocmai armele. Un act din 1924 mărturisea conţinutul de „obiecte care atestă forţa de apărare a saşilor:
harnaşamente, apărătoare pentru braţe şi picioare, o cămaşă de zale, câteva coifuri mândre, arbalete, coşuri pentru săgeţi, săbii
şi spade, o colecţie de muschete vechi, toate provenite din turnurile de apărare ale bisericilor din satele din jur“. Vezi V. Ştefti,
MuzeulAlt-Mediasch. Mărturii ale comunităţii săseşti de la Mediaş. Cluj-Napoca, 2017, p. 138. De menţionat că o serie de piese
enumerate nu se mai regăsesc astăzi în muzeu.
541 O. Dahinten, Beitrâge zur Baugeschichte von Bistritz, în Archiv des Vereinsfur Siebenburgische Landeskunde, L, 1941—1944,
- p. 318.
542 Sebestyen J., Besztercze văros regifegyverei, în Genealogiaifuzetek, 2,1904, p. 98-101.
543 Elena Roman, Arme defoc din secolele XV—XVI în colecţiile muzeului Brukenthal. Catalog, în Studii si Materiale de Istorie
Militară, 14-15,1981-1982, p. 225 şi urm.
544 L. Câmpeanu, Organizarea militară a Braşovului până la sfârşitul secolului al XV-lea, în voi. Studii de istoria oraşelor. In
honorem PaulNiedermaier. Coord. V. Ciobanu, D. D. Iacob. Bucureşti - Brăila, 2017, p. 357 (anexa doc.).
545 Archiv des Vereinsfur siebenburgische Landeskunde, N. F., 4, Heft 3,1859, p. 75-76.
546 Jakab E., Okleveltâr Kolozsvăr tortenete elso kotetehez. I. Buda, 1870, p. 295-296.
547 NeumannT.,yf Szapolyai csalăd okleveltăra. I. Levelek es oklevelek (1458-1526). Budapest, 2012, p. 465-466.
Orice tip de armă se sustrăgea consecvent prestaţiei unui meşteşug unic. Se înscria foarte bine în
lanţurile operatorii pe care le-am amintit în altă parte. Dacă pe făurarii de spade i-am putea imagina
mereu între fierari, pe arcari, săgetari sau scutari i-am regăsi, aşa cum marchează realitatea la Cluj, în
1484, asociaţi cu şelarii şi curelarii548. Niciuna dintre cele două echipe nu a putut isprăvi ceva fără aportul
celeilalte. Curând au apărut şi mărcile de meşteri care au dat alte mesaje. Ele indicau în primul rând
calitatea de execuţie. Nu pe toate armele a fost posibil să se stanţeze asemenea lucruri. Cele mai favorizate
au rămas lamele de la securi şi halebarde. Se scrie şi despre vopsiri speciale ale unor lănci (hampe de
drapele?) destinate capetelor încoronate549. Nu ar fi singurele modalităţi prin care armele deveneau mai
distinse. Pentru toate categoriile de arme trecute mai jos în revistă, alături de metalul activ, un rol decisiv
l-au avut mereu auxiliarele din lemn. Iconografia lasă să observăm extremităţi pasive cu butoni reliefaţi
(secure de luptă la Sibiu, 1445), apoi manşonări cu piele, fie montate umede şi uscate pe forma mânerului,
fie prin fâşii spiralate, de piele, pânză ori fire metalice, vopsiri (Mediaş).
Manipularea noţiunii de „armurier* medieval s-a făcut fără discernământ550, chiar dacă am pleca
de la semnificaţia actuală a ei, care nu acoperă făurirea, ci mai mult întreţinerea şi repararea armelor.
Dicţionarele noastre de limbă socotesc că meşterii ar fi identici, cu toate că diferenţele au fost majore. O
lamă de spadă nu este totuna cu o bandă întăritoare de poartă. încă o eroare de corijat: armele nu au fost
niciodată ieftine551.
Pasul următor ar fi acela legat de felul în care armele au fost întreţinute. Destul de neaşteptat,
istoricii s-au limitat să nu se preocupe de întreţinerea lor în funcţiune, dar şi de unele unelte care necesitau
ascuţiri ori tăieri552. Izvoarele contrazic neglijarea temei. Cel mai simplu tratament al unor lame ori arme
albe, în general, era realizat prin ştergere şi ungere. Ambele intervenţii decurgeau din lupta împotriva
ruginii ori pentru înlesnirea culisării lamelor în teci. Abia mult mai târziu vom afla şi ce fel de uleiuri, nu
unturi ori alte grăsimi, erau folosite.
Este adevărat că existau şi meşteri anume, dar numai în anumite medii urbane sau legaţi de
minerit. Meseria de „tocilar“ - lăsată astăzi moştenire peiorativă, la adresa sârguincioşilor exageraţi -,
era una cunoscută şi întrebuinţată. Deosebirea dintre faurari şi tocilari (eruginatores) nu pare să fie
sesizată în istoriografia problemei de la noi553. In epocă s-a ajuns la înţelegerea faptului că o simplă
tocilă ori o fîerărie-potcovărie nu au fost îndeajuns, presupunând şi regăsirea ei periodică în locaţii
fixe. Sigur este că, de la un anume moment, tocilarii răsar cu o meserie diferenţiată, care trăia şi din
altceva decât numai din ascuţirea armelor. Un caz timpuriu a fost înregistrat în Clujul anului 1453334.
Meseria de şlefuitor de săbii a fost menţionată aparte la Satu Mare, în anul 1461535, Cluj, în anul 1484,
în dreptul numelor lui Ioan şi Martin556. Breasla clujeană exista însă anterior acelei date. Avea drept
548 Ukb. VII, p. 374-376.

549 1542, lui Radu Voievod. Quellen zur Geschicbte der Stadt Kronstadt. III. Rechnungen (1475,1541—1550,1571). Kronstadt,
1896, p. 171.
550 Gafa lui I. M. Ţiplic este cu atât mai gravă cu cât, pentru el, echivalentul german ar fi cel de „Biichsenmacher", ceea ce
se echivalează cu „făurarul de puşti". Mai departe, în alte locuri, ţine să precizeze că meşterii armurieri erau „arghebuzieri [sic!]
şi tunari" ori „cei care aveau ca obiect de muncă armele de foc" {Breslele producătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj - sec.
XIV-XVT. Sibiu, 2001, p. 51,70, 82).
551 „La fel de ieftine, simple şi eficiente ca arcurile cu săgeţi, suliţele şi lăncile...", la L. Cîmpeanu, Organizarea militară a
Braşovului până la sfârşitul secolului al XV-lea, în voi. Studii de istoria oraşelor în honorem Paul Niedermaier. Coord. V. Ciobanu,
D. D. Iacob. Bucureşti - Brăila, 2017, p. 353.
552 Vezi cazul lui Z. K. Pinter, Spada şi sabia medievală în Transilvania şi Banat (secolele IX—XIV). Ed. 2-a. Sibiu, 2007, unde
există un capitol dedicat „faurării, folosirii şi evoluţiei spadei şi săbiei medievale" (p. 47-58), dar problema întreţinerii armelor
nici nu este sugerată.
553 Cel mai evident căzut în greşeală este I. M. Ţiplic, care îi „citeşte" pe tocilarii {erugmatores) clujeni drept săbieri, respectiv
producători de astfel de arme {Bresleleproducătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj - sec. XIV-XVI. Sibiu, 2001, p. 77).
554 Szabo K., A kolozsvări magyar polgărok dsszei'răsa 1453-ban, în Tortenelmi Tdr, 1S82, p. 71—74; reluat în voi. Kincses
Kolozsvăr. Vălogatta, szerkesztette, sajto ala rendezte, az utoszot irta Bâlint Istvân Jânos. I. p. 17.
555 Kalmâr )., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 109.
556 Ukb. VII, p. 374, nr. 4.577.
patron pe Sf. Francisc. Aproape concomitent, documentele Braşovului cunoşteau şi ele un tocilar, pe
nume Laurenţiu, menţionat drept martor la 1464557. Urmează clipa în care, la 1520, apare explicit în
surse un politor armorum55*. In anul 1531, la Sighişoara se discută despre soarta unei pietre de tocilă,
fostă a unui Anton Gladiator559. Acelaşi a fost numit şlefuitor de spade/săbii {gladiatorpolitor)560. Ceva
mai târziu (1562), unuia i se spune cu nume german, Anton Schwerdfegers561, aşa precum, cu puţin
înainte, în anul 1530, a fost numit şi meşterul Ieremia562. Felul în care mai apar şi alţi meşteri, cu
aceeaşi compunere de nume de meserie {Schwert = spadă; Feger = perie), trădează, poate, şi utilizarea
altor modalităţi şi ţinte de ascuţire (cuţite, foarfeci, lame de unelte de tâmplărie etc.) ori, poate, curăţare
şi întreţinere a tuturor părţilor armelor. Oricum, deja lângă tocilă apărea şi peria. Aceeaşi meserie o
practica un Iacob Gladiator, la Sibiu, în 1541563, şi Leonard, în 1544564. De la Bistriţa, există date directe
pentru o întreagă breaslă din anul 1545565. Numărul profesioniştilor nu poate fi decât expresia nevoii
şi reflexia succesului îndeletnicii.
Un statut de breaslă aparte al „şlefuitorilor de săbii“ a fost redactat în 1538, pe seama meseria
şilor din Mediaş566, după ce un document criptic din anul 1456, menţionase deja prezenţa unei „case
de şlefuire**. Meseriaşul oraşului, împreună cu breslele semnalate, trebuie să fi avut, ca şi cei care au mai
practicat meseria până către mijlocul secolului XX, o piatră specială de tocilă. Trebuia să fie mai dură decât
oricare alta utilizată la râşniţe ori mori; drept urmare, mai greu de făurit. Despre o piatră de asemenea
factură {lapis lapsorialem), se pomeneşte ca fiind adusă ceva mai devreme de anul 1501, de la Şelimbăr, la
Sibiu, cu ajutorul căruţei vilicului567. Ea se consemna în 1502, la Mediaş, sub numele de lapis lapsorum56*.
Am putea extrage concluzia că nu erau mici, nici prea multe prin oraşe. La 1557, la Cluj se menţionează
o altă piatră de tocit {volutorium cotis), aflată tot în uzul comun al unor breslaşi569.
Lista menţionaţilor presupune ateliere fixe. Deplasări anume s-au făcut pentru a le întrebuinţa.
O informaţie preţioasă, datată la 1517, relativă la Hunedoara, indică faptul că meseriaşii tocilei {cisori
lapidam) soseau săptămânal pentru a ascuţi uneltele topitoriei {qui omni ebdomanda dumfodina ambulat)510.
Dar, în realitatea cotidiană, ar fi de aşteptat ca străbunicele polizoarelor să se fi aflat în multe alte locuri.
Cel mai normal ar fi fost să fie montate în fierării ori fortificaţii. Informaţii scrise dau ca existente, la
1528 şi la 1600, în cetatea Oradiei, a unor pietre cu asemenea utilitate571. In realitatea palpabilului, noi
nu ştim vreun arheolog care să fi publicat vreodată vreo piatră de tocilă medievală ori premodernă şi am
avea chiar îndoieli dacă s-ar reuşi diferenţierea corectă dintre componentele de râşniţă manuală şi piatra
care ne priveşte.
557 Ukb. VI, p. 191, nr. 3.387.

558 Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt. I. Recbnungen (1503-1526). Kronstadt, 1885, p. 229, 300,500.
559 Rezumatul românesc o desemnează criptic drept „piatra Lydia“. Quellen zur Geschichte der Stadt Hermannstadt. V. „zu
urkundt in das Stadbuch lassen einschreindenDie ăltesten Protokolle von Hermannstadt und der Săchsischen Nationuniversităt
(1522-1565). Hermannstadt - Bonn, 2016, p. 66, nr. 69; p. 336.
560 Ibidem, p. 169, nr. 231.
561 Ibidem, p. 248, nr. 338. Editorii au tradus însă numele Turnului Schwerthfeger, prin „al săbierilor“ {Ibidem, p. 270), cu
toate că, în adevăr, era vorba despre tocilari de arme.
562 Ibidem, p. 64, nr. 66.
563 Ibidem, p. 127, nr. 173.
564 Ibidem, p. 152, nr. 209.
565 Kalmâr J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 110.
566 Este meseria socotită a fi „a spătarilorM (!). Vezi Denkmaltopographie Siebenburgen. Stadt Mediasch. Altstadt. Topografia
monumentelor din Transilvania. Municipiul Mediaş. Centrul istoric. 5.7.1. Hermannstadt - Bonn, 2015, p. 41.
567 G. Seiwert, Zwei Rechnungsfragmente, în Archiv des Vereinsfur siebenburgische Landeskunde, 11,1874, p. 437.
568 Şt. Pascu, Meşteşugurile din Transilvania până in secolul al XVI-lea. Bucureşti, 1954, p. 66; I. M. Ţiplic, Breslele
producătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj —sec. XIV-XVI. Sibiu, 2001, p. 42.
569 Şt. Pascu, Meşteşugurile din Transilvania până in secolul al XVI-lea. Bucureşti, 1954, p. 172; I.M. Ţiplic, Breslele
producătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj —sec. XIV—XVI. Sibiu, 2001, p. 77.
I. Pataki, Domeniul Hunedoara la inceputul secolului al XVI-lea. Studiu şi documente. Bucureşti, 1973, p. 33.
571 D. Prodan, Iobăgia in Transilvania în secolul al XVI-lea. II. Bucureşti, 1968, p. 98,823.
Cam în acelaşi vremuri deţinem informaţii despre cute/pietre de ascuţit {cos) care erau obiecte în
comerţ572. S-au recuperat din mai multe locuri (Vladimirescu573 şi Frumuşeni - Arad, Căvăran (Constantin
Daicoviciu) - Caraş-Severin574, Oradea575 şi Cefa - Bihor576, Grădeţ - Mehedinţi)577, fără să provoace
niciun fel de înţelepciuni legate de forme, duritate ori grad de uzură. Unele au dispus de perforaţii, ceea
ce le-a transformat în unelte personale, de aninat la brâu. O reprezentate rară de cute, de la 1480, într-un
vas-castron, cu apă, la 1450, o asociază cu jupuirea Sf. Bartolomeu578.
Instrumentele de ascuţit, independente de piesele din fier, nu au dispărut, ci dimpotrivă, s-au înmulţit
datorită abundenţei cerinţelor de utilizare ale mai numeroaselor piese metalice. Le avem semnalate
explicit doar uneori, cum ar fi la Cuhnea-Bogdan Vodă (Maramureş)579, ori în cetatea Oradea580, nu
însă şi în alte locuri, unde este imposibil ca ele să nu fi fost prezente. Este revelatoare, de pildă, situaţia
arheologului Daniela Marcu Istrate care, judecând după propriile publicaţii, nu ar fi descoperit vreodată
o asemenea unealtă; ceea ce, trebuie să o recunoaştem, este anormal şi se poate interpreta doar ca rezultat
al ignoranţei sale profesionale. In cazul din urmă, este vorba despre o clară prelungire a refuzului de a
recunoaşte apartenenţa la cultura materială medievală a categoriei pietrelor prelucrate ori semiprelucrate,
altele decât cele de uz arhitectonic.
Cel mai frecvent cunoaştem arme care să fi fost personalizate prin auxiliarele lor, aproape mereu
perisabile. Adaosul de metal preţios (argint şi aur) marca frecvent armele de prestigiu. Toate armele cu
metale preţioase adăugate au fost de utilitate militară restrânsă şi de mare orgoliu social. Cam aşa trebuie
înţelese referinţele la spade „din argint şi aur”581. Adică mai mult s-au purtat, decât s-au dat cu ele lupte.
La 1525, vicevoievodul Leonard Barlabâssy deţine un pumnal argintat (?) şi o spadă aurit-argintată (?)582.
Exilatului vodă Mihnea i se plăteau pentru pinteni din bronz, zece aspri, însă imediat după aurirea lor
încă 20583. Fostul slujbaş al Hunedoarei, Gaşpar More, lăsase după moarte pinteni de argint şi o spadă
argintată, de mare valoare584.
Procesele au căzut în competenţa altor meşteri decât fierarii. Numai astfel se explică de ce, în
1510, unei calfe de aurar din Braşov i se solicita ia examenul de meşter să lucreze, printre altele, un scut
şi un coif585, operaţiuni care nu ar fi fost normal să fie pretinse de la un armurier. Ca şi în situaţia altor
artefacte, practica era atât de frecventă în secolul XVI, încât consemnările nici nu se mai străduiesc să
detalieze despre ce fel de arme ar fi vorba586. Fuseseră nu numai arme dintre cele mai personalizate, ci şi
3/2 Ember Gy., Magyarorszăg nyugati kiilkereskedelme a XVI. szăzadkozepen. Budapest, 1988, p. 142.
5/3 F. Mărginean, Arheologia habitatului Văii Mureşului inferior in Evul Mediu. Teză de doctorat, Sibiu, 2011, p. 490,
fig. 161/3.
574 I. Miloia, Biserica medievală dela Căvăran, în Analele Banatului, III, 1930, p. 44.
5/5 Cetatea Oradea. Monografie arheologică. I. Zonapalatului episcopal. Coord. A. A. Rusu. Oradea, 2002, pl. LI.
576 I. Crişan, Complexe gospodăreşti descoperite in anul 1994 in aşezarea Cefa —La pădure, judeţul Bihor, în Crisia, XXV, 1995,
P- 61, pl. XII/3-4,6, 8.
577 M. Davidescu, Cetatea Grădeţului, în Drobeta, 1978, p. 120,122, pl. 2/3.
578 Fribourg-en-Brisgau, Augustinermuseum. Vezi Les dominicaines d'Unterlinden. II. Paris, 2001, p. 228.
379 R. Popa, Georgeta-Maria Iuga, Noi cercetări arheologice şi lucrări de conservare la Cuhea (Bogdan Vodă) în Maramureş, în
Marmatia, 8/1,2005, p. 300.
580 Cetatea Oradea. Monografie arheologică. I. Zona palatului episcopal. Coord. A. A. Rusu. Oradea, 2002, p. 84, lo5, pl. LI.
Cu analogii semnalate la Cefa (Bihor) şi Brăila.
581 C. M. Vlădescu, Arme albe şi armuri folosite de ostile romane in secolul alXVI-lea, în Studii şi Materiale de Muzeografie şi
Istorie Militară, 7-8,1974-1975, p. 165.
582 Vezi Barabâs S., A romai szent birodalmi grofszeki Teleki csalădokleveltăra. II. 1438—1526. Budapest, 189o, p. 451.
’83 G. Tocilescu, 534 de documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova, privitoare la legăturile cu Ardealul,
1346—1603, din arhivele oraşelor Braşov si Bistriţa, în text original slav însoţite de traducere românească. Bucureşti, 19ol, nr. 4/2,
P- 478.
584 calcar unum argentuem,gladium unum deargentatum non tamen magne existimaccioni, relatare din 1533:1. Pataki, Domeniul
Hunedoara la începutul secolului al XVI-lea. Studiu şi documente. Bucureşti, 1973, p. 273.
585 Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt. Zunfturkunden. 1420-1580. IX. Braşov — Heidelberg, 1999, p. 93—95.
S86
Situaţie de la Cricău (Alba), în anul 1590: A erdelyi kăptalanjegyzokonyvei. 1222-1599. Kolozsvâr, 2006, p. 273, nr. 740.
anume destinate unor purtători. Adică fuseseră „comenzi speciale4 care erau legate de un deţinător, prin
inscripţii şi însemne heraldice. Au fost destul de rare, utilizatorii mărginindu-se să cumpere arme scumpe,
cu elemente auxiliare la fel, confecţionate pentru pretenţioşi, dar nu pentru cineva anume.
Obiceiul inscripţionării, de sorginte păgână, condusese la apariţia damaschinărilor, textelor pe lame
sau a altora combinate ori nu, la nivelul butoanelor de mânere. Până dincolo de Evul Mediu au apărut
invocaţii, dintre cele care, în Perioada Premodernă, vor personaliza real anume arme (spade de punitate,
de paradă etc.). Marcarea armelor a fost în proces continuu, dar fără performanţe pe care să le băgăm de
seamă cu-adevărat. Să nu trecem însă prea uşor peste această concluzie. La Satu Mare se conservă o lamă
încrustată pe ambele părţi, cu o abreviere gotică, în aur S[ancta] H[risti] R[egis]/A[r7na] 0[mnia] V[incit],
datată larg, datorită stării parţiale de conservare, în secolele XIII-XIV5S7. In schimb, siglele de meşteri vor
fi destul de frecvente, fără ca cineva să le respingă, dimpotrivă, acceptându-le ca o garanţie de calitate. De
pildă, aşa-zisa „spada a lui Ştefan cel Mare“, păstrată la Istanbul, are pe lamă evidente însemne de meşter,
dintre cele mai comune cu putinţă, în timp ce butonul mânerului are doar un marcaj heraldic potrivit
pentru oricare voievod, dar şi pentru un slujbaş moldovean anonim. Concomitent, s-a opinat că lama, cu
numitele ei decoraţii, ar putea fi de origine germană388.
Despre o spadă de Braşov, marcată cu coroana heraldică proprie, s-a scris mai demult389, fără
a mai fi însă văzută. Se pare că ar fi spada judelui oraşului, despre care există date certe că a fost
recondiţionată la mijloc de secol XVI590. Observăm însemne pe lamele unor securi (Biertan - pictură,
Chioar — piese reale, Dârjiu - pictură), săbii (casula de la Slimnic591) ori halebarde (Mediaş, Hălchiu -
1515/1518, Armăşeni - 1523 şi Jimbor - 1520/1525 - pictate). Totodată, dacă urmărim decorul unor
arbalete sau scuturi grele, de pedestraşi, din secolele XV-XVI, vom descoperi, de asemenea, steme
care par a indica o comandă ori o folosire a casei Hunedoreştilor592. Dar, cazurile din urmă, ca şi altele,
trebuie socotite ca fiind o formă de „propaganda4 a stăpânului sau şefului militar, care îşi înzestra
oştenii cu blazonul propriu.
Dincolo de acestea, doar frumuseţea intarsiilor cu os (fildeş?) ori învelirea în piele ornată a
mânerelor, cozilor, tecilor ori cingătorilor de purtare le fac scumpe şi, posibil, destinate unor oameni cu
dare de mână, dacă nu chiar unor oşteni bine remuneraţi. La fel s-au petrecut lucrurile cu toate dotaţiile
de care ne-a ocupat.
Până în secolul XII, nu dispunem de o foarte clară delimitare de modă militară. Modul asiatic
(cavalerie uşoară, cu arcuri), cu influenţe bizantine (coifuri), se complace cu influenţele germane. In secolul
XIII, deja balanţa se înclină spre influenţa vestică. Spada şi lancea erau armele elitelor prin excelenţă,
contrapuse arcului ori uneltelor agricole care se transformau, la nevoie, în instrumente de luptă. Dar, şi ele
îşi degradează simbolistica de mai strictă ataşare la elite. Cu excepţia lamelor de spade şi săbii, tot metalul
implicat este încă economic: securile de luptă, vârfurile de suliţe şi lănci sunt de-a dreptul mici.
La finele intervalului pe care îl avem în vedere, armamentul urmează întregimea culturii materiale,
revenind la vechile influenţe orientale, desigur şi ele evoluate şi modificate593. Drept un singur exemplu,
387 Catalogul colecţiei de arheologie. A regeszetigyujtemeny katalogusa. Catalogue ofthe archaeologicalcollection. Satu Mare, 2007,
p. 2008.
588
D. Nicolle, Hungary and thefall ofEastern Europe 1000-1568. Osprey Publishing, 1988 (2004), p. 46.
589 Nagy G., în Archaeologiai Ertesito, 17,1897, p. 58-59.
590 Fr. Stenner, Das Stadtrichter Swert von Kronstadt in Kronstadter Stadtarchiv, în Korrespondenzblatt des Verenins fur
siebenburgische Landeskunde, XXI, 1898, p. 109-110; F. Costea, Al. Marcu, Sabia judelui Braşovului, în Revista Muzeelor, III/2,
1966, p. 61.
591 Daniela Dâmboiu, Veşminte liturgice medievale din colecţiile Muzeului Naţional Brukenthal. Sibiu, 2012, p. 14, fig. 1.7; 16,
fig. 1.13.Tipul de armă (zisă eronat „cuţit ) şi marcajul de meşter ne fac să ne îndoim de faptul că datarea piesei întregi ar fi cea
corectă, cu atât mai^ mult cu cât cronisticile (1409 şi 1426) nu au lecturi indubitabile.
592 Doina Şeclăman, Investigarea şi restaurarea arbaletei lui Iancu de Hunedoara, în voi. Restaurare 2000. Iaşi, 2000, p. 12.
593 A se vedea G. Agoston, Muslim-christian acculturation: Ottomans and Hungarians from the Fifteenth to the Seventeenth
century, în voi. Chretiens et musulmans a la Renaissance. Paris, 1998, p. 294-296.
deşi utilizat îndelung, măciuca de război a devenit la 1491 buzdogan turcale.s594. în anul 1514, când Ştefan
Deshazy s-a lăsat reprezentat pe timpanul bisericii din Mineu (Sălaj), costumul său este de-a dreptul uşor.
Locul armurii l-a luat o simplă tunică pe care par a fi prinse un şir de plăcuţe metalice pe mijlocul pieptului.
Are pe cap mai curând o bonetă, decât un coif. în mâini are o sabie particulară şi un scut cu un colţ ridicat.
Nu este deplin edificator, pentru că pare că am descris nu o ţinută de campanie, ci numai una de zi cu zi.
Ca reper din capătul superior al intervalului, am putea folosi reglementarea dietei Transilvaniei
din anul 1542, care specifica componentele de bază ale ţinutei militare nobiliare, în caz de participare la
război: Nobilium teneatur habere galeam, loricam, hastam, frameam, clypeum et eqnum bono modo. Tot acolo
există o ierarhizare care pretindea posesorilor de câte o singură sesie să aibă equites, clypeum, frameam et
hasta?n, iar de erau servitores, să fie echipaţi identic. Cât îi privea pe pauperiores, ei erau datori insurgant
pedestres cum hastis, clypeis, et securibus, vel arcu, aut sagittis bono modo. Categoria celor denumiţi coloni
posesori a şase boi, habeantframeam, clypeum arcum, sagittas, et securrim. Ultima grupă socială, aratrum
vero non habentes sex boum habeant clypeum, cuspides et securim sive hastam. Până şi învăţăceii (scholastici)
erau obligaţi să poarte arme (armaferre)595.
Cu prilejul unor reglementări de treceri la vămile Transilvaniei (1486), aflăm ce arme putea purta
un călător, în mod obişnuit, fără a fi oprit sau luat la întrebări: o spadă, scut şi arc cu opt-nouă săgeţi596.
Din izvoare rezultă destul de bine că măcar o armă odinioară elitară, de tipul spadei sau săbiei, devenise
la sfârşit de secol XV destul de banală. O confirmare suplimentară vine din informaţia potrivit căreia un
cnez deja supus, de pe un domeniu nobiliar din Haţeg, se opunea cu o astfel de armă în mână, la 1507,
împotriva unei introduceri în stăpânire597.
Din secolul XIV iconografia introduce departajări vizibile la purtătorii de arme. Primele scene
pictate ale luptei Sf. Ladislau cu cumanul, de la Cecheşti (Harghita), indică o netă separaţie. Cumanul
poartă doar un grumăzar de zale, iar pe cap, coiful său ţuguiat, este divizat în protuberanţe de tipul unor
petale. La Mediaş (Sibiu), la început de secol XV, apar tot două grupuri militare distincte, dar nimeni nu
ar putea recunoaşte nişte turci printre ele. Primele reprezentări ale turcilor nu vor întârzia să apară, dar
în afara costumelor şi, mai ales, a turbanelor, armele nu pot fi împărţite riguros. Şi turcii, ca şi creştinii, le
poartă în mod egal. Cu un asemenea comentariu, isprăvim însă felurile de departajare.
A rămas o discuţie nepurtată până la capăt dacă, în lipsa uniformelor ori a marcărilor de „grade" de
comandă, armele au contribuit ori nu la semnalarea ierarhiei militare. Buzduganul sugera un sceptru398,
spada numai un luptător avut şi nobil, în timp ce o lance cu flamură se purta, de obicei de către un auxiliar.
In asemenea condiţii, un comandant nu putea atrage atenţia decât prin calitatea întregului său costum,
împletită cu semnele furnizate de către anturajul apropiat, în timp ce un subordonat cu rosturi ofiţereşti
trebuia să deţină şi el marcaje despre care, din păcate, nu avem nici cea mai vagă idee. Mărturiile, deşi rare,
sunt semnificative în a indica identitatea celor importanţi. In urma luptei de la Vaslui (Moldova) Laiotă
Basarab s-a ales cu însemnele unui paşă din care „a trimis la Buda steagurile de război şi lancea sa şi spada
şi scutul şi calul de război şi tobele şi totul". Pavăza sa era din oţel (?), iar suliţa sa a trimis-o Hanns Ernst,
tezaurarul regelui Ungariei, domnului Sigmund von Weyspriach”599. Un regulament militar din anul 1491
pomeneşte explicit despre „un semn de oaste, mai ales la vreme de noapte şi de luptă, prin care oastea să
se recunoască şi să poată distinge prietenul de neprieten”600.
594 Magyar oklevel-szotăr. Ed. Zolnai Gy. Budapest, 1902-1906, p. 98.

