Curs Id Drept Instituțional Al Uniunii Europene 2021

Conf.univ.dr.
Felicia Maxim Drept instituțional al Uniunii Europene
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
DREPT INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE

ANUL DE STUDIU II
CADRU DIDACTIC,
Conf.univ.dr.Felicia MAXIM
București
2021
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei integrală
sau fragmentară este interzisă.
1
Conf.univ.dr.Felicia Maxim Drept instituțional al Uniunii Europene
I. INTRODUCERE
Materia predată în cadrul cursului de Drept instituțional al Uniunii Europene este
destinată studenților anului II. Având în vedere calitatea de stat membru a României la
Uniunea Europeană, studenții Facultăților de Drept trebuie să înțeleagă importanța
dreptului Uniunii Europene, să cunoască structura instituțională a acesteia,
raporturile interinstituționale și, în mod special, să se familiarizeze cu principiile
specifice ordinii juridice a Uniunii Europene. Înțelegerea dreptului Uniunii Europene
contribuie la formarea completă a unui jurist, profesionist care trebuie să dobândească
competențe în ceea ce privește aplicabilitatea acestei ordini juridice în dreptul intern
al statelor membre, dar și abilități în ceea ce privește interpretarea modului de
funcționare a instituțiilor și organismelor UE pentru a face față la finalizarea studiilor
practicii bogate specifice domeniului indiferent de profesia pe care o exercită sau de
locul pe care îl ocupă în cadrul structurilor administrației publice centrale și
locale.Prin urmarea, cunoașterea evoluției Uniunii Europene contribuie la înțelegerea
funcționarii acesteia, asimilarea aspectelor care privesc principiile specifice UE și
izvoarele dreptului UE are ca principal efect formarea unui profesionist desăvârșit în
aplicarea normelor specifice ordinii juridice unionale, familiarizarea cu regulile
aplicabile exercitării celor patru libertăți conduce la înțelegerea drepturilor și
obligațiilor specifice subiectelor de drept intern. Studiul Dreptului instituțional al
Uniunii Europene conduce la identificarea unui număr însemnat de oportunități de
angajare atât la nivel inter, cât și la nivel unional.
II. OBIECTIVELE DISCIPLINEI

• Obținerea de cunoştinţe juridice în domeniul dreptului Uniunii Europene şi utilizarea
adecvată a noţiunilor specifice disciplinei;
• Cunoaşterea constituirii şi evoluţiei Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene, dar
şi a funcţionării principalelor instituţii ale acestora;
• Înţelegerea izvoarelor dreptului UE şi a procedurilor de adoptare a actelor normative şi
a actelor specifice relaţiilor externe ale UE;
• Interpretarea raporturilor politice şi juridice între instituţiile Uniunii, între acestea şi
statele membre, precum şi a dinamicii acestor raporturi
III. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI

Unitatea de învățare nr. I
Formarea Comunităților Europene
Obictivele specifice temei
1.Europa după cel de-al doilea război mondial
2.Constituirea Comunităților Europene
3.Actul unic european din anul 1986 ( intrat în vigoare în 1987).
4. Extinderea Comunităților Europene/Uniunii Europene
5.Rezumatul unității de învățare
6.Teste de autoevaluare
7.Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
8.Lucrare de verificare
2
9. Bibliografie minimală
Unitatea de învățare nr. II

De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană
1.Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht în anul 1992 (intrat în vigoare în
1993)
2. Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997 (intrat în vigoare în anul 1999)
3.Tratatul de la Nisa, semnat în 2001 (intrat în vigoare în 2003)
4.Tratatul de la Lisabona, semnat în 2007 (intrat în vigoare în 2009)
Unitatea de învățare nr. III

Ordinea juridică a Uniunii Europene
1.Considerații generale
2.Principii ale aplicării ordinii juridice a Uniunii Europene
3.Izvoarele dreptului Uniunii Europene
Unitatea de învățare nr. IV

Instituțiile Uniunii Europene
1.Aspecte introductive
2.Parlamentul European
3. Consiliul European
4.Consiliul Uniunii Europene (Consiliul, conform Tratatului de la Lisabona)
5. Comisia Europeană
6. Curtea de justiție și Tribunalul
7. Curtea de Conturi
8.Banca Centrală Europeană
Unitatea de învățare nr. V

Libertățile în Uniunea Europeană
1.Piața comună/Piața internă/Piața unică
2.Libera circulaţie a mărfurilor
3
3.Libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire

4.Libera circulație a serviciilor
5.Libera circulație a capitalurilor și plăților
IV. SURSE BIBLIOGRAFICE

Doctrină:
- Gabriel Liviu Ispas, Daniela Panc, Drept instituțional al Uniunii Europene,Editia a-II-a,
Editura Hamangiu,București, 2021;
- Gabriel Liviu Ispas, Daniela Panc, Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Hamangiu,
București, 2019;
-Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene, Edirura Universul Juridic, București, 2016
- Barnard, C. Peers, S. (2014). European Union Law. Oxford University Press;
- Schütze, R. (2012). Drept constituţional european. Ed. Universitară Bucureşti;
- Gabriel Liviu Ispas, Uniunea Europeană. Evoluție, instituții, mecanisme, Editura Universul
Juridic, 2012;
- Fábián, G. (2017). Drept instituţional al Uniunii Europene. Ed. Hamangiu Bucureşti;
- Ion Gâlea, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2012.
-Mihai Sandru, Mihai Banu, Dragos Calin, Procedura trimiterii preliminare. Principii de drept
al Uniunii Europene si experiente ale sistemului roman de drept, Editura C.H. Beck, 2012;
-Paul Craig, Grainne de Burca, ,,Dreptul Uniunii Europene-Comentarii jurisprudenţă şi
doctrină”, Ediţia a IV a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009;
Culegeri de jurisprudenţă:
-Sergiu Deleanu; G. Fabian; C.F. Costaş; B. Ioniţă, „Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri
comentate”, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007.
Legislaţie:
- Constituția României, republicată (2003);
- Tratatul de a Nisa (2001);
- Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană (2005);
- Tratatul de la Lisabona (2007).
4
Site-uri:
- www.europa.eu – Uniunea Europeană.
- www.curia.europa.eu – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene;
- www.ena.lu – European Navigatore.
V. METODE ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE

Studiul dreptului instituțional al Uniunii Europene în anul II se încheie cu susţinerea
unui examen. Examenul este scris şi se bazează pe teste-grilă (de regulă 28 întrebări). În cazul
desfășurării examenului on line se utilizează aceeași procedură de examinare.
De-a lungul activităţii tutoriale, sub conducerea tutorelui, studenţii pot participa activ
la dezbaterile teoretice şi aplicative. Lucrările de control, desfăşurate conform planificării
cuprinse în calendarul disciplinei, reprezintă 20% din nota finală obţinută de student. Pe
parcursul desfășurării activității didactice, studenții la învățământ la distanță vor fi evaluați
prin susținerea a două teste grilă, dar și prin lucrări de verificare care au ca obiectiv
înțelegerea aspectelor practice identificate în plan internațional. În derularea activităților
specifice învățământului la distanță vor fi utilizate toate instrumentele puse la dispoziție de
platforma informatică utilizată în cadrul universității. Notarea finală se face cu note între 10
şi 1, potrivit actualului sistem existent în învăţământul universitar. Nota obținută în urma
susținerii examenului final este formată din suma punctajului acordat pentru fiecare grilă
rezolvată corect, la care se adaugă punctul din oficiu. Punctajul acordat în baza evaluărilor
pe parcurs se adaugă la notă finală numai în cazul în care studentul a obținut nota de trecere,
adică 5.
5
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.I
FORMAREA COMUNITĂȚILOR EUROPENE
Timp mediu estimat pentru studiu individual:4 ore
Cuprins

1.Europa după cel de-al doilea război mondial
2.Constituirea Comunităților Europene
3.Actul unic european din anul 1986 ( intrat în vigoare în 1987).
4. Extinderea Comunităților Europene/Uniunii Europene
6
OBIECTIVE SPECIFICE
La finalizarea studiului unității de învățare studentul va fi în măsură să:
Înțelegerea contextului istoric al apariției Comunităților

Europene
Cunoașterea procesului de formare al Comunităților

Europene și înțelegerea trăsăturilor specifice acestora
Asimilarea conținutului Actului Unic European
Cunoașterea statelor membre ale Uniunii Europene
Înțelegerea procesului de extindere al Uniunii Europene
Cunoasterea mecanismelor privind retragerea din Uniunea

Europeană
7
1. Europa după cel de-al Doilea Război Mondial
Perioada de după cel de-al doilea război mondial este dominată

de dorința de relansare a continentului european prin susținerea
revitalizării politice, economice și militare. În acest sens, statele
europene au apelat la metodele clasice de cooperare prin
constituirea unui număr însemnat de organizații internaționale
cu caracter regional
Cele două războaie mondiale au determinat consecinţe inimaginabile asupra continentului

european. Statele europene, doritoare de reconstrucţie, erau în imposibilitate de a o realiza
singure, necesitatea susţinerii acestora fiind evidentă. Pe lângă problemele economice, sociale
şi politice, Europa eliberată de Statele Unite era ameninţată şi de comunism. Liderii americani
fiind conştienţi că întoarcerea la izolaţionism e imposibilă, că prosperitatea lor şi pacea depind
de condiţia ca Europa şi Japonia să nu se afunde în mizerie şi haos şi să se integreze în circuitele
economice internaţionale, au iniţiat un program al cărui scop urmărea acordarea unui ajutor
financiar Europei. Pentru a beneficia de susţinerea Statelor Unite, Europa trebuia să se
organizeze, modalitatea eficientă fiind aceea a constituirii organizaţiilor internaţionale de
cooperare. Ajutorul financiar acordat de S.U.A. era oferit în principiu întregii Europe, însă de
acesta va beneficia doar partea occidentală, estul continentului european fiind dominat de
doctrina comunistă.
a. Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică ( O.E.C.E )
Într-un discurs rostit la Universitatea Harvard pe 5 iunie 1947, secretarul de stat american,
generalul Marshall, propune statelor europene să prelungească şi să sporească ajutorul
economic oferit de americani, care până atunci îmbrăcase diferite forme. Planul Marshall
presupunea un ajutor financiar în valoare de 13 miliarde U.S.D. Pentru a beneficia de susţinerea
Statelor Unite, Europa trebuia să se organizeze singură, astfel pe 16 aprilie 1948 este semnată
Convenţia instituind Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică, şaisprezece state
8
devenind state-părţi ale acestei convenţii. Dincolo de administrarea ajutorului financiar acordat
de Statele Unite, organizaţia se va ocupa şi de coordonarea politicilor economice naţionale. 13
ianuarie 1960 marchează data la care O.E.C.E. este înlocuită cu Organizaţia pentru Cooperare
şi Dezvoltare Economică, care devine occidentală extinzându-se în Statele Unite, Canada,
Japonia, Australia şi Noua Zeelandă. Numărul membrilor O.C.D.E. este mărit ulterior cu
Mexicul în 1994, Republica Cehă în 1995, Ungaria în 1996 , Polonia şi Coreea de Sud în 1997.
Scopul acestei organizaţii rămâne în continuare strângerea şi schimbul de informaţii economice
şi sociale.
b. Uniunea Europei Occidentale şi Alianţa Nord-Atlantică (U.E.O. şi N.A.T.O.)

Deşi domeniul economic reprezenta un interes major pentru Europa, totuşi nu putea fi neglijat
nici domeniul militar. Astfel, în domeniul militar au fost înfiinţate două organizaţii, şi anume:
Uniunea Europei Occidentale, pe baza Tratatului de la Bruxelles din 17 martie 1948, revizuit
prin Acordul de la Paris din 23 octombrie 1954, şi N.A.T.O. înființat prin Tratatul de la
Washington din 4 aprilie 1949. În perioada anilor ’90, obiectivele U.E.O. au fost transferate
către Politica Externă și de Securitatea Comună a Uniunii Europene. Procesul s-a definitivat
prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, iar statele membre ale U.E.O. au luat
hotărârea încetării efectelor Tratatului de la Bruxelles în 2010. Pe data de 30 iunie 2011, U.E.O.
a fost oficial desființată. N.A.T.O. cuprinde mai multe state europene, dar și Statele Unite şi
Canada, într-o alianţă în care s-a reuşit o veritabilă integrare europeană.
c. Consiliul Europei
Susţinătorii realizării unei Europe unite solicită în anii 1946 şi 1947 crearea unei organizaţii
care să aibă la bază ideea unei unităţi dincolo de statele-naţiune. Pe de altă parte însă, intervin
adepţii teoriei conform căreia Europa unită trebuie să se bazeze pe cooperarea dintre state.
Astfel, pentru a se ajunge în plan politic la un compromis, la 9 mai 1949 ia naştere Consiliul
Europei în baza Tratatului de la Londra, intrat în vigoare la 3 august 1949. Consiliul Europei se
ocupă de problemele pe care celelalte organizaţii le-au neglijat sau nu le-au acordat nici o
atenţie. Acesta se afirmă în domenii ca: politica socială, sănătate, mediu, cultură. Menţionăm
că o realizare importantă a Consiliului Europei se reflectă în domeniul drepturilor omului.
Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale semnată
la Roma în 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953 reprezintă nu numai o noutate
istorică, dar şi o realizare de o importanţă deosebită prin stabilirea unui sistem european de
protecţie a drepturilor omului.
9
d. Blocul comunist
Uniunea Sovietică şi Europa de Est au adoptat o poziţie dură faţă de noile evoluţii ale societăţii
internaţionale. În acest sens, acestea au luat măsuri în vederea realizării unor forme de
cooperare în domeniul economic şi militar. Ca replică la Alianţa Nord Atlantică, la 14 mai 1955,
se încheie Tratatul de la Varşovia reunind toate statele Europei Centrale şi de Est. Cooperarea
statelor membre N.A.T.O. nu se compară cu cea care s-a realizat între statele părţi ale Pactului
de Varşovia. Dacă statele din cadrul N.A.T.O. sunt adeptele respectării suveranităţii, în cadrul
Pactului de la Varşovia se instituia ideea suveranităţii limitate, având nu numai un rol de
apărare, ci şi o misiune internă în blocul socialist. În 1991, socialismul prăbuşindu-se, a
determinat şi dizolvarea Pactului de la Varşovia. În domeniul economic menţionăm apariţia în
ianuarie 1949 a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R. sau C.O.M.E.C.O.N. după
sigla anglo-americană). Deşi prin modul de organizare se aseamănă cu O.E.C.E., scopurile erau
diferite. În cadrul O.E.C.E., Statele Unite acordă un ajutor financiar statelor Europei
Occidentale, pe când în cadrul C.A.E.R.-ului, Uniunea Sovietică trebuia mai întâi să se
reconstruiască, fiind distrusă din toate punctele de vedere. Din această cauză C.A.E.R.-ul a
funcţionat efectiv în 1959. Odată cu prăbuşirea comunismului, acesta a fost dizolvat, ţările
membre dorind să se îndrepte spre Comunitatea Europeană.
Sarcină de lucru nr. 1
Prezentați primele organizații care au fost înființate după al

doilea război mondial și identificați rolul acestora în continentul
European
2.Constituirea Comunităţilor Europene
Comunităţile Europene au reprezentat o nouă formă de

colaborare între state, faţă de cea realizată în cadrul
organizaţiilor de cooperare. Acestea puteau fi calificate drept
organizaţii de integrare prin care se impuneau deciziile lor
guvernelor şi guvernanţilor statelor membre, de unde şi
caracterul lor supranaţional. De fapt, aceste organizaţii aveau la
bază ideea transferului suveranităţii la un alt nivel.
10
Sediul materiei
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi

Oţelului (CECO/CECA)adoptat în 1951, intrat în vigoare în
1952
Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană(CEE)
adoptat în 1957, intrat în vigoare în 1958
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice(CEEA/EURATOM) adoptat în 1957, intrat în vigoare
în 1958
a. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.A./C.E.C.O.)
Planul Schuman (1950) reprezenta o declaraţie politică inspirată de Jean Monnet, personalitate
care deținea funcţia de şef al Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa. Susţinută de Robert
Schuman, ministrul Afacerilor Externe al Franţei, determină plasarea cărbunelui şi oţelului
Franţei şi Germaniei sub o înaltă autoritate comună. Asigurând libera circulaţie a celor două
materii prime de o parte şi de alta a frontierei franco-germane, se reglează nivelul producţiei în
regiunea Ruhr. Din punct de vedere al dreptului internaţional, soluţia propusă era simplă şi
inedită: s-a înființat o autoritate independentă care leagă statele între ele, fără ca nici una dintre
acestea să poată controla exclusiv deciziile. În locul suveranităţii absolute se recurge la o
,,solidaritate pragmatică”, circumscrisă unei probleme precise, ca prim pas, spre o
supranaţionalitate mai extinsă. Oferta Franţei a fost adresată Germaniei, însă ulterior, noua
formă de colaborare era deschisă şi celorlalte state europene. Astfel, la 18 aprilie 1951, la Paris,
a fost semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului de 6 state:
Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. Tratatul C.E.C.O. a intrat în vigoare la
10 august 1952, la aceeaşi dată Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monnet se instala la
Luxemburg, începându-şi activitatea. Tratatul C.E.C.O. a fost încheiat pe o perioadă de 50 de
ani, în aceste condiţii a ieşit din vigoare la data de 23 iulie 2002.
Realizarea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, condusă potrivit metodelor

supranaţionale a fost considerată un prim pas pe calea dezvoltării ulterioare. În acest fel s-a dat
naştere solidarităţii sectoriale, în special în domeniul economic, premergător unificării politice.
O altă inovaţie o reprezintă structura instituţională, formată din: Înalta Autoritate, Consiliul
Special de Miniştri, Adunarea Comună şi Curtea de Justiţie. Din cuprinsul tratatului se puteau
11
desprinde 4 principii, ce pot fi considerate baza edificiului Uniunii Europene de azi:

superioritatea instituţiilor, independenţa instituţiilor, colaborarea între instituţii şi egalitatea
între state.
b. Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) și Comunitatea Europeană a Energiei

Atomice (C.E.E.A./EURATOM)
Fiind satisfăcute de roadele primei Comunităţi Europene, statele membre au luat hotărârea de a
extinde colaborarea şi în alte domenii. Primul proiect a avut în vedere înfiinţarea unei
comunităţi, care să aibă drept scop apărarea comună. Ideea Comunităţii Europene de Apărare a
fost abandonată datorită dezacordurilor existente la nivel european. Conferinţa europeană de la
Messina din 1955 a determinat relansarea europeană şi a condus la ideea formării unei pieţe
comune generale a celor şase ţări, în interiorul căreia să fie realizată libera circulaţie a
mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a forţei de muncă. Tot în cadrul reuniunii de la
Messina s-a hotărât crearea unei pieţe comune în ceea ce priveşte energia atomică. În aceste
condiţii, la Roma, au fost semnate la 25 martie 1957 Tratatele instituind Comunitatea
Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Tratatele au intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1958. Înfiinţarea noilor comunităţi a avut ca model C.E.C.O., urmărind o
uniune cât mai strânsă între statele europene.
Din cele prezentate rezultă, că la început am avut trei comunităţi europene cu obiective bine
conturate şi o structură instituţională proprie. Încă din 1957 s-au luat măsuri în vederea creării
unui sistem instituţional unic, „Convenţia cu privire la instituţiile comune” determinând
realizarea unei Adunări parlamentare comune, dar şi o Curte de Justiţie unică. În 1965, prin
Tratatul de la Bruxelles, s-au instituit un Consiliu unic şi o Comisie unică. După cum am văzut,
la 23 iulie 2002 Tratatul instituind C.E.C.O. a ieşit din vigoare, toate bunurile şi obligaţiile
C.E.C.O. fiind transferate Comunităţii Europene începând cu data de 24 iulie 2002. Prin
Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană este considerată succesoarea Comunității
Europene, iar Tratatul privind înființarea Comunității Europene a Energiei Atomice se aplică
cu modificările intervenite.

Prezentați procesul de formare al Comunităților Europene și
identificați trăsăturile acestora ca organizații de integrare
12
3.Actul unic european din anul 1986 ( intrat în vigoare în 1987)
Realizarea unei Pieţe unice a fost prevăzută ca obiectiv în tratatele institutive ale
Comunităţilor Europene, însă definitivarea acestei a avut loc prin intermediul Actului unic
european, care a stabilit o dată limită, până la care urma să se finalizeze acest proces. Actul a
stabilit data realizării definitive a Pieţei unice la 31 decembrie 1992 şi a reglementat circulaţia
liberă a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor, a plăţilor şi a persoanelor pe tot cuprinsul
Comunităţilor.
Prin Actul unic european se extinde modalitatea de vot cu majoritate calificată, în
vederea adoptării tuturor deciziilor necesare realizării Pieţei unice( în afara domeniului fiscal şi
a liberei circulaţii a persoanelor) , iar Comisia europeană a putut să-şi continue programul.
La 1 ianuarie 1995, Comunităţile europene devin cea mai mare piaţă unificată din lume.
Prin urmare, adoptarea Actului Unic European aduce următoarele modificări
semnificative:
- a stabilit data realizării definitive a Pieţei unice la 31 decembrie 1992 şi a reglementat
circulaţia liberă a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor, a plăţilor şi a persoanelor pe tot
cuprinsul Comunităţilor (Conform literaturii de specialitate noțiunea de piață internă este mult
mai cuprinzătoare decât noțiunea de piață comună, deoarece aceasta implică nu numai
realizarea celor patru libertăți, ci și implementarea unor politici și atingerea coeziunii
economice și sociale-Gabriel Liviu Ispas, Daniela Panc, Drept instituțional al Uniunii
Europene, Editura Hamangiu, București, 2019,p.12);
- consacră existenţa Consiliului European;
- introduce votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului de Miniştri pentru adoptarea
deciziilor în anumite domenii de activitate ce ţin de piaţa internă;
- se consolidează poziţia Parlamentului European prin introducerea unei noi proceduri
legislative şi anume, procedura de cooperare;
- se stabileşte necesitatea acordului Parlamentului European pentru deciziile în cazul
aderării de noi state membre şi asocierilor cu statele terţe;
13
- Cooperarea Politică Europeană beneficiază de un fundament convenţional prin Actul Unic

European, fiind menită să asigure creşterea capacităţii de acţiune în domeniul politicii externe
prin adoptarea de poziţii comune şi promovarea de acţiuni comune;
- se instituie Tribunalul de Prima Instanţă.
4.
4.Extinderea Comunitatilor Europene/ Uniunii Europene
a.Criteriile de aderare
Procesul de aderare la U.E. nu este un proces simplu, ci unul complex şi de lungă durată,
finalizarea acestuia depinzând în mare măsură de eforturile depuse de statul care doreşte să
devină membru al U.E. Intensificarea procesului de extindere se datorează atât dorinţei de
extindere a U.E., dar şi dorinţei de integrare a statelor europene. Procesul de extindere va
continua, cu toate că extinderile succesive au determinat perturbarea omogenităţii Uniunii
Europene, datorită aderării unor state cu sisteme economice mai mult sau mai puţin dezvoltate.
Dacă la început admiterea de noi state depindea de voința statelor membre și a statului candidat
și mai puțin de deciziile luat la nivelul organelor comunitare, deoarece statele în cauză aveau
sisteme economice apropiate din punct de vedere a nivelului de dezvoltare, iar principiile care
stateau la baza unei societăți democratice erau implementate în mod corespunzător, ulterior
situația s-a schimbat. Căderea blocului comunist a determinat interesul statelor foste socialiste
de a deveni state membre ale Comunităților Europene/ Uniunii Europene. Diferențele existente
între aceste state care fusesera sub un regim totalitar si statele care constituiau centru
democrației europene au condus la necesitatea elaborării unui set de criterii care urmau a fi
îndeplinite de statele care doreau să adere la Comunitățile Europene/ Uniunea
Europeană.1Astfel la Consiliul European de la Copenhaga din 21-22 iunie 1993 s-au stabilit
următoarele criterii:
-Criteriul geografic- statul care doreste sa devina membru al Uniunii Europene, trebuie să se
situeze pe continentul european;
-Criteriul politic-statul în cauză să asigure aplicare principiilor statului de drept, deci să fie
asigurată aplicare principiului separării puterii în stat, să se organizeze alegeri democratice ,
1
Gabriel Liviu Ispas, Daniela Panc, Drept institutional al Uniunii Europene, Editura Hamangiu, București, 2019,p.
42
14
libere prin care să se asigure pluripartidismul, transferul de putere realizându-se în mod pașnic,
sa aibă institutii stabile si functionale, sa se asigure respectarea drepturilor omului, dar și a
minorităților naționale;
-Criteriu economic- statul sa aiba o economie de piaţă viabilă, capabilă să facă faţă forţelor
concurenţiale şi presiunii din Piaţa internă a Uniunii Europene;
-Criteriu privind respectarea normelor adoptate la nivelul Uniunii Europene- -capacitatea de
a-şi asuma obligaţiile de membru, adică de a adopta cadrul legislativ şi instituţional al
Comunităţii numit şi acquis-ul comunitar şi de a se subscrie obiectivelor uniunii politice,
economice şi monetare.
Consiliul European de la Madrid din 1995 a introdus un criteriu suplimentar, acela al
existenţei unei administraţii naţionale și a unei justiții capabile să gestioneze calitatea de
membru al U.E.2
Conform principiile Uniunii Europene, integrarea este deschisă tuturor statelor
europene. Conform art. 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), orice stat european
care respectă valorile prevăzute la articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate solicita
să devină membru al Uniunii. Articolul 49-(ex-articolul 49 TUE)-Orice stat european care
respectă valorile prevăzute la articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate solicita
să devină membru al Uniunii. Parlamentul European și parlamentele naționale sunt
informate cu privire la această cerere. Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care
se pronunță în unanimitate după consultarea Comisiei și după aprobarea Parlamentului
European, care se pronunță cu majoritatea membrilor din care este constituit. Criteriile de
eligibilitate aprobate de Consiliul European se iau în considerare.Condițiile admiterii și
adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac obiectul unui
acord între statele membre și statul solicitant. Acest acord se supune ratificării de către toate
statele contractante, în conformitate cu normele lor constituționale.Conform art. 2 din TUE,
Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației,
egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor
persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o
societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate
între femei și bărbați. Accelerarea procesului de integrare s-a produs însă după 1989, odată cu
sfârşitul divizării postbelice artificiale a Europei, când ţările din fostul bloc comunist au ales
democraţia şi libertatea. Astfel dacă la început fiecare val de extindere consta în aderarea a
2
Gyula Fabian, Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Hamangiu, București, 2018,p.52.
15
unu,două sau cel mult trei state, azi observăm că s-a ajuns la un val de extindere de 10 state.
Celor şase state membre care au pus bazele Comunităţilor - Franţa, Germania, Italia, Belgia,
Olanda şi Luxemburg - s-a adăugat ulterior Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit în 1973;Grecia
în 1981;Spania şi Portugalia în 1986; Austria, Finlanda şi Suedia în 1995; Cipru, Republica
Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Slovacă şi Slovenia în
2004. A urmat extinderea de la 1 ianuarie 2007, numărul statelor membre ajungând la 27 prin
aderarea României şi Bulgariei. Dacă acum zece ani, Croaţia îşi depunea cererea de aderarea la
UE, astăzi ea se alătură celorlalte 27 de ţări membre ale uniunii politice şi economice create în
1958, devenind la 1 iulie 2013 stat membru al UE. Regatul Unit a parasit Uniunea Europeana
la 31 ianuarie 2020. În martie 2017, Regatul Unit a notificat președintelui Consiliului European
intenția sa de a părăsi Uniunea Europeană. Aceasta a deschis negocierile privind retragerea,
astfel cum se prevede la articolul 50 din Tratatul privind Uniunea Europeană. La 17 octombrie
2019, negociatorii UE și Regatul Unit au ajuns la un acord privind Acordul de retragere și la o
declarație politică privind viitoarea relație. Acordul de retragere a intrat în vigoare la 1 februarie
2020. De atunci, Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeană. Prin urmare la 31 ianuarie 2020,
Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeană și a devenit țară terță. Aceasta a marcat începutul
unei perioade de tranziție care a durat până la 31 decembrie 2020. Cu toate acestea, Acordul de
retragere prevedea, de asemenea, o perioadă de tranziție care durează până la 31 decembrie
2020, timp în care legislația UE încă se mai aplica în și în interiorul Regatului Unit. Începând
cu 1 ianuarie 2021, Regatul Unit nu mai este obligat să respecte legislația UE și a devenit în
totalitate o țară terță față de UE. În perioada de tranziție, UE și Regatul Unit s-au angajat în
negocieri intense pentru a-și defini viitoarea relație, care a condus la semnarea, la 30 decembrie
2020, a Acordului de comerț și cooperare (TCA). Acordul se aplică provizoriu începând cu 1
ianuarie 2021 și va intra în vigoare de îndată ce Parlamentul European își va da acordul. TCA
oferă un cadru cuprinzător pentru viitoarea relație UE-Regatul Unit și constă din patru piloni
principali: un Acord de liber schimb (cu zero tarife și zero cote pentru toate mărfurile care
respectă regulile de origine corespunzătoare);o cooperare ambițioasă pe alte aspecte economice,
inclusiv prevederi legate de investiții, concurență, ajutor de stat, transparență fiscală, transport
aerian și rutier, energie și durabilitate, pescuit și coordonarea securității sociale;un nou
parteneriat pentru securitatea cetățenilor prin cooperare polițienească și judiciară; inclusiv
protecția și schimbul de date; și un sistem cuprinzător de guvernare
b.Procedura de aderare are în vedere parcurgerea următoarelor etape:

• se ia decizia interna de aderare;
16
• se formulează solicitare de aderare de către guvernul statului respectiv;

• solicitarea de aderare se comunică Consiliului Uniunii;
• statul solicitant informează Parlamentul European, dar si parlamentele nationale;
• Consiliul Uniunii Europene trimite cererea Comisiei Europene pentru luările de
pozitie; Comisia Europeană formulează o serie de constatări după cercetarea situației
economice, politice și juridice a statului în cauză;
• după finalizarea luarilor de pozitie în cadrul Comisiei Europene, Parlamentul European
este solicitat sa voteze cu majoritate de voturi cererea formulată;
• urmeaza hotararea Consiliului adoptata cu unanimitate de voturi care declanseaza
inceperea negocierilor de aderare cu statul solicitant;
• se declanseaza negocierile de aderare pentru fiecare din cele 31 de capitole de negociere;
dupa negocierea fiecarui capitol de negociere se semneaza protocolul de finalizare;
rezultatele obtinute in urma procesului de negociere sunt trimise Parlamentului
European spre aprobare;
• se trece la ratificarea Tratatului de aderare de catre statul solicitant;
• apoi Tratatul de aderare este ratificat de fiecare stat membru conform procedurii interne
de ratificare;
• dupa ratificare, tratatul este in vigoare.
Momentul aderării pentru fiecare ţară candidată în parte depinde evident de stadiul de
îndeplinire a criteriilor politice şi economice şi de transpunerea acquis-ului în legislaţiile
naţionale, iar abilitatea fiecărei ţări candidate de a adopta şi aplica acquis-ul UE va determina
progrese în ceea ce priveşte negocierile de aderare. Deschiderea simultană a negocierilor nu
implică faptul ca negocierile să se încheie în acelaşi timp cu toate statele. Negocierile se
desfăşoară cu fiecare stat în parte, ritmul acestora fiind dat de pregătirea şi de complexitatea
problemelor de rezolvat. Progresele realizate de fiecare ţară candidată la aderare în îndeplinirea
criteriilor de la Copenhaga şi Madrid sunt examinate anual în cadrul unor rapoarte pe care
Comisia Europeană la redactează către Consiliul U.E. şi servesc drept bază pentru deciziile de
continuare a negocierilor. Negocierile de aderare ale ţărilor candidate se desfăşoară pe 31 de
capitole, fiecare capitol cuprinde legislaţia UE ce guvernează un anumit domeniu de activitate.
Fiecare stat candidat elaborează documente de poziţie pentru capitolele respective, prin
care îşi face cunoscut punctul de vedere privind modul în care înţelege să negocieze domeniul
respectiv, perioadele tranzitorii pe care le solicită pentru armonizarea deplină a cadrului
17
legislativ sau alte elemente considerate importante pentru interesele sale în sectorul respectiv
de activitate
Instituţiile Uniunii Europene implicate în procesul de negociere sunt:Comisia
Europeană şi Consiliul Uniunii Europene. Comisia pregăteşte propriile documente de poziţie
pe care le trimite Consiliului U.E., care dă Comisiei un mandat de negociere. Toate statele
membre stabilesc prin intermediul Consiliului o poziţie comună faţă de documentul de poziţie
respectiv şi faţă de oportunitatea închiderii capitolelor aflate în negociere.
Închiderea unui capitol înseamnă că negocierile s-au finalizat provizoriu,conform
principiului că nimic nu este considerat definitiv negociat, atât timp cât nu s-au epuizat
negocierile la toate cele 31 de capitole.
Negocierile durează câţiva ani, iar când acestea se finalizează se reunesc într-un Tratat
de aderare ,ce va fi supus ratificării în parlamentele statelor membre, în parlamentul ţării
candidate şi în Parlamentul european. După ratificarea tratatului de aderare se poate vorbi de
apartenenţa efectivă a statului la UE.
c.Retragerea din Uniunea Europeană:
Prin Tratatul de la Lisabona, statele membre ale Uniunii Europene au prevăzut procedura
care trebuie urmată în cazul în care un stat notifică Uniunea Europeană că dorește să se retragă.
Conform articolul 50 din TUE, orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale
constituționale, să se retragă din Uniune. Statul membru care hotărăște să se retragă notifică
intenția sa Consiliului European. În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază
și încheie cu acest stat un acord care stabilește condițiile de retragere, ținând seama de cadrul
viitoarelor sale relații cu Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu articolul 218
alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele
Uniunii de către Consiliu, care hotărăște cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului
European. Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a
acordului de retragere sau, în absența unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea
prevăzută la alineatul (2), cu excepția cazului în care Consiliul European, în acord cu statul
membru în cauză, hotărăște în unanimitate să proroge acest termen. Membrul care reprezintă în
cadrul Consiliului European și al Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la
dezbaterile și nici la adoptarea deciziilor Consiliului European și ale Consiliului care privesc
statul în cauză. Majoritatea calificată se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3)
litera (b) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. În cazul în care statul care s-a
retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare, această cerere se supune procedurii
prevăzute la articolul 49.
18
Dacă ne referim la procedurile care prevad posibilitatea unui stat de a fi exclus din
Uniunea Europeana, trebuie sa subliniem ca nu există dispozitii in acest sens in tratate. Insă
exista anumite cazuri în care sunt menționate cazurile de sancționare ale statelor.
Articolul 7
(ex-articolul 7 TUE)
(1) La propunerea motivată a unei treimi din statele membre, a Parlamentului European sau a
Comisiei Europene și cu aprobarea Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu o majoritate
de patru cincimi din membrii săi, poate să constate existența unui risc clar de încălcare gravă a
valorilor prevăzute la articolul 2, de către un stat membru. Înainte de a proceda la această
constatare, Consiliul audiază statul membru în cauză și îi poate adresa recomandări, hotărând
după aceeași procedură.
Consiliul verifică cu regularitate dacă motivele care au condus la această constatare rămân
valabile.
(2) Consiliul European, hotărând în unanimitate la propunerea unei treimi din statele membre
sau a Comisiei Europene și cu aprobarea Parlamentului European, poate să constate existența
unei încălcări grave și persistente a valorilor prevăzute la articolul 2, de către un stat membru,
după ce a invitat acel stat membru să-și prezinte observațiile.
(3) În cazul în care a fost făcută constatarea menționată la alineatul (2), Consiliul, hotărând cu
majoritate calificată, poate decide să suspende anumite drepturi care îi revin statului membru
în cauză în urma aplicării tratatelor, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului
guvernului acelui stat membru. Procedând în acest fel, Consiliul ține seama de eventualele
consecințe ale unei astfel de suspendări asupra drepturilor și obligațiilor persoanelor fizice și
juridice.
Obligațiile care îi revin statului membru în cauză în temeiul tratatelor rămân obligatorii în orice
situație pentru statul membru respectiv.
(4) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide ulterior să modifice sau să revoce
măsurile luate în temeiul alineatului (3), ca răspuns la modificarea situației care l-a determinat
să impună măsurile respective.
(5) Modalitățile de vot care, în înțelesul prezentului articol, se aplică Parlamentului European,
Consiliului European și Consiliului sunt prevăzute la articolul 354 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene.
Articolul 260
(ex-articolul 228 TCE)
(1) În cazul în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene constată că un stat membru a încălcat
oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, acest stat este obligat să ia măsurile
pe care le impune executarea hotărârii Curții.
19
(2) În cazul în care consideră că statul membru în cauză nu a luat măsurile pe care le impune
executarea hotărârii Curții, Comisia poate sesiza Curtea, după ce a dat statului în cauză
posibilitatea de a-și prezenta observațiile. Comisia indică cuantumul sumei forfetare sau al
penalității cu titlu cominatoriu pe care statul membru în cauză trebuie să le plătească și pe care
îl consideră adecvat situației.
În cazul în care Curtea constată că statul membru în cauză nu a respectat hotărârea sa, aceasta
îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalități cu titlu cominatoriu.
Această procedură nu aduce atingere articolului 259.
(3) În cazul în care sesizează Curtea printr-o acțiune în temeiul articolului 258, considerând
că statul respectiv nu și-a îndeplinit obligația de a comunica măsurile de transpunere a unei
directive adoptate în conformitate cu o procedură legislativă, Comisia poate indica, în cazul în
care consideră necesar, cuantumul sumei forfetare sau al penalității cu titlu cominatoriu care
urmează a fi plătită de statul respectiv și pe care îl consideră adecvat situației.
În cazul în care constată neîndeplinirea obligației, Curtea poate impune statului membru
respectiv plata unei sume forfetare sau a unei penalități cu titlu cominatoriu, în limita valorii
indicate de Comisie. Obligația de plată intră în vigoare la data stabilită de Curte prin hotărârea
sa.
d.Romania si procesul de aderare în UE

România a stabilit relații cu Comunitățile Europene încă din anul 1974. În anul 1980 a
încheiat Acordul comercial pentru produse Agricole, iar în anul 1991 s-a încheiat Acordul
privind comerțul și cooperarea comercială cu CE. În anul 1993 a fost ratificat Acordul European
instituind o asociere între România și Comunitatea Europeană, acord care a intrat în vigoare la
1 februarie 1995. Cererea de aderare a fost depusă de statul roman la 22 iunie 1995, an care a
marcat momentul declanșării eforturilor întreprinse pentru îndeplinirea criteriilor de aderare.În
anul 1999, Comisia Europeană recomandă începerea negocierilor de aderare cu România, însă
negocierile sunt declanșate în data de 15 februarie 2000.În anul 2004 au fost finalizate
negocierile de aderare și s-a declanșat procedura de aderare.România a devenit membră a
Comunităților Europene în 1 ianuarie 2007.Tratatul de aderare al României și Bulgariei a fost
elaborat ținându-se cont de faptul că se punea în discuție intrarea în vigoare a Tratatului de
instituire a unei Constituții pentru Europa. Dacă acest tratat intra în vigoare, România devenea
membra a Uniunii Europene, daca nu intra in vigoare devenea membră a Comunităților
Europene.Tratatul de aderare cuprinde patru parti: Tratatul de aderare, Protocolul privind
condițiile și aranjamentele referitoare la admitere, Actul privind conditiile de aderare și
adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană și Actul final. Cel mai important
document este Tratatul de aderare care cuprinde 6 articole. Protocolul și Actul de aderare sunt
20
cuprinse în partea a-II-a, respectiv partea a-III-a din tratat. Avându-se în vedere că Tratatul de
instituire a unei Constitutii pentru Europa nu a intrat niciodata în vigoare, a fost aplicata partea
a-III-a din Tratat, adică Actul privind conditiile de aderare și adaptarile tratatelor pe care se
întemeiază Uniunea.Trebuie sa subliniem faptul ca Protocolul și Actul de aderare sunt însoțite
de 9 anexe.3 Tratatul contine o serie de clauze de salvgardare, de exemplu o clauza de
salvgardare generala, o clauza de salgardare privind piata interna, dar și o clauză de salvgardare
jurisdicțională. S-a stabilit pentru ambele state Mecanismul de Cooperare și Verificare specific
pentru capitolul Justiție și Afaceri interne, iar aderare la Spațiul Schengem a fost amânată.4

Identificați instituțiile Uniunii Europene care sunt
implicate în procesul de aderare, dar și în procesul de
Retragere
5. Rezumatul unității de învățare
După cel de-al Doilea Război Mondial, pentru a beneficia de susţinerea Statelor Unite,
Europa trebuia să se organizeze, modalitatea eficientă fiind aceea a constituirii organizaţiilor
internaţionale de cooperare. Astfel, statele europene au pus bazele cooperării în domeniul politic
prin înființarea Consiliului Europei, în domeniul economic prin constituirea Organizației pentru
Cooperare și Dezvoltare Economică, iar în domeniul militar prin înființarea Uniunii Europei
Occidentale și Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. În acest context, Comunităţile
Europene reprezentau o nouă formă de colaborare între state, faţă de cea realizată în cadrul
organizaţiilor de cooperare. Acestea puteau fi calificate organizaţii de integrare ce tind să
impună deciziile lor guvernelor şi guvernanţilor statelor membre, de unde şi caracterul lor
supranaţional. De fapt aceste organizaţii au la bază ideea transferului suveranităţii la un alt nivel.
3
Gyula Fabian, Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Hamangiu, București, 2018,p.57,
4
Gabriel Liviu Ispas, Daniela Panc, Drept institutional al Uniunii Europene, Editura Hamangiu, București,
2019,p. 48
21
Realizarea unei Pieţe unice a fost prevăzută ca obiectiv în tratatele institutive ale Comunităţilor
Europene, însă definitivarea acestei a avut loc prin intermediul Actului unic european, care a
stabilit o dată limită, până la care urma să se finalizeze acest proces. Actul a stabilit data realizării
definitive a Pieţei unice la 31 decembrie 1992 şi a reglementat circulaţia liberă a bunurilor, a
serviciilor, a capitalurilor, a plăţilor şi a persoanelor pe tot cuprinsul Comunităţilor.
Accelerarea procesului de integrare s-a produs însă după 1989, odată cu sfârşitul divizării
postbelice artificiale a Europei, când ţările din fostul bloc comunist au ales democraţia şi
libertatea. Astfel, dacă la început, fiecare val de extindere consta în aderarea a unu, două sau cel
mult trei state, în anul 2004 observăm că valul de extindere a cuprins 10 state.
Șase state membre au pus bazele Comunităţilor Europene: Franţa, Germania, Italia,
Belgia, Olanda şi Luxemburg. Statelor fondatoare li s-au adăugat ulterior Danemarca, Irlanda
şi Regatul Unit în 1973; Grecia în 1981; Spania şi Portugalia în 1986; Austria, Finlanda şi Suedia
în 1995; Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica
Slovacă şi Slovenia în 2004. A urmat extinderea de la 1 ianuarie 2007, numărul statelor membre
ajungând la 27 prin aderarea României şi Bulgariei. Croaţia se alătură celorlalte 27 de ţări
membre ale uniunii politice şi economice create în 1958, devenind la 1 iulie 2013 stat membru
al UE.
Intensificarea procesului de extindere se datorează atât dorinţei de extindere a U.E., dar
şi dorinţei de integrare a statelor europene. Procesul de extindere va continua, cu toate că
extinderile succesive au determinat perturbarea omogenităţii Uniunii Europene, datorită aderării
unor state cu sisteme economice mai mult sau mai puţin dezvoltate. Consiliul European de la
Copenhaga din 1993 a stabilit criteriile pe care fiecare ţară candidată trebuie să le îndeplinească
pentru a deveni membră a U.E.:
- instituţii stabile, care să garanteze democraţia, drepturile omului, respectul şi protecţia
minorităţilor;
- economie de piaţă viabilă, capabilă să facă faţă forţelor concurenţiale şi presiunii din
Piaţa internă a Uniunii Europene;
- capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, adică de a adopta cadrul legislativ şi
instituţional al Uniunii Europene şi de a își asuma obiectivele uniunii politice, economice şi
monetare.
Consiliul European de la Madrid din 1995 a introdus un criteriu suplimentar, acela al
existenţei unei administraţii naţionale capabilă să gestioneze calitatea de membru al UE. Prin
22
Tratatul de la Lisabona, statele membre ale Uniunii Europene au prevăzut procedura care
trebuie urmată în cazul în care un stat notifică Uniunea Europeană că dorește să se retragă.
6. Teste de autoevaluare
1.Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a fost înființată:

a.în anul 1958;
b.în anul 2002;
c.în anul 1952.
2.Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și-a încetat

efectele:
a.în anul 1958;
b.în anul 2002;
c.în anul 1952.
3.Comunitatea Economică Europeană a fost înființată:

a.în anul 1958;
b.în anul 2002;
c.în anul 1952.
4.Consacrarea normativă a Consiliului European s-a realizat prin :

a.Tratatul de la Paris din 1952 ;
b.Actul Univ European din 1987;
c.Tratatele de la Roma din 1958.
5.Calitatea de stat membru al Uniunii Europene a încetat pentru Marea Britanie în :

a.2017;
b.2019;
c.2020.
7. Răspunsurile la testul de autoevaluare
1.c; 2.b; 3.a; 4.b;5.c.
23
8. Lucrare de verificare
Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (TNR, 12, spațiere 1,5 rânduri), în care să
dezvoltați următoarele aspecte: Comunitățile Europene-organizații de integrare
N.B.: Lucrarea va fi încărcată în Platforma Microsoft Teams, în canalul aferent
disciplinei de studiu, în termenul stabilit cu tutorele de grupă.
Unitatea de invățare a fost elaborată avand in vedere urmatoarele repere bibliografice:
• G. L. Ispas, D. Panc, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ediția a II-a revizuită și

adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2021.
• Fuerea, Dreptul Uniunii Europene-principii, acțiuni, libertăți-, Editura Universul
Juridic,București, 2016,
• G. L. Ispas, Uniunea Europeană. Evoluție, instituții, mecanisme, Editura Universul
Juridic, 2012;
• G. Fábián, Drept instituţional al Uniunii Europene. Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012,
• Ion Gâlea, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2012,
• Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul
de la Lisabona,Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011,
• F. Maxim, The changes produced on the functioning of the EU eith the entry into force
of the Treaty of Lisbon, Analele Universităţii Titu Maiorescu, Seria Drept, Anul IX,
2010, ISSN 1584-4781, Indexată BDI-HeinOnline, pp.109-125,
• Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex,Bucureşti,
2009,
• R. Bercea, Drept comunitar. Principii, Editura C.H Beck,Bucureşti, 2007,
• N. Diaconu,Dreptul Uniunii Europene-partea specială-, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2007,
• Marin Voicu, Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2007,
• Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2002,
• Iordan Gheorghe Bărbulescu, De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană,
Editura Trei,Bucureşti, 2001,
• Tratatul de la Lisabona (2007).
• -https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/home
24
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.II
DE LA COMUNITĂȚILE EUROPENE LA UNIUNEA EUROPEANĂ
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 5 ore
Cuprins

1.Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht în anul 1992 (intrat în vigoare în
1993)
2. Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997 (intrat în vigoare în anul 1999)
3.Tratatul de la Nisa, semnat în 2001 (intrat în vigoare în 2003)
4.Tratatul de la Lisabona, semnat în 2007 (intrat în vigoare în 2009)
25
OBIECTIVE SPECIFICE
Să cunoască tratatele adoptate de statele membre ale

Uniunii Europene
Să identifice elementele de noutate introduse prin fiecare

tratat
Să înțeleagă procesul evolutiv din punct de vedere

normativ
Să înțeleagă conceptul de Uniune Europeană
Să cunoască prevederile Tratatului de la Lisabona
26
1. Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht în 1992

(intrat în vigoare în 1993)
Tratatul de la Maastricht, cunoscut și sub denumirea Tratatul

privind Uniunea Europeană, a constituit un pas spre evoluția
acestei forme de cooperare între statele europene implicate în
procesul de integrare. Semnarea Tratatului privind Uniunea
Europeană a avut loc la Maastricht în februarie 1992, intrarea în
vigoare având loc după îndeplinirea procedurilor de ratificare la
data de 1 noiembrie 1993.
Tratatul de la Maastricht, cunoscut și sub denumirea Tratatul privind Uniunea Europeană,

a constituit un pas spre evoluția acestei forme de cooperare între statele europene implicate în
procesul de integrare. Semnarea Tratatului privind Uniunea Europeană a avut loc la Maastricht
în februarie 1992, intrarea în vigoare având loc după îndeplinirea procedurilor de ratificare la
data de 1 noiembrie 1993.După cum reiese chiar din denumire, prin tratatul de la Maastricht
s-a introdus conceptul de Uniune Europeană. Uniunea Europeană după Tratatul de la Maastricht
nu beneficia de personalitate juridică și reprezenta o formă de cooperare interguvernamentală
care avea la bază trei piloni și anume : cele trei comunități europene care își păstrează
personalitatea juridică, politica externă și de securitate comună, cooperarea în domeniul justiției
și afacerilor interne. Conform Tratatului de la Maastricht, statele părti instituie o Uniune
Europeana, denumita Uniune. Totodată, se arată că tratatul marchează o nouă etapă în procesul
de creeare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei în care deciziile trebuie
să fie luate la un nivel cât mai apropiat de cetățeni.Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea
avea la bază Comunitățile Europene, precum și politicile și formele de cooperare prevăzute în
tratat. Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea avea următoarele obiective:
• Promovarea progresului economic și social echilibrat și durabil, în special prin crearea

unui spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin
stabilirea unei uniuni economice și monetare cuprinzând, în viitor, o moneda unică;
27
• Afirmarea identității sale pe scena internațională, în special prin implementarea unei

politici externe și de securitate comune, inclusiv prin definirea în perspectivă a unei
politici de apărare comune, care să poată conduce, în viitor la o apărare comună;
• Întărirea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre prin instituirea
unei cetățenii a Uniunii Europene;
• Dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniile justiției și afacerilor interne;
• Menținerea integrală a acquis-ului comunitar și dezvoltarea lui în vederea asigurării
mecanismelor și intituțiilor comunitare.
Se arata că obiectivele stabilite vor fi realizate în conformitate cu dispozițiile tratatului

în condițiile și în termenele prevăzute de tratat. Totodată, se prevedea că Uniunea respectă
identitatea statelor membre, ale căror sisteme de guvernământ se bazează pe principii
democratice. Uniunea respectă drepturile fundamentale, așa cum au fost garantate de Convenția
europeană pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale de la Roma și așa cum
rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre toate acestea fiind considerate
principii generale ale dreptului comunitar.Se arata ca Uniunea își asigura mijloacele necesare
pentru atingerea obiectivelor și realizarea politicilor.
Prin urmare, în cadrul Consiliului european de la Maastricht s-au luat o serie de măsuri
având drept obiectiv integrarea europeană. Cele mai importante modificări au fost introduse de
titlurile II, III şi IV care redefineau obiectivele Comunităţii Europene şi aduceau modificări
în structura instituţională. Tratatele privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice nu au suportat modificări decât în măsura
determinată de schimbările produse în Tratatul instituind C.E. Titlul V consacrat ,,politicii
externe şi de securitate comună” a înlocuit cooperarea politică europeană prevăzută în Actul
unic european. Prin aceste dispoziţii s-a urmărit realizarea unei politici consolidate a Uniunii
Europene , bazându-se pe acţiunile comune ale statelor care urmau să se dezvolte , cu anumite
rezerve la apărare. Titlul VI privind ,,cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne” avea
în vedere realizarea unei sistematizări a cooperării. Totodată se realizează înlocuirea sintagnei
CEE cu CE
a. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht s-a înfiinţat Uniunea Europeană, entitate fără
personalitate juridică, ce dispunea de trei domenii de acţiune cunoscute sub denumirea
de piloni. Art. A (3) din TUE a stabilit următoarele: ,, Uniunea se întemeiază pe
Comunităţile Europene, completate cu politicile şi formele de cooperare instituite prin
28
prezentul tratat”. Cele trei domenii de acţiune erau pilonul comunitar, pilonul referitor
la politica externă şi de securitate comună şi pilonul privind cooperarea în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne. Pentru a înţelege modul de funcţionare al Uniunii
Europene conform Tratatului de la Maastricht sau mai corect modalitatea în care se
realiza raportul dintre statele membre şi instituţiile comunitare trebuia prezentat modul
de exercitare al competenţelor în cadrul celor trei piloni comunitari. Primul pilon
cuprindea domeniile de activitate în care statele membre au fost de acord să-și exercite
suveranitatea conform principiilor de integrare şi să accepte implementarea legislaţiei
adotate de către instituţiile comunitare. Pilonul II şi III se caracterizau prin cooperarea
la nivel interguvernamental, statele membre fiind reticente în a ceda suveranitatea.
Reglementarea pilonului doi(PESC), aduce în central atenției obiectivele politicii
externe și de securitate comuna. Conform Tratatului de la Maastricht obiectivele
politicii externe și de securitate comuna erau: ocrotirea valorilor comunitare și a
independenței Uniunii; întărirea securității statelor membre; menținerea păcii și
întărirea securității internaționale; promovarea cooperării internaționale; dezvoltarea și
consolidarea democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului
și a libertăților fundamentale. În ceea ce privește pilonul III(JAI), cooperarea în
domeniul justiției și afacerilor interne era necesară în vederea realizării liberei circulații
a persoanelor stabilind ca domenii de interés comunitar política privind azilul, política
privind imigratia, controlul frontierelor externe, política privind cetățenii statelor
membre, cooperarea politieneasca, cooperarea în materia civil, cooperarea în materia
penală, lupta împotriva fraudei etc.
b. Tratatul asupra Uniunii europene introduce cetăţenia unională, toţi cetăţenii statelor
membre fiind consideraţi cetăţeni ai Uniunii. Cetăţenii statelor membre ale Uniunii
Europene, dobândind cetăţenia europeană(complementară cetăţeniei naţionale), pot
beneficia pe teritoriul unui alt stat membru de anumite drepturi specifice cetăţeniei
europene. Cetăţenii Uniunii au drepturi şi obligaţii prevăzute în tratatele adoptate de
statele membre U.E. Aceştia se bucură printre altele, de: dreptul de liberă circulaţie şi
de şedere pe teritoriul statelor membre; dreptul de a alege şi a fi aleşi în Parlamentul
European, precum şi la alegerile locale în statul membru unde îşi au reşedinţa, în
aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat;dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei
ţări terţe în care statul membru ai cărui resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie
din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi
condiţii ca şi resortisanţii acestui stat; dreptul de a adresa petiţii Parlamentului
29
European, de a se adresa Ombudsmanului European, precum şi de a se adresa

instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor şi de
a primi răspuns în aceeaşi limbă.
c. Principiul ,,subsidiarităţii” a fost introdus prin acest document comunitar. În domeniile
care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine conform principiului
subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care, obiectivele activităţii proiectate nu pot fi
realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii
proiectate. Principiul subsidiarității a fost consacrat oficial de TUE, semnat în 1992:
TUE a introdus o referire la acest principiu în Tratatul de instituire a Comunității
Europene (TCE). Actul Unic European, semnat în 1986, introdusese deja criteriul
subsidiarității în politicile de mediu, însă fără a-l numi ca atare, în mod explicit.
Principiul subsidiarității se aplică doar domeniilor care intră sub incidența
competențelor neexclusive împărțite între Uniune și statele membre.
d. Prin Tratatul de la Maastricht s-a extins gama politicilor comune și s-a realizat
consolidarea celor existente. De exemplu s-au luat măsuri privind educatia si forrmarea
profesională, politica industrială, protectia consumatorului și s-au consolidat
prevederile privind politica de mediu sau politica socială.
e. În ce privește realizarea uniunii economice și monetare, Tratatul prevedea ca UEM să

fie introdusă în trei etape :Etapa 1 (de la 1 iulie 1990 până la 31 decembrie 1993):
instituirea liberei circulații a capitalului între statele membre;Etapa 2 (de la 1 ianuarie
1994 până la 31 decembrie 1998): convergența politicilor economice ale statelor
membre și consolidarea cooperării dintre băncile centrale naționale. Coordonarea
politicilor monetare a fost instituționalizată prin înființarea Institutului Monetar
European (IME), care avea sarcina de a consolida cooperarea dintre băncile centrale
naționale și de a face pregătirile necesare pentru introducerea monedei unice. În cursul
acestei etape, băncile centrale naționale urmau să devină independente;Etapa 3 (care a
început la 1 ianuarie 1999): punerea în aplicare a unei politici monetare comune sub
egida Eurosistemului începând cu prima zi și introducerea treptată a bancnotelor și
monedelor euro în toate statele membre din zona euro. Tranziția la cea de-a treia etapă
a fost condiționată de atingerea unui nivel ridicat de convergență durabilă, măsurat pe
baza unor criterii stabilite în tratate. Normele bugetare trebuiau să devină obligatorii,
încălcarea lor de către un stat membru fiind pasibilă de penalități. Politica monetară
pentru zona euro a fost încredințată Eurosistemului, alcătuit din cei șase membri ai
30
Comitetului executiv al BCE și din guvernatorii băncilor centrale naționale din zona
euro. Noul tratat privind Uniunea Europeană, care conține dispozițiile necesare pentru
punerea în aplicare a uniunii monetare, a fost convenit la Consiliul European de la
Maastricht, din Țările de Jos, în decembrie 1991.După un deceniu de pregătiri, moneda
euro a fost lansată la 1 ianuarie 1999: în primii trei ani, a fost o monedă „invizibilă”,
utilizată doar pentru contabilitate și plăți electronice. La 1 ianuarie 2002, au fost
lansate monedele și bancnotele euro.
f. Prin tratatul de la Maastricht se introduce procedura codeciziei, procedura prin care

Parlamentul Europeana dobândeste un rol important în procedura adoptării actelor
unionale. Astfel acesta dobândește calitatea de colegislator alături de Consiliu.
g. Comitetul regiunilor a fost create prin Tratatul de la Maastricht, dar a început să

funcționeze din 1994. Comitetul Regiunilor (CoR) este un organ consultativ care
reprezintă interesele autorităților regionale și locale din Uniunea Europeană; el
adresează avize în numele acestora Consiliului și Comisiei. Membrii CoR pot fi, de
pildă, responsabili din cadrul autorităților regionale, primari sau reprezentanți aleși sau
nu ai regiunilor și orașelor din cele 27 de state membre ale UE.
h. Prin tratatul de la Maastricht Curtea de Conturi a fost inclusă în rândul instituțiilor

comunitare. Curtea de Conturi și-a început activitatea în anul 1977, dar a fost inclusă în
categoria institutiilor comunitar prin Tratatul de la Maastricht.
i. Prin tratatul de la Maastricht a fost create Fondul de coeziune.Prin acest fond se oferă
finanțare pentru proiecte din domeniul mediului și al rețelelor transeuropene în statele
membre al căror venit național brut pe cap de locuitor este mai mic de 90 % din media
UE
j. Ombudsmanul European desfășoară anchete privind cazurile de administrare

defectuoasă din activitatea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii
Europene, din proprie inițiativă sau pe baza unor plângeri adresate de cetățenii UE sau
de orice persoană fizică sau juridică care își are reședința sau sediul într-un stat membru.
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/3/tratatele-de-la-maastricht-si-de-
la-amsterdam
31

Identificați elementele novatoare introduse prin
Tratatul de la Maastricht
2.Tratatul de la Amsterdam,semnat în 1997(intrat în vigoare în

anul 1999)
Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind

Uniunea Europeană, a tratatelor de instituire a Comunităților
Europene și a anumitor acte conexe semnat la Amsterdam la
2 octombrie 1997, a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
Deşi Tratatele institutive au suportat două modificări, totuşi nu s-a reuşit rezolvare tuturor
problemelor dezbătute. În aceste condiţii Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a
Tratatelor institutive. Acesta cuprinde 3 părţi şi anume: modificări ale Tratatului U.E.;
simplificarea Tratatelor; dispoziţii generale şi finale; Actul final; 13 Protocoale şi 58 de
Declaraţii comune. Prin Tratatul de la Amsterdam rolul cetăţeanului este accentuat, iar
caracterul democratic al instituţiilor este consolidat. Tratatul vizează realizarea unui spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie, prin comunitarizarea unei părţi din cel de-al treilea pilon,
integrarea acquis-ului Schengen în Titlul IV al Tratatului C.E. şi reducerea celui de-al treilea
pilon la cooperarea poliţiei şi a organelor judiciare în materie penală. Contribuţiile în materie
instituţională au fost considerabile, majoritatea calificată fiind introdusă în materii noi,
competenţa Curţii de Justiţie extinsă, dar și prevederea bazelor cooperării consolidate.
Prin urmare elementele novatoare introduse prin Tratatul de la Amsterdam privesc:
A. Consolidarea competențelor Uniunii-A fost creat un mecanism de coordonare a politicilor

de ocupare a forței de muncă din statele membre, precum și posibilitatea de a lua anumite măsuri
comunitare în acest domeniu.
32
2. Uniunea Europeană-Cooperarea interguvernamentală în domeniul cooperării judiciare

penale și polițienești a fost consolidată prin definirea unor obiective și sarcini precise, precum
și prin crearea unui nou instrument juridic analog unei directive. Instrumentele politicii externe
și de securitate comună au fost dezvoltate ulterior, în special prin crearea unui nou instrument,
strategia comună, a unei noi funcții, „Secretarul General al Consiliului responsabil pentru
PESC”, și a unei noi structuri, „Unitatea de planificare politică și de alertă rapidă”.
B. Consolidarea atribuțiilor Parlamentului European-În cadrul procedurii de codecizie, care a

fost extinsă la 15 temeiuri juridice în TCE, Parlamentul European și Consiliul deveneau
colegislatori, practic pe poziție de egalitate. Celelalte domenii legislative supuse unanimității
nu țineau de codecizie.În afara votului de aprobare a Comisiei în ansamblu, Parlamentul
European trebuia să voteze și pentru aprobarea prealabilă a președintelui desemnat al viitoarei
Comisii (articolul 214).În ceea ce privește procedura pentru alegerea Parlamentului European
prin sufragiu universal direct (articolul 190 din TCE), competența Comunității de a adopta
principii comune s-a adăugat competenței existente de a adopta o procedură uniformă.
C. Cooperarea consolidată-Pentru prima dată, tratatele cuprindeau dispoziții generale care

permiteau, în anumite condiții, unui anumit număr de state membre să se prevaleze de
instituțiile comune pentru a organiza o cooperare consolidată între ele. Această posibilitate s-a
adăugat cazurilor de cooperare consolidată reglementate de dispoziții specifice, cum ar fi
uniunea economică și monetară, crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, precum și
integrarea dispozițiilor acordului Schengen.
D. Simplificare-Tratatul de la Amsterdam a eliminat din tratatele europene toate dispozițiile

devenite caduce sau nule cu timpul, evitând, în același timp, ca acesta să afecteze efectele
juridice care decurgeau în din aceste dispoziții. Tratatul prevedea și renumerotare a articolelor.
Din motive juridice și politice, tratatul a fost semnat și supus ratificării sub formă de
amendamente la tratatele în vigoare.
E. Reforme instituționale în perspectiva extinderii- Tratatul de la Amsterdam a fixat la 700

numărul maxim de membri în Parlamentul European, dând curs solicitării acestuia
(articolul 189);În ceea ce privește componența Comisiei într-o Uniune extinsă la maximum 20
de state membre, Comisia să fie alcătuită dintr-un reprezentant din fiecare stat membru, cu
condiția ca la data respectivă ponderarea voturilor în Consiliu să fi fost modificată; Votul cu
majoritate calificată în Consiliu era prevăzut pentru mai multe temeiuri juridice nou-create de
33
Tratatul de la Amsterdam;Procedurile comunitare de implementare a principiului subsidiarității

au fost stabilite într-un protocol. Transparența a fost îmbunătățită prin noi dispoziții privind
accesul la documente (articolul 255) și prin deschiderea lucrărilor Consiliului în domeniul
legislativ (articolul 207 alineatul (3)).
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/3/tratatele-de-la-maastricht-si-de-la-
amsterdam

Tratatul de la Amserdam
3. Tratatul de la Nisa, semnat în 2001(intrat în vigoare în 2003)
Tratatul de la Nisa nu a pregătit decât parțial Uniunea

Europeană pentru extinderile importante spre est și sud care au
avut loc la 1 mai 2004 și 1 ianuarie 2007. Astfel, pe baza
problemelor ridicate în Declarația de la Laeken, Convenția
privind viitorul Europei a încercat să elaboreze un nou temei
juridic pentru Uniune, sub forma Tratatului de instituire a unei
Constituții pentru Europa. În urma referendumurilor cu
rezultate negative organizate în două state membre, acest tratat
nu a fost ratificat.. Tratatul a fost semnat la 26 februarie 2001
și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/4/tratatul-
de-la-nisa-si-conventia-privind-viitorul-europei
Viitorul Uniunii Europene este condiţionat de succesul procesului de reformă cu care

se confruntă instituţiile Uniunii Europene. Reforma instituţiilor europene a fost considerată o
necesitate încă de la Conferinţa interguvernamentală din 1996.După cum a reieşit din mai multe
capitole, numeroase state s-au opus propunerilor de reformă, iar la Consiliul de la Amsterdam
problema extinderii părea mult prea îndepărtată pentru a adopta decizii dureroase. Ulterior s-a
34
constatat că schimbările în structura instituţională a Uniunii Europene nu sunt de neglijat.

Extinderea acesteia cu un număr foarte mare de state, determină adaptarea instituţiilor
comunitare la o Uniune cu un număr mare de state, în vederea funcţionării eficiente.Structura
instituţională existentă răspundea cerinţelor unei uniuni cu un număr mai mic de state, valul
extinderilor conducând la ineficienţa structurii instituţionale. În concluzie, instituţiile suportă
transformările necesare, având în vedere reprezentarea statelor în condiţii de egalitate la nivel
comunitar.
Astfel, în perioada 7-11 decembrie 2000 a avut loc Conferinţa interguvernamentală de

la Nisa, a cărei obiectiv principal a fost reforma dispoziţiilor comunitare instituţionale din
Tratatul asupra Uniunii Europene şi Tratatele institutive.
Principalele teme ale C.I.G. de la Nisa au fost avute în vedere, încă de la Consiliul
european de la Cologne din 1999. Un prim aspect l-a constituit reponderea voturilor în cadrul
Consiliului şi modul de calcul al majorităţii calificate. În privinţa luării deciziilor s-a avut în
vedere extinderea domeniilor în care se trece de la unanimitate la majoritate calificată. Comisia
europeană a determinat discuţii în ceea ce priveşte componenţa, urmând ca aceasta să fie
constituită din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, iar în situaţia aderării şi celui de-al
27 stat, numărul membrilor Comisiei trebuie să fie inferior numărului de state membre. Noua
repartizare a locurilor în Parlamentul european a fost regândită pentru o Uniune de 27 de state,
stabilindu-se un număr –plafon de 732 de membri. Curtea de Conturi va avea în componenţa
sa câte un reprezentant pentru fiecare stat membru , numiţi de Consiliu cu majoritate calificată.
Este urmărită ameliorarea cooperării între Curtea de Conturi şi instituţiile naţionale de control,
înfiinţându-se în acest sens un „comitet de contact”. Schimbările în cadrul organelor
jurisdicţionale vizează: înfiinţarea camerelor jurisdicţionale ajutătoare pe lângă T.P.I.,
repartizarea competenţelor între Curte şi T.P.I., componenţa şi funcţionarea celor două
instanţe.Pe lângă instituţiile comunitare, modificări majore au suferit Comitetul economic şi
social şi Comitetul regiunilor, în care se realizează o nouă repartizare a Alături de reforma
instituţională pe lista dezbaterilor au fost adăugate şi alte aspecte, după cum urmează:
-Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
-protejarea valorilor democratice
-cooperarea consolidată
-apărarea comună şi
35
-dezbaterile cu privire la viitorul Europei
Astfel, C.I.G. care a avut loc în decembrie 2000, a condus la adoptarea Tratatului de la
Nisa, semnarea acestui tratat a avut loc 26 februarie 2001. Ultimul stat care a depus
instrumentele de ratificare a fost Irlanda, tratatul intrând în vigoare la 1 februarie 2003.
Prin urmare elementele novatoare introduse prin Tratatul de la Nisa privesc:
1. Ponderarea voturilor în Consiliu- Deși numărul de voturi a crescut pentru toate statele
membre, partea care le revine celor mai populate state membre a scăzut.De aceea, a fost introdus
„dispozitivul de siguranță” demografică prin care un stat membru poate solicita să se verifice
dacă majoritatea calificată reprezintă cel puțin 62 % din populația totală a Uniunii. În cazul în
care această condiție nu este îndeplinită, Decizia nu este adoptată.
2. Comisia Europeană-Comisia reunește câte un comisar pentru fiecare stat membru. Consiliul
are competența de a decide, în unanimitate, numărul de comisari, precum și sistemul de rotație
a acestora, astfel încât fiecare Comisie să reflecte dimensiunea demografică și geografică a
statelor membre. Președintelui Comisiei are competența de a atribui portofoliile comisarilor și
de a le redistribui pe parcursul mandatului, precum și de a selecționa vicepreședinții și de a
stabili numărul acestora.
3. Parlamentul European- Numărul maxim de deputați europeni a fost stabilit la 732;

Parlamentului European i s-a conferit competența să conteste în justiție acte ale Consiliului, ale
Comisiei sau ale Băncii Centrale Europene pentru motive de incompetență, de încălcare a unor
norme fundamentale de procedură, de încălcare a tratatului sau a oricărei norme de drept privind
aplicarea acestuia sau de abuz de putere.Competențele legislative ale Parlamentului au fost
sporite printr-o ușoară extindere a domeniului de aplicare a procedurii de codecizie și prin
dispoziții care impun ca Parlamentul să își dea avizul conform în vederea instituirii unei
cooperări consolidate în domeniile acoperite de codecizie.
4. Curtea de Justiție a Uniunii Europene-Curții de Justiție a UE i s-a acordat posibilitatea de a

se reuni în diferite formule: în camere (formate din trei sau cinci judecători), în Marea Cameră
(11 judecători) sau în plen. Numărul de avocați generali putea fi crescut printr-o decizie a
Consiliului, adoptată în unanimitate. Curtea de Justiție a UE și-a păstrat competența cu privire
la hotărârile preliminare, dar, în temeiul statutului său, putea transmite Tribunalului de Primă
Instanță și alte cauze în afara celor enumerate la articolul 225 din Tratatul de instituire a
36
Comunității Europene (TCE). Competențele Tribunalului (fostul Tribunal de Primă Instanță,

înaintea Tratatului de la Lisabona intrat în vigoare la 1 decembrie 2009) au fost extinse pentru
a include anumite categorii de hotărâri preliminare, iar camerele jurisdicționale pot fi instituite
printr-o decizie în unanimitate a Consiliului. Toate aceste dispoziții legate de funcționare, și în
special de competențele Tribunalului, sunt acum stabilite chiar în tratat.
5. Proceduri legislative- codecizia a fost extinsă doar la câteva domenii minore, iar pentru fostul
articol 161 se impunea procedura de aviz conform al Parlamentului.
6. Cooperarea consolidată-Tratatul de la Nisa cuprinde dispoziții generale care se aplică tuturor

domeniilor de cooperare consolidată și dispoziții specifice pilonului în cauză. Tratatul de la
Nisa prevedea posibilitatea cooperării consolidate în cadrul tuturor celor trei piloni.Tratatul de
la Nisa a mai adus încă două modificări: sesizarea Consiliului European nu mai era posibilă, iar
conceptul de „termen rezonabil” a fost clarificat. Avizul conform al Parlamentului era necesar
în toate cazurile în care cooperarea consolidată viza o chestiune acoperită de procedura de
codecizie.
7. Protecția drepturilor fundamentale-La articolul 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană

(TUE) a fost adăugat un nou alineat care reglementa situațiile în care exista un „risc clar” de
încălcare gravă a drepturilor fundamentale, chiar dacă aceasta nu se produsese. Consiliul,
hotărând cu o majoritate de patru cincimi din membrii săi și după obținerea avizului conform
al Parlamentului European, avea competența de a stabili existența unui astfel de risc și de a
adresa recomandări adecvate statului membru în cauză. A fost proclamată o Cartă a drepturilor
fundamentale fără caracter obligatoriu.
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/4/tratatul-de-la-nisa-si-conventia-privind-
viitorul-europei

Tratatul de la Nisa
37
4. Tratatul de la Lisabona
Tratatul de reformă a fost semnat la data de 13 decembrie

2007 în capitala Portugaliei devenind Tratatul de la Lisabona,
dar nu s-a respectat, conform calendarului stabilit, data intrării
în vigoare, ca urmare a întârzierilor înregistrate în procedura
de ratificare. În cele din urmă, procedura de ratificare a fost
finalizată pe parcursul anului 2009, tratatul intrând în vigoare
la 1 decembrie 2009. Tratatul de la Lisabona este format din
două tratate cu valoare juridică egală, rezultate din
introducerea în Tratatul privind Uniunea Europeană şi în
Tratatul Comunităţii Europene (numit Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene) a dispoziţiilor adoptate de
CIG, la care se adaugă 13 Protocoale şi peste 50 de Declaraţii.
Prin urmare, temeiul juridic al UE este constituit din cele
doua tratate, și anume Tratatul privind ue și Tratatul privind
funcționarea UE, tratate cu aceiasi putere juridica.
Cei cincizeci de ani de integrare şi extindere, au demonstrat că ideile promovate de

părinţii fondatori ai Europei rămân la fel de valabile. Soluţiile comune sunt singurele modalităţi
pentru a obţine răspunsurile adecvate pentru Europa, în lumea globalizată. Uniunea Europeană
are potenţialul necesar pentru a-şi consolida politicile în toate domeniile, totuşi acest potenţial
nu trebuie blocat prin metode de lucru depăşite. Tratatul de la Lisabona de modificare a
Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene
reprezintă concretizarea intenţiilor de modernizare şi de transformare a metodelor de lucru
existente. Totuşi, analizând evoluţia comunitară de la apariţia Comunităţilor Europene până la
momentul adoptării şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, se poate observa tendinţa
continuă de adaptare, aspect demonstrat de elaborarea unui număr impresionant de tratate şi
acte de natură să modifice, să revizuiască sau să completeze dispoziţiile comunitare existente.
Însă, drumul parcurs de construcţia comunitară a fost dominat de compromisul între concepţia
federală şi concepţia cooperării interguvernamentale, compromis, considerat din punctul nostru
de vedere înţelept, deoarece în acest mod se asigura o colaborare mult mai bună între statele
membre. Din momentul apariţiei, Uniunea Europeană a căutat să identifice calea cea mai bună
38
pentru a se moderniza şi a răspunde mai bine preocupărilor si aspiraţiilor cetăţenilor ei.

Declaraţia privind Viitorul Uniunii Europene sau Declaraţia de la Laeken, adoptată la 15
decembrie 2001, a precizat domeniile în care Uniunea Europeană avea nevoie de reformă.
Această declaraţie şi perspectivele pe care le-a deschis au reprezentat un moment decisiv în
procesul de aducere a Uniunii Europene mai aproape de cetăţean. Astfel, unul dintre obiectivele
conturate avea în vedere clarificarea, simplificarea şi ajustarea împărţirii competenţelor între
Uniune şi Statele Membre în lumina noilor provocări la care Uniunea trebuie să răspundă.
Simplificarea instrumentelor Uniunii era considerat un obiectiv de maximă importanţă,
urmărindu-se ca instrumentele variate care se aflau la îndemâna Uniunii să fie mai bine definite.
Deşi prin adoptarea Tratatului de la Nisa s-a încercat adaptarea structurii instituţionale, astfel
încât aceasta să răspundă necesităţilor unei Uniuni Europene format din 27 de state membre,
perfecţionarea trebuia continuată pentru a se asigura mai multă democraţie, transparenţă şi
eficienţă. Progresul Uniunii Europene era concretizat prin elaborarea unui document care urma
să înlocuiască multitudinea tratatelor adoptate de-a lungul timpului, numit Tratatul
Constituţional. În acest sens Consiliul European a decis să convoace o Convenţie în componenţa
căreia să se regăsească principalele părţi implicate în dezbaterea despre viitorul Uniunii.
Convenţia urma să fie compusă dintr-un preşedinte şi doi vicepreşedinţi, din 15 reprezentanţi
ai şefilor de stat sau guvern ai Statelor Membre (câte unul din fiecare Stat Membru), 30 de
membri ai parlamentelor naţionale (câte doi din fiecare Stat Membru), 16 membri ai
Parlamentului European şi doi reprezentanţi ai Comisiei. Ţările candidate, din acel moment au
fost implicate în totalitate în dezbaterile Convenţiei. Începând din 28 februarie 2008, timp de
15 luni, Convenţia a analizat toate aspectele legate de viitorul UE şi a elaborat un proiect de
tratat menit să simplifice cadrul politic şi legislativ european existent. Textul proiectului
constituţional a fost prezentat la reuniunea Consiliului European de la Salonic din 20 iunie
2003, însă pentru a putea fi adoptat, textul tratatului a fost supus dezbaterii Conferinţei
Interguvernamentale, care şi-a început lucrările pe 4 octombrie 2003. Soluţia de compromis a
fost identificată în cadrul Consiliul European din iunie 2004, iar textul Tratatului de instituire a
unei Constituţii pentru Europa a fost semnat la 29.10.2004 de către şefii de state şi de guverne
a celor 25 state membre. Intrarea în vigoare a Tratatului era condiţionată de ratificarea de către
toate statele membre, procedură care nu a fost finalizată, datorită cunoscutei respingeri prin
referendum de către Franţa şi Olanda. Respingerea Tratatului constituţional determina
regândirea procesului de adaptare a structurilor comunitare şi găsirea unor soluţii valabile
pentru viitor. A urmat aşa-numita perioadă de „reflecţie”, care a durat mai bine de un an de zile,
roadele apărând, în cele din urmă, sub preşedinţia germană a UE, în primul semestru al anului
39
2007. În aceast timp Comisia Europeană a lansat un nou program de acţiune, care s-a bucurat
de susţinerea Consiliului European informal de la Hampton Court din octombrie 2005, preluat
în dubla abordare definită în „O agenda pentru cetăţeni”. Cu ocazia aniversării a cincizeci de
ani de la adoptarea Tratatelor de la Roma a fost semnată Declaraţia de la Berlin, din martie
2007, care reafirmă rolul Uniunii Europene şi importanţa acesteia în dezvoltarea viitoare a
statelor europene, susţinând următoarele obiective :menţinerea ca fundament deschiderea si
dorinţa membrilor săi de a consolida dezvoltarea internă a Uniunii; protejarea acestei unificări
pentru binele generaţiilor viitoare; reînnoirea continuă a formei politice a Europei pentru a ţine
pasul cu vremurile; promovarea democraţiei, stabilităţii şi prosperităţii dincolo de graniţele sale;
combaterea terorismul, a crimei organizate şi imigraţiei ilegale; apărarea libertăţilor cetăţenilor
si drepturile lor civile prin lupta împotriva celor care atentează la acestea; soluţionarea paşnică
a conflictelor în lume şi necesitatea de a nu permite ca oamenii să cadă victime războiului,
terorismului şi violenţei;dezvoltarea domeniul politicii energetice şi domeniului protecţiei
climei; precum şi prevenirea ameninţării globale a schimbărilor climatice. Ulterior, Consiliul
European din 21-23 iunie 2007, decide convocarea unei Conferinţe interguvernamentale a cărui
mandat era să redacteze un tratat, numit „Tratatul de reformă” prin care se modificau tratatele
existente în vederea consolidării eficienţei şi legitimităţii democratice a Uniunii extinse, precum
şi a coerenţei acţiunii sale externe. Tratatul de reformă va cuprinde două clauze de amendare a
Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE) şi respectiv a Tratatului de instituire a Comunităţii
Europene (TCE). TUE îşi va păstra titulatura, iar TCE se va numi Tratatul privind funcţionarea
Uniunii. Modificările de natură tehnică aduse Tratatului Euratom şi protocoalelor existente se
fac prin protocoale anexate Tratatului de reformă, astfel cum s-a convenit la CIG 2004.
Important de subliniat este faptul că, Tratatul de reformă va introduce în tratatele existente, care
rămân în vigoare, elementele de noutate care au rezultat în urma CIG 2004. Conform
calendarului stabilit se prevedea finalizarea textului până la sfîrşitul anului 2007, ratificarea sa
în 2008 şi intrarea în vigoare în anul 2009, înainte de alegerile pentru Parlamentul European.
Tratatul de reformă a fost semnat la data de 13 decembrie 2007 în capitala Portugaliei devenind
Tratatul de la Lisabona, dar nu s-a respectat, conform calendarului stabilit, data intrării în
vigoare, ca urmare a întârzierilor înregistrate în procedura de ratificare. În cele din urmă,
procedura de ratificare a fost finalizată pe parcursul anului 2009, tratatul intrând în vigoare la 1
decembrie 2009. Tratatul de la Lisabona este format din două tratate cu valoare juridică egală,
rezultate din introducerea în Tratatul privind Uniunea Europeană şi în Tratatul Comunităţii
Europene (numit Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene) a dispoziţiilor adoptate de
CIG, la care se adaugă 13 Protocoale şi peste 50 de Declaraţii. Prin urmare, temeiul juridic al
40
UE este constituit din cele doua tratate, și anume Tratatul privind ue și Tratatul privind
funcționarea UE, tratate cu aceiasi putere juridica. Uniunea Europeana se substituie Comunității
Europene. Subliniem faptul că Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
rămâne în vigoare. Tratatul privind Uniunea Europeană astfel cum a fost amendat cuprinde un
preambul şi este structurat în şase părţi:Titlul I:Dispoziţii comune;Titlul II: Dispoziţii privind
principiile democratice; Titlul IV:Dispoziţii privind instituţiile; Titlul V:Dispoziţii generale
privind acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţiile specific privind politica externă şi de securitate
comună; Titlul VI:Dispoziţii finale. În ceea ce priveşte structura Tratatului privind funcţionarea
Uniunii Europene(TFUE), în versiune consolidată, aceasta este format din şapte părţi, după cum
urmează: Partea I :Principiile; Partea a-II-a: Nediscriminarea şi cetăţenia; Partea a-III-
a:Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii; Partea a-IV-a: Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste
mări; Partea a-V-a: Acţiunea externă a Uniunii; Partea a-VI-a: Dispoziţii instituţionale şi
financiare; Partea a-VIIa: Dispoziţii generale şi finale.
Elementele novatoare introduse prin Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona este esenţial pentru a asigura funcţionarea eficientă a Uniunii

Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 27 de state membre şi mai bine de 490 de milioane
de cetăţeni. Reformele propuse de acest Tratat, în special noile aranjamente instituţionale şi
mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune capabilă să facă faţă
provocărilor globale şi să răspundă aşteptărilor cetăţenilor europeni, inclusiv cetăţenilor
români. România a susţinut activ adoptarea Tratatului, care include cea mai mare parte a
inovaţiilor prevăzute anterior de Tratatul Constituţional. Printre principalele inovaţii ce sunt
aduse prin Tratatul de la Lisabona, se numără următoarele: recunoaşterea personalităţii
juridice a UE; clarificarea repartizării competenţelor şi modului de aplicare a principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii; întărirea rolului cetăţenilor; Consiliul European va
avea un preşedinte stabil; creşterea rolului Parlamentului European; păstrarea
principiului reprezentării în Comisia Europeană; rol întărit acordat parlamentelor
naţionale; extinderea domeniilor în care deciziile se adoptă de către Consiliu cu majoritate
calificată ; menţinerea inovaţiilor aduse în materie de politică externă şi de securitate
comună din Tratatul Constituţional; înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii
pentru politica externă şi de securitate; acordarea statutului juridic obligatoriu Cartei
Drepturilor Fundamentale; codificarea politicii de vecinătate a Uniunii; includerea
principiului supremaţiei dreptului comunitar ş.a
Personalitatea juridică a Uniunii Europene

41
În literatura de specialitate, existenţa sau inexistenţa personalităţii juridice a Uniunii

Europene a constituit un subiect controversat încă de la apariţia UE. Dacă în cazul
Comunităţilor Europene, semnatarii Tratatelor au recunoscut personalitatea juridică a acestora,
în cazul Uniunii Europene, Tratatul asupra Uniunii Europene nu a recunoscut personalitatea
juridică UE. Lipsa dispoziţiilor privind existenţa personalităţii juridice a UE a dat naştere la
două teorii în literatura de specialitate, şi anume: teoria conform căreia UE nu are personalitate
juridică şi teoria care susţinea existenţa personalităţii juridice prin invocarea competenţelor UE.
Indiferent de argumentele invocate, controversa a fost eliminată odată cu adoptarea şi intrarea
în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care în art. 47 din TUE, precizează ,,Uniunea are
personalitate juridică”.Acest articol recunoaşte în mod explicit personalitatea juridică a Uniunii
Europene, fiind preluat identic din Tratatul Constituţional şi rezultat în urma activităţii
desfăşurate de grupul de lucru condus de vice-preşedintele Convenţiei privind Viitorul Europei,
Giuliano Amato. Recunoaşterea personalităţii juridice întăreşte calitatea de subiect de drept
internaţional a UE, dar determină o serie de discuţii asupra naturii juridice. Calificată ca entitate
drept internaţional cu trăsături specifice, capacitatea juridică a UE, în virtutea principiului
specialităţii şi a naturii competenţelor, este una funcţională, specifică. Astfel Uniunea
Europeană are capacitatea pe care i-au atribuit-o statele membre conform principiului atribuirii
de competenţe şi în baza actului constitutiv, dreptul comunitar constituind dreptul intern al
entităţii prezentate. Conform Declaraţiei nr. 24 se confirmă faptul că Uniunea Europeană are
personalitate juridică, dar acest aspect nu o va autoriza în niciun fel să legifereze sau să
acţioneze în afara competenţelor care îi sunt conferite de către statele membre în tratate. În
calitate de subiect de drept internaţional, UE beneficiază de o personalitate juridică de drept
intern, dar şi de o personalitate juridică de drept internaţional.Conform art.335 TFUE ,,În
fiecare dintre statele membre, Uniunea are cea mai largă capacitate juridică recunoscută
persoanelor juridice de către legislaţiile interne, Uniunea poate, în special, să dobândească ori
să înstrăineze bunuri imobile şi mobile şi poate sta în justiţie.” În plan internaţional UE posedă:
capacitate de reprezentare (drept de legaţie activă şi pasivă), dreptul de a sta în justiţie şi de a-
şi angaja răspunderea internaţională,capacitate de a negocia şi încheia acorduri internaţionale,
precum şi capacitatea de a deveni membru în cadrul organizaţiilor internaţionale sau parte la
convenţiile internaţionale. Totodată, discuţiile asupra naturii juridice a UE, au determinat
încadrarea acesteia în categoria confederaţiilor sau în cea a federaţiilor. Concluziile la care s-a
ajuns în urma analizelor efectuate au îndreptăţit autorii de drept internaţional şi respectiv
specialiştii în dreptul UE, să afirme că UE posedă o personalitate juridică unică fără precedent,
fiind rezultatul îmbinării elementelor caracteristice organizaţiilor internaţionale cu elemente de
42
statalitate, ceea ce o face să se apropie şi de forma uniunii de state de tip confederaţie sau
federaţie. În consecinţă, dezbaterile asupra naturii juridice a UE ne îndreptăţesc să afirmăm că
entitatea invocată constituie un subiect de drept internaţional cu o natură aparte, aria de
manifestare a personalităţii juridice fiind determinată de actele constitutive aşa cum au fost
modificate, completate şi revizuite de-a lungul timpului.
Clarificarea repartizării competenţelor şi modului de aplicare a principiilor

subsidiarităţii şi proporţionalităţii
Conform Tratatului de la Lisabona, Uniunea îsi urmăreste obiectivele prin mijloace

corespunzătoare, în funcţie de competenţele care îi sunt atribuite prin tratate. Orice competenţă
care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre.Uniunea respectă egalitatea
statelor membre în raport cu tratatele, precum si identitatea lor naţională, inerentă structurilor
lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveste autonomia locală şi
regională. Aceasta respectă funcţiile esenţiale ale statului şi, în special,pe cele care au ca obiect
asigurarea integrităţii sale teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii
naţionale. În special, securitatea naţională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat
membru. În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se
ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.Statele membre adoptă orice
măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate
sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către
Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea
obiectivelor Uniunii.Delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii.
Exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile subsidiarităţii şi
proporţionalităţii. În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele
competenţelor care au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea
obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin
tratate aparţine statelor membre. În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu
sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele
acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central,
nici la nivel regional si local, dar datorită dimensiunilor si efectelor acţiunii preconizate, pot fi
realizate mai bine la nivelul Uniunii.
În cazul în care tratatele atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un domeniu

determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie,
statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune
43
sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii. În cazul în care tratatele atribuie Uniunii
o competenţă partajată cu statele membre într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele
membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest
domeniu. Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat
competenţa. Statele membre îsi exercită din nou competenţa în măsura în care Uniunea a hotărât
să înceteze să şi-o mai exercite. Statele membre îsi coordonează politicile economice şi de
ocupare a forţei de muncă în conformitate cu condiţiile prevăzute în prezentul tratat, pentru
definirea cărora Uniunea dispune de competenţă.Uniunea este competentă, în conformitate cu
dispoziţiile Tratatului privind Uniunea Europeană, să definească şi să pună în aplicare o politică
externă şi de securitate comună, inclusiv să definească treptat o politică de apărare comună. În
anumite domenii şi în condiţiile prevăzute în tratate, Uniunea este competenta să întreprindă
acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor membre, fără a înlocui
însă prin aceasta competenţa lor în aceste domenii. Actele Uniunii obligatorii din punct de
vedere juridic, adoptate pe baza dispoziţiilor tratatelor referitoare la aceste domenii, nu pot
implica armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre.
Întinderea şi condiţiile exercitării competenţelor Uniunii sunt stabilite prin dispoziţiile tratatelor
referitoare la fiecare domeniu.
Competenţa Uniunii este exclusivă în următoarele domenii: (a) uniunea vamală; (b)
stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne; (c) politica monetară
pentru statele membre a căror monedă este euro; (d) conservarea resurselor biologice ale mării
în cadrul politicii comune privind pescuitul; (e) politica comercială comună. De asemenea,
competenţa Uniunii este exclusivă în ceea ce priveste încheierea unui acord internaţional în
cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară
pentru a permite Uniunii să îşi exercite competenţa internă, sau în măsura în care aceasta ar
putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora.
Competenţa Uniunii este partajată cu statele membre în cazul în care tratatele îi atribuie
o competenţă care nu se referă la domeniile menţionate anterior. Competenţele partajate
între Uniune şi statele membre se aplică în următoarele domenii principale: (a) piaţa internă;
(b) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat; (c) coeziunea economică,
socială si teritorială; (d) agricultura si pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale
mării; (e) mediul; (f) protecţia consumatorului; (g) transporturile; (h) reţelele transeuropene; (i)
energia; (j) spaţiul de libertate, securitate si justiţie; (k) obiectivele comune de securitate în
materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în tratat. În domeniile cercetării,
44
dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de competenţă pentru a desfăsura acţiuni

şi, în special, pentru definirea şi punerea în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei
competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria
competenţă. În domeniile cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului umanitar, Uniunea dispune
de competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică comună, fără ca exercitarea
acestei competenţe să poată avea ca efect lipsirea statelor membre de posibilitatea de a-şi
exercita propria competenţă. Statele membre îşi coordonează politicile economice în cadrul
Uniunii. În acest scop, Consiliul adoptă măsuri şi, în special, orientările generale ale acestor
politici. Statelor membre a căror monedă este euro li se aplică dispoziţii speciale.Uniunea ia
măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a forţei de muncă ale statelor
membre şi, în special, prin definirea orientărilor acestor politici.Uniunea poate adopta iniţiative
pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale statelor membre.
Uniunea este competentă să desfăşoare acţiuni de sprijinire, de coordonare sau

completare a acţiunii statelor membre. Prin finalitatea lor europeană, aceste acţiuni au
următoarele domenii: (a) protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane; (b) industria; (c) cultura;
(d) turismul; (e) educaţia, formarea profesională, tineretul si sportul; (f) protecţia civilă; (g)
cooperarea administrativă.
Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind

aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură
respectarea principiului subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul
protocol. În temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă,
nu depăseste ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Instituţiile
Uniunii aplică principiul proporţionalităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Modificări instituţionale
Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea
obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum
şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale.
Cadrul instituţional prin care se asigură funcţionare Uniunii Europene este alcătuit din
următoarele instituţii : Parlamentul European; Consiliul European; Consiliul; Comisia
Europeană (denumită în continuare Comisia); Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi. Parlamentul European,Consiliul şi
45
Comisia sunt asistate de Comitetul Economic şi Social şi de Comitetul Regiunilor care

exercită funcţii consultative.
Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă şi bugetară.

Acesta exercită funcții de control politic şi consultative, în conformitate cu condițiile prevăzute
în tratate. Parlamentul European alege președintele Comisiei. Parlamentul European este
compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăși șapte sute
cincizeci, plus președintele. Numarul de locuri in Parlamentul Europeana s-a modificat dupa
retragerea Marii Britanii. Inainte de retragerea acesteia erau 751, dupa au ramas 705.
Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de
șase membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de
nouăzeci şi șase de locuri. Consiliul European adoptă în unanimitate, la inițiativa Parlamentului
European și cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenței Parlamentului
European, cu respectarea principiilor menționate la primul paragraf. Membrii Parlamentului
European sunt aleși prin vot universal direct, liber și secret, pentru un mandat de cinci ani.
Parlamentul European își alege președintele și biroul dintre membrii săi. Important este de
menţionat faptul, că prin Tratatul de la Lisabona se acordă un rol mai mare Parlamentelor
naţionale în luarea deciziilor europene.Astfel instituţiile Uniunii Europene vor trebui să notifice
parlamentelor naţionale toate propunerile legislative făcute la nivel European, acestea putând
să formuleze conţestaţii la proiectele legislative.
Tratatul de la Lisabona confirmă apartenenţa Consiliului European la structura

instituţională a UE, înlăturând astfel controversele determinate de calificarea instituţiei
menţionate. Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi
definește orientările și prioritățile politice generale; conduce derularea procedurilor de revizuire
ordinară şi de revizuire simplificată privind tratatele de înfiinţare şi funcţionare ale UE; numeşte
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Acesta nu
exercită funcții legislative. Consiliul European este compus din șefii de stat sau de guvern ai
statelor membre, precum și din președintele său și președintele Comisiei. Înaltul Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate participă la lucrările Consiliului
European. Consiliul European își alege președintele cu majoritate calificată, pentru o durată de
doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de împiedicare
sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatul președintelui în conformitate
cu aceeași procedură. Președintele Consiliului European: prezidează și impulsionează lucrările
Consiliului European; asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în
46
cooperare cu președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;

acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului European; prezintă
Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European. Președintele
Consiliului European asigură, la nivelul său și în această calitate, reprezentarea externă a
Uniunii în probleme referitoare la politica externă și de securitate comună, fără a aduce atingere
atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
Consiliul European întrunește de două ori pe semestru la convocarea președintelui său. Atunci
când ordinea de zi o impune, membrii Consiliului European pot decide să fie asistați fiecare de
un ministru și, în ceea ce îl privește pe președintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci
când situația o impune, președintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.
Consiliul European se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel.
În caz de vot, fiecare membru al Consiliului European poate primi delegare din partea unui
singur alt membru.Consiliul European hotărăşte cu majoritate simplă în chestiuni de procedură,
precum şi pentru adoptarea regulamentului de procedură. În cazurile în care se votează cu
majoritate calificată se aplică regula utilizată în cadrul Consiliului.
Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcțiile legislativă şi bugetară.

Acesta exercită funcții de definire a politicilor și de coordonare, în conformitate cu condițiile
prevăzute în tratate. Președinția formațiunilor Consiliului, cu excepția celei privind Afacerile
Externe, este asigurată de reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem
de rotație egal, în condițiile stabilite în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene . Consiliul se întrunește în cadrul diferitelor formațiuni, lista
acestora fiind adoptată în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene. Consiliul Afaceri Generale asigură coerența lucrărilor diferitelor formațiuni
ale Consiliului. Acesta pregătește reuniunile Consiliului European și urmărește aducerea la
îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului European și cu
Comisia. Consiliul Afaceri Externe elaborează acțiunea externă a Uniunii, în conformitate cu
liniile strategice stabilite de Consiliul European, și asigură coerența acțiunii Uniunii. Un comitet
constituit din reprezentanţii permanenţi ai guvernelor statelor membre răspunde de pregătirea
lucrărilor Consiliului şi de executarea mandatelor care îi sunt încredinţate de către acesta.
Comitetul poate adopta decizii de procedură în cazurile prevăzute de regulamentul de procedură
al Consiliului. Consiliul este asistat de Secretariatul General, aflat sub autoritatea unui secretar
general numit de Consiliu.
47
Înaltul Reprezentant conduce politica externă și de securitate comună a Uniunii. Acesta

contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici și o aduce la îndeplinire în calitate de
împuternicit al Consiliului. Acesta acționează în mod similar și în ceea ce privește politica de
securitate și apărare comună. Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri Externe. Înaltul
Reprezentant este unul dintre vicepreședinții Comisiei. Acesta asigură coerența acțiunii externe
a Uniunii. Acesta este însărcinat, în cadrul Comisiei, cu responsabilitățile care îi revin acesteia
din urmă în domeniul relațiilor externe și cu coordonarea celorlalte aspecte ale acțiunii externe
a Uniunii. Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când deliberează și votează un proiect
de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părți,
consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităților fără caracter
legislativ. Consiliul hotărăște cu majoritate calificată, cu excepția cazului în care tratatele
dispun altfel. Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se definește ca fiind egală
cu cel puțin 55 % din membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin cincisprezece dintre aceștia și
reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65 % din populația Uniunii. Minoritatea de
blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru membri ai Consiliului, în caz contrar se consideră a
fi întrunită majoritatea calificată. Celelalte condiții privind votul cu majoritate calificată sunt
stabilite la articolul 238 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(TFUE). Astfel începând cu 1 noiembrie 2014 și sub rezerva dispozițiilor stabilite prin
Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, în cazul în care Consiliul nu hotărăște la propunerea
Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate,
majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 72 % din membrii Consiliului
reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65 % din populația Uniunii. În
cazul în care, în temeiul tratatelor, nu toți membrii Consiliului participă la vot, majoritatea
calificată se definește după cum urmează: majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu
cel puțin 55 % din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc
cel puțin 65 % din populația acestor state, minoritatea de blocare trebuie să includă cel puțin
numărul minim de membri din Consiliu, care reprezintă mai mult de 35 % din populația statelor
membre participante, plus un membru, în caz contrar majoritatea calificată se consideră a fi
întrunită. Abținerile membrilor prezenți sau reprezentați nu împiedică adoptarea hotărârilor
Consiliului pentru care este necesară unanimitatea.
Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest

scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în
temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții
48
de Justiție a Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul și gestionează programele.

Comisia exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare, în conformitate
cu condițiile prevăzute în tratate. Cu excepția politicii externe și de securitate comune și
a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii.
Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea
încheierii unor acorduri interinstituționale. Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate
numai la propunerea Comisiei, cu excepția cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte
acte se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru.
Membrii Comisiei sunt aleși pe baza competenței lor generale și a angajamentului lor față de
ideea europeană, dintre personalitățile care prezintă toate garanțiile de independență. Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care este unul dintre
vicepreședinții acesteia. Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia Trebuia sa fie compusă dintr-
un număr de membri, incluzând președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atât
timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate.
Membrii Comisiei trebuia sa fie aleși dintre resortisanții statelor membre în conformitate cu un
sistem de rotație strict egal între statele membre care să reflecte diversitatea demografică și
geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabilea de către Consiliul European, care
hotara cu unanimitate în conformitate cu articolul 244 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene. În prezent, Comisia este compusă din 27 de membri, regulă stabilită prin Decizia
Consiliului European din 22 mai 2013 privind numărul de membri ai Comisiei
Europene(2013/272/UE).
Conform dispoziţiilor Tratatului privind Uniunea Europeană aşa cum au fost modificate
prin Tratatul de la Lisabona Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprindea Curtea de
Justiție, Tribunalul și tribunale specializate. În prezent, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene reprezintă instituţia jurisdicţională a Uniunii și a Comunității Europene a
Energiei Atomice (CEEA). Aceasta este compusă din două instanţe: Curtea de Justiţie și
Tribunalul, a căror principală misiune este examinarea legalității actelor Uniunii şi
asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului acesteia. Menționăm faptul că
Tribunalul Funcție Publice, tribunal specializat înființat în 2004, și-a încetat activitatea la
data de 1 septembrie 2016. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea
tratatelor. Prin dispoziţiile menţionate se produce extinderea competenţei Curţii de Justiţie şi se
extinde controlul acesteia aspra respectării drepturilor fundamentale.
49
Protecţia drepturilor omului după Tratatul de la Lisabona Proclamată în mod solemn, în

anul 2000, la Conferinţa Interguvernamentală de la Nisa, Carta drepturilor fundamentale
dobândeşte valoare juridică obligatorie prin Tratatul de la Lisabona. Astfel conform art.6
alin.1 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și
principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie
2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare
juridică cu cea a tratatelor. Dispozițiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competențele
Uniunii astfel cum sunt definite în tratate. Totodată, Uniunea aderă la Convenția europeană
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Competențele Uniunii, astfel
cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare. Drepturile fundamentale,
astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor
membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.
După decenii de conflicte armate, înființarea Uniunii Europene a marcat începutul unei
noi ere în care țările europene își rezolvă problemele la masa discuțiilor și nu pe câmpul de
luptă. În prezent, membrii UE se bucură de un mare număr de avantaje: o piață liberă cu o
monedă care facilitează și eficientizează comerțul, crearea a milioane de locuri de muncă, o
ameliorare a drepturilor lucrătorilor, libera circulație a persoanelor și un mediu înconjurător mai
curat. Normele existente au fost însă concepute pentru o Uniune mult mai mică, o Uniune care
nu se vedea nevoită să se confrunte cu provocări globale cum ar fi schimbările climatice, o
recesiune mondială sau criminalitatea transfrontalieră internațională. UE are potențialul și
angajamentul de a se lupta cu aceste probleme, dar poate face acest lucru doar îmbunătăținduși
modul în care funcționează. Acesta este scopul Tratatului de la Lisabona. Prin acesta, UE devine
mai democrată, eficientă și transparentă. Tratatul oferă cetățenilor și parlamentelor posibilitatea
de a aduce o contribuție mai însemnată la ceea ce se întâmplă la nivel european și conferă
Europei o voce mai puternică și mai limpede în lume, protejând totodată interesele naționale.

Tratatul de la Lisabona
50
- Tratatul de la Maastricht intrat în vigoare în 1993 a marcat un moment important al evoluției prin
apariția Uniunii Europene.
- Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive. Acesta cuprinde 3
părţi şi anume: modificări ale Tratatului U.E.; simplificarea Tratatelor; dispoziţii generale şi
finale; Actul final; 13 Protocoale şi 58 de Declaraţii comune.
- Conferința interguvernamentală care a avut loc în decembrie 2000, a condus la adoptarea
Tratatului de la Nisa, semnarea acestui tratat a avut loc 26 februarie 2001. Ultimul stat care a
depus instrumentele de ratificare a fost Irlanda, tratatul intrând în vigoare la 1 februarie 2003.
- Tratatul de reformă a fost semnat la data de 13 decembrie 2007 în capitala Portugaliei devenind
Tratatul de la Lisabona, dar nu s-a respectat, conform calendarului stabilit, data intrării în
vigoare, ca urmare a întârzierilor înregistrate în procedura de ratificare. În cele din urmă,
procedura de ratificare a fost finalizată pe parcursul anului 2009, tratatul intrând în vigoare la 1
decembrie 2009. Tratatul de la Lisabona este format din două tratate cu valoare juridică egală,
rezultate din introducerea în Tratatul privind Uniunea Europeană şi în Tratatul Comunităţii
Europene (numit Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene) a dispoziţiilor adoptate de
CIG, la care se adaugă 13 Protocoale şi peste 50 de Declaraţii. Subliniem faptul că Tratatul
privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice rămâne în vigoare.
1.Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare:

a.în anul 2009;
b.în anul 1993;
c.în anul 2003.
2. Prin Tratatul de la Maastrict a fost introdus pentru prima oară conceptul de :

a. Curte de Justiție ;
b.Uniune Europeană;
c.Comisie.
3.Cetățenia europeană a fost reglementată pentru prima oară :

a.prin Tratatul de la Lisabona;
51
b.prin Tratatul de la Nisa;

c.Prin Tratatul de la Maastricht.
4.Consiliul European a fost introdus în categoria instituțiilor UE:

a.prin Tratatul de la Nisa;
b.prin Tratatul de la Amsterdam;
c.prin Tratatul de la Lisabona.
5.Personalitatea juridică a Uniunii Europene a fost reglementată:

a.prin Tratatul de la Lisabona;
b.prin Tratatul de la Amsterdam;
c.prin Tratatul de la Maastricht.
1.b; 2.b; 3.c; 4.c;5.a.
dezvoltați următoarele aspecte: Menționați principalele modificări intervenite prin tratatele de
modificare, completare și revizuire a tratatelor de bază


52

Juridic, 2012;
Bucureşti, 2012,
2009,
• N. Diaconu,Dreptul Uniunii Europene-partea specială-, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007,
2007,
2002,
• Tratatul de la Lisabona (2007),
53
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.III
ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE
Cuprins
2.Principii ale aplicării ordinii juridice a Uniunii Europene
54
OBIECTIVE SPECIFICE
Înțelegerea conceptului de ordine juridică a Uniunii

Europene
Cunoașterea principiilor aplicabile ordinii juridice a

Uniunii Europene
Cunoașterea izvoarelor dreptului Uniunii Europene
Înțelegerea trăsăturilor caracteristice ale fiecărui tip de

izvor
Înțelegerea aplicării prioritare, directe și imediate a

normelor adoptate la nivelul Uniunii Europene
55
Abordarea aspectelor privind izvoarele dreptului Uniunii Europene, necesită clarificarea unor
concepte care stau la baza cercetării acestora. În acest sens, ar trebui clarificată noțiunea de ordine
juridică a Uniunii Europene, conceptul de acquis unional, dar și conținutul principiilor aplicabile.În
ceea ce privește ordinea juridică a Uniunii Europene, literatura de specialitate ne oferă o serie de definiții
prin care se încearcă identificarea conținutului complex al acesteia. Astfel, conform doctrinei, ordinea
juridică a Uniunii Europene este definită ca fiind un ansamblu organizat de norme juridice, structurate
ierarhic, norme care sunt exprimate prin izvoarele specifice ale dreptului Uniunii Europene, norme care
sunt elaborate conform unor proceduri clar stabilite în plan normativ, iar sancționarea nerespectării
acestora intervenind în condițiile stabilite prin actele unionale.5 În literatura de specialitate a dreptului
Uniunii Europene se subliniază că ordinea juridică a Uniunii Europene poate fi definită ca ansamblul
normelor care reglementează raporturile în care este implicată UE. În acest sens, identificându-se
raporturile dintre Uniunea Europeană și statele membre, raporturile dintre Uniunea Europenă și statele
care sunt în proces de aderare, statele candidate , precum și statele asociate, raporturile dintre Uniunea
Europeană și statele terțe, dar și cu organizațiile internaționale, precum și raporturile dintre aceasta și
particulari. Având în vedere principiile care stau la baza raportului dintre dreptul Uniunii Europene și
dreptul intern al statelor membre, și anume principiile aplicării directe, imediate și prioritare, putem
afirma că normele Uniunii Europene pot fi considerate parte integrantă a sistemului de drept intern al
fiecărui stat membru.6 Conform Glosarului sintezelor existent pe site-ul oficial al UE ,, Acquis-ul” UE
este corpusul de drepturi și obligații comune care le revin tuturor țărilor UE în calitate de membri ai UE.
Acesta este într-o continuă evoluție și cuprinde:conținutul, principiile și obiectivele politice ale
tratatelor;legislația adoptată în contextul aplicării tratatelor și a jurisprudenței Curții de Justiție a
UE;declarațiile și hotărârile adoptate de UE;măsurile care au legătură cu politica externă și de securitate
comună;măsurile privind justiția și afacerile interne;acordurile internaționale încheiate de UE și cele
încheiate între țările UE în domeniul activităților UE.Țările candidate au obligația de a accepta acquis-
ul înainte de a putea adera la UE. Derogările de la acquis sunt acordate numai în circumstanțe
excepționale și au o sferă limitată. Țările candidate trebuie să încorporeze acquis-ul în ordinea juridică
națională până la data aderări la UE și au obligația de a-l aplica începând cu data respectivă.’’7
5
Gyula Fabian, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu, 2018.p 70.
6
Gabriel Liviu Ispas, Daniela Panc, Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Hamangiu, 2019, p.67
7
https://eur-lex.europa.eu/summary/glossary/acquis.html?locale=ro
56
Doctrina de specialitate a scos în evidență faptul că dreptul Uniunii Europene este o ordine juridică
derivată din dreptul internațional, diferențele dintre cele două sisteme de drept rezultând din raportul
dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul intern al statelor membre.8
Având în vedere definițiile privind ordinea juridică a Uniunii Europene, se pot identifica
particularităţile dreptului UE, particularități care-l diferenţiază în primul rând de dreptul internaţional
prin următoarele trăsături:normele dreptului UE se aplică direct, ceea ce înseamnă ca se aplică statelor,
dar şi persoanelor fizice şi juridice; beneficiază de un sistem coercitiv mixt internaţional şi naţional;
dispune de o instanţă cu competenţă obligatorie şi caracter permanent, în marea lor majoritate normele
de drept UE devin aplicabile fără ca statele să declanşeze procedura de exprimare a consimţământului
pentru fiecare act în parte; marea majoritate a normelor UE sunt create prin acte adoptate de instituţiile
UE. De aici rezultă faptul că dreptul UE are o funcţie de integrare şi nu de cooperare. Spre deosebire de
dreptul intern, dreptul UE nu reglementează toate domeniile vieţii sociale şi se aplică şi relaţiilor
interstatale.9
2. Principii ale aplicării ordinii juridice a Uniunii Europene
Prezentarea izvoarelor dreptului Uniunii Europene, trebuie precedată de analiza principiilor

fundamentale ale dreptului Uniunii Europene, și anume: principiul atribuirii de competențe,
principiul împuternicirii implicite, principiul echilibrului instituțional, principiul subsidiarității,
principiul proporționalității, principiul cooperării loiale, principiul aplicării imediate, principiul
aplicării directe, principiul aplicării prioritare, principiul transparenței și democrației și principiul
egalității de tratament.
a.Principiul atribuirii de competențe

Conform art. 5 din TUE, delimitarea competențelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii.
Exercitarea acestor competențe este reglementată de principiile subsidiarității și proporționalității. (2)
În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost
atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice
competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.
8
Adrian Nastase, Bogdan Auresu, Drept internațional public, editia 9, Editura C.H.Beck, București, 2018,p.46.
9
Gyula Fabian, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu, 2018.p 72.
57
Conform Tratatului de la Lisabona, Uniunea îsi urmăreste obiectivele prin mijloace

corespunzătoare, în funcţie de competenţele care îi sunt atribuite prin tratate. Orice competenţă care
nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre.Uniunea respectă egalitatea statelor
membre în raport cu tratatele, precum si identitatea lor naţională, inerentă structurilor lor fundamentale
politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveste autonomia locală şi regională. Aceasta respectă
funcţiile esenţiale ale statului şi, în special,pe cele care au ca obiect asigurarea integrităţii sale
teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale. În special, securitatea naţională
rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru. În temeiul principiului cooperării loiale,
Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din
tratate.Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii
obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii. Statele membre
facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune
în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.Delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de
principiul atribuirii. Exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile subsidiarităţii şi
proporţionalităţii. În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele
competenţelor care au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea
obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate
aparţine statelor membre. În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de
competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii
preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel
regional si local, dar datorită dimensiunilor si efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine
la nivelul Uniunii.
În cazul în care tratatele atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un domeniu determinat,
numai Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele membre putând
să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare
a actelor Uniunii. În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele
membre într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte
obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită competenţa
în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa. Statele membre îsi exercită din nou
competenţa în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să şi-o mai exercite. Statele membre îsi
coordonează politicile economice şi de ocupare a forţei de muncă în conformitate cu condiţiile
prevăzute în prezentul tratat, pentru definirea cărora Uniunea dispune de competenţă.Uniunea este
competentă, în conformitate cu dispoziţiile Tratatului privind Uniunea Europeană, să definească şi să
pună în aplicare o politică externă şi de securitate comună, inclusiv să definească treptat o politică de
58
apărare comună. În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute în tratate, Uniunea este competenta să
întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor membre, fără a
înlocui însă prin aceasta competenţa lor în aceste domenii. Actele Uniunii obligatorii din punct de
vedere juridic, adoptate pe baza dispoziţiilor tratatelor referitoare la aceste domenii, nu pot implica
armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre. Întinderea şi
condiţiile exercitării competenţelor Uniunii sunt stabilite prin dispoziţiile tratatelor referitoare la
fiecare domeniu.
Competenţa Uniunii este exclusivă în următoarele domenii: (a) uniunea vamală; (b) stabilirea
normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne; (c) politica monetară pentru statele
membre a căror monedă este euro; (d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii
comune privind pescuitul; (e) politica comercială comună. De asemenea, competenţa Uniunii este
exclusivă în ceea ce priveste încheierea unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este
prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să îşi exercite
competenţa internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar
putea modifica domeniul de aplicare a acestora.
Competenţa Uniunii este partajată cu statele membre în cazul în care tratatele îi atribuie o
competenţă care nu se referă la domeniile menţionate anterior. Competenţele partajate între
Uniune şi statele membre se aplică în următoarele domenii principale: (a) piaţa internă; (b) politica
socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat; (c) coeziunea economică, socială si teritorială; (d)
agricultura si pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării; (e) mediul; (f) protecţia
consumatorului; (g) transporturile; (h) reţelele transeuropene; (i) energia; (j) spaţiul de libertate,
securitate si justiţie; (k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru
aspectele definite în tratat. În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea
dispune de competenţă pentru a desfăsura acţiuni şi, în special, pentru definirea şi punerea în aplicare
a programelor, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor
membre de a-şi exercita propria competenţă. În domeniile cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului
umanitar, Uniunea dispune de competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică
comună, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect lipsirea statelor membre de
posibilitatea de a-şi exercita propria competenţă. Statele membre îşi coordonează politicile economice
în cadrul Uniunii. În acest scop, Consiliul adoptă măsuri şi, în special, orientările generale ale acestor
politici. Statelor membre a căror monedă este euro li se aplică dispoziţii speciale.Uniunea ia măsuri
pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre şi, în special,
prin definirea orientărilor acestor politici.Uniunea poate adopta iniţiative pentru a asigura coordonarea
politicilor sociale ale statelor membre.
59
Uniunea este competentă să desfăşoare acţiuni de sprijinire, de coordonare sau completare

a acţiunii statelor membre. Prin finalitatea lor europeană, aceste acţiuni au următoarele domenii: (a)
protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane; (b) industria; (c) cultura; (d) turismul; (e) educaţia,
formarea profesională, tineretul si sportul; (f) protecţia civilă; (g) cooperarea administrativă.
b.Principiul împuternicirii implicite
Reglementarea principiului atribuirii de competențe nu a elimininat toate cazurile în care decizia
ar trebui luată la nivelul Uniunii Europene. În acest caz s-a promovat principiul împuternicirii
implicite. Conform acestui principiu competențele existente și obiectivul care urmează a fi realizat
implică puterile necesare. Subliniem faptul că UE un poate avea puteri nelimitate în baza acestui
principiul, condițiile exercitării acestuia în baza prevederilor art. 352 TFUE fiind clar stabilite.
Articolul 352(Clauza de flexibilitate)

(ex-articolul 308 TCE)
(1) În cazul în care o acțiune a Uniunii se dovedește necesară în cadrul politicilor definite în
tratate, pentru a atinge unul dintre obiectivele menționate în tratate, fără ca acestea să fi prevăzut
atribuțiile necesare în acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei și după
aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile corespunzătoare. Atunci când adoptă
dispozițiile respective în conformitate cu o procedură legislativă specială, Consiliul hotărăște, de
asemenea, în unanimitate, la propunerea Comisiei și după aprobarea Parlamentului European.
(2) Comisia, în cadrul procedurii de control al principiului subsidiarității menționate la articolul 5
alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, atrage atenția parlamentelor naționale asupra
propunerilor întemeiate pe prezentul articol.
(3) Măsurile întemeiate pe prezentul articol nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege
și a normelor administrative ale statelor membre în cazul în care tratatele exclud o astfel
de armonizare.
(4) Prezentul articol nu poate fi folosit pentru atingerea obiectivelor din domeniul politicii externe
și de securitate comună și orice act adoptat în conformitate cu prezentul articol trebuie să respecte
limitele prevăzute la articolul 40 al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană.
41. Declarația cu privire la articolul 352 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
Conferința declară că trimiterea la obiectivele Uniunii prevăzută la articolul 352 alineatul (1) din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene are în vedere obiectivele stabilite la articolul 3
alineatele (2) și (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană și obiectivele stabilite la articolul 3
alineatul (5) din tratatul menționat, referitoare la acțiunea externă, în temeiul părții a cincea din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. În consecință, se exclude posibilitatea ca o
acțiune întemeiată pe articolul 352 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene să
urmărească exclusiv obiectivele stabilite la articolul 3 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea
Europeană. În acest context, Conferința subliniază că, în conformitate cu articolul 31 alineatul
60
(1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, nu pot fi adoptate acte legislative în domeniul
politicii externe și de securitate comună.
c. Principiul echilibrului instituțional

Conform acestui principiu, instituțiile UE pot acționa numai în baza atribuțiilor stabilite prin
tratate, având obligația respectării competențelor stabilite pentru fiecare instituție din structura
organizatorică a UE.
,,Principiul echilibrului instituțional din UE presupune că fiecare dintre instituțiile Uniunii trebuie
să acționeze în concordanță cu atribuțiile care îi sunt conferite prin Tratate, conform repartizării
competențelor. Principiul decurge dintr-o hotărâre pronunțată în 1958 de Curtea de justiție, În termenii
cei mai simpli, acesta se referă la relația dintre cele trei instituții principale ale UE: Parlamentul
European, Consiliul UE și Comisia Europeană. Dinamica dintre aceste trei organisme a evoluat
considerabil de-a lungul anilor, prin adoptarea de noi tratate. În special competențele Parlamentului
European s-au extins, acestuia acordându-i-se drept de codecizie cu Consiliul (în temeiul procedurii
legislative ordinare) în majoritatea domeniilor de politică ale UE, precum și competențe bugetare mai
ample.’’10
d.Principiul subsidiarității și principiul proporționalității

În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă,
Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate
în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită
dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Instituțiile
Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarității și proporționalității. Parlamentele naționale asigură respectarea principiului
subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol. În temeiul principiului
proporționalității, acțiunea Uniunii, în conținut și formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru
realizarea obiectivelor tratatelor. Instituțiile Uniunii aplică principiul proporționalității în conformitate
cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.
Fiecare instituție asigură în permanență respectarea principiilor subsidiarității și
proporționalității definite la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Înainte de a propune
un act legislativ, Comisia procedează la consultări extinse. După caz, aceste consultări trebuie să aibă
în vedere dimensiunea regională și locală a acțiunilor preconizate. În caz de urgență excepțională,
Comisia nu procedează la consultările menționate. Comisia își motivează decizia în cadrul
10
https://eur-lex.europa.eu/summary/glossary/institutional_balance.html?locale=ro
61
propunerii.Comisia transmite parlamentelor naționale proiectele sale de acte legislative și proiectele

sale modificate, în același timp în care le transmite organului legislativ al Uniunii. Parlamentul
European transmite parlamentelor naționale proiectele sale de acte legislative, precum și proiectele
sale modificate. Consiliul transmite parlamentelor naționale proiectele de acte legislative emise de un
grup de state membre, de Curtea de Justiție, Banca Centrală Europeană sau Banca Europeană de
Investiții, precum și proiectele modificate. La adoptarea acestora, rezoluțiile legislative ale
Parlamentului European și pozițiile Consiliului se transmit de către acestea parlamentelor naționale.
Proiectele de acte legislative se motivează în raport cu principiile subsidiarității și proporționalității.
Orice proiect de act legislativ ar trebui să cuprindă o fișă detaliată care să permită evaluarea
conformității cu principiile subsidiarității și proporționalității. Fișa menționată anterior ar trebui să
cuprindă elemente care să permită evaluarea impactului financiar al proiectului în cauză și, în cazul
unei directive, evaluarea implicațiilor acesteia asupra reglementărilor care urmează să fie puse în
aplicare de statele membre, inclusiv asupra legislației regionale, după caz. Motivele care conduc la
concluzia că un obiectiv al Uniunii poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii se bazează pe indicatori
calitativi și, ori de câte ori este posibil, pe indicatori cantitativi. Proiectele de acte legislative au în
vedere necesitatea de a proceda astfel încât orice obligație, financiară sau administrativă, care revine
Uniunii, guvernelor naționale, autorităților regionale sau locale, operatorilor economici și cetățenilor
să fie cât mai redusă posibil și proporțională cu obiectivul urmărit. În termen de opt săptămâni de la
data transmiterii unui proiect de act legislativ în limbile oficiale ale Uniunii, orice parlament național
sau orice cameră a unui parlament national se poate adresa președintelui Parlamentului European, al
Consiliului și, respectiv, al Comisiei un aviz motivat în care să se expună motivele pentru care
consideră că proiectul în cauză nu este conform cu principiul subsidiarității. După caz, fiecărui
parlament național sau fiecărei camere a unui parlament național îi revine sarcina de a consulta
parlamentele regionale cu competențe legislative. În cazul în care proiectul de act legislativ în cauză
este emis de un grup de state membre, președintele Consiliului transmite avizul guvernelor
respectivelor state membre. În cazul în care proiectul de act legislativ este emis de Curtea de Justiție,
de Banca Centrală Europeană sau de Banca Europeană de Investiții, președintele Consiliului transmite
avizul instituției sau organului în cauză. Parlamentul European, Consiliul și Comisia, precum și, după
caz, grupul de state membre, Curtea de Justiție, Banca Centrală Europeană sau Banca Europeană de
Investiții, în cazul în care proiectul de act legislativ european este emis de acestea, țin seama de avizele
motivate adresate de parlamentele naționale sau de o cameră a unuia dintre aceste parlamente
naționale. Fiecare parlament național dispune de două voturi, repartizate în funcție de sistemul
parlamentar național. În cadrul unui sistem parlamentar național bicameral, fiecare dintre cele două
camere dispune de un vot. În cazul în care avizele motivate privind nerespectarea de către un proiect
62
legislativ a principiului subsidiarității reprezintă cel puțin o treime din totalul voturilor atribuite
parlamentelor naționale în conformitate cu alineatul (1) al doilea paragraf, proiectul trebuie
reexaminat. Acest prag este de o pătrime în cazul unui proiect de act legislativ prezentat în temeiul
articolului 76 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene referitor la spațiul de libertate,
securitate și justiție. În urma acestei reexaminări, Comisia sau, după caz, grupul de state membre,
Parlamentul European, Curtea de Justiție, Banca Centrală Europeană sau Banca Europeană de
Investiții, în cazul în care proiectul de act legislativ este emis de acestea, pot hotărî fie să mențină
proiectul, fie să îl modifice, fie să îl retragă. Această decizie trebuie motivată. De asemenea, în cadrul
procedurii legislative ordinare, în cazul în care avizele motivate privind nerespectarea de către un
proiect de act legislativ a principiului subsidiarității reprezintă cel puțin o majoritate simplă din
voturile atribuite parlamentelor naționale în conformitate cu alineatul (1) al doilea paragraf, proiectul
trebuie reexaminat. Ca urmare a unei astfel de reevaluări, Comisia poate hotărî fie să mențină
propunerea, fie să o modifice, fie să o retragăÎn cazul în care decide menținerea propunerii, Comisia
va trebui să justifice, printr-un aviz motivat, motivele pentru care consideră că propunerea este
conformă cu principiul subsidiarității. Acest aviz motivat, precum și avizele motivate ale
parlamentelor naționale, vor trebui prezentate organului legislativ al Uniunii, pentru a putea fi luate în
considerare în cadrul procedurii:
(a)înainte de încheierea primei lecturi, organul legislativ (Parlamentul European și Consiliul)

examinează compatibilitatea propunerii legislative cu principiul subsidiarității, ținând seama
în special de motivele invocate și împărtășite de majoritatea parlamentelor naționale, precum
și de avizul motivat al Comisiei;
(b)în cazul în care, cu o majoritate de 55 % a membrilor Consiliului sau cu o majoritate a

voturilor exprimate în Parlamentul European, organul legislativ consideră că propunerea
legislativă nu este compatibilă cu principiul subsidiarității, aceasta nu va mai fi examinată.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe cu privire la acțiunile

referitoare la încălcarea principiului subsidiarității de către un act legislativ, formulate, în conformitate
cu normele prevăzute la articolul 263 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de un stat
membru sau transmise de acesta în conformitate cu dreptul său intern în numele parlamentului său
național sau al unei camere a acestuia. În conformitate cu normele prevăzute la articolul menționat,
astfel de acțiuni pot fi formulate și de Comitetul Regiunilor împotriva actelor legislative în vederea
adoptării cărora Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede consultarea respectivului
comitet. În fiecare an, Comisia prezintă Consiliului European, Parlamentului European, Consiliului și
63
parlamentelor naționale un raport privind aplicarea articolului 5 din Tratatul privind