595 Erdelyi orszdggyulesi emlekek. I. (1540-1556). Budapest, 1875, p. 87.
596 Ukb. VII, p. 469-470.
597 Csânki D., Magyarorszdg tortenelmifoldrajza a Hunyadiak kordban. V. Budapest, 1913, p. 209.
598 La Baia Mare, o descriere de istoric de artă îl numeşte direct „sceptru14. Gh. Arion, Sculptura gotică din Transilvania.
Plasticafigurativă din piatră. Cluj, 1974, p. 13.
599
Citat după L. Câmpeanu, Basarab Laiotă, domn al Ţării Româneşti:preliminarii la o monografie, în Studii şi Materiale de
Istorie Medie, XXXII, 2014, p. 157.
600
Idem, Organizarea militară a Braşovului până la sfârşitul secolului al XV-lea, în voi. Studii de istoria oraşelor. In honorem
PaulNiedermaier. Coord. V. Ciobanu, D. D. Iacob. Bucureşti - Brăila, 2017, p. 359.
în aceleaşi timpuri, reglementarea purtării armelor a alunecat din atenţie. Experienţa atentatului
de la Timişoara, împotriva regelui Carol Robert, a atras o suplimentară grijă legată de purtarea de arme
în prezenţa suveranului. Mai departe, în anul 1486, articolul 66, al hotărârii dietale, scrie răspicat privitor
la depunerea armelor oricăror posesori (cuiuscunque conditionis), în târguri şi cârciumi601, pentru a evita
folosirea lor la beţie. Relatând asasinarea lui Mihnea Vodă, la Sibiu, în 1510, Nicolae Olahus lasă de-nţeles
că purtarea armelor prin urbe fusese un semn de încredere acordat găzduiţilor602.
O literatură cavalerească consistentă, trecând prin saga nordice şi Cântecul lui Roland, a transmis
prezenţa denumirilor proprii acordate unor arme. In lipsa unor mărturii directe, suntem gata să renunţăm
la menţionarea acestui aspect. Este suficient că una şi aceeaşi persoană să deţină mai mulţi cai ori mai
multe arme pentru a pricepe imediat că „botezarea' bunurilor trebuie să fi fost obişnuită pentru mai buna
lor manevrare, nu pentru a încuraja vreo mitologie ori vreun cult anume dedicat lor. Dar legătura a fost
atât de puternică încât imediat ce biserica catolică nu şi-a impus serios cenzura, săbii, întregi ori rupte, au
fost să fie reaşezate în morminte, la fel ca pe vremea păgânilor.
Vom remarca foarte repede cât de atente au fost izvoarele scrise cu armele ofensive, comparativ cu
cele defensive. Probabil nu a fost doar o chestiune de onorabilitate, ci de oarecare neglijenţă.
O sugestie demnă de remarcat vine dinspre arheologie. Aglomerarea descoperirilor de fragmente
şi arme ori de echipamente de cavalerie a devenit un criteriu posibil pentru diferenţierea unor locuinţe
nobiliare modeste, faţă de cele cu-adevărat ţărăneşti603. Este un loc comun faptul că armele au deţinut
mereu o ierarhie de nobleţe şi utilitate. Din acest motiv, un inventar făcut astăzi, care debutează cu
vârfurile de săgeţi604, nu poate stârni decât semne de întrebare la nivel de cunoaştere generală.
IX.6.b.Armele ofensive
Spada (gladius) a dominat vremurile Evului Mediu. De departe, spadele au fost socotite cele mai nobile
S i arme pentru elite. Mai mult chiar, se pare că însăşi statura unui nobil nu putea fi desprinsă de imaginea unei
persoane încinse cu o asemenea armă. In lipsa uniformelor, era nevoie măcar de câteva aspecte distinctive
'■
pentru recunoaşterea stării, în lipsa calului. Probabil că cea mai uşoară demarcaţie era oferită tocmai de
purtarea spadei. Arma, scumpă, individuală şi cu pretenţii speciale de mânuire, purtare şi întreţinere, oferea
mereu un indiciu pregătitor. Este suficient să ne închipuim cât erau de căutate şi de răspândite.
A avut nevoie de timp istoriografie special pentru a-şi vedea recunoscută personalitatea605, dar
lucrări de referinţă traduse în limba română au continuat să i-o saboteze. Chiar astăzi mai sunt încă
istorici care se ocupă de Evul Mediu, dar care nu-i cunosc caracteristicile individualizante faţă de sabie
ori o degradează facând-o numai o variantă de-a ei606. Cel mai des, spada a pierdut terenul în faţa săbiei607.
601
CorpusJuris Hungarici, 458. Comentat de A. Kubinyi, BăuerlicherAlltag im spătmittelalterlichen Ungarn, în voi. Băuerliche
Sachkultur des Spătmittelalters. Wien, 1984, p. 262.
602 Nicolaus Olahus, Hungariae, Liber I, Caput XII.
603 Bazat pe descoperirile din satul Sarvaly (Ungaria). G. Virâgos, The social archaeology of residentialsites. Hungarian noble
residence and their social contextfrom the thirteenth through to the sixteenth century an outlinefor methodology. Oxford, 2005, p. 129.
604 S. Oţa, Liana Oţa, Migdonia Georgescu, E. Popa, Piese de metal, os, sticlă şi piatră descoperite in cetatea de la Caraşova-
Grad (corn. Caraşova,jud. Caraş-Severin), în Materiale şi Cercetări Arheologice. S. N., VII, 2011, p. 85-87 (vârfuri de săgeţi, suliţă
şi lance, cuţite, fragmente de armuri).
605 C. M. Vlădescu, Tipuri de arme albe şi armuri folosite de ostile române in a doua jumătate a secolului al XV-lea, în Studii şi
Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară, 6,1973, p. 63, mai ales n. 37.
606 Fr. Sales Mayer, Omamentica.il. Bucureşti, 1988,p. 131. Nu cunoaştem cum arăta textul original, aşa că ar putea fi vorba
despre o amalgamare produsă de traducere. Dar, neglijarea identităţii este, se pare, o problemă generală a tuturor istoricilor.
Vezi, de pildă, Maria-Madelaine de Cevine, L'alliance du sabre et dugoupillon en Hongrie au XIV siecle: Iesfreres mendiants dans
Ies territoire angevines, în voi.Actes du colloque de Szeged-Budapest (13—16 septembre 2007). Rome - Szeged, 2011. Pentru sec. în
cauză, termenul potrivit fusese „epee“, nu „sabre“.
607 O traduc consecvent şi fără nici cea mai mică remuşcare, prin „sabie“, cercetătorii din jurul Institutului de Istorie al
Academiei Române din Cluj-Napoca. Vezi Glosar de latină medievală a documentelor care ilustrează istoria Transilvaniei. 1/1.
A-B. Cluj-Napoca, 2003, p. 259, sub voce „bicellum“, dar şi în alte locuri. O excepţie, la traducerea lui Dimitrie Cantemir,
Descrierea Moldovei. Ed. a Il-a. Bucureşti, 1976, p. 92. Dar, într-un text ca acela al lui D. C. Giurescu (Ţara Românească
Nu s-a lămurit încă totul, pentru că denumim astfel lamele care taie şi împung, alături de cele care doar
taie; cele de diferite lungimi ori cu tipuri diverse de gărzi.
Cum se ştie, arta „duelului" este o subtilitate tardivă, trimisă către Evul Mediu de cinematografie. In
timpii noştri, există doar o „artă" a izbirii şi împunsului, un antrenament de parare, cu scutul în principal,
şi o forţă musculară implicată brutal şi rezistent.
Din unele informaţii târzii rezultă alte aspecte interesante, puţin relevate până în prezent. Mai
întâi ar fi de notat că jus gladi s-a tradus la noi eronat şi consecvent cu „dreptul paloşului", în vreme ce
el nu se poate altfel echivala decât cu „dreptul spadei”608. Oricum ar fi, arma avea conotaţie de justiţie
supremă. Originea nobiliară era legată indisolubil de dreptul unui condamnat de a fi decapitat doar cu
ea. A fost o armă de statut social, drept pentru care era normal ca un deţinător nobil să posede chiar mai
multe exemplare. Execuţia însăşi s-a metamorfozat în „exercitarea atribuţiei spadei" (facultatibusgladium
exercendîf^. Mai este vorba şi despre o anume simbolistică implicată de tragerea sa din teacă610, în cazul
opoziţiei (nudo et stricto gladio) faţă de o punere în posesie ori o nouă hotărnicire efectuată cu oameni
ai unui loc de adeverire, a unui om regal de mărturie şi a restului vecinilor611. Este, în termeni juridici,
doar o parte din exprimarea a ceea ce, până astăzi, se defineşte ca fiind atitudinea de forţare a dreptului
mânu ?nilitari.
Deja în anul 1463, într-o reglementare regală de ordin general, a fost invocată de două ori spada
însângerată [gladio cruentato) ca simbol al începerii războiului şi a convocării la oaste612, în voievodat,
printre saşi613. Oarecum discutată a rămas tema „săbiei însângerate”614. Aceasta, evident în contrapondere
cu simbolul convocator de secui, respectiv o ţepuşă (lance, suliţă) însângerată615. Este vorba despre o
tradiţie biblică, reflectată foarte bine la Bălineşti (Suceava), unde un înger pictat o poartă în zbor. Datează
încă dintr-o perioadă medievală mai veche, socotindu-se operaţională în caz extrem616.
Dacă era invocată vreo pustiire totală, atunci ea se putea concepe doar prin „spadă şi foc" [gladio et
igne)617 ori „prin foc şi spadă" [igne et gladio)618. Limba română a adoptat al doilea raport dintre termeni,
cu o motivaţie pe care nu ne propunem să o discutăm decât scurt. Prăpădul metaforic era imaginat mai
curând prin incendiu, decât pe calea unei arme destul de rare.
în secolele XIV si XV Bucureşti, 1973, p. 328-329) ea nici nu există ca atare, fiind complet substituită de sabie. In schimb,
se strecoară pe neştiute şi fără vreo problemă în descrierea costumului militar (Ibidem, p. 330). La fel procedează, pentru
Moldova, 1.1. Solcanu [Artă şi societate românească (sec. XIV-XVUI). Bucureşti, 2002, p. 108-111) socotind că spadele „erau
purtate de marii demnitari41, în timp ce săbiile erau mai uşor de văzut în mâinile oştenilor de rând. Departajarea nu are
niciun suport.
(.OS
Vezi mai nou, M. F. Hasan, Proscrişi şi infractori in Transilvania secolele XTV—XVI. Cluj-Napoca, 2017, p. 372—37/.
Pentru evoluţiile conceptului în sine, şi Czegledi Noemi, Birtokok, birtokosok, pallosjog. A feudălis kori pallosjog kutatăsânak
lehetosegeirol, în Discutiones Neogradienses, 13,1995, p. 29-36.
609
1481: E. Hurmuzaki, N. Iorga, Documente privitoare la istoria Românilor. XV/l. Bucureşti, 1911, p. 113.
610
Menţionarea este din anul 1566 şi priveşte un proces derulat pentru moştenirea familiei stinse a Gârliştenilor din
vecinătatea Caransebeşului (Caraş-Severin). Act publicat la Pesty Fr.,A Szoreny bdnsdges Szoreny vârmegye tortenete. Okleviltăr.
III. Budapest, 1878, p. 72-75. Menţiunea utilizată, fără comentarii, de către Ligia Boldea, Nobilimea românească din banat in
secolele XIV-XVJ. (Origine, statut, studiu genealogic). Reşiţa, 2002, p. 217.
611 Az aradi kăptalan jegyzokdnyv-toredeke (1504-1518). Eloszoval, mutatokkal es jegyzetekkel regesztakban kozzeteszi
Gâlh Emoke. Kolozsvâr, 2011, p. 47, nr. 33 (pe undeva în preajma Aradului, la 1504).
612 Istoria militară a poporului român. II. Bucureşti, 1986, p. 38. Este socotită un „procedeu original" transilvan.
6,3 1471, Sibiu: E. Hurmuzaki, N. Iorga, Documente privitoare la istoria Românilor. XV/l. Bucureşti, 1911, p. 76.
614 I. Costea, Solam virtutem et no?nen bonum. Nobilitate, etnie, regionalism in Transilvania princiară (sec. XVII). Cluj-Napoca,
2005, p. 39-40.
615 Ibidem, p. 40, mai ales n. 83.
616
Magyar tortenelmifogalomtăr. II. Budapest, 1989, p. 250.
617 Cităm un singur act care invocă acest lucru, din 1511, aparţinător voievodului Ioan Szapolya. Publicat în Archiv des
Vereins fur siebenburgische Landeskunde, N. F., 4, Heft 3, 1859, p. 75; E. Hurmuzaki, N. Densuşianu, Documente privitoare la
istoria Românilor. II/l. Bucureşti, 1892, p. 33-34; NeumannT.,^ Szapolyaicsaldd okleveltdra. I. Levelek e's oklevelek (1458-1526).
Budapest, 2012, p. 325.
618
1491: Neumann T.,A Szapolyai csaldd okleveltdra. I. Levelek es oklevelek (1458-1526). Budapest, 2012, p. 194.
Există încă o valenţă ludică, prezentă la sfârşitul perioadei, prin care meseriaşi cojocari s-au angajat,
atât la Braşov (1520-1522), cât şi la Sibiu (1528),în „dansul spadelor* [choreamgladiorum). Este aproape
sigur că fusese vorba iniţial de o practică a celor care le faureau619.
Pe de altă parte, ar trebui să ne închipuim şi condiţiile în care o asemenea armă se putea pierde
întâmplător. Nu este prea ispititoare ipoteza unor soldaţi căzuţi în bătălii necunoscute, pentru că toate
armele acelora erau prăzi de război, iar răniţii decedaţi mai departe de locurile de conflict620 puteau fi
detectaţi destul de uşor prin abilităţi de vânătoare. A fost invocată chiar şi o utilitate pentru un „ritual de
întemeiere*, ca un fel de marcare a hotarelor ori a centrului moşiei621. Numai că asemenea fenomene nu
mai caracterizează deloc epoca de care ne ocupăm, fiind clasabile doar în perioade mai vechi.
Spadele se amestecă ca tipuri, încă din secolul XIV. „Dicţionarul" latino-maghiar din ţinutul
Bistriţei distinge un gladius, pe care îl traduce prin ungurescul tor, al cărui înţeles, legat de un verb,
sugerează atributul de străpungere. Urmează apoi mucroensis (dat ca sinonim pentru dezlegarea de mai
sus) şi pelta (pe care o traduce cu enigmaticul bolda). Spatha este o armă cu tăiş lat, bippensis una cu două
tăişuri^fixolaris o altă armă ascuţită622. Dacă ne raportăm la înţelesurile din alte limbi, această armă ar
trebui să fie echivalată cu „paloşul". Un document din 1460 îl poziţionează alături de sabie623. In general,
istoria „paloşului" a rămas foarte obscură pentru că nu s-au urmărit echivalările lui în alte medii. Din
acest motiv nu a reuşit încă nimeni să îl aşeze într-o convingătoare tipologie ori cronologie624.
O bună compensaţie, dar paralelă şi neasociată cu vechile numiri, o oferă încă iconografia. Prezenţa
spadelor este cu-adevărat copioasă (Alma, Chilieni, Delniţa, Mintiul Gherlei, Imper, Mediaş, Maiad,
Sântana de Mureş şi foarte multe altele). Câteva detalii sunt extrem de preţioase. La Pătrăuţi (Suceava),
mânerele de spade au fost în aşa fel pictate încât se disting firele care s-au mosorit pentru a înlesni
apucarea palmelor. Stema, în variantă pictată, a lui Ioan Lulay, jude regal al Sibiului, la început de secol
XVI, prezintă şi sectoarele aurite ale extremelor gărzii şi a mânerului. Doar dimensiunile restrânse ale
reprezentărilor au făcut ca să nu înregistrăm decât caneluri, adâncituri ori soluţii de ambalare a mânerelor
care pot foarte bine sugera inserţii cu alte metale, pietre preţioase şi fire.
Majoritatea exemplarelor reale provin din colecţii ori descoperiri întâmplătoare625, ceea ce le scade
drastic valoarea cronologică şi le speculează prea mult datările bazate doar pe tipologii. Numeroase piese
au fost numai semnalate626 ori selectate din colecţii mai consistente627. Suntem în situaţia bizară de a
avea aparent mai puţine spade de muzeu din secolul XV, decât cele din secolele anterioare. Efectul a fost
produs de o cercetare monografică dedicată armelor mai timpurii628. S-ar putea ca explicaţia parţială a
fenomenului real, de arme mai dese pentru o perioadă mai veche, să fie datorată şi suspendării practicilor
de depuneri de arme în morminte.
: 619 O Wittstock, Uber den Scbwerttanz der Siebenburgen Sacbsen, în voi. Pbilologische Studien. Festgabefur E. Sievers. Halle,
:
1896, p. 349—358; H. Krasser, Spectacole oficiale de burg şi jocurile de carnaval ale breslelor săseşti din Transilvania, în Studii şi
Cercetări de Istoria Artei, XI, nr. 2,1963, p. 520-524.
' 620 Altă ipoteză în Bordi Zs. L., Spade medievale descoperite injudeţul Covasna, în Acta Terrae Fogarasiensis, III, 2014, p. 294.
621 Vezi Ibidem,p. 292-293.
622 Finâly F.,A beszterczei szoszedet. Latin-magyar nyelvemlek a XV. szăzadbol, în Ertekeszesek a MIA nyelv- es szeptudomănyi
osztălya kdrebol. Budapest, 16,1897, p. 15.
623 1. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare. II. Bucureşti, 1913. Invocat de 1.1. Solcanu, Artă si societate românească (sec.
! XIV-XVUI). Bucureşti, 2002, p. 114.
624 A se vedea, ultima abordare la B.-P. Halic, Pace şi război in Ţara Românească în secolele XTV-XVI. Bucureşti, 2003, p. 271,
n.3.
625 Vezi, de exemplu, bilanţul din Bordi Zs. L., Spade medievale descoperite in judeţul Covasna, în Acta Terrae Fogarasiensis,
III, 2014, p. 277-278. Probleme în general reluate din Idem, Kdzepkori kardok a Szekely Nemzeti Muzeum gyujtemenyeiben, în
Acta Siculica. Sf. Gheorghe, 2008, p. 241-265.
626 Oradea, vezi Istoria militară a poporului român. II. Bucureşti, 1986, p. 58.
627 Sibiu, vezi Anca Niţoi,Arme şi armuri in colecţiile Muzeului Brukenthal. Sibiu, 2007, p. 26-31.
628
Z.-K. Pinter, Sabia şi spada medievală in Transilvania şi Banat (secolele IX-X1V). Reşiţa, 1999 şi Sibiu, 2007. Apărută în
două ed., practic modificate mai mult la prezentarea grafică, decât la conţinut.
Ca şi la alte artefacte, nu au existat graniţe de secole ori sectoare din ele, astfel încât persistenţa
unor tipuri dincolo de vreun suport de datare trebuie luată obligatoriu în calcul. în tipologizări s-a evitat
constant formularea rezervei că orice spada cu o anumită lamă, folosită îndelung, putea să dobândească
atât o gardă, cât şi un buton de mâner diferit de cel iniţial, prin înlocuire. Fie şi numai pentru că lama
avusese un metal mai bun decât auxiliarele sale de la gardă şi ar fi fost puţin utilizată în război. Mai
ştim sigur că unele piese au avut o viaţă utilă sau protomuzeistică extrem de îndelungată. Luând aceste
elemente drept premize, nu ar trebui să jurăm ferm pe datări.
Făurarii de spade au fost la mare cinste. Am pomenit deja paradoxul „spadei valahe" cerută de către
Ştefan cel Mare unor italieni, care nu aveau habar despre ce aştepta domnitorul sub un asemenea nume.
Pur şi simplu pentru că nu existau spade etnice. Acţiunea în sine relevă însă aducerea spadelor din teritorii
depărtate, din afara unor pieţe apropiate ori curent vizitate. Pe lângă aceasta, este foarte limpede că au
intrat în nomenclatorul de producţie al multor ateliere orăşeneşti provinciale. Dacă vom căuta un produs
de calitate, atunci nicidecum nu îl putem imagina generat într-o potcovărie pierdută pe vreo moşie.
Dacă lamele au rămas mai mult sau mai puţin dimensionate după confortul scoaterii din teacă, la
alonja mâinii, mijlocul lor s-a modelat cu uşoare curburi, care au suportat şănţuiri de lungimi diferite.
Nicio piesă de calitate nu se prezenta doar ca o simplă limbă ori curea de metal. O lamă specială este
ţinută de către Sf. Pavel, pe fresca de la Hărman (post 1483): cu dublă şănţuire. S-au complicat pe
parcursul vremii, dar tehnicile de damaschinare au rămas, în principiu, la fel.
Nu s-au putut determina spade folosite exclusiv de cavaleri. Am sugerat deja că o spadă veritabilă,
special comandată ori aleasă, era adaptată fiecărui mânuitor în parte. Tocmai pentru că fusese mai înalt
ori mai scund, cu palma şi alonja mâinii de dimensiuni diferite, pumnul la fel ori puterea braţului. Nu
ştim nimic despre vreo diferenţă la dreptaci ori stângaci, măcar că unele detalii ar putea să fie observate la
uzura mânerelor. Mărturisesc uzanţa uneia ori a ambelor mâini, în situaţia din urmă, scutului revenindu-i
un rost limitat ori alternativ, probabil doar la confruntarea cu lancea ori cu altă armă pentru o singură
mână. Spadele pentru mai mult de o mână se pot folosi mai puţin în lupta călare.
Eficienţa lamelor duble, a apărătorilor providenţiale de mână, montate în cruce, trebuia conjugată
cu metalul bine călit şi înţepenit în ansamblul său întreit (lamă, gardă, buton terminal) care trebuia tratat
la forjă în mod diferenţiat. Meşterii s-au tot întrecut în variabilitatea aceloraşi părţi, fără să ştim exact câte
au fost comenzi inspirate de experienţele de luptă, câte tradiţie ori imitaţie. Este clar că arma nu se afla
în stocuri de serii identice, ci era prin excelenţă, unică. Abia cei mai bogaţi au devenit posesori de piese
multiple, la care lama, la fel de bună, a fost plusată cu gărzi, manşonări, butoane, apoi teci şi centuri mai
sofisticate.
Spada de două mâini, pe care o vedem pictată la sfârşit de secol XIV, la Sânpetru (Braşov), avea
să fie utilizată şi ca simbol, de la demnitarul denumit conetabil, la spătar. Cel puţin două spade excepţi
onale, aparţinând lui Sigismund de Luxemburg (păstrate la Dresda şi York)629, pot fi socotite servind unui
asemenea rol. Au purtat-o conetabilii regatului, iar după Mohâcs (1526), una a ajuns captură de război, în
arsenalul sultanilor. A simbolizat justiţia, probabil şi datorită frecvenţei cu care era folosită pentru execuţii
capitale „nobile". Din acelaşi moment a ajuns şi cea mai bună spadă de călău (Roadeş, 1523). Lungirea
lamei a dat repede de înţeles că principala aplicaţie ar fi obţinută prin folosirea exclusivă a tăişurilor şi
neglijarea vârfurilor.
Cum ar fi şi corect să ne aşteptăm, aparenta sa utilitate nu a împiedicat mânuirea şi cu o singură
mână. De exemplu, pentru mijloc de secol, spada lui Petru de Bârsău este o armă monumentală, a cărei
gardă, deşi ţinută cu o singură mână, lasă loc şi pentru a doua. In jurul lui 1500, numeroase reprezentări
concordă cu acelaşi tipar, de mâner generos, ţinut consecvent doar cu o singură mână. Adesea, reprezen
tarea lamelor a fost exagerată ca lungime, pentru a deveni mai impresionante. Un caz de asemenea fel îl
vedem la Sf. Gheorghe pedestru, pictat la Şmig (1515). Arma sa pare să suplinească lancea cu care a fost,
629 Kalmâr J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 63, fig. 106-107.
de obicei, înfăţişat. Garda se delimitează cu o transversală foarte scurtă, iar mânerul se îngroaşă treptat
către buton.
Faţă de perioadele trecute, mânerele au fost mult mai sensibile la înnoire, cu extremitatea lor
aparent neucigătoare (butoanele) şi delimitate prin bare de gărzi. După cum am mai arătat, în secolul XV,
spadele cu lame normale ori majorate s-au dotat cu mânere mai lungi, chiar dacă nu pentru prindere cu
două mâini, numai pentru a mări şansa decoraţiilor (fir de metal răsucit, monturi de pietre etc.). Mânerul
unei spade pictate la Jimbor (1520/1525) a obţinut o mică diviziune centrală, tocmai ca să ne facă şi mai
lămuriţi că era destinată ambelor mâini.
Garda propriu-zisă s-a modelat şi ea, de la simpla bară transversală (în cruce) la forma în furcă, în
ambele direcţii, cu extremităţile îngroşate (Sibiu, 1519) ori nu. O piesă pictată la Cetatea de Baltă (1525)
a fost înzestrată cu bile la extremităţile gărzii. Profile în forma literei S630 au apărut, se pare, doar din a
doua jumătate a secolului XV631. La finele perioadei, spada a folosit o gardă cu profil general tronconic
sau fusiform, cu extremitatea liberă fără buton632.
Inovativ, s-au strecurat şi dublările de la crucea mânerelor, dovedite utile pentru răsucirea lamei
adversarului, ajunsă pe acolo. Erau, deocamdată, plăci de parare şi rupere a lamelor adverse, amplasate pe
o singură parte, la unirea mânerului cu garda.
Butoanele plate au primit cel mai uşor decoraţii heraldice sau inscripţii. Dar, ca noutate a vremu
rilor, au apărut şi piesele piriforme. Arătau ca o măciulie elegant prelungită din mânerul propriu-zis.
Dispunem de câteva arme reale, cu marcaje heraldice ori inscripţii pe butoanele terminale. In aceeaşi
colecţie turcească de la Istanbul, alături de spada cu emblema Moldovei, au ajuns şi spade cu sigle corvi-
niene şi una care a aparţinut ori fusese în grija lui Ioan Drâgfi, căzut la Mohâcs633.
Vom parcurge mai multe exemplificări. Nu înainte de a sublinia realitatea potrivit căreia spadele au
fost de departe cele mai ilustrate arme medievale. Altfel spus, au format uşor un album întreg. Spada din
blazonul lapidar al familiei Kakas, de la Boteni (Cluj), datată către mijlocul secolului XV, are extremele
libere ale gărzii în cozi de rândunică, iar placa de la crucea gărzii este rotundă, ca şi butonul terminal6'*4.
Un uşor avans în timp ne conduce la spada figurată pe blazonul Apafî, de la Mălâncrav (1460?). Tot garda
este privilegiată, cu extremele uşor trapezoidale, cu o ramă decorativă care urcă şi pe placa de la crucea
cu lama. Mai are fir răsucit oblic pe mâner şi buton în tăietură de diamant. Să menţionăm şi spada ţinută
de Sf. Mihail de la Biertan (1483) ori de Sf. Ecaterina de la Călăţele (1510/1520), care au aceleaşi forme
de trecere de la mâner, către lamă. Prima este figurată cu dublă şănţuire pe lamă. Pe un scut decorativ
din biserica Mediaşului, care a fost montat înaintea anului 1490, Sf. Pavel are în mână o spadă a cărei
particularitate rezultă din garda cu îngroşări de aspect piriform şi la zona mediană cu un pinten ascuţit,
spre limba lamei. Ca să ne convingă de varietatea formelor, spada ţinută de Sf. Pavel, pe altarul din
Cioboteni (1480/1490), are placa de trecere semicirculară. Butonul este un elipsoid cu caneluri. Aproape
contemporană cu ea este spada de pe stema sculptată în piatră a lui Pavel Kinizsi („Chinezul”), montată
în castelul de la Hunedoara. Placa de la crucea gărzii a dobândit un cerc complet, iar mânerul, mai mare
decât pentru o mână, ca şi butonul, au suprafeţele cu striaţii oblice. Pentru datări din a doua jumătate a
secolului XV, sunt preţioase şi spadele din mâinile apostolilor de la Delniţa (Harghita)635 ori din cele ale
630
C. M. Vlădescu, C. Konig, Armele oştilor române în prima jumătate a secolului al XV-lea, în Studii şi Materiale de
Muzeografie şi Istorie Militară, 4-5,1971-1972, p. 70.
631 Kalmâr J., Regi magyar fegyverek. Budapest, 1971, p. 62; Kovâcs S.T., Torok hatăs a magyar fiegyvereken a 15—17.
szâzadban, în Folia Archaeologica, XLIV, 1995, p. 214-216.
632 Pentru variante de sec.XV, vezi H. Seitz, Ein waffenhistorisches Hanbuch. Blankwaffen I. Geschichte und Typpenentwicklung
im europăischen Kulturbereich. Von derprăhistorischen Zeit bis zum Ende des 16 Jarhunderts. Wiirzburg, 1965, p. 134-135, Abb.
75-76; separat pentru butoane, p. 136, Abb. 78.
633 Kalmâr]., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 64.
634 Benko E., A bothăzai reformătus templom epîtesifeliratai, în Erdelyi Muzeum, 56, nr. 3-4,1994, p. 57-59.
635 Reproduse la Kozepkorifalkepek Erdelyben. Ertekmentes a Teleki Lăszlo Alapttvăny tâmogatăsăval. Szerk. Kollâr T. Irta
Jekely Zs. - Kiss L. Budapest, 2008, p. 45.
unor torţionari de la Imper (Harghita)636. Toate spadele de la Jidvei (1508) au gărzile cu terminaţie în
S. In schimb, un buton rămas vizibil, moşteneşte tradiţia mai veche, discoidală, cu centrul marcat. Spada
Sf. Martin de la Fişer (1520) are tot un mâner mai generos, încheiat cu un buton în stilul unui boboc ce
stă să plesnească, dar garda îi este tratată în furcă. O altă spadă, prinsă cu toate detaliile, a rămas vizibilă
pe lespedea lui Ioan Lulay (1521). Lama nu porneşte direct din gardă, ci de la un mic sector plat. La
rândul ei, garda propriu-zisă, nu are alt artificiu decât pintenul median, de formă triunghiulară, destinat
captării lamei adversarului. Mânerul a fost acoperit în întregime cu un fir răsucit, iar butonul a ajuns o
bilă. Apropiate, dar nu identice, pentru că au gărzile cu manşonări şerpuite, sunt şi cele două spade încru
cişate, din stema Sibiului, pictate la Daia.
Sincronismul variantelor este deplin dovedit prin reprezentările artistice. Pe un panou al unui
rătăcit retablu din Cluj, databil în anii 1520/1525, pe aceeaşi scenă de martiraj al unui episcop, sunt două
spade, de două mâini, cu gărzi divergente: una cu ea dreaptă, alta în forma literei S, cu terminaţii de bile.
In una şi aceeaşi pictură de altar de la Mediaş (1480/1490), doi ostaşi au fost înzestraţi cu două arme
total diferite. Una are buton octogonal, alta ca o pară în torsadă; una are garda dreaptă, cealaltă cu braţele
în uşoare acolade; tecile au fost de asemenea altfel decorate. In schimb, ambele au un decor median pe
mâner şi curele subţiri de prindere la centuri.
Spada, grea prin natura ei metalică, s-a compensat cu teaca mai uşoară, care a fost mereu perisabilă,
din lemn şi piele. In anul 1511, curelarii Braşovului se refereau la o teacă de spadă (Swertgwrtet) bine
cusută637. Pictorul de la Armăşeni (1523) s-a străduit să redea cromatic diferenţele de materiale din care
se compunea teaca spadei Sf. Ladislau. Suportul general, ocru-maroniu, putea trimite nu numai către
lemn ori piele, ci şi către o vopsire roşie. Au rămas diferenţiate buterola şi manşonul de la gură, de o aşa
manieră încât am putem să ni le închipuim metalice.
Dacă au avut şi aplici tot din metal, ele nu aveau o personalitate destinată decât la piesele excep
ţionale, anume comandate şi destinate. Unele din aceeaşi familie se disting pe teaca centurionului din
Răstignirea pictată la Maiad (în jurul lui 1500)638. în afara celor trei manşoane utilitare, suprafaţa tecii este
acoperită cu ceea ce am putea să le apreciem doar ca fiind un soi de aplici circulare. Pe teaca unei spade
de la Dupuş, din Purtarea crucii (1475/1485), se conturează foarte bine buterola frapantă, însă de-a lungul
tecii au mai fost sugerate şi alte elemente decorative confecţionate deopotrivă din materialul de bază al
suportului. Pe Răstignirea Mediaşului (1480/1490) un personaj ne reţine atenţia prin spada purtată în
mână, desprinsă de la brâu. De-a lungul piesei, care nu are nimic particular, în afara deja obişnuitelor
manşoane metalice pentru asocierea cu inele pentru ataşarea legăturilor de prindere, există cureaua în
sine, înfăşurată spiral pe teacă.
Buterolele turnate, pentru teci de spade, par să fi dispărut complet din uz după secolul XI. Au
dispărut şablonizările, nu însă piesele utile. Prezenţa buterolelor de cuţite/pumnale nu face decât să
sprijine aceeaşi realitate. Reapar însă în iconografie (Dupuş — unde este frumos decorată, pentru o teacă
de sabie, cu datare circa 1475-1485, Maiad şi Humor) şi în piese de colecţie din secolul XVI. Manşoanele
de la extremităţile deschise (guri) au fost şi ele confecţionate din metal (Dupuş, Mediaş). Mult mai puţin
cunoscute sunt mijloacele de racordare ale tecilor la centuri: lipsesc atât inele, cât şi lănţugurile.
Foarte interesantă este apariţia şi generalizarea relativ tardivă a săbiei iframed). Recunoscută ca o armă
de origine asiatică, ea a cunoscut o întrerupere drastică de folosire pentru secolele XII—XIII. După cât se
pare, utilizarea ei a fost continuă în rândurile cumanilor colonizaţi în Câmpia Tisei şi a fost readusă pregnant
în atenţie de invaziile tătarilor. Apoi, în veacul care a urmat, va fi ici-colo semnalată în iconografie (13/7—
pictura bisericii din Velemer, vestul Ungariei), fără să aibă de-a face cu vreo responsabilitate turcească. In
acelaşi veac, şi chiar în secolul XV, armele turcilor au fost în majoritate spade, eventual săbii drepte.
636
Ibidem, p. 137.
637 Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt. Zunfturkunden. 1420-1580. IX. Braşov - Heidelberg, 1999, p. 97-99, nr. 42.
638 Kdzepkorifalkepek Erdelyben. Ertekmentes a Teleki Lăszlo Alapitvdny tdniogatdsâvaL Szerk. KolldrT. Irta Jekely Zs. — Kiss
L.Budapest, 2008, p. 275.
sa
Până în secolul XVI, sabia nu a detronat spada. După abandonarea săbiei purtate de către ungurii
păgâni, cumani şi tătari, a mai fost prezentă o variantă înrudită. Ceea ce se ştie mai puţin este că, în varianta
;
lamei drepte a avut o evoluţie aparte în mediul italian (aşa numitulfalchiorîf39. Săbiile au devenit mai dese
i
în picturile Secuimii, din prima jumătate a secolului XV640, ceea ce dovedea din plin ascendenţa ei nouă,
dacă nu cumva mai desele contacte ale zonei cu armele orientale. Tot o sabie poartă şi braţul de pe amprenta
sigilară a vicevoievodului Nicolae Senior de Ocna Sibiului, vizibilă în anul 1439641. In anii 1515-1520, când
se pictează altarul de la Bruiu (Sibiu), Sf. Fabian are în mâni o sabie ţinută în profil, ca simbol al marti
riului său. Pe altarul de la Dupuş (1475/1485), o sabie figurează în paralel cu o altă reprezentare dominată
de spadă. în plus, ea prezintă întregul profil al armei, depozitată într-o teacă cu manşon la gură şi buterolă
cu mai multe artificii decorative. O altă sabie în profil, figurează şi la Hălchiu (1515/1518). Ceea ce îi este
particular sunt doar două brasarde de teacă, de la care pornesc curele de atârnare la brâu. Grupul de clopote
turnate între anii 1532-1544 l-au dotat şi pe Sf. Gheorghe tot cu o sabie care seamănă cu un iatagan642.
Iconografia monetară a Sf. Ladislau, care însoţea florinii lui Vladislav al Il-lea (1490-1515), a adoptat şi
ea tot această armă. Mai departe, pe pictura exterioară a Voroneţului (Suceava), isprăvită în 1547, figurarea
! săbiilor este deja covârşitoare. Cu toate acestea, iconografia armelor schimbate nu a capacitat şi reprezen
tarea arhanghelilor ori a heruvimilor, lăsaţi pe mai departe cu spadele în mâini.
Motivaţiile succesului săbiei au fost multiple, legate fiind mai curând de o mai mare subtilitate a
luptelor, decât de o modă propriu-zisă. Avem consemnate spade „ungureşti^, vulgo Zaţyen, duse în dar
voievodului Moldovei643. Dar termenul nu trădează ceva foarte distorsionat din aceeaşi limbă (szăbja),
apropiindu-se şi de varianta germană (Sâbel). Oricum pare a fi apropiat de cuvântul „sabie“. Pe atunci, în
ton cu alte arme de lux, i s-a acordat şi ei privilegiul de a fi argintată644. De la Sibiu a plecat, în anul 1552,
către generalul comandant al trupelor habsburgice, o sabie turcească, cu teacă, argintată şi aurită unde
trebuie (frameam unam thurcicam cum vagina, în locis necessariis deargentata et aurata), în valoare de 23 de
florini şi 77 denari645. Şi mai ştim că se cunoşteau piesele damaschinate646.
Istoricii armamentului au discutat despre „occidentalizarea“ armei, în sensul preluării ei de către
ateliere europene, care au raţionalizat-o şi diversificat-o în manieră netă. I-au făcut de asemenea raportări
I cu tipuri de purtători (mai ales husari), dar şi cu cuţitele zise ţărăneşti647. Sigur este faptul că până la finele
intervalului de care ne ocupăm, garda săbiei nu s-a unit cu terminaţia mânerului prin vreo acoladă protec
! toare. Unul dintre biciuitorii lui Isus, de pe altarul din Mediaş (1480/1490) transmite exact doar capătul
unui mâner din os, perforat şi străpuns de un inel. De la spadă a moştenit artificiul de la gardă pentru
capturarea lamei duşmane. In unele lucrări, se denumeşte tot prin imprecisul „spin“, probabil pentru profilul
său cel mai frecvent. A preluat şi modelajul în S a gărzii propriu-zise648, dar l-a pierdut destul de rapid, în
favoarea soluţiilor mai simple. S-ul s-a conservat doar paralel cu lama, în timp ce varianta transversală a
devenit inutilă câtă vreme spinul din prelungirea mânerului i-a preluat vechea misiune.
In mod destul de stânjenitor, din Transilvania nu putem cita exemplare bine datate, nici dintr-o
epocă ceva mai tardivă. O gardă de sabie a fost extrasă din ruinele cetăţii Râşnov (inedită). Dacă se poate
639
H. Seitz, Ein ’waffenhistorisches Hanbuch. Blankwaffen I. Geschichte und Typpenentwicklung im europăischen Kulturbereich.
Von derprăbistorischen Zeit bis zum Ende des 16Jarhunderts.Wurzbuig, 1965, p. 183-197.
640 Semnalări deja în Archaeologiai Ertesito, 5,1885, p. 215; Archaeologiai Ertesito, 17,1897, p. 54.
641 Ivânyi B., Okleveltăr a Tomaj nemzetsegbeli Losonczi Bănffy csalăd tortenetehez. I. Budapest, 1908, p. 620.
642 Benko E., Erdely kozepkori harangjai es bronz keresztelomedencei. Budapest - Kolozsvar, 2002, p. 478-479.
;■
643 E. Hurmuzaki, N. Iorga, Documente privitoare la istoria românilor. XI. Bucureşti, 1900, p. 784; Şt. S. Gorovei, Maria
Magdalena Szekely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare. Putna, 2005, p. 496.
644 1512,1524, Santău: Entz G., Erdelyi epiteszete a 14-16. szăzadban. Kolozsvar, 1996, p. 484; în Banat, la 1539, în posesia
unor nobili mărunţi: A. Magina, Livia Magina, O ascultare de martori şi realităţi bănăţene intr-un document din 1539, în Analele
Banatului. N. S. Arheologie - istorie, XXII, 2014, p. 271.
645 Oborni Terez, Erdelyi penzugyei I. Ferdinănd uralma alatt. 1552-1556. Budapest, 2002, p. 215.
646 „Demeczky", la Cricău, 1590: A erdelyi kăptalan jegyzokdnyvei. 1222-1599. Kolozsvar, 2006, p. 273, nr. 740.
647 Kovâcs S.T., Szablyăk a keso kozepkori Magyarorszăgon, în Folia Archaeologica, LIV, 2008-2009, p. 267-296.
648
Kalmâr J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 71-74.
|
numi o compensaţie, colecţia de arme a lui Ferdinand de Tirol a cuprins multe săbii „ungureşti", din care
unele puteau avea legături şi cu provincia noastră.
Se scrie despre sabia de tip cimettere/simitare, cu lama lăţită de la curbură spre vârf649. Există o
singură descriere, aparte, a paloşului, cu lamă curbă şi lăţită la vârf, dimensiunile mai mici ale lamei (cuţit
de luptă?) şi gardă dreaptă650. Ştefan Deshazy s-a lăsat figurat în scutul heraldic care ornează timpanul
intrării bisericii de la Mineu (Sălaj), cu o asemenea armă (1514). Un al detaliu este legat de o cureluşă de
petrecere a mâini, prinsă într-un orificiu de la capătul gărzii.
La Mediaş (ante 1490), pe cheia de boltă care i-a fost dedicată, Sf. Bartolomeu îşi expune instru
mentul martiriului care l-a lăsat fără piele. Ceea ce distingem este însă un soi de sabie scurtă şi fără gardă,
care, eventual, ar putea fi bănuită o sculă de casap.
Evident, din repertoriu nu se poate exclude iataganul. Termenul este al unei arme tardive şi folosite
până aproape de vremurile noastre. Cu alte cuvinte, dispunem sigur doar de o formă, a cărei numiri se
putea modifica; nu ar fi singurul exemplu de acelaşi tip. Pe timpanul intrării de sud a bisericii mănăstirii
franciscane dinTârgu Mureş, unul dintre torţionarii Sf. Leonard are la brâu conturul acestei arme. Datarea
este în jurul anului 1480. Important este faptul că aceeaşi scenă ne dezvăluie folosirea sa simultană cu un
purtător de spadă.
Nicio formă de termeni particulari separaţi nu pare să se înregistreze pentru lance şi suliţă. Din
acest motiv, o întreagă istoriografie este contaminată de ideea echivalenţei dintre ele651 ori a unor
criterii bizare de folosire652. Adesea, diferenţa nici nu este dată de către vârful metalic, ci numai de
hampa din lemn, purtătoare653. „Dicţionarul" bistriţean echivala lancea cu forma maghiară de zulchcfiSA,
ceea ce aminteşte frapant de „suliţa" derivată din surse nelatine. Dar, ne putem încredinţa imediat că
cei vechi nu confundau niciodată armele şi că ar fi putut să-i spună armei de propulsie şi cu un alt/
alte termene alternative. Mult mai probabil diferenţa era dată de gracilitatea mânerului suliţei, care
trebuia aruncată şi silită să parcurgă un zbor asemănător săgeţii de arc/arbaletă, în timp ce lancea
putea avea lemnul inegal, cu partea de sprijinire şi susţinere cu mâna, mai groasă decât partea din faţă.
Cele două sectoare se puteau întâlni în dreptul unui colan de protecţie a mâinii, confecţionat chiar şi
din metal. In cazul suliţei a contat mai puţin masivitatea vârfului, cât mai mult ascuţişul şi puterea lui
de penetrare.
Cei prea puţin familiarizaţi cu folosirea armelor ar fi meritat să se-ntrebe de ce unor module umane
militare medievale li s-a spus „lănci" şi nu „suliţe". Răspunsul ar fi acela că grupul performa în luptă cu o
singură armă majoră, dătătoare de identitate, aparţinătoare mereu şefului, în timp ce tot restul nu dădea
649 C. M. Vlădescu, Arme albe şi armurifolosite de ostile române in secolul al XVl-lea, în Studii şi Materiale de Muzeografie şi
Istorie Militară, 7-8,1974-1975, p. 162; 1.1. Solcanu, Artă şi societate românească (sec. XTV-XVUI). Bucureşti, 2002, p. 109-110.
650
C. M. Vlădescu, Arme albe şi armurifolosite de ostile române in secolul al XVl-lea, în Studii şi Materiale de Muzeografie şi
Istorie Militară, 7-8, 1974-1975, p. 151-152; preluată aidoma de 1.1. Solcanu, Artă şi societate românească (sec. XTV-XVUI).
Bucureşti, 2002, p. 112.
651 In dreptul termenului amentum, în voi. Glosar de latină medievală a documentelor care ilustrează istoria Transilvaniei. 1/1.
A-B. Cluj-Napoca, 2003, p. 142, sub voce.
652 Reamintim, suliţa „fiind o armă preferată a infanteriei", cu „hampa mai lungă decât lancea", în timp ce lancea era
„specifică luptătorului călare", mai precis „arma de bază în dotarea cavaleriei uşoare" (I. I. Solcanu, Artă şi societate românească
(sec. XTV-XVUI). Bucureşti, 2002, p. 99-101), nici a vreunui cavaler ori elită aristocratică. Vom nota aici şi alte originalităţi
ale aceluiaşi autor, potrivit căreia hampa trebuia numaidecât să fie „de secţiune rotundă", iar vârful „de secţiune rombică sau
triunghiulară" (dar peste doar o p. mai departe, se scrie despre un vârf foliculat, altul cu nervură mediană şi un tub de înmănuşare
cu secţiune pătrată), nicidecum altfel; tot ea putea avea şi o „banderolă". Separaţia armelor pe criteriul tipului de oştean, şi Ia
C. D. Ţuţuianu, Un vârfde suliţă inedit pentru Transilvania, în Apulum, 45/1, 2008, p. 399. Acelaşi autor, citind definiţiile din
DEX, se mărgineşte să le menţină nebuloasa.
653 Potrivit lui C. M. Vlădescu {Arme albe şi armurifolosite de ostile române in secolul al XVl-lea, în Studii şi Materiale de
Muzeografie şi Istorie Militară, 7-8, 1974-1975, p. 151), diferenţa de notat ar fi la rotunjimea hampei, în cazul suliţei. S-ar
înţelege că ar trebui să aşteptăm lănci numai cu mânere în muchii...
654 Finâly R,A beszterczei szoszedet. Latin-magyar nyelvemlek a XV szâzadbol, în Erte'keszesek a MTA nyelv- es szeptudomănyi
osztălya korebol. Budapest, 16,1897, p. 16.
temeiuri ca să existe un plural, fiecare luptând separat, dar deservindu-1 major. Cu alte cuvinte, lancea a
devenit un simbol şi un echivalent pentru cea mai mică unitate de cavalerie foarte bine dotată.
Iconografic, armele mai lungi (până la circa 2,5 m) sau înzestrate cu flamuri au fost lănci655. Orice
flamură nu numai că nu merita să fie montată la o armă pregătită a fi aruncată, dar risca să şi devieze
traseul ei de zbor, către prezumtiva ţintă. Pentru lăncile de turnir, am menţionat deja mărturiile icono
grafice de pe altarul din Băgaciu (Mureş). Mulţimea scuturilor cu tăieturi pentru aşezarea lăncii ne arată
folosirea lor sprijinită. Contrar acestei situaţii, constatăm cu uşurinţă că nu prea există suliţe pictate.
Lancea fiind o armă de ocazie (luptă, turnir), cu multe posibilităţi de pierdere sau distrugere, nu
s-a investit decât rar în decorarea sa. Merită întreaga atenţie un vârf recuperat de la locul bătăliei de la
Câmpul Pâinii (1479)656. Dar, şi asemenea piese au existat, folosindu-se prototipuri care porneau din
„Sfânta Lance“, conservată în Imperiul german, despre care mitologia spunea că aparţinuse soldatului
care curmase definitiv suferinţele lui Hrist pe cruce. Lemnul ei pare pictat destul de des în spirală. Un
obicei funerar, consemnat cu prilejul îngropăciunii lui Cristofor Bâtori (1583), a prevăzut o rupere de
lance în biserică657. Nu avem informaţii despre vechimea acestuia.
Nu se poate evita rostul festiv şi decorativ, pe care anume lănci l-au avut în permanenţă. Din lotul
de cinci vârfuri pe care le distingem în Purtarea crucii, de la Dupuş, trei sunt banale, una este o halebardă,
dar a cincea prezintă modelajul unei adevărate flori de crin, al cărei nume a fost acela de spetum658.
Braşovenii au notat că au dat în dar, în 1530, o lance de zece aspri659. Dacă citim că, în 1543, bistriţenii au
oferit lui vodă Rareş o „suliţă”660, nu putem instantaneu accepta că ea să fi fost de o calitate ordinară (un
fier simplu, triunghiular sau foliform, menit să penetreze prin împungere). Prin aceste consideraţii punem
ajunge în faţa lăncii „de ceremonie”661. Adevărul este doar acela că aflată în repaos, ţinută pe verticală de
către gărzi şi cu micuţa banieră de lângă vârf, orice lance oferă un spectacol mai bine remarcat şi impre
sionant decât oricare altă armă. Lancea a fost mereu cel mai potrivit suport pentru a susţine un stindard.
Nu se putea accepta fără călirea particulară a vârfului. Faptul poate explica confecţia tot de către
făurarii de spade, cum rezultă din alte orizonturi geografice662, nu şi la noi, unde asemenea informaţii
lipsesc cu totul. Aceasta nu înseamnă însă că nu se divide esenţial măcar în două tipuri funcţionale, care
îi determină şi formele majore. Lancea de cavalerie a fost o piesă grea, cu rost de izbire şi penetrare. In
prima situaţie, un adversar identic înarmat putea fi scos din luptă prin simpla sa răsturnare din şa. Să ne
imaginăm doar bolţul de arbaletă ca apoi să-l supradimensionăm, de circa zece ori. Acel vârf trebuia să fie
potrivit pentm a răzbate prin scuturi, plăci de armură sau cămăşi de zale. Efectele sale erau mărite prin
viteza realizată din goana calului. Un vârf special, lucrat în trei muchii, a fost semnalat în Moldova, fără să
i se acorde atenţia cuvenită663. Oricare altă formă, mai puţin solidă, poate fi vizibilă în alte feluri de luptă,
pentru pedestraşi ori împotriva lor, fără protecţie serioasă de armuri.
655 Este aproape de neimaginat să pui flamură pe o armă destinată aruncării (cum credea C. M. Vlădescu, Arme albe şi
armurii folosite de ostile române in secolul al XVI-lea, în Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară, 7—8, 1974—1975,
P-151).
656 C. I. Popa, Valea Cugirului din Preistorie până in zorii Epocii Moderne. Cluj-Napoca, 2011, p. 540, fig. 85.
657 A. Veress, Documente istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. II. Bucureşti, 1930, p. 249. Comentarii stricte
la gest, la O. Cristea, Glasul lăncilor: pe marginea unui gest de putere al lui Bogdan al III-lea (1509), în Analele Putnei, X, nr. 1,
2014, p. 212. Dar, trebuie să facem şi conexiunea cu un gest asemănător, de rupere a lăncilor purtătoare de flamuri, cu prilejul
depunerii jurământului lui Ştefan cel Mare, de la Colomeea (1485), ca semn a supunerii vasalice. Vezi Şt. S. Gorovei, Maria
Magdalena Szekely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare. Putna, 2005, p. 228.
658 Kalmâr J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 48, fig. 76.
660 C. M. Vlădescu, Arme albe şi armurifolosite de ostile române in secolul al XVI-lea, în Studii şi Materiale de Muzeografie şi
Istorie Militară, 7-8,1974-1975, p. 151. Termenul este al autorului român, nefiind sigur dacă el identifica corect tipul de armă.
661 Istoria militară a poporului român. II. Bucureşti, 1986, p. 62. Enunţată în asemenea manieră încât s-ar putea trage
concluzia că ar fi fost sinonimă cu cea de turnir („de ceremonie sau pentru turnir”).
662 A. Nowakowski,vf77»j' and armour in the medieval teutonic order's state in Prussia. Eodz, 1994, p. 95.
663 A. Paragină, Habitatul medieval la curbura exterioară a Carpaţilor in secolele X-XV. Brăila, 2002, pl. LI/9.
Aproape că nu mai există decât vârfuri cu tub de înmănuşare, din care, ne dezvăluie iconografia,
se puteau face prelungiri de benzi de metal (de exemplu, la Hălchiu), care întăreau suplimentar unitatea
cu hampa. Pentru că, întotdeauna, punctul de vulnerabilitate al armei era cel în care se isprăvea metalul.
Intr-o singură mărturie iconografică (Leliceni, 1510) descoperim pe tubulatura unui vârf şi punctul de
fixare a cuiului de lemnul mânerului.
Suntem de părere că nu ar trebui să exagerăm brodind pe seama formei concrete a metalelor. Cel
puţin aici, iconografia pare neputincioasă, pentru că exagerează, ca şi în cazul vârfurilor de săgeţi, valenţa
lor estetică. Am înregistrat vârfuri cu forme romboidale (altarul de la Dupuş, 1475/1485), foliculare, mai
lungi ori mai scurte, dar şi cu secţiuni prismatice, pornite de la baze pătrate sau triunghiulare. Un tip
particular este prins pe fresca de la Şmig, în Martirul Sf. Petru: tubulatura prinderii hampei se prelun
geşte în vârful de fier. Descoperiri aproximativ contemporane indică piese foliculare, cu sau fără nervuri
mediane (cetăţile de la Piatra Craivii, Tăuţi) ori romboidale (Stremţ)664. Din păcate, nu ştim ce ascundea
termenul de „lance husita‘, întrebuinţat la apărarea Sibiului665. Lemnul folosit care apare menţionat cel
mai des pentru ele, la mijloc de secol XVI, ar fi cel de frasin.
Din aceeaşi lance s-a dezvoltat vârful pentru turnir, al cărui impact letal era diminuat prin acope
rirea ascuţişului ori modificarea sa666. In alte teritorii, colecţiile ori descoperirile arheologice dezvăluie
existenţa vârfurilor speciale667. Lângă tuburile de înmănuşare, ascuţişul putea fi acolo bont. In alte cazuri,
la turnire se puteau înţepa bile protectoare pe lănci „active". Aceleaşi vârfuri cu bile pot trăda şi arme
folosite pentru gardă şi paradă.
De asemenea, apărătoarele de mână (rondase?) de pe lănci, ar fi şi ele imposibil de exclus din
utilitate. Deşi apar stăruitor reprezentate, se pare că nu au lăsat urme arheologice. Nici călcâiele de lance
nu au lipsit, cu toate că sunt, procentual, mult mai rar recuperate decât vârfurile; ori, poate, nu pot fi
recunoscute ca atare.
O altă lance specială este cea dotată cu opritor, adică o bară transversală, montată de obicei la
baza vârfului folicular sau piramidal, al părţii active. Să ne referim doar la reprezentarea ei desluşită, pe
o scenă cu Arma Christi, din biserica Sighişoarei, dată în anul 1483. Dotarea suplimentară nu avea un
rost decorativ, ci exact pe cel cu care l-am şi numit. Respectiv stopa pătrunderea ei prin adversar, uman
ori animal, mai departe, de-a lungul hampei. Era evitată astfel apropierea periculoasă a celui rănit, de
posesorul lăncii. Ar fi eronat să ne imaginăm că era folosibilă doar de către pedestraşi. Varianta acestei
arme este vizibilă pictată la Hălchiu (1515/1518) şi Jimbor (1520/1525), unde bara a fost înlocuită cu o
întreagă placă circulară. O vedem adesea utilizată la vânători de animale mari (urşi şi mistreţi). Tocmai
din acest motiv a şi fost desemnată drept „lance de urs”668, „lance de mistreţ" ori pur şi simplu lance de
vânătoare669. Când transversala a primit lame, atunci arma s-a metamorfozat în „partizană’ 6'°.
Probabil că cel mai frecvent termen latin utilizat pentru suliţă ar fi acela de cuspis. Un criteriu serios
de identificare ar fi, cum am notat deja, cel al utilizatorilor. Ambiguitatea destinaţiei sale a fost mereu
”672
prezentă chiar şi în cele maii noi lucrări despre armament671. Avem şi cazul în care, prin „suliţa cu cârlig
664 Gh. Anghel, D. Berciu, Cetăţi din sud-vestul Transilvaniei. Bucureşti, 1968, p. 26, fig. 13; 31, fîg. 16/2,8; 40.
665 C. M. Vlădescu, Arme albe şi armurifolosite de ostile române in secolul alXVI-lea, în Studii şi Materiale de Muzeografie şi
666 Vârfuri speciale pentru lănci de turnir, la H. Seitz, Ein vjaffenhistorisches Hanbuch. Blankwaffen I. Geschichte und
Typpenentwicklung im europâischen Kulturbereich. Von der prăhistoriscben Zeit bis zum Ende des 16 Jarhunderts. Wiirzburg, 1965,
p. 235, Abb. 153.
667 Kalmâr J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 49, fig, 79.
668 în niciun caz nu este „lance urs“ (Beren Spies, 1562), cum se traduce în Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt. IX.
Braşov, 1999, p. 270.
669 Vezi şi Kalmâr J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 121-122.
670 Ibidem, p. 47, fig. 73.
671 „suliţa se putea şi arunca”. Vezi B.-P. Halic, Pace şi război în Ţara Românească in secolele XII'—XVI. Bucureşti, 2003, p. 27j.
672 Istoria militară a poporului român. II. Bucureşti, 1986, p. 61-62. Dar şi aici „pe lângă împuns, suliţele erau folosite şi la
aruncat”; „suliţe cu coadă lungă”. în descrierea particulară, este evident că autorii nu pot deosebi cele două tipuri.
nu se descrie nimic altceva decât o cange folosită şi în pădurărit (ţapină), şi în navigaţie (pentru abordare
şi ancorare). Confecţionarea rapidă a unei arme dotată cu un vârf dădea însă numai o simplă ţepuşă673.
Pentru oricare luptător, aruncarea ei din mâini ar fi condus la dezarmare ori la restrângerea drastică a
capacităţii sale de luptă, până la obligaţia de a se retrage complet din ea.
Când se află mai multe vârfuri într-un singur sit de tipul unei mici fortificaţii greu accesibile
(Bistra Mureşului)674, am putea avea convingerea că au fost arme pentru aruncat, nu lănci. O informaţie
strecurată într-un act de la 1455 merită a fi aici rediscutată. Ea se referă la o comandă de 200 de amenta
wlgo ideg7S. Ea se bazează pe o traducere din latina clasică, prin care a rezultat înţelesul următor: „curea
de piele aplicată la mijlocul suliţei, în care se vârau degetele pentru ca, prin rotire în jurul axului, să fie
aruncată cu forţa”676. Traducătorii acestei variante probabil că nu au experimentat vreodată ce rost ar avea
un asemenea artificiu şi de ce anume ar fi fost nevoie de importarea sa. După toate semnele, nu este vorba
despre vreo relaţie cu suliţa noastră, ci pur şi simplu despre nişte corzi de arc ori curele de praştie. Dar,
prin acest comentariu nu am putea trece mai departe, pentru că, tot suliţele s-au înzestrat cu atribute care
le-au departajat în arsenalul oraşelor. Acolo vom descoperi „suliţe de mână" (Sibiu, 1492), „suliţe de atac“
şi „suliţe scurte şi puternice" (Sibiu, 1575). Intre cele două repere cronologice, numărul lor a înregistrat o
scădere. O altă observaţie ar fi aceea că braşovenii nu le-au utilizat.
Buzduganul a trecut treptat către simbolistica unui sceptru, cum şi fusese la originea sa asiatică,
purtat de către un comandant sau înalt demnitar politic. Ideea s-a confirmat de cele mai noi reluări.
Probabil că se va putea scrie mai mult despre o translaţie a sa din utilitatea războinicilor de vârf, în aceea
a pedestraşilor. Ca forme tipice sunt capetele de dimensiune relativ mică, dotate cu vârfuri piramidale,
turnate din bronz, de obicei în trei registre din jurul tubului de înmănuşare. Apare doar în Europa
Răsăriteană, probabil din secolul XII, dispărând deja la sfârşitul secolului următor677. Seria din România
a fost discutată pe baza unor piese aglomerate în Muzeul Unirii din Alba Iulia678. Aproape imediat, alte
descoperiri au fost asociate, din depozite din alte părţi (Lugoj, Aiud, Sibiu). Nici descoperirile arheologice
nu au întârziat. Descoperirea unui negativ de turnare, din lut, piese folositor doar la o singură realizare, pe
teritoriul abaţiei benedictine de la Bizere (Frumuşeni, Arad), indică un aşteptat, dar încă neatestat loc de
producţie. In secolele XII—XIII, numai tehnologii bisericii erau capabili să toarne bronzul.
Din secolul XIV începe diversificarea sa formală, în paralel cu abandonarea vechilor tipuri stelate.
Bronzul nu a mai fost utilizat decât mult mai rar. Exegeza i-a spus, spre deosebire de multe alte arme,
numai lui că ar fi „gotic”679. în anul 1453, un locuitor de la Cluj (Andrei Bwzoganus) pare specializat în
fabricarea sa680. „Dicţionarul" de la Bistriţa îl poziţionează într-o ierarhie relativă de importanţă, după
cuţitul de luptă681. La finele secolului XVI, au fost menţionate exemplare din argint aurit682. în comerţul
673 Chiar nu putem înţelege cum „ţeapa" a ajuns între „piesele onorabile ale scutului" în heraldica românească (Dicţionar
al ştiinţelor speciale ale istoriei. Arhivistică, cronologie, diplomatică, genealogie, heraldică, paleografie, sigilografie. Bucureşti, 1982,
p. 233).
674 Z. Gyorh, Medieval weaponsfrom Bistra Mureşului, în Marisia, XXXIV-XXXV, 2014-2015, p. 119.
60 Documenta Romaniae Historica. D. I. Bucureşti, 1977, p. 439-440.
6/6 G. Guţu, Dicţionar latin-romăn. Bucureşti, 1983, p. 76, sub voce; D. Şesan, Glosar de cuvinte rare şi uitate. Bucureşti, 2012,
p. 67, sub voce.
677 Ultima sinteză a descoperirilor la A. Măesalu, A rare macehead from the vilage of Tammerkula, Hargla parish, în
Archeoloogilised vălitoodEestis/Archaeologicalfieldwork in Estonia,Taliinn, 2009 [2010], p. 142.
678 N. M. Simina, Gh. Anghel, Capetele de buzdugan din colecţia Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia, în Arheologia
Medievală, II, 1999, p. 170-171. La acest studiu, s-au mai adăugat câteva piese răzleţe. Vezi R. Pinca, Capete de buzdugan din
colecţia Muzeului din Lugoj, în Banatica, 16/1,2003, p. 333-338; Anca Niţoi, Arme si armuri în colecţiile Muzeului Brukenthal.
Sibiu, 2007, p. 52-54.
680 Szabo K.,A kolozsvări magyarpolgărok osszeirăsa 1453-ban, în Tortenelmi Târ, 1882, p. 71-74.
681 Finâly R,A beszterczei szoszedet. Latin-magyar nyelvemlek a XV. szăzadbol, în Ertekeszesek a MIA nyelv- es szeptudomănyi
osztălya kore'bol. Budapest, 16,1897, p. 15.
Braşovului a fost singura armă care figura aparte, fără să ştim care erau diferenţele unei arme forjate în
Orient, şi cea deja cu nume desemnat. Menţionarea unui preţ de patru florini, la un buzdugan aflat în
conţinutul aceluiaşi comerţ683, nu ne ajută prea mult. In schimb, este aproape unică o menţionare despre
o „taşcă" (?) a buzduganului lui Mihnea Vodă, din 1509684.
Un asemenea buzdugan ţine în mână cavalerul de la vechea clopotniţă a bisericii parohiale din Baia
Mare. Pictat la Chimindia (Hunedoara), la început de secol XV, Sf. Rege Ştefan are deja un buzdugan cu
lamele, pe post de sceptru. Pe singurul panou de lemn autentic, dinspre anul 1500, păstrat de la biserica
din Gogan (Mureş), presupusul David, îl termina pe doborâtul Goliat, cu un buzdugan similar. Doi
cavaleri pedeştri (scutieri?), înarmaţi şi cu lănci cu fanioane, apar la finele secolului XV, pe o cahlă de la
Sibiu. Posedăm însă şi o reprezentare particulară, pe un câmp de cahlă recoltată din Cristurul Secuiesc685.
Seria din pictură este exemplificată şi printr-un mânuitor de pe altarul din Dupuş (1475/1485) şi de un
ins obscur de la Râşnov (1500). Personajul care ilustrează stema Feldioarei (1485/1495), pictat pe altar,
deţine o armă identică, tot aşa cum şi un scut de pe o consolă reliefată din biserica de la Ioneşti (Braşov).
Exact din acelaşi soi, arma s-a aşezat şi în pictura Voroneţului (Suceava), de la începutul secolului XVI,
în mâna unor tirani prigonitori de sfinţi.
Cel mai frecvent model va deveni tipul cu lamele, formă care îngăduia fabricarea şi repararea sa pe
bucăţi. O serie de piese conservate la Muzeul Naţional din Budapesta686 indică ceea ce era circulat în epocă
ca formulă estetică de vârf. Ele imită perfect formele unor fiale din marea arhitectură. Erau adevărate
buzdugane cavalereşti (Fauskolben)bZ1. Dar o piesă fragmentară, de aceeaşi factură, este conservată în
muzeul din Bistriţa. Imediat trebuie pusă alături şi cea din Muzeul Judeţean Neamţ, aşa încât se poate
deduce că seria lor nu a fost tocmai restrânsă. Un buzdugan arheologic, mult mai simplu, de la Piatra
Craivii (Alba) şi-a păstrat o singură lamă688. Alte piese arheologice similare au fost descoperite la Sibiu689,
Timişoara690 şi Tauţ (Arad)691.
Ca derivat, bicul de luptă, cu măciulii de metal la capetele unor fire legate de mâner (vizibil la
Cincu), nu a fost deloc frecvent, poate şi prin felul greu controlabil al loviturii cu asemenea instrument.
Despre el se admite că ar fi fost răspândit de către husiţi. S-ar putea să fi fost vorba despre o obscură
utilitate a buzduganului ca armă de aruncare, combinată cu ideea recuperării sale. Menţionarea unor
ciomege ferecate (baculisferreis) cu care au fost pedepsiţi recalcitranţii secui în ultimul sfert de secol XV692
ar putea să ascundă una dintre armele deja menţionate.
La fel de banală ar fi utilitatea securii de luptă. Este cazul să discernem mereu între toporul tăietor
de lemne, dar şi arma ancestrală cu aceeaşi formă, cam la fel de lată693. Este adevărat, datorită eficienţei, cea
683 A.-O. Fărcaş, Maces in medieval Transylvania between the thirteenth andsixteentb centuries. MA Thesis CEU. Budapest,
2016, p. 21, citându-1 pe I. M. Ţiplic; ambii fără indicarea sursei primare.
684 G. Tocilescu, 534 de documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova, privitoare la legăturile cu Ardealul,
1346—1603, din arhivele oraşelor Braşov şi Bistriţa, in text original slav însoţite de traducere românească. Bucureşti, 1931, nr. 4/2,
p. 482.
685
Benko E., Szekely A., Kozepkori udvarhăz es nemesseg a Szekelyffldon. Budapest, 2008, p. 2/1, fig. 134.
686 Kalmâr J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 22, fig. 10. O piesă cu identitate mai precisă: MNM, lsz. 54.1898.
Semnalarea aparţine Măriei Roşu.

687 H. Seitz, Ein waffenhistorisches Hanbuch. Blankwaffen I. Geschichte und Typpenentwicklung im europăischen Kulturbereich.
Von derprăhistorischen Zeit bis zum Ende des 16 Jarhunderts. Wiirzburg, 1965, p. 405-406, Abb. 310/A-D—311.
688
Gh. Anghel, D. Berciu, Cetăţi din sud-vestul Transilvaniei. Bucureşti, 1968, p. 19, fig. 9.
689
A. Istrate, [Sibiu.] Piaţa Mare. Cercetări arheologice. Alba Iulia, 2007, p. 239, pl. 116/10.
690
F. Draşoveanu et alii, Timişoara in amurgul Evului Mediu. Timişoara, 2007, p. 149-150.
691 Anca Niţoi, F. Mărginean, G. P. Hurezan, Medieval and Early Modem military items discovered in the village ofTauţi
(Arad county, Western Romania), în Ziridava. Studia archaeologica, 26/1,2012, p. 152,161, pl. 5/1.
692 Szekely okleveltăr. I. (1211-1519). Kolozsvâr, 1872, p. 276.
b93 H. Seitz, Ein waffe?ihistorisches Hanbuch. Blankwaffen I. Geschichte und Typpenentwicklung im europăischen Kulturbereich.
Von der prăhistorischen Zeit bis zum Ende des 16 Jarhunderts. Wiirzburg, 1965, p. 237-243. Un studiu special, care se bazează
numai pe eficienţa lamei, vezi la I. E. Emandi, Cercetări privind uneltele de tăiat de pe teritoriul României in perioada secolelor
IX—XVII, în voi. Istoria civilizaţiei. II. Sibiu, 1981, p. 19-65.
532 ♦ Castelul şî spada
din urmă nu scapă şi de utilizarea dulgherului sau a măcelarului. Diferenţa nu se observa la metal, ci doar
la lungimea cozii. I se mai poate dedica numele de „bardă”694. Dacă nu ar fi fost atârnată la brâu, la oşteni
care însoţesc Drumul crucii ori participă la prinderea lui Isus, pictaţi la Dupuş (1475/1485) şi Roadeş
(1525), nu am fi socotit că ar fi vorba despre o armă. Mai sensibil, artistul de la Şoroştin (1515/1520) o
prezintă în acelaşi loc, dar cu un modelaj de-a dreptul artistic şi cu spin în partea opusă lamei. Vom aminti
şi un exemplar pictat la Fişer (1520), cu modelaj complicat, care oferă detaliul purtării sale la centură,
într-o gaică anume. Pe o cahlă de la Părhăuţi (Suceava), boierul nu a ezitat să-şi decoreze blazonul asumat
ori primit cine ştie cum, cu doi lei rampanţi având două mari securi de luptă încrucişate.Tot din Moldova,
de la Baia, provin exemplare pe care le putem clasifica în această categorie. Atât lama, cât şi manşonul
au fost stanţate cu câte trei semne695. De la început s-a remarcat calitatea deosebită a metalului din care
au fost realizate, comparativ cu alte securi mult mai mici ca dimensiuni. S-a mai observat că lama şi
manşonul au fost sudate după ce fuseseră călite separat. Observarea a mers mai departe, prin remarcarea
mărcilor de meşter faurar. Doar că ele sunt de două tipuri, pe fiecare parte din obiect şi se repetă de câte
i trei ori. Este mărturia indiscutabilă că au aparţinut la doi fierari diferiţi. Procesul operatoriu a fost realizat
nu pentru a sparge lemne, ci fier din coifiiri, armuri, zale ori scuturi. In Timişoara au fost descoperite
;
deopotrivă, două lame diferite, alături de un baltag ornamentat696.
Putem obţine o proprietate individuală superioară numai dacă o descoperim ornată prin decuparea
lamei (pictura de la Dârjiu şi Biertan) şi stanţată de un meşter (Chioar, Maramureş)697, ori dintr-un metal
capabil să taie/zdrobească alt metal, fără să fie asimetrică faţă de manşonul de prindere al mânerului. Fie
că a fost secure autentică, fie că a ajuns lamă de halebardă, calitatea le-a fost conferită tocmai prin marcare.
Dezvoltarea cefei, opusă lamei, este şi ea un bun argument pentru îndepărtarea sa de forma uneltelor. Am
văzut citarea ei frecventă, ca armă de utilitate. Sf. Ladislau a făcut din ea o armă şi mai onorabilă decât
chiar fusese înainte vreme. Iniţial, dimensiunile ei economice reflectau precaritatea însăşi a fierului de
confecţie. Nu a rivalizat niciodată serios cu alte arme purtate de către nobili, chiar în condiţiile în care era
socotită o armă simbolică, cu care unul dintre sfinţii patroni ai regatului se luptase cu păgânii.
Păstrându-se profilul de la extremitatea activă a securii de luptă, a rezultat o armă nouă, care este
halebarda de aruncare. Folosirea ei se baza pe un zbor de morişcă şi pe şansa a trei colţi de a se înfige
într-o ţintă duşmană. Natural, o dexteritate de aruncare se putea obţine în urma unui antrenament special,
■ probabil asemănător cu aruncarea cuţitului. S-a utilizat din epoca merovingiană (secolele V-VIII). Se şi
intitula franciska, legată fiind de germanicii care au dat consistenţă unei părţi a noii lumi post-romane.
Au folosit-o nu numai francii, ci şi burgunzi, longobarzi sau goţi. Saxonii o folosiseră la Hastings,
împotriva normanzilor (secolul XI). In terminologia germană a fost recunoscută sub numele de Wurfbeil,
Wurfhacke, Werfbarten. A revenit puternic din secolul XIV, ca armă din dotarea infanteriei, folosită din a
doua jumătate a secolului XV. O serie de surse scrise o amintesc şi sub numele de „securea maghiară de
aruncare4*. In Ungaria se află în muzeele din Budapesta, Gyor şi Ozora, în Slovacia, la Kosice, Austria, la
Kreuzenstein, Germania, la Miinchen698. Bibliografia mai nouă ar avea şansa de a reuni şi alte descoperiri.
Dacă piesa pictată pe altarul din Jimbor (1520/1525), în scena învierii, ar putea reprezenta şi un capăt de
halebardă ruptă, în schimb, securea aflată în fosta expoziţie de bază a Muzeului Bucovinei, din Suceava,
este una dintre puţinele vizibile în România.
O situaţie mult mai clară a avut-o securea cu două tăişuri (bipennis)m. Se menţionează explicit
în secolul XIV, ca în secolul următor să fie mai degrabă rară. în 1538, primarul Sighişoarei a ajuns la
694 Kalmâr J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 27-29.