Uniunea Europeană. Respectivul raport anual se transmite, de asemenea, Comitetului Economic și
Social și Comitetului Regiunilor.11
18. Declarația cu privire la delimitarea competențelor la TFUE

Conferința subliniază că, în conformitate cu sistemul partajării competențelor între Uniune și
statele membre, astfel cum este prevăzut în Tratatul privind Uniunea Europeană și de Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene, orice competență care nu a fost atribuită Uniunii prin
tratate aparține statelor membre.
În situația în care tratatele atribuie Uniunii competențe partajate cu statele membre într-un
anumit domeniu, statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și-a
exercitat competența sau a hotărât să înceteze să și-o mai exercite. Această ultimă situație poate
să apară atunci când instituțiile competente ale Uniunii hotărăsc să abroge un act legislativ, în
special pentru a garanta mai buna respectare în mod constant a principiilor subsidiarității și
proporționalității. Consiliul poate solicita Comisiei, la inițiativa unuia sau a mai multora dintre
membrii săi (reprezentanți ai statelor membre) și în conformitate cu articolul 241 din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene, să înainteze propuneri de abrogare a unui act legislativ.
Conferința salută declarația Comisiei, potrivit căreia aceasta va acorda o atenție deosebită
respectivelor solicitări.
În același sens, reprezentanții guvernelor statelor membre, întruniți în cadrul Conferinței
interguvernamentale, conform procedurii ordinare de revizuire prevăzute la articolul 48
alineatele (2) - (5) din Tratatul privind Uniunea Europeană, pot decide să modifice tratatele pe
care se întemeiază Uniunea, inclusiv în vederea extinderii sau reducerii competențelor atribuite
Uniunii în tratatele menționate anterior.
e. Principiul cooperării loiale
Conform art. 4 din TUE, orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține
statelor membre. Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și
identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în
ceea ce privește autonomia locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în
special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și
apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a
fiecărui stat membru. În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă
și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. Statele membre adoptă orice
măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care
rezultă din actele instituțiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a
11
PROTOCOLUL (nr. 2) PRIVIND APLICAREA PRINCIPIILOR SUBSIDIARITĂȚII ȘI
PROPORȚIONALITĂȚII
64
misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
În vederea asigurării echilibrului instituțional, instituțiile Uniunii Europene acționează conform
atribuțiilor stabilite în normele de bază, totodată asigurând și o colaborare corespunzătoare.
f. Principiul aplicării imediate
În ceea ce priveşte raportul dintre dreptul UE şi dreptul intern al statelor membre, acest este
guvernat de concepţia monistă impunându-se respectarea acestuia de către statele membre. Monismul
decurge şi din însăşi natura Uniunii Europene, sistemul UE nu poate funcţiona decât în monism,
singurul principiu compatibil cu ideea unui sistem de integrare. În aceste condiţii dreptul UE este
integrat în mod firesc în ordinea juridică internă a statelor, fără a fi necesară vreo formulare specială
de introducere; normele UE îşi ocupă locul în ordinea juridică internă, ca drept al UE;judecătorii
naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul UE.
g. Principiul aplicării directe
Dreptul UE are capacitatea de a completa în mod direct patrimoniul juridic al persoanelor

particulare cu noi drepturi şi/sau obligaţii, atât în raporturile lor cu alte persoane, cât şi în relaţiile lor
cu statul căruia îi aparţin.
În mod concret, efectul direct sau aplicabilitatea directă reprezintă dreptul oricărei persoane de a
cere judecătorului să i se aplice tratate, regulamente, directive sau decizii ale UE. Aplicabilitatea directă
însă presupune îndeplinirea unor cerinţe, şi anume: reglementarea trebuie să fie în primul rând clară şi
precisă, altfel judecătorul naţional nu va putea să deducă efectele sale practice în planul aplicării;
reglementarea trebuie să fie completă şi perfectă din punct de vedere juridic, în sensul că trebuie să fie
suficientă , iar în cele din urmă reglementarea trebuie să fie necondiţionată.
Acţiunea practică a principiului aplicabilităţii directe variază în funcţie de diferite categorii de

norme ale UE. Aplicabilitatea directă permite subiectelor de drept intern să solicite judecătorilor
naţionali asigurarea respectării drepturilor conferite de către norma UE ce deţine această calitate. În
concluzie norma UE creează drepturi pe care jurisdicţiile interne sunt obligate să le protejeze.
Modalităţile concrete de protejare a drepturilor nu decurg din dreptul UE, ci din sistemele juridice ale
statelor membre. Aplicabilitatea directă presupune sancţionarea statelor membre care nu au luat
măsurile de executare necesare aplicării dreptului UE.
h. Principiul aplicării prioritare
Aplicabilitatea directă şi imediată în ordinea juridică internă a statelor membre, presupune
contactul dintre dreptul UE cu dreptul naţional. Impactul va fi diferit după cum inevitabilele conflicte
65
vor fi rezolvate în favoarea unuia sau a celuilalt. Dreptul UE nu conţinea, până la Tratatul de la
Lisabona, nici o reglementare expresă prin care să se confirme prioritatea dreptului UE asupra dreptului
intern al statelor membre, dar conflictul dintre acestea nu putea fi rezolvat decât prin recunoaşterea
supremaţiei primului asupra celui de-al doilea.
În concluzie prioritatea reprezintă „o condiţie esenţială” a dreptului UE, realizarea unei Pieţe
Comune impunând aplicarea uniformă a dreptului UE, fără de care nu se produce integrarea.
În ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a eventualului conflict dintre dreptul UE şi cel

naţional, Curtea îşi radicalizează poziţia şi nu lasă sistemelor juridice naţionale nici o posibilitate de
opţiune. Astfel judecătorul naţional însărcinat să aplice dispoziţiile dreptului UE, are obligaţia să
asigure efectul deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, neaplicată, prin propria sa autoritate, orice
dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără ca el să fie nevoit să solicite sau să
aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin procedeu constituţional.
17. Declarația cu privire la supremație

Conferința reamintește că, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a
Uniunii Europene, tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în
raport cu dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de jurisprudența menționată anterior.
În plus, Conferința a hotărât ca Avizul Serviciului juridic al Consiliului, astfel cum figurează în
documentul 11197/07 (JUR 260), să fie anexat prezentului act final:
„Avizul Serviciului juridic al Consiliului din 22 iunie 2007

Din jurisprudența Curții de Justiție reiese că supremația dreptului comunitar este un principiu
fundamental al dreptului comunitar. Conform Curții, acest principiu este inerent naturii specifice
a Comunității Europene. La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudențe consacrate
(hotărârea din 15 iulie 1964, în cauza 6/64, Costa/ENEL (1)), supremația nu era menționată în
tratat. Situația nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremației nu va fi inclus în
viitorul tratat nu va schimba în niciun fel existența principiului și jurisprudența în vigoare a Curții
de Justiție.
i. Principiul transparenței și democrației
Conform art.10 TUE funcționarea Uniunii se întemeiază pe principiul democrației reprezentative.
Cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European. Statele membre sunt
reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în Consiliu de guvernele lor,
care la rândul lor răspund în mod democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor
lor.Orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile se iau în mod cât
mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean.Partidele politice la nivel european
contribuie la formarea conștiinței politice europene și la exprimarea voinței cetățenilor Uniunii.
66
Conform art. 15 din TFUE
(1)În scopul promovării unei bune guvernări și asigurării participării societății civile,
instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii acționează respectând în cel mai înalt grad
principiul transparenței.
(2) Parlamentul European se întrunește în ședințe publice, de asemenea și Consiliul în cazul în

care dezbate și votează un proiect de act legislativ.
(3) Orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau juridică, care are reședința sau sediul
statutar într-un stat membru, are drept de acces la documentele instituțiilor, organelor, oficiilor și
agențiilor Uniunii, indiferent de suportul pe care se află aceste documente, sub rezerva principiilor
și condițiilor care vor fi stabilite în conformitate cu prezentul alineat.
Principiile generale și limitele care, din motive de interes public sau privat, reglementează
exercitarea dreptului de acces la documente, se stabilesc prin regulamente de către
Parlamentul European și Consiliu, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară.
Fiecare instituție, organ, oficiu sau agenție asigură transparența lucrărilor lor și elaborează, în
regulamentul său de procedură, dispoziții speciale privind accesul la propriile documente, în
conformitate cu regulamentele menționate la al doilea paragraf.
(4) Dispozițiile prezentului alineat se aplică Curții de Justiție a Uniunii Europene, Băncii Centrale
Europene și Băncii Europene de Investiții numai în cazul în care exercită funcții administrative.
(5) Parlamentul European și Consiliul asigură publicarea documentelor privind procedurile

legislative în condițiile prevăzute de regulamentele menționate la al doilea paragraf.
j.Principiul egalității de tratament
,, UE este bazată pe un set de valori care includ nediscriminarea, egalitatea, respectul pentru
demnitatea umană și drepturile omului, inclusiv drepturile persoanelor care aparțin minorităților
(articolul 2 și articolul 3 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană – TUE). UE are
competența de a combate excluziunea socială și discriminarea și de a promova justiția și protecția
socială, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția drepturilor
copilului.
Articolul 8 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) conferă UE competența de
a introduce măsuri pentru eliminarea inegalităților și îndeamnă Uniunea să promoveze egalitatea
dintre bărbați și femei prin toate politicile sale.
67
Articolul 153 din TFUE stă la baza măsurilor UE în domeniul egalității de șanse și al egalității de
tratament în materie de încadrare în muncă și de muncă, iar articolul 157 din TFUE recunoaște
principiul egalității de remunerare a bărbaților și a femeilor pentru aceeași muncă sau muncă de
valoare egală. Articolul 19 din TFUE conferă UE competența de a combate discriminarea pe
criterii de gen, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare
sexuală……….. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care este anexată la Tratatul
de la Lisabona, include un capitol intitulat „Egalitate”. Acesta stabilește principiile de
nediscriminare (articolul 21), de diversitate culturală, religioasă și lingvistică (articolul 22) și de
egalitate între bărbați și femei (articolul 23). De asemenea, capitolul tratează drepturile copiilor
(articolul 24), ale vârstnicilor (articolul 25) și ale persoanelor cu dizabilități (articolul 26).’’12

Prezentați principiul subsidiarității și principiul
Proporționalității
Dacă în domeniul dreptului internaţional avem un text legal care furnizează în mod
indirect o listă a izvoarelor dreptului internaţional, în domeniul dreptului UE regimul izvoarelor
rezultă nu numai din Tratatele institutive, ci şi din practica instituţiilor şi a statelor membre,
precum şi din sistematizarea realizată de chiar Curtea de justiţie a Uniunii Europene. Dacă ne
raportăm la noţiunea de ,, dreptul Uniunii Europene în sens restrâns”, vom face referire la
Tratatele institutive, ca izvoare primare, precum şi la regulile conţinute în actele adoptate de
către instituţiile UE pentru aplicarea Tratatelor institutive. În sens larg, prin dreptul Uniunii
Europene înţelegem totalitatea regulilor aplicabile în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Astfel putem menţiona izvoarele nescrise, precum principiile generale de drept sau
jurisprudenţa Curţii ori izvoare care îşi au originea în afara ordinii juridice a Uniunii Europene,
precum dreptul izvorât din relaţiile externe ale Uniunii Europene.
12
https://eur-lex.europa.eu/summary/glossary/equal_opportunities.html?locale=ro
68
Pentru exercitarea competențelor Uniunii , instituțiile adoptă regulamente, decizii,

directive, recomandări și avize. Regulamentul, directiva, decizia, avizul și recomandarea dau
naștere în dreptul Uniunii Europene dreptului derivat. Astfel, în dreptul Uniunii Europene
identificăm izvoarelor primare ale dreptului UE în care se includ cele trei Tratate care au pus
bazele Comunităţilor Europene, precum şi Tratatele şi actele care le modifică, completează şi
adaptează, dar și izvoarele derivate în care se includ regulamentul, directiva, decizia, avizul și
recomandarea. Actele UE sunt încadrate în piramida legislativă după Tratatele institutive.
,,Surse ale dreptului Uniunii și ierarhia acestora
Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE); Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(TFUE); și protocoalele la acestea (la tratate sunt anexate 37 de protocoale, 2 anexe și 65 de
declarații, care aduc precizări, fără a fi încorporate în textul juridic propriu-zis)
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom) este în continuare
în vigoare, ca tratat separat,
Acordurile internaționale
Principiile generale ale dreptului Uniunii,
Legislația secundară.
Tratatele și principiile generale sunt în vârful ierarhiei și reprezintă legislația primară. În urma
intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009, Carta drepturilor
fundamentale are aceeași valoare. Acordurile internaționale încheiate de Uniunea Europeană
sunt subordonate legislației primare. La un rang inferior se situează legislația secundară: aceste
norme sunt valide doar dacă sunt conforme cu actele și acordurile care prevalează asupra lor.’’13
a.Izvoarele primare ale dreptului UE

În categoria izvoarelor primare ale dreptului comunitar intră cele trei Tratate care au pus
bazele Comunităţilor Europene, precum şi Tratatele şi actele care le modifică, completează şi
adaptează:
Tratatul de la Paris din 1951,intrat în vigoare 1952,şi-a încetat efectele în 2002;
Tratatul de la Roma CEE, semnat 1957,intrat în vigoare 1958;
Tratatul de la Roma CEEA semnat 1957, intrat în vigoare 1958;
Convenţia privind anumite instituţii comune, semnată 1957,intrată în vigoare 1958;
Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică semnat 1965,intrat în vigoare 1967;
13
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/6/sursele-si-domeniul-de-aplicare-ale-dreptului-
uniunii-europene
69
Actul unic european, semnat 1986, intrat în vigoare 1987;

Tratatul de la Maastricht semnat în 1992,intrat în vigoare 1993;
Tratatul de la Amsterdam semnat 1997,intrat în vigoare în 1999;
Tratatul de la Nisa, semnat 2001, intrat în vigoare 2003;
Tratatul de la Lisabona, semnat 2007, intrat în vigoare 2009;
Actele de aderare etc.
Enumerarea prezentată nu constituie decât o exemplificare a actelor care intră în categoria
izvoarelor primare , acestea fiind în număr mult mai mare.
Regulile din Tratatele UE se găsesc în vârful ierarhiei ordinii juridice a Uniunii Europene.
b.Izvoarele derivate
Categoria izvoarelor derivate ale dreptului Uniunii Europene este formată din ansamblul
actelor unilaterale ale instituţiilor, fiind deci în prezenţa unui drept ,,legiferat”. Denumirea
oficială a izvoarelor derivate se găseşte în art. 288 TFUE. Astfel, pentru exercitarea
competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize.
Conform art. 289 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene , actele juridice adoptate
prin procedura legislativă constituie acte legislative. Prin dispozițiile Tratatului de la Lisabona
se stabilesc două proceduri legislative: procedura legislativă ordinară și procedura legislativă
specială. Procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul
European și Consiliu al unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea
Comisiei. În ceea ce privește procedura legislativă specială, din dispozițiile Tratatului de la
Lisabona rezultă că în cazuri specifice prevăzute de tratate, adoptarea unui regulament, a unei
directive sau a unei decizii se poate realiza de către Parlamentul European cu participarea
Consiliului sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European.Actele legislative sunt
actele cu forță juridică obligatorie, cum ar fi: regulamentul, directiva, decizia.Printr-un act
legislativ se poate delega Comisiei competența de a adopta acte fără caracter legislativ prin care
se completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ. Prin urmare,
așa cum se precizează în literatura de specialitate, în categoria actelor fără caracter legislativ
intră actele delegate și actele de punere în aplicare.
-Conform art. 288 din TFUE, Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu
în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru. Deci, regulamentul este
principalul izvor de drept al Uniunii Europene, având o influenţă generală. Acesta conţine
prevederi generale şi impersonale. Regulamentul este obligatoriu în toate dispoziţiile sale,
aplicarea acestuia incompletă fiind interzisă. În concluzie prin regulament nu se impune numai
70
rezultatul ce trebuie atins, ci se pot impune şi modalităţile de aplicare. Regulamentul se aplică

în ordinea juridică internă a statelor membre fără să fie nevoie de parcurgerea vreunei proceduri
specifice de introducere a dispozițiilor acestuia în dreptul intern, ca în cazul tratatelor. Statele
membre sunt obligate să aplice regulamentele în integralitate, fără să intervină în conținutul
acestora sau să determine o modificare a efectelor acestora. Având efect direct, regulamentul
determină nașterea de drepturi și obligații în favoarea sau în sarcina subiectelor de drept cărora
se adresează. Conform art.297 alin(1) din TFUE, regulamentele se publică în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene, intrând în vigoare la data prevăzută în conținutul acestuia, iar în cazul în
care aceasta nu este prevăzută, în a douăzecea zi de la publicare.
Regulamentele au un domeniu de aplicare general, sunt obligatorii în toate elementele lor și
se aplică direct în statele membre. Ele trebuie respectate integral de cei cărora li se aplică
(persoane private, state membre, instituții ale Uniunii). Regulamentele se aplică direct în toate
statele membre încă de la intrarea lor în vigoare, fără a fi necesar un act de transpunere la
nivel național. Regulamentele intră în vigoare la data prevăzută în cadrul acestora sau, în
absența unei prevederi în acest sens, în a douăzecea zi de la publicarea lor în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene.
Regulamentele urmăresc asigurarea aplicării uniforme a dreptului Uniunii în toate statele
membre. De asemenea, o consecință a regulamentelor este aceea de a face inaplicabile normele
naționale incompatibile cu clauzele materiale pe care regulamentele le conțin. 14
-Conform art. 288 din TFUE, directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar
cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce
privește forma și mijloacele. Directiva leagă statul membru destinatar în privinţa rezultatului ce
trebuie atins, lăsând instanţelor naţionale competenţa în ceea ce priveşte formele şi mijloacele
de realizare. Directiva nu are o influenţă generală spre deosebire de regulament, adresându-se,
ca regulă anumitor state membre. Conform celor menționate în literatura de specialitate,
directiva creează obligația de legiferare pentru statele destinatare. Statele destinatare au
obligația de a transpune dispozițiile directivelor în termenele stabilite, astfel acestea trebuie să
identifice modalitățile concrete de transpunere prin care să se asigure rezultatul stabilit prin
intermediul directivei. Statele destinatare comunică Uniunii Europene măsurile luate pentru
transpunerea directivelor. În principiu, directivele nu sunt direct aplicabile, dar Curtea de
Justiție a Uniunii Europene a hotărât totuși că o dispoziție ar putea, în mod excepțional, să
producă efecte directe într-un stat membru. În consecință, așa cum se precizează în literatura de
14
uniunii-europene
71
specialitate, particularii nu puteau invoca dispozițiile directivelor în fața instanțelor naționale,

dar existența unui număr considerabil de cazuri au determinat Curtea de Justiție de la
Luxemburg să recomande, în mod excepțional, recunoașterea efectului direct al directivei.
Conform literaturii de specialitate, directivele netranspuse la termen sau transpuse în mod
necorespunzător pot produce un efect direct vertical ascendent, nu pot produce un efect direct
vertical descendent, nu pot produce un efect direct orizontal, pot produce un efect indirect de
interpretare a leislației interne în concordanță cu prevederile directivelor.15 Directivele, care au
ca destinatare toate statele membre, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, intrând
în vigoare la data prevăzută în conținutul acesteia, iar în cazul în care aceasta nu este prevăzută,
în a douăzecea zi de la publicare. Celelalte directive trebuiec notificate destinatarilor pentru a
putea fi opozabile.
Directivele au caracter obligatoriu pentru statele membre destinatare (unul singur, mai multe
sau totalitatea acestora) în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins, dar lasă autoritățile
naționale să aleagă forma și metodele. Legiuitorul național trebuie să adopte un act de
transpunere sau o „măsură națională de punere în aplicare” pentru a transpune directivele în
dreptul intern și să adapteze legislația națională conform obiectivelor definite în directive.
Cetățenilor nu li se conferă drepturi și nici nu li se impun obligații decât după ce a fost adoptat
actul de transpunere a directivei. Statele membre dispun, pentru transpunerea directivelor, de
o anumită flexibilitate care le permite să țină cont de specificul național. Transpunerea trebuie
să se efectueze în termenul stabilit de directivă. Atunci când transpun directivele, statele
membre garantează efectul util al dreptului Uniunii, conform principiului cooperării loiale
consacrat de articolul 4 alineatul (3) din TUE.
În principiu, directivele nu sunt direct aplicabile, dar Curtea de Justiție a Uniunii Europene a
hotărât totuși că o dispoziție ar putea, în mod excepțional, să producă efecte directe într-un
stat membru, fără ca acesta să fi adoptat, în prealabil, vreun act de transpunere, dacă se
reunesc următoarele condiții: (a) transpunerea în dreptul intern nu a avut loc sau s-a efectuat
incorect; (b) dispozițiile directivei sunt imperative și suficient de clare și precise și (c)
dispozițiile directivei conferă drepturi persoanelor.
Atunci când sunt reunite aceste condiții, o persoană poate să invoce dispoziția în cauză în fața
autorității publice. Chiar dacă o dispoziție nu acordă niciun drept persoanelor și, astfel, sunt
reunite doar prima și a doua condiție, autoritățile statului membru au obligația juridică de a
ține seama de directiva netranspusă. Jurisprudența menționată mai sus se sprijină, în principal,
15
72
pe argumentele efectului util, al reprimării comportamentelor contrare tratatului și al

protecției juridice. În schimb, o persoană nu poate să invoce direct, împotriva unei alte
persoane (efect numit „orizontal”), efectul direct al unei directive netranspuse Cauza C-91/92
Faccini Dori, Culegerea de jurisprudență, p. I-3325 și următoarele, punctul 25).
Conform jurisprudenței Curții (cauza Francovich, cauzele conexate C-6/90 și C-9/90), o
persoană poate să ceară repararea unui prejudiciu suferit unui stat membru care nu respectă
dreptul Uniunii. Dacă este vorba despre o directivă netranspusă sau transpusă incorect,
această acțiune este posibilă dacă: (a) directiva are drept scop să confere drepturi
persoanelor; (b) conținutul drepturilor poate fi identificat pe baza dispozițiilor directivei și
(c) există o legătură de cauzalitate între nerespectarea obligației de a transpune directiva și
prejudiciul suferit de părțile lezate. Responsabilitatea statului membru poate fi angajată fără
a fi necesar să se demonstreze vreo greșeală a acestuia.16
-Conform art. 288 din TFUE, decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care
se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia. Decizia este un act
obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii desemnaţi .Decizia spre deosebire de
regulament nu are o influenţă generală, iar contrar directivei, decizia este obligatorie în toate
elementele ei, adică atât în ceea ce priveşte rezultatul care trebui atins , dar şi mijloacele de
realizare ale acestuia. Prin urmare, decizia are caracter obligatoriu, conține atât rezultatul care
urmează a fi realizat, dar și mijloacele prin care se ajunge la rezultatul stabilit, deci are un
conținut complet. Se adresează statelor și particularilor, subiecte de drept care sunt
individualizate sau se pot individualiza. Efectul direct recunoscut directivei, creează
posibilitatea nașterii de drepturi în favoarea particularilor. Deciziile se publică în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene, intrând în vigoare la data prevăzută în conținutul acestora, iar în
cazul în care aceasta nu este prevăzută, în a douăzecea zi de la publicare. Deciziile trebuie
notificate destinatarilor pentru a putea fi opozabile.
Deciziile sunt obligatorii în toate elementele lor. Atunci când precizează care le sunt
destinatarii (state membre, persoane fizice sau juridice), deciziile sunt obligatorii doar pentru
destinatarii menționați. Deciziile se utilizează pentru soluționarea unor situații concrete,
specifice anumitor destinatari. O persoană poate să își invoce drepturile acordate printr-o
decizie adresată unui stat membru.17
16
uniunii-europene
17
uniunii-europene
73
-Recomandarea şi avizul nu au forţă juridică obligatorie, dar pot constituie mijloace eficiente
de orientare a legislaţiilor.
C. Izvoare complementare
În literatura de specialitate a dreptului Uniunii Europene se arată că în categoria izvoarelor
complementare sunt incluse: acordurile internaționale încheiate de Uniunea Europeana,
principiile generale ale dreptului Uniunii, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.18
Conform art. 216 din TFUE, Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe țări
terțe sau organizații internaționale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în
care încheierea unui acord fie este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a
unuia dintre obiectivele stabilite prin tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu
al Uniunii, fie poate influența normele comune ori poate modifica domeniul de aplicare a
acestora. Acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și pentru
statele membre. Conform art. 217 din TFUE,Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai
multe țări terțe sau organizații internaționale, pentru a crea o asociere caracterizată de drepturi
și obligații reciproce, de acțiuni comune și proceduri speciale.Încheierea tratatelor de către
Uniunea Europeană se realizează în baza principiului atribuirii de competențe, în sensul în care
atunci când avem în vedere o competență exclusivă , acordul se încheie de către Uniunea
Europeană, iar în cazul în care avem în vedere o competență partajata , acordul este mixt fiind
semnat și de către Uniunea Europeană și de către statele membre. În conformitate cu
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), dreptul internațional prevalează
asupra dreptului (secundar) al UE: „Potrivit articolului 216 alineatul (2) TFUE, atunci când
Uniunea încheie acorduri internaționale, aceste acorduri sunt obligatorii pentru instituțiile
Uniunii și, în consecință, au întâietate față de actele Uniunii” https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/?uri=LEGISSUM%3Aai0034
Principiile generale ale dreptului Uniunii au fost dezvoltate în principal de jurisprudența
Curții de Justiție a Uniunii Europene. Dintre aceste principii putem enumera : principiul
securității juridice, principiul echilibrului instituțional, principiul așteptării legitime etc.
Analizând jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene putem afirma că aceasta se află
la originea recunoașterii drepturilor fundamentale ca principii generale de drept ale Uniunii.
Aceste principii sunt consacrate acum prin articolul 6 alineatul (3) din TUE, care face trimitere
la drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale și cum decurg din tradițiile constituționale comune ale
18
74
statelor membre, precum și din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene Totuși,
trebuie să menționăm că în ierarhia surselor dreptului Uniunii Europene, acestea ocupă un loc
important.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde două instanțe, Curtea de Justiție și
Tribunalul. Aceste două instanțe asigură interpretarea corectă și aplicarea corespunzătoare a
dreptului primar și a dreptului secundar al Uniunii Europene Curtea oferă interpretări ale
dreptului UE la solicitarea judecătorilor naționali.19

Explicați aplicarea directa imediată și prioritară pentru
Fiecare tip de izvor studiat.
Prezentarea izvoarelor dreptului Uniunii Europene, trebuie precedată de analiza principiilor

aplicabile dreptului Uniunii Europene, și anume: principiul atribuirii de competențe, principiul
subsidiarității, principiul proporționalității, principiul cooperării loiale, principiul aplicării imediate,
principiul aplicării directe, principiul aplicării prioritare (supremației dreptului).
Dacă în domeniul dreptului internaţional avem un text legal care furnizează în mod indirect o
listă a izvoarelor dreptului internaţional, în domeniul dreptului UE regimul izvoarelor rezultă nu
numai din Tratatele institutive, ci şi din practica instituţiilor şi a statelor membre, precum şi din
sistematizarea realizată chiar de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Dacă ne raportăm la noţiunea
de drept al Uniunii Europene, în sens restrâns, vom face referire la Tratatele institutive, ca izvoare
primare, precum şi la regulile conţinute în actele adoptate de către instituţiile UE pentru aplicarea
Tratatelor institutive. În sens larg, prin dreptul Uniunii Europene înţelegem totalitatea regulilor
aplicabile în ordinea juridică a Uniunii Europene. Astfel, putem menţiona izvoarele nescrise, precum
principiile generale de drept sau jurisprudenţa Curţii ori izvoare care îşi au originea în afara ordinii
juridice a Uniunii Europene, precum dreptul izvorât din relaţiile externe ale Uniunii Europene.
19
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/26/curtea-de-justitie-a-uniunii-europene
75
Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, decizii, directive,

recomandări și avize. Regulamentul, directiva, decizia, avizul și recomandarea definesc în dreptul
Uniunii Europene dreptului derivat. Astfel, în dreptul Uniunii Europene identificăm: izvoarele
primare ale dreptului UE, în care includem Carta Drepturilor Fundamentale a UE, cele trei tratate care
au pus bazele Comunităţilor Europene, tratatele modificatoare și tratatele de aderare; și izvoarele
derivate, în care includem regulamentul, directiva, decizia, avizul și recomandarea. Actele derivate
ale UE sunt subordonate din punct de vedere ierarhic dreptului primar.
Conform art. 289 din TFUE, procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de
către Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la
propunerea Comisiei. Această procedură este definită la articolul 294 TFUE. Conform art. 289 alin.
(2) din TFUE, în cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive
sau a unei decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu
participarea Parlamentului European constituie o procedură legislativă specială.
Conform art. 298 TFUE, actele juridice adoptate prin procedura legislativă constituie acte
legislative. Actele legislative sunt actele cu forță juridică obligatorie, cum ar fi: regulamentul,
directiva, decizia. Printr-un act legislativ se poate delega Comisiei competența de a adopta acte fără
caracter legislativ prin care se completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului
legislativ. Prin urmare, așa cum se precizează în literatura de specialitate, în categoria actelor fără
caracter legislativ intră actele delegate (art. 290 TFUE) și actele de punere în aplicare (art. 291
TFUE).
1.În categoria izvoarele primare se poate include:

a. Regulamentul;
b. Directiva;
c. Tratatele de aderare.
2.Regulamentul :
a.trebuie transpus în ordinea juridica interna a statelor membre;
b.nu se transpune, se aplică imediat ce intră în vigoare;
c.are un conținut incomplet.
3. Directiva :
a.trebuie transpusă în ordinea juridica interna a statelor membre;
b.nu se transpune, se aplică imediat ce intră în vigoare;
c.are un conținut complet.
76
4.In categoría izvoarelor derivate cu forță juridică obligatorie includem:

a.regulamentul;
b.recomandarea;
c.avizul.
5. În categoria izvoarelor complementare includem:

a.Tratatul de la Lisabona;
b.Regulamentul;
c. jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
1.c; 2.b; 3.a; 4.a;5.c.
dezvoltați următoarele aspecte: Identificați avantajele utilizării tratatului, dar și actualitatea
cutumei ca izvor de drept internațional public


• G. L. Ispas, Uniunea Europeană. Evoluție, instituții, mecanisme, Editura Universul Juridic,
2012;
• Ion Gâlea, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2012,
77
• Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de
la Lisabona,Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011,
• F. Maxim, The changes produced on the functioning of the EU eith the entry into force of
the Treaty of Lisbon, Analele Universităţii Titu Maiorescu, Seria Drept, Anul IX, 2010,
ISSN 1584-4781, Indexată BDI-HeinOnline, pp.109-125,
• Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex,Bucureşti, 2009,
2007,
• Marin Voicu, Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007,
• Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002,
• Iordan Gheorghe Bărbulescu, De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană, Editura
Trei,Bucureşti, 2001,
78
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.IV
INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE
Cuprins
1.Aspecte introductive
4.Consiliul Uniunii Europene (Consiliul, conform Tratatului de la Lisabona)
5. Comisia Europeană
6. Curtea de justiție și Tribunalul
7. Curtea de Conturi
79
OBIECTIVE SPECIFICE
Cunoașterea structurii instituționale a Uniunii Europene
Înțelegerea locului și rolului fiecărei instituții
Cunoașterea raporturilor interinstituționale
Înțelegerea modului de reprezentare a statelor membre în

instituțiile Uniunii Europene
Cunoașterea atribuțiilor instituțiilor Uniunii Europene
80
1. Aspecte introductive
Conform art. 13 din Tratatul privind Uniunea Europeană,

structura instituțională are următoarea componență:
(1) Uniunea dispune de un cadru instituțional care
vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor
sale, susținerea intereselor sale, ale cetățenilor săi și ale
statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a
eficacității și a continuității politicilor și a acțiunilor sale.
Instituțiile Uniunii sunt:Parlamentul European; Consiliul
European;Consiliul;
Comisia Europeană (denumită în continuare
„Comisia”);Curtea de Justiție a Uniunii Europene;Banca
Centrală Europeană;Curtea de Conturi.
(2) Fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor
care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu
procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea.
Instituțiile cooperează unele cu altele în mod loial.
(3) Dispozițiile referitoare la Banca Centrală Europeană
și la Curtea de Conturi, precum și dispozițiile detaliate
referitoare la celelalte instituții figurează în Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene.
(4) Parlamentul European, Consiliul și Comisia sunt
asistate de un Comitet Economic și Social și de un Comitet
al Regiunilor, care exercită funcții consultative.
Prin Tratatul de la Lisabona se stabileşte că Uniunea
dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea
valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea
intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre,
precum şi garantarea coerenţei, eficacităţii şi a continuităţii
politicilor şi acţiunilor sale. Conform Tratatului de la
Lisabona instituţiile Uniunii sunt: Parlamentul European,
Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană
şi Curtea de Conturi. Fiecare instituţie funcţionează în
limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în
conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile
prevăzute de acestea.
Abordarea sistemului instituțional impune reamintirea principiilor studiate și invocarea

acelor principii care au legătură cu funcționarea instituțiilor UE. În acest sens, subliniem că
principiile care stau la baza funcționării structurii instituționake a UE sunt:principiul
81
autonomiei de voință, principiul atribuirii de competente, principiul echiliburului instituționak,

principiul democrației reprezentative, principiul subsidiarității și proporționalității.
Dintre trăsăturile caracteristice ale instituțiilor UE menționăm:fiecare instituție are un

fundament juridic, politic și sociologic distinct; structura instituțională a UE nu se pliază pe
structura instituțională existență la nivelul statelor membre, împărțirea competențelor între
instituțiile UE nu echivalează cu împărțirea la nivel intern în autorități cu puteri legislative,
executive sau judecătorești, deoarece un se aplică principiul clasic al separarii puterilor în stat.
Este adevărat că instituțiile UE funcționează în baza competențelor conferite prin tratate, este
adevărat că avem principii care stau la baza funcționării acestora ca principiul atribuirii de
competente și principiul echilibrului instituțional, în acest sens putând invoca separarea
puterilor ca regulă ca guvernează activitatea acestora, dar nu trebuie să confundam acest
principiul aplicabil intituțiilor UE cu principiul clasic al separarii puterilor care se aplică la nivel
intern.Instituțiile UE un au personalitate juridică, UE are personalitate juridică. Instituțiile UE
participa la adoptarea actelor UE având implicații directe în adoptarea deciziilor, fiind ajutate
în desfășurarea acestor activități de organele comunitare. Rolul fiecărei instituții este prezentat
după cum urmează:
✓ Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre. Preşedinţia Consiliului este
deţinută, prin rotaţie, de statele membre.
✓ Consiliul European stabilește direcția politică generală a UE.
✓ Parlamentul European, care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia.
✓ Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii în ansamblu.
✓ Curtea de Justiţie garantează respectarea dreptului european.
✓ Curtea de Conturi controlează modul de finanţare a activităţilor Uniunii.
✓ Banca Centrală Europeană răspunde de politica monetară europeană.
UE dispune şi de alte organisme interinstituţionale, și anume: Serviciul European de

Acţiune Externă; Comitetul Economic şi Social European; Comitetul Regiunilor; Banca
Europeană de Investiţii; Fondului european de investiţii; Ombudsmanul European; Autoritatea
Europeană pentru Protecţia Datelor etc.
Conform literaturii de specialitate, funcțiile instituțiilor UE sunt:
1. Exercitarea competențelor este guvernată de prevederile tratatelor, pentru fiecare

instituție precizându-se clar în tratate competențele, printre acestea fiind și acele
competente care se exercită combinat, și anume: competențele consultative, legialative
și executive.
82
2. Se afirmă característica de structură policentrică determinată de faptul că sediile se află

în orașii diferite;
3. Instituțiile cooperează în mod loial în raporturile dintre acestea și beneficiază de
separarea puterilor fiind instituții independente, dar care pot desfășura actiuni comune.20
Articolul 14 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și

articolele 223, 224, 226, 229, 231 și 232 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene (TFUE);
Regulamentul de procedură al Parlamentului European.
a.Constituire şi Componenţă
Prin Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, cu rol de

organ intermediar între Înalta Autoritate şi Consiliul Special al Miniştrilor a fost înfiinţată
Adunarea Comună care a fost condusă de belgianul Paul Henri Spaak. În momentul respectiv,
Adunarea comună nu a primit decât atribuţii de consultare şi control. În cazul consultării îşi
exprima poziţia cu privire la proiectele de acte normative, fără însă ca Înalta Autoritate şi
Consiliul Special al Miniştrilor să fie obligate prin aceste consultări. În ceea ce priveşte
controlul, se implica în dezbaterea raportului anual al Înaltei autorităţi, interpela membrii
acesteia şi putea demite cu majoritate calificată Înalta Autoritate. Prima Adunare Comună s-a
întrunit la 10 septembrie 1952 şi a avut în componenţa sa 78 de membri.
Prin Tratatele de la Roma au fost înfiinţate încă două Adunări care aveau aceleaşi atribuţii
ca şi Adunarea Comună CECO. Prin Tratatele de la Roma se recunoaște implicarea Adunării
comune în procesul legislativ, aceasta urmând a fi consultată de către Comisie în toate
propunerile pe care aceasta le formulează. Adunării. În 1957 prin Convenţia relativă privind
organele comunitare comune, Adunarea Comună a CECO a fost extinsă la toate cele trei
comunități. Numărând 142 de membri, noua adunare s-a reunit pentru prima dată la Strasbourg,
20
Gabriel Liviu Ispas, Daniela Panc, Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Hamangiu, 2019, pp.125-
129; Augustin Fuerea, Manualul UE, ediția a-6-a, Editura Universul Juridic, București, 2016,pp.102-104.
83
la 19 martie 1958, ca „Adunarea parlamentară europeană”, schimbându-și numele în