695 Eugenia Neamţu, V. Neamţu, Stela Cheptea, Oraşul medieval Baia in secolele XTV—XVU. II. Iaşi, 1984, p. 126-128,
; fig. 45/4.
696 Zsuzsanna Kopeczny, Obiecte din metal, în voi. Timişoara in amurgul Evului Mediu. Rezultatele cercetărilor arheologice
preventive din centrul istoric. Timişoara, 2007, p. 149,154, fig! 89/3; 153,157, fig. 90/9,10.
697 C. Kacso, Mărturii arheologice. Baia Mare, 2004, pl. CV.
699 Deşi numele latin este cât se poate de clar (bipennis), autorii Glosar de latină medievală a documentelor care ilustrează
istoria Transilvaniei. 1/1. A-B. Cluj-Napoca, 2003, p. 261, sub voce, o expediază simplu în categoria „barda‘.
regele Ioan I Szapolya plângându-se că provincia lui se umplea, printre altele, de topoare cu două tăişuri
(secures bipennes)700. In afara topoarelor utilizate de către pietrari, care au asemenea structură vizibilă, nu
cunoaştem utilitatea acestor piese ca instrumente de luptă.
Nu acelaşi lucru se poate scrie însă despre baltag sau tesac, a cărui formă restrânsă o facea uşor
portabilă ori chiar elegantă. I s-a mai spus „toporişca', dar a fost asociată nejustificat cu un fel de însemn
al „oamenilor pădurilor”701. In toate cazurile de mărime, apariţia ornamentaţiilor pe lame ar putea indica
destinul diferit faţă de o unealtă de dulgher sau măcelar'02. Mai ciudat este că numele prim este de origine
turcă şi pare a se lega cel mai devreme de secolul XVI703. La fel de particulară este prezenţa unei alte
arme care, în limba maghiară, se numeşte „topor”704, fără a i se fi stabilit vreo relaţie cu instrumentul ori
utilitatea românească.
Faptul că numismatica medievală tardivă îl reprezintă pe Sf. Ladislau cu o halebardă dovedeşte care
a fost istoria sa. Trecerea către folosirea ei mai extinsă s-a produs tocmai în ultimele decenii ale secolului
XV. Extracţia sa din secure este trădată de reprezentările iconografice în care i s-a scurtat exagerat mânerul
(Sf. Ladislau, pe o cheie de boltă de la Mediaş). O variantă superbă, cu gravuri, descoperită la Suceava,
indică o clară piesă de import, care numai luptelor nu a fost destinată, ci tot unor oşteni de pază705. In
Transilvania, descoperiri arheologice certe sunt puţine'06.
Nici că se putea altfel, pentru că halebarda a fost inventată şi utilizată mereu drept o armă de
pedestrime, nu de cavaleri şi cavalerie. Nu trebuie să ne lăsăm amăgiţi dacă, spre 1500, Sf. Ladislau a fost
curent înfăţişat doar cu o halebardă cu coadă lungă, chiar călare fiind. Era o „poză", pentru că realitatea
şi greutatea armei contrazice manevrările de acest soi. Un alt „cavaler pedestru", în armură completă faţă
de toate personajele care-1 înconjoară, o poartă în scena martirului Sf. Petru, de la Hălchiu (1515/1518).
Nu avem studii speciale care să confirme că un asemenea raport ar fi caracterizat dotarea trupelor, contrar
situaţiei din Boemia, dar similar cu cea din Polonia. In afara războiului, arma a rămas un foarte arătos
artificiu de paradă, în mâna unor gărzi.
Un model aparte se conservă în muzeul din Cluj-Napoca („ghizarmă”), cu analogii perfecte din
secolele XV-XVI. Nu are niciun rost să avansăm în numirea sau descrierea altor tipuri de halebarde,
determinate de configuraţia lor terminală (glefa, coasa de asediu, cusa, runca etc.) pentru că au fost
rare ori folosirea lor nu este sigură în intervalul de care ne ocupăm. Varietatea formelor, bine tratată de
lucrări de specialitate, ne împiedică însă să acceptăm ideea unui „tip moldovenesc" sugerat din prea mult
zel patriotic707.
'°° Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt. IX. Braşov, 1999, p. 170—171, nr. 83.
701 I. I. Solcanu, Artă şi societate românească (sec. XIV-XVIII). Bucureşti, 2002, p. 49. Autorul exagerează şi mai mult,
menţionând „bărdiţele** (după I. E. Emandi) care trebuie să fi fost miniaturizarea unei barde, la rândul ei o reducţiune după o
secure... Deşi socoteşte barda o unealtă de tâmplar, toate exemplele citate provin din obiective militare din Moldova (Ibidem,
p-50).
702 O analiză interesantă la Zdenka Mechurovâ, Vybijene omamenty na stfedovekych sekerâch, în Archaeologia Historica, 38/2,
2013, p. 619-630.
704 Ibidem, p. 37-39.
705 C. M. Vlădescu, Tipuri de arme albe şi armurifolosite de ostile române in a doua jumătate a secolului al XV-lea, în Studii
şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară, 6,1973, p. 63-65. Pentru arme similare, tot din Moldova, vezi Idem, Arme albe
şi armurifolosite de ostile române in secolul al XVI-lea, în Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară, 7-8, 1974-1975,
p. 159-160.
706 Opinăm că fragmentul publicat din Timişoara (Zsuzsanna Kopeczny, Obiecte din metal, în voi. Timişoara in amurgul
Evului Mediu. Rezultatele cercetărilor arheologice preventive din centrul istoric. Timişoara, 2007, p. 150,154, fig. 89/4) este unul
provenit de la un cosor de vie.
şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară, 6, 1973, p. 63, fig. 7; 1.1. Solcanu, Artă şi societate românească (sec. XIV-XVIII).
Bucureşti, 2002, p. 107. în voi. Istoria militară a poporului român. II. Bucureşti, 1986, p. 60, a devenit „un model de halebardă
considerat tipic românesc*.
Ciocanul de luptă cu cioc de şoim a fost şi el o prezenţă, care a devenit mai vizibil numai din secolul
XVI708.0 descoperire recentă, de la Timişoara, ne-a pus în faţa unui exemplar ornat cu inserţii din aur709.
Cuţitul de luptă a trecut prin propria sa istorie, până să ajungă la pumnalul care miniaturizează spada.
Primul are norocul de a fi documentat în paralel, iconografic şi arheologic. Linia de demarcaţie dintre cuţitul
utilitar şi cel de vânătoare/luptă a fost mereu destul de relativă. Singurele elemente care marchează destinul
social al unor piese ar fi calitatea metalului şi înzestrarea mânerului710. In Austria sfârşitului de secol XV, se
numeşte Tilintz un cuţit lung711. în limba engleză se foloseşte pentru el termenul defalchion, iar semnalările
sale merg până în Polonia712. în pictura Ecce homo de la Fişer (1520), există o asemenea cuţitoaie, fără gardă.
Personajul purtător nu are nimic dintr-un reprezentant al elitei, aşa că am putea bănui că s-a dorit înzes
trarea sa cu mult căutatul „cuţit ţărănesc4. Să mai adăugăm şi contextul de descoperire, relevat pentru lamele
din cetatea Piatra Craivii (Alba)713. Nu avem nicio siguranţă că ar avea vreun raport cu lamele detectate
nonarheologic, de la noi, cu cea mai mare colecţie constituită recent în Muzeul Municipal din Mediaş.
Toate au fost înzestrate, la limita dintre lame şi mânere, cu câte un soi de buton transversal, uneori cu profil
ornamentat, destinat probabil să oprească înaintarea exagerată a lui în teacă.
L-am văzut menţionat în preţiosul dicţionar de la Bistriţa, dar acoperirea sa concretă nu îi este
stabilită. Interesant este că a existat şi „cuţitarul44 (.siccarius), tradus forţat din maghiară, cu echivalentul lui
„înţepător”714. Un termen nou, din prima jumătate a veacului XVI, introduce un hanchaar argintat'15. Este
viitorul hanger. La fel ca şi alte arme cu mânere şi lame, şi ele au fost argintate sau aurite716.
Tocmai calitatea şi preocuparea de a-1 purta au arătat faptul că era apreciat la mai toate nivelurile
de înzestrare. L-a însoţit o teacă specială, cu rame de fier, care pare să fi dispărut odată cu o variantă
mai veche, probabil în primele decenii ale secolului XV717. După acelaşi reper, pumnalul (bicellus)
a fost amintit ca o armă comună, obligatorie pentru arcaşii călări718, dar reglementările tardive nici
nu-1 mai amintesc, socotindu-se probabil că era prea banal şi firesc a se mai face referiri la el. Arma
a fost urmărită deja în mod particular în izvoare scrise719, însă nu neapărat în forme şi cronologie'20.
/08 H. Seitz, Ein waffenhistoriscbes Hanbuch. Blankwaffen I. Geschichte undTyppenentwicklung im europăischen Kulturbereich.
Von der prăbistorischen Zeit bis zum Ende des 16 Jarbunderts. Wiirzburg, 1965, p. 409-411; Kalmâr J., Regi magyar fegyverek.
Budapest, 1971, p. 34-35; C. M. Vlădescu, Tipuri de arme albe şi armurifolosite de ostile române in a doua jumătate a secolului al
XV-lea, în Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară, 6,1973, p. 62.
'°9 Adresăm mulţumiri Danielei Tănase pentru împărtăşirea acestei informaţii.
710 Până la identificarea aşa numitelor cuţite „de Stiria“,- germane, în general, s-au socotit şi ele, în mod eronat, a aparţine
tot armelor. Vezi exemplele lui C. M. Vlădescu, Tipuri de arme albe şi armurifolosite de ostile române in a douajumătate a secolului
al XV-lea, în Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară, 6,1973, p. 70; Idem,Arme albe şi armurifolosite de ostile române
în secolul alXVI-lea, în Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară, 7-8,1974-1975, p. 165-166.
711 H. Knittler, Qualitătsvorscbriften in Handswerkordnungen des Mittelalters und der Neuzeit (dargestellt an osterreichischen
Beispielen), în MediumAevum Quotidianum, 45,2002, p. 16.
712 O. Lawrynovicz, P. Strzyz, Late medievalfalchionfrom Siarzewo nearly Chiechocinek, în Acta Militaria Mediaevalia, XI,
2015, p. 244-245.
713 Gh. Anghel, D. Berciu, Cetăţi din sud-vestulTransilvaniei. Bucureşti, 1968, p. 16, fîg. 8. Lame similare pot fi văzute şi la
Kalmâr J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 118, fîg. 204-205.
714 Finâly F.,A beszterczei szoszedet. Latin-magyar nyelvemlek a XV. szăzadbol, în Ertekeszesek a MIA nyelv- es szeptudomănyi
osztălya korebol. Budapest, 16,1897, p. 15.
/1SI. Pataki, Domeniul Hunedoara la începutul secolului al XVI-lea. Studiu şi documente. Bucureşti, 1973, p. 273.
716 Vezi C. M. Vlădescu, Arme albe şi armurifolosite de ostile române in secolul al XVI-lea, în Studii şi Materiale de Muzeografie
şi Istorie Militară, 7-8,1974-1975, p. 166.
717 A. A. Rusu, Despre cuţitele de luptă din Transilvania medievală, în voi. Idem, Investigări ale culturii materiale medievale
din Transilvania. Cluj-Napoca, 2008, p. 86-110. Dar, discutându-le pe cele de la Caraşova, autorii dau de ştire că nu cunosc
bibliografia problemei şi nici nu ştiau dacă aveau de-a face cu o ustensilă (aşa este tratată) ori armă. Vezi S. Oţa, Liana Oţa,
Migdonia Georgescu, E. Popa, Piese de metal, os, sticlă şi piatră descoperite în cetatea de la Caraşova-Grad (corn. Caraşova, jud.
Caraş-Severin), în Materiale şi Cercetări Arheologice. S. N., VII, 2011, p. 87.
718 D. Prodan, Iobăgia in Transilvania in secolul al XVI-lea. I. Bucureşti, 1968, p. 149-150.
,19 Kubinyi A., Bicellus. Adatok egy kdzepkorifegyverfajta meghatărozâsahoz, în Budapest Regisegei, 23,1973, p. 189-192.
Vezi H. Seitz, Ein waffenhistoriscbes Hanbuch. Blankwaffen I. Geschichte undTyppenentwicklung im europăischen Kulturbereich.
Von derprăbistorischen Zeit bis zum Ende des 16 Jarbunderts. Wiirzburg, 1965, p. 198-220; p. 201-202, Abb. 128-129, tipologii.
Reglementările comerciale de la Buda (Ungaria) făceau diferenţe între piese străine şi produse locale,
adăugând totodată că mânerele îmbrăcate în piele erau mai „moderne" decât cele cu plăsele din corn.
Ar fi de ştiut că unul dintre cele mai interesante personaje de la mijlocul secolului XV, vicevoievodul
Nicolae de Ocna Sibiului, a avut pe stemă un braţ înarmat cu o variantă de pumnal, care ieşea dintr-o
coroană. Detalii nu se pot obţine pentru că respectivul însemn s-a păstrat precar doar pe urmele
sigiliului său.
Deja cu puţin înaintea secolului XV, a început pătrunderea pumnalului de tip dagger/Nierendoche721,
pe care am putea să-l numim şi în limba română „daga”722. înzestrat cu două tăişuri la lamă, mai prezintă
particularitatea de a avea garda marcată de volute sau chiar două discuri. Este prezent în iconografie
(Ighişu Nou, Mălâncrav şi Mediaş, 1420/1439), chiar în paralel cu figurarea cuţitului de luptă. Daga
medievală a dispărut şi ea în acelaşi veac XV, lăsând loc pumnalului în forma pe care au moştenit-o şi
uniformele de paradă ale ofiţerilor de marină ai ultimelor războaie ale secolului XX. Cu toate acestea,
uzanţa termenului este semnalată până la sfârşitul secolului XVI/23. Pumnalul clasic a pierdut particula
ritatea gărzii dagăi, revenind la forme asemănătoare celor de la lamele lungi, ori la simple delimitări cu
ori fără bare şi discuri. Este de recunoscut şi sub numele maghiar de hegyestod2*. Ca lungime, se putea
prezenta cu mult mai lung decât de lungimea unui antebraţ, adaptându-se, ca şi cuţitul ţărănesc de luptă,
mai multor exigenţe, decât unui tipar neschimbat.
Cele mai arătoase pumnale oferite de către iconografie provin din scena martiriului Sf. Petru, de
la Hălchiu (1515/1518) şi închinarea magilor de pe altarul de la Şmig (1515). întreaga armă trebuie să
fi avut în jur de 40 centimetri. Garda a fost confecţionată în profil semilunar, iar capătul mânerului s-a
modelat în acelaşi mod. Al doilea pumnal a avut garda constituită numai din protuberanţe circulare.
Mânerul s-a modelat în formă de pară şi s-a încheiat cu un buton sferic.
Formele de lame regăsite sunt diferite: şerpuite, zimţate, foarte înguste (tipul denumit de către
italieni misericordia, iar de germani Gnadendolch), „limbă de bou", cinquedea (ambele şi cu variante mari,
de forma spadelor, cu baza lamei de lăţimea pumnului şi cu foarte bune posibilităţi de decorare)'23. In
secolul XV, apare lângă gardă şi un inel de capturare şi smulgere a armei adversarului, respectiv o variantă
împrumutată de la artificiul gărzilor de spade şi săbii. Tot atunci, buterolele de teci pentru pumnale sunt
aproape neschimbate. Dar în secolul următor, se fac deja şi din argint'26.
Arcul s-a banalizat în urma arbaletei şi după răspândirea puştii, dar rolul său a rămas unul peren,
fiind ieftin şi relativ uşor de înlocuit. Se preţuia la o sută de denari în Clujul anului 1453'27. „Normativul"
din anul 1484 includea arcul cu un set nu mai mare de opt-nouă săgeţi, între dotaţiile individuale care
trebuie socotite acceptabile, adică în afara unor situaţii militare728. Când se solicita bistriţenilor, în anul
1511, arcuş manuales729, încă nu putem fi siguri dacă acelea însemnau variante simple, ori arbalete fără
cremalieră sau alt sistem de încărcare. Nesiguranţa rezidă din faptul că termenul apăruse deja cu o
jumătate de veac mai devreme730, iar contextul său de atunci, părea să excludă arma mai evoluată, tocmai
prin precizarea că nu ar fi fost o armă „mecanică". O notare din dreptul Sibiului anului 150/ menţionează
721 Studiul de referinţă la W.-R. Teegen, în ZeitschriftfurArchăologie des Mittelalter, 21,1993, p. 99.
722 Viollet Le Duc, Encyclopedie medievale. ll.Architecture et mobilier. Ed.Tours, 1996, p. 283-286.
723 C. M. Vlădescu, Arme albe si armuri folosite de ostile române in secolul al XVI-lea, în Studii şi Materiale de Muzeografie şi
Istorie Militară, 7-8,1974-1975, p. 165. Reprezentarea iconografică, din biserica de la Curtea de Argeş, a lui Neagoe Basarab,
este chiar un pumnal, nu o dagă.
724 Kalmăr J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 87.
725 Ibidem, p. 112-116. Vezi şi H. Seitz, Ein wajfenhistorisches Hanbuch. Blankwaffen I. Geschichte undTyppenentvuicklung im
europăiscben Kulturbereich. Von derprăhistorischen Zeit bis zum Ende des 16 Jarhunderts. Wiirzburg, 1965, p.
726 Monnaies etparures de Musee d’Histoire de la Moldavie de Iaşi. Edit. V. M. Butnariu. Iaşi, 2001, p. 66.
727 Pentru trei arcuri, 300 de denari. Kovăcs A., Kolozsvăr legregebbi szămaddskdnyverol (1453), în voi. Cluj - Kolozsvdr -
Klausenburg 700. Vdrostorteneti tanulmdnyok. Studii de istorie urbană. Kolozsvăr, 2018, p. 203.
728 Ukb. VII, p. 362-364.
729 Neumann T.,A Szapolyai csalddokleveltdra. I. Levelek es oklevelek (1458-1526). Budapest, 2012, p. 325.
730 1468: E. Hurmuzaki, N. Iorga, Documente privitoare la istoria Românilor. XV/l. Bucureşti, 1911, p. 69.
plata unui arcupari sive ballistario7*1, ceea ce ne încurcă destul în a şti ce tipuri de arme faureau. De la un
anume moment, dispare orice siguranţă dacă documentele scrise se referă anume la el, ori la arbaletă. Vom
vedea că nici nu avem o singură variantă „simplă", ci mai multe, la care ne-am putea duce cu gândul. Dintre
toate armele, are cele mai puţine elemente neperisabile, deci cu şanse restrânse de a fi semnalat arheologic732.
Pentru valenţa sa artistică a avut o istorie mai bogată. In iconografie apare repetat şi neschimbat
figurat pe filigrane de hârtie italiană din secolul XIV, în scene de martiraj de la Târnava (1485/1495),
Beia (1513) şi de pe peretele Turnului catolic din Biertan (Sibiu) ori într-o diplomă de nobilitate din anul
1522, în mâna unui centaur biped şi pe multe altele din vremea principatului. Albert Diirer a desenat în
1514 un „trofeu maghiar", în care arcul nu lipseşte733.
Arcul reflex, asiatic, a fost readus de turci şi tătarii târzii734, dar nu a mai prins rădăcini; cel puţin
aproape deloc la elitele sociale, unde s-a menţinut aproape doar pentru uzul vânătorii. Cea mai reuşită
prezentare pictată a sa este, poate, în scena de martir a Sf. Sebastian, de pe altarul de la Târnava (Sibiu).
Mijlocul, pentru prins cu mâna, este scurt, apoi braţele se arcuiesc şi se lăţesc spre punctul maxim al
curburilor. A fost pictat în două culori puternic contrastante, ca să ne sugereze asocierile materiale care
au condus la naşterea sa. Extremele libere lasă vizibile şi modalităţile de agăţare a corzilor, prin bucle.
Din păcate, pentru arcul lung, dintr-un singur lemn curbat, mult mai ţeapăn, aproape singurele
mărturii sunt cele iconografice. Sunt cele ale artei de tradiţie bizantină, în dotarea sfinţilor militari.
Avem însă şi o pictură unică în felul ei, la Chichiş (Covasna), unde într-o întreagă scenă care reprezintă
începutul ciclului dedicat Sf. Ladislau, la punctul de plecare, respectiv în faţa presupusei cetăţi a Oradiei,
un grup de oşteni pedeştri îşi montează corzile arcelor lungi. Este acolo surprinsă realitatea secolului XIV.
In rest, multe alte reprezentări de arcuri trebuie privite cu prudenţă, pentru că, în general se bazează pe
simplificări grafice735.
Antrenamentul folosirii sale este însă un lucru care a fost trecut cu vederea, cu toate că, cel puţin
din lectura literaturii despre învingătorii de la Crecy şi Azincourt (Franţa), dacă nu şi din jocul acum
popularizat pe viu, s-ar fi dovedit că fără un îndelung antrenament - o adevărată „cultură" a arcului,
performanţele sale ar fi fost de neglijat. Este o foarte bună atenţionare la lipsa noastră de cunoştinţe legate
de arcurile turceşti în general, care s-au împărţit măcar în două tipuri: reflexe („moi”) şi rigide („tari”)736.
Noi ştim că un exerciţiu războinic de folosire trebuie să fi existat măcar la nivelul secuilor. Pentru
ei a fost o armă curentă, cu toate că pe blazonul ţinutului lor au aşezat un braţ împlătoşat, ţinător de
spadă. O menţiune particulară despre arcaşi moldoveni737 a rămas destul de puţin analizată tocmai din
perspectiva exigenţelor de folosire a armei. Vom vedea numeroase informaţii care asociază arcul cu negus
torii (1469) 738 ori cu obligaţiile de prestări războinice ale ţăranilor (1535)739. în situaţia din urmă, se poate
deduce uşor că nu toţi au avut arcuri, nu erau antrenaţi să-l folosească eficient, precum şi faptul că nu
toată populaţia masculină a satelor s-a dedat alternativ la vânătoare. Privitor la gradul său de răspândire,
731 Quellen zur Geschichte Siebenburgen aus săchschiscben Archiven. I. Recbnung.en aus dem Archiv der Stadt Hermannstadt und
der săchscbisen Nation (1380-1516). Hermannstdat, 1880, p. 489.
732 Arcul cu componente din fier, invocat de 1.1. Solcanu (Artă şi societate românească (sec. XIV-XVIII). Bucureşti, 2002,
p. 114) este una dintre cele mai insolite arme posibile, pe care am fi dorit-o să o vedem şi aievea. Acelaşi autor este iniţiatorul
clasificării lui pe criteriul „acoladării“ („acul simplu, uşor acoladat“, „arcul puternic acoladat şi uşor subţiat la mijloc”) (Ibidem,
P- H5).
733 Th. Frimmel, Kunstbuch Albrecht Durers von Numberg, în Jahrbuch der Kunsthistorische Sammlungen des Allerhochsten
Kaiserbauses,Wizn,XXl, 1887, p. 4025.
734 Descrieri ale confecţionării sale, ce nu trebuie luate drept foarte reuşite, vezi şi la B.-P. Halic, Pace si război în Ţara
Românească in secolele XIV-XVI. Bucureşti, 2003, p. 274, n. 10.
/35 Cazul Istoria militară a poporului român. II. Bucureşti, 1986, p. 55. Exemplificările sunt nefericit alese: sarcofagul lui Ioan
de Hunedoara, de la Alba Iulia, şi cahlele de la Vaslui, nu aparţin decât sec. XVI.
736 Despre ele, R. Payne-Gallwey, The book ofthe crossbow. New York, 1995, anexa citată, p. 1-23.
737 Instituţiifeudale în Ţările Române. Dicţionar. Bucureşti, 1988, p. 18.
738 E. Hurmuzaki, N. Iorga, Documente privitoare la istoria Românilor. XV/l. Bucureşti, 1911, p. 69.
am putea utiliza o reglementare din anul 1535, care a cerut fiecărui iobag cu şase-opt boi, înregimentat
militar, să se prezinte cu un arc. Insă, tot atunci, nu mai era menţionat în armamentul secuilor740. Erau
semne evidente ale deprecierii sale în raport cu progresul armelor de foc individuale.
S-a moştenit, pe nedrept, o exagerată utilitate îndreptată către ţintire precisă. Niciun arc simplu
ori confecţionat ad-hoc nu ar fi fost capabil să repete performanţele lui Robin Hood. In război, a fost
copleşitoare tragerea în stol de săgeţi, către grămezi aglomerate/masate de oşteni.
Meşterii lor (.arcufex, Bogner) au ajuns mai des la lumină individual, decât în unităţi breslaşe. Aşa
este cazul unui fiu de arcar din Sibiu, pe nume Ieronim, care a ajuns student la Viena, în 1453741. In acelaşi
an, Clujul îl avea pe Gheorghe, Ioan, Laurenţiu şi GrigorzArcupari'*2. In 1456, altul provenea din familia
unui profesionist de la Cisnădie (Sibiu)743, doar mai tardiv (1467,1474) fiind consemnaţi părinţi arc ari
din Sibiu744. în ultimul an citat, arcarii sibieni erau concentraţi într-o breaslă şi exportau produsele lor
în Ţara Românească. Din acelaşi deceniu, arcarii din Mediaş străpung anonimatul documentar care le
înconjura breasla şi impun montarea însemnului lor de meserie pe bolta bisericii parohiale.
La mijloc de secol XV, un arc se plătea cu o sută de denari745. Potrivit unor privilegii din secolul
XIV, capidul din Oradea era în drept, şi la 1478, să impoziteze tranzitul de corzi de arc (cordis arcuum),
separat de arcuri746. In 1508, un arc al „voievodului" Mihnea, găzduit la Sibiu, s-a plătit cu 16 aspri747.
Diferenţele de preţ, semnificative, pot fi adunate la calităţile disproporţionate la care şi un arc putea fi
produs. In 1522, de la Braşov, a plecat către domnul Moldovei un arc, cu 40 de săgeţi în tolbă, preţuit la
valoarea de doi florini şi 12 aspri748. Foarte preţioasă este notaţia din 1532, prin care unui arcar localnic
i se comandase execuţia a două „arcuri turceşti", cu atenţie îmbunătăţite, destinate anume să fie dăruite
la Sighişoara, regelui Ioan Szapolya749. Socotelile Braşovului, pe lângă realitatea de a grupa poate cel mai
însemnat număr de arcari ai provinciei, fac referinţe nu numai la confecţii, ci şi la reparaţii de piese00.
Un statut de breaslă al arcarilor din Braşov, redactat în 1505, vine cu oarecare lămuri privitoare la
realizarea arcurilor. Dilema rămâne în continuare: nu ştim ce feluri de arcuri erau vizate. Se face acolo
referinţă la o parte mediană, „bine tăiată şi aşezată". Aceeaşi parte, denumită în germană (Kopphorn)
sugerează că se lucrase pe corn ori os. Apoi i se verifică elasticitatea şi mecanica de aruncare751. Mai ştim
din alte surse că tendoanele şi firele răsucite de cânepă, date cu ceară, erau destinate corzilor. Piesele
sale componente, aparţinătoare perioadei istorice cu care ne ocupăm, sunt însă rarisime. Un capăt de arc
reflex, confecţionat din corn, a fost se pare descoperit la Şibot (Alba)/52.
740
Ibidem, p. 85.
741 Tuskes Anna, Magyarorszăgi diăkok a becsi egyetemen 1365 es 1526 kozott. Stiidentsfirom Hungary at the university of
Vienna behoeen 1365 and 1526. Budapest, 2008, p. 191.
/42 Kovâcs A., Kolozsvdr legregebbi szămadăskonyverol (1453), în voi. Cluj — Kolozsvăr — Klausenburg /00. Vărostorteneti
tanulmdnyok. Studii de istorie urbană. Kolozsvdr, 2018, p. 189,201,202.
743 Tuskes Anna, Magyarorszăgi diăkok a becsi egyetemen 1365 es 1526 kozott. Students from Hungary at the university of
Vienna between 1365 and 1526. Budapest, 2008, p. 202.
744 Ibidem,?. 220,239.
745 Tortenelmi tăr, 1882, p. 539.
746 Ukb. VII, p. 175.
747 G.Tocilescu, 534 de documente istorice slavo-rotnâne din Ţara Românească şi Moldova, privitoare la legăturile cu Ardealul,
1346-1603, din arhivele oraşelor Braşov si Bistriţa, in text original slav însoţite de traducere românească. Bucureşti, 1931, nr. 472,
p. 479.
/49 Ibidem. II/4. Bucureşti, 1894, p. 37.
750 I. M. Ţiplic, Breslele producătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj — sec. XIV—XVI. Sibiu, 2001, p. 63.
751 Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt. IX. Braşov, 1999, p. 84, nr. 34. Traducerea românească este destul de ambiguă,
adăugându-se oricum la imprecizia textului german. Pentru analiza doc. vezi G. Nussbăcher, Statutul breslei arcarilor din Braşov,
în Cumidava, 2,1968, p. 91-96.
752 Cu identitatea deturnată: „obiectul era folosit la agăţarea unui ulcior pe stâlpii de lemn ai fântânii*. Andra Samson,
Fântânile din aşezarea medievală de la Şibot (jud. Alba), în Materiale şi Cercetări Arheologice. S. N., XI, 2015, p. 230.
Puţin înaintea anului 1490, un însemn heraldic din bolta bisericii Mediaşului, indică un inel
poziţionat pe degetul mare, dar despre care putem fi siguri că a fost un inel special, de arcaş (zighir). Era
însemnul breslei arcarilor, socotind-o chiar mai tipică pentru o marcă de lucru, decât un simplu şi, poate
mai comun, arc. Dintr-o dată am fi obligaţi să luăm în calcul şi acest auxiliar de folosire. A fost tipic
pentru asocierea cu arcul reflex753. O asemenea uzanţă a fost remarcată prea exclusiv în mediul turcesc754,
pentru că descoperirile arheologice l-au regăsit şi la Buda (Ungaria)755. Un asemenea auxiliar de arc a fost
publicat recent, din Cetatea Albă, fără a i se recunoaşte identitatea756. Avem însă dovezi că forma sa a fost
extinsă şi în secolele următoare75'.
Săgeţile (sagittas, telas) apar cel mai des fără niciun fel de particularitate de detaliu. In timpuri
diferite, făurarii de săgeţi sunt consemnaţi aparte de arcari. Aşa ar fi cele două personaje impozitate,
Paul şi Micloş Nylas, din Clujul anului 1453758. Clujenii au rămas, se pare, cu un bun renume în meserie,
pentru că altfel nu se explică de ce un castelan de la Hunedoara a comandat tocmai la ei un lot de
săgeţi, în preajma anului 1491759. Când a interzis exportul de arme peste munţi, în 1459, regele Matia a
utilizat termenul dzpharetras pentru săgeţi760. Documentul latino-maghiar de la Bistriţa introduce însă o
categorisire surprinzătoare, cu unele „rapide“ (misiile) şi altele „lente“ (subtellum). Probabil nu este vorba
doar de capacitatea de aruncare a arcului, ci şi de capacităţile de zbor intrinseci. Uzanţa, prelungită în
relevanţa arheologiei, diferenţiază doar pe cele „mari“, de cele „mici“, cele rezolvate într-un fel anume (cu
tubulatură ori spin, drept, scurt, torsionat, lame foliforme ori cu aripi)761. Părţile letale, ca şi dimensiunile
băţului purtător, penele pentru zbor ori puterea arcului trebuiau concordate. Nu orice săgeată se putea
trage din orice arc. Vânătoarea, ca şi războiul presupun adaptarea vârfului/săgeţii şi a arcului la ţinta
aleasă. In mod surprinzător, texte „clasice" se referă numai la vârfuri din fier762, cu toate că ele se puteau
rezolva şi în alte moduri; mai rar, din bronz şi os (Liteni, Râşnov). Tocmai cele din materiale mai puţin
frecventate sunt de natură să mai deschidă vederi către formele subtile de utilizare.
Aşa precum se cunoaşte, Sf. Sebastian a fost martirizat prin săgetare. Drept urmare, imaginile care
îi reprezintă martiriul, sunt cele mai minunate mărturii ale formelor folosite. Cel pictat pe altarul de la
Bruiu (1515-1520) îşi poartă simbolurile execuţiei în mână, nu înfipte în corp. Mănunchiul de săgeţi
se detaşează prin dimensiuni. Raportat la corp, par să atingă aproape un metru lungime, ceea ce le dă
drept de socotire ca destinate arcului. Penajul le-a fost atent montat şi tuns într-o piramidă prelungă,
iar extremitatea de montare în coardă a fost extrem de îngrijit redată, într-o decupare semicirculară. La
Biertan (1483), mănunchiul este ţinut foarte strâns, parcă să sugereze norma minimă de săgeţi pe care o
solicitau reglementările pentru purtare în afara războiului. Penajul lor este, în acest caz, închis la culoare.
Asemenea penaje sunt de-a dreptul tipizate şi le vom regăsi pictate şi pe fresca de la Mugeni (Harghita),
753 A. Antonaras, A contribution to the study of arcbers' rings, în Moyoeio Byzantinoy rioXitionioy. Miiseum of Byzantine
Culture, 11,2004, p. 50-67.
/54 R. Payne-Gallwey, The book ofthe crossbozu. New York, 1995, Anexa A treatise on turkish and other oriental bows ofmedieval
and later times, p. 12-15.
/SS Kincsek a văros alatt. Budapest regeszeti oroksegenekfeltărăsa, 1989—2004. Treasures under the city. Survey of the archaeological
heritage ofBudapest, 1989-2004.rTtm-posary exhibition at the Budapest History Museum, 27 May - 20 August 2005. Budapest,
756 1. Cândea, Cetatea Albă. Cercetări arheologice şi istorice. Brăila, 2016, p. 146, fig. 51.
757 Pentru o piesă de bronz, de la Buda, vezi Kozos uton. Budapest es Krakko a kozepkorban. Kiăllităsi katalogus. Budapest,
I (2016), p. 287, nr. 6 H. 18. O imagine a lui Mahomed al II-lea, ni-1 reprezintă mirosind un trandafir, cu o mână pe care se află
un astfel de inel.
758 Kovâcs A., Kolozsvdr legregebbi szămadăskonyverol (1453), în voi. Cluj - Kolozsvdr - Klausenburg 700. Vdrostorteneti
tanulmdnyok. Studii de istorie urbană. Kolozsvâr, 2018, p. 189,194,200.
759 Jakab E., Okleveltăr Kolozsvdr tortenete elso kotetehez. I. Buda, 1870, p. 300.
760 E. Hurmuzaki, N. Iorga, documente privitoare la istoria Românilor. XV/l. Bucureşti, 1911, p. 52.
1 Pentru o tipologie parţială vezi C. M. Vlădescu, Tipuri de arme albe şi armurifolosite de ostile române in a douajumătate a
secolului alXV-lea, în Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară, 6,1973, p. 80-81.
762 Istoria militară a poporului român. II. Bucureşti, 1986, p. 55.
pe altarul de la Târnava (Sibiu), pe blazonul lui Petru de Bârsău, al familiei Bethlen din Beclean, al
celor din Livadia (Satu Mare), şi a lui Lucas Hirscher de la Braşov, pe strana de la Balcaciu, pe toate
peceţile familiei Drâgfi şi pe cea a nobililor Kenderesy din Râu de Mori (1526) ori sculptate la Săcuieni
(Bihor), pe o stemă mutilată şi anonimă de la Braşov763. In mod aparent surprinzător, săgeţile au apărut
pe simboluri ori blazoane ale unor clerici. S-a întâmplat astfel, pentru că săgeata fusese socotită şi un
simbol spiritual764. Tot ce vedem pictat ori sculptat concordă perfect cu exemplare de săgeţi conservate în
alte muzee decât ale noastre763.
Pe de altă parte, reprezentările au tins să facă vârfurile mai estetice decât au fost ori s-au descoperit
în realitate. Este vorba despre varianta cu triunghi cu laturi concave, marcate de aripioare (blazonul Lâzoi,
de la Alba Iulia, inima străpunsă de la Bălcaciu ori vârful de pe emblema familiei Arbore, din Moldova).
Când sunt descoperite arheologic, totul se limitează la vârfuri care apar în serii neuniforme, dovedindu-ne
în bună parte hazardul confecţionărilor sau a surselor/atelierelor din care ar fi provenit766. Dualitatea
fundamentală, bazată pe vârful propriu-zis şi modalitatea de fixare în lemnul portabil, a creat numeroase
subdiviziuni combinatorii. Partea activă s-a rezolvat prin forme plate ori în muchii, romboidale, foliforme
ori cu aripioare. Dintre cele două modalităţi de racordare, spinul a fost mai primitiv şi mai vechi şi a
pierdut teren în favoarea tuburilor de înmănuşare. Vârfurile simple au avut avantajul de a putea fi produse
expeditiv, chiar de către inşi puţin familiarizaţi cu lucrul în metal. Cele din urmă garantau o mai bună
centrare şi fixare, dovada fiind absenţa totală a primei variante la săgeţile de arbaletă (bolţuri).
Interpretarea vârfurilor de săgeţi s-a făcut arareori în funcţie de scopul săgeţilor, acoperindu-se
prin tipologii formale care puteau fi şi accidente de confecţionare în ateliere adesea improvizate. Cel mai
repede ies la iveală piesele care au fost destinate păsărilor şi vânatului patruped mărunt. Săgeţile cu rost
incendiar, cu tija mediană mai lungă şi torsadată, pentru a se prinde mai bine câlţii şi şomoioage aprinse, ar
putea fi uşor remarcate şi menţionate ca atare76/. Blazonul lui Ioan Filipecz, episcop de Oradea, conţinea
o încrucişare de trei săgeţi. Cea din centrul aranjamentului avea la vârf un fel de cupă. Nu este sigur dacă
s-a vrut tot o reprezentare de săgeată incendiară. In acea cupă se aşezau compoziţii foarte asemănătoare
prafului de puşcă. O altă serie scurtă de vârfuri, lăţite în sectoare de cerc (Piatra Craivii, Alba), care au
fost foarte bune pentru a reteza mai mult decât a străpunge, au fost eronat interpretate drept „unelte
pentru încrustaţii în lemn”768. Modelarea vârfurilor a permis proiectilelor să penetreze diferit, altora să
cauzeze dificultăţi mari la tendinţa de extragere din ţinte. De asemenea, au existat vârfuri butucănoase,
boante, destinate să ameţească, nu să ucidă ori să distrugă blănuri altfel preţioase. Menţionarea trecătoare
a săgeţilor otrăvite769 nu a provocat ceva discuţie specială legată de tipul otrăvurilor, procurarea, prepararea
şi colportarea lor.
După cum am inserat ceva mai sus, setul de săgeţi în timp de pace (1484) fusese limitat la sub zece
săgeţi. în 1535, prezentarea la luptă a unui arcaş era solicitată cu 32 de bucăţi//0. Potrivit mai multor surse
documentare, este absolut cert că săgeţile au fost obiect de export către Ţările Române extracarpatice"1.
/63 Pe baza acestei observaţii se poate judeca refacerea incorectă a unui decor de cheie de boltă din biserica Mediaşului (din
jurul anului 1488), unde penajul a două săgeţi încrucişate a fost tratat sub forma unor piepteni.
,64 G. Ferguson, Signs andsymbols in christian art. London - Oxford - New York, 1973, p. 170.
765 Vezi Kalmdr J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 147, fig. 27.
/66 Vezi mai nou analiza lotului de la Bistra Mureşului, la Z. Gyorfi, Medieval weaponsfrom Bistra Mureşului, în Marina,
XXXIV-XXXV, 2014-2015, p. 119-123.
'67 Acelaşi studiu, mai sus citat, publică o asemenea săgeată, fără a-i recunoaşte rostul, neremarcat de altfel în toată
bibliografia utilizată (Z. Gyorfi, Medieval weapons from Bistra Mureşului, în Marisia, XXXIV-XXXV, 2014-2015, p. 123,
fig. 4/12. Dar, altă piesă din Sălaj, doar „tipologizată", la D. Băcuieţ-Crişan, Sanda Băcuieţ-Crişan, Două artefacte medievale
timpurii dinfier descoperite în hotarul comunei Buciumi (jud. Sălaj), în voi. Arheovest. V/l. Szeged, 2017, p. 557-55S.
768 Gh. Anghel, D. Berciu, Cetăţi din sud-vestul Transilvaniei. Bucureşti, 1968, p. 16, fig. 7, piesa din mijloc şi din dreapta.
770 E. Hurmuzaki, N. Densuşianu, Documente privitoare la istoria Românilor. II/4. Bucureşti, 1S94, p. 85.
/71 In 1481, voievodul Transilvaniei dăduse ordin Braşovului să oprească trecerea lor peste munţi, alături de alte arme:
E. Hurmuzaki, N. Iorga, Documente privitoare la istoria Românilor. XV/l. Bucureşti, 1911, p. 114.
Locul săgeţilor era în tolbe {faretra)772. Pictura murală arată mai multe variante. Important este
faptul că au existat şi piese destinate elitelor, nu doar arcaşilor de rând. Cele mai vechi au fost asociate
automat cumanului adversar al Sf. Ladislau. Modelajul lor elegant a fost produs şi din necesitatea de a
introduce în tolbă nu numai săgeţile, ci şi arcul, până la jumătatea dimensiunii sale. Sfinţii din pictura de
inspiraţie orientală, aduc la vedere alte tolbe, care au fost înzestrate cu capace773, a căror raţiune evidentă
a fost aceea de a proteja penajul săgeţilor în clipele, mai numeroase, în care arcul nu fusese utilizat.
Reprezentarea lor s-a reunit într-o sinteză făptuită pentru mărturiile iconografice din fostul scaun
Odorhei774. Mai rău stăm însă cu tolbele reale, căci confecţia lor s-a restrâns la lemn775, pânză şi piele.
Cu toate că şi pânza a fost menţionată ca material776, ea nu ar fi avut ţinuta necesară, dacă nu ar fi fost
bine impregnată. Totuşi, în expoziţia Muzeului Braşov regăsim o frumoasă tolbă, dată ca aparţinătoare
secolului XV. Este o prismă (octogonală?) din lungi fâşii de lemn subţire, căptuşite la interior cu pânză
(?), care şi-a pierdut capacul, dar care conţine decoruri de excepţie. Pictată în fond roşu, are mici flori
presărate, în alb şi galben. In partea superioară are şi un mic brâu decorativ, realizat în forma unei nervuri
în relief. Din ceea ce s-a moştenit mai târziu, se poate crede că suprafeţele lor au fost ispite pentru foarte
bune înzestrări decorative.
Depozitarea săgeţilor şi-a găsit alte suporturi în turnurile fortificaţiilor. La Sibiu, la final de secol XV,
butoaiele au fost acelea care serveau pentru păstrarea lor7/7.
Situaţia arbaletei este punctată de câteva jaloane778. A fost un mecanism complicat, imposibil de
produs, deţinut ori mânuit de către oricine. Identitatea sa cu balista (armă de calibru mediu ori mare, fără
folosinţă strict individuală) este problematică779. In cronicile moldovene, se precizează şi numele de „arc
tare”780, care poate fi în adevăr un tip de arc rigid, nu o arbaletă. Peste timp i s-a conservat probabil una
dintre foarte puţinele denumiri româneşti: „arc cu vârtej”781. Folosirea ei elitistă este dovedită de absenţa
unui termen românesc propriu. Cel mai mult s-a folosit numele ei german. încă există probleme legate de
performanţa sa de folosire şi tragere782. Sigur este că succesul s-a datorat unei forţe de penetrare înzecit
mai mare decât a arcului, căreia, la distanţa potrivită de lovire, nu-i rezistau nici cămăşile de zale, nici
plăcile de armură.
772 1459, Ukb. VI, p. 51-52.

773 în lectura iconografică a lui 1.1. Solcanu {Artă şi societate românească (sec. XTV-XVJII). Bucureşti, 2002, p. 117) ele ar fi
„un fel de apărătoare".
774 Dâvid L.,A kozepkori Udvarhelyszek muveszeti emlekei. Bukarest, 1981, p. 21, fig. 16. Exemplele de la Filia, Mărtiniş,
Chilieni şi Măsea.
775 In mod bizar, el este exclus din materialele de confecţie sugerate de Istoria militară a poporului român. II. Bucureşti, 1986,
p.55.
776 B.-P. Halic, Pace şi război in Ţara Românească in secolele XIV-XVI. Bucureşti, 2003, p. 275, fără a pomeni de cele
confecţionate din lemn, pe care, nu cunoaştem din ce motiv, le admite doar pentru bolţurile de arbaletă (Ibidem).
777 I. M. Ţiplic, Bresleleproducătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj - sec. XIV-XVI. Sibiu, 2001, p. 32.
178 Cel mai clasic tratat despre ea R. Payne-Gallwey, The book of the crossbow. Ediţ. New York, 1995. Primele utilizări
în Ungaria, vezi la Veszpremy L., Lovagvilăg Magyarorszăgon. Lovagok, keresztesek, hadmernokok a kozepkori Magyarorszăgon.
Vălogatott tanulmănyok. Budapest, 2008, p. 136-145. Pentru B.-P. Halic {Pace şi război in Ţara Românească in secolele XIV-XVI.
Bucureşti, 2003, p. 275) ea ar fi apărut doar cu un sec. mai târziu, iar fierul nu este recunoscut ca participând şi el la producerea
arcelor de încordat. Altă bibliografie, E. Harmuth, DieArmbrust. Graz, 1975, mai ales p. 29-40.
7/9 Ârbaletele sau balistele" la Istoria militară a poporului român. II. Bucureşti, 1986, p. 56. Confuzia poate proveni din
aceea că în lb. italiană se numea „balestra", mult apropiată, dar totuşi diferită de „balista". Vezi G.Todaro, Maccbine d'assedio
medievali. Le tecniche, le tattiche egli strumenti di assedio. Latina, 2003, p. 58-64.
780 C. M. Vlădescu, Arme albe şi armurifolosite de ostile române in secolul al XVI-lea, în Studii si Materiale de Muzeografie şi
781 Şt.S. Gorovei, Maria Magdalena Szekely, Princeps omni laude maior. O istorie lui Ştefan cel Mare. Putna, 2005, p. 403-404;
T.Teoteoi, Ştefan cel Mare intre tradiţia bizantină si cea apuseană, în voi. Ştefan cel Mare si ep oca sa. Culegere de studii. Bucureşti,
2007, p. 180.
782 „o arbaletă, a cărei bătaie, îndeobşte, e mult mai mare decât a unui arc obişnuit". C. Paradais, Comori ale spiritualităţii
româneşti la Putna. Iaşi, 1988, p. 15. Realitatea este tocmai inversă.
Componentele arbaletei ar fi mult mai uşor de recunoscut. Să mai facem o corecţie legată de partea
sa reflexă, care nu fusese numaidecât din fier783, ci din lemn special ales (nuc) ori stratificat784, poate mai
rar din metal ori părţi metalice. împreună cu coarda, fusese singura componentă care mai amintea de
vechiul arc. Erau sau nu detaşabile faţă de transversala patului care a fost inventat pentru prima dată
în folosirea sa. In primul caz, soluţiile de fixare trebuiau rezolvate cu foarte mare îngrijire, pentru că
oricare stângăcie impieta la performanţa de tragere. întregul pat putea să dobândească o lucrătură aparte,
pentru o mai bună apucare şi rezistenţă a zonelor solicitate. Avea la suprafaţa superioară un şanţ pentru
culcarea săgeţii, iar la mijloc o străpungere. Acolo se amplasa piedica rotitoare pe un ax, numită „nucă44,
care, cel mai des, fusese strunjită din os, în forma unui tambur, cu mai multe decupaje. S-au înregistrat
câteva astfel de piese785. Nicio arbaletă de luptă nu mai deţinea un simplu fir din in dat cu lac, alteori
ligamente, adesea împletite, precum avuseseră arcurile. Corzile au devenit groase şi robuste, pe măsura
puterii de şoc la care erau supuse la destinderea mecanismului. O parte specială era formată din pârghia
prelungă, de metal, care declanşa piedica de la nuca opritoare a corzii. Deşi este strămoaşa trăgaciului de
la armele de foc, a fost concepută să fie mânuită cu întreaga mână, tocmai pentru că rezistenţa pe care
trebuia să o contracareze nu era una de neglijat. Dificultatea încărcării a condus la inventarea unei scăriţe/
urechi montate în exterior, la mijlocul arcului, care se sprijinea la pământ şi era fixată cu piciorul, pentru
a contracara încordarea coardei. Este posibil ca asemenea utilităţi să fi fost socotite/confundate la noi cu
scăriţe de cavalerie. încordarea a fost reuşită prin două soluţii. Ghearele de încărcare, de tipuri diferite, au
fost descoperite în cetăţile de la Enisala786 Suceava'87 şi Baia'88. Au fost însă şi mai simple decât acelea.
In timp ce cârligele acostau corzile, părţile opuse erau legate ori numai agăţate de centurile bine încinse
ale arbaletierilor. Piciorul de fixare, din tangenta arcului, împreună cu ghearele, aveau rostul de a acţiona
în două sensuri opuse la încărcare şi nu erau obligatorii. O pârghie independentă, utilizată tot la armarea
corzii, i-a adus supranumele de „picior de căprioara4. Cele mai perfecţionate arbalete, dar şi cele mai grele
şi scumpe, se acţionau cu ajutorul unor manete laterale, menite să urnească o cremalieră metalică. Din
păcate, componente din aceste mecanisme nu s-au semnalat, cu toate că este absolut imposibil să nu fi
existat. Tot ca instrumentar anex, mai trebuie să cunoaştem faptul că militarul arbaletier a avut nevoie de
un scut mare de protecţie, uneori cu „vizieră44, mânuit adesea de alt oştean ori purtat pe spate în marşuri.
Un design elegant însoţea suprafeţele ceva mai generoase, pe care se îngropau plăci decorative din
os, prin intarsie, ori ele se trăgeau în întregime în piele ori hârtie'89, cu decoruri imprimate la cald, vopsite
ori aurite.
Teritoriul nostru a trecut pe nesimţite peste discuţiile legate de interzicerea arbaletei, în cadrul Conci
liului Lateran II (1139). Dicţionarul de la Bistriţa a folosit un nume particular, zomoserig, provenind dintr-o
limbă slavă şi care, în limba maghiară, a generat un alt cuvânt, mai general, anume cel de „instrument44
(= szerszăm). De la desinenţa arătată s-a dedus că s-a răspândit prin Cehia şi Polonia, nu din mediul german'90.
La 1236, în clipa în care au atacat abaţia de la Bizere, oamenii episcopului de Cenad şi ai capitlului
din Arad au folosit din plin trageri cu bolţuri specifice arbaletelor791. Este cel mai sigur jalon cronologic
/83 Cum afirmă Istoria militară a poporului român. II. Bucureşti, 1986, p. 56.
784 Numai la Şt. Pascu, întâlnim această aberaţie: arbaleta clujeană avusese „partea superioară... din material flexibil (oase
de peşte prinse între ele cu un material lipicios)14. Istoria Clujului. Cluj, 1974, p. 117.
7SS A. A. Rusu, F. Mărginean, Prelucrarea osului şi cornului in Transilvania medievală (început de abordare tematică), în
Arheologia Medievală, V, 2005, p. 129. Este o piesă cu mare investiţie de muncă şi precizie, la care strunjirea era doar una dintre
operaţiuni. Pentru detalii, vezi E. Harmuth, DieArmbrust. Graz, 1975, Abb. 71-72.
786 I. T. Dragomir, Cetatea medievală de la Enisala. Unelte, arme şi obiecte de podoabă, în Danubius, 6-7,1972-1973, fig. 16/8.
787 Piesele sunt inedite. Analogii la Kalmar J., Regi magyar fegyverek. Budapest, 1971, p. 144, fig. 20.
788
Eugenia Neamţu, V. Neamţu, Stela Cheptea, Oraşul medieval Baia in secolele XIV—XVII. II. Iaşi, 1984, p. 9S, fig. 35/31,
unde eronat este socotită „catarama4.
/89 Doina Şeclăman, Investigarea şi restaurarea arbaletei lui Iancu de Hunedoara, în voi. Restaurare 2000. Iaşi, 2000, p. 12.
'90 Kalmar J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 139.
,91 Mai aşteptăm că fie ilustrate prin mărturii opiniile lui C. M. Vlădescu (Arme albe şi armuri folosite de ostile române
în secolul al XVI-lea, în Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară, 7-8, 1974—1975, p. 179. Preluate fidel de către
inferior pe care îi deţin până în acest moment. După construcţia cetăţii de la Bran (1377), regele a
trimis acolo arbaletieri englezi. Reglementările militare din ultima parte a domniei lui Sigismund de
Luxemburg au inclus-o în dotările reclamate. In secolul următor a fost deja o armă răspândită şi produsă
masiv de breslele specializate792. Apogeul ei de folosire a fost atins în jurul anului 1460793, dată după care
a fost concurată de armele de foc individuale. Rostul său se consideră isprăvit în jurul anului 1500, după
care a fost folosită mai mult ca instrument de vânătoare şi distracţie.
în ultimul sfert de secol XV meseria de arbaletar (Armbruster) era o realitate pregnantă la Sibiu, între
practicanţii ei distingându-se apoi unul dintre cele mai importante personaje locale, primar şi constructor al
unei adevărate rezidenţe de tip nobiliar (actuala Secţie de istorie a Muzeului Brukenthal). A fost singurul oraş
în care arbaletarilor li s-a încredinţat un turn aparte de pe curtina oraşului (menţionat în 1492). Inventarele
dotaţiilor militare, păstrate miraculos, relevă că se aflau 117 arbalete şi 15 cremaliere separate de încărcare,
în totalul celor 19 turnuri. Din surse diverse, ştim că la Sibiu se conservau destul de recent, nu mai puţin
de 25 de piese, care, din păcate, nu au fost niciodată publicate într-o modalitate corespunzătoare'94. încă
opt exemplare, păstrate la Budapesta, sunt socotite ca derivând, cu probabilitate, tot din ateliere sibiene795.
Alte piese se mai găsesc prin muzee (Braşov, cu diferenţă la confecţionarea patului796, Cluj-Napoca, un
fragment797, Alba lulia798, Hunedoara - inedite, Mediaş - inedită), tot la fel de năpăstuite de atenţie.
In sfârşit, de la mijlocul secolului XV ştim sigur că arbaleta, alături de arc, se folosea şi la vânătoarea
elitelor. O dovedeşte o foarte frumoasă piesă cu blazonul Corvineştilor, care a ajuns la Muzeul Militar
Central din Bucureşti799, iar de acolo a fost transferată în muzeul bătăliei de la Varna (Bulgaria, 1444), cu
toate că, după toate semnele, nu aparţine decât unei perioade istorice ulterioare, respectiv aceea a regelui
Matia. O deosebeşte de arma de război dimensiunea sa mai modestă şi folosirea unei decoraţii intarsiate,
cu o generoasă scenă de vânătoare, cu cavaler cu spadă, gonaci, câini, şoim şi animale ţintă.
Dispunem şi de câteva ilustrări ale acestei arme. Cu siguranţă cea mai spectaculoasă este cea din
dotarea unui oştean adormit din scena învierii, pictată la Mediaş. Este o armă cu numeroase componente
metalice, dominată de un mecanism sofisticat de încărcare, montat lateral. O altă sursă specială o constituie
imaginea unui călăreţ înarmat cu arbaletă, prezentă pe un grup de cahle semnalate la Sibiu, Sighişoara şi
Roşia (Sibiu)800, însă ajunsă şi în Muntenia (Cotmeana, Curtea de Argeş, Târgovişte)801. Este o tematică
prelungită şi din alte reprezentări iconografice, cum ar fi de pildă, grupul de vânători călări din castelul de
B.-P. Halic, Pace şi război in Ţara Românească în secolele XIV-XVI. Bucureşti, 2003, p. 275), potrivit cărora arbaletele trăgeau şi
cu „ghiulele mici din pământ ars“. Afirmaţia ar putea să rezulte dintr-o particulară interpretare a săgeţilor incendiare.
792 1. M. Ţiplic se contrazice puţin când afirmă că a subzistat masiv „până în prima jumătate a secolului al XVI-lea,
când începe să fie înlocuit arcul cu arbaleta“, ca apoi să citeze meşteri pentru aceeaşi armă, de la finele sec. anterior (Breslele
producătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj - sec. XIV-XVI. Sibiu, 2001, p. 48,50).
'93 R. Payne-Gallwey, The book ofthe crossbow. New York, 1995, p. 4.
/94 J- Bielz,Aus der Waffensammlung des Baron Brukenthaliscbe Museum (2). Die HermannstăterArmbruste, în Mitteilungen aus
dem Baron Brukenthaliscbe Museum, IV, 1934, p. 37-39.
'9S Kalmâr J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 139-141.
796 Dorina Nzg&ci, Meşteşuguri in Braşovul medieval, în Cumidava, 12,1989, p. 327, fig. 40.
'97 înv. 7.786. Semnalată de I. M. Ţiplic, Bresleleproducătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj — sec. XIV-XVI. Sibiu, 2001,
p. 80.
798 A A. Rusu, Alba lulia. între fondarea eparhiei şi capitala principatului Transilvaniei. Alba lulia, 2009, p. 81 (fără să avem
niciun fel de siguranţă cu privire la datarea ei).
R. Rosetti, Arbaletele de la Muzeul Militar Naţional, în voi. închinare lui Nicolae Iorga cu prilejul împlinirii vârstei de 60
de ani. Cluj, 1931, p. 378-379, fig. 1 (p. 372); C. M. Vlădescu, Tipuri de arme albe şi armurifolosite de ostile române in a doua
jumătate a secolului alXV-lea, în Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară, 6,1973, p. 83. Vechiul deţinător al piesei
este numit de către Kalmâr J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 141.
800 Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat de la începuturi până la 1700. Cluj-Napoca, 2004, p. 127—128.
Repunerea temei într-o analiză diferită, depărtată de ideea unui „cavaler în turnir", vezi la A. A. Rusu, Cahle din Transilvania
(IV). Cavalerul in turnir, în Idem, Investigări ale culturii materiale medievale din Transilvania. Cluj-Napoca, 2008, p. 200.
Maria-Venera Rădulescu, Mestesuv, artă, document. Cahlele din Ţara Românească (secolele XTV-XVII). Târgovişte, 2017,
P-143-144,206-207, pl.XLV-XLVL
la Zvolen (Slovacia). Sursele germane au un nume aparte pentru subiect: rytarambrost (=arbaletier călare)
ori geringe armbrosZ802. Toate detaliile o făceau greu utilizată de pe un cal aflat în mişcare.
Se pot face precizări legate de performanţele ei. Se ţintea cu ea mult mai eficient, pentru că, spre
deosebire de arc, avea şansa unei vizări mai precise şi numai directe. Mai avea dezavantajul că săgeata de
arbaletă nu era ţinută ori sprijinită de mâini ori degete, ci culcată pe suprafaţa superioară a patului din
lemn, uşor şănţuit. Nu se baza niciodată pe traiectoria cu boltă a săgeţii desprinse, ci pe o linie prelungită
din plasamentul săgeţii. Cele mai vânjoase şi mai puternice, este problematic dacă aveau o bătaie mai lungă
de peste 300 m803, cât mai mult până la maximum o treime din această distanţă. Ne îngăduim să utilizăm
un alt tip de reper, dat de distanţa dintre turnurile amplasate pe curtina Braşovului, înainte ca armele de
foc să se fi răspândit îndeajuns ori să atingă performanţe serioase. Ea a fost de 60 de metri, ceea ce însemna
că tragerile încrucişate contau pe lovituri eficiente până la jumătatea acestei distanţe. Există o consemnare
din 1495, care relevă existenţa unor concursuri de tragere, către ţinte în forma unor scuturi ori păsări.
A avut posibilităţi mult mai mari de străpungere a mijloacelor de protecţie. Săgeata de arbaletă
a fost mai scurtă, mai robustă şi dotată, de obicei, cu vârfuri masive, curent bătute în patru muchii ori
conice804. Una dintre cele mai timpurii atestări documentare (balistastratum sagitarum) pare să provină
din perioada 1414-1415, în jurul domeniului timişan al familiei Himfîy505. Prinderea la lemn s-a făcut cel
mai des prin tub de înmănuşare, nu prin spin. Din acest motiv nu numai că s-au ales cu un nume special
(„bolţ”), dar chiar şi unii meşteri şi-au împrumutat apelativul de la el (Bolczmacher). Acelaşi oştean de
pe altarul din Mediaş, însoţit de arbaletă, are lângă armă şi două săgeţi cu bolţuri romboidale. In partea
opusă vârfului, nu avea nevoie de niciun fel de crestătură pentru fixarea superficială în coardă. Alte vârfuri
au împrumutat formele de la cele de săgeată, pentru a ţinti mai ales păsări ori categorii diferite de vânat
patruped. Stema episcopului orădean Ioan Filipecz, menţionată cu puţin înainte, conţine, se pare, mai
curând săgeţi de arbaletă, decât de arc. Cea din mijloc, înzestrată cu o cupă, puteau conţine un material
incendiar, dar cu măciulii la capete erau folosite îndeosebi la trasul la ţinteS06.
S-a arătat că asemenea vârfuri pentru săgeţi s-au produs şi în mănăstirea de la Frumuşeni (Arad),
în secolul XV807. S-au descoperit arheologic şi în mănăstirea cisterciană de la Cârţa (Sibiu). Dacă locul
de producţie mănăstirească nu ar fi neaşteptat, produsele în sine sunt. Pentru că, aşa cum am mai notat,
nu se puteau scoate dintr-o fierărie fără cunoştinţe potrivite de mecaniza zborului. Doar o hartă a desco
peririlor de bolţuri obişnuite de arbaletă ne-ar indica o răspândire prodigioasă a acestei armeS08. Forma
oarecum diferită a săgeţii de arbaletă a obligat şi la modificarea tolbelor care le adăposteau.
în mod sigur, teritoriul a dispus de o artilerie mecanică mai diversificată. Ghiulele de catapulte şi bilele
pentru praştie au fost semnalate la Păcuiul lui Soare809. Cunoaştem informaţii despre asedii şi chiar maşini
de război, încă din secolul XIV, dar nici tipul, nici elementele lor componente nu ne sunt la îndemână.
S02 A. Nowakowski, Xr/wr and armour in the medieval teutonic order's state in Prussia. Lodz, 1994, p. 98.
,-n;
Cum afirmă Istoria militară a poporului român. II. Bucureşti, 1986, p. 56. Tratatele socotesc că performanţele ajungeau
între 50-70 m. Vezi G. Todaro, Macchine d'assedio medievali. Le tecniche, le tattiche egli strumenti di assedio. Latina, 2003, p. 59.
804
Nu înţelegem la ce anume se referă noţiunea de bolţuri „cu corpul ţepos“ la care face referire G. Todaro, Macchine
d'assedio medievali. Le tecniche, le tattiche e gli strumenti di assedio. Latina, 2003, p. 56.
Ortvay T., Pesty, Fr., Oklevelek Temesvdrmegye es Temesvăros tortenetehez. I. Pojon, 1894, p. 488.
S06
R. Payne-Gallwey, The book ofthe crossbow. New York, 1995, p. 18, fig. 10/11-12.
807
A. A. Rusu, Motivations de la violence dans l'abbaye benedictine de Bizere (Frumuşeni, dep. Arad), în eClassica, 2, Violencia
no mundo antigo e medieval, Lisabona, 2016, p. 205-207.
808
De exemplu, printre altele: Bârlad (M. D. Matei, L. N. Chiţescu, Cetatea depământ de la Bârlad. Monografie arheologică.
Târgovişte, 2002, pl. 46, fig. 50/10); Alba Iulia (Alba Iulia. DealulFurcilor-Monolit. Catalogul expoziţiei. Alba Iulia, 2006, p. 28,
nr. 91; 30, nr. 103), unde sunt cu atât mai preţioase cu cât au fost descoperite răzleţite pe suprafaţa unui sit mai vechi, fără
legătură cu ele; Oradea (Cetatea Oradea. Monografie arheologică. I. Zona palatului episcopal. Coord. A. A. Rusu. Oradea, 2002,
p. 110-111, pl. LXVI/d, f), Caraşova (S. Oţa et alii, Piese de metal, os, sticlă si piatră descoperite in cetatea de la Caraşova-Grad
(corn. Caraşova, jud. Caras -Severin), în Materiale şi Cercetări Arheologice, 7, 2011, p. 85), Codlea (F. Costea, Obiecte metalice
descoperite in cetatea de pe Măgura Codlei, în Cumidava, 2, 1968, 79-89); Haţeg (A. A. Rusu, Cetatea Haţegidui. Monografie
istorică şi arheologică, în Sargetia, XVI-XVII, 1982-1983, p. 340,357, fig. 11/5—9).
809 P. Diaconu, Silvia Baraschi, Păcuiul lui Soare. II. Bucureşti, 1977, p. 144.
După debuturi marcate la sfârşitul secolului XIV, de la mijlocul secolului XV a început folosirea
consecventă a armelor de foc, de câmp, asediu ori ca arme individuale. Progresul lor a însemnat o şi
mai acută dependenţă a stărilor nobiliare faţă de producţia meşteşugărească. Apelurile adresate oraşelor
pentru satisfacerea unor asemenea nevoi abundă în documente.
Nu avem decât date foarte generale despre începuturile folosirii tunurilor de la noi810. Numele
de bombarde le ascunde toate înfăţişările, iar o încercare de diferenţiere făcută numai pe modalităţile
de consemnare în izvoare scrise este foarte hazardată. Regula este valabilă, de fapt, pentru toate armele
menţionate în scris. Formele cele mai vechi au luat apelativul de „mojare“, care provoacă iarăşi nedumeriri
în limba română. în timp, mojarul a devenit „mortier“.Transilvania este la mijlocul unui teritoriu din care
provin piese autentice şi în ton cu tehnologiile Europei: Ungaria şi Austria811, în timp ce la sud Muntenia
(Giurgiu812), la est, Moldova (Bârlad813 şi Orhei814), nu au existat decât importuri. Cu toate acestea, infor
maţia comună susţine că cel mai vechi tun de câmp local, autentic, păstrat în muzeul din Cluj, ar data
doar din anul 1593.
Pe baza unor surse indirecte, artileria cu foc a prins contururi tot mai serioase după 1450. Meşterii
tunari apar cu numele dintr-o perioadă mai veche, prima marcă de tunar a fost înregistrată pe un clopot
de la Movile (Sibiu), datat în anul 1496815. Este dovada perfectă pentru ideea că meşteşugul nu era
deloc exclusivist, ci comporta mereu şi alte lucrări de turnare, de diferite dimensiuni şi nevoi. In 1495,
executantul unei comenzi purta numele de Matia Bombardarius*16. Alţi numeroşi meşteri s-au înscris cu
acelaşi cognomen prin registrele de socoteli ale marilor oraşe. Un document relativ la un anume Ioan
Straws kanonengiesser, datat în 1481817, lasă de înţeles o realitate pe care nu o vom mai întâlni-o decât
foarte rar ori deloc, în perioada următoare: turnătorul de tunuri era echivalat şi cu tunarul pregătit să
meargă pe câmpurile de luptă cu turcii. După 1530, Moise Vodă cerea Braşovului un tunar anume818, care
lasă loc din nou ambiguităţii dacă era un meşter turnător ori un artificier. Poate că am judecat prea uşor
comenzile de expedieze de piese de artilerie, adresate oraşelor săseşti, fără să urmărim ce s-a întâmplat
efectiv cu ele. Aceasta în condiţiile în care nici nu am putea sugera că ar fi fost distruse ori capturate în
toate conflictele care au urmat obţinerii lor. întregi ori parţial scoase din uz, ele s-au depozitat pe undeva
şi aveau toate şansele să se întoarcă în atelierele care le-au produs.
De la început au căzut în sarcina mai multor meşteri. Tehnicile folosite sunt bine oglindite într-o
parte a manuscrisului lui Conrad Haas, din Sibiul mijlocului de secol XVI819. Ele reflectă realităţi ceva mai
vechi, curente în secolul tocmai încheiat820.Turnarea era lăsată pe seama bronzierilor care fabricau clopote
810
Dar afirmaţia potrivit căreia „proprio su iniziativa di Hunyadi, con l'aiuto di qualificati artigiani provenienti dalia
Boemia, a Braşov vennero frabbricati i primi cannoni di Transilvania" (Andrea Fara, Le relazioni tra Giovanni Hunyadi e le
comunită sassoni din Transilvania, aspettti politici ed economici (1439-1456), în voi. Extindă est lucerna orbis: John Hunyadi and
his Time. în memoriam Zsigmondjako. Ed. Ana Dumitran, L. Mâdly, Al. Simon. Cluj-Napoca, 2007, p. 239) este tipică pentru
genul de istoric neatent la sculele cu care se construieşte istoria pe care vrea să o refacă.
812 Gh. I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara Românească in secolele XIII—XVI. Bucureşti, 2001, p. 206.
813 L. Chiţescu, Fortificaţiile Moldovei in timpul lui Ştefan cel Mare, în Studii si Materiale de Muzeografie si Istorie Militară,
7-8,1974-1975, p. 116, fig. 4.
814 Orheiul Vechi: Gh. Postică, Orheiul Vechi. Cercetări arheologice 1996-2001. Iaşi, 2006, fig. 68.
815 Benko E., Erdely kozepkori harangjai e's bronz keresztelomedencei. Budapest - Kolozsvâr, 2002, p. 454-455, nr. 95.
816 Ibidem, p. 411.
817 Ukb. VII, p. 263, nr. 4.396.
818
G. Tocilescu, 534 de documente istorice slavo-romăne din Ţara Românească şi Moldova, privitoare la legăturile cu Ardealul,
1346-1603, din arhivele oraşelor Braşov şi Bistriţa, în text original slav însoţite de traducere românească. Bucureşti, 1931, nr. 318, p. 316.
819 H. Barth, Conrad Haas. Raketenpionier und Humanist. Sibiu, 2005; http://arhivamedievala.ro/webcenter/portal/oracle/
webcenter/page/scopedMD/sblac891c_2b6f_47£i7_blce_e311bc50c24e/PortalHome.jspx?wc.contextURL=%2
Fspaces%2FArhivaMedievala8c_afrLoop=26894598716294377#!%40%40%3F_afrLoop%3D26894598716294377%26wc.
contextURL%3D%252Fspaces%252FArhivaMedievala%26_adf.ctrl-state%3Dg22pm01cy_9 filele 69-111.
Pare destul de ciudat a glosa înţelesul turnării acestor arme, de către I. M. Ţiplic, care pare convins că era legată doar de
fontă, pentru că bronzul nu-1 pomeneşte {Bresleleproducătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj - sec. XIV-XVI. Sibiu, 2001, p. 69).
ori cristelniţe, forjarea, pe seama fierarilor. Numele proprii sub care au circulat este o întreagă panoplie de
ciudăţenii, în dreptul cărora se pot rar exprima lucruri certe. In 1491, o comandă adresată meşterilor din
Bardejov (Slovacia) a ierarhizat gurile de foc în bombarde, hwffhnicza şi fbaraczk821. In 1511, când a cerut
Bistriţei două ingenia, Ioan Szapolya a folosit numirile de trazk şi ztrwbycza ... vulgari nuncupatcP22. O
comandă aproape similară a fost repetată în 1514823. Originea acestora este tot din germană: Haubitze şi
Tarafebuchse, dar trecute prin filtre ceheşti ori polone.
La sfârşitul secolului XV, mai multe intrări de chimicale aparte indică fără greş faptul că oraşul
Bistriţa fabrica praf de puşcă, iar la 1510 apar date despre şlefuirea ghiulelelor824. Pulberea era mixată în
oraşe, însă depozitată mai ales acolo unde era mai mare nevoie de ea. La asediul cetăţilor lui Laurenţiu
Ujlaki, din anul 1495, o parte a pulberii s-a transferat de la Timişoara823. Nu toată era gata preparată, ci
se amesteca tot în timpul luptelor, în vase anume cărate.
Uşor se poate observa că literatura ocupată cu aceste arme de foc neglijează atât posibilele lor
amplasamente fixe, care au fost remodelate mai ales în fortificaţii, cât şi eficienţa lor, modificată în timp.
Un orificiu de tragere anume conceput, din modificarea fantei dreptunghiulare de tragere pentru arc
ori arbaletă, a dat „gaura în formă de orificiu întors de cheie“. Fie şi urmărirea mărturiilor din piatră ori
reprezentărilor iconografice este de natură să moduleze cronologia acestora, respectiv a gurilor de foc.
Mărimea orificiului circular este un prim indiciu de calibre. Suporturile de tunuri au presupus mereu
afeturi pentru ţevi, diferite în funcţie de destinaţia/poziţia fixă ori mobilă. In legătură cu eficienţa de
tragere826, din nou trebuie să urmărim progresul arhitecturii militare, în care au avansat tunurile/basti
oanele cu muchie în ax, acoperiri cu trageri în flanc, supraînălţări ori îngroşări de curtine şi, introducerea
cărămizii ca material mult mai eficient de absorbţie a şocurilor ghiulelelor.
O vreme destul de îndelungată, pietrarii au fost şi ei mobilizaţi pentru a şlefui ghiulele [globi,
globuli, dar şi simplu lapides). Dacă se urmează etimologia cuvântului românesc, din turcul „giille“, s-ar
putea deja scrie un aliniat de istorie. Probabil că o concluzie prea exclusivistă s-ar putea atenua dacă am
admite că româna, ca şi alte limbi, a desemnat iniţial sau în paralel proiectilele cu simplul cuvânt „bilă“,
pe care, oricum, nu prea avea unde să-l utilizeze mai des ori mai potrivit, în alte contexte. Latinescul
medieval globis a dat doar un neologism târziu, care nu avea nicio legătură cu vreo uzanţă particulară, ci
doar cu desemnarea formei unor obiecte decorative, în cea mai mare parte.
O informaţie din anul 1471, privitoare la Sibiu, se referă la o mie de ghiulele827. In anul 1481,
o bombarda vulgo hoffnycza şi tarazk meliores, cu 20 de lapidibus globis, erau cerute la Sibiu, de către
voievodul Ştefan Bâtori828. In 1492, o altă comandă adresată Sibiului conţinea două tipuri de tunuri cu
nu mai puţin de 52 de ghiulele din piatră, adaptate pentru fiecare în parte829. Mai departe, în anul 1511,
voievodul solicita Bistriţei lapidibusque etiam ferrei£3Q. In anul următor, tot de acolo parvine informaţia
că trei ghiulele costaseră patru denari, ceea ce este destul de puţin. In cursul campaniilor menţionate din
anul 1495, şlefuitorii de ghiulele însoţiseră armata cel puţin o vreme, în timp ce alţii au fost recrutaţi de
821 Neumann T.,A Szapolyai csalcîd okleveltăra. 1. Levelek es oklevelek (1458-1526). Budapest, 2012, p. 201.
822 Archiv des Vereins fur siebenburgische Landeskunde, N. F., 4, Heft 3, 1859, p. 75-76; Neumann T., A Szapolyai csalăd
okleveltăra. 1 Levelek es oklevelek (1458-1526). Budapest, 2012, p. 325.
823 Neumann T,,A Szapolyai csalăd okleveltăra. I. Levelek es oklevelek (1458-1526). Budapest, 2012, p. 353.
82-1 O. Dahinten, Geschicbte der Stadt Bistritz in Siebebiirgen, aus dem Nachlass hrg. von E. Wagner. Koln - Wien, 1988, p. 410.
825 Fedeleş T., A kirăly es a lăzado herceg. Az Ujlaki Lorinc es szovetsegesei elleni kirăly hadjărat (1494-1495). Szeged, 2012,
p. 72.
826
Nu putem decât să amintim din nou modul ilar în care un istoric de talia lui Şt. Pascu, şi-a putut imagina că „scuturile,
platoşele, zalele, coifurile... apără... împotriva ghiulelelor' şi existau „coifuri de asemenea grele... prin care nu trecea... nici
ghiuleaua" (în voi., Istoria Clujului. Cluj, 1974, p. 117).
827 Ukb. VI, nr. 3.896, p. 514. Actul menţionat de Şt. Pascu, Relaţiile economice dintre Moldova şi Transilvania în timpul lui
Ştefan cel Mare, în voi. Studii cu privire la Ştefan cel Mare. Bucureşti, 1956, p. 206.
828 Ukb. VII, nr. 4.387, p. 257.
829
Szekely okleveltăr. III. (1270-1571). Kolozsvâr, 1890, p. 117.
830
Archiv des Vereinsfur siebenburgische Landeskunde, N. F., 4, Heft 3,1859, p. 76.
pe loc ori din oraşe mai apropiate831. în 1522, Braşovul aproviziona Branul cu ghiulele din piatră [globis
saxeis)832. Semnificativ este faptul că în acelaşi an, 1522, Sighişoara cheltuia bani şi pentru ghiule din
piatră, plătite unui pietrar, dar şi pentru globorum ferreorum833. în 1529, de pildă, se ştia că aveau să fie
aduse în Transilvania tunuri cu ghiulele de fier [globisferreis), capturate de la Habsburgi834. Insă în anul
1528 proiectilele destinate asediului Făgăraşului se împărţeau în piese de fier (kwglen Eisenernn) şi din
piatră, iar primele erau mai numeroase. însă tot atunci se expediau şi şase negative de turnare pentru
ghiulele (formen czw den kuglen czw giessen)835. Pentru producerea lor se folosea munca unor ţigani836.
Este important de văzut că, mai departe, unui fierar i se achitaseră patru florini, pentru o sută de bucăţi
de piese metalice837. Iar în 1532, alte ghiulele se aflau în răspunderea fierarului de la Hunedoara838. Din
cetatea Făgăraşului proveneau, la 1567, mai multe baze de lucrat ghiulele din fier, respectiv nicovale sau
maiuri de bătut care aveau matriţe pentru ele. Ni se dezvăluie faptul că aceleaşi turnuri puteau trage cu
ambele tipuri de ghiulele839. Proiectilele explozive se foloseau deja de asemenea.
Ghiulele autentice sunt semnalate în diverse locuri. Foarte interesant este lotul de circa 22 de
ghiulele de format mic, nu foarte bine formatate în profil de bile, care au fost regăsite depozitate în
turnul de poartă al cetăţii de jos a Râşnovului (Braşov). Cetatea de la Tăuţi (Alba) avea ghiulele, despre
care nu se dau alte amănunte840. Semnalări de ghiulele de piatră, separate, mai există de la Aiud, Alba
Iulia841, Baia Mare (de la Ardud şi Chioar), Braşov (0 = 16,5,18,21,31 cm)842, din biserica Căvăranului
(= Constantin Daicoviciu, datate la sfârşitul secolului XVI, când biserica distrusă cu tunurile)843, Cetatea
de Baltă844, Ciala (Arad), Deva, Gurghiu, Oradea845, Pâncota, Râşnov, Rupea, Seini846, Sibiu (din jurul
bisericii minoriţilor)847, Sighişoara,Turnu Severin848. Precum se bagă se seamă, marea lor majoritate sunt
inedite. La fel se întâmplă şi cu o bună parte din semnalările din Moldova (Cetatea Albă, Bârlad849,
Botoşani, Soroca ori Suceava850) ori Muntenia (Giurgiu).
La sfârşitul secolului XVI, Sibiul mai avea un meşter aparte care le cioplea851. Cu toate acestea, în
intervalul aceluiaşi secol, ghiulele din piatră au fost folosise tot mai rar, iar o parte dintre cele ale vechilor
831 Fedeleş T.,A kirdly e's a lăzado herceg. Az UjlakiLorinc es szovetsegesei elleni kirăly hadjărat (1494-1495). Szeged, 2012, p. 73.
832 E. Hurmuzaki, N. Densuşianu, Documente privitoare la istoria Românilor. 11/3. Bucureşti, 1892, p. 413.
833 Simon Zs., Die Schăflburger Rechnung von 1522, în Zeitschriftfur Siebenburgische Landeskunde, 34, Heft 2, 2011, p. 175,
180-181.
834 I. Pataki, Domeniul Hunedoara la începutul secolului alXVl-lea. Studiu şi documente. Bucureşti, 1973, p. XXX, 260.
836 1529: Ibidem, p. 627.
83/ O. Dahinten, Geschichte der Stadt Bistritz in Siebeburgen, aus dem Nachlass hrg. von E. Wagner. Koln - Wien, 1988, p. 411.
838
I. Pataki, Domeniul Hunedoara la începutul secolului al XVl-lea. Studiu şi documente. Bucureşti, 1973, p. 106.
839
1567: Gh. Sebzstyen, Armele Făgăraşului în secolul alXVll-lea. 1291-1991: 700 de ani de la prima atestare documentară a
Făgăraşului, în Revista Muzeului Militar Naţional, nr. 1,1991, p. 53-54.
840 Gh. Anghel, I. Berciu, Cetatea feudală de la Tăuţi (jud. Alba), în voi. Sesiunea de comunicări a muzeelor de istorie. 1964.
II. Bucureşti, 1970, p. 203.
841 A. A. Rusu, Alba Iulia întrefondarea eparhiei şi capitala principatului Transilvaniei. Ghimbav, 2009, p. 20; Sarkadi M.,
folytatva magăt a regi muvetu. Tanulmănyok agylafehervări szikesegyhăzpalota tortenete'rol. Budapest, 2010, p. 219, nr. 40.3.
842 Minerva Nistor, Producţia şi negoţul cu feronerie, arme de foc, clopote si mojare ale Braşovului in secolele XV—XVIII, în
Cumidava, 13/2,1983, p. 74.
843 1. Miloia, Biserica medievală dela Căvăran, în Analele Banatului, 3,1930, p. 39.
844 Gh. Anghel, Cetăţi medievale din Transilvania. Bucureşti, 1972, p. 92.
845 Cetatea Oradea. Monografie arheologică. I. Zona palatului episcopal. Coord. A. A. Rusu. Oradea, 2002, p. 84, 155. Cu
referiri bibi. la piesele de la Ceala şi Pâncota.
846 C. Kacso, Repertoriul arheologic aljudeţului Maramureş. Ed. a Il-a. Baia Mare, 2015, p. 509.
847 P. Beşliu-Munteanu, Zur Geschichte einer Hermanstadter Klosterkirche aus der zweiten Hafte des 13. fahrhunderts, în
Zeitschriftfur Siebenburgische Landeskunde, 16/1,1993, p. 24, n. 4. Sunt descrise 16 ghiulele.
848 Informaţie de presă, din anul 2011, cu „sute de ghiulele".
849 M. D. Matei, L. N. Chiţescu, Cetatea de pământ de la Bârlad. Monografie arheologică. Târgovişte, 2002, p. 135.
850
K. A. Romstorfer, Cetatea Sucevii descrisă pe temeiul propriilor cercetărifăcute între 1895 şi 1904. Bucureşti, 1913, pl. IX,
fără număr.
8511. M. Ţiplic, Breslele producătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj - sec. XTV-XVI. Sibiu, 2001, p. 53.
IX. Averi şi utilităţi '♦ 547
arsenale a ajuns să fie montată, cu rost decorativ, în zidurile de curtină ale fortificaţiilor (Agârbiciu,
Cincşor, Daia, Hosman, Mediaş, Meşendorf852, Ocna Sibiului, Sibiu, Unirea - Alba etc.). Există de
asemenea în pereţii bisericii Sf. Mihail din Cluj. La Ocna Sibiului sunt de-a dreptul numeroase şi chiar
de două calibre diferite. Perioada era în deplină tranziţie, însă ghiulele din piatră nu au ieşit cu adevărat
din folosinţă decât târziu, în secolul XVII.
O situaţie şi mai aparte au avut-o armele individuale de foc853. Le-au adus deja în folosinţă husiţii.
Multă vreme, chiar dincolo de intervalul nostru cronologic, nu au fost mânuite decât de pedestraşi. Ca
şi arbaletele, a căror folosire a incitat declaraţiile privitoare la uzul lor creştin şi a epuizat orice tentative
de prohibire a vreunui tip de instrument militar, armele de foc individuale au fost slujite doar de către
mercenari. Grosolănia, murdăria, greutatea şi efectele lor imprecise ori „neloaiale" şi „diavoleşti" nu i-au
convins pe niciunul dintre vechii războinici să le poarte. Preţurile le-au categorisit însă fără rest între
armele scumpe, doar pentru cei care şi le puteau permite. Dar, s-au împrăştiat rapid şi acolo unde nu
ne-am fi aşteptat a le găsi. Reamintim că ameninţarea cu tăierea mâinii, a fost stipulată în Tripartitum
pentru ţăranul care ar fi utilizat vreo armă individuală de foc. In anul 1521, nobilii de la Ţaga (Cluj) le
foloseau pentru a se război între eiS54. Datorită turcilor, la început de secol XVI aceleaşi arme răsăreau şi
în inventare mănăstireşti. Aceasta însemna că mânuirea lor, pe atunci, nu mai era o chestiune de excepţie.
A devenit arme tipice pentru secolul XVI şi cele care au urmat.
Să nu uităm însă că uzanţa armelor individuale de foc s-a prelungit din cele mecanice, încât a
alimentat şi o distracţie elitară orientată fie înspre vânătoare, fie doar în plăcerea tirului. Imprecizia ţevilor
neghintuite nu a împiedicat perseverenţa. S-au pictat ţinte anume, păsări ori scuturi, iar oraşele au stimulat
antrenamentul locuitorilor paşnici, oferind premii celor îndemânatici. In bună parte, dotaţiile competi
ţiilor au fost prelungite din tragerile cu săgeţi. Prima menţiune despre fondul de premiere, în valoare de
50 de denari, a fost consemnată la Bistriţa în anul 1487. Concursul se organiza în fiecare primăvară şi
dispunea de un teren amenajat anume (locus sagittandi). In 1505, nimeni altul decât Gheorghe, rectorul
şcolii din Bistriţa, şi-a primit răsplata de nouă denari pentru performanţa de a lovi de trei ori ţinta
desemnată. Ţintele trebuiau revopsite de fiecare dată. Imediat aflăm şi ce formă aveau ori cam ce dimen
siuni. In 1512, vopsirea păsării de pe par {adavem ad tarts vulgo) costase doi florini853, ceea ce nu era deloc
puţin. La fel se petreceau lucrurile în toate oraşele ardelene.
Numirile lor sunt particulare şi foarte localizate856. Termenul generic de „archebuze" se răspândeşte
astăzi la mai multe tipuri şi forme, care utilizează aproximativ aceleaşi ţevi masive şi neghintuite, uneori
prelungite cu o placă perpendiculară opusă gurii („cârlig”837, Hake, lb. germ.), menită să fie fixată într-un
pat de lemn, la fel de masiv şi destul de inconfortabil de transportat. Adesea era o „barbă", denumită
„szakal" (lb. magh.), de unde au provenit „sacaluşurile". Se mai cunoaşte faptul că mecanismul cocoşului a
început să se răspândească la finele secolului, pe filieră maghiară (kakas)858. Aproape mereu aveau nevoie
de încă un sprijin exterior, pe direcţia ţevii. Lucrul era uşor de realizat pe suportul unor crenelaje ori
ferestre de tragere, nu însă şi în câmp.
Mijlocul secolului a fost tocmai intervalul în care s-au adus un plus de preciziuni în numirea
armelor de foc. Oraşele săseşti au fost nu numai cele care şi-au asumat producţia, dar au fost şi cele care
852 Prin zgâriere simplă, o piesă a devenit acolo un zâmbăreţ chip uman.
853 Despre ele, vezi şi C. Konig, Scurt istoric al evoluţiei armelor defoc portative (secolele XV—XVIII), în Studii şi Materiale de
Muzeografie şi Istorie Militară, 1,1968, p. 63-67.
854 Entz G., Erdelyi epiteszete a 14-16. szdzadban. Kolozsvâr, 1996, p. 261.
855 O. Dahinten, Geschichte der Stadt Bistritz in Siebeburgen, aus dem Nachlass hrg. von E. IVagner. Koln - Wien, 1988,
p. 415-416.
856 Insă nu putem admite că pe vremea discutată erau folosite „muschete44. Vezi I. M. Ţiplic, Breslele producătorilor de arme
din Sibiu, Braşov si Cluj - sec. XIV-XVI. Sibiu, 2001, p. 83.
857 1. M. Ţiplic acceptă ad litteram acest nume, cu toate că, în adevăr şi cel mai des, formele nu adoptaseră aspectul a ceea ce
lb. rom. recunoaşte astăzi prin „cârlig44 {Bresleleproducătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj - sec. ✓XIV-XVI. Sibiu, 2001, p. 83).
şi-au înarmat cetăţenii şi mercenarii, cu asemenea mijloace. In 1456, de exemplu, când se faceau referiri
lapixides, care urmau să fie duse de la Braşov, la „fortăreaţa" Făgăraşului859, nu este limpede dacă ele nu
erau chiar tunuri. Suntem însă într-o vreme în care progresele s-au acumulat în cursul unui veac întreg,
dar cu surse deloc continuative ori sigure. Nici nu ar mai fi de mirare, că un preot, de la Dealul Frumos
(Sibiu), susţinea că deţinea deja nişte bombarde, în defendicula sa860. Putem să menţinem suspiciunea că
erau „tunuri mici", adică archebuze. La fel se întâmpla însă şi în Banat, unde la 1500, o văduvă a unui
fost stăpân al misteriosului castel Bizere se străduia să recupereze quasdam pixides, videlicet barbatos,
din care doar două fuseseră plătite861. Şi iar în Banat, la un alt neidentificat castel de la Galad (Timiş,
actualmente în Serbia, Kikinda?), nobilul Gheorghe Găman avusese câteva „puşti" (pixides, de unde
germanul Biixen), cândva între anii 1469 şi 1500, pe care le luase la mâna a doua, de la alţi deţinători
localnici862. în aceeaşi regiune, la castelul din Târgovişte (Timiş), la 1506, erau atât arme de foc indivi
duale, cât şi tunuri863. Iar la Buia (Alba), castelul avea în dotare douăsprezece piese în anul 1540864.
Frecvenţa lor din viitorul Banat indică faptul că fuseseră foarte obişnuite la nobilii deţinători de mici
rezidenţe fortificate.
Niciodată nu au fost puse în altă legătură mai bună decât cu inventarele aparţinătoare puterii
centrale sau a oraşelor. In 1471, saşii erau obligaţi să aducă regelui un număr de o sută din ceea ce am
putea denumi drept puşti (pixides manualei)*65. în 1534, tot lor nu li se mai cerea decât să se prezinte la
război cu asemenea arme (pixidem manualem) şi o spadă/sabie866.
Existau şi meşteri anume specializaţi care le-au produs (pixidares). In plus, cerinţele „pieţei"
îngăduiau clujenilor să le distribuie până în Ţara Românească867. Moştenirea mai veche a Făgăraşului
înregistra nu mai puţin de 60 de exemplare, toate fiind calificate „de Praga", toate „lungi" şi nouă fără
paturi. Dar, concomitent, alte 19 bucăţi erau „de Csetnek”868.
Arme de asemenea factură se păstrează în aproape toate muzeele ardelene (Braşov, Sibiu, Mediaş,
Bistriţa, Sighişoara etc.). Majoritatea sunt moşteniri de colecţie şi, cu excepţia Sibiului869, nu au cataloage,
clasificări ori datări utilizabile. Printre exemplarele de la Sibiu s-au marcat ştanţări care au aparţinut
oraşelor Sibiu, Suhl şi Nurenberg, dublate de semne de meşteri neidentificaţi870. Piesele recoltate arheo
logic sunt şi mai puţine. O veche archebuză, de secol XVI, se conserva într-unul dintre turnurile cele mai
noi ale cetăţii de la Mălăieşti, a Sărăcineştilor din Sălaşu de Sus (Hunedoara)871. Un alt fragment a fost
859 E. Hurmuzaki, N. Iorga, Documente privitoare la istoria Românilor. XV/l. Bucureşti, 1911, p. 43.
860 1502: Arh. Naţ. Magh. Dl. 21.091.
861 E. Hurmuzaki, N. Iorga, Documente privitoare la istoria Românilor. II/2. Bucureşti, 1891, p. 453.
862 Csânki D., Magyarorszdg tortenelmifoldrajza a Hunyadiak korăban. II. Budapest, 1894, p. 13; Pesty Fr.,A Szdreny bănsăg
es Szoreny vărmegye tortenete. Okleveltăr. III. Budapest, 1878, p. 122-123; 134-135.
863 Az aradi kâptalan jegyzokonyv-toredeke (1504-1518). Eloszoval, mutatokkal es jegyzetekkel regesztâkban kozzeteszi
Gâlfi Emoke. Kolozsvâr, 2011, p. 48, nr. 36.
864
Ibidem, p. 248.
865
Ukb. VI, p. 514, nr. 3.896. Din nou, I. M. Ţiplic ne surprinde cu particulara sa lectură de izvoare, atunci când echivalează
manuaria bombardariak, de la Cluj, cu „tunuri mici“ (.Breslele producătorilor de arme din Sibiu, Braşov si Cluj—sec. XIV—XVI. Sibiu,
2001, p. 83). ' ’
867 Cumulând bibliografia şi izvorul I. M. Ţiplic, Breslele producătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj - sec. XIV-XVI.
868
Gh. Sebestyen, Armele Făgăraşului în secolul al XVU-lea. 1291-1991: 700 de ani de la prima atestare documentară a
Făgăraşului, în Revista Muzeului Militar Naţional, nr. 1,1991, p. 53.
869 Elena Roman ,Arme defoc din secolele XV-XVI in colecţiile muzeului Brukenthal. Catalog, în Studii şi Materiale de Istorie
Militară, 14-15,1981-1982, p. 227-239. Autoarea ne regalează cu piese de „factură occidentală", archebuze răspândite printre
multe puşti cu fitil, o „carabină" (!), „înălţătoare tubulare" şi „uluce", „pat de tip german", „marcaje de apartenenţă", „mărci" pe
care nu le-a citit şi decoruri rămase nedescrise.
870 Ibidem, p. 240-241.
871 V. Eskenasy, A. A. Rusu, Cetatea Mălăieşti şi cnezatul Sălaşului (sec. XIV—XVII), în Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie. Cluj-Napoca, XXV, 1982, p. 53-92.
găsit intr-o cetate de la Dunărea bănăţeană872. Semnalăm încă doi cocoşi de tragere inediţi, descoperiţi în
cetatea de jos a Râşnovului, care ar putea data din secolul XVI.
Stăm foarte rău cu identificarea proiectilelor utilizate pentru uzul armelor de foc individuale873.
Date sigure provin din a doua jumătate a secolului XVI. Cele mai multe fuseseră din plumb şi cele mai
puţine în formă de bile. Majoritatea au forme doar aproximativ sferice ori încep să semene cu gloanţe
boante ori turtite în ţinte dure, de la puşti moderne.
Capitolul utilităţilor focului în război ori confruntări restrânse nu se încheie încă. Militarii au folosit
săgeţi incendiare (sagittis ignium), amintite pe parcursul aliniatelor de mai sus, dar şi altele materialităţi. Cea
mai simplă ar fi torţa incendiară, a cărei diferenţiere majoră consta din lungimea mânerului şi posibilitatea
de a lepăda uşor ceea ce deja ardea în capătul ei superior. Tot în vremurile noastre s-au marcat evoluţii în
utilizarea vaselor incendiare874, care au stat la baza istoriei tuturor grenadelor ori mortierelor. Oale din lut, cu
jar, bine închise pe durata traiectoriilor de aruncare, au fost cele mai primitive. Ulterior, materiile explozibile,
închise ermetic, au fost despărţite de fitilurile aprinse, cu ardere preconizată tot în răstimpul catapultărilor.
Incendierea se realiza doar după spargerea recipientelor. Primele vase din lut, cu lăcaşuri special lipite pe
suprafaţa lor exterioară, pentru introducerea fitilelor, le-am văzut în cetatea Oradea. Datarea lor nu este însă
sigură, având în vedere marile bulversări stratigrafice de care monumentul a avut parte. Forma lor aducea cu
nişte degetare mai lungi, dar avem ştiinţă şi despre altele mai simple, ca nişte urechi875.
IX.6.c. Armele de protecţie