„Parlamentul European” la 30 martie 1962. Un punct important care trebuie menționat în
evoluţia Parlamentului European îl constituie Actul din 1976 privind alegerea reprezentanţilor
în Adunare prin sufragiu universal direct, primele alegeri conform acestor reguli desfăşurându-
se în anul 1979. Totodată, prin cele două Tratate de la Roma, Adunarea comună este implicată
în procedura bugetară. Înlocuirea contribuțiilor statelor membre cu resursele proprii ale
Comunităților Europene au determinat consolidarea competențelor Parlamentului European în
procedura bugetară. Intrarea în vigoare a Actului Unic European a avut drept urmare
consolidarea rolului Parlamentului European în anumite domenii legislative prin introducerea
procedurii cooperării, iar în cazul tratatelor de aderare și de asociere s-a prevăzut procedura
avizului conform.Adoptarea Tratatului de la Maastricht a determinat dobândirea calității de
colegislator a Parlamentului European prin introducerea procedurii codeciziei, dar și prin
extinderea procedurii de cooperare la un număr însemnat de domenii. În plus s-a consolidat
exercitarea controlului politic de către Parlament prin recunoașterea competenței acestuia de a
aproba componența finală a Comisiei.Prin Tratatul de la Amsterdam a fost extinsă procedura
codeciziei la mai multe domenii legislative, iar prin reformarea acesteia s-a plasat Parlamentul
pe picior de egalitate cu Consiliu. În ceea ce privește competența de control politic, aceasta s-a
consolidat prin supunerea aprobării Parlamentului numirea președintelui Comisiei. Prin
Tratatul de la Nisa, a cărui principal scop a fost reforma instituțională, competențele legislative
și de supraveghere ale Parlamentului European au fost sporite.Tratatul de la Lisabona a stabilit
că Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară, iar
procedura legislativă ordinară este cea mai utilizată procedură.În plus, s-a stabilit că
Parlamentul European exercită funcții de control politic și consultative, având și competența de
a alege președintele Comisiei.
În ceea ce priveşte alegerea membrilor în Parlamentul European, la nivelul Uniunii

Europene aceasta este reglementată prin Actul din 1976, respectiv Directiva nr.93/109/CE a
Consiliului pentru stabilirea normelor de exercitare a dreptului de a alege şi de a fi ales pentru
Parlamentul European pentru cetăţenii care au reşedinţa într-un stat membru în care nu sunt
resortisanţi. Până în acest moment, membrii parlamentului european erau desemnaţi din rândul
parlamentarilor naţionali. Astfel, prin aderarea celor trei state în anul 1973, Parlamentul
European a numărat 198 de membri. Parlamentul ales în mod direct avea un număr de 410
membrii. Numărul acestora a fost modificat odată cu aderarea de noi state, astfel aderarea
Greciei a determinat creşterea numărului parlamentarilor la 434, în 1 ianuarie 1986 prin
84
aderarea Spaniei şi Portugaliei numărul lor a ajuns la 518. În urma unificării Germaniei,
numărul membrilor Parlamentului European s-a ridicat la 567, iar aderarea Austriei, Suediei şi
Finlandei a modificat numărul membrilor la 626. Prin Tratatul de la Nisa s-a încercat demolarea
deficitului democratic şi s-au reîmpărţit locurile în aşa fel încât să se realizeze o reprezentare
proporţională. După aplicare regulilor adoptate prin Tratatul de la Nisa, numărul
parlamentarilor a ajuns la 732 la care se adaugă numărul parlamentarilor din România şi din
Bulgaria. Aderarea Croației la Uniunea Europeană a avut drept consecință stabilirea unui număr
de 11 locuri în Parlamentul European pentru această țară. Prin urmare, la ora actuală,
Parlamentul European este alcătuit din 751 de membri.Prin retragerea Marii Britanii numărul
de locuri în Parlamentul European a ajuns la 705.
În ceea ce privește alegerea parlamentarilor europeni, la nivelul Uniunii Europene s-a

încercat stabilirea unei proceduri uniforme, însă nu s-a realizat în totalitate acest obiectiv. Prin
urmare se pot identifica aspecte comune care se aplică de toate statele membre, dar și aspecte
specifice dispozițiilor naționale.Dispozițiile comune în vigoare privesc: dreptul resortisanților
străini de a vota și de a candida, sistemul electoral, incompatibilități, principiul votului unic,
alegerea să se desfăşoare în cursul unei perioade care începe joi dimineaţa şi se termină
duminica imediat următoare, vârsta minimă pentru vot este de 18 ani.
Regulile Uniunii Europene privind alegerea în Parlamentul European sunt completate cu

reguli stabilite la nivel naţional. Astfel, fiecare stat are dreptul să fixeze regulile cu privire la
electorat, la eligibilitate şi la modurile de scrutin. În România alegerile pentru Parlamentul
European sunt reglementate prin Legea nr.33/2007, republicată în 2012.
În ceea ce priveşte statutul parlamentarului european, acesta este reglementat atât prin
dispoziţii Uniunii Europene, cât şi prin cele naţionale. În primul rând, trebuie să menţionăm că
deputaţii sunt aleşi pe o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor este reprezentativ.
În cadrul regimului juridic al membrilor Parlamentului European atenţia este îndreptată

în mare parte spre incompatibilităţi care au ca scop protecţia şi independenţa parlamentarului,
implicând alegerea între mandatul de parlamentar european şi o funcţie sau orice activitate
incompatibilă cu mandatul. Art.6 din Actul adoptat în 1976 cu prinde o serie de
incompatibilităţi, astfel cel care exercită un mandat european nu are voie să fie:
-membru al Guvernului unui stat;
- membru al Comisiei Europene;
85
-judecător, avocat general sau grefier al Curţii de Justiţie sau al Tribunalului de Prima
Instanţă;
-membru al directoratului Băncii Centrale Europene;
-membru al Curţii de Conturi ;
-mediator al Comunităţilor Europene;
-membru al Comitetului Economic şi Social al CE şi Euratom;
- membru al comitetelor sau organismelor create în virtutea sau în aplicarea tratatelor de

înfiinţare a CEE sau EURATOM, în vederea administrării fondurilor comunitare sau a unei
misiuni permanente şi directe de gestiune administrativă;
-membru al Consiliului de administraţie, al Comitetului de direcţie sau angajat al Băncii

Europene de Investiţii;
-funcţionar sau agent în activitate al instituţiilor comunităţilor europene sau al organelor

sau organismelor specializate ale acestora ori a Băncii Centrale Europene.
Dispoziţiile alin.2 art.6 din Actul din 1976 permit statelor membre să adauge la cele
enumerate şi alte incompatibilităţi aplicabile în plan naţional.
Astfel în plan intern, statul român stabileşte incompatibilitatea calităţii de membru al

Parlamentului European cu :
-calitatea de deputat sau senator în Parlamentul României, cumulul
mandatului european cu mandatul naţional fiind un subiect controversat de-a lungul timpului.
Până în momentul adoptării Actului din 1976 fiecare parlamentar european făcea parte dintr-un
parlament naţional, prin Art.5 din Actul din 1976 se autoriza compatibilitatea calităţii de
membru al Parlamentului European cu calitatea de membru al parlamentului unui stat membru.
Soluţia cumulului între cele două mandate a fost admisă de o parte a statelor membre, însă de
o altă parte a fost respinsă. În prezent, Decizia Consiliului Uniunii Europene
nr.2002/772/CE,EURATOM din 25 iunie şi 23 septembrie 2002 a modificat dispoziţiile Actului
din 1976 stabilind că începând cu alegerile din 2004, calitatea de membru al Parlamentului
European este incompatibilă cu aceea de membru a vreunui parlament naţional.
Dispoziţiile Uniunii Europene privind incompatibilităţile sunt completate şi de

dispoziţiile din Protocolul cu privire la privilegii şi imunităţi din anul 1965, care prin stabilirea
86
imunităţilor asigură independenţa parlamentarului european în exercitarea mandatului său şi

punerea lui sub protecţie faţă de acte sau fapte abuzive ale autorităţilor administrative, judiciare
sau ale persoanelor fizice.Art.9 din Protocolul asupra imunităţilor şi privilegiilor din 8 aprilie
1965 prevede că membrii Adunării nu pot fi cercetaţi, deţinuţi sau urmăriţi pentru opiniile sau
voturile emise de ei în exerciţiul funcţiilor lor, iar prin art.10 se stabileşte că deputaţii
beneficiază de imunitate pe toată durata sesiunilor Parlamentului European. Parlamentul
European ţine o sesiune anuală care începe în prima zi a lunii martie, reunindu-se practic o
săptămână pe lună pe parcursul întregului an, prin urmare imunitatea se întinde pe întreaga
durată a unui an.
Regimul material al membrilor Parlamentului European este diferit în funcţie de statul a

cărui reprezentanţi sunt, astfel indemnizaţiile membrilor Parlamentului European sunt stabilite
de reglementările naţionale, fiind similare cu cele ale parlamentarilor naţionali, de aici
decurgând diferenţele majore între aleşii europeni provenind din state membre diferite. În timp
s-a urmărit eliminarea diferenţelor prin instituirea categoriei cheltuielilor inerente mandatului,
fiind vorba de indemnizaţii de care beneficiază fiecare membru al Parlamentului European.
b.Organizare şi funcţionare
Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European sunt reglementate de Tratate şi de

Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament. Parlamentul European se întrunește în
sesiune anuală. Parlamentul se întrunește de drept în a doua zi de marți a lunii martie.
Parlamentul European se poate întruni în perioada de sesiune extraordinară, la cererea
majorității membrilor care îl compun, a Consiliului sau a Comisiei.
Parlamentul European are următoarea structură:
➢ Președintele;
➢ Biroul;
➢ Conferinţa preşedinţilor;
➢ comisii;
➢ grupuri politice parlamentare.
Preşedintele este ales pentru o perioadă de doi ani şi jumătate cu posibilitatea reînnoirii
mandatului său. Preşedintele, vicepreşedinţii şi chestorii sunt aleşi prin vot secret. Conform
Regulamentului de funcționare al Parlamentului European, Preşedintele conduce toate
activităţile Parlamentului şi ale organelor sale şi dispune de toate competenţele pentru a prezida
dezbaterile Parlamentului şi pentru a asigura buna desfăşurare a acestora. Această dispoziţie
87
poate fi interpretată în sensul că printre competenţele conferite de aceasta este prevăzută şi

aceea de a pune capăt recurgerii excesive la moţiuni, cum ar fi solicitările de respectare a
Regulamentului de procedură, moţiunile de procedură, explicaţiile privind votul, precum şi
solicitările de vot separat, de vot pe părţi sau de vot prin apel nominal, în cazul în care
Preşedintele consideră că acestea au scopul deliberat de a cauza şi vor avea ca efect o
obstrucţionare prelungită şi gravă a procedurilor Parlamentului sau a exercitării drepturilor altor
deputaţi. Printre competenţele conferite se numără şi aceea de a supune la vot textele în altă
ordine decât ordinea de vot stabilită în documentul care face obiectul votului. Preşedintele
deschide, suspendă şi închide şedinţele. Preşedintele hotărăşte asupra admisibilităţii
amendamentelor, asupra întrebărilor adresate Consiliului şi Comisiei şi asupra conformităţii
rapoartelor cu Regulamentul de funcționare. Preşedintele asigură respectarea regulamentului,
menţine ordinea, dă cuvântul vorbitorilor, declară închise dezbaterile, supune la vot chestiunile
şi anunţă rezultatele votului. Preşedintele adresează comisiilor comunicările care sunt de
competența acestora. Preşedintele poate lua cuvântul în cadrul unei dezbateri numai pentru a
face un rezumat al chestiunii în cauză şi a cere să se revină la subiect; în cazul în care doreşte
să participe la dezbatere, Preşedintele părăseşte fotoliul, pe care îl poate reocupa numai după
încheierea dezbaterii privind chestiunea respectivă. În relaţiile internaţionale, la ceremonii, în
chestiunile administrative, judiciare sau financiare, Parlamentul este reprezentat de Președinte,
care poate delega aceste competențe. Președintele semnează, în a doua lectură, bugetul Uniunii
Europene adoptat de Parlament pentru a putea deveni operațional. Președintele semnează alături
de Președintele Consiliului toate actele actele legislative adoptate în procedura legislativă. În
caz de absenţă, de imposibilitate de exercitare a funcţiei sau în cazul în care doreşte să participe
la dezbatere, Preşedintele este înlocuit de unul dintre vicepreşedinţi. Preşedintele poate delega
vicepreşedinţilor orice funcţie, precum reprezentarea Parlamentului cu ocazia unor ceremonii
sau acte determinate.
Conform art. 24 din Regulamentul de funcționare, Biroul este compus din Preşedinte şi
cei 14 vicepreşedinţi ai Parlamentului. Chestorii sunt membri ai Biroului cu funcţie
consultativă. Conform art. 25 din Regulamentul de funcționare al Parlamentului European,
Biroul îşi îndeplineşte sarcinile care îi revin prin regulament, și anume: reglementează
chestiunile financiare, organizatorice şi administrative privind organizarea internă a
Parlamentului, Secretariatul şi organele Parlamentului; reglementează chestiunile financiare,
organizatorice și administrative privind deputații pe baza unei propuneri a Secretarului General
sau a unui grup politic; reglementează chestiunile privind desfăşurarea şedinţelor; stabileşte
88
organigrama Secretariatului General şi normele privind situaţia administrativă şi financiară a

funcţionarilor şi a altor agenţi; stabileşte un proiect preliminar de estimare a bugetului
Parlamentului; adoptă orientările pentru chestori; este organul competent pentru autorizarea
reuniunilor comisiilor în afara locurilor obişnuite de desfăşurare a activităţii, a audierilor,
precum şi a călătoriilor de studiu şi de informare efectuate de raportori; numeşte Secretarul
General; stabileşte modalităţile de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 2004/2003 al
Parlamentului European şi al Consiliului privind statutul şi finanţarea partidelor politice la nivel
european şi îndeplineşte, în cadrul punerii în aplicare a regulamentului menţionat, sarcinile care
îi revin în temeiul prezentului regulament; stabilește normele privind regimul aplicabil
informațiilor confidențiale de către Parlament și organismele sale, precum și de către titularii
de mandat și alți deputați, luând în considerare toate acordurile interinstituționale încheiate în
materie. Preşedintele şi/sau Biroul pot încredinţa unuia sau mai multor membri ai Biroului
sarcini generale sau speciale care ţin de competenţa Preşedintelui şi/sau a Biroului. În acelaşi
timp, se stabilesc modalităţile de executare a acestor sarcini. Biroul numește doi vicepreședinți
responsabili cu dezvoltarea relațiilor cu parlamentele naționale. Aceștia prezintă periodic
Conferinței președinților un raport privind activitățile desfășurate în acest domeniu. Cu ocazia
fiecărei noi alegeri a Parlamentului, Biroul aflat la sfârşit de mandat rămâne în funcţie până la
prima şedinţă a noului Parlament. Chestorii răspund de chestiuni de ordin administrativ şi
financiar, aceştia au rol consultativ în cadrul Biroului.
Conferinţa preşedinţilor a înlocuit Biroul Lărgit şi este compusă din Preşedintele

Parlamentului European şi din preşedinţii grupurilor politice. Funcţiile Conferinţei preşedinţilor
sunt prevăzute în art. 27 din Regulamentul de procedură al Parlamentului European. Conform
acestui articol Conferința președinților își îndeplinește funcțiile conform regulamentului, după
cum urmează: hotărăşte cu privire la organizarea lucrărilor Parlamentului şi la chestiunile
aferente programării legislative;Conferinţa preşedinţilor este organul competent pentru
chestiunile referitoare la relaţiile cu alte organe şi instituţii ale Uniunii Europene, precum şi cu
parlamentele naţionale ale statelor membre; Conferinţa preşedinţilor este organul competent
pentru chestiunile aferente relaţiilor cu ţările terţe şi cu instituţiile sau organizaţiile din afara
Uniunii;Conferința președinților este organul competent în ceea ce priveşte organizarea unor
consultări structurate cu societatea civilă europeană asupra unor chestiuni de mare
însemnătate;Conferinţa preşedinţilor întocmeşte proiectul de ordine de zi pentru perioadele de
sesiune ale Parlamentului;Conferinţa preşedinţilor este organul competent în ceea ce priveşte
componenţa şi competenţele comisiilor şi ale comisiilor de anchetă, precum şi ale comisiilor
89
parlamentare mixte, ale delegaţiilor permanente şi ale delegaţiilor ad hoc; Conferinţa

preşedinţilor hotărăşte repartizarea locurilor în sala de şedinţe;Conferinţa preşedinţilor este
organul competent pentru autorizarea rapoartelor din proprie iniţiativă;Conferinţa preşedinţilor
prezintă propuneri Biroului în ceea ce priveşte chestiunile administrative şi bugetare ale
grupurilor politice.
Parlamentul European are dreptul să înfiinţeze o serie de comisii, şi anume:
-comisii permanente, la ora actuală existând un număr de 20 de comisii permanente-

Comisia de afaceri externe, securitate şi apărare, Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală;
Comisia pentru buget; Comisia economică, monetară şi de politică industrială; Comisia de
cercetare, a dezvoltării tehnologice şi de energie; Comisia de relaţii economice externe;Comisia
juridică şi a drepturilor cetăţenilor;Comisia pentru afaceri sociale şi încadrarea în
muncă;Comisia de politică regională;Comisia mediului, pentru sănătate publică şi protecţia
consumatorilor; Comisia de cultură, tineret, educaţie şi mijloace mass-media; Comisia pentru
dezvoltare şi cooperare,Comisia pentru libertăţi publice şi afaceri interne; Comisia pentru
control bugetar;Comisia instituţională; Comisia pentru pescuit;Comisia regulamentară, de
verificare a puterilor şi imunităţilor; Comisia pentru drepturile femeii;Comisia de petiţii.-;
-comisii temporare care pot fi constituite pe o durată de maxim 12 luni cu posibilitate de

prelungire;
-comisii de anchetă;
-delegaţii interparlamentare;
-comisii parlamentare mixte la care participă parlamentari din statele asociate sau din
statele cu care sunt angajate negocieri de aderare.
Parlamentul European mai este asistat şi de un Secretariat General care îşi desfăşoară
activitate sub autoritatea secretarului general.
În Parlamentul European, deputaţii se pot organiza în grupuri pe baza afinităţilor politice.

Modul de constituire al grupurilor politice din Parlamentul European este reglementat, în mod
special, de art.32,33,34 din Regulamentul de funcționare al acestei instituții. În mod normal, nu
este necesar ca Parlamentul să evalueze afinităţile politice ale membrilor unui grup. În cazul
constituirii unui grup, deputaţii în cauză recunosc, prin definiţie, că au aceleaşi afinităţi politice.
Numai în cazul în care deputaţii în cauză neagă că au aceleaşi afinităţi politice este necesar ca
Parlamentul să aprecieze dacă grupul a fost constituit în conformitate cu regulamentul. Un grup
90
politic este constituit din deputați aleși în cel puțin un sfert din statele membre. Numărul minim
necesar de deputați pentru a constitui un grup politic este de 25.În cazul în care numărul de
membri ai unui grup scade sub pragul necesar, Președintele, cu acordul Conferinței
președinților, poate permite grupului în cauză să continue să funcționeze până la următoarea
ședință constitutivă a Parlamentului, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:membrii
grupului reprezintă în continuare cel puțin o cincime din statele membre; grupul există de cel
puțin un an. Președintele nu aplică această derogare în cazurile în care există dovezi suficiente
pentru a se presupune că se abuzează de ea. Un deputat poate aparţine unui singur grup politic.
Constituirea unui grup politic trebuie adusă la cunoştinţa Preşedintelui printr-o declaraţie. În
această declaraţie trebuie menţionată denumirea grupului şi numele membrilor, precum şi
componenţa biroului. Declaraţia de constituire a unui grup politic se publică în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene. Grupurile politice îşi exercită funcţiile în cadrul activităţilor Uniunii,
inclusiv sarcinile care le revin în temeiul Regulamentului de procedură. În cadrul organigramei
Secretariatului General, grupurile politice dispun de un secretariat, de facilităţi administrative
şi de creditele prevăzute în bugetul Parlamentului. Biroul adoptă normele privind punerea la
dispoziţie, punerea în aplicare şi controlul acestor facilităţi şi credite, precum şi cele privind
delegarea competenţelor de execuţie bugetară aferente. În aceste norme sunt prevăzute
consecinţele administrative şi financiare ale dizolvării grupurilor politice. Deputații individuali
pot forma intergrupuri sau alte grupări neoficiale ale deputaţilor pentru a organiza schimburi de
opinii informale în legătură cu chestiuni specifice între diferite grupuri politice, cu atragerea
membrilor unor comisii parlamentare diferite, și pentru a promova contactul între deputați și
societatea civilă.Parlamentul European dispune de un Secretariat general, condus de un secretar
general.,,Secretariatul are misiunea de a coordona activitatea legislativă, de a organiza sesiunile
plenare și reuniunile, acordă asistență tehnică și juridică, precum și consultanță de specialitate
organelor parlamentare și deputaților din PE pentru a-i sprijini în exercitarea mandatelor lor.
Secretariatul pune la dispoziție servicii de interpretare și traducere pentru toate reuniunile și
documentele oficiale.’’(https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/20/parlamentul-
european-organizare-si-functionar)
De-a lungul timpului, Parlamentul a luat o serie de decizii privind organizarea sa și locurile de
desfășurare a activității (Luxemburg, Strasbourg și Bruxelles). Parlamentul are sediul la
Strasbourg, unde să se organizeze cele 12 perioade de sesiune lunare, inclusiv sesiunea în care
se adoptă decizia referitoare la bugetul anual al UE.Sesiunile suplimentare se țin la
Bruxelles.Comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles. Secretariatul Parlamentului și
91
departamentele care îi acordă asistență acestuia să rămână la Luxemburg. Reuniunile comisiilor

și ședințele plenare sunt publice și transmise pe internet.
c.Atribuţii
Parlamentul dispune de mai multe instrumente de control. El dezbate raportul general

anual prezentat de Comisie (articolul 233 din TFUE) și supraveghează, împreună cu Consiliul,
actele de punere în aplicare și actele delegate ale Comisiei (articolele 290 și 291 din TFUE).
Conform dispozițiilor din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Parlamentul
European exercită atribuţii în ceea ce priveşte controlul politic, astfel exercită un control
politic asupra Comisiei Europene. Parlamentul European poate fi sesizat printr-o moțiune
de cenzură privind activitatea Comisiei, se poate pronunța asupra acestei moțiuni numai după
cel puțin trei zile de la depunerea acesteia și numai prin vot deschis. În cazul în care moțiunea
de cenzură se adoptă cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate și de către majoritatea
membrilor care compun Parlamentul European, membrii Comisiei trebuie să demisioneze
colectiv din funcțiile lor, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate trebuie să demisioneze din funcțiile pe care le exercită în cadrul Comisiei. Aceștia
rămân în funcție și continuă să gestioneze afacerile curente până la înlocuirea lor De asemenea
dezbate raportul anual prezentat de către Comisie. Parlamentul European are dreptul de a
primii petiţii de la cetăţenii statelor membre, astfel cetăţenii europene, individual sau în
grup, îşi pot exercita dreptul la petiţie şi pot depune la Preşedintele Parlamentului
European cererile sau plângerile cu privire la problemele care se află sub jurisdicția
Uniunii Europene. Parlamentul European desemnează mediatorul european care are ca
principală atribuţie primirea plângerilor din partea oricărui cetăţean al Uniunii, ale
oricărei persoane fizice sau juridice care are reşedinţa sau sediul social într-un stat
membru, referitoare la cazurile de administrare defectuoasă în acţiunea instituţiilor,
organismelor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de
Primă Instanţă.
Nu în ultimul rând putem adăuga faptul că Parlamentul European este chemat să dea un aviz
conform pentru încheierea de acorduri fondate pe art. 310 TCE şi acordurile de aderare după
Actul Unic European.
Parlamentul European elaborează un proiect pentru a stabili dispozițiile necesare care să

permită alegerea membrilor săi prin vot universal direct în conformitate cu o procedură
92
uniformă în toate statele membre sau în conformitate cu principii comune tuturor statelor
membre.
Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu procedura

legislativă ordinară, stabilesc statutul partidelor politice la nivel european, în special regulile
legate de finanțarea acestora.
Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun, poate cere Comisiei
să prezinte orice propunere corespunzătoare privind chestiunile despre care consideră că
necesită elaborarea unui act al Uniunii pentru punerea în aplicare a tratatelor. În cazul în care
nu prezintă propuneri, Comisia comunică Parlamentului European motivele sale.
În îndeplinirea misiunilor sale, Parlamentul European poate constitui, la cererea unei pătrimi a
membrilor care îl compun, o comisie temporară de anchetă pentru a examina pretinsa încălcare
a normelor de drept sau administrare defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii, cu excepția
cazului în care pretinsele fapte sunt examinate de o instanță judecătorească și atât timp cât
procedura jurisdicțională nu este încheiată .
Orice cetățean al Uniunii, precum și orice persoană fizică sau juridică având reședința sau sediul
social într-un stat membru are dreptul de a adresa Parlamentului European, cu titlu individual
sau în asociere cu alți cetățeni sau cu alte persoane, o petiție privind un subiect care ține de
domeniile de activitate ale Uniunii și care îl privește în mod direct.
Parlamentul European își adoptă regulamentul de procedură cu majoritatea voturilor membrilor

săi. Parlamentul European dezbate, în ședință publică, raportul general anual care îi este
prezentat de către Comisie.
Parlamentul exercită împreună cu Consiliul funcția legislativă și bugetară. Parlamentul

alături de Comisie şi Consiliu contribuie la definirea programării legislative a Uniunii
Europene. În toate activitățile sale, Parlamentul respectă pe deplin drepturile fundamentale
prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Atunci când examinează o
propunere de act legislativ prin care se deleagă Comisie competențe în conformitate cu articolul
290 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Parlamentul acordă o atenție deosebită
obiectivelor, conținutului, domeniului de aplicare și duratei delegării, precum și condițiilor
cărora aceasta trebuie să li se supună. În cazul în care o propunere de act legislativ are implicații
financiare, Parlamentul stabilește dacă sunt prevăzute resurse financiare suficiente. La
examinarea unei propuneri de act legislativ, Parlamentul acordă o atenție deosebită respectării
93
principiilor subsidiarității și proporționalității. În cazul în care Consiliul invită Parlamentul să

participe la o reuniune a Consiliului în cursul căreia acesta intervine în calitate de legislator,
Preşedintele Parlamentului solicită preşedintelui sau raportorului comisiei competente sau altui
deputat desemnat de comisie să reprezinte Parlamentul. În cazurile în care tratatele conferă un
drept de inițiativă Parlamentului, comisia competentă poate decide să elaboreze un raport din
proprie inițiativă.
În cazul în care un stat membru decide să se retragă din Uniune, în conformitate cu articolul 50
din Tratatul privind Uniunea Europeană, chestiunea se trimite spre examinare comisiei
competente. Parlamentul hotărăște asupra aprobării unui acord de retragere cu majoritatea
voturilor exprimate.
Parlamentul efectuează controlul execuţiei bugetare în curs. El încredinţează această

sarcină comisiilor competente pentru buget şi control bugetar, precum şi altor comisii interesate.
Parlamentul examinează în fiecare an, înainte de prima lectură a proiectului de buget aferent
exerciţiului următor, problemele privind execuţia bugetară.
Parlamentul European este implicat în :alegerea Comisiei, numirea judecătorilor și avocaților

generali ai Curții de Justiție a Uniunii Europene, numirea membrilor Curţii de Conturi, numirea
membrilor Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene.
În concluzie, Parlamentul European are rol legislativ, rol de control și rol bugetar. În ceea ce
privește rolul legislativ, Parlamentul European: adoptă legislația UE împreună cu Consiliul
UE, la propunerea Comisiei Europene, ia decizii cu privire la acordurile internaționale; adotă
decizii cu privire la extinderea UE, revizuiește programul de lucru al Comisiei și îi cere să
propună acte legislative. Referitor la rolul de control Parlamentul European: exercită control
democratic asupra tuturor instituțiilor UE;alege președintele Comisiei și aprobă colegiul
comisarilor în ansamblu, Poate recurge la o moțiune de cenzură, obligând Comisia să
demisioneze;acordă descărcarea de gestiune, adică aprobă modul în care s-a cheltuit bugetul
UE,analizează petițiile cetățenilor și formează comisii de anchetă, discută politicile monetare
cu Banca Centrală Europeană,adresează interpelări Comisiei și Consiliului,participă la misiuni
de observare a alegerilor. În ceea ce privește funcția bugetară, Parlamentul European: stabilește
bugetul UE, împreună cu Consiliul și a probă bugetul pe termen lung al UE („cadrul financiar
multianual”). Parlamentul are dreptul de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă o
altă instituție a încălcat prevederile tratatului.
94
Sarcină de lucru nr.1
Identificați atribuțiile Parlamentului European conform

Tratatului de la Lisabona
Consiliul Europei- este o organizaţie de promovare a unităţii

europene, care a fost creată prin semnarea la Londra a Statutului
organizaţiei de către 10 state membre (Belgia, Danemarca,
Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg. Olanda, MareaBritanie,
Norvegia şi Suedia) . În prezent, Consiliul Europei are un număr
de 47 state membre, România ratificând Statutul Consiliului
Europei prin Legea nr. 64 din 4 octombrie 1993.
Consiliul European- prin Tratatul de la Lisabona se realizează
instituţionalizarea Consiliului European afirmându-se că acesta dă
Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte
orientările şi priorităţile politice generale. Tratatul de la Lisabona
a instituit Consiliul European ca instituție a Uniunii și l-a înzestrat
cu o președinție pe termen lung.
Consiliul a apărut pe cale convenţională, prin tratatele institutive,
având la început denumiri diferite:Consiliul Special al Miniştrilor
în cadrul CECO, Consiliul în cadrul CEE ŞI CEEA. Prin Tratatul
de fuziune a executivului din 1967 se realizează unificarea celor
trei Consilii, astfel se creează un singur Consiliu, dar care trebuie
să aducă la îndeplinire dispoziţiile din cele trei tratate. Acesta mai
este întâlnit şi sub denumirea de Consiliu de Miniştrii, prin
Tratatul de la Maastricht consacrându-se terminologia de
,,Consiliul Uniunii Europene”, iar prin Tratatul de la Lisabona
terminologia de Consiliu. Consiliul este instituția în cadrul căreia
se întrunesc țările Uniunii Europene (UE). Fiecare țară a UE este
reprezentată de un reprezentant de la nivel ministerial.
95
a.Delimitări conceptuale
Pentru început se va analiza delimitarea dintre Consiliul, Consiliul Europei şi

Consiliul European pentru a nu se confunda cele trei entităţi. Consiliul Europei este o
organizaţie de promovare a unităţii europene, care a fost creată prin semnarea la Londra a
Statutului organizaţiei de către 10 state membre (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia,
Luxemburg. Olanda, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia) . În prezent, Consiliul Europei are un
număr de 47 state membre, România ratificând Statutul Consiliului Europei prin Legea nr. 64
din 4 octombrie 1993.Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între
membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor
comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social. Principiile Consiliului Europei
sunt: apărarea şi întărirea democraţiei pluraliste; garantarea drepturilor şi libertăţilor omului;
stabilirea unor soluţii comune pentru problemele sociale şi punerea în valoare a identităţii
culturale europene. Pe lângă Consiliul Europei funcţionează Curtea Europeană a drepturilor
Omului. În concluzie, Consiliul Europei este o organizaţie constituită la nivel european, având
o organizare şi funcţionare independentă, ce nu poate fi confundată cu cele două entităţi,
Consiliul European şi Consiliul Uniunii Europene, identificate în structura Uniunii Europene.
Consiliul European era considerat în literatura de specialitate o structură suprainstituţională
înfiinţată în vederea asigurării unei mai bune cooperări politice, la nivel înalt, între statele
membre ale Comunităților Europene. Această structură identificată la nivelul Comunităţilor
Europene a apărut în urma unui proces istoric îndelungat, nefiind prevăzut în Tratatele
institutive. În evoluţia acestuia se identifică o serie de etape. În perioada 1961-1974 au fost
organizate o serie de întâlniri periodice între şefii de state şi de guverne ai ţărilor membre
Întâlnirile aveau un caracter neregulat, iar caracterul politic al acestor întâlniri era mai mult sau
puţin evident. Natura juridică a instituţiei şi actele ce puteau fi adoptate erau incerte. În anul
1974, în cadrul summit-ului de la Paris, s-au stabilit anumite reguli de funcţionare, instituindu-
se pentru prima oară denumirea de ,,Consiliul European”. S-a luat hotărârea ca reuniunile
periodice ale şefilor de state şi de guverne să aibă loc de cele puţin trei ori pe an, iar dacă se
consideră necesar de mai multe ori. Se recunoaşte dreptul Preşedintelui Comisiei şi al
membrilor acestei instituţii de a participa la întruniri. Oficializarea Consiliului European are loc
prin Actul Unic European. În concluzie, Consiliul European nu poate fi confundat cu Consiliul
Europei, în primul rând prin faptul că în ceea ce priveşte Consiliul Europei este o organizaţie
96
cu caracter regional, iar Consiliul European face parte din structura instituțională a Uniunii
Europene. Pe de altă parte Consiliul European nu poate fi confundat cu Consiliul, deoarece se
diferenţiază din punct de vedere al constituirii, componenţei şi atribuţiilor-menţionăm faptul că
cele două instituții fac parte din structura instituțională a Uniunii Europene.
Articolul 15 TUE
(1)Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi
definește orientările și prioritățile politice generale. Acesta nu exercită funcții
legislative.
(2) Consiliul European este compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre,
precum și din președintele său și președintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politia de securitate participă la lucrările Consiliului European.
(3) Consiliul European se întrunește de două ori pe semestru la convocarea președintelui
său. Atunci când ordinea de zi o impune, membrii Consiliului European pot decide să
fie asistați fiecare de un ministru și, în ceea ce îl privește pe președintele Comisiei, de
un membru al Comisiei. Atunci când situația o impune, președintele convoacă o
reuniune extraordinară a Consiliului European.
(4) Consiliul European se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care tratatele
dispun altfel.
(5)Consiliul European își alege președintele cu majoritate calificată, pentru o durată de
doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de
împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatul
președintelui în conformitate cu aceeași procedură.
(6) Președintele Consiliului European:
(a)prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;
(b)asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu
președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;
(c)acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului
European;
(d)prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului
European.
Președintele Consiliului European asigură, la nivelul său și în această calitate,
reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă și de
securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate.
Președintele Consiliului European nu poate exercita un mandat național.
97
b.Constituire și componență
Consiliul European era considerat în literatura de specialitate o structură

suprainstituţională înfiinţată în vederea asigurării unei mai bune cooperări politice, la nivel
înalt, între statele membre ale Comunităților Europene. Această structură identificată la nivelul
Comunităţilor Europene a apărut în urma unui proces istoric îndelungat, nefiind prevăzut în
Tratatele institutive. În evoluţia acestuia se identifică o serie de etape. În perioada 1961-1974
au fost organizate o serie de întâlniri periodice între şefii de state şi de guverne ai ţărilor
membre. Întâlnirile aveau un caracter neregulat, iar caracterul politic al acestor întâlniri era mai
mult sau puţin evident. Natura juridică a instituţiei şi actele ce puteau fi adoptate erau incerte.
În anul 1974, în cadrul summit-ului de la Paris, s-au stabilit anumite reguli de funcţionare,
instituindu-se pentru prima oară denumirea de ,,Consiliul European”. S-a luat hotărârea ca
reuniunile periodice ale şefilor de state şi de guverne să aibă loc de cele puţin trei ori pe an, iar
dacă se consideră necesar de mai multe ori. Se recunoaşte dreptul Preşedintelui Comisiei şi al
membrilor acestei instituţii de a participa la întruniri. Oficializarea Consiliului European are loc
prin Actul Unic European, astfel acesta va beneficia din acest moment de un suport juridic
convenţional, se va reuni de două ori pe an şi va fi compus din şefii de state şi/sau guverne a
statelor membre, asistaţi de miniştrii de externe şi de Preşedintele Comisiei. Tratatul de la
Maastricht reglementează în mod expres, în articolul 5(fostul art.D),Consiliul European
stabilind că acesta dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi oferă orientările politice
generale. Prin Tratatul de la Lisabona se realizează instituţionalizarea Consiliului European
afirmându-se că acesta dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi defineşte
orientările şi priorităţile politice generale. Acesta nu exercită funcţii legislative. Consiliul
European este compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și din
președintele său și președintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe
și politica de securitate participă la lucrările Consiliului European. Atunci când ordinea de zi o
impune, membrii Consiliului European pot decide să fie asistați fiecare de un ministru și, în
ceea ce îl privește pe președintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când situația o
impune, președintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European. În ceea ce
privește reprezentarea în caddrul Consiliului European, se poate consulta DECIZIA nr. 683
98
din 27 iunie 2012 asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern,
reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte
c. Organizare și funcționare
Consiliul European se întrunește de două ori pe semestru la convocarea președintelui său.