Scuturile au trecut şi ele printr-o istorie remarcabilă. Inevitabil, ne-am ocupat cu ele când am
tratat simbolurile de stare. Răspândirea lor a fost de-a dreptul fascinantă, de la Anglia normandă, până
în Bizanţ şi Orient. In mediul nostru, primele scuturi atestate iconografic (secolul XIII) au fost cele de
tip normand, mari. Le purtau deopotrivă şi cavalerii şi pedestraşii. Dezvoltările provinciale au urmărit
însă scutul alungit şi cu contur pe baza unui triunghi. Astfel le vedem şi pe unele fresce de la începutul
secolului XV (Bădeşti, Crişcior, Ribiţa, Viştea). Imediat după începutul secolului XV, vârful s-a scurtat şi
rotunjit, fiind adesea însoţit de tăieturi concave laterale sau superioare, pentru purtarea lăncilor (figurat
pe blazonul Zolyomi de la Săcuieni). Cum s-a arătat cu prudenţă, identitatea unui scut „polonez”876, cu
semiacoladă laterală, nu poate intra în vreo discuţie de utilitate practică. De altfel, aceleaşi scuturi au fost
mai curând suporturi decorative, decât instrumente de apărare. In secolul XIII trebuie să fi fost deja în uz
şi scuturile rotunde, folosite mai des de către cumani şi tătari. De la cei din urmă îşi vor trage numele şi
cele utilizate mai târziu. Oricum, pictura de influenţă postbizantină le promovează încă şi la început de
secol XVI (Pătrăuţi, Suceava). Le-au folosit şi otomanii.
Este clar că scutul nu a fost un mijloc de protecţie cu folosire restricţionată social. Pe de altă parte, era
mai onorabil a prezenta pe cineva cu arme ofensive şi nu adăpostindu-se ori pregătindu-se să se pitească după
un scut. O asemenea reprezentare sculpturală există sub amvonul parohialei din Mediaş, însă ea transmite şi
materializează, în mod sigur, ideea mai generoasă de protecţie, decât una cu interpretări militare. Problema
este de când şi în ce fel s-ar putea discuta despre scuturi destinate doar anumitor purtători. La 1486, scutul
era socotit o dotaţie obişnuită a unui călător care tranzita dinspre Ţara Românească şi Moldova877.
872 D. V. Rosetti, 0 aşezare românească din veacurile XII-XVIII în cuprinsul cetăţii regale Petb. Fortificaţiile de la Veterani, în
Drobeta, 1976, p. 148.
873 Este de-a dreptul amuzantă lectura comenzii regelui Matia Corvin, din anul 1471, când cerea Braşovului o sută de
„puşti" pentru care era nevoie de o mie de „ghiulele" (I. M. Ţiplic, Breslele producătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj - sec.
XIV-XVI. Sibiu, 2001, p. 70). Se pare că s-a inventat istoriografie „puşca cu ghiulele".
874 Vezi C. Konig, Scurt istoric al evoluţiei armelor defoc portative (secolele XV—XVIII), în Studii şi Materiale de Muzeografie şi
Istorie Militară, 1,1968, p. 76.
875 Weitscbawar / Bajcsa-vdr. Egy stăjer eroditmeny Magyarorszdgon a 16. szdzad mdsodik feleben. Kidllităs. Zalaegerszeg,
2002, p. 155.
876 Paraschiva-Victoria Batariuc, Motive decorative de inspiraţie literară pe cahle din secolele XV—XVII descoperite in Moldova,
în voi. Eadem, Civilizaţie medievală românească. Ceramica monumentală din Moldova. Bucureşti, 2012, p. 183.
877 Ukb. VII, p. 469-470.
Dacă o cronologie fină ar fi mai greu de furnizat, în schimb, se pot discerne alte câteva repere. Cavalerul
nu a purtat niciodată un scut masiv, ci unul care să fie dimensionat în aşa manieră încât să permită ţinerea
concomitentă a frâului, lăsând dreptei posibilitatea de a manipula armele ofensive (lancea în primul rând,
apoi spada şi altele). Dimensiunea nu presupune o formă specială. Desigur, decupajul pentru sprijinul lăncii
este cel care trădează rapid uzanţa secundară a scutului. Este aproape sigur că asemenea instrumente au fost
cel mai des decorate cu însemne heraldice şi bine garnisite în dreptul mânerelor de prindere.
în secolul XIV au apărut şi persoanele care aveau numele descins din el: scutarii. In Clujul anului
1453, un Valentin era supranumit Paysgyartho (= Făurarul de scuturi) şi i s-a plătit pentru unul {clipeo)
o sută de denariS78. Peste un veac confecţionerii ies detaşat la iveală, afirmându-se în bresle. Meşterii lor
(clipeatores, Schildmacher) au ajuns la performanţa de a avea bresle aparte. Cum vom vedea însă, nu toate
produsele lor se încadrau în categoria armelor. Tot atunci, făurirea era atestată şi în afara marilor oraşe
ardelene. Un exemplu ar fi acel Laurenţiu Clipearius (1545) activ în scaunul Orăştiei879.
Adesea suntem tentaţi să nu facem vreo diferenţă între scutul heraldic şi cel de strictă uzanţă
militară. Ar fi o greşeală, pentru că toate utilităţile nobiliare au dualitatea de forme practice şi formale,
ostentative ori „de paradă“, alături de cele realmente utilizate în lupte. In 1522, la Braşov, se face referinţa
pentru plata unor scuturi repictate, de un asemenea soi, qui antea nonfuerant inscripţia destinate domnito
rului Ţării Româneşti880. Este încă o taină ce reprezenta scutul de Fryzaak (Frisach?) lăsat moştenire în
1525 de către vicevoievodul Leonard Barlabassy.
Este evident că, din secolul XV, scuturile iconografice s-au despărţit de cele reale, adoptând forme
elegante, probabil rar utilizate în echipamente de război: acolade sus şi jos, prelungiri de colţuri etc. Cele
mai fanteziste par a fi scuturile de sfinţi militari din pictura murală a Moldovei, care par să fie rude cu
scuturile din pene, aztece. La fel s-au petrecut lucrurile şi cu noul tip de scut în formă de cap de cal, a cărui
origine italiană şi renascentistă este neîndoielnică. Le-a popularizat îndeosebi arta (în sculptură, la capela
Lâzoi, din Alba Iulia, ori pe frontonul casei parohiale a Sibiului). Scutul este o imitaţie stilizată a părţii
frontale a unui craniu de animal, dar posibil derivat şi din armura reală, folosită pentru fruntea aceluiaşi.
Toate formele coexistă şi se întrepătrund până la un punct. La mijloc de secol XVI, preţul unui scut se
ridica la mai mult de un fiorin881. Nu avem repere despre calităţile sale.
Aproape că nu există scut al vreunui personaj ori oştean mai important, care să nu ofere un decor
pe suprafaţa sa exterioară, de la desene heraldice, coborând la umbo-uri foarte simple882. Pe fresce,
călugării cavaleri sau sfinţii militari au pictate doar cruci (Bădeşti). în timp ce decoraţia heraldică
era curentă pe scuturile „latine“, cele „ortodoxe" preferau, se pare, elementele geometrice şi vegetale
(Pătrăuţi). Pe de altă parte, am putea deduce imediat şi diferenţele din „cultura scutului". Pe lângă
dificultatea de a le fauri ori înzestra, au rezultat cu siguranţă şi complicaţii legate de delimitarea unită
ţilor militare şi manevrarea lor.
Sunt destul de puţine exemplare de scuturi conservate, rostul acelora fiind probabil unul mai mult
decorativ, dar şi foarte neutru883. Cea mai mare colecţie a aparţinut Sibiului884. Nu a apucat să fie publicată
878
Kovâcs A., Kolozsvăr legregebbi szămadăskonyverol (1453), în voi. Cluj - Kolozsvăr — Klausenburg 700. Vărostorteneti
tanulmănyok. Studii de istorie urbană. Kolozsvăr, 2018, p. 201-202.
879 ]drkundenbuch zur Gescbichte der Stadt und des Stuhles Broos bis zu?n Ubergang Siebenburgens unter Erbfursten aus dem
Hause Osterreich 1690. Hg. A. Amlacher, Hermannstadt, 1879, p. 281-283.
^ E. Hurmuzaki, N. Densuşianu, Documenteprivitoare la istoria Românilor. II/3. Bucureşti, 1892, p. 423.
Kalmăr J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 325.
882
Singurul umbou medieval, înregistrat arheologic până în prezent este cel de la Brateiu (Sibiu), cu o datare ce poate merge
până^în P111113 jumătate a sec. XIII. Vezi A. \om\2.,Aşezarea din secolele XU-X1H de la Bratei. Sibiu-Alba Iulia, 2009, p. 36-37.
Vezi, de exemplu, scuturile epocii lui Matia Corvin. Pentru conservarea acestui tip de piese, nici Polonia nu stă foarte
bine. nicio singură piesă sau fragmente din altele nu se cunosc. Toată istoria lor de acolo se bazează exclusiv pe reprezentări
iconografice. Vezi W. Sarnecki, D. Nicolle, Medievalpolish armies 966-1500.2008, p. 21.
J. Bielz,Aus der Waffensammlung des Baron Brukenthalische Museum (1). Die Hermannstăter Tartschen, în Mitteilunge n aus
dem Baron Brukenthalische Museum, III, 1933.
:
exhaustiv până astăzi885. In mare parte sunt piese folosite în secolele XVI—XVII. Oraşul a avut o breaslă
aparte şi cele mai numeroase referinţe privitoare la meşterii de scuturi886. S-a afirmat, fără vreo dovadă,
că scuturile de la Braşov nu se deosebeau de cele confecţionate la Sibiu887. Dintr-o observaţie simplă, se
desluşeşte că lotul nu a fost selectat istoric, ci este, mai curând, un produs de comandă unitară ori relativ
apropiată cronologic.
Filmografia ne-a pus în faţă scutul împletit din răchită, fără să ştim vreodată cât de veridic ar fi fost
el în Evul Mediu. Ar fi categoria cea mai primitivă. Tot fără de vreo analiză convingătoare, ni s-a relatat
că o parte a scuturilor din arsenalul Sibiului ar fi fost meşteşugite din lemn de molift888. Suprafaţa de
protecţie, chiar dacă rezulta din plăci de lemn, acoperite cu piei groase de bovine ori porc, era mereu un
„afiş“ purtător de însemne de recunoaştere ori apartenenţă a militarilor. Vopsirea avea rolul de a ascunde
materialul de confecţie889, pentru a nu evalua prea repede capacitatea lui de rezistenţă într-o luptă ori
penetrare şi de a marca identitatea celui care îl purta. In spatele straturilor descrise, se interpunea mereu
un material amortizor de lovituri, din pânză/pâslă groasă ori iarbă de mare890, cum se specifică la scuturile
de calitate. Despre manevrarea ultimului material nu cunoaştem însă realmente nimic.
Din tot ceea ce avem la îndemână, rezultă că metalele au fost cel mai puţin implicate în confecţia
scuturilor. A afirma că elitele aveau scuturi metalice891 este o neînţelegere. Numai cele mai mici puteau
aspira la această performanţă. Doar câteva piese se bucurau de exclusivitate: scutul de lăncier şi micuţul
scut circular, denumit „rondaşa‘. Cum destul de puţină lume este gata să accepte, cu cât scuturile erau mai
mari, cu atât cantitatea de metal folosită era mai mică. In rest, suprafaţa scutului recepţionase întărituri
metalice, care nu mai sunt deloc generalizate şi nu conţin umbouri (întărituri centrale) de tip antic ori
de uz oriental. Dispariţia umbourilor poate fi explicată şi prin adoptarea unor forme decorative incom
patibile cu acela. Un oştean din scena învierii, pictat pe altarul de la Mediaş ne transmite un scut aparte,
întreaga sa suprafaţă este lisă şi vopsită în roşu, în timp ce toate marginile au un tiv/bandă cu luciri
metalice şi elemente decorative repetate. Pentru a fi ţinute, toate trebuie să fi avut brasarde ori mânere
de prindere. Cea mai relevantă piesă din urmă, împreună cu o cataramă, este vizibilă la un scut atârnat
pe un copăcel desfrunzit de pe altarul din Tătârlaua (început de secol XVI). Mânerele, mereu câte două,
asigurau priza braţului neluptător/fară arma ofensivă.
Mai trebuie să ştim că scuturile se prezentau în trei variante de mărime, din care doar cele mici şi
mijlocii ajungeau şi la cavaleri. A existat o continuă interferenţă între formele scuturilor pedestraşilor şi
cele ale călăreţilor. Ultimii nu puteau manevra cu el decât folosind, în aceeaşi mână, şi hăţurile. Faţă de
scutul de infanterie, al legionarului roman, căruia i-a conservat curbura pe lăţime, scutul medieval târziu
a fost şi mai mare şi a dispus de o reliefare pe axa lungă.
Scuturile mari, atingând adesea dimensiuni umane, erau bune în poziţii rigide de apărare, consti
tuind, după caz, fronturi de pereţi în mişcare ori în aşteptarea unor atacuri, completări la golurile carelor
8S5 Iniţial fuseseră numărate 80 de bucăţi, acum au fost declarate 47. Posibil ca unele dintre ele să fi fost încă împrumutate
pe la alte muzee din ţară. Referinţe la J. Bielz, Die hermannstădter Tarschen, în Mitteilungen us dem Baron BrukentbalMuseum,
III, 1915, p. 32-35; I. M. Ţiplic, Breslele producătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj - sec. XTV-XVI. Sibiu, 2001, p. 47-48.
în mod absolut de neînţeles, niciun scut nu a fost publicat în abordările muzeale recente. Vezi Anca Niţoi,^77tfc? şi armuri in
colecţiile Muzeului Brukentbal. Sibiu, 2007.
886
Deja adunate la Kalmăr J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 325.
S87
I. M. Ţiplic, Breslele producătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj —sec. XIV—XVI. Sibiu, 2001, p. 58.
Istoria militară a poporului romăn. II. Bucureşti, 1986, p. 63.
889
I. M. Ţiplic lasă de înţeles însă că „meşterii scutari şi-au extins aria de lucru şi în domeniul vopsitului* {Breslele
producătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj - sec. XTV-XVI. Sibiu, 2001, p. 82).
S90
I. Bielz, Die hermannstădter Tartschen, în Mitteilungen aus dem Baron Brukentalischen Museum, III, 1933, p. 33-33; după
el şi I. Bidian, Organizarea şi rolul meşteşugarilor in viaţa economică şi socială a oraşului Braşov in secolul al XV-lea, în Studii şi
Materiale de Istorie Medie, VIII, 1975, p. 152.
şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară, 6, 1973, p. 77. Greşeala persistă în voi. Istoria militară a poporului român. II.
Bucureşti, 1986, p. 63.
de luptă, la înaintări protejate către fortificaţii asediate etc. Pe lângă generoasa sa suprafaţă cu potenţial
decorativ, folosul i-a sporit prin montarea în spate a unei proptele, alături de posibilele gheare de înfipt
în pământ, de la partea inferioară. Artificiile dădeau câtorva oşteni o mare libertate de mişcare în spatele
său. De obicei, nu mai mult de trei, fiecare era prevăzut cu armament diferenţiat. Rolul acelora a fost
mereu legat de protecţia în faţa proiectilelor, dar şi a şarjelor cu lănci, ale cavaleriei. In funcţie de mărime
şi utilitate s-au confecţionat dotaţiile din spatele scutului, adică cele care se văd cel mai rar: mânere ori
curele de purtare.
în 1478, când sunt solicitate ca echipamente pentru oşteni pedeştri (pedites), li se spune explicit
că ar fi „mari“ şi poartă numele maghiare de clipeis magnis thorpays dictiss92. Numele este compus, la
scutul propriu-zis (paizs) adăugându-se şi tor-ul, respectiv pumnalul folosit pentru străpungere. Un izvor
explicit este cel al comenzii din anul 1514, a voievodului Transilvaniei, adresată Braşovului, în care au fost
denumite tarpair893 (din tarpajzs, lb. magh., tartschen, în lb. germ.894). O singură literă din cuvântul de bază
modifică însă analiza originii armei.
Toate reprezentările husiţilor, majoritari pedestraşi, au fost copleşite de tipuri de scuturi monumentale.
Blazonul lui Petru de Bârsău, acordat în 1448, conţine deja un astfel de scut895. In următoarea perioadă, este
figurat pe o cahlă de la Roşia (Sibiu), tot într-o dotare de pedestraş896. Dintr-o perioadă apropiată, dinspre
anul 1500, pe panoul de tavan al fostei biserici din Gogan (Mureş), doborâtul Goliat are alături un scut
identic. Când îl vedem pictat în capela de lângă biserica parohială a Biertanului, de format ceva mai mic, în
mâna lui Sf. Gheorghe, trebuie să-l asociem repede cu reprezentarea grafică, a lui Ioan de Hunedoara, din
Cronica luiThuroczi (1488). Călare nu putea fi util decât redus măcar la jumătate din dimensiunile cu care îl
I asociem de obicei. Explicaţia folosirii aparente de către persoane sus-puse, a acestui tip de scut poate fi dată
prin regăsirea exemplarului atribuit regelui Mafia şi conservat astăzi în Muzeul Militar din Paris. Mult mai
multe sunt conservate însă la Viena, în muzeul de istorie al oraşului. Toate au devenit scuturi „de paradă", a
căror valoare ceremonială nu poate fi foarte precis descrisă, din lipsa izvoarelor.
Aceleaşi scuturi supradimensionate au fost moştenite măcar lingvistic, în română, prin termenul
de „pavăză". Cu toate acestea, termenul nostru nu se lipeşte de vreo formă anume. Originea italiană a
cuvântului şi localizată cu precizie a prototipurilor (Paviaypavise), abia dacă mai trebuie explicată89/. Din
această serie avem deja piese relicte, de dimensiuni umane, fără decoruri, la care se adaugă cel din muzeul
de la Mediaş.
La finele secolului XV se instalează în peisajul nostru un alt tip de scut de cavalerie, care porneşte de
la o bază dreaptă, uşor de sprijinit pe şa, iar în partea superioară cu colţul din stânga avântat în unghi ascuţit,
j pentru a suplimenta apărarea dintr-un sector mai vulnerabil. Un exemplar, păstrat în colecţii slovace, este
util prin faptul că mai deţine pe colţul din dreapta sus decupajul pentru sprijinirea lăncii, ca la scuturile mai
vechi, dar are şi armele regelui Mafia pictate pe suprafaţa sa. Este un exemplar de tranziţie. Următoarele au
renunţat la lăcaşul pentru lance. Un inventar enunţiativ se referă la peste 50 de astfel de scuturi depozitate
în muzee (Sibiu, Bucureşti, Cluj-Napoca şi Alba Iulia)898. Câteodată mai sunt zise „ungureşti".
î! Este de consemnat şi apariţia micului scut rotund, pentru susţinere în pumn, nu cu tot braţul.
Termenul utilizat în limba română ar fi cel de „rondaşă”899. Altarul de la Şoroştin (1515/1520) îl prezintă
892 Ukb. VII, p. 201-202.