Atunci când situația o impune, președintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului
European. Consiliul European se întrunește la Bruxelles. În situații excepționale, se poate
decide ca o reuniune a Consiliului să se desfășoare în alt loc. Consiliul European își alege
președintele cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani și jumătate, cu posibilitatea
reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul
European poate pune capăt mandatul președintelui în conformitate cu aceeași procedură.
Președintele Consiliului European:prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;
asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu președintele
Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale; acționează pentru facilitarea
coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului European; prezintă Parlamentului European un
raport după fiecare reuniune a Consiliului European. Președintele Consiliului European asigură,
la nivelul său și în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la
politica externă și de securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Reuniunile Consiliului European nu
sunt publice. Consiliul European se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care tratatele
dispun altfel. În cazurile în care, în conformitate cu tratatele, Consiliul European adoptă o
decizie și trece la vot, votarea are loc la inițiativa președintelui acestuia. De asemenea,
președintelui i se solicită să inițieze o procedură de vot la inițiativa unui membru al Consiliului
European, cu condiția ca majoritatea membrilor săi să se pronunțe în acest sens. Deciziile
adoptate de Consiliul European sunt semnate de președintele acestuia și de Secretarul General
al Consiliului. În cazul în care nu indică destinatarul, acestea se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene. În cazul în care au un destinatar, deciziile se aduc la cunoștința acestuia de
către Secretarul General al Consiliului. Consiliul European și președintele acestuia sunt asistați
de Secretariatul General al Consiliului, sub autoritatea Secretarului General al acestuia.
99
d.Atribuțiile Consiliul European sunt: oferă Uniunii impulsurile necesare

dezvoltării acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice generale; numește Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, Consiliul European
poate pune capăt mandatului acestuia în conformitate cu aceeași procedură; are un rol însemnat
în procedura de numire a Comisiei Europene, prin propunerea unui candidat pentru funcția de
președinte al Comisiei, dar și prin faptul că numește Comisia, după aprobarea primită de la
Parlamentul European; stabilește numărul de formațiuni de lucru ale Consiliului, cu excepția
celor de Afaceri Generale și Afaceri Externe;adoptă o decizie privind președenția formațiunilor
de lucru; poate constata existența unei încălcări grave și persistente a valorilor prevăzute în art.
2 din TUE de către un stat membru; Consiliul European identifică interesele și obiectivele
strategice ale Uniunii, deciziile Consiliului European privind interesele și obiectivele strategice
ale Uniunii privesc politica externă și de securitate comună, precum și celelalte domenii ale
acțiunii externe a Uniunii,deciziile pot să privească relațiile Uniunii cu o țară sau o regiune sau
pot aborda o anumită tematică; Consiliul European definește orientările strategice ale
planificării legislative și operaționale în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție;
Consiliul European are un rol important în procedura de retragere prevăzută de art. 50 TUE,
dar și în procedurile de revizuire ordinară și de revizuire simplificată privind tratatele de
înființare și funcționare ale UE, numește Comitetul Executiv al Băncii CentraleEuropene;
aprobă cadrul financiar multianual.21
21
Gabriel Liviu Ispas, Daniela Panc, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ediția a -II-a revizuită și adăugită,
Editura Hamangiu, 2021,p.180.
100
4.Consiliul Uniunii Europene ( Consiliul, conform Tratatului de la Lisabona)
În cadrul instituțional unic al Uniunii Europene, Consiliul își exercită puterile ce i-au fost
conferite la articolul 16 din Tratatul privind Uniunea Europeană (denumit în continuare
„TUE”) și la articolele 237-243 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(denumit în continuare „TFUE”).
Articolul 16 TUE
(1)Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcțiile legislativă și bugetară. Acesta
exercită funcții de definire a politicilor și de coordonare, în conformitate cu condițiile prevăzute
în tratate.
(2) Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru,
împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă și să exercite dreptul de
vot.
(3) Consiliul hotărăște cu majoritate calificată, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel.
(4) Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel
puțin 55 % din membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin cincisprezece dintre aceștia și
reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65 % din populația Uniunii.
Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru membri ai Consiliului, în caz contrar se
consideră a fi întrunită majoritatea calificată.
Celelalte condiții privind votul cu majoritate calificată sunt stabilite la articolul 238 alineatul (2)
din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
(5) Dispozițiile tranzitorii privind definiția majorității calificate care se aplică până la
31 octombrie 2014, precum și cele care se vor aplica în perioada 1 noiembrie 2014 - 31 martie
2017 sunt prevăzute în Protocolul privind dispozițiile tranzitorii.
(6) Consiliul se întrunește în cadrul diferitelor formațiuni, lista acestora fiind adoptată în
conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Consiliul Afaceri Generale asigură coerența lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului.
Acesta pregătește reuniunile Consiliului European și urmărește aducerea la îndeplinire a
măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului European și cu Comisia.
Consiliul Afaceri Externe elaborează acțiunea externă a Uniunii, în conformitate cu liniile
strategice stabilite de Consiliul European, și asigură coerența acțiunii Uniunii.
(7)Un comitet al reprezentanților permanenți ai guvernelor statelor membre răspunde de
pregătirea lucrărilor Consiliului.
(8) Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când deliberează și votează un proiect de act
legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părți, consacrate
deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităților fără caracter legislativ.
(9)Președinția formațiunilor Consiliului, cu excepția celei Afaceri Externe, este asigurată de
reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotație egal, în condițiile
stabilite în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
101
a.Consacrare convențională
Consiliul a apărut pe cale convenţională, prin tratatele institutive, având la început

denumiri diferite:Consiliul Special al Miniştrilor în cadrul CECO, Consiliul în cadrul CEE ŞI
CEEA. Prin Tratatul de fuziune a executivului din 1967 se realizează unificarea celor trei
Consilii, astfel se creează un singur Consiliu, dar care trebuie să aducă la îndeplinire dispoziţiile
din cele trei tratate. Acesta mai este întâlnit şi sub denumirea de Consiliu de Miniştrii, prin
Tratatul de la Maastricht consacrându-se terminologia de ,,Consiliul Uniunii Europene”, iar
prin Tratatul de la Lisabona terminologia de Consiliu.
b.Componenţă
Consiliul este instituția în cadrul căreia se întrunesc țările Uniunii Europene (UE). Fiecare
țară a UE este reprezentată de un reprezentant de la nivel ministerial. Din 2013, Consiliul este
alcătuit din 27 de membri conform normelor UE care stabilesc că este format dintr-un
reprezentant din fiecare stat membru, la nivel ministerial, împuternicit să angajeze guvernul
statului respectiv. Prin urmare, membrii Consiliului sunt reprezentanţii statelor, exprimând
interesele naţionale. Miniștrii din statele membre ale UE se reunesc în cadrul Consiliului pentru
a discuta, modifica și adopta acte legislative și pentru a coordona politici. Ei sunt abilitați să
angajeze guvernelor lor în îndeplinirea acțiunilor asupra cărora s-a convenit în cadrul
reuniunilor Consiliului. Nu există membri permanenți ai Consiliului UE. Acesta se reunește în
10 configurații diferite, fiecare corespunzând unuia dintre domeniile politice supuse dezbaterii.
În funcție de configurație, fiecare țară își trimite ministrul care se ocupă de domeniul abordat.
c.Organizare și funcționare
102
Formațiunile de lucru
Consiliul se întrunește în cadrul diferitelor formațiuni, în funcție de subiectul abordat,

de regulă semestrial. Lista formațiunilor Consiliului, cu excepția formațiunii Afaceri Generale
și a formațiunii Afaceri Externe, se adoptă de către Consiliul European hotărând cu majoritate.
Consiliul Afaceri Generale asigură coerența lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului.
Acesta pregătește reuniunile Consiliului European și urmărește aducerea la îndeplinire a
măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului European și cu Comisia. Printre
responsabilitățile sale se numără coordonarea generală a politicilor, a chestiunilor instituționale
și administrative, a dosarelor orizontale care afectează mai multe politici ale Uniunii, cum ar fi
cadrul financiar multianual și extinderea, precum și a oricărui dosar care i-a fost încredințat de
Consiliul European, ținând seama de regulile de funcționare ale Uniunii economice și monetare.
Consiliul Afaceri Generale asigură, în colaborare cu Comisia, coerența și continuitatea
lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului în cadrul unui program multianual. Consiliul
Afaceri Externe elaborează acțiunea externă a Uniunii, în conformitate cu liniile strategice
stabilite de Consiliul European, și asigură coerența acțiunii Uniunii .Acestuia îi revine
răspunderea pentru întreaga acțiune externă a Uniunii Europene, și anume politica externă și de
securitate comună, politica de securitate și de apărare comună, politica comercială comună
cooperarea în scopul dezvoltării și ajutorul umanitar. Președinția Consiliului Afaceri Externe
este asigurată de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate,
care poate să fie înlocuit, în caz de necesitate, de membrul acestei formațiuni care reprezintă
statul membru care exercită președinția semestrială a Consiliului. Tratatele constitutive,
Tratatul asupra Uniunii Europene şi Regulamentul interior elaborat de Consiliu stabilesc
condiţiile de funcţionare ale Consiliului. Funcţionarea Consiliului aduce în discuţie problema
preşedinţiei, a modului de deliberare şi a organelor auxiliare.
În cadrul structurii organizatorice a Consiliului avem Comitetul Reprezentanţilor

Permanenţi ai statelor membre-COREPER. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi ai statelor
membre-COREPER este compus din câte un reprezentant permanent pe lângă Uniunea
Europeană a fiecărui stat membru. COREPER răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului și
de îndeplinirea mandatelor care îi sunt încredințate de Consiliu. În toate situațiile, acesta asigură
consecvența politicilor și acțiunilor Uniunii Europene și veghează la respectarea următoarelor
principii și norme:principiile legalității, subsidiarității, proporționalității și al justificării
actelor; normele de stabilire a competențelor instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor
Uniunii;dispozițiile bugetare; normele privind procedura, transparența și calitatea redactării.
103
Toate punctele înscrise pe ordinea de zi a unei reuniuni a Consiliului fac obiectul unei examinări
prealabile a COREPER, cu excepția cazurilor în care acesta din urmă hotărăște contrariul.
COREPER depune toate eforturile pentru a ajunge la un acord la nivelul său, care este prezentat
Consiliului în vederea adoptării. Acesta asigură prezentarea adecvată a dosarelor către Consiliu
și, dacă este cazul, prezintă orientări, opțiuni sau sugestii de soluții. În cazul unei urgențe,
Consiliul, hotărând în unanimitate, poate decide să delibereze fără ca această examinare
prealabilă să aibă loc. Pot fi constituite comitete sau grupuri de lucru de către sau cu aprobarea
COREPER cu scopul de a realiza anumite lucrări pregătitoare sau studii definite în prealabil.
Consiliul este asistat de peste 150 de grupuri de lucru și comitete, numite „grupuri de pregătireˮ
Președinția Consiliului
Președinția Consiliului se asigură prin rotație între statele membre ale UE la fiecare 6
luni. În cursul acestei perioade de 6 luni, Președinția conduce reuniunile la toate nivelurile în
Consiliu, contribuind la asigurarea continuității lucrărilor UE în cadrul Consiliului. Statele
membre care dețin Președinția lucrează împreună îndeaproape în grupuri de trei, denumite
„triouri”. Acest sistem a fost introdus de Tratatul de la Lisabona în 2009. Trioul stabilește
obiective pe termen lung și pregătește o agendă comună, determinând subiectele și aspectele
majore care vor fi abordate de Consiliu pe o perioadă de 18 luni. Pe baza acestui program,
fiecare dintre cele 3 țări își pregătește propriul său program, mai detaliat, pentru 6 luni. În
următorii cinci ani, președinția va fi exercitată în următoarea ordine: Portugalia și Slovenia în
2021, Franța și Cehia în 2022, Suedia și Spania în 2023, Belgia și Ungaria în 2024, precum și
Polonia și Danemarca în 2025. Consiliul European poate modifica ordinea de deținere a
președinției [articolul 236 litera (b) din TFUE].22 Conform literaturii de specialitate,
Președinția trebuie să fie neutră și imparțiașă, neavând atribuții stabiliteîn tratate. Președinția
exercită următoarele atribuții: funcția administrativă, funcția de inițiativă, funcția de coordonare
și funcția de reprezentare.23
Reguli de procedură
Consiliul se întrunește la convocarea președintelui său, la inițiativa acestuia, a unuia

dintre membrii săi ori a Comisiei. Tratatele constitutive au consacrat trei modalităţi de vot, şi
22
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/24/consiliul-uniunii-europene
23
Gabriel Liviu Ispas, Daniela Panc, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ediția a -II-a revizuită și adăugită,
Editura Hamangiu, 2021,p.184.
104
anume: majoritatea simplă, majoritatea calificată şi unanimitatea. Evoluţiile înregistrate în

cazul modului de deliberare au avut în vedere trecerea în anumite domenii de la modalitatea de
deliberare prin unanimitate la majoritate calificată, trecere care la început a determinat o serie
de contradicţii între statele membre. Menţinerea modului de deliberare prin unanimitate, în
condiţiile unui număr mare de state membre, determina blocarea procesului decizional, aşa că
în timp prin adoptarea unui număr însemnat de tratate la nivel comunitar, majoritatea calificată
a fost consacrată în multe domenii.
,,Majoritatea simplă este întrunită atunci când o decizie se adoptă dacă sunt mai multe
voturi pentru decât împotrivă. Fiecare membru al Consiliului are un vot. Prin urmare,
majoritatea simplă este întrunită dacă cel puțin 14 membri ai Consiliului votează pentru.
Regula majorității simple se aplică atunci când tratatul nu prevede altfel [articolul 238
alineatul (1) din TFUE]. Așadar, aceasta este modalitatea standard de luare a deciziilor. În
practică, aceasta se aplică doar în cazul unui număr restrâns de decizii: Regulamentul de
procedură al Consiliului, organizarea Secretariatului General al Consiliului și normele care
reglementează activitatea comisiilor prevăzute în tratat.’’24
Majoritatea calificată este metoda de votare cel mai des utilizată în Consiliu. Aceasta
este folosită atunci când Consiliul ia decizii în cadrul procedurii legislative ordinare, cunoscută
și sub denumirea de codecizie. Aproximativ 80% din întreaga legislație a UE este adoptată prin
această procedură. De la 1 noiembrie 2014, în Consiliu se aplică o nouă procedură pentru votul
cu majoritate calificată. În cadrul acestei proceduri, atunci când Consiliul votează cu privire la
o propunere a Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica
de securitate, se întrunește o majoritate calificată dacă sunt îndeplinite două condiții: 55% dintre
statele membre votează pentru - în practică, aceasta înseamnă 16 din 28, propunerea este
sprijinită de un număr de state membre care reprezintă cel puțin 65% din totalul populației UE.
Această procedură nouă este cunoscută și sub denumirea de regula „majorității
duble”.Minoritatea de blocare trebuie să includă cel puțin patru membri ai Consiliului care să
reprezinte peste 35% din populația UE. Atunci când la vot nu participă toți membrii Consiliului,
de exemplu datorită unei posibilități de a nu participa (opt-out) în anumite domenii de politică,
o decizie se adoptă dacă 55% dintre membrii Consiliului participanți, reprezentând cel puțin
65% din populația statelor membre participante, votează pentru. Atunci când Consiliul votează
cu privire la o propunere care nu a fost prezentată de Comisie sau de Înaltul Reprezentant, o
24
105
decizie se adoptă dacă: cel puțin 72% din membrii Consiliului votează pentru, iar aceștia
reprezintă cel puțin 65% din populația UE. O abținere în cadrul votului cu majoritate calificată
este calculată ca un vot împotrivă. Abținerea nu este echivalentă cu neparticiparea la vot. Orice
membru se poate abține de la vot în orice moment. Până la 31 martie 2017, statele membre vor
avea în continuarea posibilitatea de a solicita utilizarea regulii anterioare a votului cu majoritate
calificată. În conformitate cu această regulă, fiecare reprezentant al unui stat membru deține un
anumit număr de voturi, astfel cum se prevede în tratatele UE. Ponderarea voturilor reflectă
aproximativ mărimea populației din fiecare stat membru. Cele 352 de voturi sunt distribuite
astfel:Franța, Germania, Italia, Regatul Unit: 29 de voturi fiecare; Polonia, Spania: 27 de voturi
fiecare; România: 14 voturi; Țările de Jos: 13 voturi;Belgia, Republica Cehă, Grecia,
Portugalia, Ungaria: 12 voturi fiecare;Austria, Bulgaria, Suedia: 10 voturi fiecare;Croația,
Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Slovacia: 7 voturi fiecare;Cipru, Estonia, Letonia,
Luxemburg, Slovenia: 4 voturi fiecare;Malta: 3 voturi. În conformitate cu această regulă
anterioară, se întrunește o majoritate calificată în Consiliu dacă sunt îndeplinite
următoarele condiții:majoritatea statelor membre - 15 state membre - votează pentru,
minimum 260 de voturi din totalul de 352 de voturi sunt pentru. Un stat membru poate solicita
confirmarea faptului că voturile pentru reprezintă cel puțin 62% din populația totală a UE. Dacă
acest criteriu nu este respectat, decizia nu este adoptată.
Unanimitatea dă fiecărui stat un drept de veto. ,,Tratatul prevede unanimitatea numai

pentru un număr restrâns de decizii, cum ar fi fiscalitatea sau politica socială. Unanimitatea
pentru aceste chestiuni este păstrată în Tratatul de la Lisabona. Cu toate acestea, articolul 48
alineatul (7) din TUE prevede o clauză pasarelă generală, aplicabilă tuturor politicilor
Uniunii, care, în anumite condiții, oferă posibilitatea de a deroga de la procedurile legislative
prevăzute inițial în tratate. Consiliul poate astfel adopta decizii cu majoritate calificată privind
anumite chestiuni: clauzele pasarelă permit trecerea de la procedura legislativă specială la
procedura legislativă ordinară și de la votul în unanimitate la votul cu majoritate calificată.
Totuși, o clauză pasarelă poate fi activată numai dacă se adoptă în unanimitate o decizie de
către Consiliu sau Consiliul European. În consecință, toate statele membre trebuie să fie de
acord înainte ca o astfel de clauză să poată fi activată. În contextul Conferinței privind viitorul
Europei și al pandemiei de COVID-19, Parlamentul a propus, în rezoluția sa referitoare la
acțiunea coordonată a UE pentru combaterea pandemiei de COVID-19 și a consecințelor sale,
extinderea competențelor Uniunii de a acționa „în cazul amenințărilor transfrontaliere la
adresa sănătății” și a solicitat activarea clauzei pasarelă generale pentru a facilita „procesul
106
decizional cu privire la toate aspectele care ar putea contribui la soluționarea problemelor

generate de actuala criză sanitară”25
Funcționare
Reuniunile Consiliului au loc la Bruxelles, dar și la Luxemburg (sesiunile din aprilie,

iunie și octombrie). Consiliul se întrunește la convocarea președintelui său, la inițiativa
acestuia, a unuia dintre membrii săi ori a Comisiei. Având în vedere programul pe 18 luni al
Consiliului, președintele întocmește ordinea de zi provizorie pentru fiecare reuniune. Ordinea
de zi se trimite celorlalți membri ai Consiliului și ai Comisiei cu cel puțin 14 zile înainte de
începerea reuniunii. Aceasta este transmisă în același timp parlamentelor naționale și statelor
membre. Ordinea de zi provizorie are două părți, consacrate deliberărilor privind actele
legislative și, respectiv, activităților fără caracter legislativ. Prima parte este intitulată
„Deliberări legislative”, iar cea de a doua „Activități fără caracter legislativ”.Punctele înscrise
în fiecare parte a ordinii de zi provizorii sunt împărțite în puncte A și puncte B. Punctele a căror
aprobare de către Consiliu este posibilă fără dezbatere sunt înscrise ca puncte A, dar acest lucru
nu exclude posibilitatea ca orice membru al Consiliului sau al Comisiei să își exprime opinia
cu ocazia aprobării acestor puncte și ca declarațiile acestora să fie consemnate în procesul-
verbal.Ordinea de zi se adoptă de către Consiliu la începutul fiecărei reuniuni. Pentru înscrierea
pe ordinea de zi a unui alt punct decât cele care figurează pe ordinea de zi provizorie este
necesară decizia în unanimitate a Consiliului. Punctele, astfel înscrise pe ordinea de zi, se pot
supune votului dacă toate normele de procedură prevăzute în tratate au fost respectate. Cu toate
acestea, în cazul în care o luare de poziție privind un punct „A” ar putea conduce la o dezbatere
suplimentară sau în care un membru al Consiliului sau Comisia solicită acest lucru, punctul „A”
respectiv este retras de pe ordinea de zi, cu excepția cazului în care Consiliul hotărăște
altfel.Orice cerere de înscriere a unui punct în secțiunea „Diverse” este însoțită de un document
explicativ. Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când deliberează și votează un
proiect de act legislativ. În acest scop, ordinea sa de zi include o parte intitulată „Deliberări
legislative”.Documentele prezentate Consiliului care sunt înscrise la un punct de pe ordinea de
zi din partea „Deliberări legislative” sunt făcute publice, precum și elementele din procesul-
verbal al Consiliului referitoare la această parte din ordinea de zi.Deschiderea către public a
reuniunilor Consiliului pentru partea „Deliberări legislative” a ordinii sale de zi se face prin
transmitere publică prin intermediul mijloacelor audiovizuale, în special într-o sală
25
107
suplimentară și prin transmiterea în toate limbile oficiale ale instituțiilor Uniunii Europene prin
difuzare video în direct (video streaming). O versiune înregistrată rămâne disponibilă cel puțin
o lună pe site-ul web al Consiliului. Rezultatul votului se indică prin mijloace
vizuale.Secretariatul General asigură informarea prealabilă a publicului cu privire la datele și
orele aproximative la care au loc transmisiile audiovizuale și ia toate măsurile practice pentru a
asigura punerea în aplicare corespunzătoare a prezentului articol.Rezultatele voturilor și
explicațiile voturilor membrilor Consiliului sau ale reprezentanților acestora în comitetul de
conciliere prevăzut în procedura legislativă ordinară, precum și declarațiile consemnate în
procesele-verbale ale Consiliului și punctele din procesele-verbale referitoare la reuniunea
comitetului de conciliere sunt făcute publice.În cazul în care i se prezintă propuneri sau
inițiative legislative, Consiliul se abține de la adoptarea unor acte care nu sunt prevăzute în
tratate, precum rezoluțiile, concluziile sau declarațiile, altele decât cele care țin de adoptarea
actului și care urmează să fie consemnate în procesul-verbal al Consiliului.Sediul Consiliului
este la Bruxelles. În timpul lunilor aprilie, iunie și octombrie, Consiliul își ține reuniunile la
Luxemburg.În situații excepționale și din motive bine întemeiate, Consiliul sau Comitetul
Reprezentanților Permanenți ai guvernelor statelor membre (Coreper), hotărând în unanimitate,
poate decide ca o reuniune a Consiliului să se desfășoare în alt loc.Consiliul este asistat de un
Secretariat General, condus de Secretarul General.
d.Atribuţii.
Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară.

Acesta exercită funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, în conformitate cu condiţiile
prevăzute în tratate. Prin urmare, Consiliul are atribuții legislative pe care și le exercită
împreună cu Parlamentul European, colaborarea cu Parlamentul European este prezentă și în
ceea ce privește elaborarea bugetului Uniunii Europene, asigură coordonarea politicilor
economice generale ale statelor membre, are atribuții de control, joacă un rol important în
negocierea și încheierea de acorduri între UE și țările din afara UE sau organizațiile
internaționale, are atribuții executive, stabilește remunerațiile pentru o anumită categorie de
personal, dar și competență în ceea ce privește impulsionarea acțiunii UE.Consiliul numesște
membrii Comitetului Economic și Social,Comitetului Regiunilor, Curții de Conturi.
108
Prezentați delimitările conceptuale privind Consiliul Europei,

Consiliul European și Consiliul Uniunii Europene
5.Comisia Europeană
Articolul 17 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și

articolele 234, 244-250, 290 și 291 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și Tratatul de instituire a
unui Consiliu unic și a unei Comisii unice a Comunităților
Europene (Tratatul de fuziune)
a.Constituire și Componență
Comisia constituie instituția cu caracter primordial executiv la nivelul UE, cu caracter

supranaţional, care susţine interesul Uniunii Europene.
Tratatul de fuziune din 1965 transformă cele trei Comisii într-o Comisie unică : Înalta
Autoritate- CECA, Comisia CEE, Comisia CEEA. În cazul Comisiei, fuziunea a fost ceva mai
dificilă decât în cazul Consiliului, dat fiind faptul că cele trei Comisii aveau infrastructuri
administrative diferite şi independente. Tratatul de la Nisa a modificat regula conform căreia
fiecare stat membru putea să aibă câte un reprezentant din partea fiecărui stat membru, dar nu
mai mult de doi, în aceste condiţii în momentul când au fost 15 state membre Comisia avea 20
de membri, deoarece 5 state mari aveau câte doi comisari. Modificările intervenite prin Tratatul
de la Nisa au stabilit că fiecare stat poate trimite un singur resortisant. Ulterior, Tratatul de la
Lisabona a prevăzut că începând cu data de 1 noiembrie 2014, Comisia urma să fie formată
dintr-un număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
Afaceri Externe şi Politica de Securitate, care corespunde cu două treimi din numărul statelor
membre, atât timp cât Consiliu European nu decide modificarea acestui număr, hotărând cu
109
unanimitate. Membrii Comisiei urma să fie aleşi dintre resortisanţii statelor membre în
conformitate cu un sistem de rotaţie absolut egală între statele membre care să reflecte
diversitatea demografică şi geografică a tuturor statelor membre. În prezent, Comisia este
compusă din 27 de membri, regulă stabilită prin Decizia Consiliului European din 22 mai 2013
privind numărul de membri ai Comisiei Europene(2013/272/UE). În cadrul reuniunilor sale
din 11-12 decembrie 2008 și, respectiv, 18-19 iunie 2009, Consiliul European a luat act de
preocupările poporului irlandez în ceea ce privește Tratatul de la Lisabona și, prin urmare, a
convenit ca, în cazul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, să fie luată o decizie, în
conformitate cu procedurile juridice necesare, în sensul includerii în continuare în componența
Comisiei a câte unui resortisant din fiecare stat membru.
Conform Tratatului privind Uniune Europeană, ținând seama de alegerile pentru Parlamentul
European și după ce a procedat la consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu
majoritate calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcția de președinte al
Comisiei. Conform Declarației 6 cu privire la articolul 15 alineatele (5) și (6), la articolul
17 alineatele (6) și (7) și la articolul 18 din Tratatul privind Uniunea Europeană ,,La
alegerea persoanelor chemate să ocupe funcțiile de președinte al Consiliului European, de
președinte al Comisiei și de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate, trebuie avută în vedere în mod corespunzător necesitatea de a respecta diversitatea
geografică și demografică a Uniunii, precum și pe cea a statelor membre ale acesteia.’’ Acest
candidat este ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl compun. În cazul
în care acest candidat nu întrunește majoritatea, Consiliul European, hotărând cu majoritate
calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat, care este ales de Parlamentul European
în conformitate cu aceeași procedură. Consiliul, de comun acord cu președintele ales, adoptă
lista celorlalte personalități pe care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei. Alegerea
acestora se efectuează, pe baza sugestiilor făcute de statele membre. Președintele, Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și ceilalți membri ai
Comisiei sunt supuși, în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului
European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European, hotărând cu
majoritate calificată. Comisia, în calitate de organ colegial, răspunde în fața Parlamentului
European. Conform Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene:membrii Comisiei se
abțin de la orice act incompatibil cu natura funcțiilor lor. Statele membre respectă independența
acestora și nu încearcă să îi influențeze în îndeplinirea sarcinilor lor.Pe durata mandatului lor,
membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu. La
110
instalarea în funcție, aceștia se angajează solemn să respecte, pe durata mandatului și după

încetarea acestuia, obligațiile impuse de mandat și, în special, obligația de onestitate și prudență
în a accepta, după încheierea mandatului, anumite funcții sau avantaje. În cazul nerespectării
acestor obligații, Curtea de Justiție, sesizată de Consiliu, hotărând cu majoritate simplă, sau de
Comisie, poate hotărî, după caz, destituirea persoanei în cauză sau decăderea din dreptul la
pensie ori la alte avantaje echivalente.În afara de înlocuirea ordinară și de deces, funcțiile
membrilor Comisiei încetează în mod individual prin demisie sau prin destituire.Membrul
Comisiei care a demisionat sau a decedat este înlocuit pe perioada rămasă până la încheierea
mandatului de un nou membru având aceeași cetățenie. Consiliul, hotărând în unanimitate, la
propunerea președintelui Comisiei, poate decide că nu este necesară înlocuirea, în special în
cazul în care durata rămasă până la încheierea mandatului membrului Comisiei este scurtă.În
cazul demisiei tuturor membrilor Comisiei, aceștia rămân în funcție și continuă, în perioada
rămasă până la încheierea mandatului, până la înlocuirea lor, să gestioneze afacerile curente în
conformitate cu articolul 17 din Tratatul privind Uniunea Europeană.În cazul în care nu mai
îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale sau în care a comis o abatere gravă,
orice membru al Comisiei poate fi destituit de Curtea de Justiție, la plângerea Consiliului
hotărând cu majoritate simplă sau a Comisiei.Mandatul comisarilor este de cinci ani şi poate fi
reînnoit. Conform Declarației numărul 11 cu privire la articolul 17 alineatele (6) și (7) din
Tratatul privind Uniunea Europeană ,,Conferința consideră că, în temeiul dispozițiilor
tratatelor, Parlamentului European și Consiliului European le revine în comun răspunderea
pentru buna desfășurare a procesului de alegere a președintelui Comisiei Europene. În
consecință, reprezentanții Parlamentului European și ai Consiliului European trebuie să
procedeze, înainte de adoptarea deciziei Consiliului European, la efectuarea consultărilor
necesare în cadrul considerat ca fiind cel mai adecvat. Aceste consultări vor viza profilul
candidaților la funcția de președinte al Comisiei, având în vedere alegerile pentru Parlamentul
European, în conformitate cu articolul 17 alineatul (7) primul paragraf. Formele de realizare a
acestor consultări pot fi stabilite de către Parlamentul European și Consiliul European în timp
util și de comun acord.’’ Comisia răspunde ca organ colegial în fața Parlamentului în
conformitate cu articolul 234 din TFUE. Parlamentul poate adopta o moțiune de cenzură
împotriva Comisiei, în acest caz toți membrii acesteia trebuie să demisioneze, inclusiv Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care trebuie să
demisioneze din funcțiile pe care le exercită în cadrul Comisiei.
b.Organizare şi funcţionare.
111
Organizarea şi funcţionarea sunt reglementate de regulile stabilite prin Tratatele UE şi

regulamentul interior. Comisia este instituţia Uniunii Europene care îşi desfăşoară activitatea
ca organ colegial, deciziile luate de către fiecare comisar, în domeniul lui de responsabilitate şi
competenţă sunt considerate decizii ale Comisiei. Comisia se întruneşte în mod valabil numai
în prezenţa numărului de membri stabilit de regulamentul său de procedură. Comisarilor le este
încredinţează responsabilitatea pentru anumite portofolii care corespund anumitor sectoare de
activitate, repartizarea portofoliilor schimbându-se la fiecare reînnoire în funcţie de problemele
care apar. Fiecare comisar este asistat de un cabinet condus de un şef de cabinet şi consilieri.
Preşedintele Comisiei are rol administrativ şi protocolar, fiind responsabil de convocarea
reuniunilor şi reprezentarea Comisiei în relaţiile cu terţii, inclusiv în faţa Consiliului şi a
Parlamentului European. În concluzie, Președintele Comisiei: definește orientările în cadrul
cărora Comisia își exercită misiunea; decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura
coerența, eficacitatea și colegialitatea acțiunilor acesteia; numește vicepreședinții, alții decât
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, dintre membrii
Comisiei. Un membru al Comisiei își prezintă demisia în cazul în care președintele îi solicită
acest lucru. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate își
prezintă demisia, în cazul în care președintele îi solicită acest lucru. Conform Articolul 18 din
TUE, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul președintelui Comisiei,
numește Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
Consiliul European poate pune capăt mandatului acestuia în conformitate cu aceeași procedură.
Înaltul Reprezentant conduce politica externă și de securitate comună a Uniunii. Acesta
contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici și o aduce la îndeplinire în calitate de
împuternicit al Consiliului. Acesta acționează în mod similar și în ceea ce privește politica de
securitate și apărare comună. Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri Externe.Înaltul
Reprezentant este unul dintre vicepreședinții Comisiei. Acesta asigură coerența acțiunii externe
a Uniunii. Acesta este însărcinat, în cadrul Comisiei, cu responsabilitățile care îi revin acesteia
din urmă în domeniul relațiilor externe și cu coordonarea celorlalte aspecte ale acțiunii externe
a Uniunii. În exercitarea acestor responsabilități în cadrul Comisiei, și numai cu privire la aceste
responsabilități. Înaltul Reprezentant se supune procedurilor care reglementează funcționarea
Comisiei. Un rol esenţial îl are Secretariatul general, secretarul general asigurând punerea în
aplicare a procedurilor decizionale, veghează la executarea deciziilor, asigură coordonarea între
servicii, ia măsurile necesare pentru a asigura notificarea şi publicarea actelor. Secretarul
general este prezent în toate activităţile Comisiei, având un rol de acumulare şi redistribuire a
informaţiilor.
112
Comisia este organizată în departamente de politici numite direcții generale, în

departamente de servicii și agenții executive.
Comisia are birouri locale în fiecare stat membru care poartă denumirea de reprezentanțe,
dar și birouri în țări din afara Uniunii Europene numite delegații.26Comisia îşi desfăşoară
reuniunile la Bruxelles, la convocarea preşedintelui, cel puţin o dată pe săptămână, în special
miercurea, pentru a se pronunţa asupra problemelor incluse pe ordinea de zi, când apar
probleme noi se pot organiza reuniuni suplimentare. Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile
sunt confidenţiale.
c.Proceduri decizionale
În cadrul procedurilor decizionale identificăm
• Procedura orală
• Procedura scrisă
• Procedura de abilitare
• Procedura de delegare.
Procedura orală
Ședințele Comisiei se convoacă de către președinte.De regulă, Comisia se întrunește cel puțin
o dată pe săptămână. În plus, Comisia se întrunește ori de câte ori este nevoie.
Membrii Comisiei sunt obligați să fie prezenți la toate ședințele. Președintele apreciază fiecare
situație care ar putea conduce la nerespectarea acestei obligații.
Președintele adoptă ordinea de zi a fiecărei ședințe a Comisiei, ținând cont în special de

programul de lucru.Fără a aduce atingere dreptului președintelui de a adopta ordinea de zi, orice
propunere care implică cheltuieli semnificative trebuie să fie prezentată cu acordul membrului
Comisiei însărcinat cu bugetul.Orice chestiune a cărei înscriere pe ordinea zilei este propusă de
către un membru al Comisiei se comunică președintelui cu un preaviz de nouă zile, dacă nu este
un caz excepțional.
Ordinea de zi și documentele de lucru necesare se comunică membrilor Comisiei în termenele

și în limbile de lucru stabilite de Comisie.Orice chestiune a cărei retragere de pe ordinea de zi
este propusă de un membru al Comisiei, se amână, cu acordul președintelui, pentru ședința
următoare.La propunerea președintelui, Comisia poate delibera, asupra oricărei chestiuni care
26
Gabriel Liviu Ispas, Daniela Panc, Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Hamangiu, 2019,p.194.
113
nu este înscrisă pe ordinea de zi sau cu privire la care documentele de lucru necesare au fost
distribuite cu întârziere. Comisia poate decide cu majoritate de voturi să nu delibereze asupra
unui punct de pe ordinea de zi. Numărul membrilor a căror prezență este necesară pentru a
constitui cvorumul este egal cu majoritatea numărului de membri prevăzut de tratat.Comisia ia
decizii pe baza propunerilor unuia sau a mai multor membri ai Comisiei.Comisia procedează la
vot la cererea oricărui membru. Acest vot are ca obiect propunerea inițială sau o propunere
modificată de către membrul sau membrii inițiatori, sau de către președinte.Deciziile Comisiei
se adoptă cu majoritatea numărului membrilor prevăzut de tratat. Această majoritate este cerută,
oricare ar fi sensul și natura deciziei.Ședințele Comisiei nu sunt publice. Dezbaterile sunt
confidențiale.Sub rezerva unei decizii contrare a Comisiei, secretarul general asistă la ședințe.
Condițiile în care alte persoane pot asista la ședințe sunt stabilite în conformitate normele de
aplicare a prezentului regulament.În caz de absență a unui membru al Comisiei, șeful său de
cabinet poate asista la ședință și, la invitația președintelui, poate să exprime opinia membrului
absent.Comisia poate decide să asculte orice altă persoană.Este elaborat un proces-verbal al
fiecărei ședințe a Comisiei.Proiectele proceselor-verbale sunt supuse aprobării Comisiei în
cursul unei ședințe ulterioare. Procesele verbale aprobate sunt autentificate prin semnătura
președintelui și a secretarului general.
Procedura scrisă
Acordul membrilor Comisiei asupra unui proiect al unuia sau mai multor membri poate fi
exprimat printr-o procedură scrisă, sub rezerva ca aceasta să fi primit acordul directoratelor
generale direct interesate și avizul favorabil al Serviciului Juridic.În acest sens, textul propunerii
se comunică în scris tuturor membrilor Comisiei, în limbile stabilite de aceasta, împreună cu
termenul acordat pentru a face cunoscute rezervele sau modificări pe care doresc să le
propună.Orice membru al Comisiei poate solicita în cursul procedurii scrise ca propunerea să
facă obiectul unei dezbateri. Acesta adresează atunci președintelui o cerere motivată în acest
sens.O propunere asupra căreia nici un membru al Comisiei nu a formulat sau menținut vreo
rezervă în termenul stabilit pentru o procedură scrisă este considerată adoptată de către Comisie.
Propunerile adoptate sunt înscrise într-o notă zilnică care este menționată în procesul-verbal al
proximei ședințe a Comisiei.
Procedura de abilitare
Comisia poate, cu condiția respectării depline a principiului răspunderii sale colegiale, abilita
pe unul sau mai mulți dintre membrii săi să ia măsuri de gestionare sau de administrare, în
114
numele său și în limitele și condițiile stabilite de ea.Comisia poate, de asemenea, însărcina unul
sau mai mulți dintre membrii săi, cu acordul președintelui, să adopte textul definitiv al unui act
sau al unei propuneri ce trebuie înaintată celorlalte instituții, al cărui conținut îl definește în
cursul deliberărilor sale.Competențele astfel atribuite pot face obiectul unei subdelegări a
directorilor generali și a șefilor de servicii, cu condiția ca decizia de abilitare să nu interzică
acest lucru în mod expres. Deciziile adoptate prin procedură de abilitare se înscriu într-o notă
zilnică care se menționează în procesul-verbal al următoarei ședințe a Comisiei.
Procedura de delegare
Comisia poate, cu condiția respectării depline a principiului răspunderii colegiale, delega

adoptarea unor măsuri de gestionare sau de administrare directorilor generali și șefilor de
servicii, în numele său și în limitele și condițiile stabilite de ea.Deciziile adoptate prin procedură
de delegare se înscriu într-o notă zilnică care se menționează în procesul-verbal al următoarei
ședințe a Comisiei.
Actele adoptate în cadrul unei ședințe se atașează astfel încât să nu poată fi separate, în limba
sau limbile în care sunt autentice, unei note de sinteză întocmită la sfârșitul ședinței Comisiei
în cursul căreia acestea au fost adoptate. Aceste acte sunt autentificate prin semnăturile
președintelui și secretarului general pe ultima pagină a notei de sinteză.
Actele adoptate prin procedura scrisă se atașează astfel încât să nu poată fi separate, în limba
sau limbile în care sunt autentice, notei zilnice. Aceste acte sunt autentificate prin semnăturile
președintelui și ale secretarului general pe ultima pagină a notei zilnice.
Actele adoptate prin procedura de abilitare se atașează astfel încât să nu poată fi separate, în
limba sau limbile în care sunt autentice, notei zilnice. Aceste acte sunt autentificate prin
semnăturile președintelui și ale secretarului general pe ultima pagină a notei zilnice.
Actele adoptate prin procedura de delegare sau prin prin subdelegare sunt alăturate astfel încât
să nu poată fi separate, în limba sau limbile în care sunt autentice, notei zilnice. Aceste acte
sunt autentificate printr-o declarație de certificare semnată de directorul general sau de șeful
serviciului.
Prin „limbi autentice” se înțelege toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, dacă este vorba
de acte cu aplicare generală, și, pentru celelalte, de limbile celor cărora actele se adresează. 27
27
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex%3A32000Q3614
115
d.Atribuţii
Atribuţiile Comisiei Europene sunt enumerate în art. 17 din TUE. Conform dispoziţiilor
articolului invocat: Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele
corespunzătoare în acest scop; aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor
adoptate de instituții în temeiul acestora; comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii
sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene; aceasta execută bugetul și gestionează
programele; Comisia exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare, în
conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Cu excepția politicii externe și de securitate
comune și a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii.
Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii
unor acorduri interinstituționale. Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la
propunerea Comisiei, cu excepția cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă
la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru. În concluzie, Comisia
Europeană propune noi acte legislative;are competența de a adopta acte fără caracter legislativ,
are atribuții privind punerea în executare actelor legislative, are competențe de executare,
gestionează politicile UE și alocă fonduri europene; garantează respectarea legislației UE;
reprezintă UE pe scena internațională, are atribuții de recomandare și aviz, aceasta asigură
aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora; comisia
supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Prezentați atribuțiile Comisiei Europene
6.Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Curtea de Justiție a Uniunii Europene reunește două instanțe, Curtea de Justiție și Tribunalul.
116
Articolul 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE),

articolele 251-281 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene (TFUE), articolul 136 din Tratatul Euratom
și Protocolul nr. 3 anexat la Tratatele privind Statutul Curții de
Justiție a Uniunii Europene („Statutul῍);
Regulamentul (UE, Euratom) 2015/2422 al Parlamentului
European și al Consiliului din 16 decembrie 2015 de modificare
a Protocolului nr. 3 privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii
Europene
A. Curtea de Justiție
a. Constituire și componență
Prin Tratatul de la Paris s-a înființat Curtea de Justiţie din cadrul C.E.C.O, la care se
adaugă, în 1957 prin Tratatele de la Roma, cele două Curţi de Justiţie ce aparţineau C.E.E. şi
C.E.E.A. Prin Convenţia relativă la unele instituţii comune Comunităţilor Europene, din 25
martie 1957, s-a instituit o Curte de Justiţie unică. Instituţie comună a trei Comunităţi distincte,
Curtea de Justiţie de la Luxemburg era guvernată de dispoziţiile înscrise în cele trei tratate,
precum şi de Protocoalele adiţionale. Conform art. 19 din TUE,Curtea de Justiție a Uniunii
Europene cuprindea Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunalele specializate. În prezent, Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă instituţia jurisdicţională a Uniunii și a Comunității
Europene a Energiei Atomice (CEEA). Aceasta este compusă din două instanţe: Curtea de
Justiţie și Tribunalul, a căror principală misiune este examinarea legalității actelor Uniunii şi
asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului acesteia. Menționăm faptul că
Tribunalul Funcție Publice, tribunal specializat înființat în 2004, și-a încetat activitatea la data
de 1 septembrie 2016. Curtea este compusă din judecători şi avocaţi generali. Aceştia sunt
numiţi de comun acord pentru o perioadă de 6 ani de guvernele statelor membre. În prezent
Curtea de Justiţie are în componenţa sa 27 judecători şi 11 avocaţi generali. Tratatele anterioare
nu prevedeau ca judecătorii să aibă cetăţenia statelor membre, însă, în practică s-a urmărit
întotdeauna ca în componenţa Curţii să existe câte un judecător din fiecare stat membru.
Condiţie necesară pentru cunoaşterea sistemului juridic al fiecărui stat membru. Judecătorii și
avocații generali ai Curții de Justiție, sunt aleși dintre personalități care oferă toate garanțiile de
independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea, în țările lor, a celor mai înalte
funcții jurisdicționale, sau care sunt jurisconsulți ale căror competențe sunt recunoscute, sunt
numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru o perioadă de șase ani, după
consultarea comitetului prevăzut la art. 255 din TFUE, comitet care emite un aviz cu privire
la capacitatea candidaților de a exercita funcțiile de judecător și avocat general în cadrul Curții
117
de Justiție și Tribunalului, înainte ca guvernele statelor membre să facă nominalizările.