893 Neumann T.,A Szapolyai csalădokleveltăra. I. Levelek es oklevelek (1458-1526). Budapest, 2012, p. 348.
i 894 1522, Braşov: E. Hurmuzaki, N. Densuşianu, Documente privitoare la istoria Românilor. II/3. Bucureşti, 1892, p. 423.
89S
Bertenyi I.}Magyar cimertan. Budapest, 2003, p. 34.
'-I 896
' Daniela Marcu Istrate, Cable din Transilvania şi Banat de la începuturi până la 1700. Cluj-Napoca, 2004, p. 530, pl. 191/5
(care îl socoteşte însă „cavaler pedestru”).
897 Am menţionat deja în altă parte incorecta derivare a numirii unui scut „ţărănesc” printr-un termen socotit de origine
polonă. 1.1. Soicanu,ytfr/<2 şi societate românească (sec. XIV-XVIII). Bucureşti, 2002, p. 96.
898 C. M. Vlădescu, Tipuri de arme albe şi armurifolosite de ostile române în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în Studii şi
: Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară, 6,1973, p. 78-79.
899 Menţionarea sa, după o reprezentare iconografică de la Curtea de Argeş, la C. M. Vlădescu, Arme albe şi armurifolosite
de ostile române in secolul alXVI-lea, în Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară, 7-8,1974-1975, p. 174.
ii
în repaos, aninat la garda unei spade. S-au păstrat şi exemplare reale de asemenea fabricaţie900. El s-a
alăturat scuturilor mai mari, despre care am făcut pomenire că ar fi agreate de asiatici. în pictura de la
Arbore (Suceava) un asemenea scut este pictat în profil, în aşa fel încât să-i vedem forma uşor conică.
Evoluţia generaţiilor diferite de protecţie corporală rezultă tot din studiul iconografiei901.
Distingerea între formele lor precise este, din nou, o grea operaţie. Dacă s-a putut imagina că Radu I, al
Ţării Româneşti, ar fi comandat, tocmai de la Veneţia, un număr de zece mii de „armuri: ”902 , în condiţiile
în care niciun singur alt bun material, în afara cuţitelor, nu s-a mai înregistrat vreodată cu un ordin de
mărime asemănător, atunci vom înţelege care au fost percepţiile legate de interpretarea izvoarelor. Apoi,
dacă vom descoperi că „armura“ desemnează în limba română o tehnică textilă903, avem şi alte temeiuri de
nesiguranţă. In final, ajungem la concluzia că cei care le-au înregistrat în scris nu au fost consecvenţi, dar,
se pare, nici nu prea aveau idei precise despre conţinutul detaliat al unei armuri904.
Zalele au fost deja o banalitate a secolului X3V, din moment ce ele sunt îmbrăcate de clujeni
împotriva unor personaje adăpostite în conventul din Cluj-Mănăştur (1362)905. Din păcate, din scrierile
ulterioare, nu ne putem da seama dacă simplele cămăşi de zale contau tot atât de puţin cât armele indivi
duale, pentru a nu fi menţionate în mod special. Aceasta şi pentru simplul motiv că nu există numiri
aparte, neîndoielnice.
In secolul XIV, redările imagistice (Chilieni) nu îndreptăţesc identificarea unor cămăşi de zale din
inele, cât din plăci mici (armuri lamelate). Apoi cămăşile, ori formele lamelate aglomerate, dispar din
peisajul nostru, în favoarea cămăşilor de zale clasice. Nu ar fi totuşi o încheiere definitivă, pentru că turcii
le-au readus din nou în uz. Opţiunea a fost însă pentru sectoare acoperite, nu compleuri. La turnura cu
secolul următor, şi gluga de zale era şi ea reprodusă. Dar, din moment ce, în anul 1492, li se pretindea
secuilor să poarte, de ar fi posibil, câte o cămaşă de zale, am putea pricepe care trebuie să fi fost nivelul său
de folosire în rândul celor mai avuţi. Dar, în secolul XVI, o cămaşă de zale a lui Alexandru Lăpuşneanu,
preţuită la valoare de 54 de florini906, a însemnat nu doar o calitate foarte bună a inelelor, o bună croială, ci,
foarte probabil, şi alte accesorii din metale preţioase. Tot de atunci, saşii din armata princiară transilvană
erau singurii remarcaţi cu asemenea dotaţii907. Faptul declasează termenul aplicat în dotarea secuilor.
Consemnarea nu mărturisea decât un singur lucru: deşi dorite, cămăşile de zale nu au fost purtate decât
de o parte dintre oştenii provinciei.
Cămaşa de zale pare doar o lucrătură mai simplă decât o armură din componente din metal compact.
Dar, a realiza inele de sârmă nu este tocmai un lucru simplu, la îndemâna oricui. Metalul trebuia filat, apoi
călit şi împletit, inel de inel, ca, la urmă, să se respecte şi un croi.
Avem la dispoziţie două tipuri de reprezentări ale cămăşii de zale. Cele mai vechi par să fie
concepute pe registre orizontale bine delimitate, între care se dispuneau, pe verticală, şirurile de inele.
Din secolul XV, cămăşile au avut un croi continuu, asemănător oricăror ţesături. Petru de Bârsău (mijloc
de secol XV) a avut parte de redarea în culoare a unei cămăşi de zale cu mici şerpuiri negre, pe fond alb.
Se lasă remarcate doar prin poalele decupate în triunghiuri, atunci când peste ele sunt trase alte haine,
aşa cum se prezintă lucrurile la Sf. Mihail şi Sf. Gheorghe de la Mălâncrav (1455/1465), sfinţii regi de la
Tileagd (Bihor) ori la oşteanul de la Hărman (Braşov). Cele de la Mălâncrav se mai discern prin lucrătura
900
Kalmâr J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 324-325.
901
Pentru perioade mai vechi, vezi Veszpremy L., LovagvildgMagyarorszdgon. Lovagok, keresztesek, hadme'rndkok a kozepkori
Magyarorszagon. Vdlogatott tanulmdnyok. Budapest, 2008, p. 127-135.
903 Dicţionar de artă. Forme, tehnici, stiluri artistice. A - M. Bucureşti, 1995, p. 38, sub voce.
90'4 Este bizar ca cineva să asocieze armura, cu o spadă şi să le desemneze pe ambele cu numele de „arme“. Vezi C. I. Popa,
Valea Cugirului din Preistorie până in zorii Epocii Modeme. Cluj-Napoca, 2011, p. 522.
905 Documenta Romaniae Historica. C. XIII. Bucureşti, 1991, p. 341.
906
C. M. Vlădescu, Arme albe şi armurifolosite de ostile române in secolul al XVl-lea, în Studii şi Materiale de Muzeografe şi
907
Ibidem.
foarte măruntă, lungimea până la genunchi, unde se termină tot în decupaje triunghiulare, ce par să fi fost
aurite. Poate una dintre ultimele reprezentări de care au avut parte, în combinaţie cu părţi de armură, a
fost pe altarul de la Şoroştin (1515/1520).
O reprezentare de la Leliceni (1510) lasă dovedită o altă parte de ţesătură de zale, care putea
fi confecţionată şi purtată separat: gluga. In exemplul citat, ea s-a dotat şi cu un suport textul cu tivul
decupat în triunghiuri. Cum am notat, ea se instalase de cel puţin un veac. Dacă ceva îi uneşte pe oştenii
trimişi să-i ucidă pe pruncii, pictaţi la Mălâncrav, cu aproape un secol înainte, este tocmai consecvenţa
purtării glugii pe sub toate tipurile de coifuri.
Reperul muzeografic al piesei folosită în vremurile care ne interesează este aşa-numita cămaşă a
lui Paul Chinezul, păstrată în Muzeul Naţional din Budapesta908. Nu are decât particularitatea de a avea
si gluga la ea. îi atârnă foarte simplu dintr-o semicalotă de metal compact, destinată creştetului capului,
în rest, niciun artificiu nu trădează starea preeminentă a presupusului ei stăpân. Gluga are puternice
similitudini cu cele purtate de către oştenii orientali. Dacă asocierea este reală, se poate socoti cel mult că
i-ar fi fost un echipament util, nu de paradă. Cele câteva fragmente de cămăşi care s-au conservat până
la noi (în muzeele din Alba Iulia, Bistriţa, Piatra Neamţ909) nu trădează lucrături de import, pentru că
lipsesc mărcile lor de producţie, care însoţeau unele verigi. Un nobil haţegan, pierit în luptă, către mijlocul
secolului XVI, a fost îngropat în mod excepţional cu un fier de lance în picior şi cu cămaşa sa de zale, a
cărei corodare a lăsat în jurul scheletului său doar o umbră ruginie910. Nu ştim dacă realizările din argint,
pentru care avem exemplare doar din secolul XVII, au început să se folosească cu mult mai timpuriu.
Deţinem o singură mărturie arheologică executată prin asocieri de solzi, scoasă la Alba Iulia911. Sunt
patru-cinci plăcuţe (1,6x3 cm), cu grosimea de un milimetru, prinse în nituri, care provin tot dintr-o
armură. Componentele conservă câteva nituri decorative, care pot să-i dea o datare către finalul secolului
XV. Despre ea nu se poate scrie cu precizie dacă ar fi fost întreagă ori a acoperit doar un sector corporal.
Ca şi în alte situaţii, menţiunile scrise lasă loc la numeroase ambiguităţi ori imposibilitatea de
a raporta termenii la vreo formă certă. Dacă, un document excepţional, privind atacul mănăstirii de la
Cluj-Mănăştur, din preajma anului 1362, detaliază separat loriciis şi panceriis912, mai departe nu există
vreun fel de consecvenţă. Numele de lorica se aplica şi armurilor913. Sub acest titlu, a fost executată de
către sibieni o comandă pentru Moldova, în anul 1502914.
A folosi concomitent armura şi cămaşa de zale înseamnă în primul rând o lucrătură fină a celei din
urmă. Combinarea frecventă a celor două va domina întregul secol XV (Armăşeni, Hărman). Cum am
observat puţin mai sus, există şi o cochetărie de folosire, care arată un tiv franjurat la poale, în triunghiuri
(Sighişoara — frescă). Nu sunt explicaţii la alternativele de purtarea a unor haine peste armuri, conco
mitent cu cele purtate dedesubt. Personajele pictate în învierea altarului de la Cozmeni (1505/1515), de
la început de secol XVI, indică aceste maniere folosite sincron. Mai regăsim soluţia şi la altarul din Dupuş
(1475/1485); dar nu am epuizat exemplificările. Proporţia mărturiilor iconografice probabil respectă un
grad corect al realităţii.
908
Kalmăr J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 256-257, fig. 3,5.
909
O absolută inutilitate este furnizată de D. Râpă-Buicliu, Consideraţii istorice privind unele piese de armament defensiv
(cămăşile de zale) utilizate de români in secolul alXV-lea, în Danubius, XXIV, 2006, p. 69-76.
910 A. A. Rusu, Vechea biserică din Nălaţi (jud. Hunedoara), în Ephemeris Napocensis, 1,1991, p. 127-145.
911 Din păcate, prost interpretată: „fragment de armură combinată din plăci şi zale" (Daniela Marcu Istrate, Catedrala
romano-catolică şi palatul episcopal din Alba Iulia. Arheologie şi istorie. Catalog de expoziţie. Alba Iulia, 2009, p. 40, nr. 13; 453).
„Zale ar putea fi doar sârmele/inelele care ar fi legat plăcuţele de suportul textil ori din piele.
912 Documenta Romaniae Historica. C.XII. Bucureşti, 1985, p. 114.
913 Decreta regni mediaevalis Hungariae. I. Ed. J. M. Bak and J. R. Sweeney. Idyllwild, 1999, Art. 20. Veszpremy L., Păncel
espâncelosok emlîtesei a kronikăkban e's oklevelekben, în Hadtortenelmi Kozlemenyek, 108, nr. 4,1995, p. 3-10, dar cu referiri doar
la perioada Arpadiană. Nu cunoaştem de unde, I. M. Ţiplic echivalează laurea (probabil distincţiile acordate de oraş pentru
concursuri de tir), cu „cămăşi de zale", pe care le şi lasă la vopsit de către un scutar clujean din 1565 (Breslele producătorilor de
arme din Sibiu, Braşov şi Cluj - sec. XIV-XVI. Sibiu, 2001, p. 82).
914 E. Hurmuzaki, N. Iorga, Documenteprivitoare la istoria Românilor. XV/l. Bucureşti, 1911, p. 158.
Armurile de-nceput fac parte din seria celor denumite „armuri moi”915. In istoriografia noastră s-a
folosit şi termenul nepotrivit de „semiarmură”916. Ba am găsit şi „uşoară armură medievală”917, pentru o
clară inabilitate de redare a mărturiei artistice. La acelea, apărarea corporală era preluată în bună parte de
piei, blănuri ori stofe groase, vătuite şi cusute strâns, doar accidental placate cu metale. Nu se poate evita
amintirea termenului de „pufoaică", care pare mai potrivit pentru ele; cel puţin pentru a fi imaginate de
către români. A fost tipul de armură pe care l-au folosit bizantinii, tătarii şi turcii. Altarul de la Târnava
(1480/1490) nu face rabat în a-i prezenta astfel pe asiatici, cu ochi oblici cu tot, în Martirul Sfi Sebastian.
Avem încă o mărturie iconografică veşnicită la Fişer (1520), unde doi oşteni care l-au adus pe Isus în faţa
lui Caiafa, au mânecile străbătute de cusături în romburi dese. Ca să accentueze caracterul hibrid al costu
maţiei, unul singur deţine şi un umerar pictat în aşa fel încât să fim convinşi că a fost din metal. Situaţia
se reproduce la Roadeş (1525). Pentru asemenea soi de dotaţii, termenul de armură este exagerat şi ar
trebui substituit măcar cu varianta mai potrivită de „echipament militar parţial” ori incomplet. Aceleaşi
forme de armuri s-au fixat cu încrâncenare în pictura ortodoxă şi au condus la reprezentări complet
rupte de realitate, până în ziua de astăzi. Tocmai pentru că, de la un anume moment, nimeni nu s-a mai
îmbrăcat astfel.
Forma brigantinei, ca o altă variantă de „armură moale“, a fost demonstrată prin descoperiri arheo
logice încă nepublicate, din cetăţile de la Cheud şi Oradea. Ordinea de citare corespunde succesiunii
datărilor. Identitatea sa este asigurată prin înlocuirea plăcuţelor cu pastile din metal.
Trecerea de la armura în plăci mărunte, către componente anatomice majore este marcată la
Dârjiu prin platoşa (torax) fără mânecare şi fustanelă ori braconieră din plăci918. Acelaşi meşter, care
a lucrat şi la Armăşeni, a lăsat labele picioarelor doar în ciorapi de zale. Doar peste puţine decenii,
se lasă strecurată informaţia că trupele lui Ioan de Hunedoara conţineau cataphracti equites şi equites
gravis armaturae919, ceea ce a condus la presupunerea că ar fi armuri complete. Mai mult decât atât, un
occidental i-a spus armurii purtate lângă Dunăre de către Ioan de Hunedoaraplain harnas a le mode de
Hongrye, atât de mare încât abia a putut pătrunde îmbrăcat cu ea, într-o cameră anume920. La capătul
opus al intervalului nostru, cei mai bine echipaţi oşteni se numeau armigeri, comparativ cu husarii921.
Inventarele de armament operate la Sibiu, în anul 1493, oferă indicii pentru o separate între platoşe şi
„armuri". Cele din urmă apăreau doar în câteva turnuri (dogarilor - 12, măcelarilor - şase, ţesătorilor
de lână, fierarilor, aurarilor - câte două, la ţesătorii de alt fel - se amestecă 14 platoşe cu armuri)922.
Proporţia a rămas în reper neschimbat, aşa cum se observă la Braşov, peste aproape un veac (1562)923.
Oricum, trebuie să pricepem că fuseseră rare şi extrem de scumpe. In niciun caz nu puteau fi compo
nente de război care se puteau rezolva „cu grabă”924.
915 Pentru B.-P. Halic, această categorie este exclusă, armura fiind doar cea confecţionată din metal (vezi Pace şi război în
Ţara Românească în secolele XIV—XVI. Bucureşti, 2003, p. 276).
Istorie Militară, 7-8,1974-1975, p. 167. Tot acolo, descrierea armurii sfinţilor militari din fresce moldovene şi muntene. Doar
că, majoritatea sunt desprinse de realitate.
917 Gh. Axion, Sculptura gotică din Transilvania. Plasticafigurativă din piatră. Cluj, 1974, p. 47. Autorul descrie o cămaşă de
zale, cu o centură pusă peste, deşi este limpede că între cele două piese mai exista „ceva“.
918
O descriere şi la Annamâria Kovâcs, Gostumes as symbols. The pictorial representations of the Legend of king Ladislas of
Hungary, în MediumAevum Qutidianum, 39,1998, p. 112-137.
919
M. P. Dan, Un stegar al luptei antiotomane Iancu de Hunedoara. Bucureşti, 1974, p. 72—73.
920
J. Wavrin, Recueil des croniques et anchiennes istoires de la Grant Bretaigne a present nomme Engleterre. I. London, 1S64,
p. 109.
921 Simon Zs., SzapolyaiJănosfiamiliărisainak egy lajstroma 153l-bol, în voi. Tanulmănyok SzapolyaiJdnosrol e's a hora ujkori
Erdelyrol. Edit. Bessenyei J., Horvâth Zita,Toth P. Miskolc, 2004, p. 315.
922 Quellen zur Geschichte der Stadt Hermannstadt. II. Handel und Gewerbe in Hermannstadt und in den Sieben Stuhle
(1224-1579). Hermannstadt, 2003, p. 208-210.
923 Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt. IX. Zunfturkunden (1420-1580). Braşov - Heidelberg, 1999, p. 270.
924 Aşa interpretează S. Iosipescu comanda unei armuri pentru Ştefan Baton, adresată Braşovului, în anul 1480 {Carpaţii
sud-estici în Evul Mediu târziu (1166—1526). O istorie europeană prin păsurile montane. Brăila, 2013, p. 358).
Deşi mărturii iconografice mai vechi există (efigii monetare de la sfârşitul secolului XIV; Sic, pe
gât şi cap; sfârşitul secolului XIV, Hărman, Braşov; Mediaş - în jurul lui 1420, Sibiu - 1447, Prejmer
— 1440/1450), armurile întregi par a se răspândi efectiv şi generaliza doar de la finele secolului XV şi
începutul secolului XVI, în prelungirea unor forme de protecţie corporală mult mai modeste925. Ne-am
putea sluji de datarea altarului de la Dupuş (1475/1485), pentru a accepta un grad de generalizare a
armurilor complete.
Când ajungem la finele veacului, deja avem mărturii despre comenzi anume, croite la comandă, care
s-au adresat oraşelor transilvane. în anul 1480, Ştefan Bâtori a comandat, prin intermediul unui curier
care-i ştia măsurile, o „armură mare“ (lorica magna)926. Personajul a fost atât de bogat încât putea să-şi
comande de oriunde altundeva costumaţia metalică; şi desigur ar fi facut-o dacă meşterii braşoveni nu
s-ar fi ridicat la nivelul acelor exigenţe. Piatra sa tombală, isprăvită în anul 1493, şi conservată la mănăs
tirea franciscană din Nyibâtor (Ungaria), ar putea foarte bine oglindi şi realizarea saşilor din Ţara Bârsei.
După comanda specială a unei armuri, făcută de domnul Moldovei, la Sibiu, în jurul anului 1522927,
trebuie să înţelegem că armurile intraseră nu numai în producţia locală curentă, dar se realizau şi piese de
prestigiu, personalizate pentru comanditari.
Un foarte bun argument în favoarea meşteşugului este prezenţa, în colecţii europene, a două nume
de autori transilvăneni de armuri: Valentinus Siebenbiirger, activ între 1531-1547, cu piese la Viena, şi
F. Siebenburger, tot din secolul XVI, cu armuri semnate la Paris şi Geneva928. Din păcate nu putem şti
dacă realizările erau integrale ori se bazau pe componente importate. Tristeţea merge mai departe prin
aceea că niciuna dintre armurile locale nu s-a păstrat.
Numeroase picturi ori reprezentări de cahle, de sfinţi ori oşteni din scenele legate de viaţa lui
Hristos arată cu armura completă reprezenta nu doar un ideal cunoscut, dar era chiar bine răspândită.
Intorcându-ne la aceleaşi mărturii iconografice, am putea vedea uşor transformările care apar. Este nefiresc
să le apreciem ca fără efect la privitorii din epocă, cel puţin ca nivel de ispită de atins, dacă nu surse pentru
comenzi adresate armurierilor din oraşe ori negustorilor. In fine, dispunem de foarte interesantă mărturie
a lui Anton Verancsics care scria, către mijlocul veacului XVI, că în vremea regilor Jagelloni, o parte a
militarilor maghiari renunţaseră la armurile complete şi grele, în favoarea celor care aveau să-i definească
pe husari, pentru a face faţă mai bine turcilor929.
Armurile oştenilor de la Mediaş (circa 1420) au deja genunchere cu margini lobate, în timp ce, puţin
mai devreme, Sf. Mihail de la Dârjiu are o cotieră cu o prelungire imitând floarea de crin930. Un oştean de
la Sibiu (1447) poartă umerare cu capete de lei în relief, cotiere prelungite cu volute, în timp ce platoşa are
de asemenea elemente decorative greu de identificat. O colecţie de armuri complete prezintă altarul de la
Dupuş (1475/1485). Le vedem şi la Cozmeni - Harghita, (1505/1515). Apar grumăzare prelungite pe
bărbie, plăci circulare, dar nu pantofi din fier. Alte umerare, pictate la Fişer (1520) şi Roadeş (1525), lasă
impresia că ar fi mai curând piese de podoabă, de genul veselei. Seria de cavaleri din ultima parte a secolului
XV poartă măcar rozete pentru protecţia zonei de contact dintre platoşa şi umerar, în forme reliefate şi
diferit colorate, la fel ca şi cotierele şi genunchierele. în timp ce majoritatea componentelor sunt de un
albastru-oţel, restul au o culoare roşie. Sf Gheorghe de la Biertan are un set identic la piept şi la cotiere.
Similară este şi armura lui Goliat (?) doborât la pământ de către David, de pe panoul de tavan, dinspre anul
925 Nu putem utiliza aici clasificarea particulară a armurilor furnizată de către 1.1. Solcanu în baza lecturii mărturiilor
iconografice: „1. armura din zale; 2. armura din plăcuţe metalice fixate pe o dublură din piele; 3. armura cuirasă" (Artă şi societate
românească (sec. XIV-XVIII). Bucureşti, 2002, p. 92-94). Autorul demonstrează din plin că nu poate face diferenţa dintre
ultimele două.
926 Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt. IX. Zunfturkunden (1420-1580). Braşov - Heidelberg, 1999, p. 70-71.
927 NeumannT.,^ Szapolyai csalăd okleveltăra. I. Levelek es oklevelek (1458-1526). Budapest, 2012, p. 470.
928 Ch. Ffoulkes, The armourer andhis craftfrom the Xlth to theXVIth century. New York, 1988, p. 148-149.
929 Călători străini despre Ţările Române. I. Bucureşti, 1968, p. 416.
930 Nu putem trece peste modalitatea elegantă prin care s-a făcut descrierea: „armura care ţine cumpăna dreptăţii în pictura
bisericii din Dârjiu". Istoria militară a poporului român. II. Bucureşti, 1986, p. 65.
1500, provenit de la biserica din Gogan (Mureş). O altă armură completă, din păcate nu deplin vizibilă, ci
doar pentru părţi din picioare şi un braţ, a fost pusă pe Sf. Gheorghe de la Imper (sfârşit de secol XV)931. SE
Gheorghe de la Şmig (1515) are o pereche de genunchiere rare, cu frumoase modelaje. în schimb, cotierele
îi sunt stângaci figurate, umerarele simple. Ne mai putem raporta încă la armurile complete ale lui Sf.
Ladislau de pe altarul de la Bruiu (1515/1520), de la Hălchiu (1515/1518) ori de la Mihăileni (Harghita).
Particulare rămân armurile redate în altarul de la Jimbor (1520/1525). Culoarea maronie folosită, ca şi
suprafeţele „zgrunţuroase“ le sunt foarte specifice. Să amintim încă şi armura Sf. Ladislau de pe o cahlă
locală, atestată la Oradea şi Cluj, în care distingem o rozetă adlitteram la umăr.
Mai dispunem şi de reprezentări sculpturale. Un cavaler prins pe peretele Turnului Ştefan din Baia
Mare a fost descris remarcabil de deficitar932. Cavalerii care flanchează portalul Capelei Lâzoi din Alba
Iulia au pierdut multe detalii preţioase prin mutilare. Dar ele merită o atenţie specială. în final, din secolul
XVI, câteva pietre funerare arată fără echivoc nobili gisanţi, în armuri complete (Alba Iulia, Tileagd).
Cum nu am putut evita a nu remarca, la început de secol XVI, platoşa, grumăzarul sau umerarul au
fost purtate şi disparat, ba chiar fără alte părţi de armură (Armăşeni). Pe altarul de la Sebeş (1524/1526)
au fost evident preferate platoşele. La Hălchiu (1515/1518) au rămas bastarde, umerare şi o platoşă.
In Sărutul lui Iuda, cel care s-a ales cu urechea tăiată de către Sf. Petru, are caraghioasa combinaţie de
genunchiere, puse peste un pantalon până la genunchi, completat cu ciorapi. Umerarele lui, de culoarea
metalului, contrastează cu platoşa care are culoarea brună a pielii. Iar tot acolo, dar în martiriul Sf. Iacob
cel Mare, un alt oştean are armura restrânsă doar la umeri, exteriorul braţelor şi platoşă.
Acelaşi tip de armură, selectiv, a fost bine surprins pe pictura de la Arbore. Echipamentul de inspi
raţie orientală îşi găseşte perfecte analogii în colecţii vieneze933.
Brasarda (brachiolum) a fost foarte neglijată, deşi simplitatea, împreună cu utilitatea, i-ar fi dat
dreptul la un loc de favoare. Mănuşile sunt din zale934 (sica chirotheca,feriterta) la Alma (Sibiu), în tranziţie
la Mediaş, unde doar la degete par să conţină întărituri metalice, ataşate la pielea clasică. Picioarele au
armuri complete, cu cnemide legate de părţi posterioare pulpelor scurte (Mediaş). La fel se întâmplă şi la
Alma, cu deosebire că genunchiera (genuferrum) este exagerat de bombată şi de altă culoare. La Dârjiu şi
Armăşeni (1523), cotierele şi genunchiere se termină toate cu vârfuri ascuţite. Sinteza conduce aproape
la convingerea că purtarea unor părţi incomplete de armură a fost obişnuită. Cauza poate fi şi imposibi
litatea de acomodare la privaţiunile de mişcare create de costumele complete, dar nu în ultimul rând de
scumpetea şi dificultăţile de procurare.
Deşi există prin muzee chiar şi armuri complete935, nu avem niciun fel de indiciu clar că nu au fost
achiziţionate foarte târziu, de pe pieţe europene.
Cu piesele reale de armură stăm foarte rău. Pe undeva la mijlocul performanţei de protecţie se situează
mărturiile singulare ale unei armuri cu plăci mici, păstrată de Muzeul Unirii din Alba Iulia. Arheologic, alte
componente de mai multe tipuri, categoric de la costume diferite, sunt semnalate şi în cetatea Caraşovei936
ori în efemera fortificaţie de la Bistra Mureşului937. Cel puţin ultimele par a nu depăşi mijlocul secolului XV.
931 Kdzepkorifalkepek Erdelyben. Ertekmentes a Teleki Ldszlo Alapitvdny tdmogatdsdval. Szerk. KoilârT. Irta Jekely Zs. - Kiss
L. Budapest, 2008, p. 139.
932 Fustanela de plăci a devenit „costumul ce ia forma unei pâlnii în partea inferioară41. Gh. Arion, Sculptura gotică din
Transilvania. Plasticafigurativă din piatră. Cluj, 1974, p. 13.
933 Ch. Beaufort-Spontin, M. Pfaffenbuchler, Meisterwerke der Hojjagd- undRustkammer. Wien, 2005, p. 40-42.
934 Doar în treacăt, la 1362, editorii colecţiei Documenta Romaniae Historica. C.XII. Bucureşti, 1985, p. 114—115, s-au
grăbit să lege doar mănuşile de fier (ferreis ceroteiis), cu toate că metalul se putea raporta şi la alte arme înşirate acolo.
935 De exemplu, armura din Muzeul de Istorie al României, publicată în Istoria militară a poporului român. II. Bucureşti,
1986, p. 63.
936 S. Oţa, Liana Oţa, Migdonia Georgescu, E. Popa, Piese de metal\ os, sticlă şi piatră descoperite in cetatea de la Caraşova-
Grad (corn. Caraşova,jud. Caraş-Severin), în Materiale şi Cercetări Arheologice. S. N., VII, 2011, p. S6. Autorii nu cunoşteau nicio
singură piesă similară din România.
937 Z. Gyorfi, Medieval weaponsfrom Bistra Mureşului, în Marisia, XXXIV—XXXV, 2014-2015, p. 125—128. Autorul nu
cunoaşte analogiile citate aici de către noi.
Pot proveni de la brasarde sau tasete pentru poale şi umerare. Odată desprinse de la vechiul lor loc, nu mai
avem garanţii de unde au provenit, din care sectoare de platoşe. Părţi de armură întreagă sunt vizibile însă
în Bistriţa. Este de recunoscut o parte dintr-un pieptar, alta din armura piciorului (pulpar ori tasetă), artistic
torsionată, apoi o cotieră, cu un decor proeminent în formă de inimă, părţi de colan (grumăjer). De la Sibiu
au fost publicate mănuşi, apoi un grumăjer, umerar (spalier), brasardă, cotieră, o cuirasă, două spătare938.
Pe ele se poate constata eleganţa decupajelor de plăci, cu terminaţii modelate, cutarea suprafeţelor mari,
dublarea şi ranforsarea tivurilor, utilizarea unor nituri cu cap bine conturat semicircular, dar prin excepţie, şi
a altora, reproducând mici corole florale, de tipul celor găsite pe feroneria din arhitectură. Două cotiere sunt
vizibile si la Muzeul Piatra Neamţ. Altele, reunite din locuri neprecizate, au intrat în colecţiile Muzeului
Militar Central din Bucureşti939. In faţa unei alte atestări, care menţionează nişte jambiere (ocrearum™,
cnemide?), pur şi simplu nu ştim ce anume ar trebui să vedem corect prin ele. Cu totul nemulţumitor, nu
avem detalii ale cataramelor de strângere şi fixare pe corp.
Coiful (galea) metalic a aparţinut iniţial doar celor bogaţi. Filmografia l-a scos frecvent de pe capul
eroilor, ca să lase pe cinefili să-i recunoască în voie. Pe de altă parte, se transmite o parte a marelui adevăr
potrivit căruia, la vreme de război, în timpul celor mai călduroase luni, a purta permanent pe cap un
artificiu metalic, bine tapetat la interior, ar fi fost un chin adevărat. Aceasta ar trebui să ne dea de înţeles
că piesele noastre ajungeam pe capete numai în caz de nevoie şi nu erau purtate cotidian. Să judecăm
lucrurile şi din alt unghi, anume cantitatea scăzută de coifuri care au fost utilizate de către otomani. Dacă
au folosit din plin toate tipurile de arme şi părţi din armuri, cel mai selectivi au fost tocmai cu coifurile.
Dacă vom privi retrospectiv istoria militară lungă, vom constata că a fost ultima piesă de apărare corporală
metalică la care nu s-a renunţat nici în armatele cele mai moderne. De aici am putea trage concluzia cât
şi cum a putut fi utilizat în Evul Mediu.
In mod sigur, cei care au folosit coifurile, le cunoşteau virtuţile particulare, fiind însă în postura de
a nu putea alege prea subtil, totul depinzând de nişte faurari mai iscusiţi decât simplii ciocănitori de bare
ori plăci din fier, care puteau, fără rigoare, asambla câte o formă de protecţie de trup, denumită placă ori
parte de „armură". Un bun reper pentru coifurile „nobile" este selectarea tipurilor care au devenit cimere
pe scuturi heraldice. La finele Evului Mediu se poate socoti că doar coifurile cu viziere, asociate unor
panaşe, au fost reţinute pentru uzul lor simbolic. Cele din urmă erau chiar menite să marcheze diferenţa
dintre purtătorii de coifuri.
O parte a înzestrărilor a fost transferată, prin împrumuturi reciproce, de la pălării sau cuşme.
Trecerea a fost cu atât mai uşoară cu cât, combinarea părţilor metalice cu materialele perisabile, cu rol de
amortizare, din interiorul calotelor, a fost una obligatorie. Probabil că, astăzi, sunt destui dintre cei care
îşi pot imagina purtarea pe cap a coifului fără căptuşeli, aşa încât nu este lipsit de motivaţie în a le face
consemnate. Deşi prea minusculă, figura lui Petru de Bârsău, de pe diploma sa pentru acordare de blazon,
arată o glugă amplă care s-a prelungit pe umeri, terminându-se în tiv crenelat. Prin el a pătruns o săgeată.
Aceeaşi glugă-suport reapare şi la oşteanul de la fresca Hărmanului (Braşov). Pe de altă parte, ţintuirea
pe cap nu a fost niciodată sigură fără legarea coifului ori măcar a căptuşelii interioare la bărbie. Asemenea
artificii sunt trădate de obicei prin prezenţa unor nituri, urechiuşe ori chiar mici catarame pentru curele.
La 1380, nobilii din Oşvarău s-au plâns că au fost jefuiţi de un coif care valora suma impresionantă
de 74 florini941. Informaţia a rămas extrem de rară. Ne putem imagina că acel coif nu fusese numaidecât
poleit, ci fusese o lucrătură îndelungată, cu procese repetate de sudare, călire, în final modelaje subtile,
pentru a obţine „ceva care să arate diferit ori deloc caraghios, comparativ cu o oală de tuci. Episcopul
939 ^nCa Kiţ°}>Ârme Şi armuri in colecţiile Muzeului Brukentbal. Sibiu, 2007, p. 81-85.
{StA°r*a mHltară a poporului român. II. Bucureşti, 1986, p. 64.
940 1484: Ukb. VII, p. 363-364.
^, 941 Documenta _ historiam Valachorum in Hungaria illustrantia, Budapest, 1941, p. 289-290; Dl 72.390. Comentate pe scurt la
eT/f' /V °zfyk°ri Szatmăr megye telepulesei a XV. szăzad elejeig. Aşezările comitatului medieval Satu Mare până la începutul
seco uuia V-lea. Nyiregyhâza, 2008, p. 339, nr. 540. Comparativ, tot atunci, opt cai, fuseseră preţuiţi la 300 de florini.
IX. Averi şi utilităţi .♦ 559
Transilvaniei, Francisc Vârday, a stabilit prin testament că lui Ioan Dragii urma să-i revină propriul său
coif942. Nu putea fi decât tot o piesă de prestigiu, în dreptul căreia nu ne putem exprima decât regretul că
nu ni s-a conservat.
Din alte surse de epocă, din afara Transilvaniei, mai ştim că „negre" se numiseră în general coifurile
din fier, iar „albe", cele din oţel943. Ştim că niciun coif medieval turnat nu putea avea utilitate serioasă ori
îndelungată în lupte. Marea lor majoritate a rezultat din sute de lovituri de ciocan, date metalului încălzit
repetat, poziţionat pe nicovale cu corn. La toate îmbinările/sudările s-au utilizat metale moi, de obicei
aliaje cu cupru ori cositor. Să mai adăugăm că nu era suficientă confecţia propriu-zisă a lor, ci şi aurirea,
argintarea, vopsirea, apoi întreţinerea lor aparte, comparabilă cu cea a armurilor. Dacă adăugăm şi căptu
şelile fixe interioare, cu posibilitatea de a fi adaptate la capete diverse, ajungem repede la concluzia că era
vorba şi aici de un proces tehnologic complex, care presupunea mai mulţi meseriaşi conexaţi între ei.
La toate coifurile a existat posibilitatea de a fi clasate în funcţie de modelajul general pentru cap,
felul de protecţie a feţei (obrăzare şi viziere) şi terminaţiile din vârf (ţugui, creastă etc.). Principalele clasa
mente ale coifurilor s-au realizat pe baza formelor majore.
Cu toate că ar fi deja supărător de repetat, nici coifurile purtate pe la noi nu s-au răsfăţat cu nume
aparte în izvoare. De aici, şi până a nu le avea nici corespondenţele actuale de limbă, nu este decât tot
rezultatul bagatelizării înzestrărilor militare medievale. O compensaţie este oferită de reprezentări. Va
trebui să ajungem la consensul de a le numi separat şi pe acelea. Dar, şi acolo, înfăţişarea unei cefe de coif,
cu lamele, cum apare la Cozmeni (1505/1515), la un oştean adormit lângă mormântul deschis al învierii,
poate fi apreciată ca o situaţie rară.
Coiful a pornit de la un prototip zonal care nu este prea clar de originat. Este cert că am avut un
coif conic, cu vârf prelungit (cu „ţui”944), care a existat la bizantini, dar în forme frapant de similare, şi la
vikingi, pecenegi, cumani şi ruşi. Sinteza se vede limpede pe un coif real, descoperit la Vatra Moldoviţei
(Suceava), a cărui formă „păgână" este contrazisă de încrustaţiile de sfinţi, realizate cu aur. Oştenii de la
Sântămărie Orlea (începutul secolului XIV), alături de cei de la Chilieni (Covasna), şi alţii de la Arbore
(Suceava, secolul XVI), sunt înzestraţi cu asemenea coifuri. Cel de la Chilieni se remarcă prin modul
particular de decorare. Baza conţine două rânduri de artificii solzoase, continuată apoi cu un con cu
striaţii adânci. Este de remarcat că acolo coifurile au fost utilizate pentru departajarea armatei cumane,
spre deosebire de cea a ungurilor, care, toată, poartă numai coifuri de tip basinet. A fost folosit şi de către
turci, unde de altfel a şi rămas foarte puţin schimbat, revenind la modă, prin intermediul lor, în cursul
secolului XVI, atât la unguri, cât şi la poloni.
Chiar dacă artiştii pictori au anume preferinţe ori deprinderi pentru redarea unor coifuri, atunci
când ele sunt prezentate aglomerat, sugestia transmisă este mereu aceea că nu există uniformităţi. Uciderea
pruncilor de pe fresca Mălâncravul, din prima jumătate a secolului XV, ne arată oşteni-călăi cu coifuri
basinet şi pălării de fier, deopotrivă. La Prejmer (1440/1450) au fost asociate două forme: un basinet ori
pălărie cu bordură parţială (?), de tip cozoroc, şi altul cu apărătoare circulare la tâmple. Un salt cronologic,
în ambianţa Mediaşului (1480/1490), aliniază trei capete cu căşti în Răstignire: un basinet cu apărători
circulare de urechi, o pălărie de fier, de-a dreptul elegantă, cu sectorul de trecere de la bordură, către calotă,
marcată cu un şir de nituri faţoase, şi un basinet (?) cu vizieră mobilă, de forma unei fante continue.
Cel mai comun coif posibil a fost cel modelat ca o calotă emisferică (Mugeni, Harghita) ori conică
cu vârf rotunjit, astăzi mai curând asimilată unei căşti. Continuitatea coifului se regăseşte pe altarul de la
Beia (1513), la început de secol XVI. Şi la Armăşeni (1523) vedem pictate asemenea coifuri emisferice,
din forma cea mai simplă posibilă. Ele se purtau la vedere sau chiar introduse în interiorul cuşmelor.
Un exemplar de la Sibiu dispune de o creastă945. La sfârşitul perioadei, există calote reprezentate cu
942 Balogh Jolân,./fz erdelyi renaissance. Kolozsvâr, 1943, p. 204.