Comitetul este format din șapte personalități alese dintre foștii membri ai Curții de Justiție și ai
Tribunalului, dintre membrii instanțelor naționale supreme și din juriști reputați, dintre care
unul este propus de Parlamentul European. Consiliul adoptă o decizie care stabilește
regulamentul de funcționare al acestui comitet, precum și o decizie prin care sunt desemnați
membrii comitetului. Comitetul hotărăște la inițiativa președintelui Curții de Justiție. Conform
dispozițiilor Statutului Curții de Justiție a Uniunii Europene, înainte de a intra în funcție,
fiecare judecător depune, în fața Curții de Justiție reunită în ședință publică, jurământul că își
va exercita atribuțiile cu deplină imparțialitate și potrivit conștiinței sale și că nu va divulga
nimic din secretul deliberărilor. Judecătorii beneficiază de imunitate de jurisdicție. În ceea ce
privește actele îndeplinite de aceștia, inclusiv cuvintele rostite și scrise în calitatea lor oficială,
judecătorii continuă să beneficieze de imunitate după încetarea funcției lor. Judecătorii nu pot
exercita nici o funcție politică sau administrativă. Aceștia nu pot exercita nici o activitate
profesională, fie că este sau nu remunerată, în afara cazului în care Consiliul, hotărând cu
majoritate simplă, acordă o derogare cu titlu excepțional. La instalarea în funcție, judecătorii își
iau angajamentul solemn de a respecta, pe durata funcției lor și după încetarea acesteia,
obligațiile care decurg din această funcție, în special îndatoririle de a da dovadă de onestitate și
de discreție în acceptarea anumitor poziții sau avantaje, după încetarea funcției lor. În caz de
dubiu în această privință, Curtea de Justiție ia o decizie. În afară de schimbarea ordinară și de
deces, funcția de judecător încetează în mod individual prin demisie. În caz de demisie a unui
judecător, scrisoarea de demisie se adresează președintelui Curții de Justiție, pentru a fi
transmisă președintelui Consiliului. Această ultimă notificare antrenează eliberarea postului.
Judecătorii pot fi înlăturați din funcție sau declarați decăzuți din dreptul la pensie sau din alte
avantaje echivalente numai în cazul în care, în opinia unanimă a judecătorilor și avocaților
generali ai Curții de Justiție, nu mai corespund condițiilor cerute sau nu mai îndeplinesc
obligațiile aferente funcției lor. Prevederile prezentate se aplică și avocaților generali. La fiecare
trei ani are loc o înlocuire parțială a judecătorilor și avocaților generali în condițiile stabilite de
Statut. Conform art. 9 din Statut, atunci când, o dată la trei ani, judecătorii sunt înlocuiți parțial,
se înlocuiește o jumătate din numărul de judecători. În cazul în care numărul de judecători este
impar, numărul de judecători înlocuiți este, alternativ, numărul întreg imediat superior,
respectiv numărul întreg imediat inferior jumătății numărului judecătorilor.
b.Organizare și funcționare
118
Conform prevederilor Statutului, judecătorii aleg dintre ei pe președintele și pe

vicepreședintele Curții de Justiție, pentru o perioadă de trei ani. Mandatul acestora poate fi
reînnoit. Vicepreședintele îl asistă pe președinte în condițiile prevăzute de regulamentul de
procedură. El îl înlocuiește pe președinte în caz de împiedicare sau în cazul în care funcția de
președinte este vacantă. Grefierul depune jurământ în fața Curții de Justiție că își va exercita
funcțiile cu deplină imparțialitate și potrivit conștiinței sale și că nu va divulga nimic din
secretul deliberărilor. Curtea de Justiție organizează suplinirea grefierului în cazul în care acesta
nu își poate exercita funcția. Funcționari și personal auxiliar sunt puși la dispoziția Curții de
Justiție, pentru a permite funcționarea acesteia. Aceștia se subordonează grefierului, care la
rândul lui se subordonează președintelui. La cererea Curții de Justiție, Parlamentul European și
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot dispune numirea unor
raportori adjuncți și stabili statutul acestora. Raportorii adjuncți pot fi chemați să participe la
instrumentarea cauzelor în curs și să colaboreze cu judecătorul raportor, în condiții care se
stabilesc prin regulamentul de procedură. Raportorii adjuncți, aleși dintre persoane care oferă
toate garanțiile de independență și dețin titlurile juridice necesare, se numesc de Consiliu
hotărând cu majoritate simplă. Aceștia depun jurământ în fața Curții că își vor exercita funcțiile
cu deplină imparțialitate și potrivit conștiinței lor și că nu vor divulga nimic din secretul
deliberărilor. Judecătorii, avocații generali și grefierul au reședința la sediul Curții de Justiție.
Curtea de Justiție funcționează cu caracter permanent. Durata vacanței judecătorești se
stabilește de Curte, în funcție de necesitățile serviciului. Curtea de Justiție înființează în cadrul
ei camere formate din trei și din cinci judecători. Judecătorii aleg dintre ei pe președinții
camerelor. Președinții camerelor de cinci judecători sunt aleși pe trei ani. Mandatul acestora
poate fi reînnoit o dată. Marea Cameră este alcătuită din 15 judecători. Aceasta este prezidată
de președintele Curții. Din Marea Cameră mai fac parte vicepreședintele Curții și, în condițiile
prevăzute de regulamentul de procedură, trei președinți de cameră formată din cinci judecători,
precum și alți judecători. Curtea se întrunește în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau
a unei instituții a Uniunii, care este parte într-un proces. Curtea se întrunește în ședință plenară
atunci când este sesizată în temeiul articolului 228 alineatul (2), articolului 245 alineatul (2),
articolului 247 sau articolului 286 alineatul (6) din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene. În plus, în cazul în care consideră că o cauză cu care este sesizată are o importanță
excepțională, Curtea aceasta poate decide, după ascultarea avocatului general, să trimită cauza
la ședința plenară. Deciziile Curții de Justiție sunt valabile numai în cazul în care numărul de
judecători care participă la deliberări este impar. Deciziile camerelor formate din trei sau din
cinci judecători sunt valabile numai în cazul în care se iau de trei judecători. Deliberările Marii
119
Camere sunt valabile numai în cazul în care sunt prezenți unsprezece judecători. Deliberările
Curții întrunite în Plen sunt valabile numai în cazul în care sunt prezenți șaptesprezece
judecători. În caz de împiedicare a unuia dintre judecătorii unei camere, se poate face apel la
un judecător membru al altei camere, în condițiile stabilite de regulamentul de procedură.
Judecătorii și avocații generali nu pot participa la soluționarea nici unei cauze în care au fost
implicați anterior ca agenți, consilieri sau avocați ai uneia dintre părți, sau cu privire la care au
fost chemați să se pronunțe ca membri ai unui tribunal, ai unei comisii de anchetă sau în oricare
altă calitate. În cazul în care, dintr-un motiv special, un judecător sau un avocat general
consideră că nu poate participa la judecarea sau la examinarea unei anumite cauze, acesta îl
informează pe președinte. În cazul în care președintele consideră că un judecător sau un avocat
general nu trebuie, dintr-un motiv special, să participe sau să prezinte concluzii într-o anumită
cauză, acesta îl informează pe respectivul judecător sau avocat general în acest sens. O parte nu
poate invoca cetățenia unui judecător sau lipsa din componența Curții sau a uneia din camere a
unui judecător având aceeași cetățenie cu a sa pentru a cere modificarea compunerii Curții sau
a uneia din camerele sale.
c.Procedura în fața Curții de Justiție

Conform titlului III din Statutului Curții de Justiție a Uniunii Europene, procedura în fața
Curții de Justiție a Uniunii Europene se derulează după următoarele prevederi. Statele membre,
precum și instituțiile Uniunii sunt reprezentate în fața Curții de Justiție de un agent numit pentru
fiecare cauză, agentul poate fi asistat de un consilier sau de un avocat. Celelalte părți trebuie
să fie reprezentate de un avocat. Procedura în fața Curții de Justiție constă în două faze: o fază
scrisă și una orală. Procedura scrisă cuprinde comunicarea adresată părților și instituțiilor
Uniunii ale căror decizii sunt în cauză, cereri, memorii, apărări și observații și eventual replici,
precum și toate actele și documentele ce le susțin sau copiile acestora certificate conform.
Comunicările se fac prin grija grefierului, în ordinea și la termenele prevăzute de regulamentul
de procedură. Procedura orală cuprinde audierea de către Curte a agenților, consilierilor și
avocaților, a concluziilor avocatului general, precum și, dacă este necesar, audierea martorilor
și experților. În cazul în care consideră că respectiva cauză nu pune o problemă nouă de drept,
Curtea poate decide, după ascultarea avocatului general, ca aceasta să fie judecată fără
concluziile avocatului general. Regulamentul de procedură poate prevedea o procedură
accelerată, iar pentru trimiterile preliminare referitoare la spațiul de libertate, securitate și
justiție, o procedură de urgență. Ședința este publică, cu excepția cazurilor în care, din motive
grave, Curtea de Justiție decide altfel, din oficiu sau la cererea părților. Deliberările Curții de
120
Justiție sunt și rămân secrete. Hotărârile se motivează. Acestea menționează numele

judecătorilor care au deliberat. Hotărârile se semnează de președinte și de grefier. Acestea se
citesc în ședință publică. Curtea de Justiție decide cu privire la cheltuielile de judecată.
Procedura în fața Curții este scutită de taxe. În schimb, onorariul avocatului, care are dreptul să
își exercite profesia în faţa unei instanţe a unui stat membru și care trebuie să reprezinte partea,
nu este în sarcina Curții. Cu toate acestea, orice persoană poate solicita să beneficieze de
asistenţă judiciară în cazul în care se află în imposibilitate de a face faţă cheltuielilor de judecată.
Statele membre și instituțiile Uniunii pot interveni în litigiile supuse Curții de Justiție. Organele,
oficiile și agențiile Uniunii, precum și orice altă persoană dispun de același drept în cazul în
care pot dovedi faptul că au un interes în soluționarea litigiului înaintat Curții. Persoanele fizice
sau juridice nu pot interveni în litigiile dintre statele membre, dintre instituțiile Uniunii sau
dintre statele membre, pe de-o parte, și instituțiile Uniunii, pe de altă parte. Concluziile cererii
de intervenție pot avea ca obiect numai susținerea concluziilor uneia dintre părți. Revizuirea
unei hotărâri poate fi cerută Curții de Justiție numai în urma descoperirii unui fapt de natură să
aibă o influență decisivă și care, înainte de pronunțarea hotărârii, era necunoscut Curții și părții
care solicită revizuirea.
d.Competența Curții de Justiție a UE
Curții îi sunt stabilite următoarele competențe jurisdicționale: acțiunea preliminară;
acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor; acţiunea în anulare; acţiunea în constatarea
abţinerii de a acţiona; recursul;reexaminarea, contestația terților și revizuirea
B.Tribunalul
a.Constituire și componență
Prin Actul Unic European s-a decis constituirea pe lângă Curtea de Justiţie a unui tribunal
de primă instanţă. În 1988, prin Decizia Consiliului nr. 88/591 a fost instituit Tribunalul de
primă instanţă a Comunităţilor Europene. Acesta a început să funcţioneze la 1 septembrie
1989.Prin Tratatul de la Lisabona, denumirea acestei instituții a fost schimbată din Tribunalul
de Primă instanță în Tribunal. Tribunalul cuprinde cel puțin un judecător din fiecare stat
membru. Judecătorii Tribunalului sunt aleși dintre personalitățile care prezintă toate garanțiile
de independență și care întrunesc condițiile prevăzute la articolele 253 și 254 din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene. Aceștia sunt numiți de comun acord de către guvernele
statelor membre pentru șase ani. Conform prevederilor din Statutul Curții de Justiție a Uniunii
Europene, Tribunalul este compus din: 47 de judecători începând cu 1 septembrie 2016 (44 de
121
judecători în funcție la 19 septembrie 2016); iar din 1 septembrie 2019 din 2 judecători pentru
fiecare stat membru. Spre deosebire de Curte, Tribunalul nu are în competenţa sa avocaţi
generali,dar membri lui pot îndeplini această funcţie. Membrii Tribunalului pot fi chemați să
exercite funcția de avocat general. Avocatul general are rolul de a prezenta în ședință publică,
cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluziile motivate cu privire la anumite
cauze înaintate Tribunalului, pentru a-l asista în îndeplinirea misiunii sale. Criteriile de selecție
a cauzelor, precum și metodele de desemnare a avocaților generali se stabilesc prin
regulamentul de procedură al Tribunalului. Un membru al Tribunalului chemat să exercite
funcția de avocat general într-o cauză nu poate lua parte la judecarea acelei cauze. Membrii
Tribunalului se bucură de un statut asemănător membrilor Curţii de Justiţie.
Conform prevederilor Statutului Curții de Justiție, Tribunalul se întrunește în camere

compuse din trei sau din cinci judecători. Judecătorii aleg dintre ei pe președinții camerelor.
Președinții camerelor de cinci judecători sunt aleși pe trei ani. Mandatul acestora poate fi
reînnoit o dată. Regulamentul de procedură stabilește compunerea camerelor și repartizarea
cauzelor către acestea. În anumite cazuri, stabilite de regulamentul de procedură, Tribunalul se
poate întruni în ședință plenară sau cu judecător unic. Regulamentul de procedură poate
prevedea de asemenea ca Tribunalul să se întrunească în Marea Cameră, în cazurile și în
condițiile prevăzute de acest regulament.
c.Procedura
Tribunalul dispune de propriul său regulament de procedură. În principiu, procedura

cuprinde o fază scrisă și o fază orală. O cerere introductivă redactată de un avocat sau de un
agent adresată grefei declanșează procedura. Orice persoană care justifică un interes în
soluţionarea unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului, precum și statele membre și instituţiile
Uniunii pot interveni în procedură. Cu ocazia fazei orale a procedurii are loc o ședinţă publică.
În cadrul acesteia, judecătorii pot adresa întrebări reprezentanţilor părţilor. Judecătorul raportor
rezumă într-un raport de ședinţă sumar starea de fapt expusă, argumentele fiecărei părţi și, dacă
este cazul, argumentele intervenienţilor. Acest document este pus la dispoziţia publicului în
limba de procedură.Ulterior, judecătorii deliberează pe baza proiectului de hotărâre redactat de
către judecătorul raportor, iar hotărârea se pronunţă în ședinţă publică.Procedura în fața
Tribunalului este scutită de taxe. În schimb, onorariul avocatului, care are dreptul să își exercite
profesia în faţa unei instanţe a unui stat membru și care trebuie să reprezinte partea, nu este în
122
sarcina Tribunalului. Cu toate acestea, orice persoană poate solicita să beneficieze de asistenţă
judiciară în cazul în care se află în imposibilitate de a face faţă cheltuielilor de judecată.
d.Competenţa
Dintre acțiunile care pot fi introduse la Tribunal enumerăm: acţiuni introduse de

persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor
Uniunii Europene ale căror destinatare sunt sau care le privesc în mod direct și individual,
precum și împotriva actelor normative care îi privesc direct și care nu presupun măsuri de
executare sau, de asemenea, împotriva abţinerii de a acţiona a acestor instituţii, organe, oficii
sau agenții;acțiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;acțiuni introduse de statele
membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la
măsurile de protecție comercială („dumping") și la actele prin care Consiliul exercită
competențe de executare;acțiuni prin care se urmărește obținerea unor despăgubiri pentru
prejudiciile cauzate de insituțiile sau de organele, de oficiile ori de agențiile Uniunii Europene
sau de agenții acestora;acțiuni care se întemeiază pe contrate încheiate de Uniunea Europeană
în care se prevede în mod expres competența Tribunalului.
Prezentați procedura de numire a judecătorilor Curții de Justiție
7.Curtea de Conturi
Articolele 285-287 din Tratatul privind funcționarea Uniunii

Europene (TFUE).
123
a.Constituire și componență
Curtea de Conturi a fost creată prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare de la

Bruxelles din 22 iulie 1975( a intrat în vigoare la 1 iunie 1977). Apariţia Curţii de Conturi a
condus la înlocuirea Comisiei de control prevăzută în Tratatele C.E.E. şi C.E.E.A. şi a
comisarilor pentru conturi prevăzuţi de Tratatul C.E.C.O. Constituirea ulterioară a acestei
instituţii faţă de adoptarea Tratatului de la Paris şi a Tratatelor de la Roma a fost determinată
de consolidarea finanţării Comunităţilor prin resurse proprii şi de atribuirea Parlamentului
european a responsabilităţii de a descărca Comisia pentru execuţia bugetului. Dacă la început
a făcut parte din categoria organelor complementare comunitare cu caracter tehnic, ulterior
prin Tratatul de la Maastricht a fost inclusă în categoria instituţiilor comunitare. Curtea de
Conturi nu a fost menţionată în art.E din Titlul I- Dispoziţii comune, ceea ce presupune că
această instituţie îşi exercita atribuţiile doar în cadrul primului pilon comunitar -
Comunităţile-nu şi în cadrul celorlalţi doi piloni interguvernamentali ai Uniunii Europene.
Ulterior, Tratatul de la Amsterdam completează aceste dispoziţii, incluzând şi Curtea de
Conturi alături de celelalte instituţii. Tratatul de la Nisa având în vedere extinderea Uniunii
Europene aduce modificările necesare adaptării Curţii de Conturi cerinţelor unei Uniuni cu
un număr mare de state. Curtea în ciuda numelui său nu este o jurisdicţie, este o instituţie a
Uniunii Europene ce asigură controlul financiar. Conform art. 285 din TFUE, Curtea de
Conturi este formată din câte un resortisant din fiecare stat membru. Membrii săi își exercită
funcțiile în deplină independență, în interesul general al Uniunii. Aceștia au făcut parte, în
statul lor, din instituțiile de control financiar extern sau care au o calificare deosebită pentru
această funcție. Aceștia trebuie să prezinte toate garanțiile de independență.Membrii Curții
de Conturi se numesc pentru o perioadă șase ani. Consiliul, după consultarea Parlamentului
European, adoptă lista membrilor stabilită în conformitate cu propunerile făcute de fiecare
stat membru. Mandatul membrilor Curții de Conturi poate fi reînnoit.Membrii Curții de
Conturi desemnează dintre ei pe președintele Curții de Conturi, pentru o perioadă de trei ani.
Mandatul acestuia poate fi reînnoit. În îndeplinirea îndatoririlor lor, membrii Curții de
Conturi nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni de la nici un guvern și de la nici un alt
organism. Aceștia se abțin de la orice act incompatibil cu funcțiile lor.Pe durata mandatului
lor, membrii Curții de Conturi nu pot exercita nici o altă activitate profesională, remunerată
sau nu. La instalarea în funcție, aceștia se angajează solemn să respecte, pe durata mandatului
și după încetarea acestuia, obligațiile impuse de mandat și, în special, obligația de onestitate
și prudență în a accepta, după încheierea mandatului, anumite funcții sau avantaje.În afară de
124
schimbarea ordinară și de deces, funcțiile membrilor Curții de Conturi încetează în mod

individual prin demisie sau prin destituire, declarată de Curtea de Justiție.Persoana în cauză
este înlocuită până la încheierea mandatului.Cu excepția destituirii, membrii Curții de
Conturi rămân în funcție până la înlocuirea lor. Membrii Curții de Conturi pot fi destituiți din
funcțiile lor sau pot fi declarați decăzuți din dreptul la pensie sau la alte avantaje echivalente
numai în cazul în care Curtea de Justiție constată, la cererea Curții de Conturi, că au încetat
să corespundă condițiilor cerute sau să îndeplinească obligațiile care decurg din funcția
lor.Consiliul stabilește condițiile de încadrare în muncă și, în special, salariile, indemnizațiile
și pensiile președintelui și ale membrilor Curții de Conturi. Consiliul stabilește, de asemenea,
orice indemnizație care ține loc de remunerație.Dispozițiile Protocolului privind privilegiile
și imunitățile Uniunii Europene care se aplică judecătorilor Curții de Justiție a Uniunii
Europene se aplică, de asemenea, membrilor Curții de Conturi.
Curtea este organizată în cinci camere, în cadrul cărora sunt repartizați membrii Curții
și personalul de audit. Membrii fiecărei camere aleg un decan pentru un mandat de doi ani, care
poate fi reînnoit. Fiecare cameră are două domenii de responsabilitate:adoptarea de rapoarte
speciale, rapoarte anuale specifice și avize; elaborarea raportului anual privind bugetul general
al UE și a raportului anual privind fondurile europene de dezvoltare, în vederea adoptării lor de
către plenul Curții. Curtea se reunește în colegiul complet de 28 de membri de aproximativ două
ori pe lună pentru a dezbate și a adopta diferite documente, cum ar fi principalele publicații
anuale ale Curții – raportul privind bugetul general al UE și raportul privind fondurile europene
de dezvoltare. Curtea de Conturi Europeană este condusă de un președinte care este ales de
către membri, din rândul acestora, pentru un mandat reînnoibil de trei ani. Secretarul general
este funcționarul cu cel mai înalt grad în instituție și este numit în această funcție de Curte,
pentru un mandat reînnoibil de șase ani. El este responsabil de gestionarea personalului și de
administrare, în domeniul resurselor umane, al finanțelor și serviciilor generale, al informației,
spațiului de lucru și inovației și al traducerilor și serviciilor lingvistice. Secretarul general este,
de asemenea, responsabil de secretariatul Curții.
c.Atribuții
Conform art. 287 din TFUE,Curtea de Conturi verifică totalitatea conturilor de venituri
și cheltuieli ale Uniunii. De asemenea, aceasta verifică totalitatea conturilor de venituri și
cheltuieli ale oricărui organ, oficiu sau agenție înființată de Uniune, în măsura în care actul
125
constitutiv nu exclude acest control. Curtea de Conturi prezintă Parlamentului European și

Consiliului o declarație de asigurare referitoare la veridicitatea conturilor, precum și la
legalitatea operațiunilor și înregistrarea acestora în conturi, declarație care se publică în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene. Declarația poate fi completată cu aprecieri specifice pentru fiecare
domeniu major de activitate a Uniunii.Curtea de Conturi examinează legalitatea și
corectitudinea veniturilor și cheltuielilor și asigură buna gestiune financiară. În acest context,
Curtea de Conturi semnalează îndeosebi orice neregulă. Controlul veniturilor se efectuează pe
baza veniturilor de realizat și a celor realizate efectiv de Uniune.Controlul cheltuielilor se
efectuează pe baza angajamentelor, precum și a plăților.Aceste controale pot fi efectuate înainte
de încheierea conturilor exercițiului bugetar avut în vedere. Controlul se efectuează asupra
actelor justificative și, dacă este cazul, la fața locului, la celelalte instituții ale Uniunii, în sediile
oricărui organ, oficiu sau agenție care administrează venituri sau cheltuieli făcute în numele
Uniunii și în statele membre, inclusiv în imobilele oricărei persoane fizice sau juridice care
beneficiază de vărsăminte provenite de la buget. În statele membre, controlul se efectuează în
colaborare cu instituțiile naționale de control sau, în cazul în care acestea nu dispun de
competențele necesare, cu serviciile naționale competente. Curtea de Conturi și instituțiile
naționale de control ale statelor membre practică o cooperare bazată pe încredere și pe
respectarea independenței acestora. Aceste instituții sau servicii informează Curtea de Conturi
în cazul în care intenționează să participe la control.Orice document sau informație necesară
îndeplinirii misiunii sale se comunică Curții de Conturi, la cererea sa, de către celelalte instituții
ale Uniunii, de către orice organ, oficiu sau agenție care gestionează venituri sau cheltuieli în
numele Uniunii, de către persoanele fizice sau juridice care beneficiază de vărsăminte de la
buget și de către instituțiile naționale de control sau, în cazul în care acestea nu dispun de
competențele necesare, de către serviciile naționale competente.În ceea ce privește activitatea
de gestionare a veniturilor și cheltuielilor Uniunii exercitată de Banca Europeană de Investiții,
dreptul de acces al Curții la informațiile deținute de Bancă este reglementat printr-un acord
încheiat între Curte, Bancă și Comisie. În lipsa acestui acord, Curtea are, cu toate acestea, acces
la informațiile necesare pentru a efectua controlul veniturilor și cheltuielilor Uniunii
administrate de Bancă.Curtea de Conturi întocmește un raport anual după încheierea fiecărui
exercițiu financiar. Acest raport se transmite celorlalte instituții ale Uniunii și se publică în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene împreună cu răspunsurile formulate de aceste instituții la
observațiile Curții de Conturi.În plus, Curtea de Conturi își poate prezenta în orice moment
observațiile, în special sub forma unor rapoarte speciale cu privire la chestiuni specifice și poate
emite avize la cererea uneia dintre celelalte instituții ale Uniunii.Curtea de Conturi adoptă
126
rapoarte anuale, rapoarte speciale sau avize cu majoritatea membrilor care o compun. Cu toate
acestea, în vederea adoptării unor categorii de rapoarte sau de avize, aceasta își poate înființa
camere interne, în condițiile prevăzute de regulamentul său de procedură.Aceasta sprijină
Parlamentul European și Consiliul în exercitarea funcției lor de control al execuției
bugetare.Curtea de Conturi își stabilește regulamentul de procedură. Acest regulament se
aprobă de către Consiliu.
Articolele 3 și 13 din Tratatul privind Uniunea

Europeană (TUE);
dispozițiile principale sunt incluse la articolul 3
alineatul (1) litera (c) și la articolele 119, 123,
127-134, 138-144, 219 și 282-284 din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE);
Protocolul (nr. 4) privind Statutul Sistemului
European al Băncilor Centrale (SEBC) și al
Băncii Centrale Europene (BCE) și Protocolul
(nr. 16) privind anumite dispoziții privind
Danemarca, anexate la TUE și TFUE;
Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 al Consiliului
din 15 octombrie 2013 de conferire a unor
atribuții specifice Băncii Centrale Europene în
ceea ce privește politicile legate de supravegherea
prudențială a instituțiilor de credit (Regulamentul
privind mecanismul unic de supraveghere –
MUS);
Regulamentul (UE) nr. 806/2014 al Parlamentului
European și al Consiliului din 15 iulie 2014 de
stabilire a unor norme uniforme și a unei
proceduri uniforme de rezoluție a instituțiilor de
credit și a anumitor firme de investiții
(Regulamentul privind mecanismul unic de
rezoluție – MUR).
127
Conform art. 282 din TFUE, Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale constituie
Sistemul European al Băncilor Centrale ("SEBC"). Banca Centrală Europeană și băncile centrale
naționale ale statelor membre a căror monedă este euro, care constituie Eurosistemul, conduc politica
monetară a Uniunii.SEBC este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale Europene. Obiectivul
principal al SEBC îl reprezintă menținerea stabilității prețurilor. Fără a aduce atingere acestui obiectiv,
SEBC sprijină politicile economice generale în cadrul Uniunii pentru a contribui la realizarea
obiectivelor acesteia.Banca Centrală Europeană are personalitate juridică. Aceasta este singura abilitată
să autorizeze emisiunea de monedă euro. Aceasta este independentă în exercitarea competențelor și în
administrarea finanțelor sale. Instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și guvernele
statelor membre, respectă această independență.Banca Centrală Europeană adoptă măsurile necesare
îndeplinirii misiunilor sale Statele membre a căror monedă nu este euro, precum și băncile lor centrale,
își păstrează competențele în domeniul monetar. În domeniile în care are atribuții, Banca Centrală
Europeană este consultată asupra oricărui proiect de act al Uniunii, precum și asupra oricărui proiect de
reglementare la nivel național și poate emite avize.Conform art. 283 din TFUE,Consiliul guvernatorilor
Băncii Centrale Europene este constituit din membrii Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene
și din guvernatorii băncilor centrale naționale ale statelor membre a căror monedă este euro.Comitetul
executiv este constituit din președinte, un vicepreședinte și alți patru membri.Președintele,
vicepreședintele și ceilalți membri ai Comitetului executiv sunt numiți de Consiliul European, hotărând
cu majoritate calificată, la recomandarea Consiliului și după consultarea Parlamentului European și a
Consiliului guvernatorilor Băncii Centrale Europene, dintre persoane a căror autoritate și experiență
profesională în domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute.Mandatul acestora este pe termen de opt
ani și nu poate fi reînnoit.Doar resortisanții statelor membre pot fi membri ai Comitetului
executiv.Conform art. 284 din TFUE, Președintele Consiliului și un membru al Comisiei pot să participe
fără drept de vot la reuniunile Consiliului guvernatorilor Băncii Centrale Europene.Președintele
Consiliului poate propune o moțiune spre deliberare Consiliului guvernatorilor Băncii Centrale
Europene.Președintele Băncii Centrale Europene este invitat să participe la reuniunile Consiliului în
cazul în care acesta deliberează asupra problemelor referitoare la obiectivele și misiunile SEBC.Banca
Centrală Europeană prezintă Parlamentului European, Consiliului și Comisiei, precum și Consiliului
European un raport anual privind activitatea SEBC și politica monetară din anul precedent și din anul
în curs. Președintele Băncii Centrale Europene prezintă acest raport Consiliului și Parlamentului
European, care poate organiza o dezbatere generală pe acest temei.Președintele Băncii Centrale
Europene și ceilalți membri ai Comitetului executiv pot, la cererea Parlamentului European sau din
proprie inițiativă, să fie audiați de comisiile competente ale Parlamentului European.
128
Prin Tratatul de la Lisabona se stabileşte că Uniunea dispune de un cadru

instituţional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea
intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum şi garantarea coerenţei,
eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi acţiunilor sale. Conform Tratatului de la Lisabona
instituţiile Uniunii sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia
Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană şi Curtea de
Conturi. Fiecare instituţie funcţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin
tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea. Instituţiile
cooperează reciproc în mod loial.
✓ Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre. Preşedinţia Consiliului

este deţinută, prin rotaţie, de statele membre.
✓ Consiliul European stabilește direcția politică generală a UE.
✓ Parlamentul European, care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia.
✓ Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii în ansamblu.
✓ Curtea de Justiţie garantează respectarea dreptului european.
✓ Curtea de Conturi controlează modul de finanţare a activităţilor Uniunii.
✓ Banca Centrală Europeană răspunde de politica monetară europeană.
UE dispune şi de alte organisme interinstituţionale, și anume: Serviciul European de

Acţiune Externă; Comitetul Economic şi Social European; Comitetul Regiunilor; Banca
Europeană de Investiţii; Fondului european de investiţii; Ombudsmanul European;
Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor etc.
1. Consiliul Europei:
a. este o organizație internațională cu caracter regional;
b. este o instituție a Uniunii Europene;
129
c. este un organism al Uniunii Europene.
2. Consiliul Uniunii Europene este format:

a. din sefii de stat sau de guvern;
b. din reprezentanții popoarelor statelor membre;
c. din reprezentanți la nivel guvernamental din partea fiecărui stat membru.
3. Comisia Europeană:
a. este compusă din cate un comisar din partea fiecărui stat membru;
b. este compusă din cel mult doi comisari din partea fiecărui stat membru;
c. are o componență care asigură reprezentarea statelor pe baza unui sistem de rotație.
4. În cazul Parlamentului European :

a.parlamentarii europeni sunt aleși din cadrul parlamentarilor aleși în parlamentele naționale;
b.parlamentarii europeni sunt aleși prin vot universal, direct și secret de către fiecare stat
membru al Uniunii Europene;
c.componența acestuia este asigurată la nivel guvernamental de fiecare stat membru al UE.
5.Organul jurisdicțional al Uniunii Europene este :

a.Consiliul European ;
b.Curtea de Justiție a Uniunii Europene ;
c.Parlamentul European.
1.a; 2.c; 3.a; 4 b;5 b.
dezvoltați următoarele aspecte: Idențificați atribuțiile fiecărei instituții a Uniunii Europene

130

Juridic, 2012;
Bucureşti, 2012,
2009,
• N. Diaconu,Dreptul Uniunii Europene-partea specială-, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007,
2007,
2002,
131
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.V
LIBERTĂȚILE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Cuprins
1.Piața comună/Piața internă/Piața unică
2.Libera circulaţie a mărfurilor
3.Libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire
4.Libera circulație a serviciilor
5.Libera circulație a capitalurilor și plăților
132
OBIECTIVE SPECIFICE
Înțelegerea modul de exercitare a liberei circulații a

mărfurilor și interdicțiile reglementate
Cunoașterea prevederile aplicabile liberei circulații a

persoanelor și a modului de exercitare a dreptului de
stabilire
Înțelegerea modului de exercitare a liberei circulații a

serviciilor;
Cunoașterea noțiunile utilizate și conținutul liberei de

circulații a capitalurilor și plăților
133
Comunităţile Europene înfiinţate în anii 50 au urmărit realizarea între statele

membre a unei cooperări mult mai strânse având la baza conceptul de integrare, depăşind astfel
metoda clasica de cooperare, şi anume cea interguvernamentală. Încă de la început, cooperarea
dintre statele membre a avut ca obiectiv crearea pieţei comune, astfel prin Tratatul de la Paris
care a pus bazele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului s-a urmărit crearea unei pieţe
comune a cărbunelui şi oţelului care urma să fie coordonată potrivit metodelor supranaţionale.
Conform art.2 din Tratat, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului avea la bază o piaţă
comună, obiective comune şi instituţii comune care contribuiau, în armonie cu economia
generală a statelor membre, la expansiunea economică şi la creşterea nivelului de trai în statele
membre. Resursele care făceau obiectul administrării comune erau: cărbunele şi oţelul; huila,
cocsul, lignitul, fierul, magneziul, oţelul lichid şi laminat, produsele finite din oţel şi fier.
Realizarea pieţei comune conform art. 4 CECA, se baza pe interzicerea:
-oricăror taxe de intrare sau de ieşire şi a oricăror restricţii cantitative în scopul asigurării liberei
circulaţii a produselor şi persoanelor ce lucrau în aceste sectoare;
-oricăror măsuri sau practici ce discriminau producătorii, cumpărătorii sau utilizatorii

referitoare la condiţiile de preţ sau preluare, dar şi la tarifele de transport cât şi la orice alte
măsuri sau practici care împiedicau libera alegere de către cumpărător al furnizorului;
-subvenţiilor şi ajutoarelor atribuite de către stat sau a impozitelor speciale;
-practicilor restrictive referitoare la distribuirea sau exploatarea pieţelor.
Tratatul C.E.C.A. a fost încheiat pe o perioadă de 50 de ani, în aceste condiţii a ieşit din
vigoare la data de 23 iulie 2002.
,,Planul Pleven” a avut în vedere înfiinţarea Comunităţii Europene de Apărare care trebuia
să asigure constituirea unei armate europene integrate. Spre deosebire de CECA, CED nu a
prezentat acelaşi interes, astfel aceasta nu a mai fost înfiinţată, datorită votului negativ francez,
deşi toate celelalte state ratificaseră tratatul în cauză. Raportul Spaak a constituit baza
negocierilor care au avut ca rezultat semnarea la Roma, la 25 martie 1957 a Tratatului prin care
s-a constituit Comunitatea Economică Europeană şi a Tratatului prin care s-a constituit
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, tratate intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958.
134
Obiectivele Comunităţii Economice Europene aveau în vedere stabilirea unei pieţe

comune, a unei uniune economice şi monetare, promovarea unei dezvoltări armonioase şi
echilibrate a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, promovarea unei creşteri
durabile şi neinflaţioniste respectând mediul înconjurător, realizarea unui grad înalt al
performanţelor economice şi un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă.
CEEA sau EURATOM avea ca obiectiv general stabilirea condiţiilor necesare pentru
formarea şi creşterea rapidă a industriilor nucleare. Comunitatea a fost înfiinţată cu scopul de a
urmării dezvoltarea cercetării şi difuzării cunoaşterii tehnice în domeniu, să stabilească norme
uniforme de securitate pentru protecţia sanitară a populaţiei şi a muncitorilor, să faciliteze
investiţiile, să vegheze asupra aprovizionării regulate cu energie, să garanteze utilizarea paşnică
a materialelor nucleare şi să creeze o piaţă comună care să garanteze libera circulaţie a
materialelor şi a echipamentelor cât şi a capitalului necesar investiţiilor nucleare
1. Piața comună/Piața internă/Piața unică
Articolul 4 alineatul (2) litera (a) și articolele 26, 27, 114 și 115
din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).
Piața comună creată prin Tratatul de la Roma din 1958 viza
eliminarea barierelor comerciale dintre statele membre, cu
scopul de a crește prosperitatea economică și de a contribui la o
„uniune tot mai profundă între națiunile Europei”. Actul Unic
European din 1986 a inclus în Tratatul de instituire a Comunității
Economice Europene (CEE) obiectivul de a crea o piață internă,
definind-o ca „un spațiu fără frontiere interne, în care este
asigurată libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a
serviciilor și a capitalurilor”.
Piaţa unică este considerată o realizare importantă a Comunităţii Europene, scopul

acesteia fiind stimularea concurenţei la nivelul pieţelor naţionale, accelerând creşterea
economică europeană, îmbunătăţindu-se astfel gradul de competitivitate şi nivelul de viaţă.
Realizarea pieţei unice a însemnat parcurgerea mai multor etape, pornindu-se de la conceptul
de piaţă comună şi ajungându-se la cel de piaţă internă. Piaţa comună a avut ca obiectiv
liberalizarea cât mai mare a schimburilor de bunuri şi servicii între statele membre prin
135
realizarea unei uniuni vamale, eliminarea cotelor restrictive şi a măsurilor cu efect echivalent
pentru asigurarea unei libere circulaţii a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului. Prin
realizarea pieţei comune s-a dorit atingerea obiectivelor comune în domeniul economic,
stabilirea liniilor politice directoare, precum şi modalităţile de aplicare a obiectivelor indicate.
Ideea de piaţă internă a fost susţinută de statele membre în martie 1985, Consiliul European
fixând ca dată pentru finalizarea pieţei interne sfârşitul anului 1992 şi solicitând totodată
Comisiei Europene să pregătească un program şi un calendar al implementării acesteia. Cartea
Albă elaborată de Comisie conţinea 300 de măsuri legislative grupate pe trei obiective
principale: eliminarea frontierelor fizice, eliminarea frontierelor tehnice şi eliminarea
frontierelor datorate sistemelor de taxe.
Prin Actul Unic European, Comunitatea Europeană s-a angajat să adopte măsuri, într-o
perioadă care expira la 3 decembrie 1992, în scopul stabilirii progresive a pieţei interne, care să
cuprindă o zonă fără frontiere în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor
şi a capitalurilor să fie asigurate potrivit prevederilor din tratat. Astfel piaţa internă poate fi
definită ca un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor,
serviciilor şi capitalului se desfăşoară fără nici un control la frontierele interne ale Comunităţii,
funcţionând pe principiile unei pieţe naţionale.
Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire

a Comunităţii Europene –Tratatul de la Lisabona-, stabileşte că Uniunea instituie o piaţă internă.
Aceasta acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică
echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă foarte competitivă, care
tinde spre ocuparea întregii forţe de muncă şi spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de
protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. Aceasta promovează progresul ştiinţific şi
tehnic. Uniunea combate excluderea socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia
socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor
copilului. Aceasta promovează coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi
solidaritatea între statele membre
2. Libera circulaţie a mărfurilor
136
Articolele 26 și 28-37 din Tratatul privind funcționarea Uniunii