943 A. Nowakowski,y^mi and armour in the medieval teutonic order's state in Prussia. todz, 1994, p. 49.
945 Anca Niţoi,vfr/fl£ si armuri in colecţiile Muzeului Brukentbal. Sibiu, 2007, p. 91.
suprafeţele acoperite cu solzi (Beia, 1515, Fişer, 1520, Şoroştin, 1515/1520) ori decoruri în tablă de şah
şi aranjamentele unor ziduri de cărămidă (Mediaş, 1480/1490), despre care putem şti cu certitudine că
ar fi fost piese compacte, doar aşa reliefate, dar încă posibil de cuplat cu glugi de zale, pe care se prindeau
plăcuţe, în felul în care se proceda la pieptare. Valoarea realizării se modifica dacă dobândea apărătoare
de urechi, ceafa şi nazal. Sunt la fel semnalate alte coifuri, de presupusă sorginte occidentală. Dar gama
continuă, arătându-ne în fapt că şi armamentul nostru a fost unul de colecţie, anihilând orice şansă de
particularizare locală pregnantă946.
Există basinetul/bascinetul (în ambianţa germană zis Haube, Hube) simplu, iniţial fără vizieră, care
reprezenta coiful cu protecţia integrală a capului (de pildă, pe altarului de la Mediaş, 1480/1490). Toţi
ostenii sculptaţi pe suprafaţa lăzii conservate la mănăstirea Putna (Suceava) poartă numai acest tip de
coif. Dar el era deja o piesă a trecutului secol XIV, iar în perioada noastră semăna mai mult cu o relicvă.
Cu toate că a fost foarte practic şi multiplu reprezentat iconografic (Şmig), exemplarele conservate sunt
nedrept de puţine. In seria mare a celor pictate pe pereţii Mălâncravului (1420/1430), în cadrul scenei
Isus înfaţa lui Pilat, un coif a fost detaliat cu o bordură succesiv nituită ori decorată, care încadrează faţa.
Vom descoperi sallet-\A ori salade-\A, tot pe aceleaşi mărturii (cahlă cu reprezentarea Sf. Gheorghe
de la Târnava, dar ajunsă şi la Hunedoara). Pe o panoplie de arme de la Bistriţa, se desenase odinioară şi
un asemenea coif. Acum nu ştim însă dacă mai există în colecţiile muzeului local.
Alţii denumesc tipul celatc?*1, valabil numai în Italia şi doar în timpul primei sale perioade de
răspândire. Originea sa italiană este avansată, dar nu acceptată unanim. Oricum, progresul său a început
doar în secolul XV şi l-a ocupat în întregime. Principala sa particularitate a fost prelungirea metalică pentru
apărarea cefei. In faţă, el putea fi mult coborât spre bărbie şi decupat doar în dreptul ochilor. Majoritatea
exemplarelor aveau viziere. Variantele de la noi se leagă doar de producţii germane. L-au adoptat fără rest
şi elitele, respectiv cele purtătoare de armuri complete94S. Cel mai des a fost figurat pe plăci funerare, însă
şi pe una dintre variantele mai puţin răspândire ale „cavalerului în turnir“ (Târgu Mureş).
Soldaţilor de rând le-a fost destinat mai curând „barbutul". Pare să rezulte dintr-o dezvoltare
veneţiană a coifului anterior949, petrecută deja înainte de anul 1400. S-a caracterizat prin conturul său
anatomic, uşor curbat către ceafa şi cu tendinţa de a acoperi obrajii. O acvamanilă suceveană îl reproduce
tridimensional950. Doar unii dintre oştenii de pe altarele din Armăşeni şi Jimbor îl mai deţin şi la începutul
secolului XVI.
La fel şi coiful-pălărie (uneori „coiful-cazan”), îl vedem pe fresca Mălâncravului, deja în deceniul
1420/1430. Se regăseşte în scene multiple, carenat, cu vârf şi borul din faţă ascuţit, pe diploma de
înnobilare a lui Petru de Bârsău (Hunedoara?), apoi pe capul Sf. Gheorghe, pictat în capela de lângă
biserica parohială a Biertanului (Sibiu). Cele două mărturii din urmă acoperă întreaga jumătate a doua
a secolului XV. Totodată ne arată că fusese purtat deopotrivă de cavaleri şi pedestraşi. Asocierea sa cu o
armură întreagă, cum apare pe un strat mai recent de la Mălâncrav (1455/1465), spune multe în legătură
cu folosirea sa. Precum se constată, viaţa i-a fost îndelungată şi, mai ales, recunoscută ca fiind forma cea
mai comună întregii Europe951. în uz încă din secolul XIV în Europa, mai este prezent pe frescele de la
Humor (Suceava), în secolul XVI. Puţin mai jos vom reveni în dreptul său.
A cunoscut câteva variante, dintre care unele au avut creste, altele au avut boruri largi şi oblice
(coiful „pălărie largă ), cu ascuţişuri prelungite în faţă (Mălâncrav), cu viziere tăiate prin ele. Diploma de
946 O trecere in rev^st;ă, destul de nesistematică si lipsită de ilustrări, la B.-P. Halic, Pace si război in Ţara Românească in
secolele XIV-XVI. Bucureşti, 2003, p. 278. '
M ' ?LM,yiădeSCU’ Tipuri de arme albe şi armuri folosite de ostile române în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în Studii şi
2007^ 87 6 UZeo&rafie P Istorie Militară, 6, 1973, p. 74; Anca Niţoi, Arme şi armuri in colecţiile Muzeului Brukenthal. Sibiu,
949 ^bidlmûf^ hdmetS m Sl°Vakia'în Acta Militaria Mediaevalia, XII, 2016, p. 121-134.
951 lUT nefinosftă ~ com°ri din Bucovina. Unbekanntes Europa - Schătze aus der Bukowina. Suceava, 2007, p. 152.
ow ows , Arms and armour in the medieval teutonic order's state in Prussia. Lodz, 1994, p. 48.
înnobilare amintită desenează un coif măiestru structurat, cu calota dominată de o creastă şi o gâtuire
bine marcată decorativ. La Hărman (Braşov), pălăria de fier este frapant de asemănătoare. La Dupuş
(1475/1485) abia se poate înţelege că ar fi un coif. In plus, coexistă pe un panou unde apar şi alte căşti,
purtate de oşteni în armuri complete. La Sibiu s-a păstrat în colecţia vechiului arsenal952.
Evoluând tot din basinet, coiful denumit armet953 a îmbrăcat ermetic întregul cap. Este asociat cu
secolul XV. Deşi numele curent este francez, a fost inventat în Italia. Asocierea cu lupta călare a însemnat
o accentuată rigiditate a sa, fiind util pentru confruntări frontale şi mult mai puţin practic pentru mişcări
laterale. Imaginea sa rezultă din combinarea cu viziera. O largă serie de cahle cu intenţie de redare a
turnirului l-a popularizat.
Plăci circulare ataşate la tâmple şi urechi prezintă coifurile de la Prejmer (1440/1450), Dupuş
(1475/1485), Cioboteni (1480/1485), Cozmeni (1505/1515) şi Sibiu (mai multe picturi din anii 1519,
1520/1530). La Hălchiu (1515/1518) însoţesc un coif întreg, cu vizieră, dar se extind şi în dreptul altor
sectoare ale armurii complete. Nu este un tip necunoscut în Europa954.
Coifurile complet închise au cauzat adesea greutăţi de respiraţie, adăugate deja acelora de ventilaţie,
proprii tuturor, din care motiv, partea lor inferioară a fost soluţionată cu găuri simple, altele modelate,
reţele de fante ori grătare metalice, de obicei nu atât de mari încât să permită penetrarea vârfurilor
de săgeţi.
Ultima generaţie de coifuri, răspândite în primele decenii ale secolului XVI, poartă nume legate de
husari953. Ele sunt de o frapantă înrudire cu mai vechile coifuri conice, cu vârf ascuţit, la care s-au putut
adăuga cozorocuri, nazale şi apărătoare de urechi şi ceafa. Este aproape cert că ele au alimentat copios
reprezentările picturale în care s-a dorit cu dinadinsul să se distingă mai ales ostaşi bizantini pentru care
nu mai exista vreo sursă reală de inspiraţie.
O simplă prelungire spre obraz a format coiful cu nazal (pictat la Cluj - prima jumătate a
secolului XV, Şmig, cu un exemplar original păstrat la Sibiu956). A fost cea dintâi sugestie pentru viitoarea
vizieră. Nazalul era consecvent nituit de coif şi mult mai rar prelungit din materialul calotei. La Armăşeni
(1523) s-a lăsat pictat un nazal mobil, în formă curbată a coifului. Majoritatea coifurilor pictate la Coşula
(Suceava) posedă nazale mobile. La Călăţele (1510/1520) un nazal străbate întreaga axă a feţei oşteanului,
unindu-se cu prelungirea apărătorii de bărbie, a grumăjerului.
Viziera propriu-zisă a apărut doar în Evul Mediu. Coifurile cu vizieră decupată pe boruri au fost
pictate la Biertan (Turnul catolic), Hărman (Braşov) şi Sighişoara. Şi Goliat de la Gogan (Mureş) avea
un coif cu viziera ridicată. Un exemplar autentic se găseşte în colecţii sibiene, prezentând o mică creastă
mediană, elegant conturată957.
Cea mobilă a fost un artificiu suplimentar, comun mai multor forme de bază, ataşabilă prin diferite
modalităţi. Se putea manevra fie pe verticală, în jurul axei oferită de un nit, fie lateral, cu balamale; dar şi
de jos în sus, în care caz nu mai era fixată de coif, ci de grumăzar. A fost proprie atât unor coifuri parţiale,
cât şi acelora complet închise în jurul capului. De exemplu, coifurilor de tip sa/let ori basinet li se putea
transforma în vizieră mobilă întreaga parte din faţă ori, după caz, adăuga o piesă în întregire nouă. Este o
componentă numai relativ anatomică, cu orificii pentru vedere, care se putea monta unui coif dintr-o serie
deja recunoscută şi menţionată. Pe fresca de la Mălâncrav (Sibiu) un oştean a fost reprezentat cu o adevărată
mască anatomică, vizibilă parţial într-un grup uman. Fantele pentru ochi s-au tratat de-a dreptul ca nişte
952 Kalmar J., Regi magyar fegyverek. Budapest, 1971, p.268, fig. 31; Anca Niţoi, Arme şi armuri in colecţiile Muzeului
Brukenthal. Sibiu, 2007, p. 90.
953 C. M. Vlădescu, Tipuri de arme albe şi armurifolosite de ostile române in a doua jumătate a secolului al XV-lea, în Studii şi
Materiale de Muzeografie si Istorie Militară, 6, 1973, p. 74; Anca Niţoi, Arme si armuri in colecţiile Muzeului Brukenthal. Sibiu,
2007, p. 92.
954 A. Nowakowski,Xrwj and armour in the medieval teutonic order's state in Prussia. todz, 1994, p. 56.
955 Kalmar J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 271-276.
956 Anca Niţoi, Arme şi armuri în colecţiile Muzeului Brukenthal. Sibiu, 2007, p. 90.
957 Ibidem, p. 91.
ochelari, cu lentile foarte înguste, iar nasul a primit o alură de pioneză. De-a dreptul elegantă este viziera
ridicată a unui ostaş din Drumul crucii de la Mediaş (1480/1490): partea superioară este decupată în forma
unui adevărat coronament în cinci vârfuri. De la cel median, coboară o reliefare pentru nas, în timp ce fantele
pentru ochi au rămas nişte înguste linii. In 1520/1525, când a fost pictat altarul de la Jimbor, o vizieră
ridicată, de tip mască, a fost înzestrată cu o singură fantă, bună pentru ambii ochi.
Variantele de reprezentări ale cavalerului în turnir de pe cahle înfăţişează o vizieră închisă, în formă
de cioc (denumită Klappvisiei55S), împreună cu o alta, ridicată pe frunte şi dispunând de două fante drept
unghiulare pentru ochi. Deşi se afirmă că a trecut rar hotarele Germaniei, coiful cu cioc apare perfect
figurat pe fresca de la Mălâncrav (Sibiu), chiar uimitor de repede după ce a început să se răspândească.
Pentru descrierea eventualelor soluţii de la noi s-au invocat variante franceze (heaume, tete de crapaucP59).
Acelaşi va fi menţionat uneori şi sub porecla de „rât de porc“, alteori, sub cel de „bot de câine“. Cele mai
multe viziere reproduse iconografic au fost însă sub forma unui cioc, nu de rât. La Richiş, pe o strană,
a fost dublu reprezentat în lupta fantastică dintre un cavaler real şi un personaj gol. Ambii au coiful cel
specific, zis şi „de turnir“.
A ajuns unul dintre preferatele ornate ale scuturilor cu însemne heraldice, în forma cimerelor. Dacă
am aminti numai coiful de pe stema familiei Apafi, pictat pe predela de la Mălâncrav, ar fi suficient960. Va
rămâne coiful prin excelenţă al cimerelor de pe scuturile heraldice, cu adausuri decorative. Tot acolo se
disting numeroase detalii de la modalitatea lor de asamblare. In Muzeul din Piatra Neamţ există unul cu
vizieră într-o asemenea formă. Vizibilitatea s-a asigurat prin fante, găuri de diferite profilaturi ori grătare
(foarte dese mai ales din secolul XVI).
Coiful combinat cu prelungirea unui grumăzar, pentru protecţia maxilarului, apare mai des în
dreptul reprezentărilor de armuri complete (Dârlos, Dupuş, Gogan, Meşendorf). Ca să ne dovedească cât
de aleatoare a putut să-i fie folosirea, vezi cazul de la Dupuş; din trei cavaleri în armură completă, figuraţi
pe un singur panou, numai unul îl deţine. Oricum, el reapare pictat în mai multe scene.
Panaşul de coif apare frecvent reprezentat iconografic, fără să putem detalia modalităţile de
fixare. Abia pe coifurile secolului XVI tardiv şi în cel următor, se disting foarte bine cornete prinse la
mijlocul frunţilor. Desprinse însă, riscă mereu să nu-şi trădeze utilitatea. La Săcuieni (Bihor), coiful
familiei Zolyomi a fost surmontat de un cap de pasăre de pradă încoronată şi străpunsă de o săgeată. Acel
ornament a fost legat de coif cu trei benzi de ceea ce ar putea să fie, cel mai plauzibil, un lanţ. Soluţia poate
încuraja acceptarea unor improvizaţii.
Armura calului a fost mereu socotită ca fiind rară şi expresia unei stări de un grad superior. O
constatare se poate face cu uşurinţă: întreaga iconografie medievală a Ungariei, care prezintă cavaleri în
armuri complete, dispune de prea puţini cai dotaţi la fel. Situaţia nu este particulară, ci comună regatelor
din Europa de Est961. Calul Sf. Gheorghe din fresca Mălâncravului (1420/1430) deţine cea mai frumoasă
placă anatomică de frunte, care poate fi văzută în arta provincială. Ea a purtat numele de testieră. De
curând a fost expusă, la Făgăraş o testieră socotită ca aparţinătoare secolului XVI, provenind dintr-un
atelier de Niirenberg. O particularizează nu atât o zestre decorativă copioasă, cât montarea, în mijlocul
frunţii, a unui suport de panaş. Din păcate, la ceea ce ne putem referi sunt mai ales formele de scuturi
în formă de „cap de cal“, care s-au lăsat văzute pe însemnele heraldice de la începutul secolului XVI. Pe
lângă certa lor proliferare paralelă, am putea admite, la rigoare, şi prezenţa unor asemenea forme la modă,
pentru calul propriu-zis. O singulară reprezentare de incunabul, a Sf. Ladislau urmărindu-1 pe cumanul
răpitor, prezentă în Cronica lui Thuroczy, are o placă metalică pentru crupă (denumită „cruperă”)- Ar mai
fi posibilă şi petiera, destinată pieptului, şi crinera pentru gât.
ir, ^h- Gravett> German MedievalArmies 1300-1500. Osprey, 1985 (2008), p. 15.
960 JJ!oria™îhtară “ poporului român. II. Bucureşti, 1986, p. 67.
n co -cimer apare pe o cahlă moldoveana decorată cu stema lui Luca Arbore. Problema este dacă realizatorii nu
cunoşteau tip de coif ori (mai curând) cei care i-au realizat desenul.
owakowski, Arms and armour in the medieval teutonic order's state in Prussia. todz, 1994, p. 105—106.
Lipsa componentelor metalice pentru protecţia nobilelor patrupede nu exclude folosirea altor
mijloace de protecţie, din piele ori pâslă. Există reprezentări pentru aşa-numitul „housing", a cărui
traducere prin „carcasă", este deplin nesatisfacătoare. Neîndoios, ele sugerează „blindajul", la fel de puţin
potrivit pentru utilizare medievală.
O ultimă referire trebuie să facem la adresa carelor de luptă. Perfectate, nu inventate, de către husiţi,
au ajuns şi în arsenalul oraşelor Transilvaniei. Cea mai evidentă mărturie este schimbul de scrisori dintre
Braşov şi Ioan de Hunedoara (1443). La prima comandă, oraşul a răspuns că nu ştia cum să le meşte
rească. A urmat apoi expedierea unui meşter ceh, care a îndreptat lucrurile962.
IX.7.a. Generalităţi. Literatura lor este impresionantă

DC7. şi foarte utilă963. Pe drept cuvânt au oferit o „piele socială"
inconfundabilă964. Interpretarea produselor istorice este adesea
Hainele si încălţămintea
ciudată963 şi neracordată cu celelalte surse privitoare la materiale
şi confecţionări, deţinători ori ocazii de a fi folosite. Amestecul
bagajului goticului tardiv cu cel al Renaşterii timpurii, cu perioade şi mai vechi este, de asemenea,
o mare nedreptate sau, poate, expresia neputinţei de a trata un capitol separat, aşa precum fusese el
conceput pentru secolul XIV966.
Istoria costumului medieval este de acord în a admite că Mediterana a tranzitat iniţial modelele
bizantine şi arabe, mult mai sofisticate decât cele ale restului Europei; în acelaşi timp, prea friguroase
pentru regimul de climă de la mediana continentală. Stofele italiene, ca principale suporturi ale hainelor
destinate celor avuţi, au fost în cea mai mare parte moştenitoare ale tradiţiilor aceloraşi ateliere. In
secolul XIV, moda în sine era născută, ca o manifestare culturală conceptuală. In secolul XV, Italia a atins
un nivel de performanţă al luxului textilelor şi a modei, pe care îl va pierde în secolul următor, datorită
influenţei sobrietăţii spaniole967. Deja avem o întreagă scientia habitusm şi se poate afirma că „eleganţii" se
născuseră şi ei. Ca şi în alte domenii de artă şi civilizaţie, magia hainelor atent concepute a trecut Alpii,
adaptându-se climatului continental-adantic. Este prea îndrăzneţ a socoti că „moda burgundă" se reflectă
în unele documente iconografice969.
Transformarea Mării Negre în „lac turcesc", împlinită în 1484, prin cucerirea Cetăţii Albe şi a
Chiliei, a stopat o direcţie consistentă de importuri italiene; va rămâne numai direcţia dalmată, în ramifi
caţia căreia s-a aflat şi Banatul. Dar, numeroşi intermediari au continuat să le aducă, mizând pe succesul
lor constant. Gustul pentru ele, calitatea şi ornamentica ieşite din comun au păstrat ţesăturile vestice
962
Ukb. V, p. 110-111, nr. 2.451; 116-117, nr. 2.461.
963
O trecere în revistă a istoriografiei la Odile Blanc, Historiographie de vetement: un bilan, în voi. Le vetement. Histoire,
archeologie et symbolique vestimentaire au Moyen Âge. Paris, 1989, p. 7-33. Pentru dezlegările noastre, pe seama componentelor
vestimentaţiei, vom folosi îndeosebi Bildworterbuch der Kleidung undRustung. Vom Alten Orient bis zum ausgehenden Mittelalter.
Hg. H. Kiihnel. Stuttgart, 1992.
964 Roberta Gilchrist, Medieval life. Archaeology and the life course. Woodbrige, 2012, p. 68, cu trimiteri la bibi. mai veche.
965 De pildă, descoperirea unor gheme de mătase, la Garvăn (Dinogetia), nu a condus la o concluzie normală referitoare
la persoana deţinătorului, care numai modestă nu putea fi. Vezi Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte in Ţările Române.
Secolele XIV-XVIII. Bucureşti, 1970, p. 18-19. O schiţă minimală şi la Cristina Anton-Manea, Podoabele purtate în timpul
lui Ştefan cel Mare, în voi. Ştefan cel Mare şi epoca sa. Culegere de studii. Bucureşti, 2007, p. 83-84. O viziune aglomerată la
W. A. Baumgărtner, Eine Welt im Aufbruch. Die Siebenbiirger Sachsen im Spâtmittelalter. Sibiu, 2008, p. 34—42.
966 Situaţia la Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte in Ţările Române. Secolele XTV-XVIII. Bucureşti, 1970,
p. 106 şi urm. Cele mai desăvârşite răvăşiri cronologice şi de costume se regăsesc la I. Solcanu Artă şi societate românească
(sec. XIV-XVIII). Bucureşti, 2002, p. 132-144, după care se tratează aparte costumul aulic, în acelaşi capitol cu numele de
„Etnografie şi folclor”!
967
Roberta Orsi Landini, Allorigine della produzione moderna: il differenziarsi della produzione per abbigliamento e
arrendamento nei vellutifra Cinque e Seicento, în voi. Velluti e moda tra XVe XVII secolo. Milano, 1999, p. 17-22.
968
Maria Giuseppina Muzzarelli, Guardaroba medievale. Vesti e societă dai XIII al XVI secolo. Bologna, 1999, p. 10.
969
Paraschiva-Victoria Batariuc, Elemente vestimentarefigurate pe cahle din Moldova medievală, în voi. Eadem, Civilizaţie
medievală românească. Ceramica monumentală din Moldova. Bucureşti, 2012, p. 477,481.

AARusu Castelulsispada Arme

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

AARusu Castelulsispada Arme

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

AARusu Castelulsispada Arme

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Adrian Andrei Rusu

IX.6.a. Generalităţi. într-o lume în care armele ar trebui să defi

502 de piele*4 (= platoşe),

a diferenţia armele, trebuie să acceptăm o racordare la performanţa lor de realizare şi la o ornamentică

548 Ukb. VII, p. 374-376.

557 Ukb. VI, p. 191, nr. 3.387.

594 Magyar oklevel-szotăr. Ed. Zolnai Gy. Budapest, 1902-1906, p. 98.

526 ♦ Castelul şi spada

Semnalarea aparţine Măriei Roşu.

694 Kalmâr J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 27-29.

772 1459, Ukb. VI, p. 51-52.

IX.6.c. Armele de protecţie

892 Ukb. VII, p. 201-202.

942 Balogh Jolân,./fz erdelyi renaissance. Kolozsvâr, 1943, p. 204.

IX.7.a. Generalităţi. Literatura lor este impresionantă

S-ar putea să vă placă și

AARusu Castelulsispada Arme

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

AARusu Castelulsispada Arme

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

AARusu Castelulsispada Arme

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Adrian Andrei Rusu

IX.6.a. Generalităţi. într-o lume în care armele ar trebui să defi­

502 de piele*4 (= platoşe),

a diferenţia armele, trebuie să acceptăm o racordare la performanţa lor de realizare şi la o ornamentică

548 Ukb. VII, p. 374-376.

557 Ukb. VI, p. 191, nr. 3.387.

594 Magyar oklevel-szotăr. Ed. Zolnai Gy. Budapest, 1902-1906, p. 98.

526 ♦ Castelul şi spada

Semnalarea aparţine Măriei Roşu.

694 Kalmâr J., Regi magyarfegyverek. Budapest, 1971, p. 27-29.

772 1459, Ukb. VI, p. 51-52.

IX.6.c. Armele de protecţie

892 Ukb. VII, p. 201-202.

942 Balogh Jolân,./fz erdelyi renaissance. Kolozsvâr, 1943, p. 204.

IX.7.a. Generalităţi. Literatura lor este impresionantă

S-ar putea să vă placă și

IX.6.a. Generalităţi. într-o lume în care armele ar trebui să defi