Europene (TFUE)..
a. Aspecte introductive
Conform art. 28 din Tratatul privind Funcționarea UE(TFUE), Uniunea este alcătuită
dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică
interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu
efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țări terțe. Se au în
vedere produselor originare din statele membre, precum și produselor care provin din țări terțe
care se află în liberă circulație în statele membre. Conform art. 29 din TFUE, se consideră că
se află în liberă circulație într-un stat membru produsele care provin din țări terțe, pentru care
au fost îndeplinite formalitățile de import și pentru care au fost percepute în statul membru
respectiv taxele vamale și taxele cu efect echivalent exigibile și care nu au beneficiat de o
restituire totală sau parțială a acestor taxe și impuneri.
Realizarea uniunii vamale presupune stabilirea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţările
terţe, care este impus la graniţele uniunii. Tariful vamal comun, adoptat la nivelul Uniunii
Europene, a înlocuit tariful vamal adoptat de către autorităţile naţionale ale fiecărui stat
membru. Prin urmare, orice marfă care urmează să intre pe teritoriu Uniunii Europene dintr-un
stat terţ va fi supusă tarifului vamal comun, indiferent de ţara membră a Uniunii prin care are
loc intrarea mărfii respective. Tariful vamal comun se aplică de către autorităţile vamale
naţionale ale statelor pe teritoriul cărora mărfurile intră în Uniune. Conform jurisprudenței
Curții de Justiție a Uniunii Europene, termenul de marfă acoperă toate bunurile existente care
au valoare economică, adică produse evaluabile în bani și care pot face obiectul tranzacțiilor
comerciale.
b. Interzicerea în statele membre a taxele vamale la import și la export sau taxele cu

efect echivalent.
Referitor la uniunea vamală, în art. 30 din TFUE se prevede că între statele membre sunt
interzise taxele vamale la import și la export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicție
137
se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal. Se au în vedere produselor originare

din statele membre, precum și produselor care provin din țări terțe care se află în liberă circulație
în statele membre. Taxele vamale reprezintă impozitele directe pe care un stat le stabilește în
cazul importurilor sau exporturilor de mărfuri. În ceea ce priveşte termenul de taxe cu efect
echivalent, precizăm că Tratatul de la Roma nu definea conceptul de taxe cu caracter echivalent,
acest rol revenindu-i ulterior Curţii de la Luxemburg, care a stabilit că în categoria taxelor cu
efect echivalent intră orice taxă indiferent de denumire sau modalitate de aplicare care, dacă se
aplică în mod specific unui produs importat dintr-un stat membru în defavoarea produselor
similare autohtone, prin alterarea preţului, are acelaşi efect asupra liberei circulaţii a mărfurilor
ca taxele vamale. Prin urmare, orice obligaţie pecuniară, indiferent de mărimea, destinaţia şi
modul de aplicare, care este impusă în mod unilateral asupra mărfurilor autohtone sau străine,
pentru simplu motiv că acestea traversează o frontieră, şi care nu este o taxă vamală în sensul
strict al cuvântului, este o taxă cu efect echivalent. Mai precizăm că nu toate taxele impuse în
relaţiile de import-export dintre statele membre sunt considerate taxe cu efect echivalent celor
vamale. De exemplu, nu vor fi considerate ca având efect echivalent celor vamale următoarele
categorii de taxe: taxele ce fac parte din sistemul general naţional de taxe ale unui stat membru,
în condiţiile în care acestea sunt aplicate fără discriminare tuturor mărfurilor, indigene sau
străine;taxele ce constituie contravaloarea unor servicii efectuate atunci când valoarea taxei este
proporţională cu serviciul respectiv; taxele stabilite pe baza unei măsuri legislative ale Uniunii
Europene .
c. Interzicerea restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent între statele

membre
Conform art. 34 din TFUE, între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la
import, precum și orice măsuri cu efect echivalent. Conform art. 35 din TFUE, între statele
membre sunt interzise restricțiile cantitative la export, precum și orice măsuri cu efect
echivalent. Noţiunea de măsuri cu efect echivalent a necesitat anumite precizări pentru a se
putea identifica măsurile care intră în această categorie. Curtea de Justiţie de la Luxemburg a
definit măsurile cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative ca fiind ,,toate regulile
comerciale adoptate de statele membre care pot împiedica direct sau indirect, actual sau
potenţial, comerţul intracomunitar.”
Dispozițiile articolelor 34 și 35 nu se opun interdicțiilor sau restricțiilor la import, la

export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de siguranță
publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor sau de conservare a
138
plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau
arheologică sau de protecție a proprietății industriale și comerciale. Cu toate acestea,
interdicțiile sau restricțiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară
și nici o restricție disimulată în comerțul dintre statele membre. În ceea ce privește,
reorganizarea monopolurilor cu caracter comercial, prin art. 37 din TFUE se stabilește:statele
membre adaptează monopolurile naționale cu caracter comercial, astfel încât să se asigure
excluderea oricărei discriminări între resortisanții statelor membre cu privire la condițiile de
aprovizionare și comercializare; dispozițiile acestui articol se aplică oricărui organism prin
intermediul căruia un stat membru, de jure sau de facto, direct sau indirect, controlează, conduce
sau influențează în mod semnificativ importurile sau exporturile dintre statele membre, dar și
monopolurilor de stat concesionate;statele membre se abțin să introducă orice nouă măsură care
contravine principiilor enunțate anterior sau care restrânge domeniul de aplicare a articolelor
care se referă la interzicerea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative între statele membre; în
cazul unui monopol cu caracter comercial care presupune o reglementare menită să faciliteze
desfacerea sau valorificarea produselor agricole, trebuie asigurate garanții echivalente pentru
ocuparea forței de muncă și pentru nivelul de trai al producătorilor în cauză.
Prezentați modul de exercitare a liberei circulații a mărfurilor
3. Libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire
Articolele 26 (piața internă), 49-55 (stabilirea) și 56-62 (serviciile)

din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).
Libera circulaţie a persoanelor este strâns legată de libera circulaţie a serviciilor şi

împreună reprezintă mai mult decât un simplu obiectiv comercial urmărit la nivelul Uniunii
Europene. Cele două libertăţi sunt indispensabile în vederea exercitării unei cetăţenii europene
139
întemeiate pe principiile democratice exprimate, în special în Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, la care ordinea juridică a Uniunii Europene subscrie. Persoanele fizice sunt
resortisanţi ai Uniunii Europene dacă au cetăţenia unui stat membru. Este suficient ca o
persoană să aibă cetăţenia unuia dintre statele membre pentru a putea revendica accesul la
libertăţile Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht introduce cetăţenia europeană statuând
că este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. În virtutea acestei
calităţi de cetăţean al Uniunii Europene, aceştia se bucură de drepturi şi sunt supuşi obligaţiilor
prevăzute de tratat. Cetăţenia europeană este distinctă de cetăţenia naţională, completând-o pe
aceasta. Prin urmare, cetăţenia europeană nu înlătură nici un drept dobândit în baza cetăţeniei
naţionale, însă conferă o serie de drepturi ce se pot exercita la nivelul Uniunii Europene.
Calitatea de cetăţean european este subordonată deţinerii cetăţeniei unui stat membru. Persoana
fizică cu dublă cetăţenie, una aparţinând unui stat membru şi alta unui stat terţ, va beneficia de
drepturile acordate de legislaţia Uniunii Europene, dacă invocă cetăţenia statului membru a
cărui cetățenie o posedă. Calitatea de cetăţean al Uniunii Europene conferă persoanei în cauză
următoarele drepturi:
- dreptul de a circula liber, dreptul de sejur şi de stabilire, dreptul la muncă şi studiu în toate
statele membre;
-dreptul de a alege şi de a fi aleşi, atât la alegerile municipale, cât şi la alegerile europene, în

statul de rezidenţă, pe de o parte şi în cel de apartenenţă pe de altă parte;
-dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European;
-dreptul de a se adresa Mediatorului;
-dreptul de protecţie diplomatică şi consulară.
În ceea ce privește dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru
cetățenii Uniunii Europene și membrii familiilor acestora, indicăm dispoziţiile Regulamentului
nr. 492/ 2011 și a Directivei 2004/38. Directivei 2004/38 se adresează în principal cetăţenilor
Uniunii Europene, membrilor de familie în categoria cărora intră soţul/soţia, precum şi
partenerul/partenera cu care cetăţeanul UE are un parteneriat înregistrat, cu condiţia ca statul
membru gazdă să trateze parteneriatul ca echivalent al căsătoriei. Tot în categoria membrilor
de familie mai sunt incluşi descendenţii în linie directă care nu au împlinit vârsta de 21 de ani
sau se află în întreţinere sau cei ai soţului/soţiei ori partenerului/partenerei, precum şi
ascendenţii pe linie directă care se află în întreţinere şi cei ai soţului/soţiei ori partenerului. Prin
140
directiva menţionată se reconfirmă dreptul de intrare pe teritoriul unui stat membru pe baza unei
cărţii de identitate valabile sau a unui paşaport valabil, precum şi necesitatea de a nu se impune
cetăţenilor Uniunii nici o viză de intrare sau formalitate echivalentă, se recunoaşte şi dreptul de
ieşire dintr-un stat membru, pe care îl au toţi cetăţenii Uniunii pentru a călătorii în alt stat
membru.
Membrilor de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru li se cere să posede o
viză de intrare în conformitate cu dispoziţiile UE în vigoare.
Cetăţenii Uniunii beneficiază de dreptul de şedere în statul membru gazdă pentru o perioadă
de cel mult trei luni, fără a face obiectul nici unei condiţii sau formalităţi. Dreptul de şedere pe
o perioadă mai mare de trei luni se acordă numai dacă persoanele respective îşi justifică în vreun
fel şederea pe teritoriu statului membru. Dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei
luni se acordă în următoarele cazuri:au calitatea de angajat sau persoană care desfăşoară
activităţi independente în statul membru gazdă;deţin suficiente resurse pentru ca ei şi membrii
lor de familie să nu devină poveri pentru sistemul de asigurări sociale al statului membru gazdă
în perioada de şedere şi deţin asigurare medicală;sunt înscrişi într-o instituţie publică sau privată
de învăţământ, dispun de asigurare medicală şi asigură autoritatea naţională relevantă că deţin
suficiente resurse pentru ca ei şi membrii de familie să nu devină o povară pentru sistemul de
asigurări sociale;sunt membrii de familie care însoţesc sau se alătură cetăţeanului UE care
îndeplineşte condiţiile prezentate anterior.Dreptul de şedere se extinde asupra membrilor de
familie care nu deţin cetăţenia unui stat membru, care însoţesc sau care se alătură cetăţeanului
UE, cu condiţia ca şi aceştia să îndeplinească solicitările prezentate anterior. În ceea ce priveşte
termenul de ,,resurse suficiente” , directiva 2004/38 stabileşte că statul membru nu poate
prevedea o sumă fixă, dar trebuie să ia în considerare situaţia personală a persoanei implicate.
În toate cazurile această sumă nu poate fi mai mare decât limita sub care cetăţenii proprii devin
eligibili pentru asistenţa socială, ori acolo unde acest criteriu nu este aplicabil nu poate fi mai
mare decât pensia minimă de asigurări sociale plătită de statul membru gazdă. Pe de altă parte
un cetăţean UE care nu mai este angajat sau persoana care nu mai desfăşoară activităţi
independente, îşi va menţine acest statut în următoarele condiţii:atunci când se află în
imposibilitate de a muncii ca urmare a unei boli sau accident;se găseşte în şomaj involuntar
înregistrat corespunzător după ce a fost angajat pe o perioadă mai mare de un an şi s-a înregistrat
ca fiind în căutarea unui serviciu la biroul relevant pentru angajări;se găseşte în şomaj
involuntar înregistrat corespunzător, după terminarea unui contract de angajare pe durată
determinată de mai puţin un an, sau se găseşte în şomaj involuntar înregistrat corespunzător în
141
timpul primelor 12 luni şi s-a înregistrat ca fiind în căutarea unui serviciu la biroul relevant
pentru angajări, în acest caz va beneficia de statutul de angajat pentru cel puţin 6 luni;se implică
în pregătirea profesională, care trebuie să fie în domeniul fostului serviciu. Se acordă
posibilitatea statelor membre gazdă să solicite cetăţenilor Uniunii să se înregistreze la
autorităţile competente, atunci când perioadele de şedere depăşesc trei luni. În momentul
înregistrării se eliberează un certificat de înregistrare prin care şederea persoanei respective
poate fi justificată.
Membrii de familie ai unui cetăţean al Uniunii, care nu sunt resortisanţi ai unui stat
membru, dobândesc dreptul de şedere pe baza unui document intitulat „Permis de şedere de
membru de familie pentru un cetăţean al Uniunii”.
Directiva 2004/38 cuprinde în cadrul Capitolului IV dispoziţii referitoare la dreptul de

şedere permanentă. Astfel, cetăţenii Uniunii Europene care şi-au avut reşedinţa legală în statul
membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani au dreptul de şedere permanentă în statul
respectiv. Dispoziţia menţionată se aplică şi în cadrul membrilor de familie care nu sunt
resortisanţi ai unui stat membru şi care şi-au avut reşedinţa legală împreună cu cetăţeanul
Uniunii în statul membru gazdă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani. Din punct de vedere
administrativ statele membre vor elibera la cerere un document care să ateste şederea
permanentă dacă se îndeplinesc condiţiile solicitate din punct de vedere legal. Pentru membrii
de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru se eliberează un permis de şedere
permanentă, care se reînnoieşte automat la fiecare zece ani.
Prin urmare, drepturile acordate privesc lucrătorii şi familiile lor. Analiza legislaţiei
Uniunii Europene scoate în evidenţă că aceasta vizează lucrătorii în sensul dreptului UE şi nu
al dreptului naţional. Termenul lucrător cuprinde persoanele angajate în ţara gazdă, cele care se
află în căutarea unui loc de muncă, şomerii apţi de muncă şi care anterior au fost angajaţi,
persoanele incapabile de muncă datorită bolii sau accidentării suferite în timpul angajării în ţara
gazdă, persoanele care au atins vârsta normală de pensionare în timpul desfăşurării activităţii în
ţara gazdă. Prin Directiva 2004/38 s-a dorit să se codifice şi să se revizuiască instrumentele UE
existente care tratau în mod separat salariaţii, persoanele care exercită o activitate independentă,
precum şi studenţii şi alte persoane inactive în scopul simplificării şi întăririi dreptului la liberă
circulaţie şi şedere pentru toţi cetăţenii Uniunii.
Conform art. 45 din TFUE, libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii.
Libera circulație implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii
142
statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de

muncă.Sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și
sănătate publică, libera circulație a lucrătorilor implică dreptul:de a accepta ofertele reale de
încadrare în muncă;de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;de ședere într-
un stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de
lege și actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului
respectiv;de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest
stat, în condițiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie; totuți dispozițiile
menționate anterior nu se aplică încadrării în administrația publică.Conform art. 46 din TFUE,
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară
și după consultarea Comitetului Economic și Social, adoptă, prin directive sau regulamente,
măsurile necesare în vederea realizării liberei circulații a lucrătorilor, astfel cum este aceasta
definită la articolul 45, în special:asigurarea cooperării strânse între serviciile naționale pentru
ocuparea forței de muncă;eliminarea acelor proceduri și practici administrative, precum și a
acelor perioade de acces la locurile de muncă disponibile care decurg din dreptul intern sau din
acordurile încheiate anterior între statele membre și a căror menținere ar constitui un obstacol
în calea liberalizării circulației lucrătorilor;eliminarea tuturor perioadelor și restricțiilor
prevăzute de dreptul intern sau de acordurile încheiate anterior între statele membre, care impun
lucrătorilor din celelalte state membre condiții diferite în ceea ce privește libera alegere a unui
loc de muncă în raport cu lucrătorii statului respectiv;stabilirea unor mecanisme proprii în
vederea corelării cererii și ofertei de locuri de muncă și facilitarea realizării echilibrului între
cererea și oferta de locuri de muncă în condiții care să evite amenințarea gravă a nivelului de
trai și de ocupare a forței de muncă în diferitele regiuni și ramuri industriale.În baza art 47 din
TFUE, Statele membre încurajează schimburile de lucrători tineri în cadrul unui program
comun.Conform art.48 din TFUE,Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate
cu procedura legislativă ordinară, adoptă, în domeniul securității sociale, măsurile necesare
pentru instituirea liberei circulații a lucrătorilor, în special prin instituirea unui sistem care să
asigure lucrătorilor migranți salariați sau care desfășoară o activitate independentă și
persoanelor aflate în întreținerea acestora: cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de
către diferitele legislații interne, în vederea dobândirii și păstrării dreptului la prestații, precum
și pentru calcularea acestora;plata prestațiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor
membre.Conform art. 49 din TFUE, în conformitate cu dispozițiile care urmează, sunt interzise
restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat
membru. Această interdicție vizează și restricțiile privind înființarea de agenții, sucursale sau
143
filiale de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat membru.Libertatea
de stabilire presupune accesul la activități independente și exercitarea acestora, precum și
constituirea și administrarea întreprinderilor și, în special, a societăților, în condițiile definite
pentru resortisanții proprii de legislația țării de stabilire.La acestea se adaugă dispozițiile art. 50
din TFUE, prin care se statuează că instituțiile cu atribuții legislative în Uniunea Europeană vor
acționa:acordând prioritate, de regulă, activităților în cazul cărora libertatea de stabilire
constituie o contribuție deosebit de utilă la dezvoltarea producției și a schimburilor
comerciale;asigurând o strânsă cooperare între autoritățile naționale competente pentru a
cunoaște aspectele speciale ale diferitelor activități din cadrul Uniunii;eliminând acele
proceduri și practici administrative care decurg fie din dreptul intern, fie din acordurile încheiate
anterior între statele membre, a căror menținere ar constitui un obstacol în calea libertății de
stabilire;asigurând lucrătorilor dintr-un stat membru, angajați în muncă pe teritoriul unui alt stat
membru, posibilitatea de a rămâne pe teritoriul acestuia pentru a desfășura activități
independente, în cazul în care îndeplinesc condițiile pe care ar trebui să le îndeplinească în cazul
în care ar intra pe teritoriul acestui stat la data la care intenționează să inițieze această
activitate;asigurând resortisantului unui stat membru posibilitatea de a dobândi și folosi terenuri
și construcții situate pe teritoriul altui stat membru; eliminând treptat restricțiile privind
libertatea de stabilire în fiecare ramură de activitate avută în vedere, în ceea ce privește, pe de
o parte, condițiile de înființare de agenții, sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru și,
pe de altă parte, condițiile de acces al personalului angajat în cadrul sediului principal în
funcțiile de conducere sau de supraveghere ale acestor agenții, sucursale sau filiale;coordonând,
în măsura în care este necesar și în vederea echivalării lor, garanțiile solicitate de statele membre
societăților pentru a proteja deopotrivă interesele asociaților și ale terților; asigurându-se că
ajutoarele acordate de statele membre nu denaturează condițiile de stabilire.Sunt exceptate
activitățile care sunt asociate în acest stat, chiar și cu titlu ocazional, exercitării autorității
publice.Conform art. 54 din TFUE, societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat
membru și având sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfășurare a
activității în cadrul Uniunii sunt asimilate, în aplicarea prezentului capitol, persoanelor fizice
resortisante ale statelor membre. Majoritatea reglementărilor c referitoare la libera circulaţie a
persoanelor în spaţiul Uniunii Europene au fost transpuse în dreptul intern prin intermediul
Ordonanţei de Urgenţă nr. 102 din 14 iulie 2005, cu modificările ulterioare, privind libera
circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului
Economic European.
144
În ceea ce privește excepțiile de la libera circulație a persoanelor și dreptului de stabilire,

menționăm următoarele situații:
- libera circulație a lucrătorilor nu se aplică încadrării în administrația publică;
- nu sunt incluse activitățile care sunt asociate exercitării autorității publice;
- libera circulație poate fi restricționată pe motive de ordine publică, siguranță publică și

sănătate publică.
Prezentați conținutul liberei circulații a persoanelor și

identificați condițiile în care se exrcită dreptul de ședere.
4. Libera circulație a serviciilor
Articolele 26 (piața internă), 49-55 (stabilirea) și 56-62

(serviciile) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(TFUE).
Articolul 3 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană
(TUE); Articolul 4 alineatul (2) litera (a), articolele 20, 26 și 45-
48 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).
Conform art. 56 din TFUE sunt interzise restricțiile privind libera prestare a serviciilor în
cadrul Uniunii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat membru decât
cel al beneficiarului serviciilor. Conform art. 57 din TFUE, în înțelesul tratatelor, sunt
considerate servicii prestațiile furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, în măsura
145
în care nu sunt reglementate de dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor

și a persoanelor. Serviciile cuprind în special:activități cu caracter industrial;activități cu
caracter comercial;activități artizanale;activitățile prestate în cadrul profesiunilor liberale.
Prestatorul poate, în vederea executării prestației, să își desfășoare temporar activitatea în statul
membru în care prestează serviciul, în aceleași condiții care sunt impuse de acest stat propriilor
resortisanți. Conform art. 58 din TFUE, libera circulație a serviciilor în domeniul transporturilor
este reglementată de dispozițiile din tratat privind transporturile. Liberalizarea serviciilor
bancare și de asigurări asociate mișcărilor capitalurilor trebuie să se realizeze concomitent cu
liberalizarea circulației capitalurilor. Conform art. 61 din TFUE, atât timp cât restricțiile impuse
liberei prestări a serviciilor nu sunt eliminate, fiecare dintre statele membre le aplică, fără a face
distincție în funcție de cetățenie ori naționalitate sau reședință ori sediu tuturor prestatorilor de
servicii. Sunt considerate excepții de la libera circulație a serviciilor:activitățile legate de
exercitarea autorității publice, dar și activitățile care aduc atingere ordinii publice, siguranței
publice sau sănătății publice. Dispozițiile din legislația primară sunt completate de dispozițiile
din legislația derivată.
Prin urmare, conform directivei 2006/123/CE privind serviciile în cadrul pieței interne,
putem prezenta următoarele definiții în vederea clarificării termenilor utilizați în analiza liberei
circulații a serviciilor:prin serviciu înțelegem orice activitate economică independentă, prestată
în mod obișnuit în schimbul unei remunerații; „prestator” înseamnă orice persoană fizică
resortisant al unui stat membru sau orice persoană juridică cum este definită de reglementările
dreptului primar, stabilită într-un stat membru care oferă sau prestează un serviciu; „beneficiar”
înseamnă orice persoană fizică resortisant a unui stat membru sau care beneficiază de drepturi
care îi sunt conferite prin acte comunitare, sau orice persoană juridică, stabilită într-un stat
membru, care, în scopuri profesionale sau non-profesionale utilizează sau dorește să utilizeze
un serviciu; „stat membru de stabilire” înseamnă statul membru pe al cărui teritoriu este stabilit
prestatorul serviciului în cauză; „stabilire” înseamnă exercitarea efectivă de către prestator a
unei activități economice, pentru o perioadă nedeterminată și cu ajutorul unei infrastructuri
stabile de unde activitatea de prestare de servicii este asigurată în mod efectiv; „regim de
autorizare” înseamnă orice procedură care obligă prestatorul sau beneficiarul să facă demersuri
pe lângă autoritatea competentă în scopul obținerii unei decizii formale sau a unei decizii
implicite referitoare la accesul la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia; „cerință”
înseamnă orice obligație, interdicție, condiție sau limită prevăzută în actele cu putere de lege
sau actele administrative ale statelor membre sau care rezultă din jurisprudență, practici
146
administrative, normele ordinelor profesionale sau normele colective ale asociațiilor

profesionale sau ale altor organizații profesionale adoptate în exercitarea autonomiei lor
juridice; normele stabilite prin convenții colective negociate de către partenerii sociali nu sunt
în sine considerate cerințe în sensul prezentei directive; „motive imperative de interes general”
înseamnă motive astfel recunoscute în jurisprudența Curții de Justiție, inclusiv următoarele
motive: ordinea publică; siguranța publică; sănătate publică; păstrarea echilibrului financiar al
sistemului de securitate socială; protecția consumatorilor, beneficiarilor serviciilor și a
lucrătorilor; loialitatea tranzacțiilor comerciale; combaterea fraudei; protecția mediului și a
mediului urban; sănătatea animalelor; proprietatea intelectuală; conservarea patrimoniului
național istoric și artistic; obiective de politică socială și de politică culturală; „autoritate
competentă” înseamnă orice organism sau autoritate dintr-un stat membru cu rol de control sau
de reglementare în ceea ce privește activitățile de servicii, în special autoritățile administrative,
incluzând instanțele judecătorești acționând în această calitate, ordinele profesionale și
asociațiile profesionale sau alte organisme profesionale care, în exercitarea autonomiei lor
juridice, reglementează în mod colectiv accesul la activitățile de servicii sau exercitarea
acestora; „stat membru în care se prestează serviciul” înseamnă statul membru în care serviciul
este oferit de către un prestator stabilit într-un alt stat membru; „profesie reglementată”
înseamnă orice activitate profesională sau ansamblu de activități profesionale, astfel cum se
menționează la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2005/36/CE; „comunicare
comercială” înseamnă orice formă de comunicare făcută în scopul promovării directe sau
indirecte a bunurilor, serviciilor sau imaginii unei întreprinderi, organizații sau persoane
implicate într-o activitate comercială, industrială sau meșteșugărească sau care practică o
profesie reglementată. Nu constituie în sine comunicări comerciale următoarele: informațiile
care facilitează accesul direct la activitatea întreprinderii, organizației sau persoanei, incluzând,
în special, un nume de domeniu sau o adresă electronică; comunicări legate de bunuri, servicii
sau imaginea întreprinderii, organizației sau persoanei compilate într-o manieră independentă,
în special atunci când sunt prestate fără a se urmări un scop financiar.
Conform celor reglementate prin directivă, statele membre respectă dreptul prestatorilor
de a furniza servicii într-un stat membru altul decât cel în care sunt stabiliți. Statele membre în
care este prestat serviciul asigură accesul liber la o activitate de servicii și libera exercitare a
acesteia pe teritoriul lor. Statele membre nu pot condiționa accesul la o activitate de servicii sau
exercitarea acesteia pe teritoriul lor de îndeplinirea oricăror cerințe care nu respectă următoarele
principii: nediscriminare: cerințele nu trebuie să fie, direct sau indirect, discriminatorii pe motiv
de cetățenie sau, în ceea ce privește persoanele juridice, pe motivul privind statul membru în
147
care sunt stabilite; necesitate: cerințele trebuie să fie justificate prin motive de ordine publică,
de siguranță publică, de sănătate publică sau de protecție a mediului; proporționalitate: cerințele
trebuie să fie adecvate pentru a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit și nu trebuie să
depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit. Statele membre nu pot
să restrângă libertatea de a presta servicii în cazul unui prestator stabilit într-un alt stat membru
impunând una dintre cerințele următoare: obligația prestatorului de a fi stabilit pe teritoriul lor;
obligația prestatorului de a obține o autorizație din partea autorităților competente, inclusiv
înscrierea într-un registru sau într-un ordin sau asociație profesională pe teritoriul lor, cu
excepția cazurilor prevăzute de prezenta directivă sau de alte instrumente comunitare;
interdicția pentru prestator de a se dota cu o anumită formă sau tip de infrastructură pe teritoriul
lor, inclusiv un birou sau un cabinet de care are nevoie prestatorul pentru a oferi serviciul în
cauză; aplicarea unui regim contractual special între prestator și beneficiar care împiedică sau
restricționează prestarea de servicii în mod independent;
obligația prestatorului de a avea un document de identitate emis de către autoritățile lor
competente specific pentru exercitarea unei activități de servicii; cerințele, cu excepția celor
necesare pentru sănătatea și siguranța muncii, care afectează utilizarea echipamentului și
materialelor care fac parte integrantă din serviciul prestat; restricții asupra libertății de a presta
servicii menționate la articolul 19 (Statele membre nu pot impune unui beneficiar cerințe care
restricționează utilizarea unui serviciu oferit de un prestator stabilit într-un alt stat membru, în
special cerințele următoare: obligația de a obține autorizație de la autoritățile competente ale
acestora sau de a face o declarație către acestea; limite discriminatorii în acordarea asistenței
financiare pe motiv că prestatorul este stabilit într-un alt stat membru sau din motive care țin
de situarea locului unde se prestează serviciul). Dispozițiile mai sus evocate nu împiedică
statul membru în care se deplasează prestatorul să impună cerințe în ceea ce privește o
activitate de servicii în cazul în care acestea sunt justificate din motive de ordine publică,
siguranță publică, sănătate publică sau protecția mediului. De asemenea, statul membru în
cauză nu este împiedicat să aplice, în conformitate cu dreptul UE, propriile norme în ceea ce
privește condițiile de angajare, inclusiv cele stabilite în convențiile colective.
148
Prezentați libera circulație a serviciilor
5. Libera circulaţie a capitalului
Articolele 63-66 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

(TFUE).
Conform art. 63 din TFUE sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor
între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe, dar și restricțiile privind
plățile între statele membre, precum și între statele membre și țările terțe. Conform art. 65 din
TFUE, dispoziția evocată anterior nu aduce atingere dreptului statelor membre: de a aplica
dispozițiile incidente ale legislațiilor fiscale care stabilesc o distincție între contribuabilii care
nu se găsesc în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor sau locul unde capitalurile lor
au fost investite; de a adopta toate măsurile necesare pentru a combate încălcarea actelor lor
cu putere de lege și a normelor lor administrative, în special în domeniul fiscal sau al
supravegherii prudențiale a instituțiilor financiare, de a stabili proceduri de declarare a
circulației capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice ori de a adopta măsuri
justificate de motive de ordine publică sau siguranță publică. Măsurile și procedurile
menționate nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restrângere
disimulată a liberei circulații a capitalurilor și plăților. Conform art. 66 din TFUE, în cazul în
care, în împrejurări excepționale, circulația capitalurilor provenind din țările terțe sau destinate
acestora provoacă sau amenință să provoace dificultăți grave în funcționarea uniunii
economice și monetare, Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea Băncii Centrale
149
Europene, poate adopta, în raport cu țările terțe, măsurile de salvgardare pentru o perioadă de
până la șase luni, în cazul în care aceste măsuri sunt strict necesare.
Deoarece conceptul de liberă circulaţie a capitalului nu a fost definit de tratat, Curtea de

Justiţie de la Luxemburg a oferit câteva criterii pentru a se putea face delimitarea de conceptul
de plăţi. Prin urmarea circulaţia capitalurilor se referă la acele operaţiuni financiare care
reflectă în mod esenţial plasarea sau investirea sumelor de bani şi nu remuneraţia pentru o
prestaţie. În concluzie, circulaţia capitalurilor reprezintă o operaţiune cu caracter autonom.
Directiva 88/361 din 1988 conţine o serie de dispoziţii de o importanţă deosebită pentru
realizarea mişcărilor de capital. Deplasarea liberă a capitalurilor implică eliminarea tuturor
autorizaţiilor de transfer, chiar şi a celor care se acordau în mod automat acest lucru ducând
la unitatea pieţelor de schimb, deplasările de capital trebuie să fie posibile în aceleaşi condiţii
ca şi ale plăţilor curente. În Directiva din 1988 se specifică dreptul statelor membre de a lua
măsuri de reglementare a lichidităţilor bancare, chiar dacă aceste măsuri pot avea consecinţe
asupra operaţiunilor cu capitaluri efectuate de instituţiile de credit cu persoane fizice sau
juridice care nu au reşedinţa într-un stat membru. Directiva precizează că se pot lua şi măsuri
de control administrativ având ca scop principal împiedicarea fraudelor fiscale sau garantarea
respectării regulilor prudenţiale în sistemul bancar ori în scopuri statistice. Directiva mai
cuprinde şi o clauză de salvgardare specifică, în cazul deplasărilor în interiorul UE sau în
raporturile cu statele nemembre a capitalurilor pe termen scurt, determinând tensiuni puternice
şi perturbări pe pieţele de schimb şi asupra evoluţiei politicii monetare. Când perturbările
afectează doar un stat, măsurile de salvgardare trebuie adoptate de către Comisie. Când
perturbările se produc în raporturile cu statele terţe şi afectează unul sau mai multe state
membre sau relaţiile de schimb din cadrul UE, este prevăzută doar o simplă consultare.
Conform jurisprudenţei Uniunii Europene prin termenul de ,,plăţi” se desemnează acele
transferuri băneşti care constituie o contrapartidă în cadrul unei tranzacţii, o remuneraţie
pentru o anumită prestaţie efectuată, prin urmare circulaţia plăţilor presupune un transfer de
valori auxiliar, efectuat ca urmare a altei operaţiuni cu caracter principal. Plăţile, privite ca
transferuri de sume de bani legate de schimbul de mărfuri, de prestările de servicii sau de
exercitarea liberei circulaţii a persoanelor sunt pe deplin libere .
150
Piaţa unică este considerată o realizare importantă a Comunităţii Europene, scopul

acesteia fiind stimularea concurenţei la nivelul pieţelor naţionale, accelerând creşterea
economică europeană, îmbunătăţindu-se astfel gradul de competitivitate şi nivelul de viaţă.
Realizarea pieţei unice a însemnat parcurgerea mai multor etape, pornindu-se de la conceptul
de piaţă comună şi ajungându-se la cel de piaţă internă. Conform art. 28 din Tratatul privind
Funcționarea UE(TFUE), Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează
ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea, între statele membre, a taxelor
vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui
tarif vamal comun în relațiile cu țări terțe. Se au în vedere produselor originare din statele
membre, precum și produselor care provin din țări terțe care se află în liberă circulație în
statele membre. Conform art. 29 din TFUE, se consideră că se află în liberă circulație într-un
stat membru produsele care provin din țări terțe, pentru care au fost îndeplinite formalitățile
de import și pentru care au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale și taxele
cu efect echivalent exigibile și care nu au beneficiat de o restituire totală sau parțială a acestor
taxe și impuneri. Conform art. 34 din TFUE, între statele membre sunt interzise restricțiile
cantitative la import, precum și orice măsuri cu efect echivalent. Conform art. 35 din TFUE,
între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la export, precum și orice măsuri cu
efect echivalent. Libera circulaţie a persoanelor este strâns legată de libera circulaţie a
serviciilor şi împreună reprezintă mai mult decât un simplu obiectiv comercial urmărit la
nivelul Uniunii Europene. Cele două libertăţi sunt indispensabile în vederea exercitării unei
cetăţenii europene întemeiate pe principiile democratice exprimate, în special în Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, la care ordinea juridică a Uniunii Europene subscrie.
Persoanele fizice sunt resortisanţi ai Uniunii Europene dacă au cetăţenia unui stat membru.
Este suficient ca o persoană să aibă cetăţenia unuia dintre statele membre pentru a putea
revendica accesul la libertăţile Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht introduce
cetăţenia europeană statuând că este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui
151
stat membru. În virtutea acestei calităţi de cetăţean al Uniunii Europene, aceştia se bucură
de drepturi şi sunt supuşi obligaţiilor prevăzute de tratat. Cetăţenia europeană este distinctă
de cetăţenia naţională, completând-o pe aceasta. Prin urmare, cetăţenia europeană nu înlătură
nici un drept dobândit în baza cetăţeniei naţionale, însă conferă o serie de drepturi ce se pot
exercita la nivelul Uniunii Europene. Calitatea de cetăţean european este subordonată
deţinerii cetăţeniei unui stat membru. Persoana fizică cu dublă cetăţenie, una aparţinând unui
stat membru şi alta unui stat terţ, va beneficia de drepturile acordate de legislaţia Uniunii
Europene, dacă invocă cetăţenia statului membru a cărui cetățenie o posedă. Calitatea de
cetăţean al Uniunii Europene conferă persoanei în cauză următoarele drepturi:dreptul de a
circula liber, dreptul de sejur şi de stabilire, dreptul la muncă şi studiu în toate statele membre;
dreptul de a alege şi de a fi aleşi, atât la alegerile municipale, cât şi la alegerile europene, în
statul de rezidenţă, pe de o parte şi în cel de apartenenţă pe de altă parte;dreptul de petiţie în
faţa Parlamentului European;dreptul de a se adresa Mediatorului;dreptul de protecţie
diplomatică şi consulară.Conform art. 56 din TFUE sunt interzise restricțiile privind libera
prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-
un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor. Conform art. 57 din TFUE, în
înțelesul tratatelor, sunt considerate servicii prestațiile furnizate în mod obișnuit în schimbul
unei remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile privind libera
circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor. Conform art. 63 din TFUE sunt
interzise orice restricții privind circulația capitalurilor între statele membre, precum și între
statele membre și țările terțe, dar și restricțiile privind plățile între statele membre, precum
și între statele membre și țările terțe.
1. Realizarea uniunii vamale presupune :

a. stabilirea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţările terţe, care este impus la graniţele
uniunii;
b.stabilirea unui tarif vamal care este plătit pentru mărfurile statelor terțe de câte ori acestea
intră pe teritoriul unui stat membru ;
c.presupune plata unui tarif vamal comun pentru mărfurile produse în Uniunea Europeană.
2. Libera circulație a mărfurilor presupune :
a. plata în statele membre a taxele vamale la import și la export sau a taxelor cu efect echivalent;
b.interzicerea în statele membre a taxele vamale la import și la export sau a taxelor cu efect
echivalent;
152
c. presupune plata unui tarif vamal comun pentru mărfurile produse în Uniunea Europeană.
3. Calitatea de cetăţean al Uniunii Europene implică:
a.interdicția de a te deplasa în statele membre ale Uniunii Europene ;
b.obligația de a plăți un tarif vamal comun pentru mărfurile produse în Uniunea Europeană ;
c. dreptul de a circula liber, dreptul de sejur şi de stabilire, dreptul la muncă şi studiu în toate
statele membre.
1.a; 2.b; 3.c.
dezvoltați următoarele aspecte: Prezențați conceptul de piață unică.



• G. L. Ispas, Uniunea Europeană. Evoluție, instituții, mecanisme, Editura Universul Juridic,
2012;
• Ion Gâlea, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2012,
• Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de
la Lisabona,Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011,
• F. Maxim, The changes produced on the functioning of the EU eith the entry into force of
the Treaty of Lisbon, Analele Universităţii Titu Maiorescu, Seria Drept, Anul IX, 2010,
ISSN 1584-4781, Indexată BDI-HeinOnline, pp.109-125,
• Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex,Bucureşti, 2009,
153

2007,
• Marin Voicu, Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007,
• Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002,
• Iordan Gheorghe Bărbulescu, De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană, Editura
Trei,Bucureşti, 2001,
-https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/home
154
LEGENDĂ SIMBOLURI UTILIZATE
TIMP MEDIU ESTIMAT PENTRU STUDIU INDIVIDUAL
SIMBOL CARE INDICĂ OBIECTIVELE SPECIFICE UNITĂȚII DE

ÎNVĂȚARE
SIMBOL CARE INDICĂ SEDIUL MATERIEI CARE URMEAZĂ A FI

PREZENTATĂ ÎN UNITATEA DE ÎNVĂȚARE
SIMBOL CARE ATENȚIONEAZĂ ASUPRA ÎNCEPERII

PREZENTĂRII UNUI CAPITOL NOU / UNEI SECȚIUNI NOI
SIMBOL CARE INDICĂ REGULILE ESENȚIALE /PRINCIPALE

CARE STAU LA BAZA UNUI CAPITOL SAU SUBCAPITOL
SIMBOL UTILIZAT PENTRU SARCINA DE LUCRU INDICATĂ PE

PARCURSUL PREZENTĂRII ASPECTELOR TEORETICE ALE
UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE
SIMBOL UTILIZAT PENTRU REZUMATUL UNITĂȚII DE

ÎNVĂȚARE
155
SIMBOL UTILIZAT PENTRU TESTELE DE AUTOEVALUARE

INDICATE PENTRU FIECARE UNITATE DE ÎNVĂȚARE
SIMBOL PENTRU RĂSPUNSURILE DATE LA ÎNTREBĂRILE DE

AUTOEVALUARE
SIMBOL PENTRU LUCRAREA DE VERIFICARE INDICATĂ LA

FIECARE UNITATE DE ÎNVĂȚARE
SIMBOL UTILIZAT PENTRU A INDICA BIBLIOGRAFIA

MINIMALĂ /SELECTIVĂ PENTRU O UNITATE DE ÎNVĂȚARE
ANUNȚ IMPORTANT !
156

Curs Id Drept Instituțional Al Uniunii Europene 2021

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Id Drept Instituțional Al Uniunii Europene 2021

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Id Drept Instituțional Al Uniunii Europene 2021

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf.univ.dr.

Felicia Maxim Drept instituțional al Uniunii Europene

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

DREPT INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE

II. OBIECTIVELE DISCIPLINEI

III. CONȚINUTUL ȘI STRUCTURA CURSULUI

Unitatea de învățare nr. II

Unitatea de învățare nr. III

Unitatea de învățare nr. IV

Unitatea de învățare nr. V

3.Libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire

IV. SURSE BIBLIOGRAFICE

V. METODE ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.I

FORMAREA COMUNITĂȚILOR EUROPENE

Timp mediu estimat pentru studiu individual:4 ore

Obictivele specifice temei

La finalizarea studiului unității de învățare studentul va fi în măsură să:

Înțelegerea contextului istoric al apariției Comunităților

Cunoașterea procesului de formare al Comunităților

Asimilarea conținutului Actului Unic European

Cunoașterea statelor membre ale Uniunii Europene

Înțelegerea procesului de extindere al Uniunii Europene

Cunoasterea mecanismelor privind retragerea din Uniunea

1. Europa după cel de-al Doilea Război Mondial

Perioada de după cel de-al doilea război mondial este dominată

Cele două războaie mondiale au determinat consecinţe inimaginabile asupra continentului

a. Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică ( O.E.C.E )

b. Uniunea Europei Occidentale şi Alianţa Nord-Atlantică (U.E.O. şi N.A.T.O.)

Sarcină de lucru nr. 1

Prezentați primele organizații care au fost înființate după al

2.Constituirea Comunităţilor Europene

Comunităţile Europene au reprezentat o nouă formă de

Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi

a. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.A./C.E.C.O.)

Realizarea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, condusă potrivit metodelor

desprinde 4 principii, ce pot fi considerate baza edificiului Uniunii Europene de azi:

b. Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) și Comunitatea Europeană a Energiei

Sarcină de lucru nr. 2

3.Actul unic european din anul 1986 ( intrat în vigoare în 1987)

- Cooperarea Politică Europeană beneficiază de un fundament convenţional prin Actul Unic

4.Extinderea Comunitatilor Europene/ Uniunii Europene

b.Procedura de aderare are în vedere parcurgerea următoarelor etape:

• se formulează solicitare de aderare de către guvernul statului respectiv;

d.Romania si procesul de aderare în UE

Sarcină de lucru nr. 3

5. Rezumatul unității de învățare

1.Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a fost înființată:

2.Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și-a încetat

3.Comunitatea Economică Europeană a fost înființată:

4.Consacrarea normativă a Consiliului European s-a realizat prin :

5.Calitatea de stat membru al Uniunii Europene a încetat pentru Marea Britanie în :

7. Răspunsurile la testul de autoevaluare

1.c; 2.b; 3.a; 4.b;5.c.

Unitatea de invățare a fost elaborată avand in vedere urmatoarele repere bibliografice:

• G. L. Ispas, D. Panc, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ediția a II-a revizuită și

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.II

DE LA COMUNITĂȚILE EUROPENE LA UNIUNEA EUROPEANĂ

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 5 ore

Obictivele specifice temei